Participarea Sportivilor Maramureseni LA Jocurile Olimpice

1. ARGUMENTUM

MOTIVELE ALEGERII TEMEI

În acest an se împlinesc 104 ani de la reluarea Jocurilor Olimpice. Aceste manifestări, prin amploarea și caracterul lor, constituie un adevărat scop în viața pentru orice sportiv. Jocurile reprezintă cea mai mare sărbătoare sportivă, sărbătoare a tinereții și prieteniei între popoare.

Când spunem Jocuri Olimpice ne gândim la flacăra olimpică – simbol al soarelui și vieții, steagul alb – al păcii. Satul olimpic – locul unde prietenia e sinceră. Manifestările olimpice înseamnă: răbdare, entuziasm, delir, disperare, lacrimi de bucurie sau de tristețe, căderi dramatice pe pista, victorii și eșecuri imprevizibile, recorduri olimpice, mondiale și „cosmice”, dar mai ales, cele mai emoționante dovezi de sportivitate.

Mișcarea olimpică s-a extins în aproape toate colțurile lumii pătrunzând și la noi în țară. Noi am dorit să realizăm în această lucrare o trecere în revistă a mișcării olimpice din județul Maramureș, referindu-ne mai ales la participarea sportivilor maramureșeni la Jocurile Olimpice în cei peste 100 de ani de existență a jocurilor în forma lor modernă. Și pentru că una din devizele olimpice a fost, chiar dacă azi și-a pierdut din semnificație „important este să participi”, am insistat mai puțin asupra rezultatelor obținute.

SCOPUL LUCRĂRII

Lucrarea noastră nu se dorește a fi o statistică pură cu campioni, recorduri, rezultate, ci o pledoarie privind mișcarea olimpică – de o însemnătate majoră, desfășurată în orașul nostru. Am dorit de asemenea să scoatem la iveală date sugestive care înfățișează evoluția mișcării olimpice, interne și internaționale evoluția spiritului olimpic din antichitate și până în prezent, precum și direcțiile pe care le urmează în viitor acest domeniu. Cunoașterea mișcării olimpice, de la primii săi pași și până în prezent, contribuie la întărirea aspectului social și cultural al patriei noastre, la completarea istoriei, civilizației și culturii județului Maramureș.

Dacă în lucrare se va găsi un bogat și important material cifric, se datorează faptului că în sport, cifrele sunt adesea la fel de grăitoare ca și cuvintele.

1.3. REALIZĂRI ÎN ACEST DOMENIU

Încercările de a scrie despre o mare întrecere sportivă, și în mod deosebit, despre cea mai importantă dintre ele, au fost numeroase. Fenomenul olimpic este o temă atrăgătoare și pasionantă care datorită longevității și complexității sale creează dificultăți în cuprinderea sa integrală într-o singură carte. Lucrările pe această temă sun numeroase, însă nici una nu a fost specializată pe participarea sportivilor maramureșeni de-a lungul timpului la Jocurile Olimpice. La ora actuală nu există nici o lucrare privitoare la mișcarea olimpică din Maramureș.

Din lucrările ce dezbat fenomenul olimpic putem enumera: „Victor Bănciulescu – Jocurile Olimpice de-a lungul anilor” – o incursiune în desfășurarea Jocurilor Olimpice până în 1964, „Olimpiadele” prezintă Jocurile Olimpice începând cu Olympia și până la Jocurile Olimpice din „Mexico `68”. Tot Victor Bănciulescu în “Mexico 68” – breviar olimpic, ne poartă de-a lungul ediției mexicane a jocurilor Olimpice. În această lucrare este prezentată pe larg „România în familia olimpică”. Tudor George și Virgil Ludu în „Olympia” – prezintă geneza Jocurilor Olimpice Antice și a Jocurilor Olimpice Moderne, insistă asupra Olimpismului și mișcării Olimpice. Emil Chibu și Ion Todan – „Sportul românesc de-a lungul anilor” – o istorie a sportului în România. Nicolae Postolache a realizat o sinteză a sportului românesc în „Sportul românesc în date”. Totuși apariția specializată în fenomenul olimpic care ne-a fost de mare ajutor a fost „România la Jocurile Olimpice” – Maria Bucur Ionescu și colaboratorii. Această lucrare constituie o adevărată istorie olimpică a României până în 1984. de un real ajutor au fost și publicațiile C.I.O. și rapoartele de organizare a Jocurilor Olimpice.

Din această bogată bibliografie am folosit în lucrare doar cele mai reprezentative idei despre olimpism și mișcarea olimpică.

1.4. CADRUL GENERAL DE DESFĂȘURARE A TEMEI

În lucrarea de față am încercat să obținem date de o importanță deosebită referitoare la mișcarea olimpică și participarea maramureșană în loturile reprezentative al României pentru Jocurile Olimpice. Aceste date se referă la transformările survenite de-a lungul anilor în mișcarea olimpică. Desfășurarea Jocurilor Olimpice de-a lungul anilor, cu specificul fiecărei ediții, participarea sportivilor maramureșeni, rezultatele obținute. Am dorit să scoatem în evidență personalitatea câtorva olimpici maramureșeni prin prezentarea portretelor acestora.

În elaborarea lucrării nu mi-am propus anumite limite în tratarea subiectului pentru că am dorit un cadru deplin pentru seria de informații culese, fondul de informații nu a depășit posibilitățile de prelucrare și interpretare; termenul cronologic al informațiilor s-a extins peste numeroși ani, lucrarea se vrea îmbogățită și în continuare.

Datele pe care le-am cules dintr-un bogat material bibliografic, rezultat din apariții cu caracter olimpic: cărți, colecții de ziare cărți de specialitate, anuare, date statistice și prin conversațiile avute cu oamenii care sprijină fenomenul olimpic, și au activat în diferite perioade de timp în Maramureș. Sportivii de origine maramureșană participanți la Jocurile Olimpice, chiar dacă aceștia își desfășoară activitatea în alte localități, au fost luați în considerare ca și maramureșeni. Prin aceste date nu dorim ca cei ai căror performanțe nu s-au ridicat șa nivelul marilor campioni să se simtă lezați prin faptul că nu au cucerit vreo medalie olimpică.

Este foarte probabil, având în vedere multitudinea de date și cifre, precum și existența mai multor versiuni cu privire la aceleași fapte, ca anumite referiri din această lucrare să prezinte neconcordanțe față de unele izvoare. Există situații când menționăm datele a doi sau mai mulți autori, întrucât, cu toate străduințele noastre, nu am reușit să descoperim care dintre ele prezintă un coeficient mai mare de certitudine. Lucrarea se structurează în așa fel încât eventualele omisiuni să poată fi încadrate în lucrare. Menționăm că eventualele omisiuni sunt pur întâmplătoare.

1.5. ORGANIZAREA ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

1.Elaborarea programului de realizare a lucrării, a scopului și ipotezelor de lucru;

2.Studierea bibliografiei de specialitate (manuale, studii, publicații, statistici);

3.Studierea și prelucrarea datelor statistice privind participarea sportivilor maramureșeni la Jocurile Olimpice;

4.Sistematizarea, prelucrarea și analiza datelor obținute,

5.Verificarea concluziilor prin controlul datelor obținute;

6.Redactarea lucrării.

În etapa de început, am căutat date, am consultat documente de arhivă, publicații vechi, am purtat convorbiri cu oamenii ce au trăit momentele care ne interesau. Astfel am obținut o mulțime de date disparate și, uneori, chiar contradictorii. Erau greu de montat într-un ansamblu coerent. Pentru a cunoaște metodologia alcătuirii unei astfel de lucrări, am studiat lucrări de profil similar, chiar dacă vizau alte domenii de activitate. Am studiat apoi arhivele Direcției Județene de Tineret și Sport Maramureș, am consultat articole apărute în ziare.

Din conversațiile avute cu oamenii ce îndrăgeau sportul și au activat în anumite perioade de timp, am obținut date reale, de o importanță deosebită, date care le-au întregit pe celelalte. Pentru a cuprinde aspecte cât mai variate din activitatea olimpică, am folosit metoda anchetei. Investigațiile și chestionarele alcătuite cuprindeau întrebări la care să se răspundă despre date personale, participarea la Jocurile Olimpice, rezultatele obținute, activitatea sportivă în general. Datele și informațiile obținute pe parcurs, într-un volum și diversitate mare. Le-am clasificat pe fise vizând edițiile Jocurilor Olimpice, ramura de sport, proba, rezultatul etc. concluzionând, metodele de cercetare folosite au fost: metoda studiului bibliografic, metoda comparației, metoda prelucrării statistice etc.

2. SCURT ISTORIC AL MIȘCĂRII OLIMPICE

La sfârșitul secolului trecut, francezul PIERRE DE COUBERTIN își folosea întreaga putere de convingere pentru a pleda în favoarea restaurării jocurilor Olimpice. În demersul său scriitorul francez avea în vedere cele douăsprezece secole de civilizație pe care Grecia antică le-a dăruit Europei, pe care umanitatea le uitase un timp, ca să le redescopere treptat cu uimire și admirație. Putem spune că Pierre de Coubertin nu a făcut altceva decât să preia mesajul Greciei antice, a cărei civilizație e marcată de o constantă și deosebită preocupare pentru educația fizică. El și-a luat ca model „idealul armonic” al „secolului de aur” din istoria Eladei, elaborând principiile Olimpismului. Astfel. Pierre de Coubertin considera Olimpismul „un element ce tinde să întrunească într-un mănunchi luminos toate principiile care contribuie la perfecționarea omului”. Mai mult chiar pentru Pierre de Coubertin, olimpismul este „o școală de noblețe și puritate morală” (8 pag.144), o religie a sportului. Ar fi exagerat să considerăm olimpismul o nouă religie. Vom defini olimpismul așa cum o fac în general cercetătorii fenomenului olimpic: „Olimpismul nu este nici religie, nici ideologie, nici doctrină politică, nici sistem socio-economic. El cuprinde în sfera sa ansamblul ideilor privind modul în care sportul poate fi pus în slujba dezvoltării armonioase a omului și a construirii unei societăți umane avansate”.

Astfel spus sportul este o valoare a vieții, o școală de noblețe și puritate morală, o pedagogie a corpului și a gândirii, care vizează un spirit înalt: perfecționarea continuă și infinită a omului. Pentru a putea înțelege mai profund și mai complet conceptul despre olimpism, se impune o întoarcere la începuturi, adică la Grecia antică și la Jocurile Olimpice Antice.

2.1. JOCURILE OLIMPICE ANTICE

Printre popoarele lumii antice grecii nu sunt singurii care au dezvoltat civilizații de-a dreptul uimitoare, lăsând lumii moștenire valori spirituale și materiale deosebite, în cadrul căreia educația fizică și sportul își au locul bine determinat. Dar printre popoarele antichității, grecii sunt singurii care depășind ideea de activitate fizică în scopuri exclusiv practice (igienice și militare) au încadrat această activitate umană într-un sistem de valori morale și estetice. Ei au înțeles primii ceea ce multe popoare au pierdut din vedere, anume că cele două ramuri ale educației, fizica și psihică, se condiționează reciproc, echilibrul lor asigurând echilibrul ființei umane. Interesul foarte mare de care s-a bucurat educația fizică în această parte a lumii antice este relevat în numărul mare de scrieri în care considerațiile despre exercițiile fizice și activitatea fizică sunt prezente. Ne referim deci nu numai la tratatele de specialitate, ci și la alte opere literare: estetice, religioase sau filozofice.

Cel mai semnificativ indiciu al importanței care se acordă educației fizice în Grecia antică este faptul că marii filozofi au găsit și formulat principiile perfecționării corpului uman. Astfel „KALOKAGATHIA” (frumusețe și bunătate) constituia un ideal al vieții pe care grecii se obligau singuri să-l realizeze și să-l trăiască. Grecii își dădeau seama ca armonia perfectă a ființei umane este realizată prin bine și frumos. De cele mai multe ori binele este judecat în funcție de om ca o realizare lăuntrică sau ca o acțiune, iar frumosul ca pe o calitatea obiectivă, ele existând independent de noi. Platon concepe starea morală ca și pe o „construcție estetică” în care armonia constituie fundamentul existenței. Pentru Aristotel, armonia reprezintă „măsura de aur” ceea ce înseamnă existența echilibrată și ordonată a omului. Deci idealul umanității în concepția greacă este materializat în dorința unui echilibru, a unei armonii dintre spirit și trup. Acest concept a fost reflectat în știință, filozofie, teatru, sculptură, arhitectură, dans, muzică, poezi de specialitate, ci și la alte opere literare: estetice, religioase sau filozofice.

Cel mai semnificativ indiciu al importanței care se acordă educației fizice în Grecia antică este faptul că marii filozofi au găsit și formulat principiile perfecționării corpului uman. Astfel „KALOKAGATHIA” (frumusețe și bunătate) constituia un ideal al vieții pe care grecii se obligau singuri să-l realizeze și să-l trăiască. Grecii își dădeau seama ca armonia perfectă a ființei umane este realizată prin bine și frumos. De cele mai multe ori binele este judecat în funcție de om ca o realizare lăuntrică sau ca o acțiune, iar frumosul ca pe o calitatea obiectivă, ele existând independent de noi. Platon concepe starea morală ca și pe o „construcție estetică” în care armonia constituie fundamentul existenței. Pentru Aristotel, armonia reprezintă „măsura de aur” ceea ce înseamnă existența echilibrată și ordonată a omului. Deci idealul umanității în concepția greacă este materializat în dorința unui echilibru, a unei armonii dintre spirit și trup. Acest concept a fost reflectat în știință, filozofie, teatru, sculptură, arhitectură, dans, muzică, poezie și nu în ultimul rând în gimnastică. Aceste realizări au rămas în istorie sub denumirea de „miracolul grec”, manifestat în toate domeniile vieții spirituale, dar și în interesul lor deosebit pentru jocuri care aveau un caracter sacru. Pentru a înțelege miracolul grec trebuie să cunoaștem lumea legendelor în care zeii erau suveranii ce guvernau legile existenței.

Grecii sunt creatorii celui mai vast registru mitologic. Ei au construit o întreagă armată de idoli, cărora le-au atribuit virtuți și le-au împrumutat acte omenești, atât de exagerate uneori, încât s-a putut spune că, „istoria greacă e o oglindă limpede care reflectă totdeauna mai mult decât se afla în oglindă însăși”. Zeus, după ce l-a biruit pe tatăl său Cronos, s-a înălțat pe vârful muntelui Olimp, devenind stăpânul lumii, și a statornicit tinerețea unor jocuri care să-i cinstească biruința. E poate totuși cutezanța prea mare să-l socotim fondator al jocurilor pe zeul zeilor. Poate că mai curând un semizeu, un muritor de rând cum este Heracle (Hercule) un viteaz cum nu mai era altul. Acesta, după ce l-a ucis pe regele Elidei, Augias, de bucurie, a răsădit 300 de măslini și a organizat jocuri la Olympia, mulțumindu-i astfel lui Zeus. O altă versiune rezultată din bogata fantezie a grecilor spune ca prin secolul al IX-lea î.e.n. ciuma făcea ravagii în Peloponez. Regele Elidei, Iftios, a apelat la Oracolul de la Delfi pentru a scăpa de o asemenea nenorocire. Pitia, preoteasa, consultată în acest caz, răspunse că zeii îi vor fi favorabili dacă, în onoarea lor, regele va restabili Jocurile Olimpice. (se credea că jocurile nu erau la începutul lor).

Așa grăiesc legendele … Se dă chiar probabil anul 884 î.e.n., an de izvor al Jocurilor Olimpice, sub domnia lui Iftios, dar nu se știe nimic concret din toate aceste versiuni. Adevărate sau false, ele rămân legende încrestate pe templul lui Zeus din Olympia.

Miracolul grec este prezent pretutindeni, și nu la întâmplare, ci printre cele șapte minuni ale lumii antice dintre care cinci erau de concepție greacă: Statuia lui Zeus din Olympia, Templul Artemisiei din Efes, Colosul din Rhodos și Farul din Alexandria. Toată cultura și civilizația elenă a rămas peste timp drept pilda pentru urmași, atât în artă, literatură, cât mai ales în filozofie și sport. „Elada aceasta a fost: Munte – Olimpul cu legendele sale, Acropole – cetatea zeiței Pallas – Atena. Marea Mediterană. Și grecii au dovedit că au avut vocație pentru ele. Au pornit pe mări, au urcat munții și pe Acropole și astfel au putut privi mai larg și mai profund Viața” (8 pag.17).

2.2. OLYMPIA – cetatea sacră

Olympia, așezată la întâlnirea apelor în vecinătatea muntelui Cronion, a fost considerată în acele timpuri, unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pământ. Ea era renumită nu pentru bogățiile ei, ci pentru faptul că era considerată sacră, având templul și altarul lui Zeus, palestre animate de dorința de a deveni un om complet, un erou al Jocurilor Olimpice.

Olympia avea două tipuri de construcții: construcții de cult și religioase. Cele religioase cuprindeau: Templul și statuia lui Zeus (Zeus fiind protectorul Jocurilor Olimpice) în fața căruia se aprindea flacăra olimpică, templul zeiței Hera, (soția lui Zeus) Pelopion – un altar vechi, Bulenterion – sediul senatului olimpic, Pritaneu – edificiul public unde se găzduiau oaspeții cetății, măslinul sădit de Hercule, din care se împletea cununa învingătorilor. Olimpia cuprindea și construcțiile sportive: palestra cu un loc deschis pentru gimnastică și lupte, gimnaziul – un loc destinat alergătorilor și aruncătorilor, bazine, statui, stadionul, pista de nisip cu lungimea unui stadiu (192,27m), hipodromul pentru cursele de care. Acest loc era înfrumusețat cu plantații de arbori, statui, care dădeau o măreție sublimă acestor locuri.

Jocurile din Olympia s-au desfășurat pentru a venera frumusețea corpului omenesc, pentru a cinsti întrecerea dreaptă. Aceste jocuri nu aveau numai un caracter sportiv, ci erau prezente și teatrul, muzica, poezia, fiind o adevărată sărbătoare a sufletului, minții și trupului.

În istoria universală nici o orânduire, nici un imperiu sau doctrină nu a durat atât cât Jocurile Olimpice Antice – XII secole, fără întrerupere (1172 ani). Începând cu anul 776 î.e.n. și până în anul 394 e.n. , adică 293 ediții. Acesta este într-adevăr miracolul grec care a uimit civilizații în aceeași măsură în antichitate ca și în prezent.

Idealul suprem de a cultiva frumusețea fizică, curajul, tăria de caracter, năzuința omului spre armonie, dorința de pace, constituia un adevărat miracol. „Victoria la Olympia se obține cu iuțeala picioarelor, îndemânarea brațelor și puterea trupului și nu cu banii” spunea Victor Bănciulescu.

Ceea ce deosebește idealul Jocurilor Olimpice Antice de cele Moderne este pacea sacră (ECHECHEIRIA) – armistițiu olimpic, impus tuturor orașelor grecești participante la Jocurile Olimpice. Pactul declara Olympia teritoriu sacru și inviolabil; traversarea acestui teritoriu cu armele în mână era pedepsită. Odată la patru ani, timp de o lună, în perioada numită „luna sacră” (HIEROMENIA) nimeni nu se putea apropia înarmat, trebuia să depună lancea și scutul la graniță.

În zilele noastre nu ne mai putem mândri cu acest pact deoarece el nu mai este respectat. Azi omenirea nu mai crede în tot ceea ce altădată era sfânt, intră în joc interesele personale și dorința de putere. Trei ediții ale Jocurilor Olimpice Moderne au fost întrerupte din acest motiv, și anume edițiile din anii 1916, 1940 și 1944, acestea fiind întrerupte de primul și al II-lea Război Mondial.

Jocurile Olimpice Antice se ținea din patru în patru ani, începând cu prima săptămână cu lună plină din hekotombeon (27 iulie). Intervalul dintre două Jocuri Olimpice se numește OLIMPIADA și dura 1457 zile, 10 ore și 40 minute. Admiterea concurenților se făcea după criterii foarte stricte iar pregătirea lor printr-un lung și serios antrenament. Concurenții erau selecționați după criterii etnice, sociale și morale, ei trebuind să fie greci, cetățeni liberi cu o moralitate bună, ei numindu-se atleți; sclavii și barbarii erau excluși. Odată admiși, ei urmau un program de pregătire care dura 10 luni, ultima lună fiind petrecută în orașul Elis – capitala Elidei, unde se făceau examinările finale și împărțirile pe categorii de vârstă.

Jocurile Olimpice durau cinci zile. În prima zi avea loc ritualul jertfelor la cele 80 de altare, defilarea concurenților și jurământul olimpic, care avea loc în fața statuii lui Zeus. În cea de-a doua zi, avea loc tragerea la sorți și întrecerea tinerilor de 18-20 ani. Alergarea, luptele, pugilatul și pancrațiul se desfășurau în cea de-a treia zi. Ziua a 4-a debuta cu pentatlonul, întrecerile hoplitodorilor (oameni înarmați), alergările de care și cavaleria. În ultima zi avea loc ceremonia încoronării învingătorilor cu cununi de măslin, procesiunea campionilor – câștigătorii erau considerați drept semizei și eroi naționali, ei erau numiți OLIMPIONIKE – numele lor fiind înscrise pe tabloul de onoare pentru eternitate, cinstind în același timp și numele cetății natale.

Învingătorilor li se decernau; coroana de măslin – simbolul Jocurilor olimpice, premii și daruri ca: vase scumpe, cai, bani, primeau pensii, erau scutiți de impozite, beneficiau de locuri de onoare la diferite ceremonii și serbări publice. Cinstirea învingătorilor mai era făcută și de poeți, care le închinau ode, și de sculptori, care imortalizau chipul sau trupul lor în marmură. Au rămas astfel omenirii cele peste 100 de ode ale lui Pindar din Teba și statuile celor mai reprezentativi olimpionike: Milon din Crotona, Xenofon din Corint, Teagente etc.

Odată cu apariția profesionalismului în rândul atleților, a corupției și afacerilor (pe care le întâlnim și astăzi în plină înflorire) precum și a religiei creștine care desconsideră exercițiul fizic, Jocurile Olimpice încep să se degradeze, să nu mai prezinte o valoare sacră. Acesta a fost un moment propice pentru împăratul roman Teodosiu I care în anul 394 e.n. dă ordin ca Olympia și edificiile sale să fie distruse.

Tot acel spirit sacru și tot ceea ce până nu demult a însemnat întrecerea animată de țelul de a învinge, a fi olimpionike, s-a destrămat. Tot ceea ce a însemnat sănătate armonie trupească și sufletească s-a surpat pentru ca biserica creștină avea late convingeri în care sănătatea și frumusețea corpului nu își găseau locul.

Din toate acestea ne-a rămas o pildă; o originală invitație la sănătate, robustețe și desăvârșire. Ne-au rămas în același timp, în marile muzee ale lumii, minunatele opere ale marilor sculptori ai antichității, frumoase pentru perfecțiunea lor formală și a ideii pe care o exprima. Toate acestea, în ciuda opoziției forțelor oarbe ale evului mediu, n-au putut fi înmormântate pentru totdeauna.

2.3. PIERRE DE COUBERTIN ȘI RENAȘTEREA

JOCURILOR OLIMPICE

În secolul al XVII-lea, marii pedagogi ca Jan Komenski și John Lock au promovat principiile unei educații integrale a omului, incluzând atât componența intelectuală cât și pe cea fizică. Astfel, pe la sfârșitul secolului al XVII-lea se trece la crearea unor sisteme de educație fizică cu orientare multilaterală, preluându-se unele din principiile palestrelor grecești. Renașterea Jocurilor Olimpice a fost impulsionată de cercetările arheologice întreprinse pe teritoriul Greciei, care au scos la iveală vestigii ale sanctuarului din Olympia și s-a putut întocmi un plan al Templului lui Zeus. Apoi, un grup de cercetători germani conduși de Ernst Curtius au descoperit numeroase construcții religioase și laice între anii 1875 – 1881. printre altare și statui de zei se iveau statuile învingătorilor, gimnaziul, palestra, casa de oaspeți, chipul în bronz al unui atlet. Mai presus de toate aceste descoperiri, sunt inscripțiile în marmură albă care cuprind lista atleților învingători întreceri. „Piatra a vorbit! Actul de naștere al Jocurilor Olimpice a fost semnat!” (1 pag.11)

Părintele Jocurilor Olimpice Moderne este considerat Pierre de Coubertin, cel care a reluat într-o formă modernă unele aspecte al Jocurilor Olimpice Antice. El a dorit extinderea jocurilor dincolo de granițele unui singur stat, desfășurarea jocurilor după reguli unice și purificarea trupurilor după exemplul grecilor.

La jocuri puteau participa sportivi din toate țările indiferent de religie, rasă, convingeri politice. Deci Pierre de Coubertin a dorit renașterea Jocurilor Olimpice pe o bază nouă , în concordanță cu cerințele epocii contemporane lui.

De asemenea și Evanghelie Zappa – cetățean român de origine greacă a avut o contribuție la renașterea Jocurilor Olimpice. El a lăsat întreaga lui avere pentru: „a clădi stabilimentul Olimpicilor împreună cu arena lui după toată cuviința și spațios” (8 pag.16)

Primii pași în instaurarea Jocurilor Olimpice Moderne au fost făcute de Pierre de Coubertin în 1892 la Congresul Internațional al Asociației Sportive din lume – 79 delegați, 49 asociații, 17 țări, al cărui secretar general era. El a prezentat un program de reluare a Jocurilor Olimpice. La acest congres care s-a desfășurat la Sorbona. Cu această ocazie s-a discutat despre posibilitatea și condițiile restaurării Jocurilor Olimpice și despre constituirea unui comitet internațional olimpic care va fi însărcinat cu dezvoltarea olimpismului. S-a stabilit ca prima ediție a Jocurilor Olimpice Moderna să se desfășoare la Atena 1896. Odată adoptate aceste hotărâri se poate spune ca s-a născut olimpismul modern.

Olimpismul cuprinde idei privind modalitățile cu care se acționează pentru a așeza sportul în slujba dezvoltării armonioase a omului și a construirii unei societăți umane superioare, care are în centrul preocupărilor sale atât psihicul uman cât și fizicul.

Pierre de Coubertin a definit olimpismul astfel: „Ceea ce este cultura pentru umanism este olimpismul pentru sport” (8 pag.143)

Ideile lui despre sport erau de a cultiva pe întregul glob dorința de mișcare, de prietenie și colaborare reciprocă, de întrecere loială și pașnică.

Ca devize avea: armonia ființei umane, toate sporturile pentru toate națiunile, Citius, Altius, Fortius, pentatlonul muzelor, ca și în antichitate prietenia dintre arte ș sport, și cel mai măreț țel: prietenia și pacea popoarelor.

3. OIMPISMUL. MIȘCAREA OLIMPICĂ

Așa cum spunea Alexandru Sirpenco – membru al Comitetului Internațional Olimpic pentru România „Olimpismul cuprinde în sfera sa ansamblul ideilor împărtășite de membrii Mișcării Olimpice – privind modul în care sportul ar putea fi pus în slujba dezvoltării armonioase a omului și a construirii unei societăți umane avansate”. Idealul olimpismului este deci pus în slujba omului, aceasta îl ajută pe om să se dezvolte din punct de vedere fizic, psihic și spiritual, sa promoveze relații de sportivitate față de adversar, ajută eliberarea sportivului de condiționarea materială și formează o atitudine morală în viața socială.

Scopul esențial este de a promova ideea de pace și bună înțelegere între popoare.

Olimpismul a preluat ideea lui Thomas Arnold care spune că tânărul trebuie să-și construiască singur personalitatea prin practicarea sportului care îl ajută să învingă greutăți, să fie curajos, să respecte regulamentul și pe adversar, să știe să piardă și să învingă.

Părintele olimpismului modern, Pierre de Coubertin și-a pus la bază ideea perfecționării omului prin sport și azi putem să credem cu convingere această idee fiindcă până nu demult omenirea a crezut ca are limite precise, însă azi s-a demonstrat ca aceste limite nu sunt încă cunoscute. Dovada stă însuși în faptul că recordurile mondiale și olimpice care până nu demult păreau un vis au fost spulberate și s-a ajuns la ideea că există resurse umane nedescoperite.

Pierre de Coubertin a introdus ideea olimpismului și în educație știind că acționează asupra moralului, echilibrului interior și exterior al omului, el formează caractere și nu este o religie sau doctrină politică, nici sistem economic ci este o școală a personalității.

Olimpismul nu ține cont nici de rasa umană, zona geografică, trecut istoric sau orice alt factor care ar putea împiedica dezvoltarea omului.

Mișcarea olimpică reprezintă totalitatea organizațiilor și persoanelor din domeniul sportului, care își desfășoară activitatea după principiile olimpismului.

Mișcarea olimpică cuprinde: Comitetul Internațional Olimpic (C.I.O.), Comitetele Naționale Olimpice (C.N.O.) articulate cu sistemul federațiilor internaționale organizate pe sporturi, împreună cu federațiile naționale a acestora.

Comitetul Internațional Olimpic a recunoscut și alte Federații ale unor sporturi care nu fac parte din programul olimpic.

3.1. CONCEPTUL DE FAIR – PLAY

Ideea de fair-play este de fapt esența sportului deoarece în sport nimic nu poate fi mai presus de sportivitate, cinste, corectitudine, prietenie și respectul adversarului. Într-o singură expresie a fost reunită tendința oamenilor spre cinste.

Fair-play-ul este o stare de spirit, o atitudine morală față de sine și față de alții care conferă noblețe sportului și căruia îi condiționează supraviețuirea în fața unor grave pericole care îl amenință. Această stare de spirit reprezintă singura LEGE MORALĂ A SPORTULUI.

Carta olimpică impune respectarea regulilor impuse de regulamentul disciplinei sportive practicate, acordarea deciziei arbitrilor în orice condiții dar și respectarea unor reguli nescrise ale onestității, loialității, cavalerismului, a cinstei și corectitudinii.

Sportivitatea are ca punct de plecare respectul față de adversar și presupune demnitate, modestie, acceptarea înfrângerii în mod demn. Acest spirit a fost și este considerat drept „BINELE CEL MAI DE PREȚ AL SPORTULUI” (2 pag. 18)

Mișcarea olimpică a preluat acest concept și l-a răspândit în toate colțurile lumii ca un mod de conduită sportivă.

3.2. CARTA OLIMPICĂ

Pentru ca mișcarea olimpică să se desfășoare în condiții ideale s-a trecut la organizarea acesteia din toate punctele de vedere. Astăzi mișcarea olimpică este internaționalizată, organizată pe diferite compartimente, jocurile Olimpice se desfășoară după un regulament dinainte stabilit, având în vedere scopul și sarcinile urmărite de olimpism. În continuare vom prezenta în linii generale această organizare.

Întreaga mișcare olimpică este desfășurată sub patronajul Comitetului Internațional Olimpic. Aceasta are rolul de a conduce și promova olimpismul. Pentru aceasta el organizează și coordonează competițiile sportive, asigură desfășurarea regulată a Jocurilor Olimpice, luptă împotriva discriminării de orice fel care ar putea afecta mișcarea olimpică, militează pentru spiritul de fair-play și împotriva folosirii sportivilor în scopuri comerciale sau politice, susține Academia Olimpică Internațională.

Comitetul Internațional Olimpic acordă ajutor Comitetului Național Olimpic recunoscute prin:

promovarea principiilor fundamentale ale mișcării olimpice;

dezvoltarea cunoștințelor tehnice sportive ale sportivilor și antrenorilor;

ameliorarea nivelului tehnic al sportivilor și antrenorilor;

formarea de administratori;

colaborarea cu diferite comisii ale Comitetului Internațional Olimpic.

Reguli generale privind Jocurile Olimpice

Jocurile Olimpice sunt competiții între sportivi, în probe individuale sau pe echipe și nu între țări. Acești sportivi sunt selecționați de Comitetul Național Olimpic a țării respective.

Jocurile Olimpice se compun din jocurile olimpiadei și jocurile de iarnă. Ambele au loc la fiecare patru ani.

Termenul de Olimpiadă se referă la perioada de patru ani consecutivi care debutează cu jocurile olimpiadei și se termină cu jocurile olimpiadei următoare.

Dacă din anumite motive Jocurile Olimpice nu se desfășoară, olimpiada expiră după patru ani din ziua începerii sale, dată la care începe o nouă olimpiadă.

Olimpiadele se socotesc din 1896 când a avut loc prima ediție a Jocurilor Olimpice Moderne.

Comitetul Internațional Olimpic este forul tutelar al Jocurilor Olimpice.

Orice beneficiu ce provine din celebrarea Jocurilor Olimpice revine Comitetului Internațional Olimpic și va fi utilizat în folosul mișcării olimpice. Pierre de Coubertin a acordat o mare atenție organizării ceremonialului și simbolurilor olimpice deoarece fără aceste simboluri întrecerile ar fi simple. Lipsite de semnificații, fără substanță. Ele dau jocurilor o valoare estetică și o atmosferă de înaltă frumusețe și emulație. Aceste simboluri fac posibilă comunicarea între popoare și fac din Jocurile Olimpice un capitol al istoriei universale.

Simbolurile olimpice au captat în ani o imensă forță spirituală și tradițională. Fiecare popor și fiecare oraș care a găzduit Jocuri Olimpice s-a întrecut în organizarea lor cât mai deplină.

Puține idei de pace, tinerețe și prietenie între popoare și-au făcut atât de simplu și de firesc drum pe pământ. În acești ani de olimpism, puține idei în lume au cules atâtea succese aducând țărilor lumină și bucurie. Deviza olimpică „citius, atius, fortius” – mai repede, mai sus, mai puternic, nu reprezintă doar o simplă deviză ci este dovada supremă că oamenii își pot dovedi forța, aspirațiile și inteligență în sport.

Ideea flăcării olimpice își are originile în mitologia greacă care simboliza ceva sacru în existența omului. Flacăra aprinsă pe coline sau munți era la multe popoare un mijloc de comunicare în desfășurarea unui eveniment important. Grecii antici aveau „marșul lampadoforilor” care se desfășura cu torțe aprinse. Însăși semnificația acesteia era transmiterea culturii și civilizației grecești peste veacuri. Focul azi este aprins în Olympia, torța fiind purtată din mână în mână, din țară în țară, din continent în continent, până la locul de desfășurare a Jocurilor Olimpice. Fie că este aprinsă de la soare la fel că și în Elada, sau cu mijloace electronice sau laser, transportată terestru, cu avionul sau cu vaporul, semnificația acestui moment rămâne vie.

Simbolul olimpic este alcătuit din 5 cercuri înlănțuite de culorile: albastru, galben, negru, verde și roșu.

Drapelul olimpic are fond alb și în centrul său simbolul olimpic.

Emblema olimpică este un desen integrat care asociază cercurile olimpice unui alt element distinctiv.

Primul imn olimpic intonat, special compus pentru prima ediție a Jocurilor Olimpice Moderne a fost compus de Kostis Palamas. Ulterior s-a creat tradiția ca fiecare oraș care organizează jocurile să compună pentru deschiderea solemnă un imn propriu.

Compozitorii de vază a țării gazdă au cinstea de a făuri acorduri noi pentru aceeași idee eternă a olimpismului.

În anul 1948 cu prilejul sesiunii Comitetului Internațional Olimpic de la Saint-Moritz a fost acceptată propunerea dr. Iosef Gruss (Cehoslovacia) de a înființa o zi olimpică. Această zi a fost stabilită în perioada 16-24 iunie a fiecărui an, data congresului din 1894, când la propunerea lui Pierre de Coubertin, s-a hotărât reluarea Jocurilor Olimpice. În această zi se organizează concursuri speciale la diferite sporturi cuprinse în programul olimpic, sesiuni de comunicări științifice, conferințe ce au teme despre mișcarea olimpică și semnificația acesteia.

Comitetul Olimpic Român a organizat această zi începând cu anul 1972 sub genericul „Săptămâna Sporturilor Olimpice” în cadrul căreia se organizează numeroase competiții ce includ sporturi olimpice, Comitetul Olimpic Român oferă câștigătorilor diplome, cupe, medalii, an de an cu prilejul acestor concursuri care au devenit tradiționale. De altfel în 26 iunie 1994 în București și în toate reședințele de județ s-a organizat „Crosul Olimpic”. În București acest cros a avut un caracter național, aliniind la start toți iubitorii de mișcare dar și pe cei mai buni sportivi ai țării pentru a se întrece pe traseul Piața Universității – Piața Victoriei – Arcul de Triumf – Piața Presei Libere – Stadionul Tineretului. Premiile au constat din 1000 de diplome purtând semnătura președintelui Comitetului Internațional Olimpic, Juan Antonio Samaranch iar tuturor competitorilor tricouri cu emblema olimpică. În municipiul Baia Mare Crosul Olimpic s-a desfășurat sub tutela Direcției Județene de Tineret și Sport Maramureș. Au participat elevi, studenți, muncitori, alături de sportivi consacrați ai județului și județelor limitrofe.

S-a mai organizat și un concurs de pictură „Jocurile Olimpice în imaginația copiilor” cu caracter internațional. Premiile oferite de Comitetul Olimpic Român au constat în medalii și diplome speciale iar lucrările premiate au fost promovate la concursurile internaționale cu tematica olimpică.

Numeroase Comitete Naționale Olimpice organizează ceremonii în ziua deschiderii Jocurilor Olimpice unde se înalță drapelul olimpic și se aprinde flacăra olimpică care arde pe toată durata întrecerilor.

3.3. COMITETUL INTERNAȚIONAL OLIMPIC

Cu doi ani înaintea primei ediții a Jocurilor Olimpice se constituie la Paris Comitetul Internațional Olimpic – organism de conducere a mișcării olimpice. Fondatorul acestui organism fiind Pierre de Fredi – baron de Coubertin. La el au aderat încă de la început 13 țări cu 15 membri. Din primul Comitet Olimpic făceau parte Dimitrios Vikelas (Grecia) – întâiul președinte, ales ca un omagiu adus țării care inițiase cu aproape 3 milenii în urmă olimpiadele. Secretar general era Pierre de Coubertin – inițiatorul și sufletul Jocurilor Olimpice Moderne.

Sediul actual al Comitetului Internațional Olimpic este la Lousane (Elveția) din 1915. misiunea Comitetului Internațional Olimpic este de a conduce mișcarea olimpică în conformitate cu carta olimpică.

Organele cele mai importante ale Comitetului Internațional Olimpic sunt:

SESIUNEA – organul suprem al Comitetului Internațional Olimpic care adoptă, modifică și interpretează Carta Olimpică, adoptă membrii, se reunește cel puțin o dată pe an în sesiune ordinară sau la cererea președintelui în sesiune extraordinară cu cel puțin o treime din membrii.

COMISIA EXECUTIVĂ – care se compune din 4 vicepreședinți și 6 membrii. Aceștia sunt aleși prin vot secret și veghează la respectarea Cartei Olimpice. Această comisie asigură organizarea internă a Comitetului Internațional Olimpic și administrează Comitetul Internațional Olimpic.

PREȘEDINTELE – este ales prin scrutin secret pe o perioadă de 8 ani, însă poate fi reales pentru perioade succesive de 4 ani, președintele conduce toate activitățile Comitetului Internațional Olimpic și îl reprezintă permanent. Limbile oficiale al Comitetului Internațional Olimpic sunt: engleza și franceza. La toate sesiunile traducerea simultană se face în germană, spaniolă, rusă și arabă.

Legat de resursele Comitetului Internațional Olimpic trebuie menționat că acest organism poate accepta donații, moșteniri, orice alte resurse care să-i permită îndeplinirea obiectivelor. Comitetul Internațional Olimpic percepe încasări ce provin din exploatarea de drepturi ce revin din celebrarea Jocurilor Olimpice sau drepturi de televiziune. Aceste încasări se pot acorda Federațiilor Internaționale și Comitetelor Naționale Olimpice.

COMITETUL OLIMPIC ROMÂN

Comitetul Olimpic Român este o asociație autonomă organizată în baza principiilor Cartei Olimpice și este recunoscut oficial de Comitetul Internațional Olimpic din anul 1914.

Principalele obiective a Comitetului Olimpic Român sunt: dezvoltarea și protejarea mișcării olimpice și a sportului în România, promovarea principiilor olimpismului în cadrul activităților sportive românești, dezvoltarea sportului pentru toți și a sportului de performanță bazat pe principii olimpice, pregătirea specialiștilor în domeniul sportului, lupta împotriva violenței și a folosirii substanțelor și procedeelor interzise de Comitetul Internațional Olimpic, organizarea selecției și pregătirii sportivilor în vederea participării la Jocurile Olimpice, promovarea și sprijinirea integrării sportivilor pe plan social.

Din componența Comitetului internațional Olimpic fac parte reprezentanții tuturor federațiilor naționale afiliate la federațiile internaționale recunoscute de Comitetul Internațional Olimpic, membrul român la Comitetul Internațional Olimpic, sportivi olimpici și foști olimpici, membrii onorifici, personalități etc.

Organele de conducere a Comitetului Olimpic Român sunt: ADUNAREA GENERALĂ, COMITETUL EXECUTIV, BIROUL COMITETULUI EXECUTIV.

Mijloacele financiare al Comitetului Olimpic Român provin din: subvenții din partea statului, organizații, persoane particulare, donații, fonduri rezultate din acțiuni sportive organizate sub egida Comitetului Olimpic Român, timbre, comercializarea emblemelor și publicațiilor, fonduri rezultate din sponsorizare.

ACADEMIA OLIMPICĂ INTERNAȚIONALĂ

La sugestia lui Jean Ketseas, Carl Diem și a Comitetului Olimpic Elen a fost creată Academia Olimpică Internațională (A.O.I.) în anul 1961. aceasta este o instituție culturală însărcinată cu studiul ideilor olimpice și pregătirea unor specialiști care să orienteze olimpismul în concordanță cu evoluția societății.

Sediul Academiei Olimpice Internaționale este la Olympia, un lăcaș boem dotat cu bibliotecă, săli de curs, decanatul, așezăminte de locuit, baze sportive. Nu lux, nu confort sporit, un loc în care guvernează spiritul olimpic.

Cursanții academiei sunt din toate continentele, practică toate sporturile, vorbesc toate limbile dar au un crez comun: olimpismul, sportul, indiferent de concepție politică, religioasă, rasa, culoare, mediu social sau cultural. Predarea se face în limbile franceză și engleză. Tematica cursurile este foarte variată, aceasta se referă la istoria Jocurilor Olimpice Antice și Moderne, filozofie olimpică, psihologie și pedagogie sportivă, medicina sportivă, relațiile dintre sport și: arte, matematică, cibernetică, fizică, chimie, informatică etc. și probleme ce vizează experiența campionilor olimpici, pregătirea sportivilor. De asemenea se organizează și acțiuni culturale ca: vizite la Delfi și Atena la muzeele olimpice, concursuri internaționale cu tematica olimpică, studii și cercetări referitoare la mișcarea olimpică, vizionarea unor pelicule cu tematică olimpică și a edițiilor Jocurilor Olimpice.

Atât sportivii români cât și specialiști în domeniul sportului sunt invitați la sesiunile Academiei Internaționale Olimpice, printre aceștia: Alexandru Sirpenco – membru al comisiei Comitetului Internațional Olimpic, Victor Bănciulescu, Iolanda Balaș, Mihaela Peneș, Lia Manoliu, Corneliu Ion, Tudor George, Dan Grecu, Octavian Vidu etc.

Academia olimpică de astăzi, asemenea academiilor de odinioară din Atena, Roma, Paris, este un centru unic de istorie, cultură și artă universală. O lume în care ideea de pace și prietenie guvernează iar ca obiective principale are ideea de pace și prietenie internațională.

ACADEMIA OLIMPICĂ ROMÂNĂ (A.O.R.)

Înființată la 22 martie 1991, în baza hotărârii adunării generale a Comitetului Olimpic Român, Academia Olimpică Română reprezintă un centru românesc a olimpismului, a spiritului și principiilor olimpice. Obiectul de studiu al Academiei Olimpice Române îl constituie studierea aspectelor istorice, pedagogice și sociologice ale mișcării olimpice naționale și internaționale. Academia Olimpică Română contribuie la formarea specialiștilor în educație fizică și sport în spiritul idealurilor olimpice. Ea promovează spiritul de fairplay, lupta împotriva violenței și dopajului în sport.

Academia Olimpică Română organizează anual sesiuni de comunicări științifice pe teme diverse cum ar fi: „Conceptul de fair-play în contextul filozofiei olimpice” (1991), „Olimpism și cultură” (1993). Prin acest mijloc se promovează și se încurajează studierea, cercetarea unei literaturi cu tematica olimpică. Tot acest organism organizează ziua sau săptămâna olimpică.

3.7. ORGANIZAREA ȘI ADMINISTRAREA JOCURILOR

OLIMPICE

Celebrarea Jocurilor Olimpice are loc în cursul primului an al Olimpiadei. Începând cu anul 1994, la ediția a XVII-a Jocurile Olimpice de iarnă, acestea vor avea loc în cursul celui de-al doilea an al Olimpiadei. Gazda Jocurilor este aleasă de Comitetul Internațional Olimpic prin comisia sa executivă care supune spre aprobare alegerea orașului gazdă.

Organizarea Jocurilor Olimpice este încredințată de Comitetul Internațional Olimpic și Comitetul național Olimpic al țării gazdă. În acest scop Comitetul Național Olimpic va constitui Comitetul de Organizare a Jocurilor Olimpice (C.O.J.O.). aceasta are obligația să dirijeze toate activitățile sale conform Cartei Olimpice, își asumă responsabilitatea financiară organizării Jocurilor olimpice, colaborarea cu Comitetul Internațional Olimpic și primește instrucțiuni de la aceasta.

În privința reunirii în același loc a tuturor concurenților, oficialităților și personalului echipei, Comitetul de Organizare a Jocurilor Olimpice amenajează un sat olimpic ce cuprinde localuri și instalații pentru Federațiile internaționale ce conduc sporturile incluse în programul Jocurilor Olimpice.

Comitetul de Organizare a Jocurilor Olimpice va organiza un program de manifestări culturale care are menirea de a promova relații de prietenie și solidaritate între participanți.

Orice sportiv poate participa la Jocurile olimpice cu condiția ca acesta să se conformeze cartei olimpice și să fie înscris de Comitetul său olimpic pe baza unor criterii de admitere stabilite de Federația Internațională. În timpul desfășurării Jocurilor Olimpice nu trebuie să permită ca persoana sa, performanțele sale sportive să fie folosite în scopuri publicitare. La Jocurile Olimpice poate participa orice concurent care provine din Comitetul Național Olimpic care l-a înscris, nu există limită de vârstă. Mai nou Comitetul Internațional Olimpic a stabilit un cod medical care printre altele a stabilit liste cu categorii de medicamente și procedee interzise la Jocurile Olimpice. Comitetul Internațional Olimpic obligă concurenții să se supună controalelor și examenelor medicale. Scopul codului medical este de a lupta împotriva dopingului și a tuturor practicilor medicale ce pot dăuna organismului. Toți cei ce sunt implicați în practicarea dopingului vor fi sancționați conform codului medical.

PROGRAMUL JOCURILOR OLIMPICE

Sporturile olimpice sunt conduse de Federația Internațională, acestea sunt: atletism, canotaj, badminton, basseball, basketball, box, canoe, ciclism, scrimă, fotbal, gimnastică, haltere, handbal, hochei, judo, lupte, natație, pentatlon modern și biatlon, tenis, tenis de masă, tir, tir cu arcul, volei, yachting, bob și toboganing, hochei pe iarbă, sanie, patinaj, schi.

Orarul și traseele pe care se desfășoară diferitele probe vor fi stabilite de Comitetul de Organizare a Jocurilor Olimpice și Comitetul Internațional Olimpic.

Nu este admisă nici o formă de propagandă politică, religioasă sau rasială în incintele olimpice.

Nu sunt admise instalațiile și panourile publicitare pe stadioane sau terenuri de sport.

Ceremonia de deschidere este un moment solemn în care are loc defilarea tuturor participanților la Jocurile Olimpice, discursuri ținute de președinții Comitetului de Organizare a Jocurilor Olimpice și Comitetului Internațional Olimpic și deschiderea solemnă declarată de șeful statului țării care organizează Jocurile Olimpice, intonarea imnului olimpic, arborarea drapelului olimpic, defilarea torței, rostirea jurământului olimpic și jurământului arbitrilor.

Ceremonia învingătorilor este făcută pe podium. Se acordă diplome locurilor I-VIII iar locurile I-III medalii de aur, argint și bronz. Se arborează drapelul și se intonează imnul național al țării câștigătorului. De asemenea arbitrii și oficialii primesc diplome comemorative. Comitetul Internațional Olimpic va stabili un tablou de onoare cu numele medaliaților și deținătorilor de diplome pentru fiecare probă.

OLIMPISM. TRECUT, PREZENT ȘI VIITOR

Istoria olimpismului se confundă cu nevoia omului de armonie și echilibru și dacă privim în trecut vedem că de la început ideea olimpică s-a născut ca un protest împotriva războiului, a tot ceea ce era rău și urât, a vanității oarbe, proclamând cu energie dreptul la fericire în scurta lui trecere sub soare. În vremea când împărații și regii se autoproclamau și se credeau chiar zei, olimpismul, cu concepția sa, stabilea criteriul valorii și echității, făcând ca doar cel mai bun să învingă și să fie venerat pentru vitejia lui. Oricât de ciudat ar părea, de când există oameni pe pământ, preocuparea lor nu a fost doar aceea de a-și procura hrana, a dormi, a iubi, a se lupta sau a munci. Din când în când ei s-au și jucat cu scopul de ase desprinde din cotidian, a face ceva deosebit, a-și cultiva gustul estetic. Prin joc ei au tradus simțămintele și-n viață însăși.

Un mare scriitor spunea că „viața ar trebui să fie o sărbătoare permanentă”. Nobilă aspirație dar din păcate încă imposibilă acum când încă există nedreptate, mizerii, națiuni, înrobite. Oare Jocurile Olimpice prin explozia lor de bucurie, prin țelul lor suprem nu aceasta își dorește? Cu siguranță! Să ne imaginăm o mare palestră grecească în care în arena centrală se desfășoară o luptă de pugilat și toți spectatorii sunt atrași de vitejia celor doi, sau ceremonialul încoronării învingătorilor, sau chiar un concurs de gimnastică din zilele noastre. Într-adevăr Jocurile Olimpice pot fi considerate adevărate sărbători ale sportului. Aceste sărbători aveau o valoare sacră pentru antichitate, deoarece să fii campion olimpic (olimpionike) era adevărată virtute a omului antic.

Nimic în istoria omenirii nu a durat cât Jocurile Olimpice. Ideea olimpică a dăinuit 12 secole, ceea ce nu putem spune despre alte fenomene istorice sau concepte din orice domeniu de activitate.

Chiar dacă a fost întreruptă, ideea olimpică a renăscut datorită baronului Pierre de Coubertin, aceasta fiind un fenomen firesc.

Olimpismul în cursul istoriei a suferit modificări, deoarece a trebuit să se adapteze condițiilor timpurilor. Dezvoltarea socială a omului a impus aceste modificări în concordanță cu progresul tehnic și economic. Astfel, în prezent se remarcă o creștere semnificativă a numărului de participanți, și a unui număr mare de țări participante – o idee benefică pentru întreaga lume deoarece la Jocurile Olimpice important e să participi în spiritul olimpic și nu să învingi prin orice mijloace nedemne.

Țara care are onoarea de a găzdui jocurile Olimpice are dreptul de a Introduce o nouă disciplină sportivă. Aceasta duce la lărgirea sferei de acțiune a olimpismului prin promovarea acestuia în toate activitățile sportive.

Ceea ce este important în mișcarea olimpică, este dorința de a învinge. Ea a existat din toate timpurile și nu are nici o șansă să se modifice pentru că acesta este țelul suprem al întrecerii sportive. Dorința de victorie a existat în trecut, există cu aceeași patimă în prezent și va exista și în viitor, pentru că învingătorul este cel care caută perfecțiunea.

Un mare antrenor își trimitea jucătorii în teren spunându-le: „Mergeți și luptați așa cum v-am învățat, dar să țineți cont că la urma urmei nu e decât un joc”. Acest lucru trebuie să-l aibă în vedere toți sportivii care se întrec: mai presus în sport este spiritul de fair-play, concept nou apărut în sport și care are menirea de a păstra caracterul sacru al olimpismului antic. El reactualizează acest spirit și ideile sale sunt aceleași: de a respecta adversarii, de a păstra o atitudine de demnitate și corectitudine, stăpânire de sine, modestie și lipsă de ostentație în victorie.

Admiterea la Jocurile Olimpice a sportivilor profesioniști nu face decât să sporească valoarea jocurilor și nu să șteargă idealul și scopurile mișcării olimpice. Pentru a susține din punct de vedere financiar mișcarea olimpică este admisă în prezent publicitatea, aceasta și pentru a promova și cunoaște principiile olimpismului modern.

Actualmente pentru a păstra puritatea inițială a ideii olimpice este necesar să se acorde mai multă atenție obiectivelor umaniste ale mișcării olimpice. Dacă dorim ca umanismul să fie ferit de deteriorare, dacă dorim să protejăm sportul de degradare, brutalitate, necinste și huliganism, nu trebuie să permitem ca sportul să fie condus de inteligența limitată a fanaticilor și mercenarilor al căror singur scop este „valoarea de piață” a sportului.

Olimpismul trebuie să formeze un caracter puternic și sănătos, un cult al idealului dezinteresat, să fie un efort de a ridica concepția despre onoare și demnitate la înălțimea elanului fizic, pentru afirmarea continuă și fără de sfârșit a omului.

4. EDIȚIILE JOCURILOR OLIMPICE MODERNE. PARTICIPAREA SPORTIVILOR MARAMUREȘENI.

1896 – ATENA

„Fericirea, încununarea tuturor meritelor, nu putea fi atinsă decât prin perfecțiunea corpului, superioritatea spiritului și generozitatea sufletului. Acestea sunt principiile idealului olimpic, ce a condus umanitatea spre punctul cel mai înalt al evoluției sale. Grație cultivării idealului atletic, micul teritoriu al Greciei antice s-a transformat într-o lume vastă, fără hotare.”

CHLEANTIS PALEOLOGOS

După mai bine de 1500 de ani, de când instituția olimpică și-a încetat activitatea, iată că grandioasa manifestare olimpică și-a reluat activitatea cu tot fastul vechilor elini: muzica, fanfara, coruri, bătăi cu flori și discursuri.

Desfășurarea jocurilor nu a fost lipsită de surprize și nici de pitoresc. Aceasta datorită faptului că mulți dintre concurenți nu știau nici măcar la ce probe se vor întrece. Unii nu văzuseră în viața lor un disc, alții nu aveau echipament și trebuiau să-și reteze pantalonii deasupra genunchilor pentru a fi la moda sportivă. Era un început și lucrurile nu au decurs deloc ușor datorită lipsei fondurilor materiale și faptului că guvernul Greciei se opunea participanților din alte țări. Aceste obstacole au fost depășite datorită chetelor publice și generozității bancherului grec George Averoff care a reconstruit bătrânul stadion din Atena după modelul celui vechi, ca pe vremea lui Pericle, de forma eliptică având 260 m lungime, 140 m lățime și o pistă de nisip fin.

În programul Jocurilor Olimpice erau incluse 9 discipline sportive cu 43 de probe numai masculine de alergări, sărituri, aruncări, gimnastică (în care erau incluse halterele și tragerea frânghiei), scrima, luptele tirul, sporturi nautice (natație, polo pe apă, canotaj, yachting), ciclism și călărie.

La această ediție au participat sportivi din 13 țări: Anglia, Australia, Austria, Bulgaria, Chile, Danemarca, Elveția, Franța, Germania, S.U.A., Suedia, Ungaria și binențeles Grecia. Au participat 285 de sportivi numai bărbați.

Nu se putea vorbi atunci de echipe naționale reprezentative și cu atât mai puțin de sportivi pregătiți în mod special sau selecționați. Participanții erau fie studenți în vacanță, fie călători din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, ceea ce nu i-a împiedicat să se întreacă în spiritul olimpismului, din dorința de afirmare, de a face din Jocurile Olimpice o adevărată sărbătoare sportivă.

Astfel, finala probei de 100 m a stârnit uimire datorită americanului Thomas E. Burke care la comanda „pe locuri” a starterului a îngenuncheat cu un un picior – o poziție neobișnuită atunci. Starterul nu știa ce să facă, era derutat crezând că atletul cere ajutorul vreunei divinități și a așteptat ca acesta să se ridice. Însă atletul a rămas nemișcat. După o scurtă deliberare, arbitrii i-au permis lui Burke să ia startul cum dorește. Spre marea uimire a tuturor Burke a câștigat detașat rămânând această tehnică a startului de jos până în zilele noastre. (tehnica a fost inventată de americanul Sherrill în 1888).

De asemenea și cursa de maraton a fost spectaculoasă. Ea a fost câștigată de grecul Spiridon Louys – un pastor care a parcurs distanța de la Marathon la Atena în 2 h și 48 de minute. La intrarea acestuia în stadion a fost ovaționat iar momentul trecerii liniei de sosire, spectatorii au năvălit stadion, l-au purtat pe brațe, deasupra stadionului au fost lăsați porumbei care purtau panglici cu numele învingătorului. „Dacă prima Olimpiadă modernă avea să aibă un ecou în lumea întreagă, aceasta se datora și lui Spiros Louys” (15 pag.64)

Cu prilejul acestor Jocuri Olimpice, americanii s-au remarcat la atletism, francezii la ciclism și scrimă, germanii, ungurii la înot, iar grecii la maraton și tir.

La această ediție România și nici Maramureșul nu a fost reprezentată. Renașterea Jocurilor Olimpice prin organizarea în 1896 la Atena a primei ediții a Jocurilor Moderne a avut un mare răsunet și a fost pasul important către răspândirea sportului și organizarea competițiilor internaționale.

În anul 1897 Pierre de Coubertin – sufletul Jocurilor Olimpice a convocat primul Congres al Comitetului Internațional Olimpic în orașul Le Havre. Cu acest prilej s-a hotărât desfășurarea cele de-a doua ediții la Paris în anul 1900.

1900 – PARIS

„Ceea ce este cultura pentru umanism este olimpismul pentru sport. Olimpismul tinde să întrunească într-un mănunchi luminos toate principiile care contribuie la perfecționarea omului.”

PIERRE DE COUBERTIN

După prima ediție, ateniană urmare a unui gest de sportivitate, a urmat în revanșă un al doilea gest la fel de frumos și emoționant. După alegerea Parisului ca oraș gazdă al acestei ediții, s-a renunțat la ideea ca Jocurile Olimpice să se desfășoare numai în Grecia, ca altădată. Această ediție a fost numită simbolic „Olimpiada lui Coubertin”, ca o răsplată a ideilor și străduințelor acestui om care a luptat pentru frumusețe și sănătate trupească și sufletească.

Ediția Paris 1900, a coincis cu organizarea „Expoziției Internaționale”. Coubertin a fost confruntat cu împotrivirea oamenilor de afaceri care doreau finanțarea Jocurilor Olimpice. Până la urmă Jocurile au fost incluse în programul expoziției și a avut astfel, în ochii publicului, o importanță mai mică în comparație cu diversele atracții și divertismente obișnuite cu prilejul unor asemenea manifestări. Lui Coubertin nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să cutreiere lumea pentru a sprijini mișcarea olimpică și ediția de la Paris.

Cea de-a doua ediție a Jocurilor Olimpice s-a desfășurat într-o perioadă mai lungă, 20 mai – 28 octombrie și s-a extins în toate colțurile Parisului din dorința organizatorilor expoziției internaționale. Ea a reunit la start 21 de țări, 1066 sportivi dintre care 1060 bărbați și lucru neobișnuit 6 femei care au participat în întrecerile de tenis și golf. Pentru prima oară reprezentantele sexului frumos au fost admise în arena olimpică, știut fiind faptul că în antichitate participarea femeilor era interzisă și pedepsită chiar cu moartea.

Jocurile Olimpice de la Paris a inclus 18 sporturi în programul său: 86 de probe, 83 masculine, 2 feminine și una mixtă.

Printre probele clasice, păstrate și azi s-au mai desfășurat concursuri de înot sub apă pe distanțe de 60 m, sărituri fără elan, popice, trasul frânghiei, meciuri de rugby. Au fost introduse întreceri la :tir cu arcul, călărie, fotbal, polo pe apă, golf etc. Pista de atletism de 500 m era acoperită de iarbă, moale și udă, terenul era înconjurat de copaci, în ramurile cărora s-au oprit deseori bila sau ciocanul (probă nou introdusă).

Până la urmă atletismul salvează prestigiul acestei ediții aducând rezultate valoroase și un multicampion poreclit încă de atunci de americani „cel mai mare atlet al tuturor timpurilor” – Alvin Kraenyler, care a câștigat 4 medalii de aur la: 60 m, 110m, 200m, săritura în lungime cu 1, 90m rezultat colosal la vremea aceea.

Francezii s-au distins la scrimă, gimnastică și canotaj, iar elvețienii la tir. La această ediție consemnăm cu satisfacție participarea primului sportiv român la întrecerile olimpice, GEORGE A. PLAGINO la tir în proba de talere, unde obține locul XIII din 51 de concurenți, cu 11 talere lovite din 20 posibile. Plagino a fost apoi membru în Comitetul Internațional Olimpic pentru România, Maramureșul nu a avut reprezentanță la această ediție. La Paris s-a înregistrat cel mai evident eșec din istoria Jocurilor Olimpice deoarece ele au trăit în umbra expoziției, aservite ei, tratate sub forma de anexă recreativă, „un parc de distracții inofensive” (1pag.62). Această ediție a fost seacă, nu a avut nici ceremonie de deschidere, nici de închidere, nici măcar nu au fost înmânat medaliile deoarece parizienii erau prea ocupați cu Turnul Eiffel, și uitaseră de Jocurile Olimpice. Abia în 1902 medaliile au fost trimise spre câștigători.

1904 – SAINT-LOUIS

„În concepția modernă olimpismul poate constitui o școală de noblețe și puritate morală, ca și de rezistență și energie fizică, dar numai cu condiția ca sportivii să ridice concepția despre onoare la înălțimea elanului lor muscular.”

PIERRE DE COUBERTIN

Statelor unite ale Americii li se încredințează cea de-a treia ediție a Jocurilor Olimpice datorită câștigării celor două ediții precedente. Dar spre dezamăgirea tuturor jocurile și de această dată sunt eclipsate de expoziția internațională în stil american: „Sport și afacere, Exhibiții și numere de circ. Dolari…” (8 pag.177).

Ceea ce Coubertin a înfăptuit înainte, ideile olimpice și spiritul olimpic a rămas în obscuritate și de aceea și de această dată.

Pe vremea aceea, St. Louis părea la o distanță impresionant de mare. Datorită mijloacelor de transport rudimentare doar 64 sportivi din celelalte continente au putut să se deplaseze în S.U.A.. însuși Pierre de Coubertin, bănuind că valoarea Jocurilor Olimpice va fi din nou minimă a absentat de la această ediție.

Jocurile efective s-au desfășurat în perioada 1 iulie – 23 noiembrie 1904, la care au participat 21 de țări. S-au disputat întreceri în 15 sporturi la 87 de probe dintre care 80 erau rezervate bărbaților, iar 7 femeilor.

Universitatea Washington a pus la dispoziție bazele sale sportive: pista de atletism cu 536,45 m, bine utilată pentru acea vreme, așa că organizarea din punct de vedere material a fost superioară celei de la Paris. A existat o festivitate de deschidere și de închidere a Jocurilor Olimpice. Ca număr de participanți, S.U.A. a fost reprezentată de 400 de sportivi iar din celelalte țări 64 de sportivi. Din cele 87 de probe disputate, reprezentanții S.U.A. au câștigat 69.

Principalul punct de atracție l-a constituit atletismul prin recordurile sale fantastice: Archie Hann – triplu campion olimpic la 60 m – 7,0 s; 100 m – 11,0s; 200 m – 21,0 s, Ray Ewery câștigător în toate săriturile fără elan. Probele de înot s-au desfășurat pe distanțe aproximative și au fost câștigate de sportivii germani și unguri. La gimnastică germanii s-au dovedit a fi cei mai buni. Turneul de fotbal i-a avut drept câștigători pe sportivii canadieni.

În afară de câteva probe în care sportivii din alte țări decât S.U.A. și-au făcut abia simțită apariția, toate celelalte întreceri au fost monopolizate de sportivii țării gazdă.

Un fapt bun realizat de americani a fost organizarea în două zile numite „antropological days” rezervate exclusiv concursurilor între negri, indieni americani, filipinezi și aniusi, cărora li s-au mai adăugat sirieni și turci. Aceste întreceri au venit să sprijine ideile lui Coubertin potrivit cărora concursurile olimpice nu țin cont de rasa umană, religie sau alte aspecte ale vieții sociale.

Senzația acestei ediții a fost „cornetul de înghețată” care promitea să cucerească lumea. De asemenea ici s-a folosit fosfatul de stricnină ca doping, însă nimeni nu a fost învinuit de folosirea dopingului. Nu în ultimul rând, sosirea la maraton a americanului Fred Lorz care a parcurs o parte din traseu în automobil iar apoi a apărut în arena sportivă dându-se drept câștigător. După un timp a sosit Thomas Hicks, adevăratul câștigător care a fost în cele din urmă încununat campion.

În această ediție au fost incluse în programul olimpic boxul și baschetul, discipline rămase definitiv ca sporturi olimpice, dar și cursele de bărci cu motor, basseball, alunecarea pe sub apă.

La acea dată membru Comitetului Internațional Olimpic pentru România era George Bibescu. El figura pe lista de protocol drept al XXXIII-lea component C.I.O.. Cu toate acestea România nu a avut reprezentanți la St. Louis.

Această ediție a fost una dintre cele mai puțin reușite. Însuși Pierre de Coubertin, dându-și seama că jocurile trebuie să supraviețuiască a hotărât continuarea lor. El a acceptat desfășurarea ediției în favoarea ideii olimpice, pentru puținii sportivi din alte continente care au concurat peste ocean. Principalul merit al acestei a treia ediții a fost continuarea Jocurilor Olimpice chiar dacă întrecerile s-au desfășurat în spirit mai puțin olimpic.

1908 – LONDRA

„Important în viață nu este victoria ci lupta; esențialul nu este să învingi, ci să lupți bine.”

PIERRE DE COUBERTIN

Oficialitățile grecești încă mai perseverau în a organiza Jocuri Olimpice numai pe pământul Eladei. Ca o consecință a acestei cereri, Comitetul Internațional Olimpic a aprobat organizarea la Atena a unei ediții intermediare în 1906 pentru a sărbători împlinirea a 10 ani de la reluarea Jocurilor Olimpice.

Rezultatele înregistrate la Atena au fost considerate ulterior neoficiale.

Datorită lipsei fondurilor olimpice, Comitetul Internațional Olimpic a acceptat pentru a treia oară (însă cea din urmă) organizarea Jocurilor Olimpice împreună cu expoziția franco – britanică. Un fapt benefic pentru desfășurarea Jocurilor Olimpice a fost neamestecul manifestărilor comerciale ale expoziției cu cele sportive. Expoziția a furnizat doar fondurile necesare celebrării jocurilor Olimpice.

Pentru a organiza întrecerile, englezii au construit un stadion impunător cu o capacitate de 70.000 – 100.000 de spectatori în tribune, o pistă de atletism de 1-3 mile (536,45m) înconjurată de o pistă de ciclism de 603,5m. În mijlocul stadionului se afla o piscină lungă de 100 m, cu o lățime de 17 m, un podium de box și lupte, peluzele de iarbă pentru gimnastică și tir cu arcul.

Concursurile s-au desfășurat în perioada 27 aprilie – 31 octombrie 1908, cu participarea a 22 de reprezentative naționale. La întreceri au luat parte 2034 sportivi dintre care 1998 bărbați și 36 de femei ce reprezentau într-adevăr elita mondială. Atmosfera în rândurile sportivilor a fost de întrecere loială, de cunoaștere, de apropiere. S-a introdus pentru prima oară proba de aruncare a suliței pe lângă cele 110 probe (105 masculine, 4 feminine, 1 mixtă). De asemenea englezii au introdus măsurătoarea în mile la câteva probe.

S-a desfășurat cu mult fast ceremonia deschiderii oficiale a Jocurilor Olimpice în ziua de 13 iulie și defilarea concurenților. Întrecerile s-au desfășurat în spiritul olimpic în mare parte. Olimpismul a renăscut, a cucerit lumea, dar era inevitabil, a dat naștere în același timp unor reacții încă nemaiîntâlnite: naționaliste, tendința de a obține victoria cu orice preț, motiv pentru care Coubertin a ținut un discurs care a rămas celebru: „Important la aceste concursuri nu este să câștigi, ci să iei parte”.

Concursurile atletice au fost dominate de reprezentanții S.U.A. și Angliei. Ei au adus tehnicii probelor noi elemente: elanul de pe loc și cu pirueta la aruncarea discului, s-a folosit prăjina de bambus la săritura cu prăjina. Sprinterii americani au pierdut aurul atât la 100 m cât și la 200 m, în ciuda valorilor unanim recunoscute. La maraton, italianul Dorand Petri a sosit primul pe stadion, fiind epuizat nu a mai putut parcurge ultimii 4 m și sprijinit a trecut linia de sosire. Acest lucru i-a adus descalificarea.

La natație s-a remarcat englezul Henri Taylor care a devenit triplu campion olimpic. Reprezentanții țării gazdă au obținut majoritatea medaliilor la sporturile tradiționale: motonautica, polo călare, tirul cu arcul. Corpul de arbitrii a fost în exclusivitate englezesc ceea ce le-a facilitat victoria. Acest fapt a fost dezaprobat de celelalte delegații.

În pofida unor condiții nefavorabile în care s-a desfășurat și câtorva deficiențe de natură organizatorică, Jocurile Olimpice din 1908 au depășit în multe privințe realizările edițiilor anterioare, constituind un pas hotărâtor în afirmarea spiritului olimpic și al mișcării olimpice.

1912 – STOCKHOLM

„Se pare că nu mai este nevoie a demonstra că exercițiile gimnastice sunt mijloace importante care contribuie la educarea națiunii.”

P.H.LING

Fiecare dintre cele 4 ediții precedente desfășurate au avut semnificația lor. Atenei i s-a dat onoarea debutului în amintirea Olympiei, Parisului după animatorul și restauratorul Jocurilor Olimpice, orașului Saint Louis după performanțele sportive obținute la edițiile anterioare, Londrei – țara sporturilor și a metodei de pedagogie sportivă a lui Thomas Arnold. De asemenea, ediția de la Stockholm are semnificația ei, ea s-a desfășurat datorită marelui pedagog Henrik per Ling, care a făcut ca sportul în Suedia să fie iubit și practicat. Datorită întrecerilor sportive care se bucurau de o largă participare, Suedia era un loc propice pentru afirmarea ideilor olimpice deoarece educația fizică de aici era situată la loc de cinste, era unanim acceptată.

Întrecerile s-au desfășurat începând cu 5 mai și până în 22 iulie 1912. s-au desfășurat întreceri la 15 discipline, 102 probe – 95 masculine, 5 feminine, 2 mixte. O influență favorabilă asupra jocurilor au exercitat concentrarea întrecerilor la numai 15 ramuri sportive și limitarea pentru fiecare țară a numărului de concurenți la maximum 10 de probă sau o echipă în sporturile colective. Boxul a fost scos din program întrucât legile suedeze interziceau practica pugilistică. În schimb, fiind patria lui Ling, s-au introdus aparatele de gimnastică. Acestea au fost amplasate chiar în stadionul olimpic.

S-a reintrodus călăria (absentă de Londra) și pentatlonul modern care cuprindea o alergare, o cursă călare, un parcurs înot, un asalt de spadă și o cursă de canotaj.

Pentru organizarea acestei ediții s-a construit un stadion în stil medieval având o pistă de atletism de 383 m și o capacitate în tribune de 32.000 de spectatori. Pentru probele de înot s-a amenajat un bazin de 100 m, unde femeile s-au întrecut pentru prima oară.

Festivitatea de deschidere a avut loc la 6 iulie cu tradiționala defilare însă nu toți reprezentanții celor 28 de țări participante au abordat costumele sportive. Sportivele finlandeze au scandalizat o mare parte a publicului cu fustițele lor de concurs care le ajungeau doar până la genunchi.

Atletismul a dominat întreaga ediție. Întrecerile atletice, de un nivel foarte ridicat și aprig disputate, au avut pe alocuri accente de dramatism. Este cazul indianului Wa Thone Chak din tribul de piei roșii Siux, zis Jim Thrope, care a câștigat pentatlonul atletic (lungime, suliță, 200 m, disc, 1500 m) și decatlonul (1000 m – 11,2s; lungime – 6,79m; greutate 12,89m; înălțime – 1,87 m; 400m – 52,2s; disc – 36,98m; 110mg – 15,6s; prăjina – 3,25m; sulița – 43,70m; 1500 – 4:40,1s) realizând 8412 p record ce va fi depășit doar peste mult timp. După aceste strălucite victorii nu s-a putut bucura mult timp deoarece federația americană de atletism a comunicat Comitetului Suedez Olimpic că Thrope a jucat basseball cu câțiva ani în urmă la o echipă profesionistă primind salariu de 60$ / lună. Comitetul Olimpic Suedez a hotărât descalificarea lui și înapoierea medaliilor. Tot restul vieții, marele atlet a purtat povara acestei nedreptăți iar în anul 1953 când a murit sărac și uitat de toți, ultimele sale cuvinte au fost: „Dați-mi înapoi medaliile…” (15 pag.73). după 70 de ani în 1972 medaliile au fost acordate urmașilor lui Thrope pentru a repara greșeala făcută lui Jim Thrope.

Ediția de la Stockholm a cuprins și alte episoade demne de luat în seamă: meciul dintre luptătorul rus Klein și finlandezul Asia Kainen care a durat 11 ore și s-a terminat la egalitate; portughezul Lazaro a murit de insolație în timpul maratonului.

În probele de natație s-au distins germanii, suedezii și australienii. Nu mai puțin de 18 probe s-au desfășurat la tir obținând rezultate bune suedezii și americanii, în timp ce englezii, păstrând tradiția s-au impus la canotaj. Sportivii nordici s-au remarcat la yachting în timp ce la gimnastică, după cum era de așteptat, suedezii s-au impus la concursul pe echipe și aparate.

Scăpate de sub patronajul vreunei expoziții, odată cu ediția din 1912, impecabil organizată de către suedezi, jocurile Olimpice au devenit de sine stătătoare, capabile să-și manifeste într-o măsură mult mai mare semnificațiile pur umane.

Nici participarea maramureșană nici cea românească nu și-au făcut simțită prezența la ediția din 1912 deoarece lipsa fondurilor făcea ca sportul să nu poată fi dezvoltat.

XXX

Primul Război Mondial (1914 – 1918) a întrerupt seria victorioasă, plină de succese a Jocurilor Olimpice, dar în acest timp olimpismul a devenit o idee născută deja, înflorită, și nimic nu o va mai putea opri să existe și să-și exercite influențele pozitive.

Ediția a VI-a a Jocurilor Olimpice care trebuia să se desfășoare la Berlin în 1916 a fost anulată. În acest timp Pierre de Coubertin nu a încetat să-și dedice întreaga viață Jocurilor Olimpice și să sprijine olimpismul. Pentru a dovedi aceasta, Coubertin a lansat o nouă deviză, de fapt o nouă idee olimpică: „Toate sporturile pentru toate națiunile”, cu care a deschis porțile Jocurilor Olimpice tuturor popoarelor lumii.

1920 – ANVERS

„Sportul este mijlocul, educația este scopul, iar civilizația – încununarea. Sportul este un fascicul de mobilizare permanentă împotriva celui mai redutabil inamic al omului, adică împotriva sa însuși.”

M. CRESPIN

Chiar dacă Primul Război Mondial a întrerupt ediția a V-a a Jocurilor Olimpice care trebuiau să se desfășoare la Berlin, preocupările pentru reluarea Jocurilor Olimpice s-au manifestat imediat după terminarea primei conflagrații mondiale. Încă din primăvara anului 1919, Comitetul Internațional Olimpic a hotărât organizarea jocurilor în anul următor. Reluarea întrecerilor olimpice a fost mai promptă decât se credea, arătând dorința tinerilor din toată lumea de a se lupta, de a se întâlni cu un singur crez – cel al olimpismului.

În perioada 26 iunie – 6 iulie 1919, la inițiativa Franței și a țărilor câștigătoare în Primul Război Mondial, s-a organizat la Paris „Olimpiada Antantei” sau Jocurile Armatelor Interaliate. Această manifestare s-a organizat pentru a suplini ediția Jocurilor Olimpice care nu s-a desfășurat în 1916, pentru a sărbători ieșirea Europei din război. Au participat 26 de națiuni din toată lumea la întreceri de: atletism, înot, box, călărie etc. România s-a clasat pe locul al VIII-lea.

Și la ediția de la Anvers s-au ivit probleme mari în organizarea jocurilor, deoarece prima grijă a Belgiei era reconstrucția postbelică. Cheltuielile financiare ale jocurilor nu au putut fi asigurate de guvernul belgian. S-a ajuns și de această dată la un compromis, cheltuielile fiind asigurate de un comitet compus din armatori, exportatori și negustori de diamante. Singura grijă a comitetului era de a-și recupera fondurile investite. Pentru aceasta ai au fixat prețuri fabuloase la biletele de intrare, și drept urmare puțini spectatori au reușit să vină la întrecerile olimpice.

Ediția a VI-a a Jocurilor Olimpice s-a desfășurat în perioada 20 aprilie – 12 septembrie 1920. ceremonialul de deschidere a avut loc în 14 august 1920. pentru prima dată a fost înălțat drapelul olimpic, alături de care s-a rostit jurământul olimpic. Din coloana celor ce defilau nu se aflau reprezentanții țărilor învinse în război și nici reprezentanții Rusiei. Competiția cuprindea 23 de sporturi cu 258 de probe dintre care 148 masculine, 8 feminine și 2 mixte. S-au prezentat la start 29 de țări toate recordurile anterioare privitoare la numărul țărilor participante, concurenților, disciplinelor sportive și probelor, au fost depășite. Desfășurate în condiții materiale rudimentare, concursurile au fost punctate de câteva rezultate remarcabile. S-au stabilit 6 recorduri mondiale și 13 olimpice.

În atletism, pe pista olimpică de 400m, protagoniștii au fost desigur americanii, care au câștigat probele de sprint și sărituri, și spre surprinderea tuturor finlandezii care au cucerit aruncările și alergările pe distanțe lungi prin celebrii: Kolehmainen și Paavo Nurmi.

Înotătorii și-au disputat medaliile într-un bazin cu apa tulbure și rece. Americanii au câștigat prin recruții hawaieni. Tirul a acordat cele mai multe medalii (21) stârnind în acest fel ironia presei care a notat: „Nici la Verdun nu s-a tras atâta” (1 pag.86).

La călărie și pentatlon modern, suedezii s-au dovedit a fi cei mai buni, însă la canotaj, englezii s-au văzut nevoiți să se recunoască învinși de americani. Scrima a decernat aproape toate medaliile de aur fraților italieni Nedo și Aldo Nadi.

Turneul de fotbal a avut un final neașteptat. Ultimul meci s-a încheiat ca la box, înainte de limită, prin descalificarea echipei Cehoslovaciei pentru joc dur. Titlul a reveni echipei Belgiei.

Delegația României a fost invitată și ea să participe la această ediție. Comitetul Olimpic Român a acceptat să participe. S-a constitui o comisie de pregătire care a desăvârșit regulamentele de desfășurare a diferitelor ramuri sportive. S-a alcătuit un program de pregătire ce cuprindea concursuri de selecție în vederea participării la Jocurile Olimpice de la Anvers.

Din cauza insuficienței fondurilor și a lipsei de interes din partea guvernanților nu s-a aflat la un moment dat sub semnul incertitudinii. Ele s-au putut desfășura și încheia cu bine în urma perseverenței Comitetului Internațional Olimpic, condus de neobositul Pierre de Coubertin, dar și cu sprijinul și entuziasmul manifestat de tineretul sportiv al întregii lumi față de idealurile olimpice.

1924 – PARIS

„Mai mult decât o îndeletnicire trecătoare, sportul este un crez.”

T.TEGMER

La 21 iunie 1921 la congresul de Lousane a Comitetului Internațional Olimpic, s-a stabilit desfășurarea jocurilor Olimpice din 1924 la Paris, iar cele din 1928 la Amsterdam. De o importanță majoră a fost adoptarea hotărârii privitoare la crearea „jocurilor de iarnă”. Însuși nordicii se opuneau cu înverșunare pentru desfășurarea olimpiadelor albe invocând neconcordanța cu programul antic. Dar Coubertin a găsit replica potrivită: „Jocuri de iarnă? De ce nu? Oare vârful olimpului nu-i acoperit cu zăpadă?” (8 pag.89) și deci Franța a fost autorizată să organizeze o săptămână a sporturilor de iarnă la Chamonix patronată de Jocurile Olimpice dar car3e nu făceau parte din Jocurile Olimpice. Mai târziu această clauză a fost anulată și de atunci se desfășoară jocurile Olimpice de vară și Jocurile Olimpice de iarnă.

Ediția a VIII-a a Jocurilor Olimpice a fost adusă din nou pe pământul Franței pentru a reabilita ediția din 1900 din dorința președintelui Comitetului Internațional Olimpic Pierre de Coubertin. Și de această dată oficialitățile au alăturat jocurilor și alte manifestări sau serbări, ceea ce a dus, al diluarea programului olimpic pe durata a aproape 3 luni. Un fapt benefic asupra desfășurării Jocurilor Olimpice a fost găzduirea participanților pentru prima dată într-un așezământ special – satul olimpic, amenajat în apropierea stadionului Colomber, pregătit pentru desfășurarea festivităților, a întrecerilor de atletism, rugby și fotbal.

Întrecerile olimpice s-au desfășurat în perioada 4 mai – 27 iunie 1924 având un număr record de țări participante – 44. Sportivii au fost de asemenea numeroși – 3075 dintre care 2939 fiind bărbați iar 136 fiind femei. Aceștia s-au întrecut la 18 discipline sportive cu 126 de probe: 115 masculine, 10 feminine și 1 mixtă.

Întrecerile atletice au fost spectaculoase, înregistrându-se numeroase performanțe record.

Deși echipa din S.U.A. număra 110 atleți cu o pregătire superioară, succesul lor nu a fost net, si fiind învinși la probe care erau considerate specialitatea lor: 100m, 400m, 800m. Eroul atletismului a devenit finlandezul Paavo Nurmi – campion la 1500 și 5000 m, probe disputate la interval de o oră, la cros și 3000 m pe echipe. El a fost numit de către ziariști, pentru firea lui introvertită drept „finlandezul cu chipul de piatră”. Pentru performanțele sale a fost poreclit „miracolul curselor de alergare”, „campionul economiei integrale” sau „omul cronometru” (căci alerga cu cronometrul în mână).

La piscina Tourells s-au desfășurat întrecerile de natație. Înotătorii au realizat 6 recorduri mondiale și au întrecut toate recordurile olimpice. Celebrul Johny Weissmuller l-a detronat pe Kahama Moku câștigând la 100 m (59s), 400m (5:04,2s) și ștafeta de 4x200m. Surprinzător echipa Franței a câștigat turneul de polo pe apă. Tenisul a fost lipsit de prezența marilor campioni Tildem și Suzanne Lenglen. România a avut 3 reprezentanți: Nicolae Mișu, Gheorghe Lupu și Alexandru Ronetti – Roman.

La haltere, pentru stabilirea învingătorului se folosesc 5 stiluri.

Boxul s-a desfășurat sub auspicii dramatice la categoria pană s-au întâlnit cei doi americani, prieteni din copilărie, colegi de clasă: Jackie Fields și Joseph Salas, victoria revenindu-i lui Fields.

Ideile lui Coubertin despre participarea artelor la Jocurile Olimpice a fost încununată de succes deoarece acesta era un gest de larga înțelegere dintre arte și sport. Întrecerile artiștilor aveau în componența juriului celebrități ca: Cocteau, Enescu, Stravinski, Picasso, Ravel etc.

România a fost reprezentată la Paris de 51 de sportivi, numai bărbați în 4 sporturi: rugby, fotbal, tir și tenis. Olimpicii români au obținut medalia de bronz la rugby. În clasamentul pe națiuni, România s-a clasat pe locul XXV din totalul de 44 de țări participante.

Echipa de fotbal a României era compusă din 24 de jucători (3 portari, 5 fundași, 5 mijlocași, 10 înaintași). În drum spre Paris, pentru a-și mai rotunji fondurile, echipa a jucat la Viena un meci împotriva Austriei pe care la pierdut cu 1-4. Potrivit comentariilor specialiștilor vremii, echipa noastră a intrat în teren într-o formație „fantezist alcătuită” (4 pag.189). Echipa României a intrat pe teren la 27 mai 1924 având ca adversar formația Olandei. Fotbaliștii români au fost învinși cu scorul de 6-0 și eliminată din competiție încă din turul I.

Caracteristica generală a ediției 1924 a fost pregătirea de „stele” pentru competițiile – spectacol. Mulți campioni olimpici au pierdut calitatea de amator, în cazul Nurmi, Weissmuller, Paddock, Cochet , care au fost atrași mai degrabă de valoarea banului decât de competițiile olimpice.

Pentru prima dată, în cadrul ceremoniei de închidere, s-au înălțat pe catarge trei drapele: al Greciei, al Franței și al Olandei. Astfel se onorează elenismul, jocurile abia terminate și viitoarele jocuri.

1928 – AMSTERDAM

„Sportul? Ieri, un turnir pentru câțiva privilegiați, astăzi, o întrecere pentru toți, oricine ar fi. Dar mai ales o admirabilă întrecere în care chiar învinsul este un învingător, fiindcă s-a învins pe sine însuși.”

P.VIALAR

Odată cu această ediție, Comitetul Internațional Olimpic a luat măsuri pentru buna organizare a Jocurilor Olimpice. S-a redus durata competițiilor la 15 zile și menținerea a numai 15 ramuri de sport. Organizatorii olandezi au amenajat un complex olimpic ce includea un stadion cu o pistă de atletism de 400m, înconjurată de o pistă de ciclism de 500m. De o parte și de alta a stadionului se aflau bazine de înot, săli de box, lupte și scrimă. Majoritatea întrecerilor olimpice s-au desfășurat într-un spațiu restrâns, ceea ce a însemnat un pas important în organizarea Jocurilor Olimpice.

Pentru prima dată la Jocurile Olimpice s-a aprins flacăra olimpică. Ea fost purtată, ca și în zilele noastre, prin mai multe țări de către ștafete organizate.

s-a înregistrat un nou record de participare: 46 de reprezentative naționale, printre care și Germania, prezentă pentru prima oară după război. Numărul de participanți a fost de 2971 dintre care 2681 bărbați și 290 femei. Numărul de probe a fost de 109 – 95 masculine și 14 feminine.

Ca și la edițiile precedente a Jocurilor Olimpice, atleții americani au dominat aruncările și săriturile iar cei finlandezi alergările peste 1500m și primele două locuri la decatlon. Paavo Nurmi, în cursa de 3000m obstacole a căzut în groapa cu apă dar a fost așteptat de francezul Duquesne. Nurmi s-a ridicat, l-a întrecut, însă nu dorea să treacă linia de sosire și l-a așteptat pe francez. În atmosfera de bucurie, sub ropotul de aplauze și strigăte a tuturor spectatorilor, cei doi atleți au trecut linia de sosire umăr la umăr. Iată deci un gest de sportivitate demn de a fi olimpic.

La natație „tarzanul” Weissmuller a strălucit din nou, alături de concurenții din S.U.A., Japonia și Germania. Sportivii germani s-au impus și la canotaj, călărie și haltere.

Fotbaliștii uruguayeni au cucerit din nou titlul olimpic însă cu dificultate în fața echipei Argentinei pe care a învins-o la limită.

La box au apărut pugiliștii italieni și argentinieni care i-au învins pe cei americani și englezi cotați drept favoriți. Reprezentanții Elveției au câștigat toate cele 7 medalii de aur la concursurile de gimnastică.

România a participat la această ediție doar cu atleți și scrimeri deoarece rugbyul , tenisul și tirul nu mai figurau în programul olimpic. Problemele financiare au apărut din nou în tabăra română, dar ele au fost rezolvate prin contribuția cluburilor sportive și a sportivilor. Delegația română pornea în întreceri cu 26 de sportivi: 24 bărbați și 2 femei.

1932 – LOS ANGELES

„Bucuria pe care o căutam este acea de a conduce trupul la o efemeră coincidență cu exigența spiritului. Numai așa se explică de ce în plenitudinea gestului sportiv reușit există o clipă de divinitate.”

TH. MAULNIER

Continentul american găzduiește acum pentru a doua oară Jocurile Olimpice în ciuda neajunsurilor provocate de puternica criză economică din 1929 – 1930. americanii și-au respectat în mare parte angajamentele de a organiza Jocurile Olimpice. Ei au construit la Los Angeles primul sat olimpic alcătuit din 700 de cabane mici de 4 locuri. Satul era păzit de cowboys călare.

Organizatorii au imprimat jocurilor o notă specifică, potrivită modului propriu de a înțelege desfășurarea unor astfel de manifestări. Întrecerile începeau foarte devreme, dimineața la ora 6, iar fotbalul, în ciuda protestelor, nu a fost inclus în programul Jocurilor Olimpice.

Jocurile Olimpice de la Los Angeles s-au desfășurat din 3 iulie, când scrimerul american George Calnau a rostit jurământul olimpic, și până în 14 august 1932. 38 de țări au pornit în lupta pentru a-și întregi palmaresul olimpic. În 15 sporturi olimpice s-au întrecut 1331 de sportivi, 1204 bărbați și 127 femei.

Atletismul – urmărit de u public numeros s-a aflat la el acasă. S-au stabilit nu mai puțin de 25 de recorduri olimpice și 16 recorduri mondiale. Probele de 400 m garduri și săritura în înălțime nu au fost câștigate de atleții americani așa cum se obișnuise până atunci. Probele de 100m și 200m au fost câștigate de Eddie Tolan. O impresie deosebit de bună a făcut americanca Mildred Didrikson care a câștigat probele de 80 m garduri și aruncarea suliței. Deși William Carr a suferit în urmă cu câțiva ani grave accidente la ambele picioare, a câștigat proba de 400m. Atleții finlandezi în lipsa celebrului Paavo Nurmi (care se afla în tribune pentru pretinse acte de profesionism) s-au impus în probele de semifond și fond.

Înotătorii japonezi s-au impus și de această dată confirmând ascensiunea începută în urmă cu 4 ani.

La canotaj, țările care deja aveau tradiție: S.U.A., Anglia și-au împărțit medaliile. Spre admirația tuturor, surpriza cea mai mare s-a produs la gimnastică, când gazdele au dominat întrecerile înaintea Italiei și Ungariei – marile favorite ale întrecerii. Concursurile hipice au constituit un prilej de afirmare pentru concurenții francezi.

Un incident nedemn de principiile olimpice s-a făcut simțit la această ediție. Astfel, în timpul intonării imnului german, sportivii francezi și polonezi au stat jos în mod ostentativ pentru a protesta împotriva acțiunilor fasciste a Germaniei.

Aceeași lipsă de fonduri, devenită acum lait – motiv, a făcut ca delegația țării noastre să nu participe la această ediție a Jocurilor Olimpice.

La Los Angeles a fost inaugurată tradiția organizării satului olimpic. Frumos ideal, acela al unirii tuturor sportivilor de pe întreg globul într-o familie în niște căsuțe înconjurate de verdeața și terenuri de sport, departe de lumea cotidiană, de orașele gălăgioase. De atunci, satul olimpic a rămas simbol al prieteniei între sportivi sub flamura celor cinci cercuri olimpice.

1936 – BERLIN

„Da, există un limbaj universal, înțeles de toate popoarele: gesturile de pe stadion.”

P.VIALAR

Creșterea continuă a Jocurilor Olimpice a făcut foarte dificilă – alegerea orașului gazdă a întrecerilor olimpice. Membrii Comitetului Internațional Olimpic au fost puși la grea încercare în alegerea unuia din orașele: Alexandria, Barcelona, Buenos Aires, Roma și Berlin ca orașe gazdă a Jocurilor Olimpice. În cele din urmă, Berlinului i s-a dat onoarea de a găzdui cea de-a XI- a ediție a Jocurilor Olimpice. În semn de protest față de Germania fascistă s-a organizat întreceri sportive olimpice însă nevalidate de Comitetul Internațional Olimpic. Marile puteri ale Europei au dorit chiar amânarea Jocurilor Olimpice sau schimbarea acestui oraș datorită pericolului reprezentat de fascismul german pentru pacea lumii.

Pentru a dovedi contrariul, guvernanții germani au sprijinit din plin organizarea jocurilor și altor manifestări adiacente (congrese, tabere internaționale), dorind cu tot dinadinsul să demonstreze astfel forța și puterea de organizare a națiunii germane.

Spre surprinderea tuturor, naziștii au găsit sprijin semnificativ în țările ce simpatizau fascismul. Nu e de mirare că guvernanții României, care până acum „se zbătuseră teribil” să trimită câțiva reprezentanți la trecutele edițiile, află dintr-o dată ca să deplaseze 71 de sportivi (o deplasare mai curând politică decât sportivă). În perioada 1 – 16 august 1936, 3980 de sportivi: 3652 bărbați și 328 femei, au luat startul în întrecerile olimpice, reprezentând 49 de țări. Programul Jocurilor Olimpice a inclus 20 de sporturi olimpice.

În sportul rege – atletismul, sportivii de culoare au dominat net întrecerile, parcă spre a dovedi neveridicitatea teoriilor rasiste propovăduite de naziști. Eroul ediției a fost uimitorul James Cleveland Owens, care într-o săptămână a obținut 4 medalii de aur la: 100m – 10,3s; 200m – 20,7s; 4x100m – 39,8s; lungime – 8,06m.

Memorabile au rămas cursele pe distanțe lungi ai căror eroi au fost doi atleți japonezi. Morakoso la 10.000m care i-a întrecut pe finlandezii care erau marii favoriți, și Kitei Son la maraton.

Majoritatea curselor de înot rezervate bărbaților s-au desfășurat între concurenții japonezi și americani. La femei reprezentantele Olandei au cucerit aproape toate medaliile de aur.

Germanii au fost cei care au cucerit numeroase medalii la călărie. De asemenea și întrecerile la gimnastică au constituit un prilej de succes al concurenților germani. Handbalul în 11 a fost prezent pentru prima oară la această ediție, aliniind la start 6 reprezentative naționale printre care și România.

România a fost la Berlin cu o echipă numeroasă care cuprindea: gimnaști, handbaliști, atleți, hipiști, boxeri, luptători, scrimeri, etc. în ciuda participării numeroase (71 sportivi), rezultatele au fost mediocre. Această din cauza condițiilor nefavorabile dezvoltării sportului existente pe atunci. Totuși echipa de handbal a României a ocupat locul 5, iar Henri Rang a cucerit medalia de argint la călărie în „marele premiu al națiunilor” la individual.

Ediția de la Berlin a Jocurilor Olimpice a demonstrat că germanii au făcut tot posibilul să dea un răsunător fast întrecerilor, menit să servească intereselor de propagandă ale nazismului. Berlinul era atât de țipător împodobit încât a fost denumit de mulți ziariști „Berlinul în flăcări”, peste tot era întâlnit „urletul”: „Heil !” iar la fiecare pas se întâlnea poziția de drepți.

Spiritul olimpic a fost pe alocuri diminuat de propaganda excesivă adusă naziștilor, naționaliștilor germani.

XXX

La 2 septembrie 1937, sufletul Jocurilor Olimpice Pierre de Coubertin s-a stins din viață. După o viață în slujba idealurilor olimpice, militând pentru pace și prietenie între popoare, Coubertin a lăsat cu limbă de moarte ca inima să-i fie îngropată în Grecia, în pământul Olympiei, care a fost crezul vieții lui. Inima lui a fost așezată într-o urnă de bronz și zidită într-o sticlă de marmură la Olympia.

XXX

„Inter arma silent musae” ( în vreme de război muzeele amuțesc) spunea Cicerone, și așa s-a și petrecut. Victime numeroase au fost și stadioanele și sălile de sport. A amuțit și glasul Olympului pentru ca bombardamentele de pe câmpul de luptă erau prea puternice. Flacăra olimpică nu a mai fost aprinsă de 12 ani, ruinele Altisului și arenele și-au închis porțile. De asemenea și orașul Tokyo împânzit de război nu și-a putut deschide porțile pentru a organiza ediția a XII-a a Jocurilor Olimpice. Din nefericire nici ediția a XIII-a care trebuia să se desfășoare la Helsinki nu a fost celebrată din același motiv: al II-lea Război Mondial. Totuși edițiile 1940 și 1944 au fost numărate potrivit ciclului cvadrienal.

1948 – LONDRA

„Sportul a adus în fața a sute de milioane de oameni frumusețea spirituală a întrecerii, care a înlocuit lupta de nimicire cu competiția pentru stabilirea a ceea ce este mai bun, mai înaintat.”

G. MACOVESCU

După 40 de ani, Londra a avut onoarea de a găzdui din nou manifestările olimpice. În anglia ca și în alte țări, urmările războiului se făcea încă simțite. Condițiile asigurate olimpicilor au fost precare deoarece alimentele erau încă raționalizate, transporturile funcționau dezordonat, satul olimpic era mai degrabă un șir de cazărmi. Cu toate acestea, 58 de țări și-au dovedit atașamentul față de ideea olimpică, participând cu 4062 de sportivi: 3677 bărbați și 385 femei. Germaniei și Japoniei li s-a interzis participarea la Jocurile Olimpice, ele fiind răspunzătoare la declanșarea celui de al II-lea război mondial.

Pentru două săptămâni (29 iulie – 14 august 1948), celebrul stadion pentru profesioniști „Empire Stadium” a devenit „templul” sportului amator. Ediția a debutat cu festivitatea de deschidere, defilarea concurenților și rostirea jurământului olimpic de către atletul Donald Finlay. Odată cu această ediție s-a ajuns la o stabilizare a programului olimpic în privința duratei Jocurilor Olimpice. De 15 zile și disciplinelor sportive de maxim 18 zile.

Atletismul a fost din nou în centrul atenției generale prin prezența la start a numeroși sportivi. Această ediție l-a consacrat pe „omul locomotivă” cum avea să fie poreclit mai târziu Emil Zatopek. El a cucerit cu ușurință proba de 10.000m cu 47,8s față de al doilea clasat și proba de 5.000m.

La înot, întrecerile au fost la discreția americanilor care au câștigat toate probele masculine și majoritatea celor feminine. De asemenea și baschetul le-a adus medalia de aur americanilor. Cicliștii au adus medaliile Franței și Italiei, canoiștii Cehoslovaciei, scrimerii Italiei și Ungariei iar boxerii Argentinei.

Sportivii români nu au putut participa la această ediție deoarece a adus victime și situații grele în țară, deși erau numeroși sportivi în țară care meritau această onoare.

Desfășurarea Jocurilor Olimpice de la Londra a demonstrat încă o dată dorința triumfală de apropiere și cunoaștere, de confruntare a forțelor în arenele sportive și nu pe câmpul de luptă, atașamentul său față de idealurile olimpice, în ciuda rănilor sufletești lăsate de război.

1952 – HELSINKI

„Într-o epocă de intens – război rece, tineretul lumii a găsit posibilitatea de a se întâlni, de a se apropia, de a se cunoaște, de a se aprecia reciproc”

V. BĂNCIULESCU

În Finlanda, ca și la ediția Jocurilor Olimpice din 1912, s-au găsit condițiile cele mai favorabile de afirmare a spiritului olimpic, deoarece întrecerile sportive s-au bucurat întotdeauna pe aceste meleaguri de o largă participare. Helsinki trebuia să găzduiască Jocurile Olimpice din 1940, însă războiul a sistat orice activitate sportivă. Iată că după 12 ani, proiectul a devenit realitate, într-un cadru atât de adecvat încât comentatorii socoteau ediția aceasta drept „cea mai apropiată de adevăratul spirit olimpic”. Această ediție era un gest de gratitudine adresat națiunii care a dovedit consecvență și o valoroasă participare la întrecerile olimpice precedente, și prin marii săi alergători de fond. Celebrului Nurmi i s-a încredințat aducerea flăcării olimpice pe stadion.

Finlandezii au pregătit un stadion cu o capacitate de 70.000 de spectatori, alături de care se afla bazinul de natație și două săli pentru sportul de interior. Concurenții au fost cazați în trei sate olimpice și, lucru neobișnuit, numeroși cetățeni ai orașului Helsinki și-au părăsit domiciliile pentru a le ceda oaspeților străini.

Participarea la întreceri a fost numeroasă. 5867 de sportivi au luptat în cele 18 discipline sportive în 149 de probe: 124 masculine și 25 feminine, pentru a cuceri titlul de „campion olimpic”. Aici și-au făcut apariția puternica echipă a Rusiei, care a debutat cu rezultate strălucitoare. De asemenea, au revenit reprezentativele Germaniei și Japoniei (din păcate doar Germania de Vest).

Rezultatele au fost în general foarte bune, stabilindu-se cu acest prilej 49 de recorduri olimpice și 15 mondiale. Dintre toate recordurile olimpice, la atletism, natație și haltere au rămas neîntrecute doar 5 (din 51).

În întrecerile atletice eroul ediției a fost fără îndoială Emil Zatopek – câștigătorul probelor de 1.000m, 5.000m și maraton, cu performanțe incredibile și în orice caz neegalate de vreo altă ediție a Jocurilor Olimpice. Zatopek a folosit pentru prima dată metoda de antrenament: 2-3 ore pe zi de alergare cu parcurgerea de minimum 30 km. Atunci când a spus „mă va bate cel ce se va antrena mai mult ca mine”, Zatopek a chemat toți alergătorii la muncă fiindcă numai cu muncă se pot realiza performanțe superioare. De asemenea, la această ediție soția sa a câștigat proba de aruncare a suliței. Și-au făcut apariția în probele de 400m și 800m alergătorii japonezi care au făcut din aceste probe „un sprint prelungit”. Atletele sovietice s-au distins în aproape toate probele atletice. Dintre atleții români prezenți la Helsinki: Lia Manoliu și Ion Soter s-au remarcat prin rezultatele lor bune: 42,65m la aruncarea discului, respectiv 1,95m la înălțime.

Delegația României a fost numeroasă ( 83 de sportivi ) ea participând la aproape toate disciplinele sportive.

Natația i-a avut drept câștigători pe reprezentanții S.U.A. la masculin și pe cele ale Ungariei la feminin. În întrecerile de haltere, lupte și gimnastică s-au afirmat sportivii sovietici care s-au remarcat și la baschet, box și tir.

Jocurile de la Helsinki sunt importante în primul rând pentru noi deoarece au permis sportului românesc câștigarea titlului olimpic prin Iosif Sârbu la tir, unde a obținut 400 puncte din tot atâtea posibile. O medalie de argint prin Tita Vasile la box și câte una de bronz pentru Fiat Gheorghe și Lichiardopol Gheorghe la box și respectiv tir. Alături de aceste performanțe fără precedent toți ceilalți reprezentanți ai țării noastre au obținut rezultate satisfăcătoare.

Prezența la Helsinki cu o delegație numeroasă, țara noastră a cules la prima participare a sa postbelică, 3 medalii strălucitoare. În clasamentul neoficial întocmit neoficial de presă pe baza numărului de medalii, România s-a clasat pe locul 23 din 43 de țări medaliate.

1956 – MELBOURNE – STOCKHOLM (calaria)

„Lăsați stadioanelor dreptul să vuiască de simțurile spectatorilor – încorsetați în restul zilelor de obligații cetățenești, dezlănțuiți numai acolo între zidurile stadionului – și sportul nu va avea decât de câștigat!”

V.VALCOVICI

În istoria Jocurilor Olimpice nu a existat multe ediții ieșite din comun, dar ca o ediție să se desfășoare la Melbourne, în sudul emisferei sudice, la aproape 40.000 km de Europa, și încă în lunile noiembrie – decembrie când acolo se pregătește vara, era o nouă dovadă că noua țară și continent îmbrățișa cu entuziasm ideea olimpică. Una din principalele probleme ale australienilor a fost aceea că o lege autohtonă, riguroasă interzicea intrarea cailor străini în țară. Deci întrecerile olimpice nu se putea desfășura la Melbourne. Pentru aceasta Comitetul Internațional Olimpic a hotărât ca orașul Stockholm să organizeze Jocurile Olimpice ecvestre, fapt unic în istoria Jocurilor Olimpice.

La Stockholm au participat 29 de reprezentative naționale printre care și România. Australienii au fost gazde ospitaliere prin găzduirea a 67 de reprezentative naționale cuprinzând 67 de țări participante într-un sat olimpic format din 841 de căsuțe. Întrecerile olimpice s-au desfășurat pe stadionul Melbourne, Cricket, Ground, ce putea cuprinde 110.000 de spectatori, o piscină situată în Olimpic Park, care era mândria australienilor. Cele 18 sporturi incluse în programul olimpic cu cel 151 de probe: 125 masculin și 26 feminin își așteptau pretendenții la medaliile olimpice.

Publicul australian a privit jocurile cu interes dar nu cu căldură deoarece, cunoștințele mult prea relative și prea sumar despre sportul internațional i-a făcut pe australieni să nu reacționeze decât la performanțele compatrioților lor. Cu toate aceste stadionul a fost populat cu peste 100.000 de spectatori. Flacăra olimpică a fost dusă pe stadion în ziua deschiderii Jocurilor Olimpice (22 noiembrie 1956) de tânărul semifondist Ron Clarke.

Probele de sprint din atletism 100m, 200m, 4x100m, au revenit atletului american Robert Morrow, urmașul celebrului Jesse Owens. Aruncarea norocoasă a norvegianului Egil Danielsen, a cărui suliță a fost purtată de o rafală de vânt, ca un planor, până la 85, 71m, a stârnit admirație și controverse. La Melbourne s-au repetat victoriile lui Bob Richards – prăjină, Perry O’Brien – greutate și D.A. Silva – triplu salt. De asemenea atletele sovietice și-au arătat superioritatea din nou. Probele de sprint au fost dominate net de australiencele Betty Coutberth și Shirley Strickland.

Competițiile de înot au fost nominalizate de reprezentanții țării gazdă care au cucerit 8 titluri din 13 posibile. Gimnastica i-a lansat pe sportivii sovietici care au cucerit 15 medalii de aur. Rușii s-au comportat merituos și la box, lupte, haltere, fotbal, baschet și tir, clasându-se pe națiuni pe locul 1 (neoficial).

Pentru țara noastră episodul Melbourne 1956, reprezenta una din cele mai frumoase pagini din istoria olimpică. Olimpicii români au cucerit 13 medalii dintre care 5 de aur, prin Leon Rotman la canoe, 2 medalii, Alexe Dumitru și Ismailiuc Simion la canoe, Nicolae Lina la box și Petrescu Ștefan la tir. Medaliile de argint au revenit boxerilor Gheorghe Negrea și Mircea Dobrescu și scimerei Olga Orban Szabo. Medaliații cu bronz au fost boxerul Constantin Dumitrescu, echipa de gimnastică, compusă din: Elena Dobrovolski – Fodor, Georgeta Hurmuzache, Sonia Iovan, Elena Leuștean, Elena Sacalici și Emilia Vătăsoiu. Au mai fost recompensați cu medalii de bronz și Francisc Horvath la lupte greco-romane, Gheorghe Lichiardopol la tir și Elena Leuștean la gimnastică – sol. Trebuie menționat aici și participarea Iolandei Balaș care a ocupat locul V la sărituri în înălțime cu 1,67m. România a ocupat locul 12 după numărul total de medalii obținute și locul 9 după numărul celor de aur.

Echipa de polo a româniei a întrecut în grupe Australia cu 4-2, a fost întrecută de URSS cu 3-4 și de Iugoslavia cu 2-3. în turneul pentru locurile 7-10 a dispus de echipa din Singapore cu 15-1 și a fost întrecută de Australia și Islanda cu 2-5. în final echipa României a ocupat locul 8.

1960 – ROMA

„Stadionul – singurul loc din lume m-am simțit cu adevărat liber.”

A. CAMUS

Roma a atacat Comitetul Internațional Olimpic ca desemnarea sa ca oraș gazdă la cea de-a XVI-a ediție a Jocurilor Olimpice, nu a fost întâmplătoare. Aceasta datorită faptului că italienii au reușit să creeze o atmosferă și un cadru unic manifestărilor prin manifestarea celor 18 discipline olimpice în interiorul Termelor lui Caracalla, unde s-au desfășurat întrecerile de gimnastică, între zidurile Bazilicii lui Maxențiu sau sub cerul liber în fața a 4.500 de spectatori aflați în tribunele demontabile pentru a urmări disputele luptătorilor ca să nu mai vorbim de traseul de maraton de pe Via Appia Antica, probă care s-a încheiat noaptea la lumina torțelor în apropierea Coloseumului, sub Arcul lui Constantin. Flacăra olimpică a fost aprinsă, cu ceremonialul antic, la Olympia iar la 24 august 1960 a ajuns la Roma când a pâlpâit în Capitoliu până a doua zi când Jocurile Olimpice au fost deschise oficial, iar flacăra dusă în stadionul olimpic spre a rămâne aprinsă până în 11 septembrie ziua ceremoniei de închidere a acestei ediții.

Participarea a fost fără precedent – 84 de țări participante și-au disputat întâietatea la 150 de probe dintre care 121 masculine și 29 feminine. Rezultatele au fost pe măsura participării. Era greu de ales eroul jocurilor din atâția mari campioni ai acestei ediții. Aici s-au stabilit în 18 zile 73 de recorduri olimpice și 31 recorduri mondiale. Anunțul crainicului la megafon „nuovo primato olimpico” a devenit la un moment dat lait – motiv.

Atletismul a făcut din Bikila Abebe – maratonistul desculț o legendă, Wilma Rudolph – „gazela neagră” câștigă 100m cu 11,0s – rezultat de excepție și astăzi. Au fost detronați atleții americani. Atletele sovietice s-au impus din nou prin câștigarea a 6 medalii de aur. A fost o ediție a surprizelor care au detronat olimpici consacrați ca John Thomas la înălțime, învins de trei necunoscuți sovietici și surprize venite din partea reprezentanților unor țări care nu erau în lupta pentru supremația mondială până atunci.

România a venit acasă cu rezultate de excepție până atunci 3 medalii de aur prin Iolanda Balaș cu 1,85m la înălțime, Dumitru Pîrvulescu la lupte greco-romane și Ion Dumitrescu la tir, o medalie de argint prin Ion Cernea la lupte greco-romane și 6 de bronz prin: Lia Manoliu la disc, Ion Monea la box, Leon Rotman la canoe, echipa de gimnastică cu: Elena Leuștean, Atanasia Ionescu, Sonia Ivan, Emilia Lița, Elena Niculescu, Utta Pouceanu, Ion Țăranu la lupte greco-romane și Maria Vicol la scrimă. De asemenea trebuie menționată participarea a 109 sportivi: 90 bărbați și 19 femei care au dus faima României în 13 discipline sportive. În clasamentul pe puncte România a ocupat locul 10, iar în cel pe medalii de aur locul 11 – un rezultat incontestabil valoros aducând țara noastră înaintea altora cu tradiție: Suedia, Finlanda și de ce nu Franța.

Ediția 1960 a Jocurilor Olimpice a avut o participare numeroasă din punct de vedere al țărilor participante și al concurenților. Duelul giganților URSS – SUA a fost urmărit cu un interes deosebit, dar progresul în lumea sportului a fost atât de mare, încât lupta uriașilor s-a amestecat adesea cu succesul reprezentanților celorlalte țări. Succesul cel mai important al acestei ediții a fost însă oficializarea protocolului ceremoniei de închidere a paradei finale: braț la braț fără distincții naționale sau rasiale, sub drapelul olimpic.

1964 – TOKYO

„Reușita implică o lungă suită de sacrificii, de introspecții, de concentrări, în cursul cărora sportivul se transformă în spectator la propria sa operă pe măsură ce o crea.”

P.FRAYSNET

Organizarea Jocurilor Olimpice în extremul Orient – zonă cu o veche cultură și civilizație, cu oameni atât de deosebiți ca obiceiuri și preferințe, a părut uneori de neînțeles europenilor.

Japonia – având un popor cu bogate și străvechi tradiții de cultivare a calităților fizice, unde „o zi fără sport e ca o mâncare fără orez” s-a dovedit o gazdă atentă îngrijindu-se și de organizarea unor manifestări „extraolimpice”. Concurenții au putut vizita muzee, galerii de artă, zone turistice sau viziona spectacole folclorice și teatre.

Condițiile naturale ale Japoniei au sporit doza de inedit prin prezența taifunului Wilda, mișcări seismice care au mutat locuințele satului olimpic.

Flacăra olimpică a fost adusă în Japonia după ce a parcurs un drum lung, purtată din mână în mână pe traseul: Olympia – Atena – Istambul – Ankara – Beirut – Damasc – Bagdad – Teheran – Kabul – Lahore – Delhi – Katmandu – Calcutta – Dacca – Rangoon – Bangkok – Kuala Lampur – Djakarta – Singapore – Manila – Taipei – HongKong – Seul – Tokio. Ultimul care a purtat flacăra olimpică a fost un tânăr necunoscut, studentul DaKai – născut la Hiroșima în ziua lansării bombei atomice. Traversând atâtea țări, capitale și orașe torța olimpică a răspândit printre popoare spiritul înțelegerii, păcii și prieteniei.

Această ediție a adus nou în arena olimpică 20 de discipline, 2 sporturi noi: volei și judo, probe atletice feminine 400m și pentatlonul între cele 163 de probe dintre care 130 masculine și 33 feminine. S-au înregistrat recorduri de participare: 90 de țări participante, 5586 sportivi: 4854 bărbați și 732 femei, un vârf de recorduri sportive, o luptă acerbă pentru victorie. Singura țară afiliată Comitetului Internațional Olimpic a fost Africa de Sud, care a fost suspendată pentru politica sa de discriminare rasială în sport.

Reprezentanții țării noastre (147 sportivi: 114 bărbați și 33 femei), au participat la Tokio la 13 discipline olimpice în 75 de probe: 59 masculine și 16 feminine. Ei au obținut 12 medalii, au acumulat aproape 100 de puncte.

Atletismul a furnizat o surpriză uriașă prin Mihaela Peneș care, deși era tânără, a câștigat aurul olimpic la aruncarea discului, realizând totodată un nou record mondial și olimpic 60,54m. Iolanda Balaș aflată în culmea carierei a cucerit aurul la înălțime cu 1,99m. Întrecerile masculine au fost dominate de americani care prin „uraganul negru” Robert Hayes la 100m a realizat un nou record mondial și olimpic cu 10,0s. Bikila Abebe s-a impus din nou la maraton.

Concursurile de caiac canoe i-au avut pe sportivii români și germani în primele locuri. Japonezii s-au evidențiat la lupte greco romane, lupte libere și volei. Întrecerile feminine de floretă au fost dominate de scrimerele ungariei. În concursurile rezervate „greilor” halterele, sovieticii și-au impus punctul de vedere la 6 din cele 7 categorii.

Bilanțul olimpicilor a fost fără precedent: 2 medalii de aur Iolanda Balaș și Mihaela Peneș – atletism, 3 medalii de argint prin Andrei Igorov – canoe, Valeriu Bularca la lupte greco romane și Ion Tripșa la tir, și 7 medalii de bronz Lia Manoliu – atlelism, Corneliu Șindrei, Aurel Vernescu, Simion Cuciuc, Atanasie Sciotnic, Mihai Turcaș – la caiac, iar la lupte Ion Cernea și Dumitru Pârvulescu. Alături de care printre primii sportivi la fiecare probă s-au clasat numai puțin de 36 de sportivi sau reprezentative naționale. Frumos bilanț! El se datorează preocupării pentru sport a țării noastre.

Ediția a XVIII-a a Jocurilor Olimpice a consemnat cele mai multe recorduri de participare: 95 de țări printre care 12 debutante; recorduri valorice – 45 de recorduri mondiale, 76 olimpice și nenumărate naționale. Aceste rezultate au făcut din Tokio 1960 – „OLIMPIADA RECORDURILOR”.

1968 – MEXICo

„În oamenii cultivați de astăzi s-au dezvoltat însușiri rele și bune; dar printre cele mai folositoare progresului general sunt și: atracția necunoscutului, satisfacția pericolului învins și a greutății înlăturate râvna de a bate recorduri.”

EMIL RACOVIȚĂ

Orașul Mexico a fost desemnat de Comitetul Internațional Olimpic Român să organizeze ediția a XIX-a a Jocurilor Olimpice. Deoarece era situat la 2260 m altitudine, s-au ivit critici și controverse exprimându-se convingerea că altitudinea ridicată va constitui un impediment serios în organizarea și buna desfășurare a întrecerilor olimpice. Adaptarea organismului uman cu doar 6-8 zile înaintea întrecerii sportive era socotită ca dăunătoare asupra sănătății sportivilor. Se spunea că „atleții vor cădea ca muștele” s-a propus Comitetului Internațional Olimpic schimbarea orașului gazdă, însă s-a organizat trei concursuri preolimpice în 1965, 1966, 1967 la care au luat parte numeroși sportivi pentru a se acomoda cu condițiile climaterice ale orașului Mexico, și de a risipi multe îndoieli. Pentru o bună desfășurare a concursurilor olimpice, gazdele au construit baze sportive moderne.

Un stadion construit pe lavă, pictat în exterior de celebrul Diego Rivera, cu o capacitate de 80.000 de spectatori. Pista de atletism cu 8 culoare a fost acoperit de un material sintetic nou numit tartan. Piscina acoperită cu o capacitate de 10.000 de spectatori. O sală care găzduia meciurile de volei numită „gimnaziul olimpic”, Palatul Sporturilor, Sala de arme pentru probe de scrimă, Velodromul olimpic, stadionul Azteca pentru fotbal și satul olimpic ridicat de această dată pe verticală.

Populația locală a primit manifestările olimpice cu simpatie și căldură, exprimându-și sentimentele prin cuvintele „oferim prietenia noastră tuturor popoarelor lumii” – inscripție ce a fost afișată pe panoul electronic al Stadionului Universitar.

Flacăra olimpică a ajuns „la Piramida Soarelui” în Teotihuacan, îmbarcată de la Piure până la Genova, apoi din mână în mână până la Barcelona unde din nou a fost îmbarcată pe vasul lui Cristofor Columb până la insula Watching din Bahamas, de aici transportată la Veracruz unde s-a separat în cinci flăcări care au fost duse cu avionul la cele 5 frontiere ale Mexicului. La 11 octombrie, în preziua Jocurilor Olimpice cele 5 flăcări s-au reunit în Teotihuacan iar a doua zi a fost adusă în Mexico City pentru prima dată de o femeie: atleta Enriqueta Basilio. În cinstea jocurilor au dansat aproape o mie de artiști.

Cu cele 113 țări participante, însumând 6626 sportivi, dintre care 5858 bărbați și 768 femei, Jocurile Olimpice de la Mexico City au fost o adevărată sărbătoare olimpică, în care s-au doborât un număr dublu de recorduri mondiale față de ediția din 1964 de la Tokio.

Atleții americani s-au impus la sprint ca de obicei. Surpriza cea mare a fost dominația atleților etiopieni și chenieni care au câștigat alergările de fond și semifond. Săriturile s-au desfășurat sub auspiciile recordului. Astfel: la triplu salt de la 17,03m s-a ajuns la 17,39m. Numai puțin de 5 atleți au stabilit concomitent câte un record. O performanță uluitoare a realizat Bob Beamon la săritura în lungime 8,90m. Acest record avea să fie întrecut abia după aproape un sfert de veac. Săritura în înălțime l-a avut drept câștigător pe americanul Richard Fosbury, care nu s-a distins prin rezultatul său ci prin faptul că a introdus o nouă tehnică, cea cu răsturnare dorsală „flop”, care se aplică și azi cu succes.

Concursurile de lupte greco romane au fost dominate de luptătorii ungari, bulgari și germani. Probele de caiac canoe au fost un prilej de afirmare a sportivilor maghiari, ruși și de ce nu români. De asemenea și scrima avut în centrul atenției sale sportivi români și unguri. Reprezentanții URSS, SUA și RFG au cucerit cele mai multe medalii în întrecerile la tir. Americanii au înregistrat un succes net în probele nautice prin Michael Burton și Charlex Hikox, ei impunându-se atât la masculin cât și la feminin. Dacă la scrimă, cea care era specialitatea lor, francezii nu au avut nimic de spus, ciclismul a fost disciplina unde au manipulat toate medaliile. Rușii au câștigat turneul de volei iar americanii cel de baschet.

La Jocurile Olimpice din Mexic, România a participat cu o delegație numeroasă din 70 de bărbați și 17 femei. Ei au concurat la 9 discipline sportive în 63 de probe dintre care 50 masculine și 13 feminine. Bilanțul țării noastre a fost fără precedent: 15 medalii, locul 13 în clasamentul pe puncte, locul 11 în clasamentul pe medalii și locul 12 în clasamentul pe medalii de aur. Cele 4 medalii de aur au fost obținute de Viorica Vicopoleanu la săritura în lungime și Lia Manoliu la aruncarea discului, echipajul canoist Ivan Patzaichin și Serghei Covoliov. Medaliile de argint au fost obținute de Mihaela Peneș atletism, Ion Monea box, Anton Celanic, Dimitrie Ivanov, Haralambie Ivanov și Mihai Turcaș la caiac și Ion Baciu la lupte greco romane. Au obținut medalii de bronz: Calistrat Cutov box, Victoria Dumitru caiac, Nicolae Martinescu și Simion Popescu – lupte greco romane, echipa de scrimă alcătuită din: Ileana Drimba, Ana Ene, Ecaterina Stauhl, Olga Orban Szabo și Maria Vicol. Între primii sportivi pe probe s-au aflat 50 de sportivi români.

Mexicanii. Organizatorii acestei ediții a Jocurilor Olimpice, și-au îndeplinit cu succes obiectivul asumat. Ei au fost apreciați mai ales pentru faptul că au luptat pentru a spulbera complexul „crizei de oxigen” și a făcut ca „olimpiada de la Muerte” să devină o veritabilă olimpiadă a recordurilor.

1972 – München

„Spiritul – spiritul sportului – trebuie să fie totodată o disciplină și o morală. Această morală există, deși câțiva par să se îndoiască. Unii cred că sportul înseamnă – înainte de orice – victoria cu prilejul unei competiții.”

P.VIALAR

Münchenul s-a pregătit minuțios pentru a XX-a ediție a Jocurilor Olimpice. Pentru aceasta s-au construit numeroase baze sportive moderne, înglobate în complexul sportiv cu Oberwiesemfeld, în care bazele sportive erau apropiate una de cealaltă, ceea ce a făcut ca această ediție să fie numită „olimpiada distanțelor scurte”. Complexul sportiv cuprindea: stadionul, palatul sporturilor (pentru gimnastică și handbal), bazinul de înot, velodromul și sala de box. Principalele baze sportive erau acoperite de o cupolă denumită simbolic „acoperișul olimpic”. Aproape 6.000 de tineri au purtat flacăra olimpică în drumul său din Grecia până pe pământul german, trecând și prin țara noastră. Ultimul schimb al ștafetei a fost Gunther Zahn. Jurământul olimpic a fost rostit calm, senin dar cu convingere de către atleta germană Heidi Schuller.

Jocurile Olimpice de la München s-au desfășurat în perioada 26 august – 11 septembrie 1972. 123 de țări au reprezentate prin 7894 de sportivi: 6723 bărbați și 1171 femei. Aceștia și-au disputat întâietatea în 21 de sporturi incluse în programul olimpic, mai precis în 195 de probe, dintre care 152 masculine și 43 feminine.

În competițiile atletice s-a remarcat atletul sovietic Valeri Borzov, care a câștigat probele de sprint. Atleții finlandezi au câștigat alergările pe distanțe de la 1.500m la 10.000m. Finlandezul Lasse Viren a căzut pe pistă în timpul cursei de 10.000m, însă a găsit puteri nebănuite să se ridice și să alerge până la sfârșitul cursei pe care a câștigat-o realizând un nou record mondial. Europenii s-au remarcat în probele de aruncări și sărituri. La feminin atletele din RDG și RFG au dominat net.

Luptele au adus mari satisfacții delegației României. Luptătorii noștri au adus un sfert din cele 115 puncte puse în joc. Sportivii URSS, Bulgariei și României au cucerit cele mai multe medalii de aur.

Concursurile de caiac canoe au fost revendicate de sportivii sovietici și români. Boxerii cubanezi și-au afirmat clasa. Întrecerile de scrimă s-au desfășurat între europenii: polonezi, ungari, sovietici și italieni.

Turneul de handbal, câștigat de iugoslavi au adus pe podium și reprezentativa României. În întrecerile de gimnastică la femei, toate medaliile au revenit rusoaicelor și nemțoaicelor, însă și-au făcut simțită apariția în elita mondială gimnastele noastre. La masculin elementele noi de mare dificultate ale japonezilor le-a adus victoria olimpică.

Echipa româniei s-a remarcat datorită lui Dan Grecu și Petre Mihaiuc. Concursurile de înot i-au avut ca medaliați pe sportivii americani în competiția masculină. La feminin Australia și-a adjudecat titlul olimpic prin eroina Shane Gould.

Echipa de baschet a URSS a reușit să detroneze echipa SUA care a fost câștigătoarea tuturor celor XIX ediții precedente. Turneul de fotbal a fost câștigat de reprezentativa Poloniei.

România a participat la această ediție cu cea mai numeroasă delegație dintre toate participările noastre la Jocurile Olimpice. Ea a participat cu 169 sportivi: 130 bărbați și 39 femei. Aceștia au participat la 14 sporturi și 102 probe: 80 masculine și 22 feminine.

Reprezentanții noștri, majoritatea debutanți la Jocurile Olimpice, au reușit să obțină 16 medalii, locul 12 în clasamentul pe puncte, locul 13 în clasamentul pe medalii și locul 13 în clasamentul pe medalii de aur.

Medaliile de aur au fost cucerite de Gheorghe Berceanu și Nicolae Martinescu la lupte greco romane, Ivan Patzaichin la canoe. Argintul a revenit atletei Argentina Menis la disc, boxerului Ion Alexe, canoistului Serghei Covaliov și caiaciștilor Atanasie Sciotnic, Roman Vartolomeu, Aurel Vernescu și Mihai Zafiu. Medaliile de bronz au fost aduse acasă de Victoria Dumitru și Maria Nichifor – caiac, Petre Ciapura, Ladislau Lovrenschi, Todor Ștefan – canotaj, Victor Dolipschi – lupte greco romane, Vasile Iorga – lupte libere, Ileana Gyulai, Ana Pascu, Ecaterina Stahl și Olga Orban Szabo, Ștefan Birtalan, Adrian Cosma, Alexandru Dinca, Cristian Gațu, Roland Gunesh, Gavril Kicsid, Ghiță Licu, Dan Marin, Cornel Penu, Valentin Samungi, Werner Stockl, Virgil Talle, Radu Voinea – handbal.

Ediția müncheneză a scos în evidență triumful ideilor nobile ale olimpismului, dorința sa de a promova – în epoca zborurilor cosmice și a computerelor – străvechile idei umane, afirmarea și perfecționarea calităților fizice, a calităților morale în trecerea pașnică și loială.

1976 – Montreal

„Ce să faci? Ce să mai spui? Cum să vorbești de atâta frumusețe când cuvintele ți se par atât de sărace…”

SPORTS MAGAZIN – FRANȚA

Montrealul a vrut să arate lumii că știe să organizeze o manifestare sportivă cu este cea a Jocurilor Olimpice. La organizarea cele de-a XXI-a ediții a Jocurilor Olimpice au colaborat aproximativ 100.000 de persoane dintre care 1.500 au fost colaboratori permanenți ai consiliului de organizare peste 20.000 de persoane au fost angajate temporar și personalul auxiliar și de întreținere a boxelor sportive, circa 40.000 de persoane. Canadienii s-au preocupat de sistemul informațional în mod deosebit aducând aproximativ 10.000 de ziariști și utilând stadionul cu cele mai moderne mijloace de transmitere a informațiilor. De asemenea, legătura dintre satul olimpic și bazele sportive era făcută prin mijloace de transport ultramoderne.

Flacăra olimpică a fost transmisă și aprinsă într-un mod inedit. De la Atena, din stadionul unde s-a desfășurat prima ediție a Jocurilor Olimpice Moderne în 1896, printr-un sistem special de raze laser, a fost transmisă direct prin satelit în Canada, la Quebec, aprinzându-se într-un creuzet construit anume pentru această ceremonie. De aici flacăra a fost dusă la Montreal – gazda Jocurilor Olimpice, de doi tineri, un băiat și o fetiță ce reprezentau cele două națiuni conlocuitoare ale Canadei.

Jurământul olimpic a fost rostit de halterofilul Pierre Saint-Jean.

Jocurile Olimpice s-au desfășurat în perioada 17 iulie – 1 august 1976 având o largă participare: 6189 de sportivi dintre care: 4915 erau bărbați iar 1274 erau femei care au reprezentat 88 de țări. S-au desfășurat competiții la 21 de discipline sportive cu 198 de probe: 149 masculine și 49 feminine.

La cele 37 de probe atletice cuprinse în programul olimpic au participat aproximativ un sfert din totalul sportivilor prezenți la întrecerile olimpice. Marile surprize au fost produse de atleții RDG care au obținut 11 titluri olimpice, 7 medalii de argint și 9 de bronz. În schimb atleții SUA au câștigat doar 4 titluri.

Și la polo surprizele au fost semnificative. Echipa URSS câștigătoarea ediției 1972 nu s-a calificat în turneul final. Halterofilii bulgari au demonstrat că metodele lor de antrenament la performanțe inedite. Baschetul a împărțit titlurile olimpice între URSS și SUA, la feminin și respectiv masculin. Fotbalul i-a consacrat pe reprezentanții RDG, Poloniei, și URSS. La judo întrecerile au fost dominate de sportivii din Japonia, care au cucerit trei titluri și de cei din URSS cu două titluri. Voleiul a adus ambele finale (masculine și feminin) reprezentativa URSS care a pierdut în ambele meciuri cu Japonia la feminin și cu Polonia la masculin.

Delegația olimpică Română pentru jocurile Olimpice de la Montreal a cuprins 166 de sportivi între care 59 de femei. Am fost reprezentați în 11 sporturi la 92 de probe din care 70 masculine și 22 feminine.

Gimnastica românească a adus 30% din medaliile puse în joc: 7 medalii dintre care 3 de aur, 2 de argint și 2 de bronz. Dincolo de aceste medalii cucerite este de subliniat evoluția remarcabilă a NADIEI COMĂNECI. Această ediție avea să fie numită „olimpiada Nadiei Comăneci”. Nadia a cucerit atunci concursul individual compus, paralele și bârnă. Medalie de aur a primit și Vasile Diba la caiac.

Medaliile de argint au fost cucerite de Simion Cutov – box, Mircea Simion – box, Gheorghe Danilov și Gheorghe Simionov – canoe, Teodora Ungureanu – gimnastică, echipa feminină de gimnastică, echipa masculină de handbal, Gheorghe Berceanu, Nicu Guică, și Ștefan Rusu – lupte greco romane. S-au întors acasă cu medaliile de bronz Alec Nastac și Costică Dafinoiu – box, echipajul de canotaj 4+1 vâsle, Vasile Diba și echipajul Policarp Malihin și Ilarion Serghei – caiac, Nadia Comăneci, Teodora Ungureanu, și Dan Grecu – gimnastică, Roman Codreanu – lupte greco romane, Stelian Marcov și Ladislau Simion la lupte libere și echipa masculină de sabie. În aproape de 60 de probe au fost clasați în primele 8 locuri sportivi români.

O participare numeroasă, deci și rezultate bune pentru sportivi datorită, creșterii nivelului calitativ al competițiilor olimpice, nu putem decât să ne mândrim cu aceste rezultate. Dar mai important decât orice medalie sau rezultat este participarea. Admiterea în lotul reprezentativ se face tot mai greu, performanțele cer de acum încolo antrenamente periodice specializate. Recordurile se situează la o limită greu de ajuns.

1980 – MOSCOVA

„Să te cunoști, să te stăpânești, să te învingi iată frumusețea eternă a sportului, aspirațiile fundamentale ale adevăraților sportivi în condițiile succesului său”

PIERRE DE COUBERTIN

Ținând cont că țelul mișcării olimpice este de a reuni toți sportivii în spiritul frățesc, simbolizat de cele 5 inele înlănțuite ce reprezenta continentele lumii, ai reuni sub semnul păcii și prieteniei, Comitetul Internațional Olimpic a ales pentru ediția a XXII-a a Jocurilor Olimpice orașul Moscova. Acesta este primul oraș din estul Europei care găzduiește o competiție de o asemenea amploare. Comitetul Internațional Olimpic a avut în vedere pe lângă ideea de universalitate a olimpismului și faptul că sovieticii s-au evidențiat la precedentele ediții a Jocurilor Olimpice și astfel capitala URSS a devenit pentru 4 ani capitala olimpismului.

Organizatorii s-au întrecut în pregătirea manifestărilor olimpice, construind baze sportive moderne, satul olimpic dotat cu 62 de hoteluri, 100 de cămine studențești noi, 18 blocuri cu câte 16 etaje fiecare, care au găzduit aproape 6.000 de sportivi din 81 de țări și ziariști, turiști, conducători de delegații etc.

Ceremonia aprinderii flăcării olimpice a avut loc în Olympia, de către actrița Maria Moscoliu, direct de la soare. Ea a interpretat rolul primei preotese a templului zeița Hera. Flacăra olimpică a ajuns apoi la Atena, de aici a trecut din mână în mână prin Bulgaria, România și URSS, ajungând la Moscova la 19 iulie 1980. ultimul schimb al ștafetei a fost Serghei Belov, căpitanul echipei de baschet a URSS.

Întrecerile olimpice de la Moscova, au fost urmărite de peste cinci milioane de spectatori, prezenți în tribunele stadioanelor și sălilor, unde s-au desfășurat cele 203 probe la cele 21 de discipline sportive incluse în programul olimpic. Ceremonia de deschidere a avut ceva aparte: sau evocat Jocurile Olimpice Antice prin intermediul a 5.000 de tineri echipați identic, având în mâini panouri de diferite culori.

În atletism, cu toate că au lipsit cei mai mari performeri ai timpului, s-au înregistrat 7 recorduri mondiale și 16 recorduri olimpice.

Caiacul și canoia i-a adus pe sportivii țării noastre în fruntea clasamentelor pe probe. Ocupând un bine meritat loc 3 după RDG și URSS. Luptele au fost specialitatea românilor, ei au reușit să se claseze în primele 6 locuri. Protagoniștii acestei probe au fost reprezentanții: URSS, Bulgariei, Poloniei, pe lângă cei ai României.

Canotajul a fost sportul care a adus RDG-ului 11 din cele 14 titluri olimpice. România și-a arătat valoarea ocupând locul 3 pe națiuni. La scrimă a reapărut echipa Franței care a cucerit medalia de aur, dar și echipa URSS-ului care a cucerit 3 medalii de aur. Boxerii cubanezi au reușit din nou performanțe valoroase. Ei au plecat acasă cu 6 medalii de aur din cele 11 puse în joc.

Turneul de handbal a fost o adevărată luptă pentru supraviețuire. Sportivii români au ratat din nou aurul în favoarea echipei Iugoslaviei. Voleiul a adus echipei feminine a URSS și echipei masculine a RDG medaliile de aur. Echipa României a obținut medalia de bronz la masculin, iar la feminin locul 8.

Înotătoarele din RDG și-au arătat clasa din nou. Ele au cucerit 39 de medalii în toate cele 13 probe nautice. La masculin sovieticii, în absența americanilor au cucerit 17 medalii din 39 posibile.

Delegația României a participat cu 239 de sportivi: 163 bărbați și 76 de femei, la 18 discipline olimpice în 134 de probe dintre care 98 masculine și 36 feminine. Participarea românească a înregistrat un bilanț ce constituie un pas înainte spre afirmarea sportului românesc. Cu cele 25 de medalii obținute și cu 203 puncte realizate, sportivii români s-au clasat pe locul 7 în clasamentul pe medalii, locul 6 în clasamentul pe puncte. Nadia Comăneci a câștigat din nou bârna și solul. Ivan Patzaichin și Toma Simionov proba de 1.000m canoe, Sandală Toma – canotaj. Ștefan Rusu – lupte greco romane și Corneliu Ion la tir- 6 medalii de aur care aduc României cinste. Medaliile de argint au fost înmânate caiaciștilor: Vasile Diba, Nicușor Eseanu, Ion Geanta și lui Mihai Zafiu; canoiștilor Ivan Patzaichin și Petre Copusta, echipei feminine de gimnastică compusă din: Nadia Comăneci, Rodica Dunca, Emilia Eberle, Cristina Grigoraș, Melita Ruhr și Luminița Turner; Nadiei Comăneci la individual compus, Emiliei Eberle la paralele și lui Constantin Alexandru la lupte greco romane. Au fost încununați cu medalii de bronz: Dumitru Cipere – box, Ion Bârlădeanu și Vasile Dida – caiac, Olga Homeghi și echipa de 8+1 canotaj, Anghelache Donescu, Petre Roșca și Dumitru Velicu – călărie în proba de dresaj echipe, Melita Ruhn la sărituri și paralele, echipei masculine de handbal, Vasile Andrei și Petre Dicu – lupte greco romane, echipei masculine de volei.

Chiar dacă numărul sportivilor ți țărilor participante a fost mai mic decât la celelalte ediții ale Jocurilor Olimpice, a crescut valoarea performanței în acest sens cifrele sunt grăitoare: 73 de recorduri olimpice, 36 recorduri mondiale și 39 recorduri europene. Ediția s-a distins prin spectaculozitatea, ambianța de prietenie, recorduri, numeroși spectatori dar mai ales un înalt spirit de fair-play. A fost o ediție a voinței, tenacității și modestiei învingătorilor.

1948 – LOS ANGELES

„Performanța excepțională: recordul, victoria la Jocurile Olimpice reprezintă pentru sportivi echivalentul capodoperei pentru artist.”

G. MAGNANE

Pentru a două oară, după 52 de ani, capitala vestului sălbatic – Los Angeles, a fost desemnată să organizeze o ediție a Jocurilor Olimpice. Aici s-au întâlnit 7078 de sportivi din 140 de țări pentru a ridica spiritul olimpic la înălțimea elanului lor fizic.

Comitetul de organizare a fost sprijinit de 80.000 de persoane de diverse profesiuni, vârste și rase. Ceea ce a adus nou Los Angelesul a fost amenajarea a trei sate olimpice pe lângă universitățile: California, Los Angeles și Santa Barbara. Faptul că Comitetul Internațional Olimpic a dat voie la publicitate a dus la diminuarea cheltuielilor Comitetului de organizare. Firmele mari din Los Angeles au sprijinit desfășurarea Jocurilor Olimpice în schimbul reclamei.

În interiorul stadionului „Los Angeles Memorial Coliseum” – complet refăcut, a existat un adevărat creier electronic. Acesta putea efectua: măsurători, cronometraj, reluări, măsura vitezei vântului și direcția vântului, înregistra timpi intermediari și sosirea. Camerele de luat vederi împânzeau stadionul, fiecare finiș era înregistrat cu 100 de imagini pe secundă. Și ziariștilor li s-au pus la dispoziție un întreg arsenal electronic pentru ca rezultatele să fie rapid transmise, cu cele mai mici detalii prin telexuri, telefoane, aparate de transmitere a fotografiilor prin laser prin sistemul „Electronic Messaging System”. De asemenea s-au putut realiza transmisii TV în toate colțurile lumii. Cu toate acestea, această ediție a fost boicotată de URSS și țările socialiste prin neparticiparea lor. România și Iugoslavia au fost țările care au avut curajul de a participa însă cu discreție și delegație mică.

Ceremonia de deschidere s-a desfășurat într-o atmosferă de spectacol cu participarea tuturor spectatorilor. Întrecerile olimpice s-au desfășurat în perioada 27 iulie – 12 august 1984, cu participarea a 140 de țări. La 21 de discipline sportive în 221 de probe.

Delegația țării noastre formată din 127 de sportivi, a participat la 12 ramuri de sport și 86 de probe din care 30 feminine.

Atletismul, „sportul rege” al americanilor a fost la el acasă. Echipa SUA, prin medaliile obținute, s-a clasat pe locul I, fiind urmată de Marea Britanie, RFG și Italia.

Atletismul românesc a adus țării 10 medalii cu participarea a 8 atlete: Doina Melinte, Maricica Puică, Anișoara Cusmir – Stanciu, Mihaela Loghin, Vali Ionescu, Florența Crăciunescu, Cristiana Cojocaru și Fița Lovin. Datorită acestor medalii atletismul românesc a ocupat locul V în lume.

Canotajul a adus României un loc pe podiumul între națiuni. Locul II după SUA, prin cucerirea a 5 dintre cele 6 titluri puse în joc la feminin.

Pentru a doua oară consecutiv, gimnastica românească a ocupat locul I prin cele 9 medalii, dintre care 5 de aur, 2 de argint și 2 de bronz. Echipa României de gimnastică câștigă pentru prima dată titlul olimpic pe echipe prin: Ecaterina Szabo, Lavinia Agache, Simona Paucă, Laura Cutina, Cristina Grigoraș și Mihaela Stănuleț. Ecaterina Szabo a câștigat și solul, săriturile și bârna.

Halterele au adus celor 10 români aflați la Los Angeles 8 medalii: 2 de aur, 5 de argint și una de bronz. Cu acest bilanț, România a ocupat locul I pe națiuni. De asemenea, caiacul și canoea au situat România pe locul I prin câștigarea a 4 medalii.

La lupte supremația română și-a spus cuvântul prin cucerirea a 5 medalii. Scrimerele noastre și-au disputat finala în compania echipei RFG, cea din urmă câștigând cu scorul de 9-5. la sabie locul III, ocupat de reprezentantele noastre a fost un rezultat bun. La masculin, francezii s-au impus din nou la scrima prin cucerirea a trei titluri olimpice.

La înot, s-au stabilit 10 recorduri mondiale, 37 olimpice, 3 europene și numeroase recorduri naționale. Înotătorii americani au dominat autoritar prin câștigarea a 21 din cele 28 de titluri. S-a introdus pentru prima dată în întrecerile olimpice înotul sincron feminin.

La judo, reprezentanții Japoniei au cucerit 4 titluri olimpice, iar Coreea de Sud 2.

Corneliu Ion a trebuit să-și apere titlul olimpic la tir. Din păcate, el s-a clasat al doilea. Revelația întrecerilor au constituit-o sportivii chinezi care au câștigat 3 titluri olimpice.

Handbaliștii români au avut ocazia cucerii medaliei de aur, dar fiind învinsă se eterna rivală Iugoslavia, a obținut în final locul III.

Cu participarea a 430 de pugiliști, boxul a rezervat întreceri spectaculoase. Boxerii americani au cucerit 9 centuri olimpice de aur din cele 12 puse în joc. Reprezentanții SUA au câștigat atât la masculin cât și la feminin turneele olimpice de baschet.

Bilanțul înregistrat de sportivii noștri la întrecerile olimpice californiene, constituie cel mai bun rezultat din istoria participării româniei la Jocurile Olimpice. S-au cucerit 53 de medalii dintre care: 20 de aur, 16 de argint și 17 de bronz.

România a ocupat locul II în clasamentul pe medalii de aur, și locul III după numărul de medalii și puncte. Un bilanț care nu poate decât să ne facă să ne mândrim, mai ales dacă avem în vedere faptul că, la toate edițiile precedente sportivii noștri au câștigat 20 de titluri olimpice. Statisticile arată că la Jocurile Olimpice din 1984, 74,01% din totalul sportivilor români, au câștigat medalii.

4.21. 1988 – SEUL

„Lupta reușește mai ales acelora care iubesc mai mult lupta decât succesul.”

LUCIAN BLAGA

Despre Coreea de Sud se știa că este o colonie americană un de domnește dictatura minorității, mizeria și goana populației, însă cei prezenți la Jocurile Olimpice de la Seul, au găsit o metropolă modernă cu înalt nivel de trai. Au descoperit o nouă țară la capătul lumii, cu clădiri, drumuri și șosele, baze sportive care au impresionat prin modernismul lor. Șosele suspendate, construite cu ocazia acestei ediții a Jocurilor Olimpice, metroul, autobuzele ultramoderne, au dat metropolei o imagine de sărbătoare. Ediția Seul 1988 a fost prima ediție neboicotată, ea anunța sfârșitul războiului rece și totodată o nouă perioadă în istoria țărilor, mai ales cele estice.

La acea vreme, Comitetul Internațional Olimpic, număra mai mulți membrii decât Organizația Națiunilor Unite, și a adus la întreceri mai multe țări decât se adună la tratativele diplomatice ale Organizației Națiunilor Unite, Comitetul Internațional Olimpic a militat în perioada preolimpică pentru răspândirea fenomenului olimpic în întreaga lume. Criteriile de participare la Jocurile Olimpice au fost revizuite pentru a se diminua fenomenul de gigantism al jocurilor.

S-au aliniat la startul întrecerilor olimpice 161 de țări participante cu 1626 de sportivi. Ceea ce a caracterizat această ediție a fost tinerețea participanților. România a fost reprezentată de o delegație mică de 63 de sportivi: 33 de băieți și 30 de fete.

Cea de-a XXIV-a ediție a Jocurilor Olimpice de vară a fost apreciată la superlativ, deoarece aici au fost realizate numeroase recorduri mondiale și olimpice, iar din punct de vedere financiar, a fost o ediție „rentabilă”.

A fost ediția care a făcut din atleții: Florence Griffith – Joyner. Jan Zeleni și Carl Lewis – adevărați zei. A fost ediția care i-a propulsat în ierarhia mondială pe Heike Dreschler, Marlene Ottey, Gwen Torrence, Paula Ivan, Alina Astafei, Stefka Kostadinova. A fost ediția celui mai răsunător caz de dopaj: cel al canadianului de culoare Ben Johnson, care la 100m a realizate un nou record mondial, însă a fost găsit pozitiv și suspendat pe 4 ani.

Gimnastica feminină a relansat disputele URSS, SUA și România. De această dată a câștigat echipa URSS, urmată de cea a României, a RDG și SUA.

După 64 de ani de absență la Jocurile Olimpice au avut loc întreceri la tenis.

Cu această ediție s-a dat un impuls sportului de performanță în Coreea de Sud care a câștigat spre uimirea tuturor: locul I la handbal masculin, locul II la handbal feminin, medalii la box, judo, etc. un bilanț mai mult decât mulțumitor.

Delegația româniei a cucerit 24 de medalii.

Medalii de aur au câștigat:

Sorin Babii – tir (pistol sport)

Rodica Arba, Olga Homeghi – canotaj (două rame)

Daniela Silivaș – gimnastică (sol, bârnă, paralele)

Vasile Pușcașu – lupte libere (categoria 100kg)

Paula Ivan – atletism (1500m)

Medalii de argint au câștigat:

Noemi Lung – înot (400m mixt)

Gabriela Potorac, Daniela Silivaș, Aurelia Dobre, Celestina Popa, Eugenia Golea, Camelia Voinea – gimnastică echipe

Daniela Silivaș – gimnastică individual compus

Elisabeta Lip, Veronica Cogeanu – canotaj (2 vâsle)

Dimitrie Popescu, Ioan Snep, Valentin Robu, Vasile Tomoioagă, Ladislau Lovrenschi – canotaj (4+1 vâsle)

Dragoș Neagu, Dănuț Dobre – canotaj (2 rame)

Gabriela Potorac – gimnastică (sărituri)

Paula Ivan – atletism (3.000m)

Doina Bălan, Marioara Trasca, Veronica Nicula, Herța Anițaș, Adriana Bazon, Mihaela Armăsescu, Rodica Arba, Olga Homeghi, Ecaterina Oancea (8+1)

Nicu Vlad – haltere (100kg)

Daniel Dumitrescu – box (57kg)

Medaliile de bronz au fost cucerite de:

Noemi Lung – înot (200m mixt)

Marioara Trasca, Veronica Necula, Herța Anițaș, Doina Bălan, Ecaterina Oancea – canotaj (4+1)

Marius Gherman – gimnastică (bară)

Daniela Silivaș – gimnastică (sărituri)

Gabriela Potorac – gimnastică (bârnă)

Anișoara Bălan, Elisabeta Cogean, Anișoara Minea, Elisabeta Lipa – canotaj (4 vâsle)

Cu acest bilanț România a obținut locul VIII pe națiuni după numărul de medalii și după numărul de medalii de aur obținute, și locul IX după numărul de puncte acumulate.

4.22. 1992 – BARCELONA

„Sportul printre multe alte calități te învață să ții cont întotdeauna de realitate.”

H. DE MONTHERLANT

În seara zilei de 21 iulie 1992, în imensul stadion olimpic catalan, peste 15.000 de spectatori au putut urmări deschiderea oficială a celei de-a XXV- a ediții a Jocurilor Olimpice. A venit rândul Barcelonei de a alinia la startul celei mai mari competiții de pe Mapamond 7559 de bărbați și 3011 femei. Jocurile au debutat cu ceremonia de deschidere – un adevărat spectacol al sportului, dansului, muzicii și prieteniei. Peste 15.000 de artiști printre care: Monserat Caballe, Placido Domingo, Josse Carreras, au făcut din Jocurile Olimpice o adevărată sărbătoare. În tribuna oficială, un public la fel de celebru: regele Juan Carlos I, regina, familia regală precum și numeroși șefi de state.

Flacăra olimpică, a parcurs peste 5.000 de km de la cetatea sacră Olympia, până la Barcelona. Baschetbalistul spaniol Ilmado Epi, a avut onoarea de a aduce flacăra în stadion, unde a fost aprinsă într-un stil original: prin tragere cu arcul de la sol, de către un fost arcaș spaniol Antonio Rebolo. Jurământul olimpic a fost rostit de velistul Luis Doreste.

La congresul care preceda ediția a XXV-a a Jocurilor Olimpice, deoarece au fost înscriși concurenți peste numărul posibilităților de cazare al satului olimpic. Cu toate acestea, la Barcelona s-au reunit 10,570 de participanți, ce au reprezentat 173 de țări, printre care numeroase delegații africane, aflate la prima lor participare.

Jocurile de la Barcelona, s-au desfășurat fără a ține cont că încă se mai murea pe câmpurile de luptă de la Sarajevo, Bosnia, sau în stânga Nistrului, la Kabul și Nagorno – Karabakh.

Întrecerile atletice au fost viu disputate. Numărul mare de atleți cu rezultate bune, a făcut ca întrecerile să rămână deschise. Astfel proba de 100m a fost câștigată de englezul Linford Christie, spre uimirea tuturor, deoarece această probă este „specialitate americană”. Probele de semifond și fond au fot monopolizate de atleții de culoare kenyeni și etiopieni. Aceasta a fost ediția care i-a consacrat pe Javier Sotomayor, Marlene Ottey, Heike Drechler, Marie Jose Perec, Sully Gunnel etc. Se spera ca recordul la săritura în lungime va fi spulberat în urma duelului între Carl Lewis și Mike Powell, însă aceștia nu au reușit decât 8,07m și 8,64m.

Pentru atletism a fost ediția „marilor surprize” campionii mondiali „en titre” nu au reușit nici măcar să urce pe podium la cele mai multe probe. În probele d înot s-au înregistrat 10 recorduri mondiale. Protagoniștii acestor întreceri au fost înotătorii americani, maghiari și spre uimirea tuturor, cei chinezi.

Gimnastica debutează cu întrecerile feminine, care o au în primul plan pe Lavinia Miloșovici, alături de Shannon Miller, Henriette Onodi și Li Lu. Ele și-au împărțit medaliile în probele individuale. Gimnastica masculină îl consacră pe Vitalie Scherbo – eroul Jocurilor Olimpice de la Barcelona. El a câștigat 6 medalii de aur: 4 la aparate, 1 cu echipa, 1 la individual compus.

La tenis întrecerile s-au desfășurat cu participarea celor mai buni jucători ai momentului: Jim Courier, Andre Agassi, Petr Korda, Arantcha Sanchez, Steffi Graf etc. turneul olimpic de baschet s-a încheiat cu victoria echipei unificate CSI, urmată de China, SUA și Cuba, la masculin, după un spectaculos meci SUA a învins Croația cu 117 – 85.

La volei feminin, echipa CSI a fost întrecută de cea a Cubei cu 3 – 1, fiind urmată de SUA și Brazilia. Finala masculină de volei s-a desfășurat între echipele Braziliei și Olandei. Brazilia a câștigat cu 3 – 0.

După trei reprize de prelungiri, Italia a învins echipa Spaniei în turneul de polo cu 9 – 8. finala mică între CSI și SUA a dat câștig de cauză echipei unite CSI. Tot fosta URSS a câștigat și la handbal în finala cu Suedia cu 22 – 20. echipa Franței a cucerit medalia de bronz.

Delegația României s-a întors acasă cu 18 medalii. Cele 4 medalii de aur au fost cucerite de echipajul masculin de 4+1, Lavinia Miloșovici și Cristina Bontaș – gimnastică și Elisabeta Lipă – canotaj. Medaliile de argint au fost cucerite de: Alina Astafei – atletism, echipajul de 8+1 femei, canotaj, echipajul de 8+1 bărbați, canotaj, echipa feminină de gimnastică, echipajul de 2 fără cârmaci femei și echipajul de 8+1 femei. Sportivii români au reușit 8 locuri III prin: Traian Cihărean – haltere, Sorin Babii – tir, echipajul de 2 fără cârmaci masculin, luptătorul Grigoraș, Doroftei – box, echipa feminină de floretă.

La 9 august 1992 a avut loc închiderea festivă a Jocurilor Olimpice de la Barcelona, în cadrul festivității s-au desfășurat „sărbătoarea vieții” și „sărbătoarea focului” în care artiștii au purtat făclii aprinse, astfel, încât, stadionul părea în flăcări. La finele acestui spectacol, flacăra olimpică din Barcelona s-a stins, urmând să se aprindă din nou peste 4 ani la Atlanta, când se vor celebra cei 100 de ani de olimpism modern.

C U P R I N S

1.Argumentum

1.1.Motivele alegerii temei

1.2.Scopul lucrării

1.3.Realizări în acest domeniu

1.4.Cadrul general de desfășurare a temei

1.5.Organizarea și metodologia cercetării

2.Scurt istoric al mișcării olimpice

2.1.Jocurile Olimpice Antice

2.2.Olympia – cetatea sacră

2.3.Pierre de Coubertin și renașterea Jocurilor Olimpice

3.Olimpismul.Mișcarea olimpică

3.1.Conceptul de fair-play

3.2.Carta olimpică

3.3.Comitetul Internațional Olimpic

3.4.Comitetul Olimpic Român

3.5.Academia Olimpică Internațională

3.6.Academia Olimpică Română

3.7.Organizarea și administrarea Jocurilor Olimpice

3.8.Programul Jocurilor Olimpice

3.9.Olimpism. Trecut, prezent și viitor

4.Edițiile Jocurilor Olimpice Moderne – participarea sportivilor Maramureșeni.

1896 – Atena

1900 – Paris

1904 – Saint Louis

1908 – Londra

1912 – Stockholm

1920 – Anvers

1924 – Paris

1928 – Amsterdam

1932 – Los Angeles

1936 – Berlin

1948 – Londra

1952 – Helsinki

1956 – Melbourne

1960 – Roma

1964 – Tokio

1968 – Mexico

1972 – München

1976 – Montreal

1980 – Moscova

1984 – Los Angeles

1988 – Seul

1992 – Barcelona