Participarea Publica ȘI Guvernanța Europeană

PARTICIPAREA PUBLICA ȘI GUVERNANȚA EUROPEANĂ

Cuprins

Introducere

Capitolul 1: Guvernanța europeană

Conceptul de guvernanță

Guvernare vs Guvernanță

Abordarea guvernanței in Uniunea Europeană

Carta Albă privind guvernanța

Capitolul 2: Guvernanța si buna guvernanță

2.1 Buna guvernanță

2.2 Principiile bunei guvernanțe

2.3 Buna guvernanță si guvernanța locala

2.3 Contribuția UE la guvernarea globală

Capitolul 3: Participarea publică

3.1 Conceptul de participare

3.2 aici o sa va mai spun pe parcurs

Concluzii

Studiu de caz: E.T.I

Bibliografie: Luminita Gabriela Popescu –Politici Publice

-Politicile Publice si guvernanta UE

+ alti scriitori

Introducere

Guvernanța este una din cheile principale ale reușitei procesului de integrare europeană. Europa va fi puternică, instituțiile sale vor fi legitime, politicile sale –eficiente, cetățenii săi se vor simți implicați și luați în considerare, dacă modul său de guvernanță garantează cooperarea între diferitele niveluri ale puterii, în vederea aplicării agendei comunitare și pentru a răspunde provocărilor globale.

Capitolul 1: Guvernanța europeană

Conceptul de guvernanță

Conceptul de guvernanță este folosit pentru a descrie schimbările produse în natură și rolul statului, după inițierea reformelor sectorului public, între anii 1980-1990. 
Inițierea acestor reforme a urmărit, în special, îmbunătățirea furnizării serviciilor publice și renunțarea la birocrația ierarhizată în favoarea piețelor și a rețelelor. Printre efectele produse de reformele care au vizat transformări semnificative ale sectorului public se impun a fi menționate intensificarea schimburilor globale, creșterea activitățiieconomice transnaționale, precum și amploarea apariției unor structuri instituționale regionale, așa după cum este cazul Uniunii Europene. Altfel spus, conceptul de guvernanțăcorespunde formelor postmoderne de organizații economice și politice. 

( Termenul guvernanță se referă la activitatea autorităților executive, a adunărilor (de exemplu, parlamentele naționale) și a organelor judiciare (de exemplu, tribunale naționale). Dezbaterea pe tema guvernanței europene, lansată de către Comisia Europeană prin Cartea albă publicatăîn iulie 2001, acoperă normele, procedurile și practicile care influențează modul în care sunt exersate puterile în cadrul Uniunii Europene. Se urmărește adoptarea unor noi forme de guvernanță

care să aducă Uniunea mai aproape de cetățenii săi, să o facă mai eficientă, să

consolideze legitimitatea instituțiilor sale și democrația în Europa. Această guvernanță trebuie să se manifeste prin elaborarea și aplicarea unor politici publice mai bune și mai consecvente, în cadrul cărora organizațiile societății civile să colaboreze cu instituțiile europene. Ea implică și o îmbunătățire a calității legislației europene, făcând-o mai eficientă și mai simplă. Mai mult decât atât, Uniunea Europeană trebuie să contribuie la dezbaterea referitoare la guvernanța mondială și să joace un rol important în îmbunătățirea modului de functionare a instituțiilor internaționale. )

Esența guvernanței este focalizarea asupra mecanismelor de guvernare – granturi, contracte, înțelegeri – care nu sunt doar sub autoritatea guvernului (Rhodes, 1997). În ultimii zece ani, guvernanța s-a dezvoltat ca un termen specific ideii de colaborare în domeniul politicilor publice. Dezvoltarea guvernanței din perspectiva studiului procesului politicilor, fundamentarea conceptualizării acestora în relație cu teoria implementării a fost inițiată de catre (Hill și Hupe, 2002). Guvernanța pune în lumină natura schimbărilor din procesul politicilor publice. În particular, guvernanța relevă creșterea varietății de domenii și a numărului de actori implicați în procesul politicilor, dar și necesitatea ca aceștia să fie luați în considerație. Concepul de guvernanță poate fi încadrat într-un cadru general de analiză multidimensională a procesului politicilor publice. În acest context, mediatorii de politici depun eforturi pentru soluționarea disputelor referitoare la decizii asumate de o singură agenție, de exemplu, distribuirea de fonduri sau elaborarea de reglementări. Guvernanța poate fi interpretată ca o strategie politică a cărei atractivitate se bazează pe:

crearea unui cadru favorabil implicării actorilor privați în furnizarea serviciilor publice în condițiile existenței unor serioase restricții bugetare;

o mai bună înțelegere a necesității reducerii cheltuielilor, prin noi aranjamente de natură participativă, care conduc nu numai spre colaborare, dar și spre conștientizarea cetățenilor.ˡ

Cele patru schimbări mari care afectează societatea contemporană (Dowbor, 1998, p 30) sunt următoarele: progresul tehnologic, internalizarea (globalizarea n.n.), urbanizarea și polarizarea. Ca reacție la aceste provocări, politologii au elaborat conceptul de “guvernanță” care desemnează noi forme de guvernare care sunt alternative la statul unic caracterizat prin suveranitatea Parlamentului, puteri decizionale acordate guvernului și răspundere ministerială directă și la modelul traditional al democrației reprezentative.

Apariția acestui nou concept se datorează dinamicii și complexității societății de tip global, în care există zone de influență interorganizaționale, suprastatale și transnaționale. Guvernanța este văzută ca o alternativă la acțiunea guvernamentală clasică, ea vizează redistribuirea puterii în spațiul public prin renegocierea autorității și luarea deciziilor în rețele parteneriale: parteneriate sociale(guvern –patronat –sindicate), parteneriat public –privat(structuri de stat –mediul de afaceri) sau parteneriat civic(autorități publice –societate civilă).²

Totodată, guvernanța oferă posibilitatea gestionării acțiunii colective fără intervenția statului, implicării instituțiilor și actorilor care nu aparțin sferei guvernamentale, implicării rețelelor de actori autohtoni, mai ales a societății civile, oamenilor de afaceri și deținătorilor de interese (“stakeholders”)

Guvernanța este un termen confuz și adesea e confundată cu „guvernare”, „management”, „administrație” sau „legislație”. Guvernanța înseamnă ansamblul regulilor (sistemelor de reguli) ce structurează o comunitate și se lasă reperate în limbaj, obiceiuri, coduri de comportament, norme, legi și instituții.

Richards și Smith definesc guvernanța ca un concept ce pune în lumină natura schimbărilor din procesul politicilor publice. În particular, guvernanța relevă creșterea varietății de domenii și a numărului de actori implicați în procesul politicilor, dar și necesitatea ca aceștia să fie luați în considerație.( Richards și Smith 2002), insa eu cred ca termenul de guvernanta este folosit pentru a acorda o intelegere mai buna diverselor trepte ale actiunilor colective si a variabilelor care afecteaza performanta

Carta Albă privind guvernanța

La începutul anului 2000, Comisia a identificat reforma guvernării europene ca unul din

patru obiective strategice. În incercarea de a răspunde cererii în creștere mai mult pentru democratizarea democrației, transparenței și subsidiarității, Comisia a publicat o Carte albă, în iulie 2001 (Curtin și Dekker 2005; Joerges 2002).

Comisia a adoptat Cartea albă privind Guvernanța europeană în iulie 2001, cu scopul de a stabili mai multe forme democratice de guvernare la toate nivelurile – la nivel mondial, European, național, regional și local. Cartea albă înseamna un set de propuneri axate pe rolul instituțiilor UE,o implicarea mai bună, o mai bună reglementare, precum și contribuția Uniunii Europene la guvernarea in lume.
Cele mai multe dintre reformele de guvernanță ale Comisiei trebuie să fie implementate imediat în conformitate cu tratatele actuale. Acestea eforturi completeaza faza de reformă instituțională lansată de Declarația de la Laeken din decembrie 2001, continuând cu Convenția privind viitorul Uniunii Europene, și culminând în cadrul Conferinței Interguvernamentale din 2004. Unele din inițiativele propuse în cadrul Comisiei Cartea albă pot fi luate înainte de pregătirea de modificare a tratatelor.

Cartea albă privind guvernanța europeană și planurile sale de acțiune care decurg sunt menite să implice Parlamentulul European, Consiliul, Comisia și statele membre ale guvernelor în îmbunătățirea modului în care legislația și politicile sunt elaborate și implementate.

Capitolul 2: Guvernanța si buna guvernanță

2.1 Buna guvernanță

Buna guvernare a apărut pentru prima dată ca o problemă în politica de dezvoltare la sfârșitul

1980 și începutul anilor 1990. Dezbaterea internațională privind buna guvernare

a fost pusă în formă în principal de organizații internaționale, cum ar fi Banca Mondială,

Organizarea de Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) și Programul Natinilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) , care au fost jucători majori în inter- cooperarea pentru dezvoltare națională.

Din moment ce o bună guvernare are originea în cooperarea internațională pentru dezvoltare, nu este surprinzător faptul că acest concept a intrat în UE, prin această poartă și difuzat rapid în alte domenii politice. UE este fie membru sau observator la nivel internațional în dezvoltarea organizațiilor de muncă și foruri, cum ar fi ONU, Banca Mondială sau OCDE. Astfel, acesta a fost Direcția de Dezvoltare Generală a Comisiei Europene, care a preluat conducerea în conceptualizarea agendei de bună guvernare a UE și integrarea acesteia în toate domeniile relațiilor sale externe.

2.2 Principiile bunei guvernanțe

Cinci principii stau la baza bunei guvernanțe : deschidere, participare, responsabilitate, eficiență și coerență. Fiecare principiu este important pentru stabilirea unei guvernari democratice. Acestea stau la baza democrației și a statului de drept în statele membre, dar se aplică la toate nivelurile de guvern – la nivel global, european, național, regional și local. Sunt deosebit de importante pentru Uniune.

Deschidere. Instituțiile ar trebui să funcționeze într-un mod mai deschis. Împreună cu

statele membre, acestea ar trebui să comunice în mod activ cu privire la ceea ce face UE

și deciziile pe care le ia. Acestea ar trebui să folosească un limbaj care este accesibil și

de înțeles pentru publicul larg. Acest lucru este deosebit de important, pentru a

îmbunătăți încrederea în instituțiile complexe.

Participare. Calitatea, relevanța și eficiența politicilor UE depind de

asigurarea unei participări largi pe tot parcursul lanțului de politică – de la concepție până la

punere în aplicare. Participarea îmbunătățită are probabil cea mai multă încredere în

rezultatul final și în instituțiile care oferă politici. Participarea extrema depinde de guvernele centrale, ca urmare a unei abordări incluzive, atunci când dezvoltarea și punerea în aplicare a politicilor UE.

Responsabilitate. Rolurile în procesele legislative și executive trebuie să fie

mai clare. Fiecare dintre instituțiile UE trebuie să explice și să își asume responsabilitatea pentru ceea ce face în Europa. Dar există, de asemenea, o nevoie de o mai mare claritate și responsabilitate din statele membre și toți cei implicați în elaborarea și punerea în aplicare a UE .

Eficacitate. Politicile trebuie să fie eficiente și în timp util, oferind ceea ce este

necesar în baza unor obiective clare, o evaluare a impactului viitor și, în cazul în care sunt disponibile, de experiența anterioară. Eficacitatea depinde și de punerea în aplicare a politicilor UE în mod proporțional și la luarea deciziilor la nivelul cel mai adecvat.

Coerența. Politicile și acțiunile trebuie să fie coerente și ușor de înțeles. Nevoia

de coerență în Uniune este în creștere: gama de sarcini a crescut; extinderea va spori diversitatea; provocări, cum ar fi climatice și demografice schimbarea de trecere a granițelor politicilor sectoriale pe care Uniunea le-a construit, autorit
Eficacitate. Politicile trebuie să fie eficiente și în timp util, oferind ceea ce este

necesar în baza unor obiective clare, o evaluare a impactului viitor și, în cazul în care sunt disponibile, de experiența anterioară. Eficacitatea depinde și de punerea în aplicare a politicilor UE în mod proporțional și la luarea deciziilor la nivelul cel mai adecvat.

Coerența. Politicile și acțiunile trebuie să fie coerente și ușor de înțeles. Nevoia

de coerență în Uniune este în creștere: gama de sarcini a crescut; extinderea va spori diversitatea; provocări, cum ar fi climatice și demografice schimbarea de trecere a granițelor politicilor sectoriale pe care Uniunea le-a construit, autoritățile regionale și locale sunt tot mai implicate în politicile UE. Coerența necesită conducere politică și o mare responsabilitate din partea instituțiilor pentru a asigura o abordare coerentă în cadrul unui sistem complex.

Fiecare principiu este important în sine, dar ele nu pot fi realizate prin intermediul separat al

acțiunii. Politicile nu mai pot fi eficiente decât dacă sunt pregătite, implementate

și puse în aplicare într-un mod mai cuprinzător.

Aplicarea acestor cinci principii le consolidează pe cele ale proporționalității și subsidiarității. De la conceperea politicii sale punerea în aplicare, este luata de alegerea nivelului la care o acțiune (de la UE la nivel local) și selectarea instrumentelor folosite trebuie să fie proporționale cu obiectivele urmărite. Acest lucru înseamnă că înainte de a lansa o inițiativă, este esențial să se verifice sistematic:

(a) în cazul în care o acțiune publică este într-adevăr necesară

(b) în cazul în care nivelul european este cel mai adecvat

(c) în cazul în care măsurile alese sunt proporționale cu cele obiective