Participarea Civica Indicator al Democratiei

Teoria democrației: Rolul societății civile și al Organizatiilor neguvernamentale în consolidarea democratică în țările post-comuniste

Introducere

Metodologie

Capitolul 1: Democrația

Definiții și abordări ale democrației

Democrația post-comunistă

Rolul instituțiilor în consolidarea democrației

Capitolul 2: Societatea civilă și organizațiile Neguvernamentale

Concepte

Societatea civilă

Organizațiile Neguvernamentale

Societatea civilă în țările post-comuniste

Societatea civilă și tranziția

Capitolul 3: Participarea civică – indicator al democrației

Concluzii și recomandări

Anexe

Bibliografie

Bibliografie primară:

Bibliografie critică:

Pagini web

Introducere

Odată aplicat în lumea occidentală, conceptul de societate civilă a cunoscut o renaștere în țările din Europa Centrală și de Est, după colapsul comunismului. Societatea civilă și creșterea ei au fost și sunt în continuare, considerate a fi actori extrem de importanți ai democrației în regiune.

Având în vedere acest fapt, scopul prezentei lucrări este acela de a investiga rolul și impactul societății civile în transformarea și consolidarea democrațiilor post-comuniste, având trei țări: România, Polonia și Ungaria. Ipoteza inițială este aceea că tranziția la democrație și mai târziu, consolidarea democrației sunt direct dependente de gradul de activitate al societății civile.

Motivul principal pentru care am ales aceste trei țări este acela că ele au moșteniri diferite la nivelul organizațiilor societății civile, care datează din perioadele pre-comunistă și comunistă. Cu toate acestea, toate trei au cunoscut același tip de “revoluție asociativă” în timul tranziției lor la democrație și toate au beneficiat de modele și asistență din Vest pentru a-și dezvolta sectorul neguvernamental.

Astfel, în timp ce Polonia are o moștenire relativ lungă în ceea ce privește sectorul asociativ, care datează din secolul 18, asociațiile autonome românești au început să se dezvolte doar în secolul 19, odată cu procesul de modernizare sistematică și sincronizarea culturală și economică a României cu Europa de Vest. Polonia a fost una dintre primele țări unde mișcarea forței de muncă numită “Solidaritatea” a organizat un protest revoluționar, care mai târziu s-a transformat într-un transfer de putere pasnic. De aici, efectul domino a fost pus în mișcare, iar alte țări au luat modelul Poloniei. Societatea civilă în România a jucat un rol mult mai puțin semnificativ decât în Polonia, unde asociațiile autonome au încorporat eforturi de atenuare a săraciei, susținere a spiritului național și conservare a culturii poloneze în perioada separării. Organizațiile civile din Ungaria au adoptat experiența poloneză, revoltându-se împotriva guvernului comunist.

Asociațiile și organizațiile societății civile au experimentat o creștere rapidă, acoperind cele mai diverse câmpuri de activitate: drepturile omului, educație, media, mediu înconjurător, sănătate, protecție socială și tot așa. Este de la sine înțeles faptul că societatea civilă s-a preocupat în întregime de tratarea problemelor sociale. În acest sens apar întrebări în legătură cu posibilitatea societății civile de a exercita o oarecare influență în procesul de democratizare. În mod general, se știe că este o practică destul de comună că asociațiile societății civile să activeze într-o măsură importantă din punct de vedere social, politic și al comunității, în perioada democratizării.

Folosind date din rapoarte anuale, oferite de organizații internaționale de colectare a datelor, au fost analizate gradul și calitatea consolidării democratice, în raport cu dezvoltarea societății civile. Rezultatele studiului au demonstrat că două din cele trei țări (Polonia și Ungaria) au ajuns de-a lungul acestui sfert de secol la nivele foarte înalte de consolidare a democrației, având societăți civile viabile, în timp ce a treia (România) a atins un nivel bun (dar mai scăzut decât celelalte două) de consolidare, având o societate civilă mai slab dezvoltată. Prin urmare, principala concluzie la care s-a ajuns a fost aceea că există într-adevăr o interconexiune între consolidarea democrației și gradul de dezvoltare a societății civile.

Lucrarea este structurată în trei mari capitole, fiecare având la rândul lui o serie de sub-capitole.

Primul capitol încearcă în primă fază să ofere o noțiune conceptuală a termenului “democrație”. Având în vedere numărul extrem de vast de definiții ale democrației de-a lungul timpului, această primă parte a lucrării încearcă să definească în mod relevant democrația pentru subiectul studiat, prin punerea la un loc a mai multor teorii cunoscute. După definirea termenului, lucrarea se concentrează asupra unuia din aspectele importante pentru înțelegerea momentului 1989, anume tranziția în țările post-comuniste. În finalul primului capitol este atins și subiectul importanței instituțiilor, atât oficiale, cât și neoficiale, în democrațiile în tranziție.

Cel de-al doilea capitol se referă la celălalt element important al prezentei lucrări – societatea civilă și organizațiile neguvernamentale. Motivul pentru care am ales să ofer o conceptualizare diferită a celor doi termeni este acela că, de multe ori, organizațiie neguvernamentale sunt confundate în mentalitatea cetățenilor cu societatea civilă. Acestea sunt într-adevăr o parte importantă a societății civile, dar nu înglobează întreaga societate. După oferirea definițiilor am ales să studiez atât societatea civilă, cat și organizațiile neguvernamentale în țările post-comuniste, în perioada de tranziție și, prin urmare, în raport cu democrația.

Cel de-al treilea capitol reprezintă studiul empiric. Aici am oferit date despre: compararea gradului de participare al societăților civile din cele trei țări est-europene, Polonia, România și Ungaria, statusul democrației în cele trei țări, o reprezentare a proceselor și activităților mai mult sau mai puțin democratice susținute de cele trei țări și în final, o reprezentare comparativă a progresului scorului de democrație și societății civile de-a lungul anilor.

Metodologie

Această lucrate își propune să analizeze, așa cum am menționat, societatea civilă în trei țări post-comuniste din Europa Centrală și de Est, anume Polonia, Ungaria și România, într-o abordare comparativă. Comparația va fi stabilită pe următorii indicatori: participare civică, grad și calitate a consolidării democrației și situația actuală a societății civile în cele trei țări.

Analiza indicatorilor a arătat similarități și diferențe, care sunt explicate și folosite pentru a dezvolta ideea relației dintre societate civilă și stat și rolul acesteia în procesul de democratizare. Motivul principal pentru care am ales aceste trei țări este acela că ele au moșteniri diferite la nivelul organizației societății civile, care datează din perioade pre-comuniste și respectiv comuniste. Mai mult decât atât, după colapsul comunismului, aceste țări au fost nevoite să introducă politici și instituții pentru a atinge sistemul democratic și este important că acestea au ales căi diferite pentru a ajunge la rezultatul dorit. Perioada la care m-am referit în comparație a fost stabilită la momentul începerii tranziției, în 1989 și se oprește în prezent.

Majoritatea datelor folosite în analiză au fost obținute din rapoarte anuale ale unor organizații internaționale care colectează date, precum Freedom House, Bertelsmann Transformation Index (BTI), European Values Survey și European Social Survey.

Capitolul 1: Democrația

Imaginea predominantă a țărilor post-comuniste care reiese din literatura de specialitate, este aceea a unor “democrații fără cetățeni”. Cercetatori dintr-o varietate de discipline au argumentat că societatea civilă este, în aceste țări, structural deficitară. Aici, elitele politice au reușit să protejeze anumite drepturi civile de bază, prin implementarea unor proceduri democratice, dar nu au reușit să îmbunătățească activități ca voluntariatul sau angajamentul civic, nici măcar la un nivel de bază.

Definiții și abordări ale democrației

Pentru a putea discuta în mod serios despre termenul de democrație, trebuie să știm în primul rând ce determină aceasta. Există varii definiții ale democrației. Collier și Levitsky (2011) sistematizează diferite definiții contemporane și găsesc o proliferare remarcabilă a unor subtipuri de democrații. Potrivit acestora, există în jur de 550 de exemple de democrații “cu adjective”. Charles Tilly (2007) observă în cartea sa, “Democrația”, că elitele intelectuale aleg, în mod implicit sau explicit, patru definiții ale acestui termen: constituțional, substanțial, procedural și orientat pe proces.

Abordarea constituțională vizează legile pe care un regim le adoptă în ceea ce privește activitatea politică. Putem totuși observa că de-a lungul istoriei, au existat diferențe între oligarhii, monarhii, republici și alte tipuri de regimuri, prin intermediul unor aranjamente legale contrastante. În cadrul democrațiilor putem observa diferențe între monarhii constituționale, sisteme prezidențiale și aranjamente centrate pe parlament, ca să nu mai specificăm și variațiile precum structuri federale contra structuri unitare. Există, de asemenea și mari discrepanțe în ceea ce privește principiile anunțate și practicile zilnice, ca în cazul Kazakhstanului și al Jamaicăi.

Abordarea substanțială, sau de fond, se bazează pe condițiile de viață și politicile pe care le promovează un anumit regim. Dacă acesta promovează bunăstarea cetățeanului, libertatea individuală, securitatea, egalitatea socială, rezolvarea pașnică a conflictelor, echitatea, dezbaterea publică, atunci îl putem numi democratic, indiferent de constituția aplicată. Tilly găsește însă două probleme în această ecuație. În primul rând se referă la compromisurile care trebuie manevrate. El lansează întrebarea: “Dacă un regim este sărac, dar ceatenii săi se bucură de o egalitate dură, ar trebui considerat ca fiind mai democratic decât un regim prosper dar extrem de inegal?”. A doua problemă pe care o lansează autorul este legată de faptul că, punând accent pe posibilele rezultate ale politicilor, este subminat orice efort de a afla dacă anumite aranjamente politice (între care și democrația) promovează rezultate de fond mai bune decât alte aranjamente politice: “Dacă am vrea să știm de fapt sub ce condiții și cum promovează regimurile drepturile de bază stabilite de democrație”?

Din punct de vedere procedural, un regim este democratic dacă se bazează pe anumite practici guvernamentale. “Majoritatea observatorilor procedurali își centrează atenția pe alegeri, întrebând dacă alegerile general competitive care angajează un număr mare de cetățeni produc regulat schimbări în personalul guvernamental și politică”. Charles Tilly spune despre definiția procedurală a democrațieii că, în ciuda avantajelor pe care le oferă, lucrează cu niște concepții extrem de “subțiri” în ceea ce privește procesele politice implicate. Elementele procedurale după care Fredom House – Agenția de Monitorizare din New York – evaluează dacă un stat poate fi numit democrație electorală sau nu, sunt: un sistem competitiv și multipartidist; sufragiu universal pentru toți cetățenii adulți; alegeri regulat contestate efectuate în condiții de vot secret, rezonabile și care nu implică frauda masivă, care ar putea duce la rezultate nereprezentative pentru opinia publică; acces al partidelor politice la electorat prin media și prin campanii politice deschise.

Freedon House a stabilit pe aceste creiterii “lipsite de pretenții”, așa cum afirmă Charles Tilly(2006) în cartea sa “Contention and Democracy în Europe, 1650-2000”, că în anul 1900, nici unul dinre cele 55 de regimuri naționale independente nu era democratic, din cauza restricțiilor votului de gen sau proprietate, aplicare în toate regimurile reprezentative. În anul 1950 existau 22 de regimuri democratice din 80, iar în anul 2001 121 din 192. “Totuși, pe lista regimurilor democratice media și prin campanii politice deschise.

Freedon House a stabilit pe aceste creiterii “lipsite de pretenții”, așa cum afirmă Charles Tilly(2006) în cartea sa “Contention and Democracy în Europe, 1650-2000”, că în anul 1900, nici unul dinre cele 55 de regimuri naționale independente nu era democratic, din cauza restricțiilor votului de gen sau proprietate, aplicare în toate regimurile reprezentative. În anul 1950 existau 22 de regimuri democratice din 80, iar în anul 2001 121 din 192. “Totuși, pe lista regimurilor democratice din anul 2001 erau incluse zone divizate și violente precum Bangladesh, Benin, Columbia, Fiji, Georgia, Haiti, Republica Kargazstan, Liberia, Mongolia, Nigeria, Sierra Leone și Sri Lanka.”

Abordarea democrației orientată pe proces diferă substanțial de celelalte trei menționate. Aceasta identifică un set de procese care trebuie să fie în continuă mișcare pentru ca o situație să poată fi numită democratică. Robert Dahl a stipulat cinci criterii ale democrației orientate pe proces. Primul dintre acestea este participarea efectivă. Înainte de a adopta o politică, toți membrii asociației trebuie să aibe oportunități egale și efective de a își exprima punctul de vedere în legătură cu felul în care ar trebui să arate aceasta. Al doilea criteriu este acela al votului egal: în momentul deciziei legate de politică, fiecare membru trebuie să aibe dreptul de a vota, iar voturile trebuie tratate în mod egal. Claritatea, cel de-al treilea criteriu, se referă la faptul că fiecare membru, în limite rezonabile de timp, trebuie să aibe oportunități egale și efective pentru a afla care sunt politicile alternative și care sunt consecințele lor. Controlul agendei este criteriul care asigură oportunitatea exclusivă a membrilor de a decide cum și ce aspecte vor fi plasate în agendă. Politicile asociației sunt întotdeauna deschise la schimbări de către membrii, dacă aleg să facă asta. Includerea adulților este ultimul criteriu numit de Dahl. Toți (sau, în anumite situații stipulate de lege, majoritatea) adulților cu domiciliu permanent trebuie să aibe drepturile depline de cetățeni, implicate de primele patru criterii. Înainte de secolul XX, acest criteriu era respins de majoritatea avocaților democrației.

Ultimul standard, în mod ironic, exclude multe cazuri pe care filosofii politici le-au privit ca fiind modele istorice ale democrației. Societățile grecești și romane, de exemplu, și-au construit deliberările politice prin excludere masivă, în special a femeilor, sclavilor și cerșetorilor. Tilly spune că inainte sa ne grabim sa identificam orașele-stat grecești ca fiind democrațiile originale, trebuie sa reflectăm asupra unui fapt fundamental: “aproximativ jumătate din populația Atenei consta în sclavi”. Doar bărbații, adulți și liberi aveau cetățenie. Cu toate acestea sclavii au jucat un rol important în politica ateniană. Faptul că ei munceau a oferit mai mult timp cetățenilor pentru a participa la politicile publice.

Robert Putnam(1998) este de părere că pentru a studia performanța instituțională, trebuie să o măsurăm cu grijă. Orice măsurătoare a guvernării, spune acesta, trebuie sa bifeze patru teste. În primul rând trebuie să fie comprehensivă, consistentă din punct de vedere intern, durabilă și trebuie sa corespundă obiectivelor și evaluarilor constituanților și protagoniștilor instituției.

Criteriile lui Dahl(1998) diferă în mod clar de celelalte trei definiții democratice menționate mai sus. Acesta nu menționează nici o formă constituțională. El evită cu grijă să creeze premise sociale în definiție. În final, criteriile lui includ procedura votului egal, dar se concentrează asupra felului în care funcționează asociația (prin descrierea unui set de conexiuni ale proceselor politice), nu a tehnicilor folosite pentru a-și atinge scopruile.

Atunci când Dahl trece de la asociațiile politice la regimuri politice naționale, păstrează sistemul orientat pe proces, dar conduce discuția către instituții. Instituțiile sunt construite din practicile care dăinuie. “Tipul de regim pe care Dahl îl numește >>democrație poliarhală<< instalează șase instituții distincte: oficialii aleși; alegerile libere, corecte și frecvente; autonomia asociativă; cetățenia inclusivă.” Tilly observă că și aici apare procedura votului, dar criteriile lui Dahl descriu un proces de lucru, o serie de interacțiuni regularizate între cetățeni și oficiali. Acest lucru, observă autorul, este mult peste standardele procedurale normale. Problema pe care o gasește Tilly este aceea că standardele lui Dahl funcționează ca o listă cu răspunsturi statice (da sau nu). Dacă un regim îndeplinește toate criteriile sale, atunci poate fi numit democrație, dacă unul dintre ele lipsește sau nu functionează bine, acesta nu mai poate fi privit ca o democrație. Această abordare a democrației poate fi utilă atunci când calculam anual care regim intră sau nu pe lista democrațiilor. Dar dacă dorim sa facem o paralelă între regimuri în legătură cu cât sunt ele de democratice în raport cu alte regimuri, sau dacă unul dintre regimuri a fost mai mult sau mai puțin democratic într-o anumită perioadă de timp (și de ce), abordarea nu mai poate funcționa.

Eforturile de a compara democrații au o lungă istorie. Putem identifica două tradiții de bază în această arie: primele sunt acelea care folosesc măsurători obiective precum participarea la vot, componența corpurilor legislative, francizele; următoarele sunt acelea care se bazează pe clasamentul experimentat al performanțelor țărilor în ceea ce privește aspecte ale democrației liberale, precum corectitudinea alegegilor, libertatea presei, drepturile și libertatile cetățenilor și ale grupurilor politice și altele. Din punctul meu de vedere cea mai bună variantă pentru a compara democațiile este aceea de a găsi o cale de mijloc, de a face o simbioză între cele două tradiții pentru a minimaliza posibilele înclinări ale balanței.

Democrația post-comunistă

Valul regimurilor comuniste prabușite după 1989 a venit ca o surpriză din punct de vedere al observatorilor, care nu au reușit să anticipeze schimbări de acest ordin. Cu doar câțiva ani în urmă, în 1984, Samuel Huntington spunea că democratizarea în Europa de Est este mult mai puțin probabilă decât în orice alt loc din lume. După această prabușire a comunismului est-european cel mai discutat subiect era concentrat asupra factorilor care au influențat această prabușire. Mult mai putin discutat a fost subiectul consolidării democrației în țările din Europa Centrală și de Est, după schimbarile de regim inițiale aduse de revoluțiile din ‘89. Transformările au fost marcate de eterogenitate: unele țări s-au consolidat mai repede decât altele din punct de vedere democratic.

Pentru a înțelege aceste diferențe desfășurate pe parcursul timpului, cred că cea mai bună metodă este aceea de a examina cum s-au dezvoltat teoriile de consolidare democratică în alte părți ale lumii și a le testa puterea. Acest lucru l-au facut Bogdan Radu și Nina Bandelj, în lucrarea “Consolidation of Democracy in Postcommunist Europe” (Universitatea din California, Irvine, 2006), pentru 11 țări din Europa Centrală și de Est, în perioada 1990-2002. Ei sunt de părere că transformările politice din Europa post-comunistă trebuie să ia în considerare contextele istorice și socio-economice ale transformărilor post-socialismului de scară largă din regiune, unde dezvoltările domestice sunt influențate de forțele transnaționale, în special eforturile țărilor de a adera la Uniunea Europeana. Ipoteza lor este aceea că principală provocare în consolidarea democratică din Europa post-comunistă nu este lipsa de modernizare sau industrializarea, așa cum probabil s-a întâmplat în alte situații istorice de tranziție la democrație. Schimbările din această zonă apar în jurul realizării și legalizării instituțiilor care vor susține o nouă ordine socială în Europa Centrală și de Est, bazată pe un sistem politic democratic. Prin urmare, “catalizatorul principal al transformărilor politice în această regiune nu este dezvoltarea economică >>natural<< capitalistă, care poate apărea după dizolvarea unui sistem socialist, așa cum poate și implicarea perspectivei modernizarii”. Extrem de important pentru consolidarea democrației este angajamentul politic al elitelor în ceea ce privește crearea instituțiilor democratice și educarea cetățenilor în legătură cu modul de funcționare al acestora – amandouă fiind structurate și de presiunea externă de aderare la Uniunea Europeană.

Bazându-se pe experiențele Americii Latine și ale Europei de Sud, s-a lansat teza că tranzițiile din Europa de Est au fost rezultatul unor negocieri de împărțire a puterii între diferitele elite. Sigur că unele studii empirice au negat această idee a tranziției bazată pe un pact. McFaul, a argumentat în articolul său,”The Fourth Wave of Democracy and Dictatorship: Noncooperative Transitions in the Postcommunist World”, că dacă luăm în considerare acele foste țări satelit ale blocului sovietic, care au avut un succes mai mic în ceea ce privește democratizarea, observăm că cea mai eficientă tranziție nu a fost una negociată, ci mai degrabă una non-cooperativă. El spune că a fost un simplu joc de putere, iar democrația a apărut în țări unde democrațiile s-au bucurat de un avantaj de putere decisiv. Pe lângă avantajul clivajului elitelor, la caderea regimurilor comuniste au participat și masele și protestele. Printre influențele extrerne, cercetatorii au subliniat și oportunitatea politică de opoziție, creată de pierderea influenței Uniunii Sovietice în fața statelor satelit, odată cu venirea lui Gorbaciov la putere.

Procesul de democratizare de după 1989 a fost marcat de o supraabundență de partide politice în Europa Centrală și de Est. Unul din cazurile extreme a fost cel al Poloniei, unde, la alegerile parlamentare din 1991, au participat aproape 30 de partide, dintre care nici unul nu a depășit procentul 12 din voturile totale. Rezultatul a fost unul al instabilității. De asemenea, în mod neașteptat, scena politică post-comunistă a fost marcată și de regenerarea și persistența fostelor partide comuniste, după 1989. În mai multe țări, printre care Polonia, Ungaria, și Bulgaria, în primele trei alegeri, partidele comuniste s-au întors la putere. Pe lângă asta, în toate fostele țări comuiste europene, cu excepția Ungariei, partidele naționaliste au avut un succes de scară largă, care de multe ori au câștigat reprezentare în guvern.

Vârful provocării post-comuniste rămâne totuși simultaneitatea proceselor democratizării, privatizării, regionalizării și globalizării. Transformările politice din Europa Centrală și de Est au fost congruente cu liberalizarea economiilor lor. Acest lucru nu este valabil și pentru societatile asiatice estice, care au început democratizarea doar după ce au creat legături economice globale. Alta a fost situația și în America Latină, unde, chiar dacă schimbarile economice și politice au avut loc simultan, regimul proprietății nu a fost reformat în mod fundamental, la fel ca în regiunile centrale și de est ale Europei. Nici situația Chinei nu poate fi comparată cu cea din această regiune, chiar dacă au în comun trecutul socialist. China nu a fost nici democratizată nici privatizaăa substanțial, lucru care crează imposibilitatea de a compara cele două situații. Mai mult de atât, Nina Bandelj și Bogdan Radu argumentează că specificitatea tranziției la democrație din Europa Centrală și de Est este redată de faptul că majoritatea țărilor post-comuniste de aici au dorit sa devină membre în asociația regională a Uniunii Europene.

Rolul instituțiilor în consolidarea democrației

Tranziția la democrație în Europa Centrală și de Est trebuie privită ca parte a unor transformari de scară largă, care au presupus o schimbare fundamentală în structura instituțională a societății. Pentru a înțelege apariția noii oridini politice bazate pe democrație, trebuie să oferim atenție în special forțelor politice care au ajutat la crearea acestei ordini și instituțiilor politice care le sprijina.

Ekiert (2011) este de părere că lecția pe care o primim de la țările foste comuniste care au avut o tranziție spre democrație de succes este aceea că instituțiile care au promovat împărțirea puterii politice și economice în stat și includerea unor actori variați în procesul de luare a deciziilor legislative, sunt cele care au condus cel mai repede la o facilitare a consolidării democratice. Alegerea sistemelor constituțional și electoral, apare aici ca fiind cea mai importantă. Adoptarea unui sistem de guvernare parlamentar cu reprezentare proporțională, hrănește emergența unei forțe politice echilibrate și diverse și stabilește obiceiurile moderației și clădirii de coaliții. În contrast, un sistem presidențial facilitează concentrarea puterii în mâinile unui număr mic de elite și conduce cel mai probabil către autoritarism. Curțile constituționale independente, băncile centrale sau consiliile monetare și alte corpuri independente similar create, înzestrate cu control și functii regulatoare cresc transparența și responsabilitatea, constrang liderii politici și șterg posibilitățile de coruptie și câștiguri ilegitime. În contextul post-comunist, țările care au adoptat un sistem parlamentar au experimentat o consolidare a democrației mai reușită decât celelalte.

Problema principală în reformarea de succes a statului este crearea unor instituții ale statului care nu interferează excesiv cu viețile cetățenilor și libertățile lor politice și economice, dar care sunt destul de puternice pentru a impune statul de drept și de a evita luarea puterii de către grupurile puternice de interes. Statele post-comuniste de succes arată că prin crearea unui stat capabil, eficient și democratic, condus de birocrați profesioniști, facilitează tranziția la democrație. S-a adeverit că una din cele mai mari greșeli ale tranzițiilor din primii ani a fost subaprecierea importanței unui stat puternic în consolidarea democrațiilor liberale. Statul trebuie să rămână actorul dominant în zona de elaborare a politicilor și menținere a ordinii, dar trebuie să existe instituții care echilibrează balanța și actori ai societății civile, care să se asigure că statul rămâne transparent și responsabil.

Un alt element indispensabil pentru sistemele democratice de succes este, din punctul de vedere al lui Grzeorz Ekiert (2011), la fel ca și la Charles Tilly, competiția politică. În Europa Centrală și de Est sistemele competitive cu forțe politice echilibrate care alternează la guvernare și putere dispersată, sunt cele mai reușite din punct de vedere al menținerii instituțiilor democratice și al asigurării unor politici echitabile.

Totuși nu este de ajuns sa existe instituții de stat bine structurate și competiție politică puternică, ci trebuie sa existe și alți actori care sa aibe acces substanțial și continuu în procesul de guvernare. Acești actori sunt societatea civilă, sectorul de muncă, de afaceri, sau orice alte grupui diferite de reprezentanții aleși și birocrați. Susan Rose-Ackerman este de părere că o democrație în adevăratul sens al cuvântului nu poate exista decât dacă procesul de elaborare a politicilor este reprezentativ pentru cetățeni, prin proceduri transparente care caută să încorporeze implicarea publică. Atunci când politica este făcută în guverne și birocrații, acestea trebuie sa ia decizii bazate pe necesitatile indivizilor, firmelor și ale altor organizații. Cetățenii nu ar trebui sa fie implicați doar în monitorizare, dar și în crearea legilor, chiar dacă guvernul deține autoritatea ultimă de a emite legile generale, în concordanță cu mandatele sale statutare.

În Europa Centrală și de Est, anii care au urmat momentului 1989, au fost caracterizați de un mare efort de reformare și redefinire a elementului instituțional al democrației, de stabilirea structurilor instituționale, amendarea legislației, reformarea birocratică, privatizare și dezvoltarea economiilor către unele de piață. “În comparație cu progresul remarcabil, deși diferențial, făcut [în aceste direcții] în regiune, partea informală a democrației, emergența proporțională a culturii politice și generarea de legitimitate, au primit mai puțină atenție și par să rămână vulnerabile, așa cum arată cu ușurință studiile empirice despre eficiența și participarea politică, încrederea în instituții și evaluarile democrației”

Capitolul 2: Societatea civilă și organizațiile Neguvernamentale

În acest capitol m-am axat cu precadere pe trei țări care, în 1989, au ales calea tranziției către democrație: Polonia, Ungaria și România. Motivul principal pentru care am ales aceste trei țări este acela că ele au moșteniri diferite la nivelul organizației societății civile, care datează din perioade pre-comuniste și comuniste. Cu toate acestea, toate trei au cunoscut același tip de “revoluție asociativă” în timul tranzițiilor lor la democrație și toate au beneficiat de modele și asistență din Vest pentru a-și dezvolta sectorul neguvernamental.

Astfel, în timp ce Polonia are o moștenire relativ lungă în ceea ce privește sectorul asociativ, care datează din secolul XVIII, asociațiile autonome românești au început să se dezvolte doar în secolul XIX, odată cu procesul de modernizare sistematică și sincronizarea culturală și economică a României cu Europa de Vest. Polonia a fost una dintre primele țări unde mișcarea forței de muncă numită “Solidaritatea” a organizat un protest revoluționar, care mai târziu s-a transformat într-un transfer de putere pațnic. De aici, efectul domino a fost pus în mișcare, iar alte țări au luat modelul Poloniei. Societatea civilă în România a jucat un rol mult mai puțin semnificativ decât în Polonia, unde asociațiile autonome au încorporat eforturi de atenuare a săraciei, susținere a spiritului național și conservare a culturii poloneze în perioada separării. organizațiile civile din Ungaria au adoptat experiența poloneză, revoltându-se împotriva guvernului comunist.

Am considerat necesar ca, la început, să ofer o definire generală din punct de vedere al teoriilor apărute de-a lungul timpului în ceea ce privește cei doi termeni: “societate civilă” și “organizații neguvernamentale”, dar și o clasificare a ONG-urilor, pentru a facilita înțelegerea acestora.

Concepte

Societatea civilă

Linz și Stepan spuneau că “societatea civilă este arena politică unde grupurile, mișcările și indivizii auto-organizați, relativ autonomi de stat, încearcă să articuleze valori, să creeze asociații și uniuni și să își avanseze interesele”.

Potrivit lui Jean Aart Soholte, “societatea civilă poate fi înțeleasă ca fiind un spațiu politic unde asociațiile voluntare caută în mod deliberat să contureze legile pe care guvernul le adoptă în viața socială. Organizațiile societății civile vizează legi formale; ele caută să schimbe sau să impună constructe sau ordini sociale. Sociatatea civilă poate încorpora, de asemenea multe tipuri de actori și este mult mai vastă decât lumea formală a organizațiilor neguvernamentale. Ea există oricând și oriunde, asociațiile voluntare de orice fel încearcă în mod deliberat să dea forma legilor care guvernează societatea”.

Odată aplicat în Vest, conceptul de societate civilă a cunoscut o renaștere în țările din Europa Centrală și de Est, imediat după colapsul comunismului. Până la finalul lui 1989, țări din aceasta regiune, au ales calea tranziției la democrație. în realitate, societatea civilă și creșterea ei au fost considerate a fi actori importanți pentru procesul de democratizare.

În ultimele două decenii, cercetătorii au argumentat că societatea civilă este structural deficitară în țările post-comuniste. Studii mai vechi ale capitalului social din regiune au arătat un nivel scăzut de încredere socială, implicare în comunitate și siguranță în instituțiile sociale și politice din Europa Centrală și de Est. Elitele intelectuale au criticat, de asemenea și eșecul noilor țări democratice de a crea și întări inițiativele civice și participarea la guvernare. “Imaginea care reiese din literatura de specialitate este cea a unor >>democrații fara cetățeni<<, în care elitele politice au reușit să protejeze drepturile civile de bază și implementarea procedurilor sociale și au eșuat în dezvoltarea activității de voluntariat la un nivel scăzut, sau în creșterea susținerii populare pentru instituțiile democrației reprezentative.” Aceste ingrijorari legate de ineficiența societății civile au fost punctul central al multor dezbateri care au avut loc în regiune.

Totuși, Ekiert lansează în lucratea sa, “Civil Society Weakness”, o întrebare nouă: “Este această imagine consensuală, că toate țările post-comuniste împart societăți civile slabe și deficiente din punct de vedere structural de fapt corectă?” El justifică întrebarea prin ideea că acest consens pare să genereze anumite paradoxuri. În primul rând, evenimentele din 1989 au fost inițial considerate ca fiind un indiscutabil succes al mișcărilor societăților civile împotriva regimurilor politice monolitice. Este greu de înțeles cum și de ce au ajuns aceste societăți civile aparent puternice, active și mobilizate să fie atât de slabe după ce a fost stabilită democrația, care, prin garantarea drepturilor și libertatilor politice promitea facilitarea creșterii societății civile și atrofierea civică. În al doilea rând, având în vedere faptul că regimurile comuniste nu numai că reprimau organizațiile sociale și politice independente, ci își construiau propriile asociații structurale, nu se explica faptul că democrațiile post-comuniste au societăți civile mai slabe decât democrațiile post-autoritariste din Asia și America Latină. În al treilea rând, dacă societatea civilă este slabă în mod uniform pe tot spațiul post-comunist, este greu de explicat cum în Asia Centrală unele regimuri s-au întors la autoritarism, în timp ce în părți din Europa de Est a avut loc o deteriorare graduală în ceea ce privește drepturile și libertatile civice, iar în alte părți din Europa Centrală și de Est s-a putut observa o cale stabilă către consolidarea democrației.

În eseul său, „The search for civil society‟, Benjamin Barber pune accent pe patru aspecte importante. Primul dintre acestea face referire la identificarea unei căi de mijloc între piață și insituția Guvernului. Autorul face trimitere către epoca lui Gingrich, când nimeni nu părea să fie interesat de Guvern tocmai pentru că privatizarea politicilor publice, ceea ce ii preocupa constant pe republicani, nu putea să satisfacă dorințele americanilor care se apropiau mai degrabă de valorile familiei. Astfel, americanilor li se oferea posibilitatea de a face o alegere între un guvern excesiv, greoi și o piață privată aproape anarhică.

În opinia lui Barber, societatea civilă reprezintă domeniul care poate media relația dintre stat și sectorul privat, oferind femeilor și bărbaților spațiul necesar pentru desfășurarea activității care poate fi în același timp atât voluntară cât și publică. Acest spațiu întrunește virtutea sectorului privat – libertatea – și virtutea sectorului public-preocuparea pt binele comun. În ciuda acestui fapt, la un moment dat, prin intermediul societății civile se putea realiza o conexiune între polii de guvernare și piețe; aceasta era cheia activismului civic, voluntară și dedicată binelui comun în cadrul societății.

Societatea civilă împreună cu sectorul privat împart ideea libertății; este voluntară și este constituită din grupuri și indivizi asociați din proprie inițiativă. Prin comparație cu sectorul privat, societatea civilă pune accent pe un teren consensual, integrator și acțiune colaborativă. așadar, ea este publică, coercitivă, voluntară fără a fi privată. Fundațiile, școlile, bisericile, grupurile de interes public, asociațiile de voluntari, grupurile civice și mișcările sociale aparțin domeniului civic.

Barber îl aduce în discuție pe Alexis de Tocqueville care era de părere că de-a lungul secolului al XIX-lea, în America anilor 1830, societatea cuprindea nu două, ci trei sectoare: guvernul, piețele și societatea civilă. În această perioadă, societatea civilă se extinde, însă începe să piardă teren imediat după Razboiul Civil din America, atunci când se dorea extinderea unei corporații capitaliste care să deținî monopolul absolut. Astfel, cetățenii pierd instituțiile civile fiind „lăsați fără nicio voce cu care să vorbească” , rolul lor limitându-se doar la participarea la vot.

Tocqueville a observat că libertatea se manifesta doar la nivel local, tocmai de aceea era necesar ca democrația să fie susținută prin intermediul activității societății civile. De asemenea, statul american este criticat pentru modalitatea nedemocratică prin în care și-a insusit spațiul care îi aparținea de drept societății civile.

Barber privește societatea civilă ca fiind domeniul care mediază relația dintre piețe și instituțiile statului. Aceasta poate conține un guvern care nu cedează bunurile publice sectorului privat, poate înlătura atmosfera de singurătate și lăcomie care înconjoară piețele.

Americanii, și în general cetățenii angajati în procesul de autoguvernare au nevoie și au dreptul la libertatea civilă. De aici și necesitatea gasirii unei căi de mijloc între pietele private și guvernul coercitiv, astfel încât vocea publicului să aiba în continuare un cuvant de spus.

Robert Putnam abordează și el tema implicării “comunității civice” în succesul guvernării democratice. Această comunitate civică, pentru Putnam, se definește printr-o combinație de angajament civic, egalitate politică, solidaritate, încredere și toleranța și structuri sociale de cooperare.

Angajamentul civic se referă la interesul în ceea ce privește problemele publice și devotamentul pentru cauzele publice. Acest interes pentru problemele publice nu este unul în mod explicit altruist, ci un interes propriu care se poate identifica și cu interesele celorlalti. Cetățenii unei comunități civice nu trebuie să se gândească doar la familia-nucleu presupunând că așa vor face și ceilalti, ci să privească domeniul public dintr-o perspectivă mai amplă decât cea a unei lupte pentru atingerea propriului scop.

Egalitatea politică se referă la interacțiunea egală a fiecărui cetățean cu autoritatea, prin asigurarea unor drepturi și libertăți egale. Acest lucru, subliniază autorul, nu reprezinta renunțarea la separarea muncii de leadership politic. Liderii trebuie să fie conștienți de responsabilitatea pe care o au fata de cetățeni. “Atat puterea absoluta, cat și absenta puterii pot să corupa, pentru ca amandouă insuflă un sens de iresponsabilitate”.

Solidaritatea, încrederea și toleranța sunt aspecte importante ale comunitatii civice, pentru că ele cunt cele care îi țin aproape pe cetățeni. Încrederea interpersonală este aceea care încorporează cea mai mare parte a termenului de orientare morală.

Asociațiile: Structuri sociale de cooperare, sunt incorporarea normelor și valorilor societății civice. Asociațiile civice contribuie la eficacitatea și stabilitatea guvernarii democratice. Din punct de vedere intern, acestea insuflă în randul membrilor, sentimente de cooperare și solidaritate. Din punct de vedere extern, asociațiile oferă credibilitate și putere unor păreri sau opinii publice.

Organizațiile Neguvernamentale

Conceptul de organizație neguvernamentală este unul extrem de evaziv; din acest motiv, înainte de a continua, trebuie făcute câteva clarificări în legătură cu definiția de lucru a acestuia. William Fisher sublinia faptul că “există puțină înțelegere în legătură cu ce sunt ONG-urile și poate chiar mai puțină în legătură cu felul în care ar trebui să fie numite, mai ales pentru că sectorul ONG se lovește de o foarte largă diversitate”.

În încercarea de a separa “guvernamentalul” de “neguvernamental” și de a diferenția termenii “profit”-“non-profit”, a apărut conceptul de “al treilea sector”. Acest al treilea sector apare în paralel cu statul și piața, iar existența sa este definită astfel: “Raționamentul celui de-al treilea sector este bazat pe insuficiența celorlalte două sectoare. Guvernul, primul sector, oferă bunuri publice, dar doar în moduri categorice; piața, al doilea sector, oferă exercițiul alegerii individuale, dar nu reușește să ofere bunuri publice; al treilea sector nu posedă puterea coercitivă de a guverna și nici nu conduce auto-interesul pieței, dar oferă alegerile individuale și bunuri publice…al treilea sector funcționează, pentru că celelalte moduri nu reușesc.” Unii autori vorbesc și despre un al patrulea sector, relațiile informale care există în interiorul familiilor, grupurilor de prieteni și al comunității.

Chiar dacă le încadrăm în sectorul trei sau sectorul patru, organizațiile neguvernamentale ocupă un loc important în definirea frontierei dintre instituțiile publice, piața și structurile familiale și comunitare. Există multe tipuri de ONG-uri și organizații hibrid, iar complicațiile apar din tendința administratiilor de a crea corporații guvernamentale care folosesc formaturi non-profit.

Alan Whaites, în articolul sau “Let’s get civil society straight: NGOs, the state, and political theory”, întreabă dacă chiar contează definițiile sau faptul că organizațiile neguvernamentale “alunecă în divizarea înțelesului societății civile”. Autorul spune că, având în vedere importanța pe care donatorii și ONG-urile o atașează conceptului, definițiile contează foarte mult. Felul în care ONG-urile percep societatea civilă și pe cale de consecință planifică proiecte pentru a facilita munca asociațiilor civile, poate avea un efect semnificant pentru evoluția societatilor civile în țările în care lucrează. La conferința pentru dezvoltare din 1995, discuția legată de rolul forțelor externe în cultivarea asociațiilor care întăresc societatea civilă a fost pus accentul pe lipsa uneia dintre cele mai importante întrebări: “Ce fel de asociație civilă întărește societatea civilă?” Altfel spus, a fost ridicată problema felului în care se poate asigura întărirea resurselor pentru societatea civilă în așa mod încât acest lucru să lucreze pentru grupuri benefice și nu pentru cele distructive.

Autorul subliniază și faptul că ONG-urile s-au aproiat de conceptul de societate civilă, pe care o considerau strâns legată de propriile lor puteri naturale, de la începutul anilor 1990. La suprafață societatea civilă este conectată cu rolul asociațiilor locale și cu sectorul ONG.

Națiunile Unite drescriu ONG-urile ca fiind: “orice grup de cetățeni non-profit, voluntar, care este organizat la un nivel local, național sau internațional. Conduse de oameni cu un interes comun, ONG-urile îndeplinesc o varietate de servicii și funcții umanitare, aduc la cunoștință guvernelor problemele cetățenilor, monitorizeaza politici și încurajează participarea politică la nivelul comunității. Ele ofera analiză și expertiză, servesc drept prim mecanism de prevenire și ajută la monitorizarea și implementarea aranjamentelor internaționale. Unele sunt organizate în jurul unor probleme specifice, cum ar fi drepturile omului, mediul înconjurător, sau sănătatea”.

Rorurile așteptate și considerate tradiționale ale ONG-rueilor sunt auto-organizarea, capitalul social și activismul. Organizațiile neguvernamentale au devenit instrumente naționale și intenaționale ale reformelor pentru bunăstare. În unele cazuri ONG-urile sunt create artificial ca îndrumători pentru state incapabile sau care nu doresc să ia atitudine. În alte cazuri, ele sunt sprijinite, dacă nu chiar create de actori internaționali, iar apoi sunt alese pentru consultări în ceea ce privește legitimitatea democratică. Prinse în acest rol, ONG-urile vor dezvolta o strânsă relație cu statul si, ca un element al societății civile, uneori pot fi greu de diferentiat de stat în unele situații.

Eticheta de ONG descrie un număr mare de organizații care au foarte puține lucruri în comun, în afară de însăși această etichetă. Acest lucru conduce către două întrebari de bază, conform lui Rob Gray, David Collison și Jan Bebbington: “ce dimensiuni pot fi folosite pentru a diferenția tipurile de organizații neguvernamentale unele de altele?”și “cât de semnificative sunt aceste organizații în context social?”.

În ceea ce privește prima întrebare, cei trei autori găsesc patru “manifestări ale societății civile globale”, sau patru funcții în care se angajează ONG-urile:

Nou management public (societate civilă ca sub-contractori ai factorilor de decizie politică);

Corporatism (organizații ale societății civile structurate pe companii);

Capital social sau auto-organizare (clădirea încrederii societății civile prin crearea de rețele);

Activism (societatea civilă care monitorizează și provoacă deținătorii puterii).

Ar trebui luat în calcul și faptul că, în ciuda încercărilor de a defini termenul de organizație neguvernamentală prin caracteristici precum “îmbunătățirea calității vieții”, acestea nu sunt întotdeauna altruiste (neo-naziștii, de exemplu, apar tot ca un ONG). Mai mult de atât, acest sector neguvernamental include atât organizațiile mari, stabile, cat și pe cele mici. În fiecare an apar ONG-uri, iar multe dintre ele dispar. Ele variază nu numai ca dimensiune și stabilitate, dar și din punct de vedere al modului în care funcționează, surselor de finanțare, modului de administrare, structurilor legale și, cel mai important, activităților lor.

Definirea organizațiilor neguvernamentale nu se oprește doar la înțelegerea conceptului, ci continuă cu clasificarea acestora. Lipsky și Rathgeb-Smith crează o clasificare a organizațiilor pe trei nivele: cele tradiționale de caritate și agențiile de serviciu social; ONG-urile care au fost create în ultimii 20 de ani pentru a răspunde la disponibilitatea subvențiilor guvernamentale pentru furnizarea serviciilor privatizate; și ONG-urile formate pentru a influența sau a face lobby pentru o mai bună acoperire de servicii.

Totuși, pentru a include întregul spectru al posibilelor organizații, a fost creată o clasificare formală a lor, conform funcțiilor sectoriale. Salamon și Anheier au observat clasificările existente și au format una proprie: Clasificarea Internațională a Organizațiilor Non-Profit. Această clasificare împarte ONG-urile în: cultură, artă, recreere; învîțământ, educație, cercetare; sănatate; servicii sociale; protecția mediului; dezvoltare economică și socială; apărarea drepturilor și promovarea intereselor cetățenesti.

Pe scurt, organizațiile neguvernamentale sunt grupuri sau asociații non-profit, locale sau internaționale, care operează în afara instituțiilor politice. Acestea sunt caracterizate prin auto-organizare, capital social și activism. Organizațiile neguvernamentale sunt strâns legate de societatea civilă, ele fiind parte a acesteia și operând în folosul ei. Acolo unde societatea civilă este organizată ea se transformă în organizație a societății civile, care uneori lucrează informal sau formal (prin intermediul ONG-urilor). Acest lucru se întâmplă atunci când un grup de indivizi se unesc pentru un scop comun.

Societatea civilă în țările post-comuniste

Spațiul gol lăsat de către societatea civilă în Europa de Est este, după cum spune Grzegorz Ekiert (2011), neașteptat, mai ales având în vedere structura asociativă densă a vechiului regim. Toți cetățenii erau încurajați și uneori chiar obligați să se înscrie în partidele-stat. Densitatea organizațională extrem de densă și participarea forțată în masă erau caracteristici definitorii ale regimurilor totalitariste și post-totalitariste. Dacă această participare nu a generat un obicei, cu siguranță că măcar a întărit abilitați și resurste pentru activitatea colectivă.

Sub vechiul regim, țările din Europa de Est aveau un model de reprezentare a vieții asociationale distinct. Acesta era politizat, birocratizat, centralizat și vast. Prezentă acestui tip de organizare socială a fost un element definitoriu al totalitarismului și una dintre diferențele instituționale majore dintre el și celelalte regimuri politice. Existau, totuși, diferențe importante între țări din punct de vedere structural, istoric și funcțional. Aceste diferențe sunt definitorii pentru funcționarea și transformările societății civile după 1989.

Sfera asociațiilor tradiționale, care constă în asociații profesianale, biserici, asociații de caritate și organizații locale a fost în mare măsură distrusă în perioada impunerii și consolidării regimurilor comuniste. Comunismul a condus atât la distrugerea entităților instituționale cat și a celor sociale în societatea est-europeană. Organizațiile sociale, profesionale și politice au fost interzise, liderii lor au fost eliminați, iar resursele lor au fost confiscate. Chiar dacă multe din acestea au fost reconstruite după război, ele au fost din nou distruse și încorporate forțat în nou-createle organizații de masă, controlate de partidele comuniste, sau reconstruite sub control comunist. După ce comunismul a preluat controlul, o rețea densă de organizații politizate și centralizate a fost construită, cu scopul de a încorpora toate categoriile sociale și profesionale. Aceasta rețea instituțională de organizații controlate de partid a activat pentru a umple spațiul dintre birocrația partidului-stat și viețile private ale indivizilor. Aceasta lucra ca un mecanism de îndoctrinare și mobilizare politică pentru noul regim, mai ales în perioada stalinistă.

În același timp, aceste organizații noi, controlate politic, nu aveau doar un scop coercitiv de control și mobilizare. Ele ofereau diferite bunuri publice membrilor și familiilor lor, organizau activități destinate timpului liber, iar uneori serveau drept parte a sistemului de protecție socială.

Sectoarele asociaționale din diferite țări erau organizate în mod diferit. Unele sectoare erau mai puțin centralizate. Polonia, de exemplu, a avut patru organizații de tineret segmentate funcțional. Participarea la multe dintre aceste organizații de masă era de multe ori automată, prin simpla apartenență la un loc de muncă sau o școală. Organizațiile unde participarea depindea de decizia individuală, ofereau anumite beneficii sociale sau materiale membrilor.

În perioada comunistă, aceste organizații de masă au suferit transformări importante. Odată cu destalinizarea, sfera instituțională a experimentat un proces de de-ideologizare și chiar pluratizare. Acest fenomen a avut loc în măsuri diferite și a pornit de la Polonia și Ungaria. Începând cu anii 1970, multe dintre aceste organizații au început chiar să se autonomizeze și să își crească capacitatea de lobby. Apartenența voluntară la astfel de organizații a început să ia locul celei obligatorii. Această transformare graduală a rolului organizațiilor de masă a avut consecințe importante pentr relațiile dintre societate și stat și a produs diferențe mari în cadrul blocului sovietic, cu o diferențiere tot mai mare între regimurile comuniste reformiste și cele ortodoxe. Procesul a fost accelerat în perioada 1980 și a fost ajutat de criza sistematică a comunismului. Odată cu aceste transformări ale organizațiilor controlate de stat, s-au dezvoltat rețele independente și opoziționale ale societății civile în multe țări est-europene.

Odată cu slăbirea represiunii politice, a fost întărită deschiderea către Vest, către inițiativele sociale autonome, organizațiile pentru drepturile omului, cele culturale, de mediu și mișcările religioase. Toate acestea și mai ales mișcarea Solidaritara din Polonia, au servit drept impuls pentru mișcările de disidență din Europa de Est. Auto-organizarea societăților est-europene împotrivă regimurilor comuniste a jucat un rol de stimul în învierea conceptului de societate civilă și a dezbaterilor legate de relația dintre societatea civilă și democrație în știință socială a anilor 1980-1990.

Sectorul independent al societății civile conține o arie mare de grupuri, inclusiv organizațiile religioase și bisericile relativ autonome, organizațiile pentru drepturile omului și opoziția politică ilegală, mișcările artistice independente. Țările din Europa Centrală, mai ales Polonia, dar și Ungaria, au avut sectoare independente mult mai puternice decât cele ca România. În Polonia și Ungaria au existat chiar legături informale între sectoarele oficiale și cele independente.

Existența acestor legături, spune Ekiert (2011), a creat o precondiție pentru democratizare și transfer de putere în 1989 – au luat forma unor tranziții negociate. Colapsul regimurilor comuniste a deschis o poartă către recunoașterea societății civile și a creat procesul de mobilizare a societății civile, comun tuturor democratizărilor.

Este clar că, dacă facem o comparație între Europa de Est și cea de Vest, societatea civilă este extrem de diferită. Mai mulți autori sunt de părere că societatea civilă din Europa de Est este mai slabă din punct de vedere al participării în organizațiile voluntare, există mai puține oportunități de angajare oferite de organizații. Mai mult, Marc Howard, oferă trei motive principale pentru situația societății civile în Europa de Est. El este de părere că organizațiile voluntare nu sunt considerate că fiind avantajoase, mai ales datorită faptului că în sistemul socialist, oamenii preferau să se exprime liber mai degrabă în fața familiei și prietenilor decât în mod public. Neîncrederea publică în organizațiile formale a fost un alt motiv important pentru nivelul scăzut de participare. Acest lucru se datorează mai ales controlului pe care statul îl avea în perioada comunistă asupra organizațiilor formale. Cel de-al treilea motiv este acela al dezamăgirii ce a înconjurat Europa de Est, în ceea ce privește bunăstarea statelor după trecerea la un sistem liberal-democratic. În ciuda nivelului scăzut al societății civile din majoritatea țărilor est-europene, precum România, Polonia și Ungaria sunt exemple care oferă speranță, având în vedere procesul de democratizare rapid din regiune.

Societatea civilă și tranziția

Odată cu cele spuse, răspunsul la întrebarea “Există o legătură între societate civilă și democrație?” este dat de Dudouet: “În teoria democrației, majoritatea studiilor legate de legătură dintre societate civilă și tranziție la democrație, se referă cu predominantă la impactul mobilizării societății civile în procesul de democratizare, sau la rolul organizațiilor societății civile în variate satdii ale schimbării sistemului” . Este important de menționat că influența societății civile în procesul de democratizare este extrem de dependentă de tipul regimului și, prin urmare, poate varia de la un caz la altul. Teoria democrației sugerează că există trei faze ale schimbărilor politice de la autoritarism la democrație liberală. Prima fază se referă la liberalizarea regimului, a doua poate fi numită ca tranziție democratică și este caracterizată de liberalizarea sistemului politic; a treia fază rezidă în consolidarea democratică post-tranziție. În fiecare din aceste stadii, organizațiile societății civile au funcții diferite, fundamentale pentru promovarea democrației.

Pe perioada primei faze, liberalizarea regimului politic, este important pentru societatea civilă să se comporte ca o contrapondere a vechiului regim. Prin urmare eficiența organizațiilor societății civile în această perioadă este extrem de importantă. Mai mult decât atât, este esențial pentru organizații să lase deoparte diferențele pentru scopul comun al liberalizării și democratizării. Un bun exemplu este acela al mișcării Solidaritatea din Polonia, care a fost un actor strategic dominant și a reușit să unească un număr imens de oameni în lupta pentru înlocuirea regimului comunist.

Cea de-a doua fază, caracterizată că instituționalizare a democrației, prevede crearea unei noi ordini instituționale și a unei noi constituții. Este necesar ca organizațiile societății civile să comunice cu forțele reformatoare, inclusiv cele din vechiul regim. Organizațiile pot să-și unească forțele, lucru care le poate oferi un avantaj de putere, sau pot acționa în mod independent în urmăririea propriilor scopuri și interese. Un bun exemplu de cooperare între societate civilă și stat este acela al Ungariei, unde tranziția la democrație a fost una negociată și acceptată de elitele comuniste și opoziția democratică. Andrew Arato spune că instituționalizarea societății civile poate fi atinsă prin următoarele instituții și practici:

Garantarea drepturilor fundamentale ale asociațiilor;

Stabilirea unei constituții bazată pe separarea puterii;

Instituționalizarea canalului media de comunicare, care să fie relativ independent atât față de guvern, cât și față de piață;

Descentralizare politică și economică, care să includă atât o auto-guvernare locală și regională independentă, cât și o facilitare a formelor de întreprinderi de scală mică;

Acceptarea și recunoașterea organizațiilor neguvernamentale naționale și internaționale și a instituțiilor dedicate monitorizării și apărării drepturilor omunui;

Existența unor canale de consultare politică și crearea și finanțarea unor roluri politice pentru asociațiile societății civile;

Constituționalizarea rolului democratic al asociațiilor societății civile.

Cea de-a treia și ultima fază este la fel de importantă.”Pe perioada consolidării democrației, societatea civilă poate funcționa în mod tocquellian ca <<școală a democrației>> pentru formarea și stabilirea virtuților democratice și acumularea capitalului social”. Consolidarea nu este întotdeauna un proces de continuare a tranziției, ci este un proces diferit, care de cele mai multe ori are mai multă influență asupra calității noii democrații decât aglomerările tranziției. Jurgen Puhle este de părere că un regim democratic poate fi considerat suficient, dar niciodată complet consolidat, dacă și când regulile “jocului democratic” sunt respectate și considerate legitime de către toate grupurile politice semnifivative.

După definirea consolidării democratice, putem afla care este impactul societății civile asupra acestui proces. În multe cazuri, noile sisteme democratice sunt slabe, vulnerabile și ineficiente, motiv pentru care au nevoie de consolidare. Așa cum am mai menționat în capitolul anterior, resuscitarea societății civile este o parte importantă a tranziției la democrație și o condiție pentru consolidarea democratice. Având în vedere faptul că această resuscitare poate varia de la o tară la alta, putem spune că și rolul și caracterul organizațiilor societăților civile vor varia.

Odată cu colapsul regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est s-a deschis un nou spațiu pentru reconstruirea societății civile. Organizațiile nou apărute ale societății civile, precum ONG-urile, fundațiile de caritate, nu au existat în perioada regimului comunist. Multe dintre ele nu au reușit să își asigure resurse sau să atragă membrii și au dispărut imediat. După 1989 zeci de mii de asociații ale societății civile au apărut peste tot în Europa Centrală și de Est, totuși fiecare tară a fost caracterizată de o dezvoltare diferită. În Ungaria, de exemplu, dezvoltarea rapidă a avut loc în primii ani. Totuși, din 1990, creșterea societății civile a încetinit. Aceste scăderi ale dezvoltării societății civile sunt demonstrarea faptului că o consolidare a societății civile ca realitate organizațională este marcată de dezvoltarole și întăririle următoare ale organizațiilor deja existente și nu ale celor proaspăt apărute. În Polonia, care reprezintă un sistem pluralist democratic, asociațiile societății civile au continuat să crească în mod rapid în număr.

Transformările în sfera asociativă au fost mult mai dinamice în Polonia și Ungaria. Rezultatul a fost acela că spațiul pentru inițiativele independente a fost mult mai deschis. Nivelul de pluralizare și capacitatea de lobby a actorilor societății civile al acestor două țări în comparație cu România a fost mult mai înalt. Într-adevăr, Polonia și Ungaria au avut sectoare independente mult mai robuste, iar, prin urmare ”aceste țări au avut un număr mai mare și mai divers de organizații independente și mișcări opoziționale, mai mult sprijin pentru activitățile independente”, așa cum se poate observa în tabelul de mai jos (Tabel 1).

Tabel 1 …………………………………………………………………………………………………………………

Sursa: Grzegorz Ekiert și Roberto Foa. Civil Society Weakness in Post Communist Europe: A Preliminary Assessment, Collegio Carlo Alberto,Nr. 198, Ianuarie 2011 pg. 14.

Din tabelul de mai sus se poate observa că Polonia a avut, în 1989, cel mai mare număr de organizații independente (60), Ungaria s-a plasat pe locul trei din acest punct de vedere în topul țărilor din Europa de Est cu peste 20 de organizații, iar România se află pe ultimul loc în acel moment, având mai puțin de 10 organizații. Așadar, în fazele incipiente ale democratizării, procesul de formare a organizațiilor societății civile a fost mai rapid în Polonia și Ungaria, decât în România. Diferențe majore dintre cele trei țări pot fi explicate prin urmărirea fundalului istoric al acestora, de o importanță majoră.

Pe scurt, tranziția la democrație în regiune a fost marcată de o creștere diferențială a asociațiilor societății civile și o adaptare și reconfigurare a celor vechi pentru noul sistem politic. Mai mult decât atât, Polonia și Ungaria au devenit cele mai dinamice țări din Europa Centrală și de Est din punct de vedere al transformărilor în sfera asociativă.

Capitolul 3: Participarea civică – indicator al democrației

Mare parte din demersul lucrării s-a bazat pe opinia publică, pe care o menționează și Grzegorz Ekiert(2011), conform căreia capacitatea societății civile din Europa de Est ar fi una scăzută, în ceea ce privește rata participării în acțiunile voluntare. În comparație cu vecinii din Vest, este mai puțin probabil că est-europenii să se angajeze în organizații civice. De exemplu European Values Survey, efectuat în 1999-2000, oferă o evidență în acest punct de vedere. Tabelul 2 ilustrează procentajul respondentilor din diferite țări, care au participat la diverse tipuri de asociații ale societății civile între anii 1999-2000. Studiul oferea un număr mai mare de țări est-europene, dintre care am ales doar cele trei țări la care mă refer în prezentă lucrare (mai noi din punct de vedere al apartenenței la Uniunea Europeană), în comparație cu alte trei țări, vechi membre ale Uniunii Europene (Marea Britanie, Germania, Spania).

Tabel 2

Participare civivcă………………………………………………………………………………………………….

A: În care dintre acestea vă încadrați? ……………………………………………………………………………………………

B: Pentru care dintre acestea efectuați muncă voluntară? ……………………………………………………………………….

Sursa: prelucrare proprie după European Values Survey: A Third Wave (1999/2000),prelucrare a tabelului din Heiko Pleines, Participation of Civil Society in New Modes of Governance. The Case of the New Member States. Working paper nr. 74. Forschungsstelle Osteuropa, Bremen, 2007

Acest tabel este foarte folositor din punct de vedere al comparației participării civice a Poloniei, Ungariei și României cu cea din partea Europei de Vest. În același timp, acesta oferă și o imagine comparativă a celor trei țări.

În ceea ce privește tipurile de asociații ale societății civile, țările din Est și cele din Vest oferă, așa cum vedem, o imagine diferită. Prin comparație, noile țări membre ale Uniunii Europene, Polonia, Ungaria și România, afișează o rată mai mare a participării în unele domenii. De exemplu, cetățenii polonezi și cei romani arată o rată mai mare în ceea ce privește voluntariatul și participarea în sindicate, decât în țările vest-europene, iar cetățenii unguri depășesc scorul Spaniei din acest punct de vedere. Totuși, în privința partidelor politice, situația este răsturnată, noii membrii ai Uniunii Europene afișând un scor mult mai mic decât cei vechi. Interesant este că cifrele sunt foarte asemănătoare dacă încercăm să comparăm între ele cele trei țări noi membre ale Uniunii Europene (A: 0.4; 0.3; 0.6 și B: 0.1; 0.2; 0.4), România situându-se pe primul loc (0.6 din punct de vedere al participării și 0.4 din punct de vedere al voluntariatului).

Tabelul demonstrează că din punct de vedere al participării societății civile, cele trei țări est-europene au rezultate mai slabe decât cele vest-europene, realitate prezentă în toate țările noi membre UE, așa cum arată tabelul original. Acest fapt confirmă afirmația lui Howard (2003), care susține că “cetățenii post-comuniști au un nivel de apartenență și participare semnificant și consecvent mai mic decât cetățenii celorlalte țări democratice”. Cu toate acestea, foste țări comuniste non-europene, așa cum arată European Values Survey, par să se descurce mai bine. Ce anume provoacă aceste rezultate și influențează atitudinea oamenilor în ceea ce privește activitățile voluntare poate fi aflat din studierea normelor civice, diferite în fiecare țară.

Mulți autori, printre care și Howard, sunt de părere că motivul pentru care participarea civică este mai scăzută în Europa de Est este trecutul comunist. Există o părere generală conform căreia cetățenii din democrațiile stabile au tendința de a fi mai activi, datorită faptului că au mai multă experiență cu principiile și practicile liberei asocieri. Prin urmare, în țările post-comuniste precum Polonia, Ungaria și România, cu o experiență relativ scurtă a liberei asocieri, există probabilitatea ca societatea civilă să aibe o rată mai mică de participare.

Howard spune că, atunci când trăiau sub regimul comunist, oamenii erau forțați să participe în organizații controlate de stat, iar alte forme de activități autonome non-statale erau reprimate de stat. Din acest motiv, atitudinea politică și civică a oamenilor nu este dezvoltată. Cu toate acestea, noile regimuri apărute după colapsul comunismului, au reușit să își formeze norme specifice de cetățenie. Ciffe și Lippe spun în articolul lor,” Citizenship Norms în Eastern Europe”, că este posibil că unul dintre motivele acestor diferențe să fie datorat modatilatilor de constrângere pe care aceste state le-au experimentat în perioada comunistă. De exemplu, fiecare tară a avut o experiență unică sub regimul comunist și pe perioada democratizării. Acest lucru este posibil să fi avut o oarecare influență în formarea normelor civice. Prin urmare, în comparație cu alte țări est-europene, Polonia și Ungaria au avut o mentalitate mai civică, din moment de au experimentat o implicare comunistă mai mică. În primul rând acest lucru s-a datorat bunăvoinței autorităților comuniste, sub presiunea asociațiilor societății civili, precum mișcarea Solidaritatea, schimbările democratice. Pe lângă mișcarea Solidaritatea, Polonia a mai avut un actor puternic – Biserica Romano Catolică – care a jucat un rol important în rezistentă comunistă. Din acest punct de vedere, Coffe și Lippe spun că “statul comunist polonez a dat greș în încercarea de a preveni prezența publică și chiar funcționarea bisericilor”. În Ungaria, pe de altă parte, “atacul asupra sistemului comunist a venit mai întâi din rândurile reformatorilor comuniști înșiși. Aceștia deja promovaseră socialismul gulaș în perioada comunistă: un set de măsuri ce intenționau să crească standardele de viață, în timp ce mențineau controlul statului”.

Pentru a oferi o evidență empirică a tranziției de succes și pentru a măsura gradul de consolidare democratică în raport cu societatea civilă a Poloniei, Ungariei și României, în acest capitol m-am referit la date culese din BTI 2008, “Freedom House: Nations in transit, 2014” și “USAID 2012, CSO Susteinability Index”. Consider că acestea sunt două dintre cele mai transparente surse în ceea ce privește scorurile democrației și ale societății civile. Am ales să mă refer inițial la cinci criterii, pentru a evalua calitatea democrațiilor din cele trei state. Cele cinci criterii se bazează pe conceptul de democrație, care nu inplica doar guvernarea, ci și procesul electoral. Aceste criterii reflectă stabilitatea instituțiilor democratice,aderarea la principiile statului de drept, forța societății civile și participarea politică.

Tabel 3…………………………………………………………………………………………………………………………….

Statusul democrației în Ungaria, Polonia și România. Sursa: .prelucrare proprie după. Bertelsmann Stiftung – Annual Report 2008, 2009, valabil la http://www.bertelsmann-stiftung.de/cps/rde/xchg/bst_engl/hs.xsl/publikationen_96380.htm

Tabelul 3 demonstrează rezultatele deduse pentru cele trei țări ale Europei Centrale și de Est. în primul rând, voi compara statusul democrației din Polonia, Ungaria și Româniam care se calculează prin combinarea scorurilor derivate din cele cinci criterii. Scorul “Stateness” determină dacă există claritate în existența națiunii ca stat, cu structuri de putere adecvat diferențiate. Acesta mai ajută și în evaluarea existenței structurilor administrative funcționale. Un exemplu în acest sens ar fi îndeplinirea funcțiilor civice de bază, prin aparatul de stat, care include legi, administrare și implementare. Rezultatele arată că folosirea monopolă a forței și acordul cetățeniei au cel mai mare punctaj în toate cele trei țări. Cu toate acestea, în Polonia scorul inexistenței dogmelor relgioase este ușor mai scăzut (9) în comparație cu Ungaria și România, iar în România administrația de bază, spre deosebire de celelalte două țări, atinge doar 9. Situația din Polonia se poate explica prin rolul pe care Biserica Romano Catolică în joacă în procesul de luare a deciziilor legislative, în ciuda faptului că în Polonia statul și biserica sunt oficial separate. În Ungaria și România, pe de altă parte, există o separare clară a statului de Biserică. În consecință, nivelul de “stateness” este ușor mai ridicat în Ungaria, fiind egal cu 10, decât în Polonia și România, unde acesta atinge 9,8.

Următorul criteriu măsoară participarea politică a cetățenilor și disponibilitatea libertăților politice. Potrivit tabelului, toate cele trei țări garantează drepturile cetățenilor de a participa la alegeri libere și corecte, reprezentanții politici aleși au putere efectivă asupra guvernului. Cu toate acestea, cetățenii, organizațiile și mass media din Ungaria par să aibe o mai liberă exprimare a opiniei (10) decât în Polonia și România, unde apar câteva limitări aproape nesemnificative (9). Rezultatul acestor elemente este acela că în Ungaria scorul participării politice este egal cu 10, în timp ce în Polonia și în România, acesta este 9.8.

Cel de-al treilea criteriu ne arată dacă puterea statului asigură libertățile civile și menține un sistem echilibrat, în privința statului de drept. Așa cum demonstrează Tabelul 3, există o separare a puterilor în stat foarte clară în toate cele trei țări. Cu toate acestea, sistemul juduciar din Polonia și Ungaria este relativ independent și liber de intervenții neconstituționale ale altor instituții și de corupție (9). În România, însă, sistemul judiciar pare a fi mai atins de toate aceste probleme, atingând doar un scor de 8 în această subsecventă. Mai mult, în toate cele trei țări, oficialii care încalcă legea și se implică în acte de corupție sunt doar în general persecutați, în unele cazuri reușind să scape prin portițe politice legale sau procedurale. În toate cele trei țări, drepturile civile sunt garantate de constituție și respectate de instituțiile statului. Încălcările apar în Polonia doar în situații extreme, în timp ce în România și Ungaria pot apărea în ocazii rare. De exemplu, au existat câteva situații de violare a drepturilor omului în cele două țări împotriva cetățenilor rromi. În Polonia nu au fost raportate, se pare, astfel de violări ale drepturilor civile. Prin urmare, scorul statului de drept este mai ridicat în Polonia, 9.3, în timp de în Ungaria atinge 9, iar în România doar 8.75.

Cel de-al patrulea criteriu indică nivelul de stabilitate a instituțiilor democratice (guverne naționale, regionale și locale, parlament, administrația juridică și publică), determinând dacă ele există și sunt capabile să își exercite funcțiile.

De asemenea, tabelul arată în ce măsură sunt acceptate aceste instituții democratice că fiind legitime de către corpul guvernului, partidele politice, asociațiile, grupurile de interest și organizațiile civice. Rezultatele arată că în Ungaria, România și Polonia toate instituțiile democrate sunt acceptate că fiind legitime de către toți actorii mai sus menționați. Totuși, în nici una dintre cele trei țări eficacitatea democratică nu atinge scorul maxim, rămânând constant la 9., ceea ce înseamnă că uneori această eficacitate poate fi pusă sub semnul întrebării. Pentru a clarifica această situație, trebuie menționat că în România și Ungaria, polarizarea intereselor partidelor de dreapta și de stânga împiedică adesea crearea unui consens.

În mod similar, în Polonia situațiile instabile din parlament întârzie eficiența guvernării. Pe lângă aceasta, tensiunea creată între instituții este specifică Poloniei și doar în anumite zone din Ungaria și România. Acest gen de situații conduc adesea la rezultate neproductive. În general, stabilitatea instituțiilor democratice este egală în toate cele trei sate (9.5).

Ultimul criteriu identificat în tabelul de mai sus ne arată dacă există consolidare civică și a statului. Pentru a putea măsura integrarea politică și socială a țărilor, tabelul atrage atenția asupra stabilității sistemului partidist, a gradului grupurilor de interest, a aprobării cetățenești în ceea ce privește normele și procedurile democratice și a ariei organizațiilor sociale individuale. Rezultatele par a fi cele mai neașteptate în acest criteriu.

Putem observa că în Ungaria sistemul de partide este relativ stabil implicat social, reușește să articuleze interesul societal cu o fragmentare scăzută, o polarizare scăzută, și o volatilitate scăzută a alegătorului. În principiu, acest lucru se poate datora situației istorice a Ungariei, unde partidele politice au fost extrem de active în perioada de tranziție și au fost extrem de sprijinite de către cetățeni. În Polonia și România, situația este complet diferită. Sistemul de partide este doar vag stabil și foarte fragil, chiar mai fragil în Polonia decât în România. Există un grad foarte ridicat de volatilitate a alegătorului în ambele țări, lucru care afectează partidele politice, care devin fragmentate și polarizate.

Motivul pentru acest tip de manifestări poate fi, din nou, explimat prin intermediu istoric; societățile română și poloneză au o lungă perioadă în istorie marcată de neîncredere în partidele politice. Inițial am bănuit că acest tip de manifestări se datorează gradului de corupție existent în cele două țări din Europa Centrală și de Est, însă, la o analiza mai amplă (Tabelul 4), mi s-a demonstrat că Polonia are cel mai mic grad de corupție – 3.50 pe o scară de la 1 la 7, unde 7 reprezintă cel mai înalt nivel de progres al corupției, iar 1 cel mai scăzut – urmată de Ungaria, cu 3.75 puncte și România, cu 4.00 puncte.

Tabel 4.âReprezentare a proceselor și activităților democratice

PE- Proces Electoral, SC- Societate Civila, GND- Guvernare Nationala Democrata, CO- Coruptie, SD- Scorul Democratiei; 1 reprezintă cel mai scazut nivel de progres, iar 7 cel mai inalt.

Sursa: prelucrare proprie după Freedom House: Nations in transit, 2014, valabil la http://www.freedomhouse.org/report/nations-transit/nations-transit-2014#.U5xaX1zZaIU

În ceea ce privește grupurile de interes, care lucrează ca mediatori între societatea civilă și sistemul politic, Tabelul 3 arată că Polonia atinge cifra 9, lucru care demonstrează că are o situație mai bună din acest punt de vedere în comparație cu România și Ungaria (8). În realitate, grupurile de interes cuprind mișcări sociale, organizații ale comunității, uniuni și asociații profesionale. Ceea ce este interesant la grupurile de interes din Polonia, este că acestea sunt apropiate de promovarea democrației participative. În afară de faptul că două uniuni majore – Solidaritatea și Alianța All-Poland – au relații polarizate la nivel național, ele cooperează îndeaproape la nivel local. Într-adevăr, grupurile religioase și asociațiile de sport sunt extrem de active. În comparație, în Ungaria și România, organizațiile religioase sunt inactive din punct de vedere politic. Prin urmare caracteristicile mai sus menționate ale grupurilor de interes din România și Ungaria reflectă un nivel mai scăzut decât în Polonia. Mai mult de atât, acceptarea normelor și procedurilor democrate nu este perfectă, dar este semnificativ mai crescută în Ungaria și România (9) decât în Polonia (8).

Rezultatul statusului democratic în Ungaria a atins, în anul 2008, 9.40, în timp de România și Polonia au atins același scor – 9.20. Așa cum se poate observa, nu există diferențe substanțiale între cele trei țări, lucru care demonstrează că democratizarea este pe un drum de succes în fiecare dintre acestea.

În ceea ce privește evaluarea comparativă a nivelului de dezvoltare a societății civile și a cadrului politic în care funcționează din ultimii ani, am ales să aduc la un loc două tabele create de Freedom House în anul 2014. Acestea calculează, pe de o parte, nivelul de progres al democrației și pe de altă parte, cel al societății civile în ultimii 9 ani din cele trei țări: Ungaria, Polonia și România.

Tabel 5

Scorul Democratic în comparație cu societatea civilă.

1 reprezintă cel mai înalt nivel de progres, iar 7 cel mai scăzut nivel…………………………………………………….

Sursa: prelucrare proprie după Freedom House: Nations in transit, 2014, valabil la http://www.freedomhouse.org/report/nations-transit/nations-transit-2014#.U5xaX1zZaIU

La o analiză generală a Tabelului 5, putem observa de la prima vedere că toate țările implicate au suferit o schimbare regresivă, atât din punct de vedere al scorului democratic, cat și din punct de vedere al implicării societății civile, între anii 2005-2014. Dacă în anul 2005 Ungaria se află pe primul loc din punct de vedere al progresului democratic (la o distanță nesemnificativă față de Polonia) și era la egalitate cu Polonia din punct de vedere al societății civile, în prezent Polonia ocupă primul loc în ambele puncte de vedere, cu difererențe vizibile față de Ungaria. În toate cele trei țări regresul se desfășoară progresiv, neexistând momente critice. Pentru a avea o imagine mai clară despre situația prezentată în tabel, am restrâns datele la două perioade: 2005-2010 și 2010-2014. Între anii 2005-2010 scorul democratic a scăzut în Ungaria și Polonia cu aproximativ 0.5 puncte, iar în România a avut o scădere nesemnificativă de 0.04 puncte. În ceea ce privește societatea civilă Ungaria vede un regres de 0.5 puncte, în timp ce Polonia și România scad doar cu 0.25. Între anii 2010-2014 Ungaria întâlnește scăderi de aproximativ 0.5 puncte în ambele sfere, în timp ce Polonia are o creștere minoră a scorului democratic (0.14) și stagnează din punct de vedere al societății civile. Din nou, putem observa că în România are loc o scădere extrem de mică în privința scorului democratic (0.03), iar din punct de vedere al societății civile, la fel ca și în Polonia, nu au loc schimbări.

Interesant este faptul că România, deși are un scor scăzut al democrației, și cea mai mică implicare a societății civile, este cea mai echilibrată din punct de vedere al fluctuațiilor. În perioada 2005-2014 aceasta întâlnește o schimbare de 0.07 în primă sferă și 0.25 în cea de-a doua sferă. Un oarecare echilibru poate fi observat și în Polonia, unde întâlnim rare fluctuații la societatea civilă, care are o scădere de 0.25 și un regres al scorului democratic de doar 0.18. Cea mai instabilă țară din ambele puncre de vedere este Ungaria, unde putem observa schimbări mai mari comparativ cu celelalte două țări, care pe parcursul acestor ani însumează 1.0 în ambele sfere de interes.

Aceste diferențe vizibile mai ales în Ungaria, pot fi explicate prin observarea culturii civice și politice a populației. De asemenea sunt de părere că scorul extrem de diferit dintre România și celelalte două țări poate avea că factor principal, așa cum am menționat și anerior în lucrare, trecutul istoric al comunismului, mult mai apropiat din perspectiva relațiilor politice de Rusia decât al celorlalte două țări.

O imagine interesantă oferită de Tabelul 5, este că după tranziție și odată cu începerea și susținerea procesului de consolidare a democrației, atât progresul democratic, cat și cel al societății civile pălește progresiv. Cred că, pe lângă factorul politic, relativ diferit în toate cele trei țări, mai poate exista o explicație mentru acest fenomen. Din punctul meu de vedere, în perioada 1990-2000 a existat un puternic entuziasm în rândul populației și al elitelor politice, în ceea ce privește noua formă de guvernare, noile respectări ale drepturilor și libertăților cetățenești, posibilitatea de liberă exprimare și liberă asociere. Odată cu instalarea și consolidarea democrației, de-a lungul timpului, acest entuziasm a fost înlocuit încet cu obișnuința, iar ulterior cu nemulțumirea. Principala provocare în consolidarea democratică din Europa post-comunistă nu este lipsa de modernizare sau industrializarea, așa cum probabil s-a întâmplat în alte situații istorice de tranziție la democrație.

Trebuie să ne amintim ideea conform căreia “catalizatorul principal al transformărilor politice în această regiune nu este dezvoltarea economică >>natural<< capitalistă, care poate apărea după dizolvarea unui sistem socialist, așa cum poate și implicarea perspectivei modernizării”, împreună cu resuscitarea societății civile, care pare că în aceste în Ungaria și România nu a fost încă efectuată. Imaginea diferită a Poloniei, prezentă în Tabelul 5 se poate explică prin implicarea Bisericii Romano-Catolice, a cărei principiu de bază este implicarea voluntară în comunitate și oferirea ajutorului celor care îl necesită.

Este un fapt deja cunoscut acela că societatea civilă din Europa Centrală și de Est este mai slabă decât cea din Europa de Vest. Așa cum am spus și în capitolele anterioare, unele din neajunsurile scoietății civile din Europa Centrală și de Est includ nivelul relativ scăzut de implicare a cetățenilor în activitățile voluntare și participare în asociațiile societății civile, o neincredere mare în instituțiile formale și dependența societății civile față de fondurile străine. Totuși, cred că a face o comparație între cele două regiuni este relativ irelevant.

Nu este o surpriză că societatea civilă est-europeană este mai slabă. Aceasta a trebuit să treacă prin procese de transformare extrem de puternice de la un tip de ideologie la alta. Societatea civilă a Europei de Est nu poate să fie similară celei din Europa Vestică, mai ales din pricina trecutului lor istoric. Într-adevar, societatea civilă din Europa de Vest are atributele pentru eficiență și eficacitate. În primul rând, aceasta a avut condiții optime pentru a se dezvolta; societatea avea acces la diverse asociații destinate ei.

Pe de altă parte, în Europa Estică societatea civilă a fost limitată la a-și crea opinii negative, care au fost construite pe lunga perioadă a comunismului. Prin urmare, trebuie acceptată ideea conform căreia societatea civilă est-europeană nu poate atinge nivelul celei din Vest.

Din experiențele istorice s-a demonstrat că o societatea civilă dezvoltată este atât o sursă cât și o consecință a unei activități politice și civile, care formează o bună bază pentru democrație. Cu toate acestea, formarea societății civile nu este asociată atat de mult cu dezvoltarea democrației, pe cât este asociată cu formarea unor tradiții democratice stabile, bazate pe respectul pentru drepturile omului, toleranță și responsabilitate socială.

Prin urmare în țările est-europene, societatea civilă a primit o șansă, într-o anumită perioada de timp să se formeze și să creeze rădăcini în conștiința civică. Este incontestabil faptul că și societatea civilă vestică s-a format într-o lungă perioadă de timp. Tocmai acesta este motivul pentru care este înca irelevant să comparăm cele doua regiuni. Într-adevăr, societatea civilă din țări precum Polonia are rezultate pozitive.

Pentru a incheia, bazându-mă pe datele oferite de Freedom House 2014, pot afirma faptul că societatea civilă a fost și va rămâne unul dintre cei mai importanți actori în dezvoltarea și consolidarea democratică, cele două sfere fiind, în mod vizibil, interdependente. Rolul societății civile este unul decisiv pentru toate democrațiile.

Concluzii și recomandări

Am realizat acest studiu pentru a observa dacă într-adevăr există o legătură între societatea civilă și organizațiile acesteia și procesul de transformare și consolidare a democrației în țările post-comuniste, având ca exemplu cazurile Poloniei, Ungariei și României. În acest sens, am analizat democrația și felul în care aceasta s-a dezvoltat după colapsul comunismului.

În primul capitol am identificat două tradiții de bază în măsurarea democrației: prima este aceea care folosește măsurători obiective precum participarea la vot, componența corpurilor legislative, francizele; următoarea este aceea care se bazează pe clasamentul experimentat al performanțelor țărilor în ceea ce privește aspecte ale democrației liberale, precum corectitudinea alegegilor, libertatea presei, drepturile și libertățile cetățenilor și ale grupurilor politice și altele. Așa cum am menționat, cred că cea mai bună variantă pentru a compara democatiile este aceea de a găsi o cale de mijloc, de a face o simbioză între cele două tradiții pentru a minimaliza posibilele înclinări ale balanței.

De asemenea, am constatat, conform spuselor lui Ekiert (2011) că, instituțiile care au promovat împărțirea puterii politice și economice în stat și includerea unor actori variați în procesul de luare a deciziilor legislative, sunt cele care au condus cel mai repede la o facilitare a consolidării democratice.

Mai mult decât atât, statele post-comuniste de succes arată că prin crearea unui stat capabil, eficient și democratic, condus de birocrați profesioniști, facilitează tranziția la democrație. S-a adeverit că una din cele mai mari greșeli ale tranzițiilor din primii ani a fost subaprecierea importanței unui stat puternic în consolidarea democrațiilor liberale. Statul trebuie să rămână actorul dominant în zona de elaborare a politicilor și menținere a ordinii, dar trebuie să existe instituții care echilibrează balanța și actori ai societății civile, care să se asigure că statul rămâne transparent și responsabil. În finalul acestui capitol am ajuns la concluzia că, atunci când politica este făcută în guverne și birocrații, acestea trebuie să ia decizii bazate pe necesitățile indivizilor, firmelor și ale altor organizații. Cetățenii nu ar trebui să fie implicați doar în monitorizare, dar și în crearea legilor, chiar dacă guvernul deține autoritatea ultimă de a emite legile generale, în concordanță cu mandatele sale statutare.

Dacă primul capitol a fost unul general, în cel de-al doilea și cel de-al treiea capitol mi-am îndreptat atenția în mod special către aceste trei țări. Motivul principal pentru care am ales aceste trei țări este acela că ele au moșteniri diferite la nivelul organizațiilor societăților lor civile, care datează din perioade pre-comuniste și comuniste. Cu toate acestea, toate trei au cunoscut același tip de “revoluție asociativă” în timul tranzițiilor lor la democrație.

Principalele descoperiri empirice au fost rezumate în capitolele specifice: diverse abordări ale democrației, rolul instituțiilor în procesul de democratizare, creșterea societății civile în perioada de tranziție, participarea civică privită ca indicator al consolidării democratice și situația actuală a societății civile în România, Polonia și Ungaria. Această secțiune a sintetizat descoperirile empirice, pentru a răspunde la întrebarea studiului: “Există o conexiune între consolidarea democrației și societatea civilă în țările post-comuniste?”.

În cel de-al doilea capitol, am descoperit că Robert Putnam(1998) abordează și el tema implicării “comunității civice” în succesul guvernării democratice. Această comunitate civică, pentru Putnam, se definește printr-o combinație de angajament civic, egalitate politică, solidaritate încredere și toleranță și structuri sociale de cooperare. Acolo unde societatea civilă este organizată ea se transformă în organizație a societății civile, care uneori lucrează informal sau formal (prin intermediul ONG-urilor). Sectorul independent al societății civile conține o arie mare de grupuri, inclusiv organizațiile religioase și bisericile relativ autonome, organizațiile pentru drepturile omului și obozitia politică ilegală, mișcările artistice independente.

Este important de menționat că influența societății civile în procesul de democratizare este extrem de dependentă de tipul regimului și, prin urmare, poate varia de la un caz la altul. Teoria democrației sugerează că există trei faze ale schimbărilor politice de la autoritarism la democrație liberală. Prima fază se referă la liberalizarea regimului, a doua poate fi numită ca tranziție democratică și este caracterizată de liberalizarea sistemului politic; a treia fază rezidă în consolidarea democratică post-tranziție. În fiecare din aceste stadii, organizațiile societății civile au funcții diferite, fundamentale pentru promovarea democrației.

Transformările în sfera asociativă au fost mult mai dinamice în Polonia și Ungaria. Rezultatul a fost acela că spațiul pentru inițiativele independente a fost mult mai deschis. Nivelul de pluralizare și capacitatea de lobby a actorilor societății civile al acestor două țări în comparație cu România a fost mult mai înalt. Într-adevăr, s-a demonstrat că Polonia și Ungaria au avut sectoare independente mult mai robuste.

Am demonstrat, de asemenea, că din punct de vedere al participării societății civile, cele trei țări Eâest-europene au rezultate mai slabe decat cele vest-europene, realitate prezentă în toate țările noi membre ale Uniunii Europene.

După spusele lui Howard (2003), motivul pentru care participarea civică este mai scăzută în Europa de Est este trecutul comunist. Cetățenii din democrațiile stabile au tendința de a fi mai activi, datorită faptului că au mai multă experiență cu principiile și practicile liberei asocieri. Prin urmare, în țările post-comuniste precum Polonia, Ungaria și România, cu o experiență relativ scurtă a liberei asocieri, există probabilitatea că societatea civilă să aibe o rată mai mică de participare. Atunci când trăiau sub regimul comunist, oamenii erau forțați să participe în organizații controlate de stat, iar alte forme de activități autonome non-statale erau reprimate de stat. Din acest motiv, atitudinea politică și civică a oamenilor nu este dezvoltată. Cu toate acestea, noile regimuri apărute după colapsul comunismului, au reușit să își formeze norme specifice de cetățenie.

Un rezultat important al studiului apare în capitolul trei și se referă la consolidariea democratice în Polonia și Ungaria, și într-o mai mică măsură în România. Scorul democrațiilor oferit de BTI 2008 și Freedom House 2014 a demonstrat un proces al democratizării încununat de succes în cele trei țări. În fazele incipiente ale democratizării, procesul de formare a organizațiilor societății civile a fost mai rapid în Polonia și Ungaria, decât în România. Diferențe majore dintre cele trei țări pot fi explicate prin urmărirea fundalului istoric al acestora, de o importanță majoră.

Tranziția la democrație în regiune a fost marcată de o creștere diferențială a asociațiilor societății civile și o adaptare și reconfigurare a celor vechi pentru noul sistem politic.

Analizând gradele de democratizare din cele trei țări post-comuniste pentru anii 2008 și 2014, a fost posibilă întocmirea unei evidente a procesului de democratizare. Interesant este că atât Polonia, cat și Ungaria au atins un nivel foarte înalt de consolidare democratică atât în 2008, cat și în 2014. De fapt, ambele țări au fost recunoscute că fiind cele mai democratice în sfera țărilor în tranziție. Cu toate acestea, rezultatele democratice ale Ungariei nu ar trebui idealizate în acest moment, având în vedere tendita vidibila de regres, descoperită în studiul Freedon House 2014.

Chiar dacă o comparație cu Europa de Vest este realmente irelevantă, exercițiul făcut de European Values Survey în ceea ce privește compararea societății civile vestie cu cea estică a adus câteva aspecte interesante în vedere. În ceea ce privește tipurile de asociații ale societății civile, țările din Est și cele din Vest oferă o imagine diferită. Prin comparație, noile țări membre ale Uniunii Europene, Polonia, Ungaria și România, afișează o rată mai mare a participării în unele domenii. De exemplu, cetățenii polonezi și cei romani arată o rata mai mare în ceea ce privește voluntariatul și participarea în sindicate, decât în țările vest-europene, iar cetățenii unguri depășesc scorul Spaniei din acest punct de vedere. Factori importanți ai diferenței intraregionale dintre cele trei țări sunt mai ales trecutul istoric în ceea ce privește experiențele comuniste diferite, dar și cultura civică și politică diferite.

Cred că un studiu interesant, care ar putea să urmeze acestei lucrări poate fi unul legat de implicartea societății civile în luarea deciziilor legislative în țările post-comuniste. În teorie, aceasta implicare nu este doar posibilă, ci și una reală, având în vedere multitudinea activităților de lobby dezvoltate de catre organizațiile neguvernamentale.

Mai mut decât atât, cred că este important să realizăm că modelele vestice de organizații ale societății civile nu sunt întotdeauna potrivite pentru țările din Europa Centrală și de Est. De multe ori organizațiile societății civile, precum ONG-urile sunt create și funcționează după un moder vest-european de dezvoltare. Cred că poate fi interesant de studiat cum influențeaza modelul vestic de dezvoltare organizațiile din Europa Centrală si de Est și în acest fel poate se va reuși elaborarea unui plan de dezvoltare estic specific.

O altă direcție interesantă de studiat cred că ar fi aceea conform căreia această eră tehnologică în care ne aflăm, nu numai că facilitează întreținerea relațiilor interumane, sau a afacerilor, la lungă distantă, dar facilitează dezvoltarea societăților civile și mai mult, a implicării civile, atât în plan național, cat și internațional. Așadar o viitoare cercetare în domeniu ar putea pleca de la următoarea întrebare: Oare există posibilitatea creării unei societăți civele cibernetice?

Anexe

Tabelul 3

Sursa: Freedom House: Nations in transit, 2014, valabil la http://www.freedomhouse.org/report/nations-transit/nations-transit-2014#.U5xaX1zZaIU, consultat la 01.06.2014.

Tabelul 4

Tabelul 5

Sursa Freedom House: Nations in transit, 2014, valabil la http://www.freedomhouse.org/report/nations-transit/nations-transit-2014#.U5xaX1zZaIU, consultat la 01.06.2014.

Sursa Freedom House: Nations in transit, 2014, valabil la http://www.freedomhouse.org/report/nations-transit/nations-transit-2014#.U5xaX1zZaIU, consultat la 01.06.2014.

Bibliografie

Bibliografie primară:

ACKERMAN, Susan, Corruption and Government, Causes, Consequences and Reform, Cambridge University Press, New York, 1999

ANDERSON, Richard Jr, Postcommunism and the Theory of Democracy, Princeton, New Jeresy: Princeton University Press, 2001

ARATO, Aron, Civil Society, Transition and Consolidation of Democracy, Discurs în cadrul International Conference Democratic Transitions in Latin America and in Eastern Europe: Rupture and Continuity. Paris, Franța 4-6 Mar, 1996

BANDELJ, Nina, RADU, Bogdan, Consolidation of Democracy in Postcommunist Europe, University of California, Irvine, 2006.

BARBER, Benjamin, The Search for Civil Society, în The New Democrat, vol. 7, nr. 2, Martie-Aprilie, 1995

BECKER, Marvin, Medieval Italy: Constraints and Creativity, Bloomington, Indiana University Press, 1981.

COFFE, Hilde, și LIPPE, Tanja, Citizenship Norms in Eastern Europe, 2009, în http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2848335/, consultat la 01.06.2014.

DAHL, Robert, On Democracy, Yale University Press, New Haven, Connecticut, 1998

DUDOUET, Veronique, Surviving the Peace. Challenges of War-to-peace Transitions for Civil Society Organisations, Berlin, Germania, Berghof Research Center for Constructive Conflict Management, 2007

EISELE, Gudrun, European Civil Society, Europäische Zivilgesellschaft Und Multilevel Governance Westfälische Wilhelms-Universität Münster Nachwuchsgruppe, 2005.

EKIERT, Grzegorz și FOA, Roberto, Civil Society Weakness in Post Communist Europe: A Preliminary Assessment, Collegio Carlo Alberto,Nr. 198, Ianuarie 2011

FISHER, William, Doing Good? The Politics and Antipolitics of NGO Practicies, în Annual Review of Anthropology, vol. 26, 1997,

FORBRING, Joerg, A Source of Democratic Legitimacy? Civil Society in East-Central Europe, European University Institute, 2002

GIES, David, OTT, Steven și SHAFRITZ, Jay, The Nonprofit organization: essential readings, Pacific Grove, California, 1990,

GRAY, Rob, COLLISON,David și BEBBINGTON, Jan, NGOs, civil society and accountability: making the people accountable to capital, Centre for Social and Environmental Accounting Research, School of Management, University of St Andrews, St Andrews, Scotland,2006

HOWARD, Marc Morj, The Weakness of Civil Society in Post-Communist Europe, Cambridge, United Kingdom, Cambridge Uiversity Press, 2003.

INGLOT, Tomasz, Welfare States in East Central Europe: 1919-2004, New York, Cambridge University Press, 2008.

LEZ, Ewa, NALECZ, Slavomir și WYGNASKI, Jacub, Defining the non-profit sector: Poland, în Working Papers Of The Johns Hopkins Comparative Nonprofit Sector Project, nr. 36, Baltimore, Maryland, 1998

LINZ, Juan și STEPAN, Alfred, Problems of Democratic Transition and Consolidation. Southern Europe, South America, and Post-Communist Europe, The Johns Hopkins University Press, Baltimore, Maryland, 1996

LIPSKY, Michael și SMITH, Steven, Nonprofit Organizations, Government, and the Welfare State, în Political Science Quarterly, pg. 625-648, Vol. 104, Nr. 4, publicat de Academia de Stiinte Politice

MCFAUL, Michael, The Fourth Wave of Democracy and Dictatorship: Noncooperative Transitions in the Postcommunist World, World Politics, Vol. 54, Nr. 2, ianuarie, 2002

O’DONNELL, Guillermo, SCHMITTER, Philippe și WHITEHEAD, Laurence, Transitions from Authoritarian Rule: Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, Baltimore, Johns Hopkins University Press. 1986

PUHLE, Hans-Jürgen, Democratic Consolidation and Defective Democracies, Working paper no. 47. J.W. Goethe-Universität Frankfurt Am Main, 2005.

PUTNAM, Robert, Making Democracy Work: Civic Traditions in Modern Italy, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1992

SAULEAN, Daniel și EPURE, Carmen, Defining the non-profit sector: România, în Working Papers Of The Johns Hopkins Comparative Nonprofit Sector Project, nr. 32, Baltimore, Maryland, 1998,

SCHOLTE, Jan Aart, în What is Civil Society, adaptat dintr-o prezentare de Adam Sneyd la sesiunea Envisioning a School for Civil Society, decembrie 2011.

SELZNIK, Philip, The Organizational Weapons: A Study of Bolshevik Strategy and Tactics, New York, McGrew-Hill, 1952

TABBUSH, Constanza, Civil Society in United Nations Conferences, Civil Society and Social Movements Programme Paper, Nr. 17, August 2005, United Nations Research Institute for Social Development

TILLY, Charles, Contention and Democracy in Europe, 1650-2000, Cambridge University Press, New York, 2004

TILLY,Charles, Democracy, Cambridge University Press, New York, 2007

WHAITERS, Alan, Let’s get civil society straight: NGOs, the state, and political theory, versiune prelucrată a două lucrari de Alan Whaites, apărute în Development in Practice, vol 6, nr 3, 1996 și Development in Practice, vol 8, nr 3, 1998(disponibil pe www.jstor.org consultat la 01.06.2014)

Bibliografie critică:

Bertelsmann Stiftung – Annual Report 2008, 2009, accesat la http://www.bertelsmann-stiftung.de/cps/rde/xchg/bst_engl/hs.xsl/publikationen_96380.htm, consultat la 01.06.2014

European Values Survey: A Third Wave (1999/2000), accesat la http://discover.ukdataservice.ac.uk/catalogue?sn=4944 01.06.1014

Freedom House: Nations in Transit, 2014, accesat la http://www.freedomhouse.org/report-types/nations-transit#.U549BVzZaIU, consultat la 01.06.2014.

USAID 2012, CSO Susteinability Index, accesat la http://www.usaid.gov/europe-eurasia-civil-society, consultat la data 01.06.2014.

Pagini web

http://www.usaid.gov/europe-eurasia-civil-society consultat la data 01.06.2014.

http://www.freedomhouse.org/report-types/nations-transit#.U549BVzZaIU

http://www.bertelsmann-stiftung.de/cps/rde/xchg/bst_engl/hs.xsl/publikationen_96380.htm

www.jstor.org

http://discover.ukdataservice.ac.uk/catalogue?sn=4944

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2848335/

Bibliografie

Bibliografie primară:

ACKERMAN, Susan, Corruption and Government, Causes, Consequences and Reform, Cambridge University Press, New York, 1999

ANDERSON, Richard Jr, Postcommunism and the Theory of Democracy, Princeton, New Jeresy: Princeton University Press, 2001

ARATO, Aron, Civil Society, Transition and Consolidation of Democracy, Discurs în cadrul International Conference Democratic Transitions in Latin America and in Eastern Europe: Rupture and Continuity. Paris, Franța 4-6 Mar, 1996

BANDELJ, Nina, RADU, Bogdan, Consolidation of Democracy in Postcommunist Europe, University of California, Irvine, 2006.

BARBER, Benjamin, The Search for Civil Society, în The New Democrat, vol. 7, nr. 2, Martie-Aprilie, 1995

BECKER, Marvin, Medieval Italy: Constraints and Creativity, Bloomington, Indiana University Press, 1981.

COFFE, Hilde, și LIPPE, Tanja, Citizenship Norms in Eastern Europe, 2009, în http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2848335/, consultat la 01.06.2014.

DAHL, Robert, On Democracy, Yale University Press, New Haven, Connecticut, 1998

DUDOUET, Veronique, Surviving the Peace. Challenges of War-to-peace Transitions for Civil Society Organisations, Berlin, Germania, Berghof Research Center for Constructive Conflict Management, 2007

EISELE, Gudrun, European Civil Society, Europäische Zivilgesellschaft Und Multilevel Governance Westfälische Wilhelms-Universität Münster Nachwuchsgruppe, 2005.

EKIERT, Grzegorz și FOA, Roberto, Civil Society Weakness in Post Communist Europe: A Preliminary Assessment, Collegio Carlo Alberto,Nr. 198, Ianuarie 2011

FISHER, William, Doing Good? The Politics and Antipolitics of NGO Practicies, în Annual Review of Anthropology, vol. 26, 1997,

FORBRING, Joerg, A Source of Democratic Legitimacy? Civil Society in East-Central Europe, European University Institute, 2002

GIES, David, OTT, Steven și SHAFRITZ, Jay, The Nonprofit organization: essential readings, Pacific Grove, California, 1990,

GRAY, Rob, COLLISON,David și BEBBINGTON, Jan, NGOs, civil society and accountability: making the people accountable to capital, Centre for Social and Environmental Accounting Research, School of Management, University of St Andrews, St Andrews, Scotland,2006

HOWARD, Marc Morj, The Weakness of Civil Society in Post-Communist Europe, Cambridge, United Kingdom, Cambridge Uiversity Press, 2003.

INGLOT, Tomasz, Welfare States in East Central Europe: 1919-2004, New York, Cambridge University Press, 2008.

LEZ, Ewa, NALECZ, Slavomir și WYGNASKI, Jacub, Defining the non-profit sector: Poland, în Working Papers Of The Johns Hopkins Comparative Nonprofit Sector Project, nr. 36, Baltimore, Maryland, 1998

LINZ, Juan și STEPAN, Alfred, Problems of Democratic Transition and Consolidation. Southern Europe, South America, and Post-Communist Europe, The Johns Hopkins University Press, Baltimore, Maryland, 1996

LIPSKY, Michael și SMITH, Steven, Nonprofit Organizations, Government, and the Welfare State, în Political Science Quarterly, pg. 625-648, Vol. 104, Nr. 4, publicat de Academia de Stiinte Politice

MCFAUL, Michael, The Fourth Wave of Democracy and Dictatorship: Noncooperative Transitions in the Postcommunist World, World Politics, Vol. 54, Nr. 2, ianuarie, 2002

O’DONNELL, Guillermo, SCHMITTER, Philippe și WHITEHEAD, Laurence, Transitions from Authoritarian Rule: Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, Baltimore, Johns Hopkins University Press. 1986

PUHLE, Hans-Jürgen, Democratic Consolidation and Defective Democracies, Working paper no. 47. J.W. Goethe-Universität Frankfurt Am Main, 2005.

PUTNAM, Robert, Making Democracy Work: Civic Traditions in Modern Italy, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1992

SAULEAN, Daniel și EPURE, Carmen, Defining the non-profit sector: România, în Working Papers Of The Johns Hopkins Comparative Nonprofit Sector Project, nr. 32, Baltimore, Maryland, 1998,

SCHOLTE, Jan Aart, în What is Civil Society, adaptat dintr-o prezentare de Adam Sneyd la sesiunea Envisioning a School for Civil Society, decembrie 2011.

SELZNIK, Philip, The Organizational Weapons: A Study of Bolshevik Strategy and Tactics, New York, McGrew-Hill, 1952

TABBUSH, Constanza, Civil Society in United Nations Conferences, Civil Society and Social Movements Programme Paper, Nr. 17, August 2005, United Nations Research Institute for Social Development

TILLY, Charles, Contention and Democracy in Europe, 1650-2000, Cambridge University Press, New York, 2004

TILLY,Charles, Democracy, Cambridge University Press, New York, 2007

WHAITERS, Alan, Let’s get civil society straight: NGOs, the state, and political theory, versiune prelucrată a două lucrari de Alan Whaites, apărute în Development in Practice, vol 6, nr 3, 1996 și Development in Practice, vol 8, nr 3, 1998(disponibil pe www.jstor.org consultat la 01.06.2014)

Bibliografie critică:

Bertelsmann Stiftung – Annual Report 2008, 2009, accesat la http://www.bertelsmann-stiftung.de/cps/rde/xchg/bst_engl/hs.xsl/publikationen_96380.htm, consultat la 01.06.2014

European Values Survey: A Third Wave (1999/2000), accesat la http://discover.ukdataservice.ac.uk/catalogue?sn=4944 01.06.1014

Freedom House: Nations in Transit, 2014, accesat la http://www.freedomhouse.org/report-types/nations-transit#.U549BVzZaIU, consultat la 01.06.2014.

USAID 2012, CSO Susteinability Index, accesat la http://www.usaid.gov/europe-eurasia-civil-society, consultat la data 01.06.2014.

Pagini web

http://www.usaid.gov/europe-eurasia-civil-society consultat la data 01.06.2014.

http://www.freedomhouse.org/report-types/nations-transit#.U549BVzZaIU

http://www.bertelsmann-stiftung.de/cps/rde/xchg/bst_engl/hs.xsl/publikationen_96380.htm

www.jstor.org

http://discover.ukdataservice.ac.uk/catalogue?sn=4944

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2848335/

Anexe

Tabelul 3

Sursa: Freedom House: Nations in transit, 2014, valabil la http://www.freedomhouse.org/report/nations-transit/nations-transit-2014#.U5xaX1zZaIU, consultat la 01.06.2014.

Tabelul 4

Tabelul 5

Sursa Freedom House: Nations in transit, 2014, valabil la http://www.freedomhouse.org/report/nations-transit/nations-transit-2014#.U5xaX1zZaIU, consultat la 01.06.2014.

Sursa Freedom House: Nations in transit, 2014, valabil la http://www.freedomhouse.org/report/nations-transit/nations-transit-2014#.U5xaX1zZaIU, consultat la 01.06.2014.