Participarea Cetatenilor la Furnizarea Serviciilor Publice

Drept

Participarea Cetatenilor la Furnizarea Serviciilor Publice

Byadmin ianuarie 1, 2024

Participarea cetățenilor la furnizarea serviciilor publice

Capitolul 1. Introducere

Esența democrației o reprezintă un sistem de guvernare cu și pentru oameni. Aceste cuvinte sunt la fel de adevărate și actuale acum ca și atunci când au fost rostite pentru prima dată în 1863 de către președintele american Abraham Lincoln. Acest concept al democrației este valabil și pentru România, la fel ca și pentru Statele Unite ale Americii, Anglia sau pentru orice altă democrație modernă.Implicațiile acestei afirmații sunt acelea că democrația reprezintă mult mai mult decât alegeri libere, deși acestea sunt punctul de început. Guvernarea cu și pentru oameni trebuie să devină și să rămână un parteneriat – un parteneriat între cetățeni și aleșii în care ei și-au investit încrederea. Această încredere trebuie să se extindă la toți funcționarii publici și la toate instituțiile administrative. În limbajul cotidian, întâlnim frecvent ideea că imaginea unei țări este dată de administrația acesteia. Fenomenul administrativ se află într-o strânsă legătură cu problematica puterii și guvernării.

Autoritățile publice, în calitate de putere instituționalizată, exercită constant același tip de activități de comandă, comunitatea în ansamblul ei fiind conștientă de legitimitatea asumării și exercitării acestor prerogative, precum și de îndatorirea de a respecta deciziile conducerii, sub sancțiunea unor pedepse sociale. Indiferent din ce punct de vedere am aborda această problemă, poporul este titularul absolut al puterii politice. Apelând la proceduri electorale, cetățenii își exercită puterea politică prin intermediul unor reprezentanți ai săi, care pun bazele funcționării sistemului politic, statul fiind constituit pentru a exercita această putere delegată, circumscrisă înfăptuirii unor obiective sociale, de interes general.Nu trece un an, indiferent de culoarea politică a Guvernului, fără să se vorbească despre reforma administrației publice locale și despre descentralizare, fie de la București, fie din țară, funcție de puterea și influența politică a liderilor politici care dezbat aceste subiecte în spațiul public. Tema este extrem de „la modă”, însă riscă să rămână goală de conținut în absența unor măsuri ferme care să ateste atât angajament politic, cât mai ales criterii certe, incotestabile pentru a măsura ce înseamnă o administrare eficientă a resurselor publice.
Din păcate și în acest an, Guvernul vorbește despre reforma administrației publice locale și despre nevoia de a stabili o serie de standarde de calitate/cost pentru serviciile furnizate de administrația locală, însă pornește acest demers prin anunțarea unor „raționalizări” de personal la nivelul administrației locale. Apreciem că o asemenea abordare -în absența unor evaluări clare și a unei viziuni asupra a ceea ce reprezintă misiunea unei administrații publice, în slujba cetățeanului – sunt de natură a afecta calitatea/cursul firesc al procesului de descentralizare. Studiind în ultimii ani și participând la dezbateri și chiar decizii publice privind anumite măsuri referitoare la funcționarea administrației publice locale, am putut constata faptul că cele mai multe decizii omit să țină cont exact de dimensiunea finală, de rezultatele actului administrativ, care ar trebui să fie expresia concretă a 3 condiții: eficiență, eficacitate și raționalitate.

Insistent așa cum a făcut încă de la înființarea lui cu 8 ani în urmă, Institutul pentru Politici Publice (IPP) din București a supus dezbaterii publice încă din 2005 o serie de aspecte ce țin de managementul serviciilor publice, promovând conceptul de măsurare a performanței în furnizarea de servicii publice locale. Ulterior, legislația în domeniu a consacrat, de asemenea, două concepte în strânsă legătură cu discuția privind calitatea serviciilor, anume conceptele de standarde de cost și de calitate ale tuturor serviciilor furnizate de o administrație locală. Din păcate însă, deși aceste sintagme sunt vehiculate deja de peste 3 ani, nici până în prezent autoritățile cu competențe în materie nu și-au exprimat o viziune coerentă asupra modului în care ar trebui să fie gândit procesul de stabilire, de măsurare a acestor standarde, funcție de care orice instituție, organizație sau cetățean interesat ar trebui să poată să aprecieze, în orice moment, dacă serviciile de care beneficiază îndeplinesc sau nu minime standarde de calitate.

Așadar, în absența datelor concrete despre starea actuală a serviciilor publice locale, aflate în gestiune publică sau a căror gestiune este delegată, care să fie furnizate din inițiativa autorităților statului, Institutul pentru Politici Publice (IPP) pune la dispozița factorilor de decizie din administrația locală – primarii municipiilor reședință de județ dar și a reprezentanților de la nivelul administrației centrale implicați (Ministerul Administrației și Internelor) pentru al patrulea an consecutiv, o radiografie concretă privind starea actuală a celor mai importante servicii comunitare de utilități publice: alimentarea cu apă și canalizare a localităților, iluminatul public, distribuția de energie termică, salubrizarea, transportul public precum și a altor servicii de maximă importanță pentru comunitate și anume administrarea rețelelor de străzi sau poliția comunitară. Colectând, prin eforturi proprii, informații de la nivelul tuturor primăriilor de municipii – reședință de județ în decursul ultimilor 5 ani, putem astăzi detecta evoluții/involuții în ceea ce privește parametrii la care autoritatea furnizează anumite servicii către cetățenii săi, dinamica tarifelor acestor servicii etc. și alte asemenea repere care, în mod normal, ar trebui să constituie un instrument de lucru curent pentru factorii de decizie.

Comparația cu alte localități de același rang nu reprezintă întotdeauna cea mai comodă sau singura metodă de analiză a calității/parametrilor de furnizare a unor servicii, însă cu siguranță la acest moment este, poate, cea mai de impact pentru a arăta că la nivelul localităților din România există (încă) discrepanțe foarte mari în ceea ce privește accesul cetățenilor la o serie de utilități primare. În egală măsură, indicatorii propuși și elaborați în decursul timpului cu sprijinul specialiștilor din domeniile de referință ale fiecărui serviciu, nu sunt singurii posibili, ei pot fi perfecționați/rafinați astfel încât să reflecte cât mai fidel realitățile în ceea ce privește starea acestor servicii publice.

Ceea ce este sigur însă, este că puterea cifrelor dă dimensiunea realității: în măsura în care datele transmise către IPP an de an privind o serie întreagă de aspecte ce caracterizează funcționarea serviciilor publice municipale sunt exacte sau măcar apropiate de condițiile reale, atunci diagnosticul actual ar trebui să îndemne la reflecție pe toți cei care vor citi studiul de față – primari, directori ai serviciilor respective, operatori privați, jurnaliști și chiar cetățeni – și, în același timp, să stimuleze o dezbatere reală despre ce înseamnă până la urmă, performanță, standarde de cost, stardarde de calitate în serviciile publice ș.a.m.d.

Capitolul 2. Serviciile publice

Ce sunt serviciile publice?

Pornind de la scopul sau menirea „serviciului”, termenul de serviciu public definește acea activitate utilă, destinată satisfacerii unei nevoi sociale.Serviciul public este utilizat și în sensul de organizație sau organism social, dar și în sens funcțional, de activitate desfășurată.Definiția clasică a serviciului public pune în evidență natura juridică a organului care-l prestează și care este persoană publică, statul, colectivitatea locală sau o altă instituție publică.

Obiectivul major al serviciului public este interesul celor administrați și nu obținerea profitului. Pentru aceasta trebuie realizată o delimitare clară a interesului general de interesul particular, condiție impusă de practica administrației publice. Prin serviciu public, unii autori definesc ca un organism administrativ creat de stat, județ sau comună, cu o competență și puteri determinate, cu mijloace financiare procurate din patrimoniul general al administrației creatoare, pus la dispoziția publicului pentru a satisface în mod regulat și continuu, o nevoie cu caracter general, a cărei inițiativă privată nu ar putea să-i dea decât o satisfacție incompletă și intermediară.Serviciile publice, în sens larg, sunt ansambluri de persoane și lucruri create în vederea satisfacerii unei nevoi publice de către o colectivitate publică, supuse autorității și controlului acesteia.

Administrația publică reprezintă ansamblul activităților Președintelui României, Guvernului, autorităților administrative autonome centrale, autorităților administrative autonome locale și, după caz, structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică se aduc la îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează servicii publice. Administrația publică locală desemnează „o categorie de autoritate publică, care potrivit Constituției și legilor este chemată să execute legea, sau, în limitele legii, să presteze servicii publice, uzând, în acest scop, de prerogativele specifice puterii publice”. După cum reiese din definițiile de mai sus, sistemul administrației publice cuprinde două componente majore, și anume: administrația publică centrală și administrația publică locală, având în principal aceleași funcții, cu mențiunea că administrația publică centrală acționează la nivel național, în timp ce administrația publică locală are ca principal scop satisfacerea nevoilor colectivității locale pe care aceasta o reprezintă. Cele două sisteme administrative sunt complementare și independente, iar funcționalitatea unuia dintre ele influențează, în mod decisiv, eficaciatea celuilalt. Ponderea administrației publice centrale, în anul 2006, a fost de 43,35% iar ponderea administrației publice locale a fost de 54,65%.

Administrația publică locală în România funcționează în conformitate cu prevederile Legii 215/2001 modificată prin Legea 286/2006, lege prin care se reglementează funcționarea administrațiilor publice la nivel local, modalitatea de constituire a consiliilor județene și loacle, atribuțiile și funcționarea acestora, precum și celelalte aspecte juridice de natură să asigure o funcționalitate optimă acestor categorii de autorități publice.

Tipuri de servicii publice

Serviciul public este un organism administrativ creat de stat, județ sau comună, cu o competență și puteri delimitate, cu mijloace financiare procurate din patrimoniul general al administrației publice creatoare, pus la dispoziția publicului pentru a satisface în mod regulat și continuu o nevoie cu caracter general, căreia inițiativa privată nu ar putea să-i dea decât satisfacție incompletă și intermitentă. Un aspect foarte important este acela că principiile generale de organizare a sistemului administrației publice recunoscute de doctrina administrativă sunt:

-principiul centralizării

-principiul descentralizării.

Centralizarea presupune concentrarea tuturor sarcinilor administrative din teritoriul unei țări în persoana statului, sarcini a căror îndeplinire este asigurată printr-o administrație ierarhizată și unificată. Descentralizarea este acel sistem potrivit căruia administrarea intereselor locale, comunale, orășenești și județene se realizează de către autorități liber alese de către cetățenii colectivității respective. Având la dispoziție mijloace financiare proprii și beneficiind de putere autonomă de decizie, acest sistem răspunde ideii de libertate. Conform Cartei Europene a Autonomiei Locale, adoptata la Strasbourg la 15 octombrie 1985 descentralizarea serviciilor publice se manifestă prin deplasarea serviciilor publice de la centru către comunitățile locale. Descentralizarea asigură cadrul necesar asigurării de servicii publice conform cerințelor cetățenilor și generează libertatea locală care are ca rezultat dezvoltarea colectivității locale. Conform articolului 120 din Constituțiaeselor locale, comunale, orășenești și județene se realizează de către autorități liber alese de către cetățenii colectivității respective. Având la dispoziție mijloace financiare proprii și beneficiind de putere autonomă de decizie, acest sistem răspunde ideii de libertate. Conform Cartei Europene a Autonomiei Locale, adoptata la Strasbourg la 15 octombrie 1985 descentralizarea serviciilor publice se manifestă prin deplasarea serviciilor publice de la centru către comunitățile locale. Descentralizarea asigură cadrul necesar asigurării de servicii publice conform cerințelor cetățenilor și generează libertatea locală care are ca rezultat dezvoltarea colectivității locale. Conform articolului 120 din Constituția României "Administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice".

Centralizarea și descentralizarea se operează mai ales în profitul sau detrimentul colectivităților locale, dar afectează și modelează ansamblul aparatului administrativ, făcându-se resimțită în toate serviciile, cu o intensitate care diferă de la o țară la alta și de la serviciu la serviciu. Scopul descentralizării este crearea de unități administrabile și delegarea autorității, permițând astfel luarea de decizii mult mai repede și mult mai flexibile, care se adaptează și la cerințele cetățenilor. Sistemul administrativ descentralizat acordă atribuții largi pentru organele inferioare; colectivitățile locale, de regulă, au în fruntea lor autorități alese; puterea de decizie aparținând, în majoritatea cazurilor, acestora.

Autonomia locală se îmbină cu descentralizarea locală , aceasta presupune că în unitățile administrativ teritoriale există autorități administrative locale, autonome, alese de colectivitățile locale, care satisfac interesele publice locale, precum și autorități ale administrației teritoriale de stat, desconcentrate la nivelul circumscripțiilor teritoriale, care exercită, prin delegare, unele atribuții statale, dar satisfac și interese ale colectivităților locale. Autonomia locală este forma modernă de exprimare a principiului descentralizării administrative. Aceasta este asociată cu stabilirea unui statut distinct al colectivității locale, al autorităților acestora, în raport cu administrația de stat și cu autoritățile care exercită funcțiile acestuia în unitățile administrativ – teritoriale. În cadrul acestui subcapitol am prezentat serviciile publice ce pot fi înființate și organizate de autoritățile administrației locale.

Conform legislației românești principalele servicii aflate în gestiunea autorităților locale pot fi grupate astfel:

1. Servicii publice cu caracter statal: serviciul de pază; serviciul public de protecție civilă; serviciul de autorizare a construcțiilor serviciul public de stare civilă; serviciul public pentru administrarea creșelor; servicii publice sociale; serviciul public comunitar de evidență informatizată a persoanei.

2. Servicii de utilități publice: serviciul public de alimentare cu apă și serviciul public de canalizare; serviciul public de producere, transport, distribuție și furnizarea energiei termice în sistem centralizat; serviciul public de salubritate; serviciul public de iluminat public; serviciul public de administrare a domeniului public și privat; serviciul public de transport public local de călători; serviciul public de întreținere a spatiilor verzi; serviciul public pentru întreținerea, repararea și exploatarea străzilor.

3. Servicii publice cu caracter comercial: serviciul public de exploatare a piețelor publice agroalimentare; serviciul public de administrare și exploatare a parcărilor publice; serviciul public de administrare și întreținere a cimitirelor; serviciul public de ecarisaj; serviciul public de administrare portuară.

4. Servicii publice cu caracter cultural și sportiv.

5. Serviciul public pentru relații externe.

6. Serviciul public financiar, fiscal și bugetar. Un alt aspect analizat în cadrul acestui subcapitol este acela al prezentării modalităților de gestionare a serviciilor publice locale și a prestatorilor de servicii publice la nivel local. Serviciile de utilități publice la nivel local se înființează, organizează și gestionează de către administrațiile publice locale, respectiv de către consiliile locale, consiliile județene sau de către asociațiile de dezvoltare intercomunitară înființate conform prevederilor legale.

În organizarea, funcționarea și dezvoltarea serviciilor de utilități publice, interesul general al comunităților locale este prioritar. În acest sens, serviciile de utilități publice urmăresc satisfacerea cât mai completă a cerințelor utilizatorilor, protejarea intereselor acestora, întărirea coeziunii economice-sociale la nivelul comunităților locale, precum și dezvoltarea durabilă a unităților administrativ teritoriale. Gestionarea serviciului public poate fi făcută de o persoană publică (stat, comunități locale, instituții) sau de o persoană privată (fizică sau juridică). Noțiunea de gestiune desemnează administrarea patrimoniului sau a unor bunuri ale unei persoane de către reprezentantul ei sau totalitatea operațiunilor efectuate de un gestionar privind primirea, păstrarea și eliberarea bunurilor materiale sau a valorilor bănești dintr-o societate comercială sau instituție. Modalitățile prin care se realizează organizarea și gestionarea serviciului public la nivel local sunt:

– gestiunea directă;

– delegarea;

– gestiunea privată.

Organismele care prestează servicii publice pot fi grupate în trei categorii:

• autorități ale administrației publice;

• instituții publice;

• regii autonome de interes public.

Această grupare se întemeiază pe următoarele deosebiri:

– activitatea autorităților administrației publice se caracterizează prin adoptarea și emiterea de acte administrative, activitatea instituțiilor publice este mai mult o activitate de reglementare, iar cea a regiilor autonome este preponderent economică;

– mijloacele financiare necesare desfășurării activității autorităților publice și, în mai mică măsură a instituțiilor publice, se asigură de la bugetul statului, iar regiile autonome își asigură mijloacele bănești, în mare măsură, din veniturile obținute din activitatea proprie;

– autoritățile administrației publice și, în mai mică măsură, instituțiile publice furnizează servicii în mod gratuit, în timp ce regiile autonome prestează servicii contra cost.

Practica a făcut să se creadă că gestionarea serviciilor publice nu poate fi realizată decât de către persoane juridice de drept public, respectiv de către stat, județ, oraș sau comună. Pe măsură ce tipul serviciilor ce trebuie asigurate s-a diversificat , statul și colectivitățile locale s-au văzut în imposibilitatea de a presta aceste servicii, și prin urmare au fost nevoite să încredințeze prestarea acestor servicii publice unor persoane de drept privat. O colectivitate locală trebuie să dispună de o libertate totală în alegerea celui pe care îl deleagă astfel încât pentru efectuarea și gestionarea unui serviciu public să fie aleasă persoana cea mai aptă să gestioneze serviciul public în conformitate cu cerințele interesului general.

Capitolul 3. Furnizorii de servicii publice

Sectorul public

Sectorul public îndeplinește câteva funcții majore:

a) funcția de alocare

b) funcția de distribuție a veniturilor

c) funcția de stabilizare

Funcția de alocare se referã la implicarea statului în mecanismul pieței în vederea determinãrii tipului și calitãții unui serviciu public și la posibilitãțile de creștere a veniturilor pentru acoperirea cheltuielilor necesare prestãrii acestuia. Desigur, atunci când piața asigurã o utilizare eficientã a resurselor, implicarea statului este minorã și constã în acțiuni menite sã încurajeze concurența și libera intrare pe piațã. Dimpotrivã, atunci când nu existã o competiție eficientã și se manifestã o situație de monopol sau externalitãți, implicarea publicã este necesarã pentru reglementarea activitãții economice. Aceasta se face fie prin producție publicã directã, fie prin sprijinirea firmelor private în adoptarea deciziilor privind tipul, cantitatea și calitatea producției. În acest sens, se face distincția între producția directã de stat în care întreaga activitate de realizare a unui bun este asiguratã de sectorul public și producția publicã indirectã în care bunul se realizeazã de firme private pe baza unor decizii publice. De exemplu, echipamentele militare sunt în general asigurate de sectorul public, prin comenzi la firme private.

Distribuția veniturilor se referã la implicarea statului pe piațã prin procesul de ajustare a veniturilor și avuției acumulate din tranzacții economice. Deși analiza economicã nu oferã indicii în ceea ce privește corectitudinea acestei repartiții, principiile de echitate socialã și justã reglementare a avuției stau la baza politicilor fiscale și a cheltuielilor publice. Distribuția veniturilor se asigurã în practicã în special prin sistemul impozitelor progresive care constã în perceperea unor impozite mai ridicate asupra veniturilor mai mari. În acest fel, sectorul public încaseazã fonduri ce pot fi folosite pentru acordarea de bonuri sau bilete de masã celor cu venituri mici sau pentru oferirea de locuințe de stat, mai ieftine.Stabilizarea reprezintã o funcție a sectorului public care vizeazã crearea cadrului legal ce asigurã și protejeazã tranzacțiile economice publice și private. Obiective precum creșterea ocupãrii forței de muncã, stabilitatea prețurilor, creșterea economicã se aflã în centrul politicilor macroeconomice. Ocuparea forței de muncã este un proces care poate fi privit în strânsã legãturã cu fenomenul șomajului și politicile de diminuare a acestuia.

Stabilizarea prețurilor este o cerințã a unei economii de piațã solide și prospere și se asigurã prin controlarea inflației și adoptarea pachetelor de mãsuri pentru diminuarea inflației. Creșterea economicã este un proces complex care apare ca o consecințã a consolidãrii economiei și se reflectã sintetic, prin creșterea producției totale și pe locuitor, care se exprimã în creșterea produsului național brut pe locuitor. Implicarea statului în economie prin exercitarea funcțiilor de alocare, distribuție și stabilizare trebuiau sã vizeze corelarea permanentã a deciziilor și acțiunilor publice. Aceasta, deoarece uneori pot sã aparã contradicții între obiectivele publice. Impozitarea progresivã poate conduce la scãderea incitației la muncã și chiar ineficiențã, funcția de distribuție fiind astfel, în relație conflictualã cu cea de alocare. Stabilizarea ca funcție esențialã a sectorului public se poate concretiza ea însãși în prevederi conflictuale de legislație, știut fiind faptul cã legile sunt interpretabile, mai ales dacã normele metodologice de aplicare apar mai târziu decât momentul intrãrii în vigoare. Astfel, stabilizarea poate avea ca efect descurajarea unor agenți economici sau chiar o încãlcare a principiului distribuției, dacã sunt favorizate anumite categorii sociale. Cu alte cuvinte, implicarea statului în economie nu asigurã automat eficiența economicã și echitatea socialã.

Eliminarea unor dezechilibre prin decizia publicã se realizeazã în contextul în care alte imperfecțiuni se mențin. Dar aceasta nu înseamnã cã trebuie ignorat rolul sectorului public în viata economicã.Se știe că administrația publică reprezintă sistemul în care se desfășoară activitatea de organizare a executării și de execuție concretă a legii. Această activitate se realizează de către autoritățile administrative centrale sau locale, putând avea caracter:de dispoziție – reglementări elaborate și emise pe bază de lege și în interesul execuției legii;de prestație – servicii publice de interes general sau local. Având în vedere faptul că nevoile și cerințele societății în general sau ale fiecărui cetățean în parte suferă modificări frecvente în timp și spațiu, administrația publică trebuie să aibă un caracter dinamic să se adapteze la aceste realități, fapt pentru care își crează și organizează structuri care să răspundă acestor cerințe și nevoi reclamate de societate. Aceste cerințe și nevoi pot fi:generale – la nivelul întregii comunități organizate de către stat (apărare, ordine publică, educație, sănătate);specifice – la nivelul colectivităților din județe, orașe sau comune (alimentare cu apă, gaze, lumină, energie termică, salubrizare).

Autoritățile administrative au menirea de a transpune în practică prevederile legii, executând-o sau organizând executarea acesteia. În acest scop, ele dispun de resurse (financiare, materiale, umane) și de competențe atribuite corespunzător sarcinilor ce revin fiecăreia. Varietatea și complexitatea acestor sarcini, precum și nevoia sporită de eficientizare a activităților administrative au impus structurarea sistemului administrației publice pe mai multe paliere cărora li s-au atribuit nivele de competență și, implicit, de decizie adecvate. Datorită mobilității în timp și spațiu a cerințelor și nevoilor societății, colectivităților și cetățenilor, evoluția autorităților administrative este continuă, atât în organizare, cât și în activitate.Pe măsura modificării cerințelor și nevoilor, dorințelor și aspirațiilor, apar noi servicii, altele dispar, iar altele își modifică parametrii de funcționare. În prezent, administrația publică din România este structurată pe două mari nivele: administrația publică de stat, care poate presta servicii publice centrale sau teritoriale; administrația publică locală.

Serviciile publice cu caracter de stat sunt realizate și furnizate de administrația centrală și ele au existat în țările române încă înainte de organizarea guvernului ca organ de stat. Furnizorul unui serviciu poate fi public sau privat. Acest lucru presupune în primul rând realizarea distincției între persoana publică și cea privată. Cea mai mare parte a sistemelor de drept operează cu această distincție. La nivel european, se pot întâlni următoarele situații:furnizorul poate fi public, dar fără a se distinge de autoritatea publică însărcinată cu determinarea regulilor de organizare a serviciului;furnizorul poate fi public, având statut de drept public, dar distinct de colectivitatea responsabilă de organizarea serviciului;furnizorul poate avea capital public, dar să fie supus unui regim de drept privat (societăți private cu capital public);furnizorul poate să fie privat, dar să dispună de un act de putere publică, de privilegii de drept public;furnizorul poate fi privat și să nu dispună de nici un privilegiu particular (gestiune concurențială).

Statutul furnizorului depinde de forma de proprietate, după cum se poate observa.Organizațiile care pot presta servicii publice sunt organele administrației publice, instituțiile publice și regiile autonome de interes public.Literatura europeană desemnează „statul” drept ansamblu al componentelor puterii publice interne ale unei țări membre a Uniunii Europene. Dar responsabilitatea privind serviciile publice poate reveni într-o țară fie puterii centrale, fie puterilor locale. Această responsabilitate poate determina scheme de punere în aplicare diferite, în funcție de modul de organizare a națiunii: federalism, regionalism, descentralizare sau centralizare etc., în țările Uniunii Europene.În unele țări ale Europei Centrale și de Est, sistemele de asigurare a serviciilor publice locale diferă în funcție de tipul serviciului și mărimea comunității locale, individualizându-se pentru fiecare țară.O clasificare globală a serviciilor publice, ce corespunde majorității țărilor europene cuprinde următoarele categorii:

Ordinea și siguranța publică

Cuprinde funcțiile asumate în mod tradițional de către stat, care corespund exigențelor primare de solidaritate politică. Este vorba de apărare, justiție, poliție.Aceste funcții sunt tradițional etatice, care formează fundamentele statului, structurile de bază ale comunității.Sunt incluse aici servicii publice prin excelență, care nu pot fi încredințate mecanismelor pieței, chiar dacă anumite componente ale acestora pot fi asigurate de întreprinderi private.Infrastructură, locuințe și transport

Serviciile urbane

Este vorba de acele servicii care nu pot fi realizate individual din considerente tehnice. Se numesc urbane pentru că sunt dezvoltate cu precădere în mediul urban, dar fără a fi rezervate exclusiv locuitorilor din acest spațiu. Sunt incluse în această categorie distribuția de apă, canalizarea, colectarea și tratarea deșeurilor, serviciile funerare etc.Aceste servicii sunt supuse, în funcționarea lor, unor constrângeri generate de protecția mediului, care tinde să devină unul din elementele esențiale ale dezvoltării lor.

Comunicarea și transporturile

Drumurile și poșta fac parte în mod tradițional din serviciile publice. Dezvoltarea mijloacelor de comunicare condiționează crearea și dezvoltarea serviciilor în general, dar și a celorlalte domenii de activitate. Termenul „comunicare” înglobează o serie de funcții între care trebuie distinse:

transportul: făcând aici distincția între infrastructura de transport și mijloacele de transport, care pot să aparțină unor sectoare diferite (publice / private);

comunicarea informațiilor – serviciu colectiv care cunoaște în zilele noastre expansiunea cea mai importantă;

serviciul poștal.

Energia

Energia s-a dezvoltat individual înainte de a deveni serviciu public, spre deosebire de alte sectoare care au suferit un proces invers. Datorită revoluțiilor industriale și a politicilor economice ale țărilor , activitățile energetice au căpătat statutul de „strategice” – în sens economic și monetar – fiind subordonate treptat statutului public. Însă este un sector parțial subordonat statutului public, tendință ce se accentuează în contextul mondializării și evoluțiilor tehnologice.

Locuințele

Politicile publice privind locuințele pot avea finalități diferite:

a) finalitate socială: locuințe sociale. Serviciul public al locuințelor se îmbină astfel cu politicile sociale;

b) o finalitate urbanistică: politica locuințelor se îmbină cu serviciile urbane, cu implicații în materie de mediu și urbanism.

Asistența socială și sănătate

a) Funcția de asistență socială nu poate să lipsească din exercitarea responsabilităților politice moderne. Secolul XX s-a caracterizat prin dezvoltarea funcției sociale a statelor și punerea în aplicare a formelor de protecție socială. Dar dimensiunea acestei funcții poate fi variabilă, manifestată în proporții diferite, astfel:

intervenție în beneficiul anumitor categorii de populație defavorizate (vârstnici, copii, handicapați);

sisteme de asigurări sociale cu grupe de risc (boală, accidente de muncă, șomaj);

venit minim garantat.

b) Funcția de sănătate reprezintă un serviciu public, expresie a acțiunii sociale.

O dată cu dezvoltarea rolului economic și social al statului, activitatea sanitară a devenit un adevărat serviciu public. De exemplu, riscul legat de epidemii, periodic apărut, întărește nevoia de securitate sanitară și este justificată intervenția publică accentuată.

Trebuie menționat că pot coexista, o funcție sanitară publică și una privată, care se completează reciproc atâta timp cât există relații mutuale caracterizate prin acord, cât și o funcție de asistență socială publică, susținută și din sectorul privat.

Educație și cultură.

Funcția educativă este foarte general considerată serviciu public. Din punct de vedere istoric educația a fost pentru mult timp obiect de litigiu între puterea politică și cea religioasă. Doar târziu puterea politică a reușit să asigure această funcție.

Funcția educativă se asigură prin gestiune directă de către instituțiile publice, coexistând și instituții educative private cu sisteme educative publice. Acest fapt a generat dezbateri și divergențe asupra coexistenței unui învățământ privat și a unui învățământ public și asupra categoriilor de formare cărora trebuie să le răspundă învățământul public (formare inițială și /sau continuă; formare primară, secundară sau superioară).

Sportul și cultura

Dezvoltarea individuală a corpului și a spiritului uman necesită, în aproape toate țările, o misiune colectivă. Efectele acestor activități sunt importante din punct de vedere individual și colectiv și justifică asumarea activităților sportive și culturale de către colectivitate, în primul rând în ceea ce privește infrastructura, dar și activitățile propriu-zise.

Sectorul privat

Firmele private îndeplinesc în acest moment câteva funcții în cadrul administrațiilor publice moderne.

Administrația publică are nevoie pentru a funcționa de venituri, care în majoritatea lor suntreprezentate de impozitele și taxele pe care le plătește populația, dar și agenții economici. Prin urmareeste vital pentru orice autoritate publică, ca în cadrul comunității pe care o administrează să existeactivități economice cât mai numeroase și cât mai bine dezvoltate. Prezența firmelor private înseamnăimpozite pe care acestea le plătesc; înseamnă în același timp locuri de muncă, prin urmare cetățeni care au venituri, plătesc la rândul lor impozite și cumpără bunuri și servicii, creând în mod indirect alte locuri de muncă; înseamnă, de asemenea, mai puțini cetățeni fără locuri de muncă, adică mai puțini cetățeni care apelează la sprijinul comunității, deci mai puține resurse consumate. In acest sens este o practică foartedes întâlnită ca autoritățile să ofere diverse facilități în scopul atragerii firmelor private, pentruîmbunătățirea condițiilor în care acestea trebuie să funcționeze, etc.

Furnizarea continuă și efectivă a serviciilor publice constituie o condiție necesară pentru funcționarea oricărei societăți moderne. In altă ordine de idei, teoria sociologică privind revoluțiile susține că o populație se revoltă în momentul în care autoritățile nu mai sunt capabile să își îndeplinească sarcinile la nivelul așteptărilor populației. Anumite evoluții ale societății pot conduce la imposibilitatea autorităților publice de a furniza serviciile solicitate de comunitate. In Europa au loc o serie de procese fundamentale:

Procesul continuu de democratizare, proces care are drept consecință sporirea cerințelor din partea cetățenilor (locuitorii micilor comunități doresc servicii publice la nivelul celor din marile orașe).

In al doilea rând procesul natural de migrare a populației care se produce, de regulă, dinspre localitățile mici spre marile aglomerații urbane, are ca rezultat scăderea numărului de contribuabili în sate sau în micile orașe și prin urmaresc scăderea generală a veniturilor aflate la dispoziția autorităților locale. Acestea sunt nevoite să caute soluții alternative. Uneori aceste soluții sunt promovate de autoritățile naționale sau statale (în cazul federațiilor).In statul american Missouri, un număr de mici comunități locale s-au aflat, din motive financiare, înimposibilitatea de a-și angaja administratori profesioniști; autoritățile statului au intervenit și ausubvenționat angajarea unui număr de administratori itineranți; aceștia trebuiau să administreze, fiecareun număr de 4-5 astfel de mici comunități; fiind foarte mici ca dimensiuni, o zi este suficientă pentrurezolvarea problemelor.

O altă soluție a fost comasarea acestor localități sau alipirea lor la orașe maimari (Franța și Germania sunt exemple de țări în care guvernele naționale au încurajat acest proces sauchiar l-au impus prin intermediul unei legi. Irlanda este țara europeană care a promovat cel mai agresivsoluții alternative pentru localitățile de dimensiuni reduse, care întâmpinau dificultăți în rezolvareaproblemelor lor administrative; astfel, un mare număr de mici comunități nu au deloc angajați sau au unnumăr foarte mic. Consiliile locale contractează majoritatea serviciilor publice de la instituțiile de profil aorașelor mai mari sau a regiunilor sau de la firmele private.Apelul la instituții publice aparținând altor autorități poate prezenta inconveniente legate în principalde distanță. Astfel, de multe ori, sectorul privat reprezintă alternativă cea mai bună. Astfel instituțiile administrative au dezvoltat în timp proceduri și competențe pentru atragereacompaniilor private în activitățile legate de administrația publică. Firmele private urmăresc în activitatealor obținerea profitului.

Înainte de a face o investiție, acestea anticipează posibilitatea obținerii decâștiguri punând-o în balanță cu riscurile pe care investiția le presupune. De cele mai multe ori sumelecare trebuie investite pentru realizarea unor servicii publice sunt destul de mari, iar câștigurile nu suntspectaculoase. Prin urmare, pentru a convinge aceste firme să se implice în rezolvarea unor problemeadministrative autoritățile publice pot să ofere condiții care să conducă la reducerea riscurilor pe carecompania privată le poate întâmpina.Una din metodele folosite este eliminarea sau limitarea concurenței. Astfel, se selecționează o firmăsau un număr limitat de firme ca partenere și li se asigură exclusivitatea pentru furnizarea unui anumitserviciu. (De exemplu, se acordă unei companii dreptul de a-și amplasa chioșcuri de răcoritoare într-unparc în schimbul administrării respectivului parc; un alt exemplu poate fi asigurarea transportului încomun, care poate fi, de asemenea, acordată pentru o perioadă determinată unei singure firme care astfelare posibilitatea de a activa fără concurență). Evident, în toate aceste situații selectarea firmelor care vorbeneficia de aceste avantaje se va face prin licitații, care în țările occidentale sunt, de regulă, corecte.

Parteneriatul poate fi de asemenea realizat prin contracte de asociere, prin oferirea de licențe defuncționare (în cazul firmelor de taximetrie, în cazul serviciilor de televiziune prin cablu, etc.) sau princoncesionare (gratuită sau în schimbul unei taxe). O altă metodă pentru limitarea riscurilor presupuse de investițiile firmelor private în vederea prestăriiunor servicii publice este încheierea contractelor pe o perioadă mai îndelungată. In acest fel companiileparticulare au o mai mare siguranță că își vor recupera investițiile inițiale. Astfel de abordare este întâlnitămai ales în cazul investițiilor importante cum ar fi cele de infrastructură.

Pentru a oferi și în acest caz unexemplu, în Statele Unite există un număr important de autostrăzi care au fost construite de către firmeprivate, care le și administrează; este evident că în astfel de situații contractele între companiile private șiautoritățile publice sunt încheiate pe perioade mai mari de 20 de ani.De asemenea, autoritățile pot prelua, parțial sau total, riscurile pe care investițiile făcute de firmeleprivate le presupun. Este o practică întâlnită des și în România și anume garantarea creditelor.

Această metodă este folosită în Occident pentru a atrage investiții considerate vitale. Este de fapt, o modalitate dea implica managementul privat în gestionarea unor fonduri care sunt, în esență, publice și de a atragefirme importante pornindu-se de la premisa că ele vor continua să activeze în cadrul comunității după finalizarea investiției . De multe ori, o asemenea colaborare între sectorul public și cel privat estecontroversată deoarece firmele particulare nu își asumă în acest caz aproape nici un risc. Fenomene decorupție pot să apară foarte ușor în astfel de cazuri (cum din păcate, noi românii știm foarte bine).

Orașul Detroit a fost până în anii ’80 capitala industriei de automobile din Statele Unite. Pentru foartemultă vreme a constituit o destinație pentru cei în căutarea unui loc de muncă. Metropola prosperadatorită numeroaselor afaceri prospere. Treptat, datorită apariției unor zone economice care ofereaucondiții mai bune și datorită unei politici greșite a autorităților orașului în domeniul taxelor și impozitelor,multe din întreprinderile private au plecat spre alte destinații. In prezent Detroit-ul este pe primul loc înSUA în topul criminalității, confruntându-se în același timp cu un nivel foarte mare al sărăciei și cu altenumeroase probleme sociale. Este un exemplu în care autoritățile nu au știut să coopereze cu manageriicompaniilor private pentru a reuși să păstreze măcar o parte din vechile afaceri în oraș.

Un exemplu la polul opus l-am întâlnit în cazul orașului Schenecktady din estul Statelor Unite unde se află sediul centralal marii companii General Electric. Firma care furniza energie electrică pentru General Electric având opoziție monopolistă, a încercat să profite de acest fapt pentru a-și vinde marfa la un preț mult peste prețulpieței. Managerul GE a apelat la City Managerul orașului Schenecktady întrebându-l dacă nu poate faceceva în această situație. Răspunsul acestuia este ilustrativ pentru acel gen de abordare în care autoritățileîncearcă să colaboreze cu sectorul privat: “aș face orice să vă ajut, doar aveți zece mii de muncitori în orașul nostru”. Folosind o prevedere legală care permitea autorităților locale să achiziționeze bunuri șiservicii la un preț care să nu difere foarte mult de cel al pieței, el a obligat firma furnizoare de energieelectrică să ofere energie pentru GE la un preț rezonabil.Modul de acțiune al City Manager-ului acestui oraș a devenit destul de des întâlnit în toate țările dezvoltate.

Deciziile politice și administrative pe care autoritățile publice le adoptă pot să aibă efecteasupra activităților economice și prin urmare și asupra firmelor private. Acestea la rândul lor pot fiobligate să acționeze în așa fel încât să-și protejeze interesele. De multe ori protejarea intereselor poate fiechivalentă cu restrângerea afacerilor sau chiar cu abandonarea lor totală. Astfel de acțiuni pot cauza maripierderi pentru comunitate. Oamenii de afaceri au un rol din ce în ce maimare în procesele de elaborare a politicilor publice în toate țările dezvoltate.Un studiu realizat în țările Uniunii Europene relevă creșterea importanței comunităților de afaceri îndeciziile strategice care privesc dezvoltarea comunităților. Firmele private dezvoltă în timp, datorităfaptului că activează într-un mediu concurențial, competențe deosebite privind efectele directe saucolaterale ale unor decizii, privind evaluarea riscurilor, etc. In acest fel ele pot reprezenta o foarteprețioasă sursă de expertiză pentru autoritățile publice.

Foarte multe din marile companii private au importante activități cu caracter social. Contrar unoropinii care se mai fac auzite la noi în țară, nici un om de afaceri nu este interesat în păstrarea unor zone înstare de sărăcie, pentru că în astfel de zone potențialul de consum este scăzut. Infracționalitatea este deasemenea un fenomen care cauzează pierderi pentru activitățile economice. Prin urmare comunitățile deafaceri sunt dispuse să investească bani pentru a corecta astfel de situații. Majoritatea marilor companii audezvoltat fundații prin intermediul cărora susțin activități diverse pornind de la susținerea unor comunitățidefavorizate și ajungând la proiecte de cercetare în domeniul social. Atunci când acțiunile lor suntconjugate cu cele ale autorităților efectele pot fi importante și benefice.

Un prim avantaj este dispariția monopolului pentru anumite servicii oferite populației. In acest felcetățenii vor putea sa aleagă între mai mulți furnizori de servicii, care in acest fel vor fi mai bune si maiieftine. Tot din punctul de vedere al cetățeanului, in situația în care serviciile publice sunt asigurate desectorul privat, instituțiile publice pot sa-si asume un rol de control, de protejare a cetățeanului, rol maigreu de imaginat în cazul in care acestea ar fi în dubla poziție de jucător și arbitru. In același timp se produce o eficientizare a serviciilor publice, știut fiind că urmărindu-și propriulprofit, firmele private vor încerca să păstreze cheltuielile la nivele cât mai reduse.

In alta ordine de idei, putem vorbi de dispariția monopolului și din punctul de vedere al pieței muncii.Pe de o parte funcționarul public încetează să mai fie persoana de neînlocuit, singurul posesor alabilităților pe care o anumita activitate le solicită, deoarece va exista personal calificat și in sectorulprivat. Cu alte cuvinte, conducătorii instituțiilor publice vor avea posibilitatea de a selecta personalcalificat din sectorul privat.

Dispariția monopolului pe piața muncii este și în avantajul funcționarilorpublici. In situația in care un serviciu este oferit doar de instituția publica, acesta nu are alte alternative inceea ce privește locul de muncă. Apariția unor companii private cu același obiect de activitate îi oferă șifuncționarului posibilitatea de a alege în situația în care nu este mulțumit de locul de munca. In acelașitimp, există termen de comparație in ceea ce privește salarizarea, criteriile de performanță etc.

Un alt avantaj cert al instituțiilor publice este în ceea ce privește calificarea personalului. Cheltuielilelegate de acest domeniu sunt destul de importante. Mai mult decât atât, multe activități administrative nuau un caracter permanent. De exemplu, cei care plantează flori și au grijă de spatiile verzi sunt lipsiți deobiectul activității pe perioada iernii. În această situație organizația publică trebuie fie să plăteascăpersonal care nu este folosit la capacitate maximă, fie sa folosească personal sezonier care are o pregătiremai scăzută. Aceste probleme sunt rezolvate prin apelul la firme private.

Operativitatea și costurile mici cu care pot fi abordate sarcini administrative noi este un alt motiv pentru care apelul la firmele private este avantajos. Crearea unui nou serviciu public necesită timp șiresurse financiare și materiale. In schimb un contract cu o societate particulară poate fi realizat intr-untimp mult mai scurt și fără costuri materiale.

Utilizarea companiilor private pentru realizarea unor sarcini administrative are si câteva dezavantaje.Trebuie să menționăm că delegarea unor sarcini administrative către sectorul privat nu scuteșteautoritățile publice de responsabilitatea pe care o au pentru ducerea lor la îndeplinire. Datorită acestui faptremarcăm o serie de probleme care apar în derularea parteneriatelor între sectorul public și cel privat.In primul rând, controlul nemijlocit al autorităților publice este mai dificil in aceste situații. In aldoilea rând, în activitățile publice pe care le prestează, companiile particulare pot sa angajeze relații directcu cetățenii, dar de multe ori relațiile sunt cu instituția publică. In aceasta situație are loc un transfer deresurse de la sectorul public spre cel privat, transfer care poate genera acte de corupție.Cel mai mare dezavantaj este însă posibilitatea discriminării cetățenilor.

Firmele particulare urmărescîn activitatea lor profitul. Prin urmare vor evita să presteze activități nerentabile. Astfel, cetățenii carelocuiesc in zone neatractive vor rămâne fără anumite servicii. Exemple pot fi foarte multe: in urmaprivatizării firmelor de transport intrajudețean, acestea au refuzat să efectueze transportul in localitățile îndepărtate și slab populate unde cursele nu sunt profitabile. Rezultatul este că aceste localități nu beneficiază de transport comun. Astfel principiul tratamentului egal pe care instituțiile publice trebuie să-l acorde cetățenilor nu este respectat. Aceasta problema are câteva soluții care trebuie aplicate in funcție desituație. O prima soluție este ca pentru aceste zone sa fie păstrat serviciul public. O alta soluție estesubvenționarea activității firmelor private pentru ca serviciile prestate sa devină rentabile. Probabil cea mai avantajoasa rezolvare a acestor situații este utilizarea celui de-al treilea sector, cu alte cuvinte a organizațiilor neguvernamentale.

Societatea civilă

Este important ca serviciul public să fie privit prin prisma cetățeanului ca principal beneficiar al acestuia, calitatea unui serviciu fiind apreciată în funcție de gradul de satisfacție exprimat de cetățeni. Gradul de civilizație și bunăstare al unei colectivități locale depinde de diversitatea și calitatea serviciilor publice. Autoritățile publice locale sunt puse în fața unor responsabilități noi cărora sunt obligate să le facă față, astfel administrația publică locală trebuie să răspundă solicitărilor venite din partea cetățenilor săi în vederea asigurării bunăstării sociale a acestora.

Colectivitatea locală devine o entitate funcțională cu management propriu, bazat pe relații de parteneriat între cetățenii electori –consumatori de servicii publice, pe de o parte iar pe altă parte cu prestatorii de servicii (funcționari sau operatorii privați/publici). Parteneriatul social reprezintă o alternativă pe care o are la îndemână o colectivitate locală. Descentralizarea serviciilor publice trebuie să se întemeieze pe parteneriatul social, astfel urmărindu-se implicarea cetățenilor , participarea acestora, la luarea deciziilor care privesc în mod direct sau indirect colectivitatea locală.

Cetățenii sunt cei care furnizează autorităților locale informații privind necesitățile la nivel local și pot veni cu soluții în ceea ce privește rezolvarea unor probleme importante pentru colectivitatea locală. Cetățenii unei colectivități se află în relații cu autoritățile administrației publice, deoarece calitatea de cetățean scoate în evidență competența autorităților administrației publice în satisfacerea intereselor acestora. Relațiile ce se stabilesc între autoritățile administrației publice și cetățeni pot fi: relații de cooperare (colaborare)relații de utilizare a serviciilor publice (deci, de prestații din partea administrației către cetățeni) relații de autoritate (sau de subordonare a cetățenilor față de organele administrației publice).

Analizând aceste categorii de relații, vom evidenția necesitatea democratizării permanente a administrației publice în ideea stabilirii unei legături sistematice între cetățeni și administrație.

Este important ca cetățenii să fie implicați în gestionarea serviciilor publice. Acest aspect poate fi realizat prin intermediul următoarelor modalități:

dreptul cetățenilor de a fi informați

democrația reprezentativă

participarea prealabilă de decizie

participarea la gestionarea serviciilor publice

preluarea gestiunii

gestionarea plângerilor și reclamațiilor
Dreptul cetățenilor de a fi informați este consfințit prin lege.

Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht în 1992, prevede drepturi, obligații și participarea la viața politică a cetățenilor, cetățenia europeană vizează consolidarea imaginii și a identității Uniunii Europene și implicarea mai profundă a cetățeanului în procesul de integrare europeană. Tratatul de la Amsterdam specifică că orice cetățean european și orice persoană fizică sau juridică, având sediul într-un stat membru are drept de acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului Uniunii Europene, în limita rațiunilor de interes public sau privat. Informarea cetățeanului este considerată o prioritate de către instituțiile europene. Constituția României în articolul 31 alin precizează în mod imperios:

– alin. (1) „Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit"”.

– alin.(2) „Autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal”. În baza acestui drept consfințit prin lege administrațiile publice locale au obligația de a pune la dispoziția cetățenilor documentele necesare cunoașterii modului de organizare și funcționare a serviciilor publice locale. Democrația reprezentativă constă în faptul că cetățenii sunt reprezentați în consiliile locale de către consilierii aleși prin vot și care formează autoritatea deliberativă numită consiliul local.

Această formă de manifestare are dezavantajul că nu asigură automat și competența necesară funcționării serviciilor publice. Participarea prealabilă de decizie presupune ca înaintea adoptării unei hotărâri cetățenii să fie consultați. Legea administrației publice menționează că primarul poate propune consiliului local consultarea populației prin referendum, cu privire la problemele locale de interes deosebit. Principiul consultării cetățenilor în problemele locale de interes deosebit prin referendum local constituie o componentă a autonomiei locale.

În vederea consultării cetățenilor săi pe anumite probleme de interes local unitatea administrativ-teritorială poate organizata cu acești cetățeni consultări, audieri publice și dezbateri publice, în condițiile legii. Consultarea cetățenilor în ceea ce privește adoptarea unor decizii importante pentru colectivitatea locală urmărește:

– sporirea responsabilității administrației publice locale față de cetățean;

– implicarea activă a cetățenilor în procesul de luare a deciziilor administrative;

Participarea la gestionarea serviciilor publice nu este reglementată în legislația românească. Participarea sporadică, în forme mai mult sau mai puțin reglementate nu constituie o formă de participare la gestiune.

Forme incipiente de preluare a gestiunii serviciilor publice au existat și anterior; astfel Legea nr. 10/1974 prelua serviciul public de salubritate de la primării și-l transfera cetățenilor care erau obligați, sub sancțiunea amenzii, să execute măturatul, degajarea zăpezii, curățenia spațiilor verzi etc., în fața locuințelor.

Astăzi nu putem vorbi de preluarea gestiunii serviciilor publice de către cetățeni decât sub aspectul participării usagerilor la o societate comercială în calitate de acționari ai acelui serviciu public;

Deși legea permite înființarea serviciilor publice de către autoritățile administrației publice locale în practică nu s-a confirmat.

Dreptul cetățenilor – uzageri de a se plânge cu privire la cantitatea și calitatea serviciilor publice a constituit un principiu modern de funcționare a administrației locale. Cetățenii pot depune plângerile fie la primărie, fie acolo unde își are sediul prestatorul de serviciu. În primul caz, datorită birocrației plângerea va parcurge un traseu lung, dar cu posibilitate de soluționare; în cel de-al doilea caz, cererea este analizată mai rapid, dar fără șanse de rezolvare.

Pentru a indica echilibrul de putere în favoarea consumatorilor, cei care reprezintă interesele lor au identificat cinci factori cheie care oferă un suport structural pentru promovarea intereselor consumatorului. Acestea sunt principiile de: acces, alegere, informare, corectare și reprezentare. Principii ce fac parte din teoria promovării intereselor consumatorului. Intâi de toate, cetățenii trebuie să aibă acces la beneficiile oferite de un serviciu, fără acces ei nu pot intra. Alegerea lor de servicii trebuie să fie cât mai larg posibilă, pentru a stabili măsuri pentru suveranitatea consumatorului, și ei au nevoie de cât mai multe informații, atât pentru a le permite să facă alegeri raționale, cât și pentru a le utiliza la maximum în căutările lor.

De asemenea, ei au nevoie de mijloace pentru a transmite reclamațiile, nemulțumirile lor, când lucrurile merg prost, și pentru a primi corecțiile adecvate. În final, ei au nevoie de anumite mijloace ca să se asigure că interesele lor sunt corect reprezentate în fața celor care iau decizii ce le afectează bunăstarea lor. Aceste cinci principii au fost întâi dezvoltate în relația cu bunurile și serviciile dezvoltate pe piață. Opțiunea consumatorului joacă un rol cheie aici. Cetățenii au diferite cerințe și preferințe, diferite capacități pentru a plăti și diferite opinii despre ceea ce constituie valoarea banilor. Acolo unde există alegere, indivizii pot influența profiturile și comportamentul producătorului prin selectarea produselor și serviciilor cu cel mai potrivit raport calitate-preț pentru ei.

Pentru a evalua gradul în care administrația locala reușește să-și satisfacă proprii cetățeni aceasta trebuie să analizeze aspecte referitoare la:

– imaginea autorității publice locale vizând aspecte ca: performanța, corectitudine, amabilitate, viteza de reacție, flexibilitate și adaptabilitate în rezolvarea unor probleme punctuale, deschidere față de schimbări, aprecierea cetățenilor;

– gradul de implicare al autorității publice locale în angrenarea cetățenilor în

emiterea de propuneri necesare luării de decizii;

– gradul de accesibilitate la serviciile publice;

În vederea măsurării gradului de satisfacție oferit de serviciile publice, autoritățile publice își pot defini o serie de indicatori proprii interni cum ar fi:

– numărul de plângeri;

– numărul de plângeri rezolvate;

– timpul mediu de rezolvare a unei plângeri;

– receptivitatea funcționarilor publici față de solicitările cetățenilor,

– implementarea unor metode noi de relaționare cu cetățenii;

– timpul de eliberare a unor avize și acorduri, etc.;

– gradul de acoperire al serviciului public.

Definirea societatii civile

Societatea civilă cuprinde forme asociative de tip apolitic și care nu sunt părți ale unei instituții fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizațiile neguvernamentale – asociații sau fundații, sindicatele, uniunile patronale, sunt actori ai societății civile, care intervin pe lângă factorii de decizie, pe lângă instituțiile statului de drept pentru a le influența, în sensul apărării drepturilor și intereselor grupurilor de cetățeni pe care îi reprezintă.

Cei mai mulți oameni folosesc noțiunea de societate civilă în mod eronat, sau restrictiv, referindu-se ori la noțiunea de civil (ca opus termenului de militar) ori numai la organizațiile neguvernamentale. Astfel, în ultimii ani, s-a simțit nevoia unei completări aduse noțiunii, denumită acum sectorul nonprofit, sau cel de-al treilea sector al societății, unde primele două sunt instituțiile fundamentale ale statului și sectorul de afaceri.

Societatea civilă este cel mai simplu termen pentru a descrie un întreg sistem de structuri, care implică cetățeanul în diferitele sale ipostaze de membru într-o organizație neguvernamentală, într-un sindicat sau într-o organizație patronală. Oricare dintre aceste organizații este formată din cetățeni, asociați benevol sub diferite forme, care au aceleași interese și care își dedică timpul, cunoștințele și experiența pentru a-și promova și apăra drepturile și interesele personale. Se pare că definirea societății civile drept un ansamblu de capacități morale și politice este mult mai apropiată de realitate, decât să fie văzută ca o entitate ce produce, între altele, revendicări pe care statul trebuie să le satisfacă, subamenințarea unei crize de conducere. De fapt, așa era concepută societatea civilă în România anilor ‘90 și, din păcate, uneori și în prezent. În acest sens, la noi, uneori se face partizanat politic de către organizații ale societății civile care își propun să facă educație civică cetățenilor, să-i determine să-și însușească valori și norme specifice unei societăți profund democratice.

Totuși, nimic nu permite să se creadă în posibilitatea unui model teoretic care ar explica „tranziția” și l-ar ghida către o situație în care oamenii ar poseda asemenea capacități. Înțeleasă astfel, societatea civilă nu este o stare finală determinată, o condiție socială la care oamenii să poată spera să acceadă, nici ceva definitiv cucerit pentru o colectivitate umană sau alta: ea nu este niciodată disponibilă decât într-o manieră precară și aleatoare. Practic, se poate afirma că modul de definire și de concepere a rolului și statutului societății civile sunt în mod esențial dependente de condițiile sociale, politice, economice, culturale existente în fiecare țară.

De exemplu, în statele din Sud extensia și forma societății civile pe care ne putem aștepta să le găsim vor depinde direct de caracterul statului în cauză, de nivelul său de dezvoltare economică și nu numai. Societatea civilă reprezintă „ansamblul raporturilor interindividuale, a structurilor familiale, sociale, economice, culturale, religioase, care se dezvoltă în societatea dată, în afara cadrului și intervenției statului”. Definiția aceasta vorbește de ansamblul raporturilor interindividuale etc., ceea ce ar presupune existența unor legături de autoritate și/sau funcționale între organizațiile ce compun societatea civilă. În realitate, astfel de relații nu există.

De regulă, noțiunea „ansamblu” este asimilată celei de sistem, iar acesta din urmă presupune interacțiune și interdependență între elementele constitutive. Astfel, orice schimbare petrecută într-una din părțile componente atrage după sine modificări la nivelul întregului sistem. Or, societatea civilă nu este, prin definiție, un sistem, ci un spațiu în care există și acționează o multitudine de organizații specifice între care pot să se stabilească sau nu legături diverse, printre care nu se află cele de interdependență și/sau de interacțiune. De fapt, pot exista relații funcționale doar între același tip de organizație a societății civile ce acționează în același domeniu, dar la niveluri diferite. În acest sens, se pot da ca exemple organizațiile ecologiste ce acționează la nivel local și național. Ele pot stabili o serie de legături funcționale care le va facilita atingerea scopurilor propuse prin concertarea eforturilor lor. Societatea civilă și statul se intersectează și se presupun reciproc.

Dacă societatea civilă include spațiul neocupat de stat și de piață, atunci ea, prin activitatea organizațiilor ce o compun, interacționează cu celelalte ocupante ale spațiului „societății umane”. În realitate, organizațiile societății civile nu sunt altceva decât structuri instituționalizate, cu existență limitată sau nu în timp, cu scopuri și obiective definite – altele decât cele lucrative și cucerirea puterii politice în stat – cu claritate în statutul lor de constituire, la care participarea oamenilor este voluntară, liberă și conștientă.

În calitate de organizații ale societății civile se pot întâlni familiile, asociațiile diverse, sindicatele, fundațiile, organizațiile neguvernamentale. În acest sens, opiniile diferiților autori sunt împărțite. Iată câteva exemple: „Definiția cea mai simplă, direct și intuitiv evidentă, dar și cu cea mai mare valoare, este că societatea civilă reprezintă acel ansamblude instituții neguvernamentale diverse, suficient de puternice pentru a contrabalansa statul și care, fără a-l împiedica să-și îndeplinească rolul de menținere a păcii și de a judeca imparțial cu privire la interesele majore, este totuși capabil să-l împiedice să domine și să atomizeze restul societății”.

Totodată, prin societate civilă „se înțelege o ordine socială și economică care se transformă potrivit propriilor reguli, independent de cerințele etice ale asociațiilor legaliste sau politice. Termenul se referă la aspectele nepolitice ale ordinii sociale contemporane, a căror importanță a crescut atât de mult încât se discută dacă există un acord între societatea civilă și stat. În societățile pluraliste, societatea civilă a obținut un loc important, constituind una din formele cele mai importante de apărare a indivizilor și grupurilor umane în fața expansiunii statale și furnizând mijloacele de influențare a deciziilor politice”.

În același timp, societatea civilă reprezintă tot ceea ce, în sânul națiunii, dar în afara administrației și a puterii politice, contribuie la funcționarea globală a societății, de la întreprinderi mari sau mici, până la cea mai mică asociație ce adună la o activitate comună persoane având aceleași gusturi sau dorințe. De asemenea, societatea civilă poate fi văzută ca un spațiu sau o arenă politică, unde asociații voluntare caută, în afara partidelor politice, să determine regulile, formale și informale, ce guvernează un aspect sau altul al vieții sociale. Asociațiile voluntare sunt formate din persoane care pot, vor și se angajează conștient la o activitate neremunerată care prezintă interes pentru ei sau comunitatea din care fac parte.

Este evident că societatea civilă nu se reduce doar la organizațiile neguvernamentale. Toate organizațiile societății civile sunt voluntare. Obiectivul lor fundamental nu este să obțină profituri financiare (ca întreprinderile) și nici să ocupe funcții politice oficiale (ca partidele politice). Desigur, în practică, frontierele dintre societatea civilă, piață și sectorul public nu pot fi separate cu rigurozitate. De exemplu, asociațiile profesionale adesea apără interesele comerciale ale membrilor lor. Unele sindicate sunt strâns legate de partidele politice.Astfel, în România, și nu numai, se obișnuiește ca unii lideri de sindicat să fie susținuți pentru a obține calitatea de parlamentar. De asemenea, pot exista situații în care unele organizații neguvernamentale (ONG) sunt create de guvern. Totuși, în principiu, societatea civilă reprezintă o sferă distinctă, unde oamenii caută să influențeze guvernarea fără a spera să obțină din aceasta un profit comercial sau o putere oficială.

O orientare politică activă este fundamentală pentru societatea civilă, mai precis pentru acele organizații ale sale care își propun obiective din domeniul social, al dezvoltării durabile, al mediului ambiant, al democrației. În afara faptului că acestea sunt grupuri de cetățeni voluntari și care apără poziții politice, organizațiile societății civile sunt extrem de diverse. Ele sunt foarte diferite prin: oamenii pe care îi reprezintă; funcțiile, mărimea, nivelul resurselor și forma de organizare; întinderea geografică a acțiunilor lor; experiența lor istorică; contextul lor cultural; programele, ideologiile și tacticile lor.

De asemenea, organizațiile societății civile se deosebesc și din punctul de vedere al strategiei folosite în atingerea obiectivelor lor. Sub acest aspect, în general, se utilizează patru strategii și anume: strategia „respingerii”, adică strategia care refuză acele măsuri și acțiuni statale pe care le consideră ca fiind defavorabile oamenilor și comunităților cărora ei aparțin. De exemplu, atitudinea față de globalizare a unora dintre organizațiile societății civile este de respingere și de eliminare a acestui fenomen; strategia „conformistă”, adică acele organizații care o adoptă sunt mai mult sau mai puțin împotriva unor politici naționale, regionale sau globale, în raport de nivelul de realizare a intereselor membrilor lor; strategia „reformistă”, adică aceea în care se acceptă principiile politicii respective, dar se vrea schimbarea regulilor și instituțiilor implicate în transpunerea lor în practică, cu scopul, mai mult sau mai puțin evident, de a avea ele un rol major în tot ceea ce se va întreprinde; strategia „transformistă” este uzitată de acele organizații care văd în politica sau procesul la care se raportează o oportunitate pentru înfăptuirea obiectivelor lor cele mai generale. Există opinii potrivit cărora societatea civilă urmărește obiective conformiste, reformiste și radicale.

Organizațiile conformiste ale societății civile caută să mențină și să întărească regulile existente. Mulți dintre cei care fac lobby antreprenorilor și asociațiilor profesionale, precum și unele fundații adoptă o conduită conformistă. Reformiștii speră să corecteze ceea ce ei apreciază ca rele și/sau disfuncționale în regimurile existente, păstrând intacte structurile sociale care le susțin. Grupurile social-democrate, instituțiile de cercetare, consumatorii, apărătorii drepturilor omului, organizațiile umanitare și de sindicat au o agendă reformistă. Radicalii vor să transforme ordinea socială. Ei sunt adesea desemnați ca „mișcări sociale” și includ în rândurile lor o gamă variată de organizații, cu ideologii diverse, cum ar fi anarhiștii, fasciștii, feministele radicale, pacifiștii, ca mișcări de înnoire religioasă. Fiecare este în opoziție cu statul, cu valorile liberale și nu numai. În alte studii se vorbește despre natura societății civile, afirmându-se că aceasta, în acțiunile sale, nu recurge decât la puterea culturii și nu la puterea economică și/sau la cea politică.

Pentru a se face cât mai corect și mai exact înțeles, autorul citat apreciază că, în esență, cultura se ocupă de domeniul ideilor, sub formele lor cele mai diverse, la care se atașează, între altele, concepțiile despre lume, cunoașterea, interpretările, simbolurile, identitățile, etica, arta și spiritualitatea. „Sfera culturală” a societății este subsistemul ce întreține relații cu evoluția ansamblului facultăților umane și a generării cunoașterii, a interpretării și a sensului sacru, a artei și a eticii. Cultura este spațiul social în care identitatea și sensul iau naștere. Cele două sunt componente inseparabile. În alți termeni, cultura este sursa ce determină și conservă toate comportamentele umane. Pierderea sensului duce la rătăcire și la comportamente deviante, în timp ce descoperirea sa conduce spre mai multă creativitate, participare și productivitate.

Puterea culturală a societății civile se manifestă în maniera în care pune întrebările și, mai ales, avansează criticile la adresa puterii politice. Atunci când puterea culturală se activează, ea nu lucrează nici cu scrutine, nici cu alegeri. Ea dezvăluie mai degrabă teme care sunt legate de sens, de adevăr, etică și morală, de credibilitate și legitimitate. Prin urmare, se poate spune că societatea civilă reprezintă capitalul de încredere, acel ceva în care mulți oameni investesc speranțe și așteptări.

Diversitatea de opinii privind conceptul de „societate civilă” se datorează faptului că acest termen poartă amprenta unei moșteniri istorice particulare încărcate de imprecizie și contradicții. Aceasta, cel puțin, din următoarele motive:

1. Dubla și succesiva întrebuințare a termenului societate civilă pentru a denumi realități distincte. Inițial, societatea civilă desemna o societate organizată ca stat, adică statul. Pentru ca ulterior, și în prezent, să denumească o sferă a vieții sociale, coexistentă statului, dar autonomă și aflată într-un echilibru cu acesta;

2. Asupra originilor sau condițiilor istorice ale constituirii primelor societăți civile planează încă incertitudini, persistă controverse. Astfel, unii autori socotesc că „noțiunea și termenul de societate civilă își au originea în Scoția secolului al XVIII-lea, apărând în mediul unor comunități religioase protestante”. Alții apreciază că „pentru prima oară noțiunea de societate civilă a apărut în limba franceză – este vorba despre apariția termenului, în 1546, în traducerea din latină a lucrării intitulată Somme de theologie, opera lui Philippe Malanchthon;

3. Absența unor criterii riguroase de definire a noțiunii de societate civilă cu care să se poată opera în circumstanțele cele mai diferite.

În concluzie, se poate afirma că societatea civilă este simultan:

a) un domeniu al vieții sociale reglementat de o anumită ordine legală, dar autonomă în raport cu statul, în care se manifestă spontan inițiativa voluntară a indivizilor și grupurilor umane în vederea satisfacerii intereselor, aspirațiilor private și de grup;

b) o diversitate de forme de organizare (fundații, asociații, federații, organizații neguvernamentale prin care oamenii se exprimă public și încearcă să promoveze o gamă largă de interese, de la cele economice, culturale, educative, profesionale, până la cele civice și politice.

Aceste forme de organizare alcătuiesc o pluralitate de centre de interese și de putere în cadrul societății și acționează în funcție de natura scopurilor propuse, în alianță sau în opoziție unele cu altele sau cu puterea de stat instituită. Totuși, atributele-cheie ale societății civile sunt acelea că se referă la viața publică și nu la activitățile private sau casnice, juxtapuse familiei și statului și există în cadrul domniei legii. Societatea civilă, prin organizațiile sale, este expresia speranței cetățenilor „de a fi ascultați” atunci când se iau decizii semnificative pentru ei și în numele lor. În același timp, ea reprezintă forma prin care oamenii pot atenua sentimentul de insecuritate crescută datorită consolidării instituțiilor statului, care, din dorința de a asigura condițiile organizării și desfășurării legale a vieții și activității sociale, economice, culturale etc., întăresc măsurile de control și supraveghere a populației și a organizațiilor de orice natură. În acest context, se intensifică măsurile întreprinse de instituțiile abilitate ale statului, prin care acesta caută să asigure funcționarea societății în deplin consens cu normele și regulile fixate de el.

Deși aceasta pare că are drept scop asigurarea securității indivizilor și a comunităților umane, cu timpul, aceste măsuri sunt percepute de către „beneficiarii lor” ca generatoare de insecuritate umană. Organizațiilor societății civile le revine misiunea de a atenua efectele acestor acțiuni ale statului, care, de fapt, aduc atingere drepturilor generale ale omului. Totodată, societatea civilă, prin lărgirea ariei geografice de acțiune, se manifestă ca un factor de diminuare a presiunii provocărilor și sfidărilor asupra securității umane, la toate nivelurile – local, național, regional și global. În plus, prin extinderea razei de acțiune, organizațiile societății civile se impun tot mai mult ca un partener credibil al înfăptuirii unei noi ordini mondiale, ca un pilon de bază al dezvoltării durabile a tuturor comunităților umane.

Puterea societății civile stă în numărul organizațiilor care o compun. Se estimează că, în prezent, sunt trei milioane de organizații ale societății civile. De exemplu, în SUA sunt circa un milion de astfel de organizații. Potrivit sursei citate, unele dintre aceste organizații au un mare număr de membri. De exemplu, National Wildlife Federation are între trei și șase milioane de membri, Friend of the Earth (o organizație militantă ecologistă) numără un milion de persoane localizate în 60 de țări. În Filipine sunt 80.000 de organizații ale societății civile, iar în Brazilia și India peste 100.000 de astfel de structuri organizatorice. În România, în 1998, erau circa 38.000 de organizații ale societății civile.

Rolul societatii civile

Societatea civila are menirea de a remodela cultura politica si spiritul civic, fiind agentul care initiaza si implementeaza schimbari la nivel social, cu implicarea directa a cetatenilor. Societatea civila are puterea de a influenta deciziile politice, economice sau de interes public, avand rolul de a monitoriza activitatea institutiilor statului si de a lua atitudine fata de politici care vin in contradictie cu interesele cetatenesti sau in caz de abuzuri de putere. Prin urmare, rolul principal este acela de a asigura o corecta supraveghere a modului in care factorii politici sau economici respecta interesele majoritatii. Cu capacitatea de a genera alternative politice, obiectivul principal al acestor organizatii il reprezinta mentinerea unei presiuni constante asupra factorilor de decizie si ameliorarea calitatii vietii.Societatea civilă are dreptul și datoria de a influența deciziile politice, economice sau de interes public.

Reacțiile societății civile față de politicile administrative sau economice care vin in contradicție cu interesele sale sunt variate: manifestații, campanii de presă. mesaje de protest etc. Cum astfel de acțiuni sunt dificil de organizat și au adesea impact pe termen scurt, este necesară apariția unor structuri paralele cu cele ale statului: organizații non-guvernamentale, asociații profesionale, sindicate, patronate etc., care să monitorizeze activitatea instituțiilor statului și modul de soluționare a revendicărilor și care să mențină o presiune constantă asupra factorilor de decizie. Acestea trebuie să colaboreze cu structurile implicate în administrarea societății, pentru a găsi soluțiile potrivite și a ameliora continuu calitatea vietii.Societatea civilă trebuie să se implice într-o gamă largă de probleme, cum ar fi guvernarea unei țări, relațiile internaționale, dezvoltarea economică sau protejarea mediului înconjurător.

În acest scop, este necesar să fie constituită din cât mai multe organizații "specializate" în cât mai multe domenii care privesc organizarea și administrarea societății umane. Aceste instituții trebuie să cunoască politicile curente și propunerile de politici, pentru a monitoriza modul în care factorii politici sau economici respectă interesele majorității populației în domeniile respective.

Caracteristicile societatii civile

În România, rolul societății civile este încă puțin semnificativ în influențarea deciziilor politice, economice sau/ și de interes public. În țările dezvoltate, organizațiile societatii civile participă la dezbateri publice pe teme precum: politica de imigrație, măsurile de protecție a persoanelor defavorizate, mergând până la aspecte relativ abstracte, care țin de starea "morala" a societații. În regimurile totalitare, nu putem vorbi despre o societate civilă întrucât influențarea deciziilor politice sau economice de către cetățeni este de neconceput. Așadar, rolul societății civile este foarte important în statele democratice, iar în statele aflate la începutul drumului către democrație, rolul său este în mod special important, întrucât influențarea deciziilor politice și economice constituie un exercițiu democratic fundamental.Lunga perioadă de tranziție a României a fost însoțită de inerția sau subdezvoltarea societății civile. În acest context, consolidarea societății civile prin înființarea mai multor ONG-uri cu scopuri clare care să acopere întreaga paletă a activităților sociale, constituie calea pentru revigorarea societății românești.

Există alte două modalități de întărire și diversificare a instituțiilor societății civile. În primul rând, racordarea la instituții ale unei societăți civile internaționale (de ex., Crucea roșie,. Amnesty International, Greenpeace etc.), a căror putere și arie de acțiune sunt mult mai extinse. În al doilea rând, crearea unei societăți civile virtuale, prin intermediul Internet-ului ar putea crește coeziunea socială, ar facilita accesul la informație și participarea populației la diferite acțiuni. Datorită specificului său, societatea civilă întărește legitimitatea democrației, multiplică mijloacele de expresie a intereselor, întărește conștiința și încrederea cetățenilor în puterea lor, permite recrutarea și formarea de noi lideri. Persoanele active in cadrul societatii civile, in calitate de patroni, muncitori din sindicate, specialisti, artisti grupati in asociatii profesionale etc., pot fi regasite ca agenti ai societatii politice, indeplinind functii politice. Alte persoane ramân, însă, doar agenți ai societății civile.

Organizatiile componente

Societatea civilă este reprezentată de instituțiile și organizațiile sociale și civice care constituie temelia unei democrații funcționale. Organizațiile societății civile se implică în luarea decizilor privind dezvoltarea socială sau a deciziilor de interes public. Societatea civilă este o noțiune care descrie forme asociative de tip apolitic și care nu sunt părți ale unei instituții fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizațiile neguvenamentale – asociații sau fundații, sindicatele, uniunile patronale sunt actori ai societății civile, care intervin pe lânga factorii de decizie, pe lânga instituțiile statului de drept pentru a le influența, în sensul apărării drepturilor și intereselor grupurilor de cetățeni pe care îi reprezintă.

Există diferite definiții ale conceptului de "societate civilă". În limbajul comun, sensul atribuit este adesea unul reducționist, mulți oameni înțelegând prin "societate civilă" organizațiile nonguvernamentale. Școala londoneză de economie, Centrul pentru Societatea Civilă, utilizează ca definiție de lucru: "Societatea civilă se referă la un set de instituții, organizații și conduite situate între stat, afaceri și familie. Aceasta include organizații non-profit, organizații filantropice, mișcări sociale și politice, alte forme de participare socială și civică".

Exemple de instituții ale societății civile:

organizații nonguvernamentale (ong-uri);

organizații comunitare (community-based organizations);

asociații profesionale;

organizații politice;

cluburi civice;

sindicate;

organizații filantropice;

cluburi sociale și sportive;

instituții culturale;

organizații religioase;

mișcări ecologiste;

media;

Societatea civilă descrie un întreg sistem de structuri, care permit cetățenilor noi roluri și relații sociale, prin diferite modalități de participare la viața publică.

Societatea modernă se structurează prin trei componente:

componenta economică

componenta politică (instituțiile fundamentale ale statului)

componenta societății civile, scetorul non-profit, care legitimează sau amendează celelate două componente.

Dincolo de aspectul instituțional, societatea civilă este formată din cetățeni, care, asociați sub diferite forme, participă la viața publică, influențează politicile, apără și promovează interesele populației. Sergiu Tamas, in "Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultura civică" (Editura Academiei Române, 1993), afirma că "formarea societății civile este rezultatul unei mișcări spontane și creatoare a cetățenilor care instituie în mod benevol diverse forme de asociere politică, economică, culturală. În cadrul societății civile, cetățenii intră într-o țesătură de raporturi sociale, participând benevol la activitatea unei multiplicități de asociații, organizații, cluburi, în vederea promovării unei diversități de obiective și interese.

Organizațiile societății civile sunt, într-un anumit sens, autonome, în raport cu statul, reprezentând o multitudine de centre de putere, un sistem al puterilor non-statale".O societate democratică reală se construiește în timp îndelungat. Un prim pas însă pentru o democrație funcțională îl reprezintă instituțiile și mecanismele democratice, iar societatea civilă, în acest context, acționează ca mecanism reglator pentru societățile democratice.Instituțiile societății civile sunt necesare și în țările cu o puternică tradiție democratică, dar în special în țările în care democrația se construiește.

Nu de puține ori, politicienii și oamenii de afaceri pun interesele de partid sau de afaceri înaintea intereselor populației. În astfel de situații, cine este chemat să "facă dreptate" și să corecteze disfuncționalitățile?Societatea civilă are dreptul și datoria de a influența deciziile politice, economice sau de interes public. Reacțiile societății civile față de politicile administrative sau economice care vin in contradicție cu interesele sale sunt variate: manifestații, campanii de presă. mesaje de protest etc. Cum astfel de acțiuni sunt dificil de organizat și au adesea impact pe termen scurt, este necesară apariția unor structuri paralele cu cele ale statului: organizații non-guvernamentale, asociații profesionale, sindicate, patronate etc., care să monitorizeze activitatea instituțiilor statului și modul de soluționare a revendicărilor și care să mențină o presiune constantă asupra factorilor de decizie.

Acestea trebuie să colaboreze cu structurile implicate în administrarea societății, pentru a găsi soluțiile potrivite și a ameliora continuu calitatea vietii.Societatea civilă trebuie să se implice într-o gamă largă de probleme, cum ar fi guvernarea unei țări, relațiile internaționale, dezvoltarea economică sau protejarea mediului înconjurător. În acest scop, este necesar să fie constituită din cât mai multe organizații "specializate" în cât mai multe domenii care privesc organizarea și administrarea societății umane. Aceste instituții trebuie să cunoască politicile curente și propunerile de politici, pentru a monitoriza modul în care factorii politici sau economici respectă interesele majorității populației în domeniile respective.

Capitolul 4. Participarea cetatenilor la furnizarea serviciilor publice

Ce este participarea cetateneasca la furnizarea serviciilor publice

În limbajul cotidian, întâlnim frecvent ideea că imaginea unei țări este dată de administrația acesteia. Fenomenul administrativ se află într-o strânsă legătură cu problematica puterii și guvernării.

Autoritățile publice, în calitate de putere instituționalizată, exercită constant același tip de activități de comandă, comunitatea în ansamblul ei fiind conștientă de legitimitatea asumării și exercitării acestor prerogative, precum și de îndatorirea de a respecta deciziile conducerii, sub sancțiunea unor pedepse sociale.

Indiferent din ce punct de vedere am aborda această problemă, poporul este titularul absolut al puterii politice. Apelând la proceduri electorale, cetățenii își exercită puterea politică prin intermediul unor reprezentanți ai săi, care pun bazele funcționării sistemului politic, statul fiind constituit pentru a exercita această putere delegată, circumscrisă înfăptuirii unor obiective sociale, de interes general.

Din cercetare doctrinei românești, în special aceea formată în perioada interbelică, se desprinde faptul că administrația reprezintă totalitatea servicilor publice ori că serviciul public este mijlocul prin care administrația își exercită activitatea.

Serviciul public este un organism administrativ creat de stat, județ sau comună, cu o competență și puteri delimitate, cu mijloacele fianciare procurate din patrimoniul general al administrației publice creatoare, pus la dispozițiunea publicului pentru a satisface în mod regulat și continuu o nevoie cu caracter general, căreia inițiativa privată nu ar putea să-i dea decât o satisfacție incompletă și intermitentă. Această definiție reliefează ideea că furnizarea de servicii este o funcție esențială în relația dintre instituțüle guvernamentale și cetățeni.

În decursul ultimilor zece ani, înțelegerea ideii că cetățenii trebuie priviți ca și clienți a devenit tot mai importantă în modul de gândire și acțiune al autorităților. Clienții au dreptul de a solicita de la furnizori servicii care le satisfac nevoile în mod rapid, accesibil, calitativ și la un preț redus, oferite cu amabilitate. Această regulă se aplică în special administrației, ca furnizor de servicii publice de bază. Faptul că administrația deține monopolul în furnizarea unor produse care sunt deseori fie nedorite, fie puțin dorite, îngreunează relația dintre administrație și clienții săi și, în realitate, presupune un efort suplimentar.

Furnizarea de servicii de calitate la prețuri accesibile este de asemenea o condiție pentru o bună imagine a administrației. Semnificația bunei furnizări de servicii, ca și condiție pentru imaginea pe care cetățenii o au despre administrație, nu este întotdeauna evaluată corect. Furnizarea de servicii nu este o activitate izolată, ci este parte a relației complexe dintre administrație, societate și cetățeni, bazată pe diverse dimensiuni, deoarece este dinamică și deoarece administrația în sine este un organism complex

Pentru mulți cetățeni administrația locală este cea mai tangibilă formă de guvernare, și este de asemenea nivelul de guvernare cu care au contact cel mai frecvent în viața de zi cu zi. Aceasta este valabil atât pentru individul care a ales o reședință, cât și pentru întreprinzătorul care caută o locație pentru afacerea sa. Dezvoltarea tehnologiei informației și a mass-mediei au o influență incontestabilă asupra acestei relații. Ele oferă șansa organismelor guvernamentale de a fi mai aproape de cetățeni, dar, în ceea ce privește abordarea personală, totuși autoritățile locale rămân mai aproape de cetățeni. Puterea administrației locale este aceea că reprezintă cetățeanul de rând. În evaluarea opiniilor cetățenilor despre administrație, este foarte importantă această proximitate, precum și faptul că se referă la chestiuni de bază pentru cetățeni.

Receptivitatea administrației locale la nevoile cetățenilor și ale companiilor este esențială pentru îmbunătățirea capacității administrațiilor locale. Aceasta necesită o orientare spre nevoile clienților și acceptarea faptului că deseori furnizarea de servicii nu este la nivelul așteptat. Orientarea spre nevoile cetățenilor este un amestec de comportament amabil din partea funcționarilor guvernamentali și necesitatea de a se ghida după cererile cetățeanului ca și client, chiar și atunci când se știe că cetățeanul nu dorește cu adevărat să solicite licențe, avize și alte documentații complexe. Îmbunătățirea furnizării de servicii nu este un proces izolat. Întărirea participării cetățenilor, lupta împotriva corupției și îmbunătățirea abilităților managementului și administrației sunt elemente prezente continuu în procesul îmbunătățirii furnizării de servicii.

În ceea ce privește furnizarea serviciilor, cetățeanul este pe primul loc. Structura organizației și atitudinea de bază a angajaților trebuie să se formeze în concordanță cu principiile logicii clientului. Aceasta este dificil pentru administrație, deoarece nu este obișnuită să privească astfel lucrurile. În orice caz, satisfacția cetățeanului este esențială. În mod natural, aceasta nu poate fi privită separat, ci ca parte dintr-un întreg mai vast care definește relațiile dintre stat și societate. Alături de încredere și fiabilitate, satisfacția în relația dintre guvern și cetățeni este factorul determinant pentru acceptarea guvernării

Încrederea este un element de bază în relația între alegători și reprezentanții aleși și reprezintă o parte a legitimității reprezentanței sistemului politic. Încrederea trebuie să fie câștigată prin luarea deciziilor în mod transparent, prin acțiuni eficiente și eficace din partea guvernului și prin rolul clar definit pentru reprezentanții aleși Câștigarea încrederii este prima responsabilitate a administrației politice.

Fiabilitatea este un alt element cheie în relația dintre cetățeni, guverne ca și organizații, și societate în toate aspectele sale – cetățenii ca indivizi, companiile, organizațiile societății civile .

Putem vorbi astfel despre o legitimitate instituțională. „A spune ceea ce faci și a face ceea ce spui”. Trebuie să indice în mod clar la ce pot să se aștepte cetățenii și să respecte aceste angajamente. Aceasta este principala responsabilitate a conducerii guvernelor și, derivând de aici, a administrației. O administrație locală cu o bună prestație conduce la întărirea economiei locale. În mod contrar, o fiabilitate redusă, la fel ca și furnizarea serviciilor de slabă calitate, este dezastruoasă pentru imaginea și autonomia municipalității. Aceasta presupune promovarea și asigurarea profesionalismului în domeniul public pe termen lung și presupune îndeplinirea angajamentelor, respectarea promisiunilor și termenelor.

Administrația poate contribui la obținerea fiabilității prin transparență, oferind explicații și contribuind la căutarea unor alternative. Și nu în ultimul rând, integritatea este o parte a fiabilității. Aceasta se aplică de asemenea și administrației. Aceste aspecte sunt discutate în secțiunea despre rețele dintre guverne și cetățeni.

Fiabilitatea, încrederea și satisfacția clientului se sprijină una pe cealaltă. Furnizarea de servicii este unul din pilonii dreptului de a exista, iar aceasta necesită conștiința eficacității și eficienței sale. Trebuie să furnizeze servicii publice într-o manieră profesională și adecvată, la costul cel mai mic posibil. responsabilităților lor în furnizarea serviciilor. Uneori, cetățenii consideră că serviciile ar trebui oferite gratuit, deoarece serviciul provine „de la guvern”.

În acest moment o atenție deosebită este acordată comunicării externe cu cetățenii, companiile, asociațiile și alți actori cu care sectorul public colaborează. În acest domeniu, tehnologia joacă un rol important, și anume nu se poate spune unde se regăsesc principalele consecințe, dar se poate preciza că introducerea sistemului digital are consecințe atât pentru comunicarea internă cât și pentru cea externă.

Administrația trebuie să urmărească asigurarea binelui individual în contextul binelui general și nu poate exista fără cetățeni, fiind constituită pentru a-i sluji pe aceștia. Democrația presupune participarea cetățenilor la viața societății. În lipsa participării este posibil ca guvernul să monopolizeze puterea și să–și susțină exclusiv propriile intrese. Tocmai de aceea, cetățenii au datoria de a le aminti în permanență guvernanților că sunt aleșii și reprezentanții lor. Ca să poată participa la decizia publică, cetățeanul trebuie să fie informat și responsabil. Cu cît o societate are cetățeni competenți și activi, cu atît democrația este mai puternică.

Esența democrației este conducerea cu și pentru oameni. Cu cât democrația din România înainteaza în vârstă, cu atât acest lucru va deveni din ce în ce mai evident. Acest lucru înseamnă că democrația nu reprezintă doar dreptul de a alege. Conducerea cu și pentru oameni este un parteneriat între oameni și liderii în care și-au investit încrederea. În democrațiile din toata lumea, populația joaca un rol important în guvernarea de zi cu zi. Administrația publică locală ar trebui să încurajeze și să faciliteze acest rol. Problema este ca majoritatea populației din Romania de abia începe să realizeze complet puterea oferită de către democrație.
Parteneriatul dintre liderii aleși si populatie presupune sinceritatea liderilor. Populația ar trebui să aibă acces la informațiile care au efect asupra ei. Aceasta înseamna că cetățenii sunt consultați în momente cheie de decizie în procesul de guvernare. Cetățenii ar trebui, de asemenea, să se ofere voluntari pentru participarea în diferite comisii și grupuri operative în scopul de a ajuta administrația locală să rezolve unele probleme. Ei pot veni cu idei noi sau pot monitoriza o activitate sau un proces important.

În concluzie, cetățenii ar trebui să știe cum sunt adoptate deciziile, cum sunt elaborate bugetele locale și cum sunt ele aprobate. De asemenea, ar trebui să știe cum sunt cheltuiti banii si cum sunt colectate veniturile. Chiar dacă ei sunt prinși în agitația vieții zilnice încât adesea par că nu sunt interesați, iar încercarea de a-i informa și educa pentru a le forma cultura administrativă pare un efort inutil, acest efort nu este fără rost, ci pur și simplu foarte greu. Din această cauza, participarea cetățenească în Romania trebuie să depășească stadiul declarativ și să se transforme într-un factor coerent și constant ca fundament al unei democrații sănătoase.

Tipurile de participare cetateneasca

Participarea cetățenilor la luarea deciziilor într-o democrație cu tradiție este un proces gradat, care presupune parcurgerea anumitor etape. Aceste etape se suprapun peste cele două niveluri de participare, ca parte a unui model ideal de implicare a cetățenilor. Primul nivel al participării este informarea, care presupune eforturi atât din partea cetățenilor, cât și din partea administrației locale. Administrația publică este datoare să emită informații către cetățeni privind activitatea și planurile sale pentru ca aceștia să poată înțelege direcțiile prioritare ale politicii administrative a aleșilor locali. Al doilea nivel se referă la consultarea cetățenilor, aceasta fiind acțiunea autorităților pentru identificarea necesităților cetățenilor, pentru evaluarea priorităților unor acțiuni sau colectarea de idei și sugestii privind o anumită problemă.

Patru lucruri stau la baza participării cetățenești. Acestea sunt:

Administrația locală deschisă spre implicarea cetățenilor în activitatea

complexă a procesului de guvernare.

Transferul continuu de informații de la administrație la cetățeni.

Modalități eficiente prin care administrația culege informații de la

cetățeni.

Cetățeni informați care își onorează obligația de a participa ca parteneri

egali în activitățile administrației, deoarece înțeleg problemele.

Participarea cetățenească reprezintă combinația acestor elemente – informație, comunicare și implicare în relația care se stabilește între administrație și cetățeni, iar activitățile administrației sunt dezvoltate și susținute în așa fel încât să corespundă cât mai mult posibil nevoilor și dorințelor cetățenilor. Aceste elemente sunt prezentate pe scurt în următoarea definiție:

Participarea Cetățenească este procesul prin care preocupările, nevoile și valorile cetățenilor sunt încorporate în procesul decizional al administrației publice locale. Există două direcții de comunicare (între cetățeni și administrație), cu scopul general de îmbunătățire a deciziilor (administrației publice locale) susținute de către cetățeni .

Necesitatea participarii cetatenilor la furnizarea serviciilor publice

Cetatenii trebuie să înțeleagă care le sunt responsabilitățile în acest proces democratic de guvernare. Aceasta înseamnă că administrația locală trebuie să educe cetățenii în rolul lor de participanți activi în activitățile administrației – nu numai în alegeri, ci și în derularea procesului de guvernare. Într-o comunitate locală, unde administrația și cetățenii sunt implicați activ în procesul participării cetățenești, administrația locală va fi pregătită:

să împărtășească informațiile într-o manieră onestă, completă și clară;

să ofere cetățenilor posibilitatea de a-și exprima opiniile și de a influența

deciziile administrației într-un mod corect și deschis;

să încurajeze cetățenii să profite de aceste posibilități;

să se angajeze în explicarea modului in care s-a luat decizia, furnizând toate argumentele care au fundamentat această decizie.

În același timp cetățenii:

vor înțelege drepturile și obligațiile care le revin pentru a participa la

luarea deciziilor la nivel local, decizii care le pot influenta direct sau

indirect viețile;

vor fi pregătiți să lucreze onest și constructiv pentru a sprijini

reprezentanții administrației publice locale în rezolvarea problemelor.

VALORI DE BAZĂ PENTRU PUNEREA ÎN PRACTICĂ A PARTICIPĂRII

PUBLICE

1. Publicul ar trebui să aibă un cuvânt de spus în deciziile cu privire la acele

acțiuni care le afectează viața.

2. Participarea publică include promisiunea că aceasta va influența decizia.

3. Procesul participării publice comunică interesele și vine în întâmpinarea

nevoilor tuturor participanților.

4. Procesul participării publice descoperă și facilitează implicarea acestor

persoane potențial afectate.

5. Procesul participării publice invită participanții să-și definească modul

propriu de implicare.

6. Procesul participării publice arată participanților felul în care contribuția

lor a afectat decizia.

Procesul participării publice furnizează participanților informațiile necesare pentru ca aceștia să participe într-un mod cât mai semnificativ.

Parteneriatul dintre oameni și administrație depinde de măsura în care cetățenii au acces la informațiile care le influențează viața. De exemplu, cetățenii ar trebui implicați în procesul elaborării bugetului local. Ar trebui să fie conștienți de cum este realizat bugetul și să li se ofere șansa de a-l influența în cadrul unor întâlniri, audieri sau dezbateri publice și prin intermediul unor comitete consultative cetățenești. Prin intermediul sondajelor de opinie, a interviurilor, a focus grupurilor, a întâlnirilor publice și prin intermediul altor tehnici de participare cetățenească pe care le prezentăm în acest manual, autoritățile ar trebui să învețe cum se colectează și se folosesc opiniile cetățenilor în privința furnizării tuturor tipurilor de servicii publice.

Autoritățile ar trebui să încurajeze mai mult cetățenii să participe activ la ședințele Consiliului Local, iar procedura prin care se ia o hotărâre sau alta să fie dată pe larg publicității. Pentru a ajuta administrația să-și îndeplinească responsabilitățile într-un mod cât mai eficient, cetățenii ar trebui invitați să participe ca reprezentanți voluntari ai comunității în diferite grupuri de lucru, comisii de specialitate sau comitete consultative cetățenești. În astfel de structuri, rolul cetățenilor poate fi foarte creativ și folositor în găsirea soluțiilor la problemele ce frământă comunitatea; totodată, ei pot ajuta la rezolvarea sarcinilor zilnice de serviciu. Unele primării și consilii locale din România au început deja să folosească comitete consultative cetățenești care să-i ajute în procesul guvernării locale.

Capitolul 5. Studiu de caz

Percepția cetățenilor asupra organizațiilor publice este un subiect de mare interes pentru cercetători, managerii instituțiilor publice, politicieni, mass-media și nu în ultimul rând este, sau ar trebui să reprezinte, o preocupare pentru cetățeanul interesat de performanța instituțiilor publice. Putem remarca un număr considerabil de studii în zona instituțiilor publice, interesul ridicat și dezbaterile publice au plasat, în decursul ultimilor zece ani, în prim plan aspecte legate de: sistemul de valori și practici instituționale cu referiri la transparența decizională și în etica proceselor de comunicare sau a celor decizionale; prezența corupției în cadrul instituțiilor publice; evaluarea eficienței reformelor din sistemul public etc. Acestă pleiadă de studii au condus la fundamentarea unor decizii strategice menite să optimizeze relația instituțiilor cu cetățeanul sau cu comunitatea.

Un sistem administrativ profesionalizat trebuie să țină cont de percepțiile grupurilor-țintă, de nivelul de încredere al beneficiarilor, deși situația de monopol, în care se află multe instituții ar descuraja aceste forme de feedback din partea unora dintre instituții. Un semn al preocupării pentru imaginea instituțională în România este faptul că, periodic, diverse institute de cercetare anunță rezultate ale unor cercetări legate de încrederea cetățenilor în instituții. Din păcate, numărul mare de astfel de studii nu este dublat de un la fel de mare număr de articole științifice pe această temă. Din acest motiv, se justifică un studiu care să explice relațiile uneori complicate între variabile ca: politicile organizaționale, încrederea în organizații, etica organizațională, nivelul de participare din partea cetățenilor sau corupția.Atunci când vorbim despre imaginea instituțiilor publice, pornim de la premise nu tocmai favorabile.

Organizațiile publice sunt deseori percepute predominant negativ de către publicul larg. Există impresia că funcționarii sunt ghidați doar de propriile interese și de obținerea de beneficii pe seama altora. Conform lui Vigoda-Gadot, acest comportament este asociat frecvent cu manipulare, defăimare, subversivitate, moduri nelegitime de folosire a puterii, lipsă de etică, comportament imoral și corupție. Acest fenomen este numit de Berman, cinism public, care îl definește drept credința că politicile guvernamentale și funcționarii publici sunt, din oficiu, corupți, incompetenți și axați pe dorința de a profita de cetățeni. Conform acestuia, cinismul public este corelat cu nivele reduse ale încrederii, ale capitalului social și ale simțului apartenenței la comunitate.

Este dificil ca instituțiile publice să se lupte cu astfel de preconcepții. Berman consideră că aspectele cele mai vizibile ale activității instituțiilor țin de taxare, amendare și impozitare, iar mulți cetățeni devin conștienți de un anumit serviciu public doar când acesta eșuează. Când lucrurile merg bine, puțini sunt cei care se gândesc la cauze. Lipsa de informație pare, în acest sens, o cauză importantă a cinismului. O altă cauză sesizată în studii anterioare este asocierea inevitabilă între imaginea instituțiilor publice și afilierea politică.

Este dovedit faptul că pe măsură ce organizațiile sunt percepute drept mai politice ca natură, cu atât ele sunt văzute ca mai puțin corecte și etice. Vigoda-Gadot numește acest fenomen „efect de deversare”. Este vorba despre „deversarea” de abilități, atitudini și comportamente politice din arena politicului în cea a organizațiilor publice, fenomen care produce o contaminare în ce privește imaginea. Acest transfer de imagine între politic și administrativ este de cele mai multe ori dăunător pentru cea de-a doua arenă.
Percepția negativă asupra instituțiilor poate fi asociată și cu teoria expectanțelor. James (2009) propune un model de măsurare a satisfacției față de serviciile publice mediat de nivelul așteptărilor publicului. Unul dintre studiile care aduce dovezi despre un nivel crescut al încrederii în servicii publice este oferit de Downe (2011), în cadrul unei conferințe desfășurate la București. Aceștia arată că tendința în ce privește încrederea în instituții este în creștere pentru cele locale, dar în ușoară scădere pentru cele naționale, în Marea Britanie, între 2001 și 2007. Marea Britanie reprezintă un caz aparte datorită politicilor sale de la început de secol XXI, îndreptate înspre înăsprirea intervențiilor pentru reglementarea comportamentului etic al funcționarilor publici, care au avut un impact pozitiv asupra percepției cetățenilor despre instituții.

Variabile care pot influența percepția cetățenilor asupra organizațiilor publice:

– Nivelul de dependență de servicii (deși aparent încrederea crește o dată cu nivelul de utilizare a serviciilor, există studii care arată că această dependență nu este liniară: de la un anumit nivel al utilizării serviciilor, încrederea începe să scadă.

– Calitatea serviciilor

– Comportamentul etic al funcționarilor: conform studiilor, etica este cel mai important determinant al satisfacției legate de servicii, iar satisfacția este corelată direct cu încrederea.

– Factori socio-demografici: vechimea cetățenilor în localitate (cu cât vechimea este mai mare, cu atât nivelul de încredere este mai mic), nivelul de calificare al populației, dar corelat puternic pozitiv, mărimea orașului (corelație negativă), diversitatea etnică (corelație negativă), nivelul de dezvoltare economică (corelație pozitivă), rata criminalității (corelație negativă);

– Influența media: neîncrederea media în instituții este puternic corelată cu neîncrederea populației;

– Satisfacția legată de „e-participare” Termenul este folosit pentru acele administrații locale care au introdus platforme de participare online a cetățenilor la activitatea instituțiilor. E-participarea este corelată cu transparența instituțională și cu sentimentul participării la decizie, factori corelați la rândul lor cu încrederea în instituții. Kim și Lee folosesc mai multe variabile care să explice relația dintre cetățean/utilizator al platformelor de participare online

– instituție/serviciu public: satisfacția față de aplicațiile de participare online, satisfacția față de răspunsurile instituțiilor, dezvoltarea participanților (creșterea stimei de sine, contribuția la construcția comunității, achiziția de informații, învățare etc.), influența asupra luării de decizii, aprecierile legate de transparența guvernamentală, încrederea în instituții.

Revine mereu în discuție problema participării și a transparenței instituționale ca factori determinanți ai încrederii în organizații. King et al. atrăgeau atenția asupra problemei participării încă din 1998, când militau pentru reorganizarea instituțiilor publice astfel încât acestea să permită o participare reală. Aceștia prezintă paradigma actuală a administrației ca model în care cetățeanul se află cel mai departe de problemă: Participarea în acest context este structurată pentru a menține centralitatea administratorului, în timp ce îl prezintă pe acesta public ca pe un reprezentant, consultant sau participant. Cetățeanul devine „clientul” administratorului profesionist, nepregătit să pună la îndoială profesionalismul, autoritatea și cunoștințele tehnice ale acestuia. De asemenea, în aceeași paradigmă, participarea cetățenilor poate fi interpretată ca un atac asupra status-quo-ului, iar participarea acceptată este doar cea favorabilă. Wang și Wan Wart demonstrează empiric faptul că o participare mai semnificativă din partea cetățenilor este corelată cu un nivel mai ridicat de încredere. Autorii construiesc un model multi-factorial care explică existența a doi factori mediatori între variabila „participare” și variabila „încredere”: „comportamente etice” și „competența serviciilor”.

Un alt factor mediator, „obținerea unui consens”, s-a dovedit irelevant în relația cauzală. Cu alte cuvinte, încrederea depinde de un nivel ridicat de participare, în cadrul căreia publicul trebuie să se convingă de onestitatea și competența funcționarilor. Conform acelorași autori, tipurile de participare care pot face parte din strategiile de creștere a încrederii sunt, în ordinea relevanței selectate de către respondenți: audieri publice, întâlniri ale comunității în cartiere, un „board” consultativ format din cetățeni, utilizarea internetului, întâlniri ale camerei de comerț, întâlniri ale comunității de afaceri. Punctaje mai reduse obținute în urma sondajului apar în dreptul focus-grupurilor cu cetățeni, al liniilor telefonice de tip hotline și al sondajelor de opinie.

Indexul încrederii realizat de GfK în 2011 măsoară comparativ, la nivel internațional, nivelul de încredere în diverse categorii profesionale. Deși acesta nu măsoară explicit încrederea în organizații, această alăturare poate fi considerată implicită. Nu este tocmai surprinzător că politicienii ocupă ultimul loc în acest top al încrederii la nivelul celor 19 state investigate, dar este remarcabil că cel mai scăzut nivel de încredere în această categorie profesională se regăsește în România.

La polul opus, românii au cea mai mare încredere din eșantion în reprezentanții clerului, mai mult chiar decât țări cu o populație fervent catolică cum sunt Polonia sau Portugalia. Printre celelalte instituții în care se dovedește că românii au încredere se numără armata și școala.Mai multe date, dar nu la fel de actuale, oferă IRSOP (2005). Din date rezultă că 21% dintre cetățenii români nu au contactat nicio instituție publică pe parcursul anului 2005. Cele mai contactate instituții sunt administrația financiară și primăria sau consiliul local. Contrar tendințelor din Marea Britanie și contrar unui studiu derulat de Agenția Națională a Funcționarilor Publici în 2010, în România, sondajul arată un nivel mai ridicat de satisfacție față de activitatea ministerelor și agențiilor centrale, decât față de instituțiile de la nivel local. Pe de altă parte, acestea din urmă sunt contactate mult mai des, ceea ce ar putea să ducă la un număr mai mare de situații problematice care să nască insatisfacție. În continuare, datele IRSOP par a nu fi cele mai demne de luat în seamă, datorită unor contradicții destul de ciudate.

Destul de surprinzător, gradul cel mai mare de satisfacție este legat de „cinstea funcționarilor” și de timpul în care s-a rezolvat problema avută cu instituția. Minusurile cele mai mari se referă la atmosferă, spații improprii și eficiență (deși aceiași oameni sunt mulțumiți de timpul redus de așteptare). De asemenea, deși în general imaginea este bună (83% din respondenți se referă la funcționarul public ca fiind competent, 78% eficient, 77% amabil, 76% respectă legile), 51% cred că folosește funcția în interesul partidului, 49% îl consideră corupt, 44% cred că funcționarii publici sunt implicați în afaceri și folosesc funcția în interes personal. Se remarcă și o pronunțată preferință pentru neutralitatea politică a funcționarilor.

Din păcate, studiul IRSOP relevă minusuri importante în ceea ce privește gradul de informare al populației și dorința de participare a cetățenilor. 91% dintre respondenți nu definesc corect termenul de „funcționar public”. 70% dintre persoane cred că cetățenii nu pot juca un rol în administrarea la nivel local. Dorința de implicare nu este foarte ridicată. Motivele invocate cel mai des sunt lipsa de timp, de interes și de pricepere. O parte a populației invocă și vârsta înaintată, asociată cu incapacitatea de implicare.

Conceptul de participare cetățenească se bazează pe necesitatea consultării cetățenilor și exprimarea de către aceștia a opiniilor în legătură cu deciziile care se adoptă la diferite nivele și de care ei pot fi afectați în mod direct sau indirect.
Într-o comunitate sănătoasă, cetățenii participă la procesul de luare a deciziilor de interes public, informându-se cu privire la problemele care îi afectează, solicitând autorităților să adopte măsurile pe care ei le consideră de cuviință și participând efectiv la punerea în practică a deciziilor luate. Prin urmare, participarea cetățenească este procesul prin care preocupările, nevoile și valorile cetățenilor sunt încorporate procesului administrației publice locale de luare a deciziilor. Există două direcții de comunicare (între cetățeni și administrație), cu scopul general de îmbunătățire a deciziilor (administrației publice locale) susținute de către cetățeni. Participarea cetățenească prin intermediul exercitării dreptului de vot nu este eficientă. Participarea atât de redusă la scrutinul euro-parlamentar, însoțită, în România, precum și în alte state ale Uniunii, de un grad coborât de participare în alegerile naționale sau locale, reflectă lipsa de încredere a cetățenilor în clasa politică și indică o întrerupere în comunicarea dintre cetățeni și cei aleși să îi reprezinte.

Totodată, cifrele statistice referitoare la participarea la vot nu exprimă întotdeauna preocuparea conștientă și implicarea voită a votanților în procesul decizional. Simpla exprimare a votului nu înseamnă în mod automat preocuparea cetățeanului respectiv pentru problemele de interes local, național sau european, pe care politicienii aleși și cu ajutorul său vor trebui să le soluționeze. Astfel, dacă privim la cifrele participării la vot în România, atât la alegerile naționale, cât și la cele euro-parlamentare, am putea ajunge la concluzia, pe care noi o considerăm greșită, că cetățenii din mediul rural sunt mai participativi decât cei din mediul urban. Ipoteza potrivit căreia alegătorii din mediul rural românesc sunt mai conștienți decât cei care locuiesc la orașe în ceea ce privește posibilitatea efectivă de influențare a politicilor și deciziilor publice prin intermediul procesului electoral nu poate fi argumentată cu succes. Din contră, putem spune că, cel puțin în România, dar cu posibilitatea de extrapolare spre alte state membre UE mai puțin dezvoltate, electoratul din mediul rural este, în general, mai puțin informat, mai puțin educat din punct de vedere civic și politic, și mai ușor de manipulat de către politicieni.

În același timp, este corectă afirmația potrivit căreia populația din mediul rural are un grad mai ridicat de coeziune socială, de sentiment de apartenență, de capital social și de potențial de cooperare. De aceea, mediul rural poate constitui nucleul dezvoltării participării cetățenești, prin punerea în practică a principiului de bună guvernare referitor la subsidiaritate.

Pentru funcționarea eficientă a Uniunii Europene și pentru menținerea legitimității politice a instituțiilor sale, este esențial ca cetățeanul să fie implicat într-o manieră mai directă și într-o măsură mai mare în procesul decizional privind politicile publice care îl vor afecta. Astfel, dincolo de participarea la vot și de alegerea unor reprezentanți politici, cetățeanul trebuie să aibă ocazia de a fi consultat referitor la politicile publice de nivel local, național și comunitar. Numai prin cooperarea reală dintre cetățean și structurile administrative se poate ajunge la un climat propice dezvoltării în viitor.

Pentru a înțelege importanța participării cetățenești în activitățile și deciziile administrației publice locale, se poate porni de la ideea de bază, conform căreia participarea conferă calitate guvernării, iar o bună guvernare poate aduce investiții, afaceri profitabile, resurse financiare, toate acestea contribuind la dezvoltarea economică locală. Implicarea cetățenilor poate suplini atributele organelor guvernamentale în ceea ce privește controlul și metodele de constrângere și astfel se economisesc bani și timp pentru autorități. Se poate îmbunătăți performanța și imaginea instituțiilor democratice, reducând clientelismul și corupția. În același timp, administrația publică locală va fi pregătită să împărtășească informațiile într-o manieră onestă și clară, încurajând cetățenii să-și exprime opiniile, pentru a influența deciziile sale și, în același timp, cetățenii vor înțelege drepturile și obligațiile care le revin și vor fi pregătiți să lucreze onest și constructiv pentru a asista reprezentanții administrației publice locale în rezolvarea problemelor.

Participarea cetățenilor reprezintă astfel una dintre cele mai importante resurse, un instrument important în activitățile administrației publice de dezvoltare socio-economică locală, imprimând calitate și legitimând procesul decizional prin suportul acordat, atât în conceperea, cât și în implementarea programelor și strategiilor de dezvoltare locală. Oamenii sunt mult mai înclinați să susțină deciziile și programele la realizarea cărora au participat. Pe de o parte, înțeleg aceste decizii sau programe, iar pe de altă parte sunt implicați afectiv și doresc succesul acestora.

Participarea cetățenilor la procesul de adoptare a deciziilor într-o democrație cu tradiție este un proces gradat, care presupune parcurgerea anumitor etape. Aceste etape se suprapun peste cele două niveluri de participare, ca parte a unui model ideal de implicare a cetățenilor.

Primul nivel al participării este informarea, care presupune eforturi atât din partea cetățenilor, cât și din partea administrației locale. Administrația publică este obligată să emită informații către cetățeni, privind activitatea și planurile sale, pentru ca aceștia să poată înțelege direcțiile prioritare ale politicii administrative a aleșilor locali.

Al doilea nivel se referă la consultarea cetățenilor, aceasta fiind acțiunea autorităților pentru identificarea necesităților cetățenilor, pentru evaluarea priorităților unor acțiuni sau colectarea de idei și sugestii privind o anumită problemă.

La baza participării cetățenești stau o serie de factori, între care un rol deosebit de important este jucat de către administrația locală, care trebuie să fie deschisă spre implicarea cetățenilor în activitatea complexă a procesului de guvernare. Un proces de guvernare eficient trebuie să asigure un transfer continuu de informații de la administrație la cetățeni, dezvoltând în acest fel un canal important de comunicare, care-i va permite în același timp să culeagă informații de la cetățeni. Participarea cetățenească, element de bază al conceptului de bună guvernare, are relevanță în cazul diferitelor comunități, prin asigurarea accesului acestora la procesul de adoptare a deciziilor și la elaborarea politicilor a căror aplicabilitate îi influențează în mod direct.

Supremația legii, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, reprezentarea democratică, reprezintă principiile democratice care au stat la baza înființării și funcționării Uniunii Europene. Principiul egalității democratice, principiul democrației reprezentative și cel al democrației participative se regăsesc în Tratatul privind Constituția Europei. Deși la nivel instituțional rezultatele cooperării dintre statele membre sunt vizibile, mulți dintre cetățenii europeni se simt neglijați, neluați în seamă. Distanța dintre cetățeni și organismele UE pare să se lărgească odată cu extinderea Uniunii către est.

Baza oricărui sistem democratic o constituie posibilitatea poporului, a cetățenilor, de a lua parte la dezbaterile publice. În acest sens, Carta Albă a Guvernării Europene (dată publicității de către Comisia Europeană în 2001) reflectă preocupările oficialilor europeni pentru creșterea gradului de implicare a cetățenilor în adoptarea politicilor publice, condiție de bază pentru eficiența acestora, mergând chiar până la recomandarea unor standarde minime de consultare a societății civile. Se accentuează nevoia de transparență procedurală și o mai bună informare a cetățenilor, referitor la procesul de elaborare a politicilor publice, deplasând centrul de greutate al participării cetățenești din sfera electorală înspre domeniul dezbaterilor publice.

Însuși conceptul de guvernare europeană este înțeles de Comisie ca reprezentând ansamblul regulilor, proceselor și comportamentelor care afectează modul în care puterile sunt exercitate la nivel european, în special în ceea ce privește transparența, participarea, răspunderea, eficiența și coerența.

Participarea cetățenească din perspectiva europeană se definește astfel prin informare, comunicare și implicare în relația care se stabilește între administrație și cetățeni, iar activitățile administrației sunt dezvoltate și susținute în așa fel încât să corespundă cât mai mult posibil nevoilor și dorințelor cetățenilor.

Deoarece participarea cetățenească este o idee relativ nouă, inițiativa procesului trebuie să revină într-o primă fază reprezentanților locali. Aceasta presupune un angajament puternic al liderilor locali față de participarea cetățenească, începând cu primarul și cu reprezentanții consiliului local. Primarul, dar și colaboratorii acestuia, ar trebui să-și exprime angajamentul față de participarea cetățenească clar, sincer și în mod frecvent. Administrația publică locală trebuie să fie la fel de deschisă la participarea tuturor cetățenilor ca parte a comunității și față de nevoile acestora în crearea de politici locale și în aplicarea acestora.

În planificarea participării cetățenești, este util să tratăm cetățenii ca și cum ar fi clienți ai unei afaceri. Dacă cetățenii plătesc pentru serviciile administrației, taxe și impozite, ei ar trebui să fie capabili să „cumpere” acele servicii de care au nevoie și pe care le doresc. Dacă administrația este plătită din aceste taxe și impozite, ar trebui să se străduiască să furnizeze servicii de cea mai bună calitate în cel mai eficient mod.

Parteneriatul dintre oameni și administrație depinde de modalitatea în care cetățenii au acces la informațiile care le influențează viața. Cetățenii ar trebui implicați în procesul elaborării și aplicării politicilor locale, precum și în stabilirea domeniilor prioritare de intervenție. Ar trebui de asemenea informați cu privire la modalitatea prin care se formează bugetul local, devenind astfel conștienți de greutățile și oportunitățile financiare existente. În cadrul unor dezbateri publice, întâlniri sau audieri, cetățenilor trebuie să li se ofere șansa formulării unor amendamente care pot fi luate în calcul de către cei responsabili cu adoptarea bugetului local.

Prin intermediul sondajelor de opinie, al interviurilor, al focus grupurilor, alîntâlnirilor publiceși prin intermediul altor tehnici de participare cetățenească, autoritățile ar trebui să învețe cum se colectează și se folosesc opiniile cetățenilor în privința furnizării tuturor tipurilor de servicii publice. Autoritățile ar trebui să încurajeze mai mult cetățenii să participe la ședințele Consiliului Local, putând intra astfel în contact cu problemele locale, precum și cu procedurile prin care se ia o hotărâre sau alta, acestea putând fi astfel făcute publice.

Participarea cetățenilor ca reprezentanți voluntari în diferite grupuri de lucru, poate contribui la eforturile administrației în a-și îndeplini responsabilitățile față de cetățeni, într-un mod cât mai transparent și eficient. Solidaritatea comunității față de provocările locale va crește astfel prin prezența cetățenilor în astfel de structuri.

Participarea cetățenească, deși este esențială în cadrul unei democrații, nu este întotdeauna ușor de realizat. Câteodată este necesară voință politică, perseverență și o anumită dispoziție necesară educării, atât a autorităților, cât și a cetățenilor, pe tema responsabilităților ce le revin într-o democrație.

Esența acestor idei de participare cetățenească este o comunicare bi-direcțională: de la administrație la cetățeni precum și de la cetățeni către administrație. Aceasta înseamnă că reprezentanții administrației trebuie să acorde o importanță reală modului în care administrația furnizează informații publicului despre operațiunile și planurile ei. O bună comunicare a administrației către cetățeni necesită timp și resurse dar se regăsește în încrederea și înțelegerea publică.

În contextul alegerilor euro-parlamentare, precum și din perspectiva procedurii de consultare a cetățenilor, o formă care se realizează cu o anumită periodicitate este reprezentată de exercitarea dreptului de a vota.

Participarea cetățenească prin exercitarea dreptului de vot poate fi analizată ca o modalitate de participare la sistemul decizional local/național/european, încă din faza incipientă a acestuia, cetățenii putând decide prin participarea la vot viitoarea configurație a organismelor decizionale locale/naționale/europene. Este exprimată astfel orientarea către un anumit program politic, către un anumit set de măsuri sociale, exprimarea votului fiind asociată cu delegarea puterii de decizie de la populație către anumiți reprezentați ai acesteia, pentru o perioadă determinată de timp.

Gradul diferit de implicare a populației în alegerea responsabililor locali generează o primă concluzie cu privire la nivelul de participare cetățenească și responsabilitate locală, care poate constitui un prim indiciu asupra modului în care cetățenii se vor implica pe viitor în rezolvarea problemelor locale. Grupurile de indivizi își exprimă, prin practica votului, prin manifestări sau petiții, decizia lor de a lua parte la decizia publică.

La nivel european, participarea electorală se regăsește în posibilitatea cetățenilor statelor membre de a alege reprezentanții naționali din Parlamentul European (PE), acesta fiind, de altfel, singura instituție a Uniunii Europene aleasă prin vot direct de către cetățeni11. În primii 15 ani de la organizarea alegerilor directe pentru Parlamentul European, participarea cetățenească a cunoscut o scădere de numai 6,2%. Deși tendința era negativă, totuși nu se poate compara cu scăderea bruscă a interesului cetățenilor europeni pentru exercitarea dreptului de vot, interes manifestat prin obținerea unui procent de numai 7%, între alegerile din anul 1994 și cele din 1999 (când procentul de participare la scrutin a scăzut, pentru prima oară, sub 50% dintre cetățenii cu drept de vot). Declinul rapid și semnificativ în participarea cetățenilor europeni în procedura electorală a continuat în ritm susținut, cu o nouă scădere a gradului de participare a alegătorilor până la scrutinul din anul 2009 (rată de participare de numai 43,24%).

Există mai multe motive pentru participarea electorală din ce în ce mai scăzută. Astfel, la nivelul anului 1994 Uniunea Europeană cuprindea numai douăsprezece state membre12, majoritatea țări cu tradiție democratică. Cetățenii acestor state aveau obișnuința participării la viața socială și politică, aveau cultură civică și educație politică, înțelegeau însemnătatea votului exprimat și importanța apartenenței la o comunitate activă din punct de vedere social și politic, la nivel național. Firesc, aceștia au transpus același tip de gândire și comportament și în sfera participării cetățenești la nivel comunitar. Totuși, numărul celor care s-au prezentat la vot pentru ultimele două alegeri euro-parlamentare înainte de aderarea statelor foste socialiste a scăzut substanțial. Explicațiile oferite de analiști s-au axat în jurul problematicii lipsei de comunicare dintre instituțiile europene și cetățeni și a legăturilor extrem de slabe între preferințele și dorințele cetățenilor Uniunii și politicile publice adoptate de către instituțiile acesteia. Sentimentul de inutilitate a acțiunii cetățenești și de ignorare a opiniei publice poate fi, la rândul lui, răspunzător pentru interesul diminuat al cetățenilor comunitari față de procesul electoral.

Această abordare pesimistă în ceea ce privește impactul opiniei și al participării cetățenești asupra politicilor și activităților UE s-a accentuat odată cu aderarea la Uniune a statelor din Europa Centrală și de Est în anul 2004, respectiv 2007. Pentru alegerile euro-parlamentare din anul 2007, aproape 43% din cetățenii cu drept de vot și-au exercitat acest drept. Previziunile pentru participarea la vot în alegerile euro-parlamentare din iunie 2009 indicau, în ultimul sondaj Eurobarometer efectuat în lunile februarie-martie, că numai 34% dintre cei intervievați erau siguri că vor participa la scrutin. Cele mai importante motive pentru care cetățenii comunitari au declarat că nu se vor prezenta la vot sunt legate de lipsa de informare. Astfel, 64% dintre respondenți susțin că nu cunosc suficient despre rolul Parlamentului European, iar 59% au declarat că nu sunt suficient de informați pentru a vota. Totodată, 62% dintre persoanele intervievate au răspuns că votul nu va schimba nimic.

Un alt aspect demn de a fi menționat îl constituie discrepanța uriașă dintre statele membre în ceea ce privește prezența cetățenilor la scrutin. Astfel, în state precum Belgia sau Luxemburg procentul participanților depășește 90%, în timp ce în altele, de exemplu Slovacia sau Lituania, această cifră abia atinge 20%14. În plus față de diferențele de natură culturală, de experiență politică și de conștientizare a drepturilor cetățenești politice și sociale, pe care le-am amintit anterior, sunt și alți factori care influențează participarea la vot : obligativitatea votului (cazul Belgiei), neparticiparea putând fi sancționată cu amendă sau cu interzicerea ocupării în viitor a unei funcții în administrația publică, sau posibilitatea de a vota electronic, existentă în mai multe state vest-europene, facilitate care, în mod sigur, crește numărul votanților.

În România, scrutinul european a adus la urne chiar mai puțini cetățeni cu drept de vot decât alegerile parlamentare naționale. Astfel, dacă în anul 2008, pentru alegerea deputaților și a senatorilor din Parlamentul României s-au prezentat 39,26% dintre cetățeni (35,63% în mediul urban și, respectiv, 44,24% în mediul rural), numai 27,21% au votat în alegerile euro-parlamentare (20,40% în mediul urban și 36,56% în mediul rural).

Capitolul 6. CONCLUZIE

Studiile la nivel național indică faptul că percepțiile negative asupra organizațiilor publice din România sunt generate de asocierile frecvente cu practici din registrul corupției. Corupția pare să fie fenomenul care erodează încrederea românilor, dar și a europenilor în întreg sistemul instituțional românesc. Badea și Copoeru (2010), apreciază că „lipsa accesului la informație și comunicarea defectuoasă a instituțiilor le face pe cele de la nivel central să fie percepute drept mai corupte, iar apropierea și stabilirea unor legături cu administrația locală duce la subiectivizarea relațiilor și incapacitatea de distanțare față de anumite fapte într-un context obiectiv și clar specificat care pot fi de corupție”.

Populația reproșează preponderent în instituțiile locale ascunderea, distorsionarea sau blocarea accesului la informații, lipsa de transparență în ce privește modul de luare a deciziilor. Problema relației de comunicare dintre instituțiile administrației publice tinde să devină problema centrală: cele mai mari probleme tind să se plaseze deseori la nivelul comunicării administrației cu cetățeanul sau comunitatea și ca atare administrațiile publice trebuie să acorde o atenție specifică acestui domeniu. Cercetările și analizele realizate la nivel național sau cele realizate la nivel local relevă nevoia reformării și a transformării relațiilor dintre instituțiile administratiei publice si cetateni. Modernizarea și eficientizarea raporturilor comunicaționale presupune, așa cum relevă studiul realizat la nivel de Cluj-Napoca, modificări atât în planul filosofiei relațiilor instituție-cetățean, cât și în zona arhitecturii fizice (spații construite, infrastructură, dotări tehnologice). Schimbarea de paradigmă în comunicarea instituțiilor publice, poate produce modificări substanțiale în setul de valori și comportamente ale cetățeanului, modificări care vor genera efecte pozitive asupra imaginii și a încrederii în sectorului public.

Concluzia care se desprinde din cercetarea efectuată este aceea că administrațiile publice locale trebuie să fie permanent preocupate de calitatea serviciilor publice oferite cetățenilor săi. O administrație performantă presupune servicii publice performante. Performanța serviciilor publice presupune că acestea sunt competitive sub aspect social și economic pentru colectivitate. Analiza performanței serviciilor publice locale trebuie să pornească de la situația existentă exprimată cu ajutorul unor indicatorilor specifici fiecărui serviciu public. Un aspect important în analiza comparativă a unităților administrativ teritoriale îl reprezintă diferențele de performanță pe care acestea le înregistrează, cauza acestor diferențe fiind determinată de structura demografică, mărimea, normele și valorile proprii ale colectivității, nivelul de dezvoltare, și nu în ultimul rând, structura economiei locale.

Bibliografie

Albu,E. „Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale – Dreptul la o bună administrație”, Revista de Drept Comercial nr.9/2007

Alexandru, Prof. Univ.Ioan, „Structuri Mecanisme si Institutii Administrative”, Editura Sylvi, București, 1996

Androniceanu, Conf.Univ.Dr.Armenia,,,Management public”,Editura Economică 2002

Bălan, Prof. Univ. Dr. Emil „Drept administrativ și procedură administrativă”, Editura Universitară, București 2002

Iorgovan, Antonie, „Tratat de drept administrativ”, ediția a 4-a, Editura All Beck, București, 2005

„Legea nr.52/2003, privind transparența decizională în administrația”, publică publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I –a, nr.70/03.02.2003

„Legea 215/2001 a administrației publice locale”, publicată în MO.204/23.04.2001, cu modificările ulterioare

„Legea nr.544/2001, privind liberul acces la informațiile de interes public”, modificată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I –a, nr.663/23.10.2001

Manolache,O., „Tratat de drept comunitar”, ediția a 5-a, Editura All Back, București, 2006

Munteanu , V. A. , „Marketing public”, Editura Sedcom Libris, Iași, 2006

Muraru, Ioan „Drept constituțional și instituții politice”, vol. II, Editura Actami, București, 1995,

Pătulea, Vasile „Răspunderea autorităților publice pentru vătămările produse cetățenilor prin actele lor”, în revista „Dreptul” nr.4/1997

Șandru, S. „Cadru legal al exercitării dreptului la informație și a dreptului de petiționare”, din perspectiva Legii nr.544/2001 și a Ordonanței Guvernului nr.27/2002, în revista „Dreptul” nr.3/2003,

Tomescu, Lect.Univ.Dr. Mădălina, „Participarea cetățenilor la decizia administrativă”, Universitatea “Dimitrie Cantemir”, București

Stanciulescu G, Androniceanu A, Sisteme Europene de Administrație Publică, EdituraUranus, București, 2006

Androniceanu A, Noutăți în Management Public , ediția a-2-a, Editura Universitară, București, 2005

Androniceanu A, coordonator, Managementul Proiectelor cu Finanțare Internațională, Editura Universitară, București, 2004

Androniceanu A., Noi abordări în domeniul managementului public, Editura Universitară, București, 2003

Androniceanu A & alții, Noi abordări în managementul organizațional, Editura Economică, București, 2003

Androniceanu A. & alții, Managementul Serviciilor Publice, Editura A.S.E., București, 2003

Androniceanu A. & alții, Managementul Schimbărilor Organizaționale, Editura Economică, București, a doua ediție, 2003.

"Comparative Analysis of Public Management Policy-Making" From:The New Public Management Michael Barzelay Edition: 1 University of California Press

"The Future of Public Management and the Challenge of Collaboration" From:Collaborative Public Management Robert Agranoff Georgetown University Press