Participantii la Procesul Civil

Participanții la procesul civil

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Instanța de judecată

Secțiunea 1.1. Semnificația noțiunii

Secțiunea 1.2. Compunerea și constituirea instanței

Secțiunea 1.3. Incidente procedurale privind compunerea sau constituirea instanței

1.3.1. Incompatibilitatea

1.3.2. Abținerea și recuzarea. Noțiune și procedura de judecată

Capitolul 2. Părțile

Secțiunea 2.1. Noțiunea de parte

Secțiunea 2.2. Coparticiparea procesuală

2.2.1. Clasificarea și efectele coparticipării

Secțiunea 2.3. Drepturile părților

Secțuinea 2.4. Obligațiile părților

Secțiunea 2.5. Condițiile pentru a putea fi parte în proces

Capitolul 3. Reprezentarea părților în procesul civil

Secțiunea 3.1. Noțiunea și formele reprezentării

Secțiunea 3.2. Reprezentarea convențională a persoanelor fizice

3.2.1. Reprezentarea prin mandatar neavocat

3.2.2. Reprezentarea prin avocat

Secțiunea 3.3. Reprezentarea convențională a persoanelor juridice

Capitolul 4. Terțele persoane în procesul civil

Secțiunea 4.1. Noțiuni generale

Secțiunea 4.2. Condițiile de admisibilitate a participării terțelor persoane în procesul civil

Secțiunea 4.3. Formele de participare a terțelor persoane în procesul civil

4.3.1. Intervenția voluntară

4.3.1.1. Intervenția voluntară principală

4.3.1.2. Intervenția voluntară accesorie

4.3.2. Intervenția forțată

4.3.2.1. Chemarea în judecată a altei persoane

4.3.2.2. Chemarea în garanție

4.3.2.3. Arătarea titularului dreptului

4.3.2.4. Introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane

Capitolul 5. Participarea procurorului în procesul civil

Secțiunea 5.1. Precizări prealabile

Secțiunea 5.2. Poziția procurorului în proces

Secțiunea 5.3. Formele de participare a procurorului la procesul civil

5.3.1. Pornirea procesului civil

5.3.2. Participarea la judecata procesului civil

5.3.3. Exercitarea căilor de atac

5.3.4. Cererea de punere în executare a hotărârii judecătorești

Cazuri practice

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Nașterea oricărui proces implică prezența unor persoane care datorită neîndeplinirii unor pretenții pe care le au una împotriva celeilalte pe cale amiabilă, trebuie să se adreseze instanței de judecată.

Am ales această temă, datorită faptului că părțile sunt cele care declanșează și întrețin întregul curs al procesului civil.

Orice proces presupune participarea a cel puțin două persoane cu interese contradictorii precum: una care formulează pretenții, și anume reclamantul, și alta îmotriva căreia se formulează pretenția, pârâtul. Reclamantul și pârâtul sunt subiecți procesuali indispensabili, căci fară prezența lor activitatea procesuală nu este posibilă.

În literatura juridică s-a arătat că în statul de drept justiția poate fi privită din urmatoarele puncte de vedere, și anume: ca sistem al organelor judecătorești și activitatea desfășurată de aceste organe.

Actele normative de drept material recunosc persoanei fizice și persoanei juridice drepturi civile în scopul satisfacerii intereselor materiale și de altă natură în acord cu interesul public, potrivit legii și regulilor de conviețuire socială.

Procesul civil este activitatea de judecată a cauzelor civile și de executare a hotărârilor pronunțate în aceste cauze, desfășurate în timp de către instanță, părți, procuror, organul de executare, alte persoane și organe care poartă denumirea de participant la procesul civil.

Am constatat că unora dintre acești participanți, legea le acordă și le impune obligații procesuale ce pot influența în mod hotărâtor soarta procesului, alcătuind categoria subiecților procesului civil. Aceștia se deosebesc de participanții la procesul civil, care nu influențează soarta procesului, dar își aduc contribuția la buna lui desfășurare ( martorii, experții, interpreții etc.).

Cercul este lărgit prin intervenția mandatarilor și a avocaților.

De asemenea, procesul civil servește ca formă specială a constrângerii de stat pentru valorifiacrea în concret a dreptului subiectiv încălcat și prin acesta, la restabilirea ordinii de drept tulburate.

Această lucrare are la bază analiza tuturor participanților în procesul civil. Așadar, am structurat această temă în cinci capitole, divizate la rândul lor în secțiuni și subsecțiuni.

Astfel, prima parte a lucrării cuprinde instanța de judecată, având în vedere noțiunea acesteia, compunerea și constituirea, precum și incidentele procedurale privind compunerea și constituirea instanței de judecată, arătând în mod expres fiecare caz de incompatibilitate.

Al doilea capitol pune accentual pe părțile care iau parte la proces, drepturile și obligațiile acestora, precum și condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a putea fi parte în proces.

Reprezentarea părților în procesul civil este al treilea capitol tratat în lucrarea mea, arătând reprezentarea legală a părților în proces și reprezentarea convențională a persoanelor fizice și juridice, precum și reprezentarea acestora prin mandatar neavocat sau avocat.

În al patrulea capitol, dedicat terțelor persoane în procesul civil, am cuprins noțiunea, condițiile și formele de participare a terțelor persoane în procesul civil.

Ultimul capitol presupune participarea procurorului în procesul civil, arătând rolul și calitatea acestuia, precum și formele de participare a procurorului la procesul civil.

Ceea ce am vrut să evidențiez în cadrul acestei lucrări este faptul că, participanții au un rol foarte important în desfășurarea procesului civil, deoarece fără prezența lor procesul civil nu ar avea loc.

Capitolul 1. Instanța de Judecată

Secțiunea 1.1. Semnificația Noțiunii

Prin instanță se înțelege organul împuternicit prin lege să soluționeze un litigiu. Prin noțiunea de instanță se înțeleg numai instanțele judecătorești. Acesta este înțelesul dat în Constituția României, atunci când se hotărăște că justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite prin lege, precum și în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, atunci cand stabilește că justiția se înfăptuiește prin următoarele instanțe judecătorești: Înalta Curte de Casație și Justiție, Curți de apel, tribunale, tribunale specializate, instanțe militare, judecătorii. Articolul 95 pct. 1 NCPC. stabilește că, în primă instanță, tribunalul judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe.

Instanța are rolul de a înfăptui justiția prin aplicarea legii la o anumită situație de fapt, punând capăt în acest fel, litigiului existent în circuitul civil. Instanța învestită cu soluționarea unei cauze este obligată să o soluționeze, dacă este de competența sa. Nu se poate refuza soluționarea unei cauze pe motiv că nu există o lege aplicabilă în speță, că legea este neclară sau incompletă (art. 5 alin. (2) NCPC).

S-a arătat că activitatea instanței presupune două funcții procesuale: cercetarea cauzei, care presupune stabilirea situației de fapt în baza probelor administrate și soluționarea cauzei, care presupune soluționarea litigiului prin aplicarea legii la situația de fapt stabilită.

Secțiunea 1.2. Compunerea și constituirea instanței

Prin ,,compunerea instanței’’, se înțelege alcătuirea instanței cu numărul de judecători prevăzut de lege și care, pot face parte din complet. Astfel, atunci când ne referim la compunerea instanței/completului, avem în vedere participarea la judecată a numărului legal de judecători, diferit după cum judecta este în primă instanță sau în căile de atac.

Atât judecătoriile, tribunalele și curțile de apel judecă cauzele de competența lor în primă instanță, în complete formate dintr-un judecător, cu excepția cererilor privind conflictele de muncă și de asigurări sociale, care se constituie dintr-un judecător și doi asistenți judiciari, apelurile se judecă în complet de doi judecători, iar recursurile în complet de trei judecători. La toate instanțele completele de judecată se stabilesc, la începutul anului, de către colegiile de conducere, iar repartizarea cauzelor pe complete se face în mod întâmplător, în sistem informatizat. Președenția completului de judecată revine prin rotație tuturor membrilor acestuia.

Compunerea completului de judecată în alte căi de atac sau cereri, având în vedere principiul accesorium sequitur principale contestația la titlu, contestația în anulare, revizuire, cererea de îndreptare a erorilor materiale, cererea de lămurire și de completare a hotărâri, care sunt subsecvente față de pricina în care a fost pronunțată hotărârea a cărei îndreptare, lămurire sau completare, revizuire ori anulare se solicită, vor fi soluționate în aceeași compunere în care s-a pronunțat hotărârea respectivă.

Completul de divergență se alcătuiește prin includerea în completul inițial a președintelui instanței sau a vicepreședintelui, a președintelui de secție ori a unui judecător desemnat de președinte, în condițiile art, 398 alin.(3) din NCPC. La deliberarea hotărârii iau parte conform art. 395 alin. (2) din NCPC numai membrii comletului în fața cărora au avut loc dezbaterile. Completul care judecă cererea de îndreptare, lămurire sau completare a unei hotărâri judecătorești, se compune cu același număr de judecători cu care a fost dată hotărârea dar nu în mod obligatoriu cu aceiași judecători.

Prin constituirea instanței se înțelege alcătuirea mai complexă a acesteia, prin participarea, pe lângă judecători, a altor organe și persoane prescrise de lege. Este vorba despre participarea, alături de judecători, a grefierului, a magistratului asistent la Înalta Curte de Casație și Justiție, a procurorului precum și a asistenților judiciari în conflictele de muncă și asigurări sociale.

Grefierul de ședință participă la ședințele de judecată și consemnează operațiunile înfăptuite în cadrul activităților judiciare; întocmește concepte pentru citarea părților în proces; întocmește actele de procedură dispuse de completul de judecată; completează condica ședințelor de judecată în care se trec dosarele din ședința respectivă, cu indicarea motivului amânării cauzei sau soluția pronunțată; comunică hotărârile judecătorești; tehnoredactează hotărârile judecătorești și alte lucrări repartizate de conducerea instanței; transcrie înregistrările audio sau stenogramele ședințelor de judecată, în condițiile legii. Așadar activitatea grefierului, precum și a întregului compartiment subsidiar al grefei instanței, este reglementată în cadrul regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Magistratul-asistent își desfășoară activitatea la Înalta Curte de Casație și Justiție. Aceștia se bucură de stabilitate, sunt numiți și promovați în funcție de Consiliul Superior al Magistraturii, pe bază de concurs, în condițiile art. 66 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Art. 71 din lege presupune că magistrații-asistenți iau parte la ședințele de judecată, redactează încheierile, participă cu vot consultativ la deliberări și redactează hotărâri, conform repartizării făcute de președinte pentru toți membrii completului de judecată; conform art. 72, magistrații-asistenți aduc la îndeplinire orice alte sarcini încredințate de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, de vicepreședinte sau de președintele secției.

Potrivit art. 92 NCPC procurorul poate să pornească acțiunea civilă, să participe la judecată, să exercite căile de atac și să ceară punerea în executare silită a titlurilor executorii.

Asistentul judiciar face parte din aclătuirea completului care judecă în primă instanță conflictele de muncă și asigurări sociale. Potrivit art. 55 din Legea nr. 304/2004, completul pentru soluționarea în primă instanță a cauzelor privind conflictele de muncă și asigurări sociale se constituie precum și a asistenților judiciari în conflictele de muncă și asigurări sociale.

Grefierul de ședință participă la ședințele de judecată și consemnează operațiunile înfăptuite în cadrul activităților judiciare; întocmește concepte pentru citarea părților în proces; întocmește actele de procedură dispuse de completul de judecată; completează condica ședințelor de judecată în care se trec dosarele din ședința respectivă, cu indicarea motivului amânării cauzei sau soluția pronunțată; comunică hotărârile judecătorești; tehnoredactează hotărârile judecătorești și alte lucrări repartizate de conducerea instanței; transcrie înregistrările audio sau stenogramele ședințelor de judecată, în condițiile legii. Așadar activitatea grefierului, precum și a întregului compartiment subsidiar al grefei instanței, este reglementată în cadrul regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Magistratul-asistent își desfășoară activitatea la Înalta Curte de Casație și Justiție. Aceștia se bucură de stabilitate, sunt numiți și promovați în funcție de Consiliul Superior al Magistraturii, pe bază de concurs, în condițiile art. 66 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Art. 71 din lege presupune că magistrații-asistenți iau parte la ședințele de judecată, redactează încheierile, participă cu vot consultativ la deliberări și redactează hotărâri, conform repartizării făcute de președinte pentru toți membrii completului de judecată; conform art. 72, magistrații-asistenți aduc la îndeplinire orice alte sarcini încredințate de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, de vicepreședinte sau de președintele secției.

Potrivit art. 92 NCPC procurorul poate să pornească acțiunea civilă, să participe la judecată, să exercite căile de atac și să ceară punerea în executare silită a titlurilor executorii.

Asistentul judiciar face parte din aclătuirea completului care judecă în primă instanță conflictele de muncă și asigurări sociale. Potrivit art. 55 din Legea nr. 304/2004, completul pentru soluționarea în primă instanță a cauzelor privind conflictele de muncă și asigurări sociale se constituie dintr-un judecător și doi asistenți judiciari [alin(1)]. Asistenții judiciari participă la deliberare cu vot consultativ și semnează hotărârile pronunțate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează [alin. (2)].

Nelegala compunere a completului presupune că pricina a fost judecată de un numar mai mic sau mai mare de judecători decat cel impus de lege; nelegala constituire a completului presupune că instanța nu a fost alcătuită cu toate organele și persoanele prevăzute de lege.

Hotărârea pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la compunerea sau constituirea instanței este lovită de nulitate, necondiționată de existența vreunei vătămări, în condițiile art. 176 pct. 4 NCPC.

Secțiunea 1.3. Incidente procedurale privind compunerea sau constituirea instanței

Părțile care se adresează unei jurisdicții, sunt îndreptățite la o legală și corectă judectă. Aceasta depinde de pregătirea judecătorului, dar și de imparțialitatea sa.

Imparțialitatea reprezintă absența unei păreri preconcepute a judecătorului cu privire la conflictul respectiv, astfel încât părțile să fie apărate împotriva convingerilor personale ale acestuia. Legiuitorul a venit în apărarea părților prin reglementarea instituțiilor incompatibilității, abținerii și recuzării.

1.3.1. Incompatibilitatea

Incompatibilitatea este instituția procesuală care permite ca judecătorul procesului, aflat într-una dintre situațiile anume determinate de lege, să nu participe la judecată, prezumându-se că nu poate să fie imparțial.

Incompatibilitatea se apreciază în concret la speță, și nu în general, prin raportare la condițiile în care o persoană poate să devină judecător.

Cazuri de incompatibilitate

În Noul Cod de Procedură Civilă se reglementează la art. 41 cazurile de incompatibilitate absolută, astfel, alin. (1), spune ca, Judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceiași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare. Așadar, judecătorul este incompatibil pentru acest motiv deoarece acesta a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza iar mai târziu este învestit cu judecarea apelului, recursului, contestației în anulare sau revizuire împotriva propriei hotărâri; alin. (2) nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert, arbitru, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeași cauză.

Articolul 42 alin. (1) din NCPC reglementează alte cazuri de incompatibilitate absolută, precum:

1. când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit atr. 14 alin. (4) și (5), nu îl face pe judecător incompatibil. Textul vizează antepronunțarea judecătorului la speța dedusă judecății, atunci când lasă de înțeles ce soluție va da .

2. când există împrejurări care fac justificată temerea că el, soțul său, ascendenții ori descendenții lor sau afinii lor, după caz, au un interes în legătură cu pricina care se judecă. De pildă, poate exista interes atunci când aceste categorii de persoane sunt creditori, debitori, donatari, legatari prezumtivi ai uneia dintre părți.

3. când este soț, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu avocatul ori reprezentantul unei părți sau dacă este căsătorit cu fratele ori cu sora soțului uneia dintre aceste persoane. Așadar s-a considerat că judecătorul este incompatibil indiferent dacă rudenia este firească sau de sânge , din adopție sau civilă.

4. când soțul sau fostul soț este rudă ori afin până la gradul al patrulea inclusiv cu vreuna dintre părți. Presupune legătura de rudenie sau afinitate dintre soțul sau fostul soț al judecătorului cu una dintre părți, explicându-se posibila lipsă de obiectivitate.

5. dacă el, soțul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt părți într-un proces care se judecă la instanța la care una dintre părți este judecător.

6. dacă între el, soțul său ori rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, și una dintre părți a existat un proces penal cu cel mult 5 ani înainte de a fi desemnat să judece pricina. În cazul plângerilor penale formulate de părți în cursul procesului, judecătorul devine incompatibil numai în situația punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva sa;

7. dacă este tutotre sau curator al uneia dintre părți. Pentru a exista incompatibilitatea, litigiul în care este implicată partea al cărei tutore sau curator este judecătorul să se afle pe rolul său.

8. dacă el, soțul său, ascendenții ori descendenții lor au primit daruri sau promisiuni de daruri ori alte avantaje de la una dintre părți;

9. dacă el, soțul său ori una dintre rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, se află în relații de dușmănie cu una dintre părți, soțul ori rudele acesteia până la gradul al patrulea inclusiv;

10. dacă, atunci când este învestit cu soluționarea unei căi de atac, soțul sau o rudă a sa până la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea aceleiași pricini înaintea altei instanțe;

11. dacă este soț sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv sau afin, dupa caz, cu un alt membru al completului de judecată;

12. dacă soțul, o rudă ori un afin al său până la gradul al patrulea inclusiv a reprezentat sau asistat partea în aceeași pricină înaintea altei instanțe;

13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.

Iar alin. (2) al acestui articol presupune că dispozițiile alin (1) privitoare la soț se aplica și în cazul concubinilor.

1.3.2. Abținerea și recuzarea. Noțiune și procedura de judecată

Mijloacele procesuale prin care se invocă incompatibilitatea pe parcursul procesului sunt abținerea și recuzarea.

Abținerea este reglementată în art. 43 alin. (1) NCPC, înainte de primul termen grefierul de sedință va verifica, pe baza dosarului cauzei, dacă judecătorul acesteia se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevazute la art. 41 și când este cazul, va întocmi referatul corespunzător. În orice caz judecătorul care știe că există un motiv de incompatibilitate în privința sa este obligat să se abțină de la judecarea pricinii.

Recuzarea este reglementată de art. 44 alin (1) NCPC, judecătorul aflat într-o situație de incompatibilitate poate fi recuzat de oricare dintre părți înainte de începerea oricărei dezbateri. Când motivul s-a ivit și a fost cunoscut de parte doar după începerea dezbaterilor, aceasta trebuie să solicite recuzarea de îndată ce motivul îi este cunoscut. Judecătorul care a fost recuzat poate declara că se abține și declarația de abținere se soluționează cu prioritate. Dacă declarația de abținere se admite, cererea de recuzare, indiferent de motivul acesteia, va fi respinsă prin aceeași încheiere, ca rămasă fără obiect. În schimb, dacă declarația de abținere se respinge, prin aceeași încheiere instanța se va pronunța și asupra cererii de recuzare.

Cererea de recuzare se poate face verbal în ședinșă sau în scris pentru fiecare judecător în parte, arătându-se cazul de incompatibilitate și probele de care partea înțelege să se folosească.

Este inadmisibilă cererea de recuzare in urmatoarele cazuri: dacă prin cererea de recuzare se invocă alte motive de incompatibilitate decât cele prevăzute la art. 41 si 42 NCPC, dacă cererea privește alți judecători decât cei care fac parte din completul de judecată căruia pricina i-a fost repartizată spre soluționare și dacă cererea este îndreptată împotriva aceluiaș judecător pentru același motiv de incompatibilitate.

Până la soluționarea declarației de abținere nu se va face niciun act de procedură în cauză, formularea cereri de recuzare nu determină suspendarea judecății, dar pronunțarea soluției în cauză nu poate avea loc decât după soluționarea cauzei de recuzare.

Abținerea sau recuzarea se soluționează de un alt complet al instanței respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul care a fost recuzat sau cel care a declarat că se abține. Când din pricina abținerii sau recuzării, la instanța sesizată nu se poate alcătui completul de judecată, cererea se judecă de instanța ierarhic superioară.

Procedura de soluționare a abținerii sau a recuzării este reglementată de art. 51 NCPC, presupune că, instanța hotărăște de îndată, în camera de consiliu, fară prezența părților și asculându-l pe judecătorul recuzat sau care a declarat că se abține, numai dacă apreciază că este necesar. În aceleași condiții instanța va putea asculta și părțile. Dacă s-au formulat cereri de recuzare și de abținere pentru motive diferite, la același termen, ele vor fi judecate împreună. Interogatoriul nu se admite ca mijloc de dovaadă a motivelor de recuzare.

Capitolul 2. Părțile

Secțiunea 2.1. Noțiunea de parte

Părțile, în cadrul oricărui proces civil își desfășoră activitatea procesuală în limitele drepturilor procedurale conferite de lege și cu respectarea obligațiilor procesuale impuse de aceasta.

Participarea părților în proces este indispensabilă operei de justiție. Nu există proces fără instanță și fără părți. Părțile sunt cele care declanșează litigiul sau renunță la el, cer probe, dezbat problemele incidente cauzei în mod contradictoriu, ridică excepții pun concluzii, exercită căi de atac, cer executarea silită a unei hotărâri.

Fiind guvernat de principiul disponibilității, procesul civil nu poate să existe în afara exercitării atribuțiilor de către părți sau reprezentanții lor. Acestea nu pot fi valorificate de instanța din oficiu.

Părțile poartă denumiri diferite în raport de mijlocul procesual folosit. De exemplu în cazul cererii de chemare în judecată reclamant și pârât, în apel apelant și intimat, în recurs recurent și intimat, în cazul contestației în anulare contestator și intimat, în cazul cererii de revizuire revizuent și intimat, în faza executării silite creditor și debitor.

Secțiunea 2.2. Coparticiparea procesuală. Noțiune

În mod obișnuit, un proces de natură contencioasă pune față în față un reclamant și un pârât. Totuși, complexitatea raporturilor civile ce sunt deduse judecății face ca uneori cadrul procesual să fie mai complex, existând mai mulți reclamanți și mai mulți pârâți.

Conform art. 59 coparticiparea procesuală poate exista atunci când:

obiectul procesului este un drept sau o obligație comună a reclamanților/ pârâților;

când drepturile sau obligațiile reclamanților/ pârâților au aceeași cauză;

– și când între drepturile reclamanților/ pârâților există o strânsă legătură.

2.2.1. Clasificarea și efectele coparticipării

Coparticiparea este clasificată în:- coparticipare procesuală subiectivă, atunci când există o pluralitate de persoane cu aceleași interese și coparticipare procesuală obiectivă, care rezultă din conexarea a două sau mai multor procese, cu condiția să nu fie aceleași părți în toate procesele conexate.

coparticipare procesuală activă, când în proces sunt mai mulți reclamanți și un singur pârât, pasivă, când în proces este un singur reclamat și mai mulți pârâți, și mixtă, când în proces sunt mai mulți reclamanți și mai mulți pârâți.

coparticiparea facultativă și obligatorie, este una dintre cele mai importante clasificări, după cum părțile au sau nu alegerea în formarea litisconsortiului procesual. În principiu coparticiparea este facultativă, aspect ce rezultă și din formularea art. 59 NCPC. Totuși, anumite dispoziții legale conduc la concluzia că, coparticiparea poate fi și obligatorie sau necesară. Spre exemplu, conform dispozițiilor art. 684 NCC, partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate absolută, ceea ce denotă că ne aflăm într-un caz în care coparticiparea nu mai reprezintă o simplă facultate, ci o obligație.

Efectele coparticipării procesuale. Sub marginala ,,Regimul juridic al coparticiparii procesuale” , art. 60 NCPC reglementează efectele coparticipării procesuale. Regula este că raporturile dintre coparticipanți sunt administrate de principiul independenței procesuale, de vreme ce art. 60 alin. (1) arată că actele de procedură, apărările și concluziile unuia dintre reclamanți sau pârâți nu le pot profita celorlalți și nici nu îi pot prejudicia.

Ptrivit principiului independenței procesuale art. 60 alin. (2) stabilește excepția întrucât arată că, dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviințate numai unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de procedură profită și celorlalți.

Alte efecte ale coparticipării procesuale. Coparticiparea procesuală produce și alte efecte, care pot să fie considerate adevărate înlesniri procedurale, astfel: în cazul în care coparticipanții au un singur reprezentant, se va comunica o singură copie de pe cerere; dacă numărul mare al coparticipanților poate afecta desfășurarea normală a procesului, art. 202 NCPC arată că judecătorul, ținâd cont de numărul foarte mare al acestora, de necesitatea de a se asigura desfășurarea normală a activității de judecată, cu respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, va putea dispune, prin rezoluție, reprezentarea lor prin mandatar și îndeplinirea procedurii de comunicare a actelor de procedură numai pe numele mandatarului, la domiciliul sau sediul acestuia; actele de procedură ale coparticipanților sunt supuse unei singure taxe de timbru judiciar, nefiind necesar să se plătească atâtea taxe câți coparticipanți sunt; cât privește cheltuielile de judecată, art. 455 prevede că dacă în cauză sunt mai mulți reclamanți sau mai mulți pârâți, ei vor putea fi obligați să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporțional sau solidar, potrivit cu poziția lor în proces sau cu natura raportului juridic existent între ei.

Secțiunea 2.3. Drepturile părților

În vederea exercitării acțiunii civile, părțile au drepturi procesuale dintre care arătăm:

dreptul pentru fiecare dintre părți de a adresa cereri instanței;

dreptul de a participa la judecarea pricinii și deci dreptul la citare;

dreptul de apărare care implică dreptul de a răspunde celeilalte părți, de a administra probe, de a fi asistat de avocat, de a cunoaște toate piesele dosarului;

dreptul de a participa personal la proces sau prin mandatar;

dreptul de a recuza pe judecători, procurori, grefieri, experți, consultanți;

dreptul de a ataca hotărârea și încheierea instanței;

dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată în cazul câștigării procesului;

dreptul de a dispune de soarta procesului prin renunțare la judecată, renunțarea la însăși dreptul subiectiv sau prin recunoașterea pretențiilor reclamantului, ori prin încheierea unor tranzacții.

Secțiunea 2.4. Obligațiile părților

Legea prevede însă și anumite îndatoriri pentru părți, ele fiind obligate să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător sub sancțiunea nulității, perimării, decăderii, să își probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia, în caz contrar, săvârșește un abuz de drept. Pentru a caracteriza un act de procedură ca abuziv, este necesar ca autorul actului:

să fie titularul dreptului procedural în cauză și să fie capabil să-l exercite;

să uzeze de dreptul său în limitele externe fixate de lege, adică să respecte dispozițiile legale privitoare la exercițiul dreptului, condițiile de valabilitate ale actului legate de forma și termenul în care trebuie efectuat;

să dirijeze dreptul procedural spre realizarea unui alt scop decât acela pentru care a fost recunoscut;

-să exercite cu rea-credință dreptul procedural respectiv.

Abuzul de drept presupune existența a două elemente constitutive:

elementul subiectiv – constând în exercitarea cu rea-credință a dreptului procedural;

elementul obiectiv – ce constă în deturnarea dreptului procedural de la scopul social-economic pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală.

Formele de manifestare a exercitării abuzului de drept:

introducerea cu rea-credință a unei cereri, vădit netemeinice, cu scopul de a-l șicana pe pârât, ori opunerea cu rea-credință de către pârât a unei cereri vădit netemeinice reclamantului;

introducerea unei cereri de chemare în judecată fără ca în prealabil să fi pus în întârziere pârâtul;

introducerea cu rea-credință a unei cereri de recuzare, strămutare, de acordare gratuită a asistenței juridice, de verificare de scripte;

exercitarea abuzivă a dreptului de apărare prin cereri repetate de amânare;

axercitarea abuzivă a dreptului de dispoziție sub forma renunțării la judecată sau a tranzacției;

exercitarea abuzivă a dreptului de a folosi căile de atac;

exercitarea abuzivă a contestației de executare.

Secțiunea 2.5. Condițiile pentru a putea fi parte în proces

În orice litigiu civil, indiferent că el se desfășoară numai între două părți sau într-o coparticipare procesuală, o persoană este recunoscută ca parte numai dacă îndeplinește în mod cumulativ condițiile de exercitare a acțiunii și anume: să aibă capacitate procesuală, să aibă calitate procesuală, să fie titulara unui drept și să justifice un interes.

Capacitatea procesuală are două componente: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.

Capacitatea procesuală de folosință este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual, art. 56 alin. (1) și (2) NCPC. Capacitatea de folosință a persoanelor fizice începe la nașterea lor și durează până la deces, indiferent de sexul, rasa, naționalitatea, religia sau gradul de cultură al persoanei respective.

Persoanele juridice dobândesc capacitatea de folosință la înregistrarea lor sau de la actul de dispoziție care le înființează, de la data recunoașterii ori a autorizării înființării lor.

Capacitatea de exercițiu este capacitatea unei persoane care are folosința dreptului, de a angaja și de a conduce personal procesul exercitându-și direct drepturile și obligațiile procesuale pentru a valorifica dreptul litigios.

Dacă orice persoană are capacitate de folosință, uneori capacitatea de exercițiu lipsește sau este restrânsă. Capacitatea de exercițiu lipsește în cazul punerii sub interdicție.

Capacitarea de exercițiu este restrânsă atunci când ea nu se exercită direct decât parțial, putând însă a fi complinită prin activitatea altor persoane după cum urmează:

reprezentarea se face pentru o persoană lipsită de capacitate de exercițiu, adică pentru minorii sub 14 ani și pentru persoanele puse sub interdicție. Aceștia nu stau personal în proces ci sunt reprezentați de părinții minorului iar în lipsa lor de tutore, interzișii sunt reprezentați de curator;

asistarea se face pentru o persoana cu capacitatea de exercițiu restrânsă, respectiv minorii între 14 și 18 ani. Aceștia vor sta personal în proces dar numai asistați de părinți sau de tutore. Totuși, minorii care au împlinit 16 ani vor putea să-și exercite personal drepturile de muncă, și vor putea face personal operațiuni specifice depozitului bancar;

autorizarea intervine când reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exercițiu sau ocrotitorul legal care-l asistă pe minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă face acte procesuale de dispoziție cum ar fi: renunțarea, achiesarea sau tranzacția. Astfel de acte sunt posibile numai cu autorizarea specială a organului competent, îndeobște autoritatea tutelară.

Calitatea procesuală reprezintă cerința existenței unei identității între persoana reclamantului și titularul dreptului subiectiv din raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) și respectiv identitatea dintre pârât și cel obligat în raportul juridic litigios (calitatea procesuală pasivă). Calitatea procesuală privește partea, iar nu reprezentantul ei.

Lipsa calitătii procesuale, fie active sau passive, conduce la respingerea acțiunii. Dacă s-a constatat numai lipsa calității procesuale pasive, reclamantul va putea introduce o nouă noțiune împotriva adevăratului pârât cu observarea termenului de prescripție.

Transmiterea calității procesuale este reglementată de art. 38 NCPC. Calitatea de parte se poate transmite legal sau convențional, ca urmare a transmisiunii, în condițiile legii, a drepturilor ori situațiilor juridice deduse judecății.

Calitatea procesuală a unei părți poate fi transmisă, în cursul procesului, unei alte persoane, care nu a participat până atunci la proces. Prin transmiterea calității procesuale se înțelege trecerea calității procesuale de la persoana care o deține asupra unei alte persoane, care primește în acest mod fie legitimarea activă fie legitimarea pasivă de a continua procesul.

Din punctul de vedere al întinderii, transmiterea calității procesuale poate să fie universală, dacă există un singur moștenitor legal sau un legatar universal, iar în cazul persoanei juridice, atunci când are loc o fuziune prin absorție sau o transformare; cu titlu universal când există mai mulți moștenitori legali ori un legatar cu titlu universal, sau se pune problema divizării totale ori parțiale a persoanei juridice și cu titlu particular, legatul cu titlu particular sau transmisiunea convențională.

În cazul persoanelor fizice, transmisiunea legală se realizează prin moștenire, cu excepția situației în care este vorba despre drepturi cu caracter strict personal sau când legea prevede o altă soluție în caz de deces al unei părți.

Așadar, Noul Cod Civil prevede urmatoarele situații:

Acțiunea pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat poate fi continuată sau pornită, după moartea persoanei vătămate, de către soțul supraviețuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate precum și de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul al patrulea inclusiv [art. 256 alin (1);

Acțiunea pentru restabilirea integrității memoriei unei persoane decedate poate fi pornită de către cei prevăzuți la alin. (1) [ art. 256 (2)];

Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei poate fi pornită și împotriva moștenitorilor copilului, în condițiile legii; acțiunea poate fi pornită și împotriva moștenitorului pretinsului tată [art. 425 alin (1) si (2)];

Transmisiunea convențională a calității procesuale poate avea loc ca urmare a cesiunii de creanță, a vânzării sau donării bunului litigios, a preluării datoriei cu consințământul creditorului, precum și a altor mijloace indirecte de schimbare a subiectului activ sau pasiv al raportului juridic substanțial dedus judecății.

Dreptul. Acțiunea civilă este mijlocul legal pentru realizarea unui drept. În consecință nu poate exista o acțiune fără un drept care trebuie valorificat sau ocrotit. Sancțiunea lipsei dreptului o reprezintă respingerea acțiunii.

Condițiile dreptului sunt urmatoarele:

să fie recunoscut și ocrotit de lege, adică să nu intre în conținutul unui raport juridic ilegal sau să contravină ordinii publice sau bunelor moravuri;

să fie exercitat în limitele lui firești, externe și interne;

să fie actual, adică să nu fie supus termenului sau condiției suspensive;

să fie determinat;

să fie exercitat cu bună-credință.

Interesul legitim este folosul practic, imediat pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare. Nu există acțiune dacă nu este caracterizată de un interes legitim.

Interesul trebuie să caracterizeze nu numai momentul de debut al procesului adică, introducerea cererii de chemare în judecată ci și toate formele și etapele procesuale ulterioare ( probatorii, căi de atac, executare, etc).

Interesul poate fi material atunci când urmărește realizarea unui folos de ordin patrimonial sau poate fi moral cand are ca scop obținerea unor satisfacții nepatrimoniale.

Condițiile interesului sunt următoarele:

să fie legitim, adică să nu vină în conflict cu legea;

să fie personal, adică acțiunea să poată fi promovată de titularul dreptului sau de reprezentantul lui, iar nu de către o altă persoană străină de drept;

să fie născut și actual, în ințelesul că dacă cel interesat nu ar formula acțiunea în momentul respectiv, s-ar expune la un prejudiciu în cazul întârzierii.

Sancțiunea lipsei de interes este respingerea acțiunii. Această sancțiune se aplică atât pentru lipsa în sine a interesului cât și pentru neîndeplinirea cerințelor acestuia.

Capitolul 3. Reprezentarea părților în procesul civil

Secțiunea 3.1. Noțiunea și formele reprezentării

Rprezentarea este o instituție cunoscută atât în dreptul privat cât și în dreprul procesual. Reprezentarea presupune situația în care o persoană numită reprezentant îndeplinește acte procedurale în numele și în interesul altei persoane care este parte în procesul civil.

Actele procedurale îndeplinite de reprezentant se oglindesc totdeauna asupra părții principale, adică asupra reprezentatului.

Pe întreg parcursul procesului civil, în primă instanță și în apel legea română îngăduie părților să-și conducă personal procesul, indiferent de etapa în care el se găsește sau de gradul instanței care este competentă să judece.

Așadar, formele reprezentării sunt reglementate de art. 80 alin. (1) NCPC, părțile pot să exercite dreptulile procedurale personal sau prin reprezentant. Reprezentarea poate fi legală, convențională sau judiciară.

Reprezentarea legală. În cazul persoanelor fizice, reprezentarea este legală pentru cei lipsiți de capacitatea de exercițiu, minorul sub 14 ani și cel pus sub interdicție. Aceste persoane nu stau personal în proces, ci prin reprezentanții lor legali. Conform art. 80 alin. (2) NCPC, persoanele fizice lipsite de capacitate de exercițiu vor sta în judecată prin reprezntant legal. Reprezentanții legali ai minorului sunt părinții sau, în lipsa acestora, tutorele ori cei care îl reprezintă pe cel dat în plasament.

Cel pus sub interdicție este reprezentat legal de tutorele desemnat în condițiile art. 166 Cod Civil sau de curatorul special, numit până la soluționarea cererii de punere sub interdicție judecătorească.

În cazul societăților comerciale, reperezentarea legală în raporturile cu terții și în justiție este asigurată prin administrator/ administratori sau prin consiliul de administrație, prin președinte.

Reprezentarea este convențională atunci când reprezentantul este ales de parte.

Așadar, potrivit art. 80 alin. (3) NCPC părțile pot să stea în judecată printr-un reprezentant ales, în condițiile legii, cu excepția cazului în care legea impune prezența lor personală în fața instanței.

Cu alte cuvinte, persoana fizică poate să fie reprezentată de avocat ori, atunci cand judecata este în primă instanță și apel, nu și în recurs, față de prevederile art. 83 alin. (3), în aplicarea art. 13 alin. (2) NCPC, de un mandatar neavocat.

În cazul persoanei juridice, indiferent dacă judecata este înaintea instanțelor de fond sau în recurs, reprezentarea convențională poate să fie asigurată prin consilier juridic sau prin avocat, așa cum dispune art. 84 alin.(1) NCPC.

Reprezentarea judiciară poate să intervină în două situații: când legea prevede și când circumstanțele cauzei o impun pentru a se asigura dreptul la un proces echitabil.

Secțiunea 3.2. Reprezentarea convențională a persoanelor fizice

3.2.1. Reprezentarea prin mandatar neavocat

O parte poate fi reprezentată de orice persoană cu capacitate de exercițiu deplină. Totuși, dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, acest mandatar nu poate depune concluzii, decât printr-un avocat. Astfel, mandatarul neavocat poate efectua orice acte dar nu poate pune concluzii.

Excepția de la ceastă regulă este aceea că, mandatarul neavocat al persoanei fizice care este soț sau rudă până la gradul al doilea inclusiv, poate pune concluzii în fața oricărei instanțe, fără să fie asistat de avocat, dacă este licențiat în drept și când dreptul de reprezentare rezultă din lege sau dintr-o hotărâre judecătorească.

Sub aspectul obiectiv împuternicirea trebuie să fie ad litem, adică să fie dată, pentru exercitiul dreptului de chemare în judecată, sau pentru reprezentarea în judecată.

Potrivit art. 86 NCPC, legat tot de obiectul împuternicirii, arată că, mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume. Dacă cel care a dat procura generală nu are domiciliul si nici reședința în țară sau dacă procura este dată unui prepus, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat.

Sub aspectul conținutului, atr. 87 alin. (1) din NCPC arată că, mandatul este presupus dat pentru toate actele procesuale îndeplinite în fața aceleiași instanțe; el poate fi însă restrâns, în mod expres, la anumite acte.

Potrivit art. 81 NCPC, mandatarul neavocat are nevoie de un mandat special ori cu încuviințarea prealabilă a instanței sau a autorității administrative competente, pentru renunțarea la judecată sau la dreptul dedus judecății, achiesarea la hotararea pronunțată, încheierea unei tranzacții, precum și orice acte procedurale de dispoziție.

Forma mandatului, potrivit art. 85 alin. (1) NCPC Împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică dată mandatarului care nu are calitatea de avocat se dovedește prin înscris autentic. În cazurile prevăzute la alin (1), dreptul de reprezentare mai poate fi dat și prin declarație verbală, făcută în instanță și consemnată în încheierea de ședință, cu arătarea limitelor și a duratei reprezentării alin. (2).

3.2.2. Reprezentarea prin avocat

Scopul suprem al unei justiții democratice este, fără îndoială, acela de a căuta cu perseverență, de a stabili și impune adevărul faptelor relevante pentru soluționarea cauzelor civile, în concordanță cu ordinea juridică. Acesta a fost este și va trebui să fie destinul justiției, misiunea sa istorică de la care nu trebuie să abdice, sub niciun pretext sau motiv. Pentru o atare finalitate judecătorul trebuie să exercite un rol activ și să aibă o bună colaborare nu doar cu părțile implicate în procedură, ci și cu reprezentanții acestora.

În atare condiții, rolul avocatului în procedura judiciară este esențial, iar acesta trebuie considerat nu ca un simplu auxiliar al justiției, ci, așa cum semnificativ s-a mai afirmat, ca unul dintre cei mai importanți parteneri ai acesteia.

Reprezentarea sau asistarea părților în procesul civil printr-un avocat prezintă certe avantaje atât pentru persoanele implicate într-o procedură judiciară, cât și pentru calitatea actului de justiție. În adevăr, pentru părțile care nu au pregătitre juridică, apărarea printr-un profesionist al dreptului este de natură să promoveze cu mai multă eficiență drepturile sau interesele afirmate în justiție. Ei exercită un rol important în ceea ce privește determinarea elementelor, de fapt care sunt esențiale și relevante pentru soluționarea cauzei. De aceea, în multe țări occidentale principiul care guvernează materia este acela al obligativității reprezentării sau asistării părților ptrintr-un avocat.

Obligativitatea apărării părților printr-un avocat poate prezenta și unele dezavantaje semnificative. În primul rând, o atare obligativitate este determinată, în general, pentru anumite categorii de instanțe sau pentru exercitarea unor căi de atac, fără luarea în considerare a caracterului mai mult sau mai puțin complex al procedurii sau al valorii interesului în litigiu. Ori, în unele cauze simple, cum ar fi cazul unor acțiuni posesorii, al unor cereri privind obligații de întreținere ori al unor cereri de valoare redusă, apărarea părții printr-un avocat poate fi considerată excesivă. În dreptul nostru, în principiu, o atare ipoteză nu poate privi reprezentarea sau asistarea părților, prin avocat, în exercitarea recursului. Aceasta deoarece NCPC suprimă calea extraordinară de atac a recursului în litigiile de valoare redusă cum sunt cele a căror valoare nu depășește suma de 500.000 de lei sau cele judecate în primă instanță de judecătorii [art.483 alin. (2) coroborat cu art. 94 pct. 1 lit. a)-i) NCPC.]

Potrivit art. 85 alin.(3), împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică sau juridică dată unui avocat sau consilier juridic se dovedește prin înscris, potrivit legilor de organizare și exercitare a profesiei. Aceasta presupune puterea pe care clientul o transferă avocatului și dovedește instanței și celorlalte părți din proces calitatea avocatului de reprezentant legitim.

Avocatul este absolventul unei facultăți de drept pe profil juridic și înscris pe tabloul avocaților unui barou. Numai aceste doua calități cumulative determină calitatea de avocat. În afara reprezentării, avocatul mai are în prerogativele sale profesionale dreptul de a redacta cereri în numele clientului, de a-i acorda consultații, de a asista partea prezentă în proces, de a pune concluzii, de a redacta orice fel de acte juridice.

Codul de procedură civilă reglementează problema încetării mandatului judiciar în caz de retragere, renunțare sau revocare.

Astfel art. 88 din NCPC prevede că mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat și nici dacă acesta a devenit incapabil. Mandatul dăinuiește până la retragerea lui de către moștenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului. Astfel, indiferent dacă reprezentantul persoanei fizice este avocat sau mandatar neavocat, mandatul nu încetează prin decesul sau punerea sub interdicție a mandantului, acesta durând până la retragerea lui de către moștenitorii mandantului sau până la retragerea lui de către reprezentantul legal al incapabilului.

În schimb, mandatul judiciar încetează prin moartea sau punerea sub interdicție a reprezentantului.

Cât privește renunțarea la mandat, art. 2034 alin. (1) Cod Civil arată că mandatarul poate renunța oricând la mandat, notificând mandantului renunțarea sa. Mandatarul care renunță la împuternicire este ținut să înștiințeze atât pe cel care i-a dat mandatul, cât și instanța, cu cel puțin 15 zile înainte de termenul imeniat următor renunțării, conform art. 89 alin. (2) teza I, indiferent dacă acesta este termen pentru cercetarea procesului sau termen pentru dezbaterea în fond. Atunci când termenul în care trebuie făcută înștiințarea nu este respectat față de mandant, mandatarul ar putea raspunde față de acesta pentru pagubele pe care i le-a cauzat prin faptul că nu a avut timp suficient pentru alegerea unui alt mandatar.

Cât privește revocarea mandatului, potrivit art. 2031 alin. (1) si (2) Cod Civil, mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau tacit, indiferent de forma în care contractual de mandat a fost încheiat și chiar dacă a fost declarat irevocabil [ alin. (1)]. Împuternicirea dată unui nou mandatar pentru aceeași afacere revocă mandatul inițial [alin. (2)].

Și mandatul judiciar poate fi revocat, fără ca, pentru acesta să fie necesar acordul părților adverse ori o anumită formă a actului de revocare. Însă, pentru protecția intereselor adversarului celui reprezentat de mandatarul revocat, revocarea mandatului îi va fi opozabilă acestuia numai de la data când a fost înștiințat cu privire la măsura luată de mandant, așa cum prevede și art. 89 alin. (1) NCPC. Obligația de comunicare revine chiar părții care a revocat mandatul, iar nu instanței.

Secțiunea 3.3. Reprezentarea convențională a persoanelor juridice

Potrivit atr. 84 alin (1) NCPC, persoanele juridice pot fi reprezentate în fața instanțelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condițiile legii.

Astfel alin. (2) al acestui articol prevede că, la redactarea cererii și a motivelor de recurs, precum și în exercitarea și susținerea recursului, persoanele juridice vor fi asistate și, după caz, reprezentate, sub sancțiunea nulității, numai de către un avocat sau consilier juridic, în condițiile legii.

Înscrierea reprezentantului persoanei juridice într-o ordine diferită în cele două alineate ale art. 84 NCPC poate conduce la concluzia că, în opinia legiuitorului, înaintea instanțelor de fond reprezentarea acestei părți se face prin consilier juridic și, în subsidiar prin avocat, pentru ca înaintea instanțelor de recurs asistarea sau reprezentarea să fie realizată, în primul rând, prin avocat, și în subsidiar prin consilier juridic. Desigur, alegerea reprezentantului aparține persoanei juridice, fără ca instanța să-i poată impune să fie reprezentată de avocat.

Capitolul 4. Terțele persoane în procesul civil.

Secțiunea 4.1. Noțiuni generale.

Noțiunea de terțe prsoane este des întâlnită în literatura de specialitate și în practica judiciară.

Participarea terțelor persoane în procesul civil reprezintă o instituție necesară în orice legislație, fiind de natură să contribuie la apărarea drepturior subiective ale terților sau, după caz, ale părților principale. Însă, participarea terțelor persoane în procesul civil este determinată de necesitatea apărării unor interese ale acestora sau ale părților principale. Terțele persoane introduse astfel în procesul civil nu vor mai beneficia de principiul relativității lucrului judecat, ele fiind obligate să respecte drepturile stabilite prin hotărârea pronunțată.

Prin terțe persoane înțelegem acele persoane care sunt străine de procesul dintre reclamant și pârât.

Participarea terților la judecată nu trebuie confundată cu conexarea pricinilor și nici cu coparticiparea procesuală subiectivă, întrucât în cazul intervenției există un singur proces în curs, în cadrul căruia se formulează cereri incidentale (cereri de intervenție), iar nu mai multe cereri principale conexate ori o singură cerere de chemare în judecată în care să figureze mai mulți reclamanți sau pârâți. Tocmai de aceea, cererea de intervenție se înregistrează în dosarul constituit pentru soluționarea cererii de chemare în judecată, iar nu separate într-un dosar nou.

Prin participarea terțelor persoane la activitatea juridică se înțelege în mod considerabil o mai bună administrare a justiției. Astfel, pe langă soluționarea raporturilor litigioase dintre părțile principale și anume reclamantul și pârâtul, se pot soluționa și raporturile dintre una din părțile principale, pe de o parte și terțele persoane, pe de altă parte.

Secțiunea 4.2. Condițiile de admisibilitate a participării terțelor persoane în procesul civil

Dreptul de a participa într-un proces civil între alte părți nu poatre fi acordat în mod nelimitat oricărei persoane, întrucât aceasta ar putea conduce la amânarea judecății. De aceea, participarea terțelor persoane în procesul civil este supusă unor condiții generale de admisibilitate.

Condițiile generale de admisibilitate a participării terțelor persoane în procesul civil pot fi grupate în: condiții comune oricărei activități judiciare și condiții determinate de caracterul incident al tuturor formelor de participare a terțelor persoane în procesul civil.

Condițiile comune se referă la: capacitatea procesuală, calitatea procesuală și justificarea unui interes.

Primele două condiții au aceeași semnificație ca și în cazul exercitării acțiunii civile. În ce privește ultima cerință, aceasta îmbracă forma interesului de a interveni. Interesul de a interveni desemnează doar intererul pe care trebuie să-l justifice cel care promovează o cerere de intervenție.

Condițiile determinate de caracterul incident al tuturor formelor de participare a terțelor persoane în procesul civil, sunt: existența unui proces civil în curs de judecată și existența unei legături de conexitate între cererea de participare a terțului în proces și acțiunea principală.

Existența unui proces civil în curs de judecată presupune că, toate formele de participare a terțelor persoane în procesul civil au un caracter incident, în sensul că se realizează în cadrul unui proces în curs de desfășurare între alte persoane, amplificându-se prin aceasta cadrul procesual inițial. Această cerință implică cerința ca terțul să nu fi participat în calitate de reclamant sau pârât în procesul respectiv, adică intervenientul să fi fost străin de proces, până în momentul formulării cererii sale de intervenție.

Existența unei legături de conexitate presupune existența unei anumite relații între cererea privind participarea unei persoane în procesul civil și cererea principală, astfel încât protejarea unui interes al terțului intervenient sau al uneia dintre părți să depindă de modul de soluționare a celor două cereri. Conexitatea implică întâlnirea a doua sau mai multe acțiuni civile distincte, în curs de soluționare la aceeași instanță sau la instanțe diferite, sesizate în mod separat. Dimpotrivă, formele de participare a terțelor persoane în procesul civil nu se formulează separat, ci în cadrul unui proces deja declanșat între alte persoane, deci nu se pune niciun moment problema întrunirii mai multor procese.

Secțiunea 4.3. Formele de participare a terțelor persoane în procesul civil.

4.3.1. Intervenția voluntară.

Intervenția este acea instituție procesuală care conferă unui terț posibilitatea de a participa, din proprie inițiativă, într-un proces civil în curs de judecată între alte persoane, în scopul valorificării unui drept propriu sau în vederea sprijinirii reclamantului ori pârâtului.

Intervenția voluntară este reglementată în art. 61 NCPC și presupune ca, oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare [alin. (1)].

Intervenția voluntară este de două feluri: intervenția voluntară principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta, reglementată de art. 61 alin. (2) NCPC, și intervenția voluntară accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părți, alin. (3) al aceluiași articol.

4.3.1.1. Intervenția voluntară principală.

Intervenția voluntară principală este folosită de terțul care acționează pentru a obține pentru sine un profit, în sensul legii el urmărind să i se recunoască sau să i se stabilească un drept propriu. Acest drept poate să fie chiar cel dedus judecății de către reclamant, dar poate să fie și un drept doar strâns legat de cel pretins de către reclamant, ceea ce face ca intervenția să aibă un efect dilatoriu.

Procedura intervenției principale se face sub forma cererii de chemare în judecată și se timbrează la fel ca ea, fiind îndreptată împotriva ambelor părți din proces. Fiind o cerere de chemare în judecată, intervenția principală se poate face numai în fața primei instanțe, înainte de încheierea dezbaterilor care preced hotararea finală a procesului. Totuși, cu încuviințarea părților, ea se poate face și în instanta de apel ( art. 62 NCPC).

Cererea de intervenție principală nu este admisibilă în recurs și în revizuire sau contestația în anulare.

Potrivit NCPC intervenția principală se judecă odată cu cererea principală. Atunci când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de intervenție, instanța poate dispune disjungerea ei, în afară de cazul în care intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, însuși dreptul dedus judecății. În caz de disjungere, instața rămâne în toate cazurile competentă să soluționeze cererea de intervenție. Nu se dispune disjungerea atunci când judecarea cererii de intervenție ar fi întârziată de cererea principală, iar dacă judecarea cererii principale s-a stins prin unul dintre modurile prevăzute de lege, intervenția principală va fi judecată.

Drepturile și obligațiile intervenientului principal.

Din momentul încuviințări terțului în procesul civil, el nu mai poate fi tratat ca un simplu terț, ci ca o persoană care a dobândit calitatea de parte, bucurându-se de dreprurile procesuale acordate părților principale. În consecință, la fel ca oricare din părți, are dreptul de a adresa cereri instanței; dreptul de a participa personal sau prin reprezentant la dezbaterile judiciare; dreptul de apărare; dreptul de a propune dovezi în vederea soluționării temeinice și legale a cauzei.

Principalele obligații ale intervenientului în interes propriu sunt, de regulă, cele impuse și celorlalte părți. Astfel el are obligația de a îndeplini actele procedurale în termenele prevăzute de lege; de a face susțineri dovedite; de a depune la dosar actele pe care înțelege să le folosească, spre a fi comunicate și celorlalte părți.

O obligație particulară a intervenientului este prevăzută de art. 65 alin. (2) NCPC, care arată că, intervenientul va prelua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenției, dar va putea solicita administrarea de probe prin cererea de intervenție sau cel mai târziu până la primul termen de judecată ulterior admiterii cererii de intervenție. Actele de procedură ulterioare vor fi indeplinite și față de el. Iar una din cele mai importante obligații ale intervenientului principal se referă la îndeplinirea cu bună-credință a drepturilor procesuale.

Efectele intervenției principale.

Caracterul incidental al intervenției principale determină urmatoarele efecte:

lărgește cadrul procesual cu privire la părți și la obiectul litigiului;

conduce la realizarea unei prorogări legale de competență;

intervenientul devine parte în procesul civil, iar hotararea pronunțată îi va fi opozabilă;

introducerea intervenției principale face să curgă dobânzile pentru creanțele care, anterior, nu erau producătoare de dobânzi;

promovarea intervenției principale face să înceteze buna-credință a posesorului, care este obligat astfel să restituie fructele;

intervenția principală întrerupe prescripția dreptului la acțiune.

În cele ce urmează, voi arăta un model de cerere de intervenție principală.

Dosar nr. ……./…./……..

Instanța ………………….

Termen…………………..

DOMNULE PREȘEDINTE,

Subsemnatul(a),………………, domiciliat(ă)………………………… în …………………,CNP………………., reprezentat prin ………………, în calitate de ………….…………………., în termen legal, formulez:

CERERE DE INTERVENȚIE PRINCIPALĂ,

În acțiunea care formulează obiectul dosarului civilnr. ………….…..al acestei instanțe, cu termen de judecată la data de ………………… în care figurează ca părți:

reclamant(ă)……………..;

pârât(ă)………………….., având ca obiect……………………. .

Vă rog să admiteți în principiu această cerere, să dispuneți comnicarea ei părților din proces, și în fond să-mi fie admisă și să se constate că eu sunt proprietarul terenului asupra căruia părțile se judecă, urmând să fie obligate să-mi respecte dreptul de proprietate și posesie asupra lui și să-mi plătească cheltuielile de judecată pe care le voi face cu acest proces.

Menționez că dreptul invocate prin prezenta cerere este chiar dreptul dedus judecății de către părti, iar cererea este facută în fața primei instanțe, înainte de încheierea dezbaterilor.

Motivele acțiunii:

În fapt, …………………………………………………………………….

Bunul imobil revendicat ce face obiectul prezentei cereri de intervenție principală îl evaluez la suma de …………… lei, în cnformitate cu ……………………. .

În drept, îmi întemeiez acțiunea pe dispozițiile art. 61 și următoarele NCPC.

Dovada acțiunii înțeleg s-o fac cu interogatoriile celorlalte părți din proces, înscrisuri (…………) expertiză tehnică, și cu martorii:

…………….din ……….. județul ……str. ……….et. ………ap….. nr. …..

…………….din……….. județul ……str. ……….et. ………ap….. nr. …….

Depun acțiunea în ….. exemplare, unul pentru instanță și celelalte pentru a fi communicate părților din proces.

Anexez chitanța C.E.C. nr. ….. din ……., în valoare de ……lei, reprezentând taxa de timbru, precum și următoarele înscrisuri: (se enunță aceasta, dacă se depun).

Data : Semnătura,

……….. ……………

Dmnului Președinte al ……………………………………………………………….. .

4.3.1.2. Intervenția voluntară accesorie

Intervenția voluntară accesorie reprezintă, cererea prin care un terț ce justifică un interes solicită introducerea sa într-un litigiu în curs de desfășurare, pentru a apăra drepturile uneia din părțile inițiale.

Spre deosebire de intervenientul principal, intervenientul accesoriu nu tinde la valorificarea unei pretenții proprii, ci urmărește, prin apărările pe care le face, ca instanța să pronunțe o soluție în favoarea părții pentru care a intervenit. De aceea, natura juridică a intervenției accesorii este de apărare, intervenția terțului este facută în scop pur defensiv.

Intervenția accesorie va fi făcută în scris și va cuprinde elementele prevăzute la art. 148 alin. (1) NCPC. Fiind o simpă apărare, se poate face în tot cursul judecății, nu numai în fața primei instanțe ori a instanței de apel, ci, așa cum prevede art. 63 alin. (2) NCPC, chiar și în căile extraordinare de atac.

Întrucât intervenția accesorie poate să fie făcută și în cursul judecății căilor extraordinare de atac, cu atât mai mult ea poate să fie formulată direct în apel, în ambele cazuri nemaifiind necesar acordul părților inițiale. Cererea de intervenție accesorie poate să fie făcută până la închiderea dezbaterilor, iar nu până la inchiderea dezbaterilor în fond, așa cum prevede art. 62 alin. (2) NCPC pentru intervenția principală.

Intervenția accesorie este admisibilă în orice materie, Codul de Procedura Civilă neimpunând limitări sub acest aspect.

Drepturile și obligațiile intervenientului accesoriu sunt determinate de principiul limitării activității sale procesuale. Astfel, intervenientul uneia dintre părți poate face orice act de procedură care nu este potrivnic interesului părții în favoarea căruia intervine. În legătură cu modul de lichidare a cheltuielilor de judecată, s-a susținut că, intervenientul are obligația de a suporta întotdeauna propriile sale cheltuieli. Acest punct de vedere este completat cu ideea că, ori de câte ori intervenientul va determina o sporire a cheltuielilor de judecată, el va fi obligat să le plătească față de partea adversă. Mai mult, terțul poate fi obligat la plata cheltuielilor chiar și față de partea în favoarea căreia a intervenit.

Efectele intervenției accesorii. Din momentul admiterii în principiu a cererii de intervenție accesorie, terțul dobândește calitatea de parte în procesul civil, fără ca poziția sa procesuală să se identifice cu cea a intervenientului principal. Hotărârea judecătorească, prin care se soluționează litigiul dintre părțile principale, îi va fi opozabilă si intervenientului, care nu va mai putea invoca pricipiul relativității lucrului judecat.

Indiferent de felul intervenției, principale sau accesorii, fiind cereri incidentale, competența de a se pronunța asupra lor aparține instanței sesizate cu cererea principală. Instanța va comunica părților cererea de intervenție și copii de pe înscrisurile care o însoțesc, iar după ascultarea părților și a intervenientului se va pronunța asupra admisibilității în principiu a intervenției printr-o încheiere, motivată, care nu poate fi atacată decât odată cu hotărârea asupra fondului.

Potrivit art. 64 alin. (4) NCPC, încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunțare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă. Calea de atac este numai apelul, daca încheierea a fost dată în primă instanță respectiv numai recursul la instanța ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a fost pronunțată în apel. Dosarul se înaintează, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, instanței comptente să soluționeze calea de atac în 24 de ore de la expirarea termenului. Întâmpinarea nu este obligatorie. Apelul sau, dupa caz, recursul se judecă în termen de cel mult 10 zile de la înregistrare. Judcarea cererii principale se suspendă până la soluționarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție.

Așadar, acestei teorii am să-i atașez un model de cerere de intervenție accesorie.

Dosar nr. …………..

Instanța ……………

Termen …………….

DOMNULE PREȘEDINTE,

Subsemnatul(a), ………………., domiciliat(ă) în …………………… CNP …………, reprezentat prin …………, în calitate de ………………., în termen legal, formulez:

CERERE DE INTERVENȚIE ACCESORIE,

În acțiunea ce formează obiectul dosarului civil nr. ………al acestei instanțe, cu termen de judeată la data de …………… în care formulez ca părți:

– reclamantul(a) ………………………………………………………………………..

– pârâtul(a) ……………………………………………………………………………..

Intervenția o fac în sprijinul ( reclamantului sau pârâtului).

Vă rog să admiteți în principiu cererea, să dispuneți comunicarea ei părților din proces și în fond să-mi admiteți sau respingeți acțiunea, după cum sprijină apărarea reclamantului sau pârâtului.

Motivele acțiunii:

În fapt, se indică motivele care justifică interesul pe care-l are de sprijinit apărarea uneia dintre părți.

În drept, îmi întemeiez acțiunea pe dispozițiile art. 63 NCPC.

Anexez chitanța C.E.C. nr. …… din ………, în valoare de …….lei, reprezentând taxa de timbru, și timbrul judiciar în valoare de …………… lei.

Data Semnătura,

Domnului Președinte al ………………………………………………………

4.3.2. Intervenția forțată

Intervenția forțată provine de la reclamant sau pârât ori de la instanță prin cererea de introducere a terțului în proces. Aceasta poate să provină, în cazurile prevazute de lege, și de la intervenientul principal sau chiar de la cel chemat în garanție.

Noul Cod de Procedură Civilă reglementează patru forme de intervenție forțată, și anume: chemarea în judecată a altei persoane, chemarea în garanție, arătarea titularului dreptului și introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane.

4.3.2.1. Chemerea în judecată a altei persoane.

Chemarea în judecată a altei persoane este reglementată de art. 68-71 NCPC, și presupune ca oricare dintre părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleași drepturi ca și reclamantul.

Chemarea în judecată a altor persoane ar putea fi definită ca fiind acea formă de participare a terțelor persoane în procesul civil care, în scopul prevenirii unui nou litigiu, acordă părților dreptul de a solicita introducerea în proces a altor persoane ce ar putea cere aceleași drepturi ca și reclamantul ( de exemplu, debitorul care are mai mulți creditori și este chemat în judecată numai de unul dintre ei, dacă are motive să renunțe la plată, va chema în judecată și pe ceilalți creditori pentru ca hotărârea să le fie opozabilă).

Chemarea în judecată a altor persoane este admisibilă numai dacă sunt îndeplinite toate condițiile generale pentru participarea terțelor persoane în procesul civil. Pe lângă aceste condiții generale, pentru a folosi această instituție, mai este necesar ca terțul ce urmează a fi introdus în proces să poată pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul.

Cererea de introducere a altei persoane în proces este făcută de pârât în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării înaintea primei instanțe, iar dacă aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată, și cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va depune cel mai târziu pană la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanțe.

Potrivit art. 69 alin. (1) și (2) cererea se motivează și, împreună cu înscrisurile care o însoțesc, se comunică atât părții adverse, cât și celui chemat în judecată, căruia i se comunică și copii de pe cererea de chemare în judecată, întâmpinare și înscrisurile de la dosar. Potrivit alin. (3) al aceluiaș articol, dispozițiile art. 64 și 65, de la intervenția voluntară, se aplică în mod corespunzător.

Introducerea unei terțe pesoane în procesul civil, produce efecte asemănătoare cu cele ale intervenției principale.

Astfel, terțul dobândește calitatea de intervenient în interes propriu; hotărârea pronunțată va avea autoritate de lucru judecat și față de cel introdus în proces; se prorogă competența instanței sesizate; terțul poate exercita independent, în nume propriu, căile de atac. Din momentul introducerii terțului în litigiu, acesta va lua procedura în starea în care se află.

În afară de aceste efecte generale, instituția chemării în judecată a altei persoane produce și efecte specifice. Așadar, art. 71 NCPC reglementează două ipostaze speciale: când pârâtul, chemat în judecată pentru o datorie bănească, recunoaște datoria și declară că vrea să o execute față de cel căruia îi va fi stabilit dreptul pe cale judecătorească, el va fi scos din proces, dacă a consemnat la dispoziția instanței suma datorată. Tot astfel, pârâtul, chemat în judecată pentru predarea unui bun sau a folosinței acestuia, va fi scos din proces dacă declară că va preda bunul celui al cărui drept va fi stabilit prin hotărâre judecătorească. Bunul în litigiu va fi pus sub sechestru judiciar de către instanța învestită cu judecarea cauzei, dispozițiile art. 971 și urmatoarele fiind aplicabile.

În aceste cazuri, judecata va continua numai între reclamant și terțul chemat în judecată. Hotărârea se va comunica și pârâtului, căruia îi este opozabilă.

4.3.2.2. Chemarea în garanție

Această formă de intervenție forțată, chemarea în garanție, este reglementată de art. 72-74 NCPC, partea interesată poate să cheme în garanție o terță persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanție sau în despăgubiri.

Chemarea în garanție este definită ca fiind forma de participare a terțelor persoane de a solicita introducerea în proces a acelor persoane care ar avea obligația de garanție sau de despăgubire în ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul.

Cererea de chemare este admisibilă în cazul drepturilor garantate legal (de ex., în materie de vânzare, schimb, mandate, partaj succesoral) sau convențional, precum și, ori de câte ori partea care ar pierde procesul s-ar putea întoarce împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubire.

Potrivit art. 73 NCPC, cererea va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată. Cererea facută de reclamant sau de intervenientul principal se va depune cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanțe, iar cererea făcută de pârât se va depune în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinări înaintea primei instanțe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată.

Cererea de chemare în garanție și copii de pe înscrisurile ce o însoțesc, precum și copii de pe cererea de chemare în judecată, întâmpinare, și de pe înscrisurile de la dosar va fi comunicată terțului, acordându-i-se termen pentru a depune întâmpinare și a-și pregăti apărarea.

În condițiile art. 74 alin. (3) NCPC, cel chemat în garanție trebuie să depună întâmpinare în termenul stabilit potrivit art. 65 alin. (3).

Astfel, doar după admiterea cererii de chemare în garanție instanța va stabili un termen în care terțul introdus în proces trebuie să depună întâmpinarea. În acest caz numai cel chemat în garanție trebuie să depună întâmpinare, sub sancțiunea decăderii. În schimb, cel ce se opune părții care a făcut cererea de intervenție poate să formuleze întâmpinare la chemarea în garanție, în același termen stabilit de judecător potrivit art. 65 alin. (3) NCPC, instanța fiind obligată să o primească și să o comunice celorlalte părți.

După admiterea în principiu a cererii, față de natura juridică a chemării în garanție, terțul introdus în proces ar putea formula și o cerere reconvențională prin care să invoce pretenții în legătură cu cererea prin care a fost introdus în proces.

Art. 74 alin. (4) presupune ca, cererea de chemare în garanție se judecă odată cu cererea principală. Aceasta fiind regula, astfel, dacă judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de chemare în garanție, instanța poate dispune disjungerea ei pentru a o judeca separat. În acest din urmă caz, judecarea cererii de chemare în garanție va fi suspendată până la soluționarea cererii principale.

Efectele cererii de chemare în garanție sunt similare cu cele de la intervenția principală. Astfel terțul dobândește calitatea de parte în proces, iar hotărârea pronunțată îi va fi opozabilă. Aceasta mai produce și efectul prorogării competenței instanței sesizate cu cererea principală și întreruperea prescripției.

În continuare, voi prezenta un model de cerere a intervenției forțate, și anume, cererea de chemare în garanție:

Dosar nr. …………

Instanța …………..

Termen ……………

DOMNULE PREȘEDINTE,

Subsemnatul(a), ………………….,Domiciliat(ă) în, …………….., CNP ……………., reprezentat prin ………………, în calitate de ……………….., în termen legal, formulez:

CERERE DE CHEMARE ÎN GARANȚIE,

În acțiunea civilă ce face obiectul dosarului nr. ……………, cu termen de judectă la data de, ……….al acestei instanțe, în care am calitatea de (reclamant sau pârât), pentru ca în cazul în care voi cădea în pretenții, să fie obligat(ă) să mă despăgubească cu suma de ……… lei, și să-mi plătească cheltuielile de judecată pe care le voi face cu acest proces.

Motivele acțiunii:

În fapt, ………………………………………………………………………..

În drept, îmi întemeiez acțiunea pe dispozițiile art. 72-74 NCPC.

Dovada acțiunii o fac cu ……………………………………………………..

Depun acțiunea în ……… exemplare, unul pentru instanță, iar celelalte pentru a fi comunicate părților din proces.

Anexez chitanța C.E.C. nr. ….. din …….., în valoare de …….. lei, reprezentând taxa de timbru, și timbrul judiciar.

Data: Semnătura,

………. ………….

Domnului Președinte al ………………………………………………… .

4.3.2.3. Arătarea titularului dreptului

Această formă de intervenție forțată este reglementată de art. 75-77 NCPC, și presupune ca, pârâtul care deține un bun pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deține lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului.

Din dispozițiile articolului enunțat reiese că arătarea titularului dreptului poate să fie făcută doar de către pârâtul din cererea principală, nu și de către reclamant.

Condițiile de admisibilitate a arătării titularului dreptului sunt: a) să fie formulată de pârâtul care deține cu titlu precar un bun sau care exercită în numele altuia un drept asupra acelui lucru. Spre exemplu, depozitarul, chiriașul, posesorul chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului respectiv, are posibilitatea de a indica pe adevăratul titular al dreptului, solicitând introducerea acestuia în proces; b) prin acțiunea principală să se urmarească valorificarea unui drept real.

Cererea pârâtului, împreună cu înscrisurile care o însoțesc și o copie de pe cererea de chemare în judecată se comunică, odată cu citația, terțului arătat ca titular al dreptului. Prevederile art. 64 si 65 NCPC se aplică în mod corespunzător.

Potrivit art. 77 alin. (3) și (4) NCPC, dacă cel arătat ca titular al dreptului recunoaște susținerile pârâtului și reclamantul consimte, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din proces. Dacă reclamantul nu este de acord cu înlocuirea sau când cel arătat ca titular nu se înfățișează sau contestă cele susținute de pârât, terțul dobândește calitatea de intervenient principal, dispozițiile art. 62 si art. 64-66 aplicându-se în mod corespunzător.

Efectele arătării titularului dreptului sunt: recunoașterea de către terț a calității de titular al dreptului și acordul reclamantului de scoatere din proces a pârâtului.

4.3.2.4. Introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane

Sub magistrala ,,Rolul judecătorului în aflarea adevărului”, art. 22 alin. (3) teza I prevede că judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile legii. În aplicarea acestui principiu, NCPC consacră trei situații în care judecătorul, din oficiu, poate introduce în proces alte persoane, și anume:

în cazurile expres prevăzute de lege;

în procedura necontencioasă;

în materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune.

Această instituție este reglementată de art. 78 alin. (1) și (2) din NCPC, În cazurile expres prevăzute de lege, precum și în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc [alin. (1)]. În materie contencioasă , când raportul jurdic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond [alin. (2)].

Instanța decide introducerea terțului în proces prin încheiere, care are caracter interlocutoriu, și care se poate ataca numai odată cu fondul. Astfel, potrivit art. 79 alin. (1) cel introdus în proces va fi citat, odată cu citația comunicându-i-se, în copie, și încheierea, prevazută la art. 78 alin. (3), cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, precum și înscrisurile anexate acestora. Prin citație i se va comunica și termenul până la care va putea să arate excepțiile, dovezile și celelalte mijoloace de apărare de care înțelege să se folosească; termenul nu va putea fi mai lung decât termenul de judecată acordat în cauză.

Terțul va lua procedura în starea în care se află în momentul introduceri în proces, dar instanța, la cererea lui, va putea dispune readministrarea probelor sau administrarea de noi probe. Iar actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite și față de acesta.

Capitolul 5. Participarea procurorului în procesul civil

Secțiunea 5.1. Precizări prealabile

Ministerul Public reprezintă o instituție menită să apere interesele generale ale societății, precum și drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor.

Constituția din anul 1991 art. 130 alin. (2) presupune că Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii. De asemenea, Ministerul Public este independent în relațiile cu celelalte autorității publice și își exercită atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia.

Parchetele de pe langă judecătoriile și tribunalele în care Ministerul Public își îndeplinește îndatoririle sunt conduse de prim-procurorii, parchetele de pe langă curțile de apel, sunt conduse de către procurori generali, fiind ajutați în toate situațiile de 1-2 adjuncți, iar Parchetul General, care funcționează pe langă Înalta Curte de Casație și Justiție, este condus de procurorul general, ajutat de un prim-adjunct și un adjunct. Acesta are în structură direcții, secții, servicii, departamente și birouri, iar parchetele de pe langă curțile de apel și tribunal au secție, departamente și birouri, toate fiind conduse de procurori șefi.

Procurorul general își exerciată controlul asupra tuturor parchetelor, iar prim-procurorii parchetelor de pe langă curțile de apel și tribunal, asupra parchetelor din circumscripția lor.

Potrivit art. 132 alin. (1) din Constituția României, procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. Alineatul (2) spune că, funcția de procuror este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior.

Parchetele au și atribuții secundare asemănătoare celor care funcționează la instanțele judecătorești, personalul necesar fiind numit de procurorul general pentru Parchetul General și de procurorii generali ai curților de apel pentru parchetele din subordinea lor.

Secțiunea 5.2. Poziția procurorului în proces

Instituția Ministerului Public este de origine franceză, fiind situată în secolul al XIII-lea. În dreptul românesc Ministerul Public a fost organizat încă din timpul regulamentelor organice, exceptând perioada 1948-1992, când a fost înlocuit de sistemul, parțial diferit, al organelor procuraturii. Constituțiile din 1866, 1923 și 1938 nu cuprindeau reglementări privind această instituție, Constituțiile din 1948 și 1952, aveau dispoziții referitoare la parchet și, respectiv, la procuratură, în titlu comun cu organele judecătorești sau într-un capitol comun cu instanțele judecătorești, Constituția din 1965 rezervă organelor procuraturii un titlu distinct, pentru ca, în sfârșit, Constituția din 1991 să trateze Ministerul Public, într-o secțiune distinctă a capitolului privind Autoritatea judecătorească.

Pentru perioada anterioară anului 1948, poziția Ministerului Public a fost definită astfel: ,, Puterea executivă care reprezintă interesele societății în mod permanent și continuu, întreține raporturi cu puterea judecătorească prin intermediul unei instituții numită Ministerul Public. Ministerul Public face parte și din organizarea administrativă, și din cea judecătorească; el are o oarecare independență necesară pentru îndeplinirea funcțiunii, dar are și o suficientă dependență față de puterea executivă, care poate să-i dea ordine. Membrii Ministerului Public, procurorii, sunt supuși ierarhic ca și funcționarii administrativi, ministrul de justiție fiind șeful ierarhiei; acțiunea lor e continuă, ei caută să descopere infracțiunile la legea penală, pentru a cere tribunalelor aplicarea legilor față de cei vinovați; ei nu au nevoie de a fi sesizați, căci acțiunea lor e spontană ca și a administratorilor. Ca reprezentanți ai Societății, procurorii, se preocupă ca și interesele incapabililor (minori, interjiși) să nu fie prejudiciate prin actele făcute de reprezentanții acestora; se ocupă și de persoana acestor incapabili, luând măsuri, în caz de trebuință; ei se preocupă și de creditul public, interesându-se de formarea societăților, fie că au scop lucrativ, fie ca nu au un asemenea scop, supraveghind activitatea lor.

Astfel, în literatura juridică și în legislația anterioară anului 1948, se făcea distincție între cazurile în care procurorul participă la procesul civil ca parte principală și între cazurile în care procurorul participă ca parte alăturată. Procurorul era considerat parte principală atunci când, în situațiile expres prevăzute de lege, putea exercita dreptul la acțiune pentru punerea în valoare a unor interese generale sau chiar particulare. El se găsea într-o poziție procesuală asemănătoare cu a oricăreia din părțile litigante, având aceleași drepturi și aceleași obligații procesuale. Procurorul era considerat parte alăturată în cazurile în care procesul nu era pornit din inițiativa lui, ci a altor persoane, iar procurorul doar punea concluziile sale, nevând posibilitatea de a face apel sau recurs. Deși în unele texte de lege se mai folosește noțiunea de parte principală  distincția care se făcea în trecut nu mai este de actualitate, ea nemaiprezentând vreo utilitate practică. Mai mult, considerarea procurorului ca parte principală sau ca parte alăturată nu acoperă cazul recursului în anulare și nici cel al recursului în interesul legii.

Secțiunea 5.3. Formele de participare a procurorului la procesul civil

În Noul Cod de Procedură Civilă acestea sunt întâlnite sub denumirea de ,,Modalități de participare”, la art. 92, acestea sunt:

pornirea acțiunii civile;

participarea la judecată;

exercitarea căilor de atac;

– cererea de punere în executare a hotărârilor judecătorești.

5.3.1. Pornirea procesului civil

Conform art. 92 alin. (1) Procurorul poate porni orice acțiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorior, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.

Deoarece textul de lege nu cuprinde interdicția expresă pentru procuror de a exercita acțiuni cu caracter strict personal, dacă este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale categoriilor de persoane semnalate la alin. (1), procurorului trebuie să i se recunoască legitimare procesuală activă și în acțiuni cu caracter strict personal, dacă prin lege nu se prevede în mod expres altfel.

Procurorul dobândește calitatea de reclamant, atunci când își exercită acțiunea, deși nu este titularul dreptului subieciv dedus judecății.

Atunci când acțiunea este pornită de către procuror, pentru că hotărârea trebuie să producă efecte față de titularul dreptului, acesta va fi introdus în proces. De vreme ce titularul dreptului la care se referă acțiunea pornită de către procuror poate să renunțe la judecată (în condițiile art. 406 NCPC) sau la dreptul subiectiv (în condițiile art. 408-409 NCPC), poate să încheie o tranzacție ( în condițiile art. 438-440 NCPC) ori poate să ceară continuarea judecății, înseamnă că el va fi introdus în proces în calitate de reclamant.

În dispozitivil hotărârii trebuie să figureze atât Ministerul Public, cât și titularul dreptului introdus în proces. Drept urmare, instanța va admite/respinge acțiunea pornită de Ministerul Public și continuată de titularul dreptului.

5.3.2. Participarea la judecata procesului civil

Potrivit art. 92 alin. (2) Procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor.

Această modalitate prevăzută de Cod are în vedere participarea procurorului la procesul pornit de titularul dreptului sau de altă persoană care are calitate procesuală activă, situație în care pune concluzii, își exprimă ideea în legătură cu Soluția ce ar putea fi dată de către judecător. Așadar, acesta se poartă ca o parte, dar vorbește după reclamant și pârât, cu excepția situației în care a pornit procesul, atunci el va vorbi primul, și după titularul dreptului și la final pârâtul.

Alineatul (3) al aceluiași articol arată că, în cazurile anume prevăzute de lege, participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii, sub sancțiunea nulității absolute a hotărârii. Concluziile procurorului sunt obligatorii la soluționarea următoarelor categorii de procese și cereri: punerea sub interdicție și ridicarea interdicției; declararea judecătorească a morții, precum și anularea hotărârii de declarare a morții; cererea de decădere din drepturile părintești.

5.3.3. Exercitarea căilor de atac

Potrivit art. 92 alin. (4) Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate în cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acțiunea civilă, precum și atunci când a participat la judecată în condițiile legii.

Atunci când este vorba despre acțiuni privitoare la minori, persoane puse sub interdicție, dispăruți, precum și de acțiuni pe care, potrivit legii, procurorul le poate porni, el poate să exercite împotriva hotărârilor date în aceste acțiuni, apel sau recurs, în condițiile legii, chiar dacă nu a exercitat acțiunea si nici nu a participat la judecată. În schimb dacă procurorul nu a participat la judecată, nu poate să intervină și să exercite contestație în anulare sau revizuire împotriva unei hotărâri definitive, practică constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului fiind în sensul că, dacă se recunoaște procurorului legitimare procesuală activă după ce procedura la care nu a fost parte s-a finalizat, s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice și al deciziilor intrate în puterea lucrului judecat.

Deoarece, spre deosebire de alin. (1), alin. (4)al art. 92 NCPC nu face nicio distincție, procurorul poate să exercite căile de atac și împotriva hotărârilor pronunțate asupra unor cereri cu caracter strict personal, chiar dacă nu este vorba despre drepturile și interesele persoanelor menționate în primul alineat.

5.3.4. Cererea de punere în executare a hotărârilor judecătorești

Conform art. 92 alin. (5), procurorul poate să ceară punerea în executare a oricăror titluri executorii emise în favoarea persoanelor prevazute la alin (1).

Așadar, în faza a doua a procesului civil, procurorul poate să ceară executarea silită numai în cazurile în care poate să pornească procesul civil și numai dacă horararea este în favoarea persoanelor prevăzute la alin. (1). Totuși, procurorul va putea să ceară executarea silită indiferent dacă procesul a fost sau nu pornit de el. Important este ca hotărârea să fie favorabilă minorilor, interzișilor, dispăruților, precum și în favoarea persoanelor pentru care procurorul ar putea să introducă acțiunea potrivit legii.

Dacă hotărârea nu este dată într-o acțiune dintre cele la care se referă alin. (1), procurorul, chiar dacă a pus concluzii în cauză, nu poate să ceară punerea în executare silită a hotărârii. Procurorul poate să ceară punerea în executare a oricăror titluri executorii emise în favoarea persoanelor prevăzute la alin. (1), iar nu doar punerea în executare a hotărârilor judecătorești.

Alineatul (6) al art. 92 arată că în toate cazurile , Ministerul Public nu datorează taxe de timbru și nici cauțiune.

Cazuri practice

1.O primă lucrare practică se referă la incompatibilitatea judecătorului, astfel:

,,Decizia civilă Nr. 1226/R

Pe rol fiind judecarea cererii formulată de contestatoarea D.B., domiciliată în F, str.(..), bloc 11, ap. 11, jud. V, și Școala cu clasele I-VIII Golești, cu sediul în comuna H., jud. V, având ca obiect ,,CONTESTAȚIE ÎN ANULARE” împotriva deciziei civile nr. 96/R/23.01.2009 pronunțată de Curtea de Apel Galați în dosarul nr. (…).

La apelul nominal în ședință publică au răspuns: contestatoarea D.B. personal și asistată de avocat B. (E.) O., pentru intimatul INSPECTORATUL ȘCOLAR V consilier juridic E.N. și intimata ȘCOALA CU CLASELE I-VIII GOLEȘTI reprezentant legal (…) E.O.

Procedua legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învererează: cererea este la al doilea termen de judecată fixat în contestație, fiind legal motivată și scutită de taxă judiciară de timbru; a fost atașat procesul-verbal încheiat potrivit dispozițiilor art. 98 alin. (6) din R.O.I. privind M. Unui membru al completului de judecată, completul C 3R fiind format prin includerea judecătorului din planificarea de permanență, după care:

Curtea a procedat la legitimarea reprezentantului legal al intimatei Școala cu clasele I-VIII H., directorul instituției, O.E.-O., în baza CI seria (…) nr. (…) eliberat la data de 29.05.2002 de Poliția Municipiului F, CNP (…).

Apărătorul contestatoarei depune la dosar cerere de recuzare a doi dintre membrii completului de judectă. Susține că, în opinia contestatoarei cei doi magistrați sunt incompatibili față de deciziile civile nr. 257/16.04.2008 a Curții de Apel Galați pronunțată în dosarul nr. (…) și a deciziei contestate, respectiv nr. 96/23.01.2009 a Curții deApel Galați pronunțată în dosarul nr. (…).

E. judecătorii B.T. și E.G., în ședință publică, solicită consemnarea în încheierea de ședință a poziției pe care o îmbrătișează în sensul că înțeleg să nu formuleze cereri de abținere motivat de faptul că cerere dedusă judecății este înregistrată într-o cale de atac extraordinară.

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, în cadrul recursului în interesul legii, a pronunțat decizia nr. II din 15.01.2007 prin care, în cauzele înregistrate în căi extraordinare de atac, respectiv revizuire, contestație în anulare, nu se consideră caz de incompatibilitate față de judecătorii care au soluționat fondul cauzei.

Curtea aduce la cunoștința părților prezente că va fi reluată cauza după soluționarea cererii de recuzare.

La apelarea cauzei, la a doua strigare, au raspuns: contestatoarea D.B. personal și asistată de avocat B. (E) O., pentru Intimatul Școlar Județean V consilier juridic E.N. și pentru intimata Școala cu clasele I-VIII H. Reprezentant legal O. E. –O. .

Curtea, în ședință publică, a dat citire dispozitivului încheierii din camera de consiliu din data de 09.11.2009 aducând la cunoștința părților că cererea formulată de contestatoarea D.B. a fost respinsă ca nefondată.

Părțile prezente întrebate fiind, arată că nu mai au cereri, chestiuni prealabile de formulat, excepții de invocat sau înscrisuri noi de atașat.

Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților prezente în dezbaterea motivelor contestației în anulare formulată în cauză.

Apărătorul contestatoarei solicită admiterea contestației pentru motivele descrise în cerere. Apreciază că oricărui cetățean trebuie să i se asigure dreptul la un proces echitabil, nefiind și cazul contestatoarei. Astfel, consideră că doar din punctul de vedere al unui singur judecător s-a respectat dreptul la un proces echitabil pentru contestatoare, respectiv judecătorul care a participat în cele două cicluri procesuale în calea de atac și-a formulat cerere de abținere care a fost soluționată favorabil.

În al doilea ciclu procesual, în recurs, a participat un judecător incompatibil față de hotărârea pronunțată în fond de prima instanță, respectiv hotărârea prin care i s-a dat câștig de cauză contestatoarei.

Astfel, în contestația de față, apreciază că membrii ce constituie completul de judecată sunt puși în situația de a pronunța o hotărâre care să nu fie contrară cu soluția pronunțată deja.

Pentru aspectele învederate ce au fost descrise pe larg și în motivele cererii formulată în anularea deciziei solicită admiterea contestației, cu cheltuieli de judecată potrivit chitanței de plată a onorariului de avocat.

Reprezentantul intimatului, Inspectorul Școlar Județean V. solicită respingerea contestației ca defondată. Apreciază că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 317 din Vechiul Cod de Procedură Civilă, în prezent art. 503 din NCPC, și pe cale de consecință, solicită menținerea deciziei contestate.

Reprezrntantul intimatei Școala cu clasele I-VIII H., îmbrățișând punctul de vedere al reprezentantului inspectoratului, solicită respingerea ca nefondată a contestației.

Curtea, declară închise dezbaterile potrivit art. 150 din Vechiul Cod de Procedură Civilă, în prezent art. 224 alin. (1) din NCPC, și o reținere în pronunțare.

CRTEA

Asupra contestației în anularea de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 1098/44/30.06.2009 pe rolul Curții de Apel Galați, contestatoare D.B. a formulat în contradictoriu cu intimații Inspectorul Școlar Județean V și Școala cu clasele I-VIII H., județul V, contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 96/R/23.01.2009 pronunțată de Curtea de Apel Galați în dosarul nr.(…).

În motivarea contestației a invocat faptul că instanța de recurs a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

A învederat judecarea pricinii de judecători care în primul ciclu procesual, au casat hotărârea instanței de fond și au trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

După rejudecare, Tribunalul Vrancea a pronunțat o hotărâre pe care a considerat-o nelegală fiind atacată cu recurs la instanța superioară, judecată în recurs realizându-se de către un judecător care se mai pronunțase o dată.

De asemenea, președintele completului de judecată se află în stare de incompatibilitate întrucât se abținuse de la judecarea primului recurs și nu putea face parte din completul de judecată.

Considerat astfel asupra constituirii nelegale a completului de judcată, deși a sesizat toate aceste nereguli niciunul dintre judecătorii incompatibili nu au dorit să se abțină de la soluționare cauzei, pronunțându-se de două ori în aceeași cauză și încălcând în mod flagrant dipozițiile imperative ale Vechiului Cod de Procedură Civilă.

În drept și-a întemeiat contestația în anulare pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 din Vechiul Cod de Procedură Civilă, în prezent art. 503 alin. (2) pct. 1din NCPC, solicitând desființarea deciziei instanței de recurs întrucât a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică referitoare la competență.

Prin concluziile scrise depuse la dosar intimatul Inspectoratul Școlar Județean V a solicitat respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată, apreciind asupra constituirii legale a completului de judecată întrucât judecătorii considerați incompatibil de către contestatoare s-au pronunțat în cauze diferite.

Intimata Școlară cu clasele I-VIII H., Județul V, prin reprezentantul său, cu ocazia dezbaterilor, a solicitat respingerea ca nefondată a contestației în anulare.

S-a dispus atașarea dosarului nr. (…) al Curții de Apel Galați.

Examinând contestația în anulare astfel cum a fost formulată în raport de dispozițiile legale incidente în materie, curtea o apreciază ca nefondată pentru următoarele considerente:

Dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 din Vechiul Cod de Procedură Civilă invocate de contestatoarea D.B. prevăd faptul că hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Textul de lege reține ca temei al contestației în anulare doar nesocotirea regulilor de competență absolută, respectiv a regulilor de competență generală, a regulilor de comprtență materială și a regulilor de competență teritorială excepțională.

În ceea ce privește normrle referitoare la incompatibilitate, acestea nu pot fi invocate pe un asemenea temei ( art. 317 alin. (1) pct. 2 Vechiul Cod de Procedură Civilă), întrucât nu fac parte din categoria dispozițiilor legale privitoare la competență.

De menționat faptul că, contestația în anulare reprezintă o cale de atac extraordinară de admisibilitate numai în cazurile limitativ enumerate de lege și care nu pot fi extinse, textele de lege care o prevăd fiind de strictă interpretare.

În consecință, situația învederată de contestatoarea D.B. nu se încadrează în ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 Vechiul Cod de Procedură Civilă, acesta reprezentând exclusiv textul de lege pe care și-a întemeiat contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE:

Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatoarea D.B., domiciliată in F, str. (…), bloc 11, ap. 11,jud. V, în contradictoriu cu intimații Inspectoratul Școlar V, cu sediul în F, (…), jud. V și Școala cu clasele I-VIII Golești, cu sediul în comuna H., jud. V, împotriva deciziei civile nr. 96/R/23.01.2009 a Curții de Apel Galați pronunțată în dosarul nr. (…).

IREVOCABILĂ

Pronunțată în ședință publică, în data de 09 O 2009’’.

2.O a doua lucrare practică, are în verere introducerea unei cereri de intervenție principală, admiterea în principiu a acesteia și analiza condițiilor de admisibiliate.

,,Secția I civilă, decizia nr. 5925 din 3 octombrie 2012.

Prin sentința nr. 1638 din 10 noiembrie 2010, Tribulalul București, Secția a IV-a civilă, a admis cererea precizată, formulată de reclamanta Academia Română în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București. A obligat pârâții la emiterea dispoziției cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale, pentru cota de ¾ din apartamentele nr. 2, 10, 15, 16, 17, 19, 23, 24, 25, 26, 27, din imobilul situat în București. A respins ca neîntemeiate cererile de intervenție principală formulate de D.R.D., D.V.G. și I.A.

Pentru a hotărâ astfel, tribunalul a reținut că, prin notificarea din 1 iunie 2005, reclamanta a solicitat restituirea în natură a apartamentelor in litigiu, iar prin dispoziția nr. 4617 din 26 septembrie 2005, emisă de pârâtă, notificarea a fost respinsă ca inadmisibilă.

Prin sentința nr. 1142 din 30 octombrie 2006, definitivă și irevocabilă, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a admis contestația formulată de reclamantă, a analizat dispoziția emisă și a constatat că Academia Română are calitatea de persoană îndreptățită.

Tribunalul a mai reținut că, prin testamentul din 23 ianuarie 1943, V.D. a instituit ca legatar universal Academia Română asupra întregii sale averi mobile și immobile, printre care și asupra a 11 apartamente din imobilul în litigiu, acceptarea legatului fiind autorizată prin decizia nr. 7807/1944 a Ministerului Culturii și Cultelor

Prin sentința civila nr. 14 din 12 ianuarie 1945, pronunțată de Tribunalul Ilfov, s-a reținut că Academiei Române îi revine ¾ din legatul lăsat de V.D.

În anul 1948, prin decizie a Consiliului de Miniștri, imobilul a fost preluat și transmis la Ministerul Afacerilor Interne, temeiul legal costituindu-l Decretul nr. 224/1951.

În prezent, apartamentele nu mai pot fi restituite în natură, pentru că au fost înstrăinate, motiv pentru care se impune acordarea de măsuri reparatorii prin achivalent, în condițiile legii speciale.

În ceea ce privește cererile de intervenție principală, tribunalul a constatat că intervenienții au solicitat să se constate că sunt coproprietari ai imobilului alaturi de reclamantă și să se dispună restituirea în natură a cotei parte ca li se cuvine.

Analiza pe fond a notificării este împiedicată de faptul că notificarea a fost formulată și de alte persoane, respectiv P.C. și Ș.F.M., care nu au formulat cerere de intervenție, stabilirea calității de moștenitor fiind o problemă de drept care nu poate fi soluționată dacât în contradictoriu cu toți pretinșii moștenitori ce apar in notificare.

Pe de altă parte, prin sentința civilă nr. 14 din 12 ianuarie 1945 a Tribunalului Ilfov, s-a reținut calitatea de moștenitor pentru mai multe persoane, față de care intervenienții nu justifică calitatea de moștenitori.

Prin decizia nr. 750/A din 27 septembrie 2011, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de intervenienți.

Instanța de apel a reținut că, prin notificarea din 14 august 2001, intervenienții și numiții P.C. și Ș.F.M. au solicitat restituirea imobilului. Notificarea nu a fost încă soluționată, deși prin sentința nr. 1721/F din 14 noiembrie 2008, definitivă și irevocabilă, Tribunalul București, Secția a V-a civilă, a dispus obligarea Primăriei municipiului București la emiterea unei decizii sau sispoziții.

Instanța de fond a apreciat in mod correct că soluționarea notificării nu se poate realiza decât în prezența tuturor persoanelor care au formulat notificare, atâta timp cât instanțele de judecată au competența de a analiza fondul raportului juridic atunci când unitatea deținătoare refuză să soluționeze notificarea.

Soluționarea fondului notificării nu se poate realiza decât într-un cadru procesual în care să figureze toate persoanele care au formulat notificarea și care au dreptul la măsuri reparatorii, deoarece formularea cererii de intervenție doar de către o parte din notificării nu-i exclude pe ceilalți de la beneficial reparațiilor legale.

În acest sens există distincție între sesizarea unității deținătoare prin notificare și sesizarea instanței, astfel încât față și de dispozițiile art. 43 din Normele metodologice de aplicre a Legii nr. 10 /2001, cererea de intervenție nu poate fi primită.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs intervenienții.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 din Vechiul C.proc.civ., recurenții au arătat că art. 43 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 vizează doar situația în care a fost emisă o decizie sau dispoziție, iar părțile se adresează instanței în lipsa înțelegerii lor.

Regula unanimității nu poate fi aplicată, deoarece, potrivit procedurilor instituite de Legea nr. 10/2001, doar cei care au formulat notificare au dreptul la măsuri reparatorii. Prin unmare nu are relevanță faptul că moștenitorii din anul 1952 ai lui V.D. au sau nu moștenitori în anul 2001 sau 2011.

De asemenea, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului impune ca aplicarea regulii unanimității să nu se facă în mod rigid, ci în funcție de circumstanțele fiecărei cauze.

Demersurile întreprinse de unul dintre coproprietari pentru restituirea imobilelor preluate în mod abuziv au caracterul unor acte de conservare a drepturilor celorlalți coproprietari, care, altfel, ar fi decăzuți din drepturile lor.

Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 din Vechiul C.proc.civ.și sunt fondate, pentru cele ce vor arăta în continuare:

În cauză, la data de 3 februarie 2010, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a încuviințat în principiu, în temeiul art. 52 Vechiul C.proc.civ., cererile de intervenție formulate de numiții D.R.D., D.V.G.și I.A., motivate de faptul că aceste persoane au dovedit că au formulat notificare privind imobilul în litigiu.

Soluția încuviințării în principiu a cererilor de intervenție nu a fost atacată cu apel, potrivit dispozițiilor art. 52 alin (2) din Vechiul C.proc.civ.,astfel încât ea a intrat în puterea lucrului judecat.

Acest aspect este important, deoarece, prin încuviințarea în principiu a cererii de intervenție, judecătorul nu analizează formal dacă terțul justifică un interes și pretinde un drept propriu, dacă există o legătură suficientă între cererea principală și cererea de intervenție sau dacă intervenientul a respectat condițiile privind momentul la care o astfel de cerere poate fi formulată. Încuviințarea în principiu presupune mai mult decât atât, și anume faptul că pretențiile formulate de terții intervenienți sunt analizate pe fond în litigiu în curs, deoarece dreptul pretins de intervenient devine drept litigios.

În cauză, Tribunalul București a respins cererile de intervenție, subliniind faptul că analiza pe fond a notificării este împiedicată de faptul că notificarea a fost formulată și de alte persoane, care nu au formulat cerere de intervenție și că mai există și alți moștenitori, iar instanța de apel a reținut că soluționarea fondului notificării nu se poate realiza decât într-un cadru procesual în care să figureze toate persoanele care au formulat notifiacare.

Prin urmare, ambele instanțe au constatat că nu este posibilă analiza pe fond a pretențiilor formulate de intervenienți,. Realizand, în fapt, rediscutarea condițiilor de admisibilitate în principiu a cererilor de intervenție principală. Or, acest lucru reprezintă o încălcare a efectului procesual al încuviințării în principiu a cererii de intervenție principală, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, legalitatea încuviințării în principiu nu a constituit obiect al criticilor și analizei instanței.

De aceea, s-a admis recursul declarat de intervenienți împotriva deciziei, care a fost casată în tot. S-a desființat sentința pronunțată de tribunal doar în ceea ce privește soluționarea cererilor de intervenție, iar cauza a fost trimisă la tribunal pentru judecarea pe fond a acestora.’’

3.În continuare voi prezenta o speță în legătură cu o hotărâre care ține loc de contract de vânzare-cumpărare, în care reclamanta, introduce forțat în cauză alte persoane.

,,Astfel, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, decembrie, nr. 404 A din 9 aprilie 2012.

Prin cererea înregistrată la data de 21.08.2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, reclamanta D.E. a chemat în judecată pe pârâta C.A., solicitând instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în București. De asemenea, a formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane, în temeiul dispozițiilor art. 57 CPC respectiv art. 68 din NCPC, solicitând introducerea în cauză a numiților C.V.D. și C.A.B., în calitate de intervenienți forțați, aceștia fiind moștenitorii numitului C.V. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în data de 28.10.1980, a cumpărat împreună cu numitul C.V., în prezent decedat, imobilul menționat anterior, prin înscris sub semnătură privtă, de la numita V.E., în prezent decedată, și de la pârâtă, pentru suma de 15.000 lei, achitată integral. C.A. a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat admiterea acesteia, confirmând cele menționate în acțiunea introductivă. De asemenea, intervenienții forțați, C.A.B. și C.V.D., au solicitat admiterea acțiunii.

Prin Sentința civilă nr.9357/19.11.2007, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, excepția lipsei calității procesuale pasive, a fost respinsă acțiunea principală ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a fost respinsă cererea de chemare în judecată a altor persoane, ca rămasă fără obiect. Această hotărâre judecătorească a fost desființată prin admiterea apelului prin decizia civilă nr. 200/22.02.2010, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București de la data de 26.08.2010. Prin sentința civilă nr. 7251/26.05.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, s-a dispus respingerea cererii principale și a cererii de intervenție forțată, ca neîntemeiate.

În motivarea sentinței civile menționate anterior, prima instanță a reținut în esență că cerințele pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare nu sunt îndeplinite, întrucât înscrisul sub semnătură privată intitulat chitanță, ce poate valora ca antecontract de vânzare-cumpărare, fiind încheiat în data de 28.10.1980, întrunește condițiile unui pact asupra unei succesiuni viitoare, numita N.M. decedând în data de 28.12.1980.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești au declarat apel reclamanta, precum și intervenientul forțat C.V.D., cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția aIV-a civilă, la data de 12.08.2011, în dezvoltarea motivelor de apel, apelanții au susținut în esență că pârâta C.A. a trecut în mod eronat data de 28.10.1980, aceasta fiind ulterior rectificată, înscrisul sub semnătură privată fiind încheiat în data de 28.10.1981. Data decesului intimatei-pârâte a intervenit în data de 15.06.2011, la solicitarea apelanților, Tribunalul a dispus introducerea în cauză descendenților de gradul I ai acesteia, și anume C.I., C.L. și C.I.

Analizând sentința civilă atacată prin prisma motivelor de apel invocate și a ansamblului materialului probator administrat în cauză, Tribunalul a expus următoarele considerente:

Potrivit sentințeicivile nr. 519/15.02.1975, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, dreptul de proprietate asupra imobilului compus din construcție și teren în suprafață de 125 m, situat în bucurești, Str. H.V., a fost recunoscut numitei N.M. Numita N.M. a decedat la data de 28.12.1980, moștenitoarele testamentare ale acesteia fiind numitele V.A (C., prin casătoria cu numitul T.C.) și V.E., potrivit menșiunilor certificatului de moștenitor nr.421/16.04.1981, întocmit de Notariatul de Stat Local al Sectorului 2 București. Astfel, numita C.A., în calitate de lrgatar cu titlu particular, a dobândit dreptul de proprietate asupra construcției, având două camere și dependințe, în timp ce numita V.E., în calitate de legatar cu titlu particular, a dobândit dreptul de proprietate asupra tuturor bunurilor mobile existente în masa succesorală, termenul aferent construcției trecând în patrimoniul statului, în condițiile art. 30 alin.(2) din Legea nr. 58/1974. Prin înscrisul sub semnătură privată, datat la 28.10.1980, numitele V.A.(C., prin casătoria cu numitul T.C.) și V.E., au vândut imobilul specificat anterior către numiții D.E. și C.V., pentru suma de 15.000 lei, achitată integral la data perfectării acestui act juridic. Intervenienții forțați sunt fiii numitului C.V., așa cum rezultă din actele de stare civilă anexate la dosar.

În data de 14.08.2009, în temeiul Legii nr. 18/1991, s-a reconstituit dreptul de proprietate al numitei C.A. asupra terenului în suprafață de 125 mp, situat in București, Str. H.V, emițându-se titlul de proprietate nr. 1506/2/14.08.2009. La momentul rețineri cauzei în pronunțare în data de 16.05.2011, prima instanță a pus în discuție validitatea convenției încheiate sub forma înscrisului sub semnătură privată în data de 28.10.1980, fată de data deschiderii succesiunii numitei N.M., în data de 28.12.1980. Tribunalul a reținut că prima instanță a respins cererea principală și cererea de intervenție forțată pentru considerentul că înscrisul sub semnătură privată intitulat chitanță, ce poate valora antecontract de vânzare-cumpărare, fiind încheiat în data de 28.10.1980, întrunește condițiile unui pact asupra unei succesiuni viitoare, numita N.M. decedând abia în data de 28.12.1980.

În etapa procesuală a apelului, reclamanta-apelantă și apelantul-intervenient forțat au atașat la dosar un înscris intitulat rectificare, încheiat la data de 24.02.2010,prin care numita C.A. a declarat că rectifică eroarea materială strecurată în înscrisul sub semnătură privată menționat în precedent, data încheierii acestuia fiind 28.10.1980, cum din eroare a fost consemnat. Numita C.A. a decedat la data de 15.06.2011, fiind introduși în cauză descendenții acesteia de gradul I, și anume C.I., C.L. și C.I.

Potrivit dispozițiilor art. 11 din Decretul nr. 144/1958 privind reglementarea eliberăarii autorizațiilor de construire, reparare și desființare a construcțiilor, precum și a celor referitoare la înstrăinările și împărțelile terenurilor cu sau fără construcții, actele de îstrăinare sau de împărțeală a terenurilor cu sau fără construcții, proprietate particulară, se vor face numai în formă autentică, în caz contrar acestea fiind nule de drept. Ca atare, în ceea ce privește transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului, prin înscrisul sub semnătură privată anterior menționat, din patrimoniul numitelor C.A. și V.E. În patrimoniul numiților D.E.și C.V.,tribunalul a considerat că acesta nu a operat, având în vedere nerespectarea formei autentice a actului de înstrăinare, sancționată cu nulitatea absolută, potrivit prevederilor legale menționate în precedent, incidente la data întocmirii acestuia.

Conversiunea actului juridic reprezintă o regulă de drept care înlătură principiul quod nullum est, nullum producit effectum, vizând considerarea manifestării de voință în sensul în care aceasta reprezintă un alt act juridic valabil, iar nu în sensul în care constituie un act juridic lovit de nulitate. O principală aplicație a conversiunii actului juridic o reprezintă cazul manifestării de voință nule ca vânzare-cumpărare, dar valabilă ca antecontract de vânzare-cumpărare.

Dată find rectificarea datei încheierii înscrisului sub semnătură privată, prin acordul părților semnatare, Tribunalul a apreciat că nu se mai poate susține teza existenței unui pact asupra unei succesiuni viitoare, în temeiul căreia a fost fundamentată soluția primei instanțe. În primul rând, tribunalul a apreciat că acest înscris nu a fost produs în etapa procesuală a apelului pro causa, întrucât data acestuia (24.02.2010) este anterioară datei pronunțării soluției primei instanțe (26.05.2011), iar valabilitatea sa nu a fost contestată de nicio parte litigantă. În al doilea rând, din moment ce toate părțile contractante, cu excepția numitului C.V., care era decedat la data rectificării datei, chiar situate pe poziții adverse în litigiu, au consimțit la îndreptarea erorii materiale, tribunalul consideră că data înscrisului sub semnătură privată este cea din 28.10.1981. De valabilitatea antecontractului de vânzare-cumpărare a fost recunoscută de toate părțile litigante, inclusiv de numita C.A., situată pe poziția procesuală a pârâtului, dată fiind calitatea sa de promitent-vânzător.

În ipoteza în care bunul se află în patrimoniul vânzatorului-promitent și nu există niciun impediment legal, la cererea cumpărătorului-promitent, instanța îl poate obliga pe vânzatorul-promitent la respectarea obligației de vânzare asumate în antecontract, în lumina principiilor executării în natură a obligațiilor și reparării în natură a prejudiciilor, hotărârea instanței având caracter constitutiv de drepturi de la data rămânerii sale definitive, transferând dreptul de proprietate dintr-un patrimoniu în altul și suplinind, astfel, consimțământul vânzătorului promitent.

Având în vedere că, în materie contractuală, culpa debitorului este prezumată, iar numita C.A. și ulterior, succesorii acesteia, cărora li s-a transmis obligația pârâtei inițiale de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, nu au făcut dovada unei cauze exonerate de răspundere în ceea ce privește nerespectarea obligației ce le incumbă de a perfecta actul juridic prefigurat și constatând că dreptul de proprietate asupra imobilului se mai află în patrimoniul acestora, instanța în temeiul II. Condițiilor de validitate a antecontractului dispozițiilor art. 1073 și art. 1077 C. Civ. 1864, aplicabile speței de față, a admis apelurile, a schimbat în tot sentința civilă apelată și a admis cererea principală și cererea de intervenție forțată.

În consecință, prezenta hotărâre va ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare, încheiat între numiții D.E., având o cotă de ½ din dreptul de proprietate, C.V.D. și C.A.B., ambii având o cotă de ½ din dreptul de proprietate, în calitate de cumpărători, și numiții C.I., C.L. și C.I., în calitate de vânzători, având ca obiect dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București Str. H.V., compus din teren în suprafață de 125 mp, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmitdexpertul judiciar P.I., și din construcție, astfel cum a fost identificată în raportul de expertiză întocmit de expertul judiciar.’’

Concluzii

Această lucrare tratează pe larg participanții în procesul civil, mai exact, participarea instanței, a părților, precum și reprezentarea acestora în procesul civil, terțele pesoane în procesul civil și formele de participare a cestora în proces și, nu în ultimul rând, participarea procurorului în procesul civil.

Din punctul meu de vedere, din cuprinsul întregii lucrării, părțile sunt cele care pun accentul pe întreaga desfășurare a procesului, având un rol semnificativ în ceea ce privește procesul civil, deoarece dacă nu ar exista atât reclamantul care să înștiințeze instanța, aceasta nesesizându-se din oficiu,cu cererea de chemare în judecată a pârâtului, cât și pârâtul care să depună întâmpinare la cererea reclamantului, procesul civil nu s-ar declanșa.

Am analizat poziția fiecărui participant, rolul acestora, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească părțile, precum și terțele persoane pentru a putea participa la proces, drepturile și obligațiile acestora; acestea realizându-se pe baza legislației în vigoare.

Am atașat lucrării modele de cereri de intervenție principală, accesorie și chemare în garanție, precum și cazuri practice, pentru a înțelege și fixa cât mai bine teoria prezentată în cuprinsul acesteia.

Așa cum am spus anterior, am preluat noțiuni fundamentale și de actualitate din Tratatele de Drept Procesual Civil, raportându-mă la Noul Cod de Proceduă Civilă, dar și la Legile speciale și la Constituție.

Astfel, conchid prin a spune că această temă mi-a atras atenția încă de la început, de aceea am ales să relatez ceea ce este mai important despre fiecare participant în parte, iar analiza procesului în sine a constituit realmente o provocare.

Bibliografie

Mihaela Tăbârcă, Tr.Drept Procesual Civil, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2013;

Viorel Mihai Ciobanu, Traian Cornel Briciu, Claudiu Constantin Dinu, Drept Procesual Civil, Editura Național, București, 2013;

Daniel Ghiță, Drept Procesul Civil, Editura Universitaria, Criova, 2006;

Florea Măgureanu, Drept Procesual Civil, Editura Universul Juridic, București, 2009;

,,Revista Dreptul”, Editura Universul Juridic, București, numărul 5, 2013;

,,Noul Cod de Procedură Civilă”;

,,Noul Cod Civil”;

Constituția României din 1991;

Legea nr. 303/2004 privind Statutul Judecătorilor și Procurorilor;

Legea nr. 304/2004 privind Organizarea Juridică;

Webografie

http://legeaz.net/dictionar-juridic/transmitere-calitate-procesuala;

http://www.crispedia.ro/Participarea_tertelor_persoane_in_procesul_civil;

http://www.rasfoiesc.com/legal/drept/Participarea-procurorului-la-p37.php;

http://www.jurisprudenta.org/MainSearch.aspx.

Bibliografie

Mihaela Tăbârcă, Tr.Drept Procesual Civil, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2013;

Viorel Mihai Ciobanu, Traian Cornel Briciu, Claudiu Constantin Dinu, Drept Procesual Civil, Editura Național, București, 2013;

Daniel Ghiță, Drept Procesul Civil, Editura Universitaria, Criova, 2006;

Florea Măgureanu, Drept Procesual Civil, Editura Universul Juridic, București, 2009;

,,Revista Dreptul”, Editura Universul Juridic, București, numărul 5, 2013;

,,Noul Cod de Procedură Civilă”;

,,Noul Cod Civil”;

Constituția României din 1991;

Legea nr. 303/2004 privind Statutul Judecătorilor și Procurorilor;

Legea nr. 304/2004 privind Organizarea Juridică;

Webografie

http://legeaz.net/dictionar-juridic/transmitere-calitate-procesuala;

http://www.crispedia.ro/Participarea_tertelor_persoane_in_procesul_civil;

http://www.rasfoiesc.com/legal/drept/Participarea-procurorului-la-p37.php;

http://www.jurisprudenta.org/MainSearch.aspx.