.participantii In Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali
CAPITOLUL I
Considerații generale privind participanții în procesul penal 4
I.1. Delimitări conceptuale 4
I.1.1. Noțiunea de participant în procesul penal 5
I.1.2. Noțiunea de parte în procesul penal 8
I.2. Alți participanți în procesul penal. Scurtă prezentare 15
I.2.1. Instanțele de judecată 15
I.2.2. Ministerul Public 16
I.2.3. Organele de cercetare penală 17
I.2.4. Apărătorul 17
I.2.5. Auxiliarii procesuali 20
I.3. Părțile în procesul penal. Scurtă prezentare 21
I.3.1. Făptuitorul-Învinuitul-Inculpatul-Condamnatul 21
I.3.2. Partea vătămată 23
I.3.3. Partea civilă 24
I.3.4. Partea responsabilă civilmente 25
CAPITOLUL II
Participarea succesorilor în procesul penal 27
II.1. Noțiune și caracterizare 27
II.2. Cazuri în care succesorii pot interveni în procesul penal 36
II.3. Poziție procesuală 38
CAPITOLUL III
Reprezentarea în procesul penal 40
III.1. Noțiune și caracterizare 40
III.2. Tipologia reprezentanților 41
III.2.1. Reprezentanții legali 43
III.2.2. Reprezentanții convenționali 45
III.3. Cazuri în care intervine reprezentarea procesual penală 47
III.4. Poziție procesuală 48
CAPITOLUL IV
Substituiții procesuali 53
IV.1. Noțiune și caracterizare 53
IV.2. Cazuri în care se pot efectua acte procedurale prin substituire 56
IV.3. Poziție procesuală 57
CAPITOLUL V
Considerații finale 63
V.1. Comparație între participanții în procesul penal și participanții
în procesul civil 63
V.2. Concluzii 64
BIBLIOGRAFIE 69
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PARTICIPANȚII ÎN PROCESUL PENAL
I.1. Delimitări conceptuale
În urma săvârșirii unei infracțiuni ia naștere un conflict de drept penal substanțial care generează un raport juridic de drept penal. Acest conflict este adus spre rezolvare în fața justiției penale, în cadrul unui proces, situație în care ia naștere un raport juridic procesual penal, care se dezvoltă și se rezolvă progresiv cu devoltarea și soluționarea procesului penal.
Soluționarea raportului juridic procesual penal se realizează prin rezolvarea conflictului apărut în procesul de aplicare a normelor juridice penale, în cadrul distinct al unui proces penal care se compune dintr-un complex de acte succesive, îndeplinite de anumite organe și persoane care au diferite calități procesuale. Procesul penal este, prin urmare, o activitate complexă reglementată de lege care se desfășoară progresiv și coordonat, prin participarea organelor judiciare și a unor persoane ca titulare de drepturi și obligații, în scopul constatării faptelor care constituie infracțiuni și pentru tragerea la răspundere penală celor care le-au săvârșit. Aceste organe și persoane care, prin activitatea lor, participă la realizarea scopului procesului penal, au calitatea de participanți în desfășurarea acestuia.
Delimitarea conceptuală concretă a noțiunii de participant în procesul penal este indiscutabil legată de noțiunea de proces penal. Astfel, dintre definițiile procesului penal, o redăm pe următoarea (care se bazează pe o corelație evidentă dintre procesul penal și participanții la acesta): procesul penal este activitatea reglementată de lege, desfășurată într-o cauză penală, de către organele judiciare cu participarea părților și a altor persoane, ca titulare de drepturi și obligații, având ca scop constatarea la timp și în mod complet a infracțiunilor și tragerea la răspundere penală a celor care le-au săvârșit, pentru asigurarea ordinii de drept și pentru apărarea intereselor legitime ale persoanelor.
I.1.1. Noțiunea de participant în procesul penal
În această subsecțiune ne vom ocupa de raportul dintre noțiunile de “participant” și “parte” și apoi vom analiza amănunțit prima dintre acestea, urmând ca în următoarea subsecțiune să ne ocupăm exclusiv de analiza noțiunii de “parte” în procesul penal.
În primul rând, trebuie să menționăm că în literatura juridică de specialitate din țara noastră, în ceea ce privește noțiunea de participanți în procesul penal, există două accepțiuni (largă și restrânsă).
În sens larg, noțiunea de participanți încorporează toate persoanele care au rol în vreo activitate procedurală, din rândul acestora făcând parte organele judiciare, părțile, apărătorul și alte persoane, accepțiune care este mai puțin folosită și nu are o semnificație tehnică, întrucât presupune reunirea în această noțiune a tuturor celor care iau parte la proces. Mai exact, dacă expresia “organe judiciare” are un conținut aproape fără dubii, în accepțiunea menționată există o expresia “persoane”, ce poate induce în eroare pe cei nefamiliarizați cu limbajul juridic, unde ar putea fi înglobate (fără a avea o contribuție directă la desfășurarea procesul penal și mai ales la soluționarea acestuia), cum ar fi: agenții de pază a clădirilor organelor judiciare și mai ales a sălilor de judecată, șoferii judecătorilor, procurorilor și apărătorilor, însoțitorii inculpaților arestați ca reprezentanți ai penitenciarelor în care aceștia sunt deținuți, cât și agenții de citare.
În sens restrâns, prin participanți în procesul penal se înțeleg organele judiciare, părțile și apărătorul.
Dacă am încerca să comparăm cele două accepțiuni, ar rezulta că prima se referă la o noțiune de participare mai complexă, incluzând în plus acele persoane care au un rol auxiliar în procesul penal (în materia probațiunii sau în cea a executării): grefierii, executorii judecătorești, experții, interpreții, traducătorii, martorii, martorii asistenți, denunțătorii etc. Această categorie de participanți, sau mai concret spus, unii dintre acești participanți nu sunt întâlniți la toate procesele penale, prezența lor fiind determinată de natura și împrejurările concrete ale fiecărei cauze.
Îmbrățișând cea de a doua accepțiune, trebuie să menționăm că în cadrul organelor judiciare intră instanțele de judecată (și aici au în vedere numai completele care judecă dosare de natură penală de la judecătorii și secțiile penale de la celelalte instanțe), reprezentanții Ministerului Public (procurorii și procurorii militari) și organele de cercetare penală (angajații Ministerului Administrației și Internelor, de obicei, ofițeri de poliție cu studii superioare de profil juridic). Pe de altă parte, dintre părțile în procesul penal, una este obligatorie (învinuitul sau inculpatul), alta fiind obligatorie numai în cazul anumitor infracțiuni pentru urmărirea și judecarea cărora este necesară prezența și mărturia sa (partea vătămată), iar în cazul în care partea vătanată se constituie și parte civilă, în cazurile în care legea prevede, pe lângă învinuit sau inculpat în procesul penal este chemată și partea responsabilă civilmente. În ceea ce privește apărătorul, acesta are calitatea de avocat dobândită conform Legii nr. 51/1995, republicată, și prezența acestuia este obligatorie numai în anumite cazuri prevăzute explicit de lege (reprezentare legală), în restul situațiilor acesta intervenind pe baza unei reprezentări convenționale.
Ca o concluzie, putem afirma că raportul din noțiunile de “participanți” și cea de “părți” este de incluziune a celei de a doua categorie în prima, împreună cu organele judiciare și apărătorul.
Nu în ultimul rând, trebuie să menționăm că sensurile participațiunii în dreptul penal și în cel procesual penal nu trebuie confundate. Astfel, în dreptul penal noțiunea reunește persoanele care au conlucrat la săvârșirea infracțiunii (coautori, complici, instigatori). Dimpotrivă, dreptul procesual penal cuprinde în noțiunea de participanți și acei subiecți care desfășoară activitatea împreună în cadrul procesului penal.
Dacă privim participanții în procesul penal prin prisma raporturilor juridice procesuale în care aceștia se află observăm că ei au și calitatea de subiecți procesuali. De aceea, în opinia unor autori, participanții mai poartă și denumirea de subiecți procesuali. Întrucât procesul penal se desfășoară în condițiile principiului oficialității, aceiași autori a clasificat subiecții procesuali, ținând seama și de acest criteriu, în subiecți oficiali și subiecți particulari. Subiecții oficiali sunt acele persoane care îndeplinesc atribuții privind activitatea organelor judiciare penale. Astfel, subiecți oficiali se pot împărți, la rândul lor, judiciari (judecători, procurori, lucrători în aparatul organelor de cercetare) și extrajudiciari (persoane cu atribuții de inspecție de stat, organe de control, comandanți de nave și aeronave etc.). Subiecții particulari sunt persoanele particulare care participă în diferite poziții și roluri la desfășurarea procesului penal. Pe de altă parte, subiecții particulari pot fi divizați în subiecți principali (părțile) și secundari (ceilalți participanți).
Codul de Procedură Penală reglementează regimul procesual al diferitelor categorii și subcategorii de participanți (subiecți procesuali), prevăzând în ce condiții și situații poate o persoană deveni participant al procesului penal, care este poziția procesuală a acestor participanți, ce atribuții, ce sarcini și ce drepturi au, cum trebuie să le îndeplinească sau să le exercite etc. În îndeplinirea sarcinilor sau exercitarea drepturilor care le revin, toți participanții trebuie să se comporte cu probitate și loialitate deoarece numai în acest fel poate fi aflat adevărul și înfăptui justiția penală. În acest sens, în Codul Penal sunt incriminate și acele fapte care sunt de natură să împiedice înfăptuirea justiției. Regimul juridic al fiecărui subiect trebuie să se cunoască cu multă precizie pentru că un participant în procesul penal nu poate ocupa poziții între care există incompatibilitate. Legea prevede aceste cazuri atât pentru subiecții oficiali (judecătorii; art. 46-49 Cod Procedură Penală) cât și pentru anumiți subiecți particulari (experți, interpreți și martori; art. 54 Cod Procedură Penală).
În final, putem accepta și definiția (este adevărat, destul de simplistă) conform căreia participanții la procesul penal sunt organele judiciare și persoanele chemate să contribuie la desfășurarea procesului penal în vederea realizării scopului acestuia.
I.1.2. Noțiunea de parte în procesul penal
Din dispozițiile art. 23 și 24 Cod Procedură Penală rezultă că în urma exercitării acțiunii penale sau a acțiunii civile, în cadrul procesului penal, anumite persoane apar ca titulare de drepturi și obligații, căpătând calitatea de părți. Potrivit acestor reglementări, sunt părți în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente.
Într-o opinie, părțile în procesul penal sunt acele persoane fizice sau juridice, care au drepturi și obligații ce izvorăsc în mod direct din exercitarea acțiunii penale și acțiunii civile în cadrul procesului penal.
Într-o altă opinie, părțile sunt subiecții procesuali particulari ale căror interese contrarii se confruntă în litigiu dedus în fața instanței. De aceea, s-a afirmat că dacă procesul este necesar părților, atunci și părțile sunt deopotrivă necesare procesului.
În aprecierea poziției procesuale a părților trebuie să se țină seama de existența laturilor procesului penal. De aceea, în latura penală a procesului sunt părți inculpatul și partea vătămată, iar în latura civilă inculpatul, partea civilă și eventual partea responsabilă civilmente. Accepțiunea strict procesuală de parte este uneori dublată și de concepția care privește această categorie de pe pozițiile dreptului material. Într-o asemenea viziune, interesele contrarii ale părților nu se pot afirma fără o bază de drept material care să le justifice pe plan procesual. Problema prezintă interes mai ales în latura sa civilă, motiv pentru care implicațiile sale au fost abordate atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară.
Spre deosebire de organele judiciare, care acționează în numele statului pentru ocrotirea intereselor îozițiile art. 23 și 24 Cod Procedură Penală rezultă că în urma exercitării acțiunii penale sau a acțiunii civile, în cadrul procesului penal, anumite persoane apar ca titulare de drepturi și obligații, căpătând calitatea de părți. Potrivit acestor reglementări, sunt părți în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente.
Într-o opinie, părțile în procesul penal sunt acele persoane fizice sau juridice, care au drepturi și obligații ce izvorăsc în mod direct din exercitarea acțiunii penale și acțiunii civile în cadrul procesului penal.
Într-o altă opinie, părțile sunt subiecții procesuali particulari ale căror interese contrarii se confruntă în litigiu dedus în fața instanței. De aceea, s-a afirmat că dacă procesul este necesar părților, atunci și părțile sunt deopotrivă necesare procesului.
În aprecierea poziției procesuale a părților trebuie să se țină seama de existența laturilor procesului penal. De aceea, în latura penală a procesului sunt părți inculpatul și partea vătămată, iar în latura civilă inculpatul, partea civilă și eventual partea responsabilă civilmente. Accepțiunea strict procesuală de parte este uneori dublată și de concepția care privește această categorie de pe pozițiile dreptului material. Într-o asemenea viziune, interesele contrarii ale părților nu se pot afirma fără o bază de drept material care să le justifice pe plan procesual. Problema prezintă interes mai ales în latura sa civilă, motiv pentru care implicațiile sale au fost abordate atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară.
Spre deosebire de organele judiciare, care acționează în numele statului pentru ocrotirea intereselor întregii colectivități, părțile din proces acționează pentru realizarea intereselor personale, care se nasc din infracțiune, prin formularea de cereri, memorii, intervenții, concluzii adresate organelor judiciare.
Literatura de specialitate utilizează mai multe criterii de clasificare a părților în procesul penal care converg toate către o singură distincție: inculpatul este singurul considerat ca fiind parte principală a procesului penal, iar partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente sunt părți secundare. Pe de altă parte, inculpatul și partea vătămată reprezintă părțile constante, iar partea civilă și partea responsabilă civilmente sunt părți eventuale, clasificare considerată de noi temeinică.
În mod obișnuit, părțile au cele mai largi drepturi procesuale, însă au de îndeplinit și anumite îndatoriri care, de regulă, nu incumbă altor participanți. În exercitarea drepturilor, părțile trebuie să manifeste o atitudine corectă, de loialitate procesuală și de realizare exclusivă a unor interese legitime ocrotite de lege. Teoria abuzului de drept din dreptul procesual civil este aplicabilă în mod corespunzător și în procesul penal în ceea ce privește cel puțin latura civilă. În cadrul laturii penale, teoria trebuie reorientată în așa fel încât să se țină seama de faptul că obiectul procesului decurge totdeauna din existența unui conflict de drept penal.
Pornind de la teza că subiecții cauzei penale (ai raportului juridic de conflict care face obiectul procesului penal) sunt, în același timp, și subiecții procesului penal, unii autori au ajuns la concluzia că statul este parte în procesul penal. Acest punct de vedere a rămas izolat în literatura de specialitate, majoritatea autorilor considerând că părți nu sunt decât acei subiecți procesuali pe care legea îi determină riguros în art. 23-24 Cod Procedură Penală. Pe de altă parte, din moment ce se susține că părțile sunt subiecți procesuali particulari, ar fi deosebit de dificil ca statul să fie cuprins printre aceștia.
Însă, în desfășurarea procesului penal pot apare, uneori, și alte persoane în locul părților. Aceste persoane care înlocuiesc părțile pot avea calități diferite: succesori, reprezentanți sau substituiți procesuali, care devin la rândul lor părți ale procesului penal, cu poziții procesuale diferite, care se subrogă în calitatea procesuală a titularilor drepturilor și intereselor care sunt supuse dezbaterii în procesul penal.
Pentru prefațarea și facilitarea modului de analiză pe care-l vom aborda în capitolele II-IV ale lucrării noastre (referitoare la succesorii, reprezentanții și substituiții procesuali), vom prezenta în cele ce urmează condițiile cerute de Codul de Procedură Penală pentru ca o persoană fizică sau juridică să poată deveni parte în procesul penal. Aceste condiții nu pot fi analizate decât în strânsă legătură cu modul în care se dobândește calitatea de parte procesuală (în legătură cu latura penală sau cu cea civilă a cauzei).
Întrucât cauza penală izvorăște din raportul juridic penal dintre stat și infractor, raport născut în urma săvârșirii unei infracțiuni, iar acțiunea penală aparține statului, aspectele privind condițiile cerute pentru a fi parte în latura penală a procesului se simplifică mult față de modul în care problema se pune în procesul civil. De exemplu, aspecte cum ar fi dreptul subiectiv valorificat, interesul care pune în mișcare acțiunea judiciară și altele nu au semnificație, iar cele referitoare la capacitatea și calitatea procesuală își reduc dimensiunile ori se modelează în lumina instituțiilor de drept penal sau procesual penal.
Astfel, inculpat devine într-o cauză penală numai persoana a cărei răspundere penală poate fi angajată. În raport de aceasta, rămâne lipsită de sens deosebirea între capacitatea procesuală de folosință și cea de exercițiu. De asemenea, distincția dintre capacitatea procesuală (“legitimatio ad processum”) și calitatea procesuală (“legitimatio ad causam”) mută problema într-un alt plan, cel al deosebirii dintre o parte (inculpatul) și un împricinat care nu are această calitate (învinuitul).
În cadrul laturii civile a cauzei pozițiile părții civile, precum și cele ale inculpatului și părții responsabile civilmente se aseamănă în multe privințe cu pozițiile reclamantului și pârâtului dintr-un proces civil (existând totuși numeroase particularități). În consecință, cerințele pretinse de lege pentru ca o persoană să fie parte într-un proces civil, trebuie să fie satisfăcute în mod corespunzător și în cadrul laturii civile din procesul penal.
i) În primul rând, inculpatul, partea civilă șî partea responsabilă civilmente trebuie să aibă (sub aspect civil) capacitate procesuală (“legitimatio ad processum”) atât de folosință, cât și de exercițiu. De exemplu, partea civilă este deseori o persoană juriică, deci în astfel de cazuri trebuie să se cunoască faptul că ea dobândește capacitatea de folosință în general de la data înregistrării, ori de la data, dupa caz, a actului de dispoziție care o înființează, respectiv de la data recunoașterii sau a înființării ei (art. 28 din Decretul nr. 31/1954). În ceea ce privește capacitatea de exercițiu, aceasta este evocată în numeroase texte din Codul de Procedură Penală.
ii) Calitatea procesuală (“legitimatio ad causam”) activă subzistă pentru partea civilă atunci când există o identitate între aceasta și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic civil dedus judecății. Calitatea procesuală pasivă se exprimă în identitatea care trebuie să se manifeste între inculpat, respectiv parte civilmente responsabilă și persoana obligată în același raport juridic. În cadrul laturii civile, poate avea loc și o transmitere legală a calității procesuale. Aceasta poate avea loc prin succesiune pentru persoanele fizice (art. 21 alin. 1 Cod Procedură Penală) ori reorganizare sau dizolvare pentru persoanele juridice (art. 21 alin. 2 Cod Procedură Penală).
iii) Dreptul părții care exercită acțiunea civilă și față de care se nasc îndatoririle celorlalte părți trebuie să fie recunoscut și ocrotit de lege sub aspect substanțial și actual sub aspectul protejării sale prin acțiunea în justiție. Acest din urmă aspect presupune ca dreptul să nu fie supus unui termen sau unei condiții suspensive.
iv) Interesul reprezintă folosul practic, care îl are o parte pentru a justifica participarea sa în cauza juridică. În procesul penal, interesul părților angrenate în latura civilă este totdeauna material. Spre deosebire de aceasta, în procesul civil interesul poate fi deseori și moral.
O ultimă problemă care merită analizată în ceea ce privește părțile în procesul penal este solidaritatea procesuală. Astfel, solidaritatea activă sau pasivă din domeniul dreptului material care face ca mai mulți subiecți ai raporturilor juridice să dobândească drepturi sau obligații se poate manifesta și pe plan procesual. Pentru a se înregistra o solidaritate procesuală trebuie să existe un litisconsorțiu, adică o grupare procesuală a unor subiecți care nu au numai aceeași calitate în proces, ci poziția lor comună rezultă din faptul că drepturile și obligațiile lor au aceeași cauză juridică (“consortium litis”). Situarea în cadrul coparticipației procesuale este determinată nu de poziția formal comună în cadrul procesului, ci de aceeași poziție în cadrul cauzei.
Într-un proces penal, pot exista mai multe părți având aceeași poziție procesuală și fără a forma un “consortium litis”, când în același proces sunt reunite mai multe cauze penale. De exemplu, ca efect al conexității, mai mulți inculpați se judecă reuniți în același proces pentru fapte diferite. La fel, pot exista într-un proces penal părți civile numeroase, dreptul lor de despăgubire derivând însă din împrejurări distincte. Alta este situația când, de exemplu, o faptă penală a fost săvârșită de mai mulți participanți (coautori, complici, instigatori) și care duce pe plan procesual la o solidaritate procesuală a coinculpaților. De asemenea, caracterul de “consortium litis” al grupului de părți civile este evident în cazul când aceeași faptă penală a produs un prejudiciu material la persoane diferite.
Distincția între simpla existență a mai multor părți având formal aceeași calitate procesuală și grupul procesual care presupune o coparticipare procesuală este necesară pentru deosebirea consecințelor juridice diferite pe care fiecare din cele două situații juridice le produc. Solidaritatea procesuală duce la consecințe mergând până la aspecte privind soluționarea cauzei. De exemplu, probele admise în cauză referitoare loa existența faptei sunt opozabile tuturor părților care formează un litisconsorțiu; actele efectuate de unul din membrii grupului procesual, dacă privește fapta sau circumstanțele reale ale acesteia, sunt profitabile tuturor membrilor grupului; efectul extensiv al căilor de atac se manifestă în limitele coparticipanților solidari din punct de vedere procesual etc. În celălalt caz, efectele sunt mai reduse, fiind legate de obicei de mecanismul procesual și nu de rezolvarea cauzei. De exemplu, când sunt constituite mai multe părți civile între care nu există o solidaritate procesuală, drepturile lor decurgând din litigii diferite, la dezbateri se va da cuvântul totuși în ordinea stabilită de art. 340 Cod Procedură Penală. Aceasta înseamnă că practic vorbesc întâi toate persoanele care au calitatea de parte civilă în proces și numai după aceea se va da cuvântul inculpaților.
I.2. Alți participanți în procesul penal. Scurtă prezentare
I.2.1. Instanțele de judecată
În sistemul organelor de judecată din România, potrivit Legii nr. 92/1992 de organizare judecătorească, republicată, intră următoarele instanțe: judecătoriile, tribunalele, curțile de apel și Curtea Supremă de Justiție. De asemenea, există instanțe militare organizate prin lege, iar în cadrul Curții Supreme de Justiție funcționează secțiile civilă, penală, comercială, de contencios administrativ și militară. Tribunalele și curțile de apel pot avea una sau mai multe secții, după natura și amploarea activității care o desfășoară. În conformitate cu prevederile Decretului nr. 203/1974 pe lângă judecătoriile și tribunalele Constanța și Galați funcționează secțiile maritime și fluviale competente să soluționeze (printre altele) infracțiunile care ar crea stări de pericol pentru siguranța navigației sau care au tulburat activitățile de transport maritim și fluvial.
Prin instanțe de judecată în conformitate cu dispozițiile constituționale și cele din legea de organizare judecătorească se înțeleg verigile care constituie sistemul unitar al organelor judiciare, așa cum ele sunt dispuse în piramidă și până la vârf la unitățile de bază. Art. 125 din Constituția României precizează că în țara noastră justiția se înfăptuiește prin Curtea Supremă de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. Spre deosebire de această accepțiune, ori de câte ori Codul de Procedură Penală utilizează noțiunea de instanță de judecată are în vedere organul judiciar concret, constituit într-o compunere strict determinată, dar variabilă după diverse ipoteze precis delimitate și care este chemat să judece și să soluționeze o anumită pricină penală dedusă în fața unui anumit organ judecătoresc. Din punct de vedere organizatoric, la o instanță de judecată pot să desfășoare activitatea jurisdicțională mai multe complete de judecată sau la un tribunal anumite complete judecă în primă instanță, iar altele în apel etc. Toate aceste organe judiciare compuse și constituite potrivit normelor legale sunt instanțe de judecată.
I.2.2. Ministerul Public
Un important organ judiciar, care desfășoară activitatea pe parcursul întregului proces penal este Ministerul Public. Art. 130 din Constituția României fixează atât rolul Ministerului Public în activitatea judiciară, cât și relația dintre noul organism creat și procurorii care îl încadrează. Ministerul Public reprezintă în activitatea judiciară interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete. Parchetele sunt organizate pe criteriile subordonării ierarhice și funcționează pe lânga judecătorii, tribunale și curți de apel fiind conduse de prim procurori și respectiv procurori generali pentru parchetele de pe lângă curțile de apel. Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție are în fruntea sa pe Procurorul General. Totodată, parchetele militare sunt organizate și funcționează pe lângă fiecare instanță militară, în raport cu întinderea circumscripțiilor teritoriale ale instanței respective. În cadrul Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție funcționează și secția parchetelor militare. Secțiile maritime și fluviale ale instanțelor din Constanța și Galați au și ele organizate parchete.
I.2.3. Organele de cercetare penală
În cadrul organelor de cercetare penală sunt incluse două categorii (art. 201 Cod Procedură Penală): organe de cercetare ale poliției judiciare și organe de cercetare specială. Cu referire la competență trebuie menționat faptul că primele au o competență generală, adică pot efectua cercetarea pentru orice infracțiune care nu este dată în mod obligatoriu în competența altor organe de cercetare (art. 207 Cod Procedură Penală). Totodată, potrivit art. 208 Cod Procedură Penală, organele de cercetare penală speciale sunt: ofițerii anume desemnați de către comandanții unităților militare de corp aparte și similare, cât și comandanții acestor unități; ofițerii desemnați din Ministerul Administrației și Internelor pentru infracțiunile de frontieră; căpitanii porturilor.
În legătură cu natura juridică a urmăririi penale efectuate de organele prevăzute în art. 201 lit. c Cod Procedură Penală trebuie făcută o precizare, cu cât mai necesară cu cât noua redactare a acestei norme a adus o modificare care nu credem că schimbă punctul de vedere inițial al legiuitorului și nu constituie decât o inadvertență de text, care a rămas nemodificată chiar și după adoptarea Legii nr. 281/2003 de modificare a Codului de Procedură Penală. Astfel, în locul formulării anterioare adoptării Legii nr. 141/1996 a art. 201 lit. b privitoare la “organele de cercetare speciale”, textul actual se referă la organele de cercetare specială.
I.2.4. Apărătorul
Apărătorul are o poziție procesuală specială printre participanții în cauza penală. El nu are calitatea de parte în proces, deoarece nu este subiect al raportului conflictual al cauzei nesusținând sau revendicând interese personale. Împrejurarea că apărătorul nu este parte se evidențiază în art. 23-24 Cod Procedură Penală, care enumeră limitativ parțile în procesul penal, printre care nu se numără și apărătorul.
Potrivit dispozițiilor legii, apărător poate fi numai un avocat, membru al unui barou de avocați, din care face parte și care își desfășoară activitatea într-una din formele juridice prevăzute de lege. Astfel, pentru ca o persoană să dobândească calitatea de avocat, acesta trebuie să îndeplinească cumulativ două condiții:
să fie membru al unui barou din România;
să nu fie incompatibil potrivit legii; cauzele generale ale incompatibilității sunt: activitatea salariată în cadrul altor profesii; activitatea care lezează demnitatea și independența profesiei de avocat; exercitarea nemijlocită de fapte de comerț.
În cadrul procesului penal, apărătorul nu este parte în proces. Datorită, însă, contribuției sale la aflarea adevărului, cât și datorită funcției sale procesuale pe care o exercită, el se înscrie între principalii participanți la rezolvarea cauzei penale. Deși nu este parte în proces, trebuie să precizăm că apărătorul se situează pe poziția procesuală a părții ale cărei interese le susține și le apără.
Conform Legii nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat, republicată, apărătorul (avocatul) își poate exercita atribuțiile prin două modalități: acordarea de asistență juridică uneia dintre părțile în proces și reprezentare a uneia dintre părțile în proces.
i) Relativ la asistența juridică, menționăm că în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 4 Cod Procedură Penală, orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal, iar potrivit art. 171 alin. 1 Cod Procedură Penală, organele judiciare sunt obligate să aducă la cunoștință acest drept învinuitului sau inculpatului. De la regula potrivit căreia părțile pot aprecia dacă vor apela sau nu la apărător în cursul procesului penal, există unele excepții prevăzute în art. 171 alin. 2 și 3 Cod Procedură Penală. Astfel, conform modificării aduse de Legea nr. 281/2003, textului codului, asistența juridică este obligatorie, “când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei unități militare de învățământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este arestat chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanța apreciază că învinuitul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea, precum și în alte cazuri prevăzute de lege”.
De asemenea, în cursul judecății, asistența juridică este obligatorie și în cauzele în care legea penală prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
Dacă învinuitul sau inculpatul nu și-a ales un apărător, când asistența juridică este obligatorie, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu. Delegaia acestuia încetează, totuși, la prezentarea apărătorului ales (art. 171 alin. 4 și 5 Cod Procedură Penală).
Prin Legea nr. 281/2003 a fost introdus un nou text de lege care prevede următoarele (art. 171 alin. 41): “Când asistența juridică este obligatorie, dacă apărătorul ales nu se prezintă nejustificat la două termene consecutive, după caz, la data stabilită pentru efectuarea unui act de urmărire penală sau la termenul de judecată fixat, îngreunând astfel în mod voit desfășurarea și soluționarea procesului penal, organul judiciar desemnează un apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordându-i timpul necesar pentru pregătirea apărării, care nu poate fi mai mic de 3 zile, cu excepția soluționării cererilor privind arestarea preventivă, unde termenul nu poate fi mai mic de 24 de ore”.
ii) În ceea ce privește reprezentarea, vom reveni pe parcursul capitolului III al lucrării nostre cu amănunte. Totuși, trebuie să precizăm că dacă în cadrul asistenței juridice, apărătorul pune concluzii în prezența părții, în cazul reprezentării, partea ale cărei interese sunt reprezentate este înlocuită de apărătorul reprezentant.
În cursul procesului penal, apărătorul are mai multe drepturi, dintre care amintim cu titlu de exemplu: să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, să formuleze cereri și să depună memorii, să ia contact cu inculpatul etc.
I.2.5. Auxiliarii procesuali
Am apreciat în prima parte a acestui capitol introductiv al lucrării noastre că expresia din lege de “alte persoane” care pot fi considerați participanți în procesul penal se referă la următoarele persoane: experți, traducători, interpreți, martori, martori asistență, grefieri și executori judecătorești.
Grefierul este acel angajat al Ministerului Justiției, auxiliar al unei anumite instanțe de judecată, care participă la ședințele de judecată sau la efectuarea actelor de urmărire penală, face toate consemnările despre desfășurarea acestora și îndeplinește orice alte însărcinări din dispoziția și sub controlul președintelui completului de judecată ori al procurorului.
Martorii sunt persoane străine de proces, care au recepționat și memorat fapte care sunt concludente în rezolvarea unui proces penal, și care le relatează în instanța de judecată, ajutând-o la stabilirea adevărului.
Martorul este o persoană dezvoltată din punct de vedere psihic, care nu este și nu poate fi parte în procesul respectiv și care este chemată în instanță pentru a da o declarație având importanță pentru soluționarea cauzei. În mod firesc, martorii nu pot fi catalogați dupa vreun criteriu, dar în literatura franceză s-a efectuat o astfel de împărțire în: martori testamentari, martori onorari (la căsătorie), martori certificatori (în actele notariale) și martori instrumentari.
Expertul este specialistul care este desemnat de instanța de judecată, în vederea cerecetării unor împrejurări de fapt, în legătură cu obiectul litigiului, care necesită cunoștințe de specialitate.
Interpreții sunt acele persoane care sunt desemnate de instanța de judecată în scopul facilitării înețelegerii de către una din părțile procesului penal a conținutului actelor procesual penale. Acesta poate fi un traducător sau translator (dacă partea nu cunoaște limba română) sau un cunoscător al limbajelor pentru persoane cu anumite handicapuri (surdo-muți sau orbi).
Organul de executare este persoana învestită cu autoritatea de stat pentru a executa sancțiunile penale impuse condamnatului. El reprezintă un auxiliar al justiției, pentru aducerea la îndeplinire a hotărârilor judecătorești.
I.3. Părțile în procesul penal. Scurtă prezentare
I.3.1. Făptuitorul-Învinuitul-Inculpatul-Condamnatul
Inculpatul este considerat de întreaga literatură juridică de specialitate ca fiind singura parte principală din procesul penal, fără de care acesta nu se poate desfășura. Însă, trebuie făcută precizarea că aceeași persoană fizică (infractorul) va întruchipa diverse calități procesuale pe parcursul procesului penal, fiecare din acestea indicând atât faza în care a ajuns procesul (cercetare, urmărire, judecată, executare), cât și drepturile și obligațiile pe care le are cel care a încălcat legea penală.
Astfel, înainte de pornirea procesului penal, cel care a săvârșit infracțiunea are calitatea de făptuitor. Acesta, ca subiect al raportului juridic de conflict devine, o dată cu declanșarea procesului penal, subiectul principal pasiv al raportului juridic procesual penal. O dată cu pornirea urmăririi penale împotriva făptuitorului, acesta capătă calitatea de învinuit. Învinuitul este subiect de drepturi și obligații procesuale, făptuitorul nu este un asemenea subiect, deoarece nu există cadrul procesual în care el să aibă anumite drepturi și obligații, acest cadru născându-se o dată cu începerea urmăririi penale, care coincide, de regulă, cu pornirea procesului penal. În acest context, precizăm că actele procesuale prin care se conferă făptuitorului calitatea de învinuit sunt rezoluția și procesul-verbal.
Calitatea de inculpat apare o dată cu punerea în mișcare a acțiunii penale. Potrivit art. 23 Cod Procedură Penală, persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală este parte în procesul penal și se numește inculpat. Acesta poate fi numai o persoană fizică, legea română nelăsând posibilitatea (care există în alte legislații) ca asupra persoanelor juridice să poată fi pronunțate sancțiuni penale. Momentul în care este pusă în mișcare acțiunea penală este ales de către organele de urmărire penală și coincide cu existența temeiurilor care rezultă din totalitatea probelor de vinovăție administrate în cauză. Actele procesuale prin care se conferă unei persoane această calitate sunt: ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale, rechizitoriul, declarația orală a procurorului și încheierea instanței de judecată (în condițiile prevăzute de art. 336 alin. final Cod Procedură Penală, când plângerea se adresează direct instanței).
Când o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârșită de mai mulți făptuitori și aceștia sau o parte dintre ei sunt urmăriți sau judecați deodată, ei formează grupul procesual (litisconsorțiu) al coînvinuiților sau coinculpaților. Cu privire la coinculpați trebuie să se facă deosebire între coinculpați în aceeași cauză (participanți) și coinculpați în același proces.
În momentul rămânerii definitive a hotărârii judecățorești penale, calitatea de inculpat se transformă în cea de condamnat. Acesta nu este considerat de toți autorii de specialitate ca fiind parte a procesului penal, el fiind subiect numai în raportul juridic de drept execuțional, raport plasat în afara sferei procesului penal.
I.3.2. Partea vătămată
Categoria juridică de victimă a infracțiunii aparține dreptului penal, dreptul procesual penal operând cu noțiunea de persoană vătămată, prin care se înțelege persoana nemijlocit vătămată prin infracțiune.
Parte vătămată în procesul penal devine numai persoana vătămată care își exprimă voința în acest sens sau care efectuează acte specifice susținerii laturii penale a procesului penal, acte care relevă fără echivoc voința persoanei vătămate de a participa în procesul penal în calitate de parte vătămată. Cu alte cuvinte, persoana vătămată în vreun mod, printr-o infracțiune, nu dobândește automat și calitatea de parte vătămată.
Neparticipând la procesul penal ca parte, persoana vătămată se regăsește în cursul urmăririi penale sau al judecății numai dacă organele judiciare o solicită în realizarea unor activități. Persoana vătămată poate să fie audiată ca martor, poate fi solicitată să participe la reconstituire sau confruntare etc.
Dacă însă victima se constituie ca parte vătamătă, aceasta devine subiect al laturii penale a procesului penal, nevalorificând pretenții materiale. Decesul acesteia lasă un gol procesual neînlocuibil de succesori, deoarece se exercită un drept personal care se stinge odată cu titularul său.
I.3.3. Partea civilă
Constituirea ca parte civilă se poate face numai în cazul în care persoana vătămată cere acoperirea unui prejudiciu material sau moral produs prin infracțiune. Întotdeauna, temeiul constituirii părții civile trebuie să fie o infracțiune care, prin natura ei, poate produce prejudicii materiale sau morale, obligația de acordare a despăgubirilor în cadrul procesului penal neputând avea ca temei un fapt ilicit extrapenal.
Constituirea persoanei vătămate ca parte civilă în procesul penal oferă acesteia avantaje în raport cu exercitarea acțiunii civile în afara procesului penal astfel: rapiditatea obținerii despăgubirilor materiale (deoarece procesul penal este caracterizat prin operativitate), probele vor fi administrate mult mai ușor (calea procesului penal permițând folosirea unor mijloace energice de administrare a probelor, precum percheziții, cercetări la fața locului etc.), folosirea acestei căi oferă și avantaje de ordin economic, acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal fiind scutită de taxă de timbru.
Legea nu prevede un anumit mod de exprimare a voinței persoanei vătămate. În consecință, constituirea de parte civilă se poate face atât printr-o cerere scrisă cât și printr-o cerere orală. Pe de altă parte, constituirea de parte civilă poate fi efectuată atât de persoana vătămată cât și de alte persoane care au calitatea de reprezentanți legali sau substituiți (apărătorul, soțul, copiii minori, procuratorul). În cazul persoanelor juridice, constituirea se face din oficiu sau prin declarația reprezentantului acesteia.
I.3.4. Partea responsabilă civilmente
În domeniul dreptului civil este reglementată și răspunderea pentru faptele altuia. De aceea, în cazul în care învinuitul sau inculpatul nu poate fi obligat personal la plata despăgubirilor civile, va răspunde pentru el partea responsabilă civilmente, iar când nu are bunuri îndestulătoare, aceasta va răspunde alături de învinuit sau inculpat, răspunderea fiind solidară. Sediul respectivei instituții juridice este art. 24 alin. 3 Cod Procedură Penală.
Nu orice persoană fizică sau juridică poate fi responsabilă civilmente. În literatura de specialitate s-a arătat că sunt persoane responsabile civilmente în sensul dispozițiilor legale (de exemplu, art. 1000-1003 Cod Civil și Legea nr. 22/1969), următorii:
părinții pentru faptele ilicite săvârșite de copiii lor;
comitenții pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în funcțiile încredințate;
institutorii și meșteșugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii și ucenicii aflați în supravegherea lor;
persoanele care au constituit o garanție pentru gestionar;
persoanele care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menținerea în funcție a unui gestionar fără respectarea condițiilor legale de vârstă, studii și stagiu, antecedente penale etc.;
persoanele care au gospodărit împreună cu infractorul ori au avut raporturi strânse cu acesta, în măsura în care s-a constatat judecătorește că au obținut foloase de pe urma săvârșirii infracțiunii.
Potrivit art. 16 Cod Procedură Penală, introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea lor la cerere sau din oficiu, fie în cursul urmăririi penale, fie în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare. Aceasta poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătorești la prima instanță, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenției.
CAPITOLUL II
PARTICIPAREA SUCCESORILOR ÎN PROCESUL PENAL
II.1. Noțiune și caracterizare
După cum am menționat în primul capitol al lucrării noastre, în desfășurarea procesului penal pot să participe și alte persoane în locul subiecților procesuali principali denumiți părți. Succesorii sunt unii dintre aceștia și ei devin subiecți ai procesului penal, cu poziții procesuale diferite. “Per a contrario”, un martor sau un expert nu poate fi reprezentat prin succesorii săi la un proces penal, calitatea sa procesuală fiind una ce are în considerație cunoștințele personale speciale ale acestora.
Astfel, în caz de deces al vreunei părți din procesul penal, dacă procesul continuă să se desfășoare, în locul părții decedate pot fi introduși urmașii săi legitimi. Unii autori consideră că această înlocuire prin succesori nu poate avea loc în ceea ce privește latura penală a procesului penal, deoarece unul din subiecții raportului de drept procesual penal este statul, care este nepieritor, iar moartea inculpatului stinge acest raport în ceea ce privește latura penală a procesului, răspunderea penală știindu-se că este “intuitu personae”. În aceeași ordine de idei, dreptul de a participa în procesul penal pe care îl are persoana vătămată se stinge, de asemenea, prin decesul acesteia, fiind un drept personal și individual al celui vătămat prin infracțiune.
Succesorii sunt părți în procesul penal, iar nu substituiți procesuali sau reprezentanți, întrucât ei nu valorifică drepturile antecesorilor, ci își valoridică drepturile lor, deoarece antecesorii, prin deces, desființare sau dizolvare, au încetat să mai fie subiecți de drept (nefiind deci posibilă substituirea sau reprezentarea lor).
Înlocuirea părților prin succesori este însă întotdeauna posibilă în latura civilă a procesului penal, oricare ar fi partea care a decedat (art. 21 Cod Procedură Penală). În procesul penal, în exercitarea acțiunii civile pot interveni, potrivit dispozițiilor legale, succesorii persoanei fizice sau juridice.
Acestea fiind regulile generale ale participării succesorilor în procesul penal, în continuare vom încerca să caracterizăm situația părților în procesul penal și modul particular în care pot interveni succesorii fiecăreia dintre acestea în procesul penal.
În caz de deces al învinuitului sau inculpatului, succesorii acestuia vor fi introduși în procesul penal dacă la data decesului fusese pusă în mișcare acțiunea civilă în cadrul procesului penal. În caz contrar, succesorii făptuitorului nu vor putea fi trași la răspundere decât pe calea unei acțiuni separate începute la o instanță civilă. În acest sens, într-o speță s-a stabilit că instanța nu poate introduce în cauză moștenitorii unuia dintre făptuitori, pentru care organul de urmărire a încetat urmărirea datorită decesului acestuia.
Când o faptă penală a fost săvârșită de mai mulți participanți, iar unul sau unii dintre ei au decedat mai înainte ca să se fi pornit procesul penal pentru acea faptă, succesorii celui sau celor decedați vor putea fi introduși în procesul penal ca răspunzători civilmente în baza solidarității civile între participanții la aceeași faptă.
Am afirmat mai sus că succesorii pot înlocui părțile numai dacă procesul penal nu a trecut în altă fază a sa. Pe de altă parte, totuși, când persoana decedată este subiectul pasiv al faptei persoane (victima), iar decesul acesteia s-a produs înainte de punerea în mișcare a acțiunii civile, succesorii săi pot să pornească ei înșiși această acțiune.
De asemenea, în caz de deces al persoanei responabile civilmente, fie înainte, fie ulterior introducerii sale în procesul penal, vor fi chemați să participe la proces succesorii săi.
Pentru a înțelege mai bine noțiunea de succesori, considerăm că o scurtă incursiune în noțiunile de succesori din dreptul civil ar fi utile în acest context, pentru caracterizarea succesorilor ca participanți în procesul penal. În acest sens, menționăm că în categoria de “succesori” pe care o analizăm intră atât succesorii legali, cât și cei testamentari, în temeiul certificatului de moștenitor eliberat de notarul public. Dacă problema moștenitorilor testamentari este clară (fiind necesară instituirea în favoarea acestora de către defunct a unui legat universal, cu titlu universal sau cu titlu particular), instituția moștenitorilor legali întâmpină anumite discuții în doctrină cât și în practică. De aceea, în cele ce urmează vom analiza condițiile cerute de lege pentru a succede și apoi principiile legale ale devoluțiunii legale a succesiunii.
Condițiile dreptului de succesiune legală
Sub titlul “Despre calitățile cerute pentru a succede”, Codul Civil, în art. 654-658, prevede două condiții, una pozitivă și una negativă, pe care trebuie să le întrunească o persoană pentru a putea moșteni: să aibă capacitate succesorală și să nu fie nedemnă de a moșteni. La aceste două condiții, în literatura de specialitate se mai adaugă una, și anume vocația (chemarea) la moștenire.
Art. 654 Cod Civil dispune că “pentru a putea succede trebuie neapărat ca persoana care succede să existe la momentul deschiderii succesiunii”. De aici rezultă că orice persoană care există în momentul deschiderii succesiunii are capacitate succesorală, respectiv capacitatea de a moșteni.
Cu toate acestea, pentru ca o persoană să aibă dreptul de a culege, în tot sau în parte, moștenirea lăsată de o persoană fizică decedată, existența capacității succesorale nu este suficientă, ci mai este necesar ca persoana ce pretinde moștenirea să aibă chemare la moștenire, fie în virtutea legii, fie în virtutea testamentului lăsat de defunct.
Legea conferă vocație la moștenire rudelor defunctului, în anumite limite, inclusiv rudenia rezultată din adopție, soțului supraviețuitor și statului. Vocația succesorală testamentară poate să aparțină, în principiu, oricărei persoane cu capacitatea succesorală.
Noțiunea de vocație la moștenire are un dublu înțeles. În sensul ei general, ea desemnează vocația potențială, eventuală a unor persoane de a culege moștenirea lăsată de altă persoană. În sensul ei concret, vocația desemnează acele persoane care vor culege în mod concret moștenirea lăsată de defunct. Deci, vocația succesorală concretă presupune două condiții: una pozitivă, respectiv vocația succesorală generală și una negativă, aceea ca persoana în cauză să nu fie înlăturată de la moștenire de un alt succesibil, chemat de lege în rang preferabil, sau de un legatar.
În dreptul românesc au vocație succesorală rudele în linie dreaptă, descendentă și ascendentă, în mod nelimitat în grad, precum și rudele în linie colaterală până la gradul al IV-lea inclusiv. Această vocație este numai potențială, pentru stabilirea ordinii de referință între rudele defunctului cu vocație generală, legea folosește două criterii tehnico-juridice: clasa de moștenitori și gradul de rudenie.
În sfârșit, pentru ca o persoană să vină la moștenire nu este suficient să aibă vocație succesorală generală și concretă, fiind necesar să îndeplinească o condiție negativă, și anume să nu fie nedemnă de a moșteni.
Nedemnitatea succesorală este decăderea moștenitorului legal din dreptul de a culege o moștenire determinată, inclusiv rezerva, deoarece s-a făcut vinovat de o faptă gravă față de cel care lasă moștenirea sau față de memoria acestuia. Nedemnitatea reprezintă o sancțiune civilă care se aplică numai în cazul săvârșirii faptelor expres și limitativ prevăzute de lege. De asemenea, nedemnitatea operează de drept, cel care lasă moștenirea neputând înlătura efectele ei prin iertarea nedemnului pentru fapta sa. Ulterior comiterii faptei, cel care lasă moștenirea va putea totuși să-l gratifice pe nedemn. În sfârșit, sancțiunea nedemnității fiind prevăzută pentru fapte săvârșite cu vinovăție, moștenitorul trebuie să fi acționat cu discernământ.
Art. 65 Cod Civil prevede trei cazuri de nedemnitate:
atentatul la viața celui care lasă moștenirea, respectiv omorul sau tentativa de omor săvârșite asupra celui a cărui moștenire este vorba, constatate prin hotărâre penală de condamnare definitivă;
acuzația capitală calomnioasă, care nu mai operează în dreptul român datorită abolirii pedepsei cu moartea;
nedenunțarea omorului a cărui victimă a căzut cel care lasă moștenirea.
Așadar, în puterea legii, moștenitorul nedemn este decăzut din dreptul de a moșteni. Desființarea titlului de moștenitor se produce din momentul deschiderii moștenirii, indiferent de momentul săvârșirii faptei care atrage nedemnitatea. În consecință, hotărârea instanței prin care se constată nedemnitatea, și care poate fi pronunțată numai după deschiderea moștenirii, operează retroactiv, având un caracter declarativ iar nu constitutiv.
Nedemnitatea produce efecte și asupra copiilor nedemnului, într-o oarecare măsură, întrucât aceștia pot veni la succesiunea autorului tatălui lor, dar numai în nume propriu, nu și prin reprezentare. Acest efect al nedemnității nu se întinde și asupra descendenților subsecvenți ai nedemnului.
Principiile generale ale devoluțiunii legale a succesiunii
În temeiul legii, sunt chemate la moștenire rudele defunctului, iar alături de ele soțul supraviețuitor, iar, în lipsa lor, dacă defunctul nu a dispus nici prin testament de bunurile moștenirii, statul.
Vocația concretă rudelor defunctului de a culege moștenirea este determinată pe baza a trei principii de bază:
principiul chemării la moștenire în ordinea claselor de moștenitori;
Codul Civil, în art. 659 și art. 669-675, stabilește patru clase de moștenitori legali: clasa I – clasa descendenților în linie directă ai defunctului, fără limită în timp; clasa a II-a – a ascendenților privilegiați (părinții defunctului) și colateralilor privilegiați (frații și surorile defunctului și descendenții acestora până la gradul al IV-lea inclusiv); clasa a III-a – clasa ascendenților ordinari, fără limită în grad și clasa a IV-a – clasa colateralilor ordinari până la gradul al IV-lea inclusiv.
Ca principiu, existența unei rude dintr-o clasă mai apropiată, exclude venirea la moștenire a rudelor din clasele subsecvente. Aceasta este posibilă numai în ipoteza exheredării totale prin testament a moștenitorilor dintr-o clasă preferată, care culeg totuși rezerva succesorală.
principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă;
Potrivit acestui principiu, în cadrul aceleiași clase, rudele mai apropiate înlătură de la moștenire pe cele mai îndepărtate în grad (“proximior excludit remotiorem”).
De la acest principiu există două excepții: în cadrul clasei a II-a, părinții defunctului nu înlătură de la moștenire frații sau surorile defunctului și nici descendenții lor, ci ei vin împreună la moștenire, primind anumite cote stabilite de lege, precum și reprezentarea succesorală.
principiul egalității între rudele din aceeași clasă și de același grad chemate la moștenire;
Potrivit acestui principiu, dacă rudele din clasa chemată la moștenire sunt de același grad, ele împart moștenirea în părți egale.
Și de la acest principiu legea prevede două excepții: împărțirea pe tulpini a moștenirii în cazul venirii la moștenire a rudelor de același grad prin reprezentare succesorală și împărțirea pe linii, dacă la moștenire vin doi sau mai mulți colaterali privilegiați proveniți din părinți diferiți sau descendenții acestora.
În ceea ce privește reprezentarea succesorală, aceasta este un beneficiu al legii, în virtutea căruia un moștenitor legal de grad mai îndepărtat, numit reprezentant, urcă în gradul, locul și drepturile ascendentului său, numit reprezentat, care este decedat la deschiderea moștenirii, pentru a culege partea care s-ar fi cuvenit acestuia din moștenire dacă s-ar mai fi aflat în viață.
Utilitatea reprezentării, instituție reglementată de art. 664-668 Cod Civil, constă în faptul că, prin efectele pe care le produce, înlătură unele consecințe injuste ale principiului proximității gradului de rudenie și ale principiului egalității între rudele de același grad.
Reprezentarea este admisă în privința descendenților copiilor defunctului și a descendenților din frați și surori, dar numai cu respectarea a trei condiții, și anume: cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii moștenirii; locul celui reprezentat să fie un loc util, respectiv dacă ar fi fost în viață la data deschiderii moștenirii să fi avut vocație concretă de a moșteni și, în al treilea rând, reprezentantul să îndeplinească toate condițiile necesare pentru a culege moștenirea lăsată de defunct, respectiv să aibă capacitate succesorală, să aibă vocație succesorală proprie la moștenirea lăsată de defunct și să nu fie nedemn față de defunct, să nu fi renunțat la moștenirea acestuia și să nu fi fost exheredat de acesta.
Dacă condițiile arătate sunt îndeplinite, moștenirea operează în toate cazurile, la infinit, de drept și imperativ, ceea ce înseamnă că regulile reprezentării succesorale nu pot fi modificate în nici un fel prin voința defunctului. Dacă reprezentarea este admisă, atunci împărțirea se face pe tulpini. Aceasta înseamnă că reprezentații unei persoane, indiferent de numărul lor, vor lua din moștenire numai partea care i s-ar fi cuvenit ascendentului reprezentat dacă ar mai fi fost în viață la data deschiderii moștenirii.
Alături de rude, legea recunoaște drepturi succesorale distincte soțului supraviețuitor, în concurs cu oricare dintre cele trei clase de moștenitori legali. În toate cazurile, stabilirea cotei care se cuvine soțului supraviețuitor se face cu întâietate față de stabilirea cotelor moștenitorilor cu care concurează, micșorând partea care se cuvine acestora din urmă.
În afară de partea sa succesorală, Legea nr. 319/1944 recunoaște soțului, cu condiția să nu vină în concurs cu descendenții defunctului, iar acesta să nu fi dispus astfel prin testament de aceste bunuri, de mobilele și obiectele care fac parte din gospodăria casnică, precum și de darurile de nuntă. De asemenea, din momentul deschiderii moștenirii și indiferent de moștenitorii cu care vine în concurs, soțul supraviețuitor are un drept de abitație asupra casei în care a locuit, dacă aceasta face parte din moștenire și nu are o altă locuință proprie.
În lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile care constituie succesiunea sunt culese de stat, în virtutea unui drept de moștenire legală cu caracter special.
Totuși, analiza de mai sus se referă la situația succesorilor unei persoane fizice, dar în latura civilă a procesului penal, ca parte civilă sau parte responsabilă civilmente poate să se constituie și o persoană juridică.
Despre succesiune, în cazul persoanelor juridice se poate vorbi în următoarele situații:
– reorganizarea judiciară, care se face (în cazul societăților comerciale) într-una dintre formele și cu respectarea condițiilor prevăzute de Legea nr. 31/1990, republicată (art. 153, 174 și 175) și Decretul nr. 31/1954 (art. 41-50);
– dizolvare; societățile comerciale pot fi dizolvate în următoarele situații: la expirarea termenului până la care a fost legal constituită societatea, realizarea sau constatarea irealizabilității obiectului societății, prin hotărârea adunării generale, prin faliment sau prin reducerea capitalului social sub limita minimă prevăzută de lege; pe de altă parte, societățile comerciale se pot dizolva și în situații specifice fiecărei forme societare de organizare;
desființare a persoanei juridice.
Motivele desființării persoanei juridice pot fi variate, după cum sunt variate și diferitele categorii și tipuri de persoane juridice. Nici un act normativ nu reglementează explicit sfârșitul capacității de folosință a persoanei juridice. Acesta se deduce din legătura indisolubilă dintre capacitatea de folosință și calitatea de subiect de drept. În momentul în care persoana juridică pierde calitatea de subiect de drept, ea pierde și capacitatea juridică. Actele normative ce reglementează regimul juridic al diverselor categorii de persoane juridice prevăd parcurgerea etapelor lichidării înainte de pierderea personalității juridice prin desființare. Procesul de lichidare a persoanei juridice este condus de lichidatori, numiți de către organele de conducere sau de decizie ale persoanei juridice, iar pe parcursul întregului proces, aceștia vor decide în privința tuturor aspectelor importante privitoare le persoana juridică.
În oricare dintre aceste situații este valabilă aplicarea prevederilor art. 21 Cod Procedură Penală care stabilește că “dacă una din părți este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia, se introduce în cauză unitatea succesoare în drepturi, iar în caz de desființare sau de dizolvare se introduc în cauză lichidatorii”. Aceste din urmă situații reprezintă o altă modalitate de transmitere a calității procesuale.
II.2. Cazuri în care succesorii pot interveni în procesul penal
După cum am menționat mai devreme, regula privind succesorii în procesul penal este prevăzută în art. 21 Cod Procedură Penală, conform căruia înlocuirea părților prin succesori este însă întotdeauna posibilă în latura civilă a procesului penal, oricare ar fi partea care a decedat. În acest context, putem menționa următoarele cazuri în care succesorii pot interveni în procesul penal:
acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale în caz de deces a unei părți, introducându-se în cauză moștenitorii acesteia (art. 21 alin. 1 Cod Procedură Penală);
succesorii inculpatului, ai părții civile și cei ai părții responsabile civilmente pot declara apelul, dar numai în ceea ce privește latura civilă a procesului penal (art. 362 Cod Procedură Penală);
succesorii inculpatului, ai părții civile și cei ai părții responsabile civilmente pot declara recursul, în aceleași condiții ca la declararea apelului (art. 3852 Cod Procedură Penală);
pot cere revizuirea soțul și rudele apropiate ale condamnatului, chiar după moartea acestuia (art. 396 lit. b Cod Procedură Penală);
recursul în anulare în favoarea celui condamnat poate fi declarat oricând, chiar după moartea acestuia, cu privire la latura penală, iar cu privire la latura civilă, numai dacă soluționarea acesteia se răsfrânge asupra laturii penale (art. 411 alin 1 Cod Procedură Penală);
cererea de reabilitare judecătorească se face de condamnat, iar după moartea acestuia, de soț sau de rudele apropiate; soțul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită anterior decesului (art. 495 alin. 1 Cod Procedură Penală).
Astfel, într-o speță, inculpații au fost condamnați pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală prevăzută de art. 181 Cod Penal și obligați la despăgubiri în favoarea celor două părți vătămate constituite ca părți civile. Apelul părții civile care a decedat după declararea apelului și înainte de judecare a fost soluționat fără introducerea în cauză a succesorilor acestuia. În această situație, succesorii părții civile decedate au introdus apel la Curtea de Apel Suceava, motivându-și cererea astfel: partea civilă a declarat apel la 28.12.1988, a decedat la data de 23.02.1999, iar instanța de apel a fost încunoștiințată despre deces la data de 23.02.1999 (întocmai data decesului acesteia). Judecata, însă, a fost amânată pentru 23.03.1999, când s-a soluționat apelul, fără citarea succesorilor, așa cum prevede art. 21 alin. 1 Cod Procedură Penală. Judecând apelul părții civile decedate în lipsa și fără citarea succesorilor săi, instanța a pronunțat o decizie lovită de nulitate care a produs, evident, o vătămare a acestora, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. În consecință, recursurile declarate de moștenitori au fost considerate ca fiind fondate, fiind admise cu trimiterea dosarului pentru rejudecarea apelului.
II.3. Poziție procesuală
Sub aspect procesual, succesiunea poate constitui o împrejurare de transmitere atât activă, cât și pasivă a calității procesuale. De exemplu, în cazul succesorilor părții civile operează o “translatio activa”, iar în cazul celor ai inculpatului ori părții responsabile civilmente o “translatio pasiva”. Succesorii vor lua locul părților decedate sau desființate și vor deveni ei părți, atât succesorii părții civile (care vor cere repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune), cât și succesorii inculpatului decedat, ai părții responsabile civilmente decedată sau desființată, împotriva cărora va fi exercitată acțiunea civilă.
Prin decesul părții și prin încunoștiințarea organului judiciar instrumentator ar fazei în care se află procesul (organ de cercetare penală sau parchet în faza urmăririi penale sau instanța judecătorească în faza judecății), succesorii devin subiecți procesuali principali în latura civilă a procesului penal și sunt considerați părți prin succesiune. Ei au aceleași prerogative și facultăți procesuale pe care le avea și partea decedată.
Succesorii reiau procedura așa cum se găsea aceasta în momentul introducerii lor în cauză. Ei nu pot cere însă motivat repetarea sau refacerea unor acte care au fost efectuate înainte de decesul părții pe care o înlocuiesc, dar în absența acesteia.
În literatura juridică s-a afirmat că există două ipoteze în cazul participării succesorilor în cadrul procesului penal: în una succesorii exercită acțiunea civilă “jure proprio”, iar în cealaltă “jure hereditatis”.
Între succesorii aceleiași părți decedate există întotdeauna, activ și pasiv, solidaritate procesulă. Dacă persoana decedată facea parte dintr-un litisconsorțiu, va exista solidaritate procesuală și între succesorii părții decedate și ceilalți componenți ai consorțiului procesual respectiv.
Ca o ultimă precizare, trebuie să afirmăm că, la rândul lor, succesorii pot fi reprezentați și pot conveni ca unul sau unii dintre aceștia să-i reprezinte în cursul actelor procesuale penale.
CAPITOLUL III
REPREZENTAREA ÎN PROCESUL PENAL
III.1. Noțiune și caracterizare
Desfășurarea activităților procesuale penale presupune participarea activă în cauză a părților care își realizează drepturile și își promovează interesele nemijlocit. Totuși, există situații când părțile nu pot fi prezente la activitățile procesual penale, dar procesul trebuie să își urmeze cursul. În asemenea cazuri (când părțile lipsesc), pentru a da o continuitate poziției acestora, legea permite ca ele să fie reprezentate.
Rezultă deci că reprezentantul este persoana împuternicită să îndeplinească în cadrul procesului penal acte procesuale în numele și în interesul unei părțin din proces, care nu dorește sau nu poate să participe la activitățile procesual penale.
În literatura de specialitate s-a făcut mențiunea că reprezentanții sunt obligați, în limitele prevăzute de lege și a împuternicirii pe care o au ca mandatari să facă tot ce este necesar pentru apărarea intereselor părții pe care o înlocuiesc.
În ceea ce interesează obiectul principal al lucrării noastre, reprezentarea se deosebește atât de substituirea procesuală, cât și de succesiunea în drepturile procesuale. În același timp, reprezentarea se deosebește și de asistența juridică oferită de apărătorul în procesul penal; în cazul asistenței juridice, apărătorul pune concluzii în prezența părții, pe când, în cadrul reprezentării, partea ale cărei interese sunt reprezentate este înlocuită de reprezentant.
Reprezentanții pot îndeplini toate actele procesuale care stau la îndemâna părții cu excepția acelora care au un caracter strict personal. De aceea, în doctrină s-a precizat că reprezentantul nu poate exercita drepturile procesuale ale învinuitului sau inculpatului prevăzute “intuitu personae” și nici nu poate renunța la vreunul din drepturile acestuia fără un mandat special de renunțare. Astfel, pot fi art. 368 alin. 3, art. 369 alin. 2 și art. 3854 alin. 2 Cod Procedură Penală privind renunțarea sau retragerea apelului ori a recursului.
O ultimă precizare trebuie făcută în legătură cu instituția reprezentării în procesul penal și anume că dacă învinuitul sau inculpatul nu pot fi reprezentați decât în câteva situații limitativ prevăzute de lege, celelalte părți pot fi reprezentate totdeauna, pentru ele aplicându-se atât în faza de urmărire penală cât și în cursul judecății regulile generale de reprezentare reglementate de legea civilă.
III.2. Tipologia reprezentanților
Dacă întreaga doctrină este de acord că tipologia reprezentanților în procesul penal îi împarte pe aceștia în două clase distincte – reprezentanții legali și reprezentanții convenționali – ne vom referi în cele ce urmează la o opinie distinctă și singulară (dar desuetă după cum vom arăta), cum că mai există o categorie de reprezentanți și anume cei calificați.
Astfel, autorii în cauză, pornesc de la faptul că statul, ca subiect pasiv general și principal al oricărei infracțiuni, este titularul dreptului de a trage la răspundere penală pe infractori. Prin punerea în mișcare a acțiunii penale, statul devine subiect procesual principal al procesului penal, deci parte în acest proces (motivându-se că situația este identică cu faptul că statul este parte și în conflictul de drept penal rezultat din săvârșirea infracțiunii). Apoi, se precizează că statul fiind parte în toate procesele penale, o mențiune specială despre această poziție procesuală în normele Codului de Procedură Penală nu-și avea rațiune ca fiind subînțeleasă. Combatem această argumentare deoarece dacă legea nu prevede o anumită normă, nici intrepretul nu trebuie să adauge la lege.
Autorii afirmă că statul, fiind însă o persoană juridică, își exercită drepturile sale procesuale, ca orice persoană juridică, prin reprezentanți, ia acești reprezentanți ai statului sunt subiecți calificați (procurorii) și uneori anumiți substituiți procesuali speciali cu împuterniciri limitate (persoanele vătămate în cazul infracțiunilor pentru care este necesară o plângere prealabilă, precum și unele organe exclusiv competente să facă sesizări în vederea punerii în mișcare a acțiunii penale).
Astfel, se preciza că reprezentanții calificați, ca și substituiții procesuali speciali (cu excepția persoanei vătămate) nu capătă calitatea de parte în procesul penal, ci numai pe aceea de subiecți procesuali. Reprezentanții calificați având atribuția funcțională de a pune în mișcare acțiunea penală și de a o exercita, deși nu sunt părți, sunt totuși subiecți ai acțiunii penale. Statul ca parte și ca titular al acțiunii penale, așa cum s-a mai arătat, poate dispune de această acțiune fie după comiterea infracțiunii (prin amnistie, prin abrogarea incriminării, prin nesolicitarea extrădării), fie anticipat dar sub condiție (prin prescripție, prin retragerea plângerii prealabile sau prin împăcarea părților). Reprezentanții calificați pot dispune indirect, în cazurile admise de lege, de desfășurarea procesului penal. Acești reprezentanți calificați, nefiind părți nu pot acționa prin reprezentanți personali, ei pot fi însă înlocuiți prin alți reprezentanți calificați. Ca mandatari ai unei părți, reprezentanții calificați nu pot îndepliniti atribuții incompatibile în aceeași cauză penală.
Concluzia noastră asupra acestei opinii singulare este că statul nefiind parte în raportul de drept procesual penal, cum este în raportul de drept penal, el nu poate fi parte nici în procesul penal, deci nu are temei o reprezentare a sa. Iar, în ceea ce privește procurorii (aceștia erau considerați a fi “reprezentanții calificați”), în privința rolului acestora am discutat în primul capitol al lucrării noastre, iar problema considerăm că este clarificată din punct de vedere juridic.
III.2.1. Reprezentanții legali
Reprezentantul legal este acea persoană desemnată de lege să participe la proces în locul părții interesate care nu are dreptul de a sta în cauză în mod nemijlocit, ci numai interpus prin intermediul reprezentantului său legal, de exemplu, o persoană juridică sau o persoană lipsită de capacitate de exercițiu.
Astfel, de exemplu, persoana vătămată lipsită de capacitate de exercițiu, poate fi reprezentată de părinte, tutore sau curator, iar persoanele juridice sunt reprezentate numai de persoanele abilitate potrivit legii sau statutului lor (director, președinte, jurisconsult etc.).
În materia dreptului procesual penal, reprezentarea legală nu este reglementată printr-un text de principiu. Lipsa reglementării reprezentării legale în legislația procesual penală se explică prin aceea că învinuitul sau inculpatul lipsit de capacitate de exercițiu, dacă este minor sub 14 ani, nu răspunde penal, și în consecință nu poate să apară ca subiect în procesul penal.
O persoană juridică sau orice unitate dintre cele prevăzute în art. 145 Cod Penal nu poate sta în procesul penal în calitate de parte civilă sau parte responsabilă civilmente decât prin intermediul reprezentantului ei legal.
Art. 132 alin. 3 Cod Penal prevede că pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu împăcarea se face numai de reprezentanții lor legali. Codul de Procedură Penală prevede mai multe cazuri de reprezentare legală.
În anumite cazuri, poate exista chiar pentru inculpat o reprezentare legală obligatorie. Potrivit art. 134 alin. 3 Cod Procedură Penală, se stabilește că atunci când inculpatul este arestat, instanța care urmează a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui apărător din oficiu, care îl va reprezenta. În practica judiciară, s-a decis că nerespectarea acestei dispoziții duce la nulitatea hotărârii în condițiile art. 197 alin. 2 Cod Procedură Penală. Pe de altă parte, conform art. 1401 alin. 3 și art. 159 alin. 4 Cod Procedură Penală, în cazul în care inculpatul se află internat în spital și din cauza sănătății nu poate fi adus în fața instanței sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilă, plângerea sau propunerea de prelungire a duratei arestării preventive vor fi examinate în lipsa inculpatului, dar numai în prezența apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.
În ceea ce privește forma reprezentării legale, în cazul în care partea civilă sau partea responsabilă civilmente este o persoană juridică, reprezentant în procesul penal este jurisconsultul (consilierul juridic) sau o altă persoană având o funcție de conducere de rang ierarhic superior (director, președinte), care este obligat să participe la rezolvarea cauzei penale printr-o delegație semnată de șeful compartamentului juridic din cadrul structurii organizatorice a acelei persoane juridice.
III.2.2. Reprezentanții convenționali
Reprezentantul convențional este acea persoană care desfășoără activitatea în baza unui mandat sau procuri speciale.
Reprezentarea convențională sau voluntară constituie tipul obișnuit de reprezentare judiciară, ea întemeindu-se pe existența unui contract de mandat intervenit între reprezentat, persoana care are capacitate deplină de exercițiu și este parte în proces, și reprezentant. Altfel spus, reprezentarea convențională implică un raport juridic rezultat din împuternicirea pe care o dă partea și din acceptarea pe care o face reprezentantul.
De aceea, reprezentarea convențională neavând caracter obligatoriu este lăsată la aprecierea părților care folosesc această instituție atunci când înțeleg că în absența lor activitatea procesuală poate continua, ca și cum ele ar fi prezente, interesele celor lipsă fiind promovate și actele procesuale îndeplinite de reprezentantul convențional.
În cazul reprezentării convenționale, o parte (mandant) împuternicește o altă persoană (mandatar) să se prezinte în proces în numele și interesul său, exercitându-i drepturile procesuale și îndeplinindu-i obligațiile care-i revin. Prin mandatul judiciar sau procesual se efectuează o reprezentare în justiție, în care mandatarul va putea face tot ceea ce ar fi putut face mandantul său, evident în limitele mandatului. În plus, mandatul trebuie să fie special, în sensul că, în cuprinsul său trebuie specificată împuternicirea de reprezentare în procesul la care partea înțelege să nu se prezinte. În principiu, mandatul de reprezentare poate fi încredințat oricărei persoane, însă în practică se dă unui avocat, care, având pregătire juridică, are dreptul de reprezentare, dar și de asistență juridică. O asemenea reprezentare este considerată de unii autori ca fiind o reprezentare tehnică.
Între mandatul de reprezentare dat de parte unei persoane oarecare și mandatului dat unui apărător care are și calitatea de reprezentant exsită o diferență în sensul că reprezentantul avocat are dreptul și de a pleda (“jus pledandi”), în timp ce persoana particulară nu are acest drept. În realitate, reprezentarea prin apărător este o varietate a reprezentării convenționale pentru că reprezentant convențional poate fi orice persoană căreia partea îi încredințează prin mandat o asemenea sarcină judiciară și evident cu atât mai mult un avocat.
În ceea ce privește reprezentarea convențională prin intermediul apărătorilor (avocaților), am precizat în primul capitol al lucrării noastre, că pe lângă asistența judiciară, aceasta este cea de a doua modalitate de exercitarea a profesiei acestora, conform Legii nr. 51/1995, republicată. Se poate spune că reprezentarea convențională constă în împuternicirea unei persoane numită reprezentant de a îndeplini, în cadrul procesului penal, acte procesuale pe seama unei părți care nu se poate prezenta sau nu dorește să se prezinte în fața organelor judiciare.
Instituind principiul asistenței juridice facultative, legea a lăsat posibilitatea celor interesați să-și aleagă și apărătorul pe care-l preferă. Apărătorul poate fi numit și din oficiu. În cazul în care activitatea procesuală se desfășoară fără prezența apărătorului, când aceasta este obligatorie, hotărârile judecătorești pronunțate sunt lovite de nulitate absolută. Deoarece primează posibilitatea alegerii apărătorului față de numirea acestuia, legea arată că delegația apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezența apărătorului ales.
Avocatul participă la desfășurarea procesului penal în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândește dată certă în momentul înscrierii în registrul oficial de evidență, în cazul în care este ales, sau în urma desemnării sale de către barou, atunci când este numit din oficiu. În ambele cazuri, proba calității de apărător se face prin împuternicire avocațială. În ipoteza în care apărătorul cumulează și calitatea de reprezentant, pentru exercitarea anumitor drepturi ale părților, are nevoie, pe lângă delegația de apărător, și de un mandat special.
III.3. Cazuri în care intervine reprezentarea procesual penală
Dacă am precizat că în cazul părții vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente, reprezentarea poate interveni la efectuarea oricărui act procesual și în orice stadiu al procesului penal, alta este situația în cazul învinuitului sau inculpatului – reprezentarea învinuitului sau inculpatului se poate realiza numai în acele situații prevăzute expres de lege. Restrângeri ale regulii (privind celelalte părți în procesul penal) nu apar decât în puține cazuri limitate de caracterul strict personal al activităților (de exemplu, audierea nemijlocită a unei părți în cadrul ascultării ei, astfel cum este reglementată în art. 76-77 Cod Procedură Penală sau acordarea la sfârșitul dezbaterilor a beneficiului ultimului cuvânt).
În faza de urmărire penală, reprezentarea învinuitului sau inculpatului este posibilă numai la acele acte de urmărire penală la care legea indică expres aceasta. Astfel, conform art. 104 Cod Procedură Penală, când învinuitul sau inculpatul se află reținut sau arestat și nu poate fi adus la o ridicare de obiecte sau percheziție, la activitatea respectivă el poate fi reprezentat. La fel, în cazul cercetării la fața locului, când învinuitul sau inculpatul este reținut sau arestat, dacă nu poate fi adus la cercetare, organul de urmărire penală îi pune în vedere să fie reprezentat și îi asigură, la cerere, reprezentarea (art. 129 Cod Procedură Penală).
Anterior modificării Codului de Procedură Penală prin Legea nr. 281/2003, art. 174 alin. 1 prevedea faptul că în cursul judecății, inculpatul poate fi reprezentat, numai în următoarele ipoteze:
la judecarea cauzei în primă instanță ori la rejudecarea ei după desființarea hotărârii de apel sau după casare de către instanța de recurs, numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta supusă judecății este amenda sau închisoarea de cel mult 1 an;
la judecarea cauzei în căile de atac.
După modificarea legislativă, textul art. 174 alin. 1 Cod Procedură Penală a devenit “În cursul judecății învinuitul și inculpatul, precum și celelalte părți pot fi reprezentați, cu excepția cazurilor în care prezența învinuitului sau inculpatului este obligatorie”.
Totuși, chiar și în cele două situații menționate anterior, dacă instanța consideră necesară prezența inculpatului la judecată poate dispune aducerea acestuia.
III.4. Poziție procesuală
Trebuie reținut și faptul că dreptul de a reprezenta pe una din părți conferă persoanei mandatate calitatea de subiect procesual și nu de parte în proces. Astfel, deși este un participant important, reprezentantul are calitatea doar de subiect al procesului penal și nu de subiect al cauzei penale, întrucât reprezentantul, apărând în locul părții vătămate (de exemplu), nu se confundă niciodată cu poziția procesuală a celui reprezentat.
Când la o activitate procesuală participă în locul părții reprezentantul acesteia, se aplică regimul juridic corespunzător situației în care ar fi fost de față însăși persoana reprezentată. În practica judiciară s-a decis că pentru partea civilă care a lipsit atât de la dezbateri cât și de la pronunțare, fiind însă reprezentată de un apărător ales, termenul de declarare a căii de atac curge de la pronunțarea sentinței, ca și cum partea ar fi fost prezentă în cursul judecății, și nu de la data comunicării acestei sentințe.
În ceea ce privește poziția procesuală a apărătorului ca reprezentant, acesta, la fel ca o persoană participară oarecare, nu are poziția procesuală de parte, deoarece nu are drepturi și obligații izvorâte din exercitarea unei acțiuni penale sau civile într-un proces penal, ci drepturi și obligații care își au izvorul în contractul de asistență juridică încheiat cu clientul și în lege. El este subiect procesual care se situează numai pe poziția procesuală a părții pe care o apără fără însă a se confunda cu aceasta. Deci, se poate afirma că apărătorul are o poziție procesuală “sui generis”, distinctă atât de cea a părților, de care se apropie numai prin natura activităților specifice apărării, constând în exercitarea drepturilor părților, cât și de cea a organelor judiciare, datorită funcției procesuale proprii pe care o îndeplinește în procesul penal.
În exercitarea funcției procesuale fundamentale a apărării de pe o poziție procesuală distinctă, apărătorul trebuie să fie un colaborator al organelor judiciare pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. Acesta este motivul pentru care așa cum corect s-a subliniat în literatura de specialitate, apărătorul servește în procesul penal nu numai interesul privat al părții pe care o asistă sau o reprezintă (după caz), ci și un interes general, interesul înfăptuirii justiției în cauzele penale.
Apărătorul trebuie să dea dovadă de o temeinică pregătire juridică de specialitate și de o vastă cultură generală. De asemenea, trebuie să stăpânească instrumentele logicii juridice și să aibă talent oratoric, să fie un bun psiholog, să dea dovadă de cinste, corectitudine, loialitate și probitate profesională, atât în relațiile cu clientul, cât și în relațiile cu organele judiciare penale. În exercitarea drepturilor și obligațiilor ce-i revin potrivit legii și contractului civil încheiat cu clientul, apărătorul trebuie să manifeste o înaltă conștiință profesională și să slujească cu cinste și devotament interesele justiției pentru aflarea adevarului și realizarea scopului procesului penal.
Poziția procesuală a apărătorului se impune a fi analizată din perspectiva a două categorii de raporturi:
raporturile apărătorului cu organele judiciare penale cu care vine în contact în îndeplinirea funcției de apărare, adică atât cu organele de urmărire penală, cât și cu instanțele de judecată, în funcție de faza procesuală în care acționează;
raporturile dintre apărător și clientul său.
Apărătorul întreține relațiil strânse cu organele judiciare penale, însă numai în măsura în care acestea sunt necesare scopului apărării, pentru realizarea actului de justiție și afirmarea rolului său educativ. Raporturile cu organele judiciare trebuie să aibă un caracter strict profesional de colaborare în vederea realizării scopului procesului penal, în raport de fiecare fază procesuală. În cadrul acestor raporturi, se nasc drepturi și obligații corelative, astfel, organele judiciare sunt obligate să garanteze realizarea dreptului la apărarea al părților și execitarea de către apărător a drepturilor prevăzute de lege pentru înfăptuirea apărării. Corelativ aceste obligații, apăratorului îi revine la rândul său datoria de a apăra doar interesele legitime ale părților și de a acționa doar în limitele legii, cu mijloacele juridice prevăzute de lege. Apărătorului nu îi este permis să se servească de mijloace care au ca scop ascunderea sau denaturarea adevărului ori amânarea nejustificată a cauzelor penale. El are obligația să apere interesele legale ale părților doar prin intermediul cunoștințelor juridice de specialitate și a experienței sale în profesie.
În literatura de specialitate s-a subliniat că “bara constituie o linie de unire între o instanță și apărător, între care una împarte dreptatea cerută de cealaltă”. Raporturile dintre apărător și organele judiciare penale nu trebuie să se lase influențate în mod negativ de celelalte raporturi dintre apărător și parte și nici să nu influențeze în mod negativ la celelalte raporturi (de exemplu, să conducă la pierderea încrederii părții în apărăorul său). În contextul acestor raporturi, apărătorul este liber și independent. Organele judiciare penale nu-i pot prescrie sau limita activitatea profesională specifică, decât atunci când apărarea ar depăși cadrul legal.
În mod inevitabil, în exercitarea funcției procesuale a apărării, apăratorul întreține raporturi strânse cu clientul său, raporturi izvorâte din contractul de asistență juridică sau de reprezentare. Potrivit legii, acestea trebuie să se bazeze pe onestitate, probitate, corectitudine, sinceritate și confidențialitate. În cadrul acestor raporturi, obligația apărătorului este de a depune toate diligențele necesare pentru realizarea serviciului avocațial pentru care a fost angajat. El este obligat să păstreze secretul profesional și să nu divulge informațiile încredințate în afară de acelea care aduc atingere siguranței statului. De asemenea, apărătorul nu poate depune ca martor împotriva părții apărate fără consimțământul acesteia. Contractul dintre avocat și client poate fi denunțat prin acordul ambelor părți; părțile pot denunța unilateral contractul de asistență juridică, în conformitate cu prevederile expres menționate în contract. În orice caz, în ipoteza în care avocatul renunță la prestarea serviciilor de apărător pentru motive întemeiate, potrivit clauzelor contractului, are obligația să asigure substituirea sa de către un alt avocat pentru a nu prejudicia clientul său.
Având în vedere caracterul unilateral al funcției de apărare, se poate spune că apărătorul servește doar parțial și subiectiv legea, deoarece urmărește numai lămurirea împrejurărilor ce pledează în favoarea părții ale cărei interese le susține și le apără. Astfel, apărătorul inculpatului, de exemplu, trebuie să se refere numai la aspectele favorabile acestuia, în limitele legii, și cu utilizarea mijloacelor legale. Din acest punct de vedere, apărătorul se află într-o situație de relativă independență și libertate față de partea pe care o apără, întrucât este obligat să susțină numai interesele legitime ale acesteia și să utilizeze doar mijloacele prevăzute de lege.
CAPITOLUL IV
SUBSTITUIȚII PROCESUALI
IV.1. Noțiune și caracterizare
Substituitul procesual este persoana împuternicită de lege să exercite un drept procesual al unei părți din proces, în numele său, dar în interesul acesteia.
Astfel, se poate afirma că substituiții procesuali au un drept propriu, de natură procesuală, prin mijlocirea căruia valorifică un drept material privind pe cel căruia îi este substituit. Fiind un drept procesual propriu al substituitului, înseamnă că acesta lucrează în nume personal, dar pentru valorificarea unui interes sau drept de natură materială sau substanțială al celui pe care îl substituie. Este posibil, însă, ca substituitul să aibă un interes propriu pentru a valorifica interesul sau dreptul material al altuia, însă acela nu poate înlocui interesul sau dreptul material al celui care îl substituie.
Substituiții procesuali nu au calitatea de parte în procesul penal, însă rămâne la aprecierea lor efectuarea actelor pentru care sunt îndreptățiți de lege, nerăspunzând pentru neîndeplinirea acestora. În acest sens, putem da ca exemplu art. 222 Cod Procedură Penală, conform căruia plângerea poate fi făcută de un soț pentru celălalt soț sau de copilul major pentru unul din părinții săi. Altfel spus, doctrina este în unanimitate de acord cu faptul că substituiții procesuali au libertatea de apreciere la intervenirea în vederea realizării drepturilor procesuale pe care le au, însă ei nu sunt ținuți să răspundă pentru rămânerea în pasivitate sau pentru neglijență.
Substituirea procesuală este un drept, iar nu o obligație, astfel cum se întâmplă în cazul reprezentării. Calitatea de substituit procesual rezultă din lege și se poate referi numai la actele pe care acesta le autorizează în mod expres.
Deoarece substituiții procesuali sunt subiecți procesualiu care exercită drepturi proprii, dar în valorificarea unor interese ale altora, drepturile în virtutea cărora substituiții procesuali participă în proces nu sunt implicate în interesele contradictorii litigioase ale părților. În consecință, subiecții respectivi nu sunt interesați în cauză în aceleași condiții ca părțile.
În finalul acestei secțiuni trebuie să facem precizarea că între reprezentanți și substituiți procesuali există deosebiri esențiale. Astfel, în toate situațiile prevăzute de Codul de Procedură Penală, persoana îndreptățită să facă un act procesual nu este nu reprezentant, ci un substituit procesual care poate în baza împuternicirii legale intrinseci efectua anumite acte pentru o persoană care este parte în procesul penal.
Pe de altă parte, reprezentantul are o însărcinare și trebuie să o îndeplinească în mod obligatoriu și conștiincios, răspunzând de comportarea sa chiar în caz de neglijență. Substituitul procesual are o abilitate legală pe care este liber să o folosească sau nu, efectuarea actului pentru care are abilitare fiind lăsată la aprecierea sa. El nu răspunde nici de rămânerea voită în pasivitate și cu atât mai puțin de neglijență. Neintroducerea plângerii prealabile, nesesizarea organelor judiciare penale, neintroducerea unei căi de atac de către un substituit ptocesual nu angajează răspunderea procesuală a acestuia.
În cazul în care substituitul procesual este conducătorul unei autorități (persoane juridice) sau un organ competent, comportarea sa poate atrage uneori consecințe, dar nu pe cale procesuală, ci din punct de vedere al disciplinei interne la nivelul acelei persoane juridice. Nu trebuie însă confundată situația subtituitului procesual care are facultatea de a aprecia asupra necesității sesizării cu situația persoanelor obligate să sesizeze organele judiciare (art. 263 Cod Penal și art. 227 Cod Procedură Penală).
Nu în ultimul rând, trebuie să menționăm că unii autori au considerat că există și o categorie aparte de substituiți procesuali speciali, fiind vorba de fapt de persoana vătămată care poate porni procesul penal numai în temeiul unei plângeri prealabile, argumentându-se că acest act procedural (plângerea prealabilă) este o excepție de la modul în care este pornit procesul penal și anume din oficiu (adică de către unul din organele judiciare prevăzute în Codul de Procedură Penală). În prezent, considerăm că această argumentare nu mai are temei, deoarece reglementarea instituției plângerii prealabile, inclusiv a cursului procesului penal pornit în această modalitate (posibilitatea retragerii acestei plângeri sau instituția împăcării părților) depinde numai de modul în care persoana vătămată consideră să-și exercite drepturile conferite de lege.
IV.2. Cazuri în care se pot efectua acte procedurale prin substituire
În acest context, putem menționa următoarele cazuri în care succesorii pot interveni în procesul penal:
cererea de liberare provizorie poate fi făcută și de substituiții procesuali, și anume de soțul inculpatului arestat ori de rudele apropiate ale acestuia (art. 1606 alin. 1 Cod Procedură Penală);
în cadrul procedurii de citare, dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citația soțului, unei rude sau oricărei persoane care locuiește cu ea, ori care în mod obișnuit îi primește corespondența (art. 179 alin. 1 Cod Procedură Penală);
plângerea se poate face și de către un soț pentru celălalt soț sau de către copilul major pentru unul sau ambii săi părinți (art. 222 alin. 5 Cod Procedură Penală);
apelul și recursul pot fi declarate și de soțul sau apărătorul inculpatului (art. 362 alin. 2 și art. 3851 Cod Procedură Penală);
revizuirea poate fi cerută de soțul sau rudele condamnatului (art. 396 alin. 1 lit. b Cod Procedură Penală);
legea prevede că uneori acțiunea penală nu va fi pusă în mișcare fără sesizarea unei autorități (persoane juridice) sau unui organ competent, astfel încât conducătorul acesteia sau organul competent are dreptul de a aprecia dacă este sau nu locul ca acțiunea penală să fie pusă în mișcare și în caz afirmativ va face o sesizare (art. 396 lit. b Cod Procedură Penală).
Unii autori menționează printre aceste cazuri și pe acela conform căruia legea prvede că în locul statului, titular al acțiunii penale, această acțiune poate fi pusă în mișcare pentru anumite fapte prevăzute de legea penală, numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate printr-o astfel de faptă, deci numai dacă această persoană introduce o plângere prealabilă. Autorii continuă, afirmând că persoana vătămată nu este reprezentant al statului, dar i s-a conferit dreptul de a aprecia dacă acțiunea penală se cuvine sau nu să fie pusă în mișcare și în caz afirmativ să facă o plângere prealabilă (art. 131 Cod Penal și art. 279 și urm. Cod Procedură Penală). Însă, cu privire la poziția procesuală a statului, care este de fapt poziția procesuală a părții vătămate, ne-am exprimat opinia anterior și am considerat că această opinie a rămas unică în doctrină și a intrat în desuetudine.
IV.3. Poziție procesuală
În literatura juridică de specialitate s-a afirmat că substituiții procesuali sunt participanți eventuali și sporadici ai procesului penal. Aceștia, deși înlocuiesc în anumite acte pe una din părțile procesului penal, nu au calitatea de parte. Actele efectuate de substituiții procesuali produc efecte în limitele prevăzute de lege. Partea în folosul căreia sunt efectuate are uneori dreptul de a declara că nu-și însușește acele acte (de exemplu, art. 222 alin. 5 Cod Procedură Penală).
Astfel, substituitul procesual, având un drept procesual propriu, are legitimare procesuală, însă nefiind titular al dreptului material, el nu are “legitimatio ad causam”. Substituiții procesuali au execițiul unor drepturi procesuale limitate la anumite aspecte legate de desfășurarea procesului penal.
În cazul în care pentru același act procesual sunt mai mulți substituiți procesuali (cum ar fi, soț, rudă apropiată, apărător) și au intervenit fiecare dintre aceștia, actele lor legal îndeplinite vor fi considerate ca un singur act.
În concluzie, poziția procesuală a substituitului în cazul plângerii prealabile se modifică după introducerea plângerii dacă persoana vătămată se constituie parte civilă sau declară că înțelege să participe în proces ca parte vătămată. Acești substituiți procesuali au numai posibilitatea de a face plângerea, iar dacă aceasta este însușită procesul penal poate continua. Ei nu au, însă, posibilitatea să se împace cu învinuitul sau inculpatul.
O situație specială în cadrul procesului penal o au societățile de asigurare, care pot intrerveni fie ca parte civilă, fie ca parte responsabilă civilmente, iar numai rareori ca parte vătămată. Au fost și cazuri, când doctrina a considerat că societatea de asigurare poate fi chemată în procesul penal drept substituit procesual (datorită calității de garant).
În ipoteza în care făptuitorul a produs printr-un accident de circulație pagube unei terțe persoane și are calitatea de asigurat în cadrul asigurării de răspundere civilă, indiferent că este vorba de o asigurare obligatorie sau facultativă, trebuie să se facă aplicarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România. Asiguratorul datorează despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin accidente de autovehicule, atât pentru bunuri, cât și pentru persoane, atunci când pentru accident se poate angaja, potrivit legii, răspunderea persoanei asigurate sau a altuia pentru care răspunde persoana asigurată. Despăgubirile se stabilesc pe baza convenției tripartite între asigurat, persoana păgubită și asigurator (societatea de asigurare), iar în cazul în care înțelegerea nu se realizează, se stabilesc printr-o hotărâre judecătorească pronunțată de o instanță de judecată din România.
Dacă în cazul unui proces penal se realizează convenția numai între persoana păgubită și asigurat, hotărârea care consfințește învoiala părților nu-l obligă și pe asigurator. Astfel, în orice proces penal este obligatorie chemarea asiguratorului, iar asiguratul este obligat să se apere (obligație de diligență), după cum se impune și citarea celui răspunzător de producerea pagubei, în toate cazurile în care acțiunea civilă este pornită împotriva asiguratorului. Dacă asiguratul dovedește că l-a despăgubit pe terțul păgubit, asiguratorul este obligat, dacă plata s-a făcut în baza convenției tripartite sau hotărârii judecătorești, să-l despăgubească pe asigurat. Dacă asiguratorul nu a fost introdus în procesul penal, pentru recuperarea despăgubirilor plătite terțului păgubit, asiguratul are dreptul la acțiune împotriva asiguratorului în teneiul contractului de asigurare. Așadar, deși asiguratorul nu răspunde pentru paguba cauzată, el urmează să suporte plata daunelor potrivit legii și contractului, putând să refuze plata numai dacă paguba a fost creată intenționat.
În baza celor exspuse ipotetic mai sus, doctrina și practica judiciară nu au reușit să cadă de acord în ceea ce privește poziția procesuală a societății de asigurare, catalogând-o ca parte responsabilă civilmente, parte civilă (separată) sau substituit procesual. În cele ce urmează vom menționa argumentele folosite de susținătorii celor trei variante.
a) Calitatea de persoană responsabilă civilmente. În procesul penal, art. 23 și 24 Cod Procedură Penală limitează numărul părților, în raportul de răspundere civilă fiind chemați să răspundă inculpatul și partea responsabilă civilmente. Pornind de la această enumerare limitativă, unele instanțe prahovene, cât și din alte județe din circumscripția Curții de Apel Ploiești, au introdus în cauză și au obligat societățile de asigurare în calitate de părți responsabile civilmente la plata despăgubirilor civile către părțile vătămate constituite părți civile în procesul penal. În această opinie, încercând să de satisfacție persoanelor păgubite, instanțele au asimilat societatea de asigurare comitenților, a căror răspundere pentru fapta prepușilor este prezumată în baza unui contract de prepușenie. Deși instanțele menționate nu au motivat atribuirea calității de parte responsabilă civilmente pentru societatea de asigurare, doctrina a imaginat câteva posibile argumente:
– întocmai ca în cazul răspunderii pentru fapta altuia, instituția părții responsabile civilmente se bazează potrivit unor opinii doctrinare pe ideea de garanție, în speță garantarea și protejarea intereselor persoanelor păgubite, dar și pe ideea de risc asumat;
– rezolvarea acțiunii civile în procesul penal este diriguită de normele de drept civil, astfel că persoana chemată în garanție din procesul civil devine parte responsabilă civilmente în procesul penal;
– posibilitatea oferită de lege persoanei păgubite de a acționa în judecată atât asiguratul, cât și asigurătorul, acesta din urmă putând fi obligat să plătească daune nemijlocit persoanei păgubite;
– deși în cazuri restrânse, asiguratorul are totuși posibilitatea acțiunii în regres împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului de circulație sau ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni ori autovehiculul a fost condus fără încuviințarea asiguratului;
– Codul de Procedură Penală nu prevede altă calitate pentru persoanele chemate să plătească în locul inculpatului;
– între persoana păgubită, asigurat și asigurator se poate perfecta o înțelegere întocmai ca tranzacția dintre reclamant și pârât cu participarea părții responsabile civilmente.
b) Parte civilă separată. Din chiar definiția dată în art. 24 alin. 3 Cod Procedură Penală rezultă că partea responsabilă civilmente este persoana chemată să răspundă potrivit legii civile pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului. Este, deci, o răspundere pentru fapta altei persoane, dar o răspundere care presupune neîndeplinirea culpabilă a unor obligații. Însă, în cazul asigurărilor de răspundere civilă, societățile de asigurare au ca obligație despăgubirea persoanelor păgubite prin fapta asiguratului în limitele stabilite de contract sau de lege, o dată cu producerea cazului asigurat. Deci, plata despăgubirilor se face în temeiul contractului și nu se întemeiază pe ideea de culpă care caracterizează răspunderea pentru fapta altei persoane.
Astfel, asiguratorul este cel care are inițiativa contractuală pentru a înlătura efectele patrimoniale negative ale unor eventuale fapte ilicite proprii, pe când prepusul încheie contractul cu comitentul în vederea obținerii unei remunerații, și nu pentru a se asigura de răspundere. Asiguratorul poate fi obligat la plata despăgubirilor, dar dacă nu există vreunul din cazurile prevăzute în art. 58 din Legea nr. 136/1995, nu are posibilitatea exercitării acțiunii în regres, spre deosebire de partea responsabilă civilmente care poate recupera întreaga suma plătită pentru inculpat, pe calea acestei acțiuni. Tot astfel, se poate argumenta cu aceea că prepusul acționează ca un adevărat mandatar al comitentului și, deci, fapta sa ilicită este fapta comitentului, situație ce nu poate fi întâlnită în raporturile de asigurare. Deci, societatea de asigurare trebuie considerată ca fiind parte civilă separată.
c) Nu în ultimul rând, s-a recurs și la formula introducerii în cauză a asiguratului în calitate de garant, idee care are în vedere asemănările dintre contractul de fidejusiune reglementat în art. 1652 și urm. Cod Civil, contractul de asigurare și instituția giranților prevăzută în Legea nr. 22/1969. Astfel, s-a considerat că garantul este substituitul procesual al asiguratului-parte în procesul penal.
Este adevărat că, în ambele situații, ideea de garantare a posibilității de reparare a prejudiciilor cauzate unei persoane fizice sau juridice prin fapta ilicită a altor persoane călăuzește preocuparea legiuitorului, dar tot atât de adevărat este că fundamentarea celor două contracta este diferită. Contractul de fidejusiune este un contract accesoriu față de obligația principală a debitorului către creditor, un contract prin care se dă naștere la obligații numai pentru fidejusor, un contract cu titlu gratuit. Aceste caractere juridice sunt de neimaginat în cazul contractului de asigurare, care este un contract sinalagmatic, cu obligații reciproce, oneros, în care asiguratorul se obligă ca, în schimbul primelor de asigurare plătite de asigurat, să-l despăgubească pe acesta la producerea elementului aleatoriu.
Practica fostei instanțe supreme a statuat că garantul urmează să fie chemat în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, dar nu a atribuit niciodată această calitate ADAS-ului, care deținea în acea vreme monopolul pe piața asigurărilor din România. De altfel, aceeași instanță a decis că ADAS-ul răspunde în baza unor raporturi juridice speciale de asigurare care se rezolvă în afara procesului penal.
CAPITOLUL V
CONSIDERAȚII FINALE
V.1. Comparație între participanții în procesul penal și participanții în procesul civil
În ceea ce privește participanții în procesul civil, există multe deosebiri între cele două Coduri de Procedură, dar există și unele asemănări. Astfel, în ceea ce privește instanțele de judecată, distincția este aceea că avem în vedere toate celelalte secții sau complete în afara celor penale sau militare, în cazul proceselor civile. Iar în ceea ce privește participarea procurorilor din cadrul Ministerului Public, aceasta se rezumă numai la câteva situații prevăzute expres de lege sau la situațiile când o autoritate a statului este parte în procesul civil.
În ceea ce privește apărătorul, acesta are aceleași drepturi și obligații ca și în cadrul procesului penal, în procesul civil el acționând tot conform normelor juridice prevăzute în Legea nr. 51/1995.
Referindu-ne la părți, procesul civil nu se poate desfășura fără minimum două părți principale: reclamantul și pârătul. Trebuie menționat că pe parcursul procesului civil, terții intervenienți pot deveni subiecți procesuali distincți sau pot realiza un litisconsorțiu cu unul sau unii dintre reclamanți sau pârâți dobândind atât drepturile cât și obligațiile procesuale ale acestora, în vederea susținerii drepturilor subiective apărate ori a realizării intereselor comune.
În ceea ce interesează subiectul lucrării noastre, succesorii pot interveni în orice fază a procesului civil, ba chiar pot depune cererea de chemare în judecată în numele autorului lor. Există, ca și în procesul penal, totuși, câteva situații în care succesorii nu pot începe sau continua procesul civil în numele autorilor lor, și acestea sunt situațiile în care dreptul subiectiv sau interesul supus judecății este unul “intuitu personae”, cum ar fi, de exemplu, acțiunea de dobândire a calității de curator ori cea de desfacere a căsătoriei prin divorț.
Din punctul de vedere al reprezentării, există aceleași reguli obligatorii privind reprezentarea legală a persoanelor juridice, iar apărătorii pot ori să acorde asistență juridică uneia din părțile procesului civil ori pot să o reprezinte pe întreg parcursul procesului în temeiul unei procuri sau delegații avocațiale. În practică, în procesele civile se întâlnesc însă și cele mai multe situații de reprezentare convențională prin persoane particulare.
Referitor la substituiții procesuali, nu există o astfel de instituție juridică în dreptul procesual civil, însă Codul de Procedură Civilă cuprinde anumite norme privind posibilitatea apărătorului, a soțului sau a unor rude apropiate uneia din părți de a efectua anumite acte procesuale (cum ar fi declararea apelului sau recursului ori a revizuirii).
V.2. Concluzii
Procesul penal concretizându-se printr-o activitate complexă care se desfășoară progresiv și coordonat, înfăptuirea acesteia implică în mod firesc o succesiune de situații cu relevanță procesuală, provocate și rezolvate prin intervenția unor persoane obligate sau interesate să asigure desfășurarea activității procesuale. Între diferitele persoane care participă la producerea și soluționarea situațiilor procesuale se nasc în mod inevitabil anumite relații care dau loc unor raporturi juridice cu caracter procesual. Procesul penal, în complexitatea sa, cuprinde o pluralitate de astfel de raporturi procesuale, raporturi care se deosebesc prin conținutul, prin importanța, prin persoanele între care intervin relațiile specifice fiecărui raport.
a) Raporturi principale, care sunt determinate de însuși suportul (temeiul) de fapt și de drept al procesului penal, adică de conflictul de drept penal care face obiectul cauzei penale. Aceste raporturi privesc deci persoanele între care s-a produs conflictul de drept penal: persoana care a comis infracțiunea și persoana vătămată prin acea infracțiune. Caracterul principal al acestor raporturi decurge, așadar, din conexiunea lor cu raportul de conflict care face obiectul procesului penal sub îndoitul aspect al conflictului de drept (latura penală) și al conflictului de drept civil (latura civilă). Când procesul penal are ca obiect mai multe fapte prevăzute de legea penală, va exista o pluralitate de raporturi procesuale principale.
b) Raporturi judiciare. Desfășurarea procesului penal efectuându-se prin intervenția obligatorie a organelor judiciare penale, în mod firesc o sumă de situații procesuale sunt prilejuite de intervenția acestor organe, situații care dau loc la raporturi procesuale cu caracter judiciar și constituie sursa a numeroase relații între organele judiciare și persoanele la care se referă acele situații. În fiecare proces penal, numărul acestor raporturi procesuale judiciare este corespunzător naturii cauzei penale care face obiectul procesului penal și condițiilor în care se desfășoară activitatea procesuală.
c) Raporturi secundare. Pentru realizarea scopului porocesului penal, adică constatarea și sancționarea la timp a infracțiunilor, este necesar să se afle adevărul asupra cauzei penale care face obiectul procesului penal. Înfăptuirea acestui rezultat face să devină necesar concursul tuturor celor care ar putea contribui la descoperirea adevărului, iar acest concurs duce implicit la anumite situații procesuale în care iau ființă numeroase raporturi procesuale între organele judiciare și persoanele care participă la aflarea adevărului. Aceste raporturi procesuale, datorită caracterului lor derivat față de raporturile procesuale principale, se numesc raporturi procesuale secundare.
d) Raporturi civile. Când acțiunea civilă a persoanei vătămate este alăturată acțiunii penale, în procesul penal vor exista în mod corespunzător anumite raporturi procesuale principale și secundare privind latura civilă a procesului penal. Aceste raporturi procesuale sunt denumite civile și au caracter autonom față de raporturile procesuale ale laturii penale, ele putându-se stinge sau supraviețui distinct față de acestea din urmă.
e) Raporturi accesorii. În desfășurarea procesului penal pot interveni unele situații în privința cărora organele judiciare au posibilitatea de a lua anumite măsuri procesuale cu caracter preventiv sau asigurător. În astfel de situații se nasc în mod corespunzător raporturi juridice substanțiale (de exemplu: în cazul privării de libertate sau al sechestrului penal) care dau loc pe plan procesual la tot atâtea raporturi procesual colaterale față de raportul procesual principal al procesului penal. Aceste raporturi procesuale se numesc accesorii. Există desigur și cauze penale în care ivirea acestor raporturi este exclusă.
f) Raporturi de executare. Când procesul penal a luat sfârșit printr-o hotărâre definitivă, dispozițiile acesteia trebuie să fie aduse la îndeplinirea prin executare, care constituie o fază procesuală. Executarea dă loc la situații care devin sursă de raporturi juridice care în general au caracter administrativ, ele devin însă procesual penale ori de câte ori se ivesc incidente de executare (contestații) a căror rezolvare este dată în competența organelor judiciare penale. Raporturile procesuale privind executarea se numesc raporturi de executare.
Potrivit legii, desfășurarea procesului penal presupune participarea în primul rând a părților (ca subiecți procesuali principali) la activitățile care trebuie îndeplinite. În situația în care părțile nu pot să fie prezenta la una sau mai multe activități, sau chiar absentează cu totul, drepturile și obligațiile ale acestora sunt preluate de alți subiecți procesuali. După modul în care acești subiecți procesuali (care înlocuiesc părțile) intervin în procesul penal și în funcție de natura drepturilor și obligațiilor pe care le au, aceștia pot fi: succesori, reprezentanți și substituiți procesuali.
În ceea ce privește participarea succesorilor în procesul penal, trebuie reținut faptul că în cazurile în care una din părțile procesului penal decedează, dacă este vorba de o persoană fizică, sau când se reorganizează, desființează ori se dizolvă, dacă este vorba de o persoană juridică, atunci în cadrul procesului penal pot fi introduși succesorii acestora. Privind succesiunea persoanelor fizice se aplică normele juridice din Codul Civil și Legea nr. 319/1944 privind drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor, iar privind succesiunea persoanelor juridice se aplică normele juridice din cadrul Legii nr. 31/1990, republicată (în cazul societăților comerciale), din cadrul O.G. nr. 26/2000 (în cazul asociațiilor și fundațiilor cu scop nepatrimonial) sau din cadrul altor acte normative care cârmuiesc regulile de încetare a capacității de folosință a persoanei juridice respective.
În ceea ce privește participarea reprezentanților, trebuie reținut că în desfășurarea procesului penal prezența unora dintre părți este necesară, fie în mod permanent, fie doar la anumite acte. Astfel, pentru a nu împiedica normala desfășurare a procesului penal, s-a admis ca părțile care nu se pot prezenta înaintea organelor judiciare să aibă, în general, dreptul de a fi înlocuite prin reprezentanți, care vor partcipa la activitățile procesuale în numele sau în interesul părții pe care o reprezintă. Cu privire la participarea reprezentanților în procesul penal, se aplică regulile contractului de mandat (cu clauze speciale referitoare la un anumit proces aflat în curs de desfășurare), cele din Legea nr. 51/1995, republicată (în cazul reprezentărilor prin apărător-avocat) sau cele rezultate din coroborarea Legii nr. 31/1990, republicată, Legii nr. 15/1990 și a regulemantelor interne ale persoanelor juridice (în cazul reprezentării legale a acestei categorii de persoane).
Ultima categorie de participanți speciali în procesul penal o reprezintă substituiții procesuali, care apar ca subiecți în cadrul procesului penal datorită unui drept procesual al lor, dar pentru valorificarea unui interes legal al altuia. Aceștia au exercițiul unor drepturi procesuale limitate la anumite aspecte legate de desfășurarea procesului penal. De obicei, normele Codului de Procedură Penală indică ca substituiți procesuali soțul, copiii majori sau alte rude ale părții ce poate fi substituită, cât și apărătorul acesteia.
BIBLIOGRAFIE:
I. Legislație:
Constituția României din 1991 (cu modificările aduse prin Legea de revizuire publicată în M.Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003);
Codul de Procedură Penală român (cu modificările aduse prin Legea nr. 104/1992, Legea nr. 141/1996, O.U.G. nr. 207/2000 și Legea nr. 281/2003);
Codul Penal român (cu modificările aduse prin Legea nr. 140/1996 și Legea nr. 169/2002);
O.U.G nr. 43/2002 privind înființarea Parchetului Național Anticorupție, publicată în M.Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002.
II. Cursuri și tratate:
Mihai Apetrei – “Drept procesual penal”, Ed. Victor, București, 2001;
Matei Basarab – “Drept procesual penal”, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 1973;
Alexandru Boroi, Georgeta Ungureanu, Nicu Jidovu – “Drept procesual penal”, Ed. All Beck, București, 2001;
Petre Buneci – “Drept procesual penal. Partea specială”, Ed. Fundației “România de Mâine”, București, 2003;
Gheorghe Chivulescu, I.V. Socec – “Revizuirea în dreptul procesual”, Ed. Științifică, București, 1961;
Viorel Mihai Ciobanu – “Tratat teoretic și practic de procedură civilă”, Ed. Național, București, 1996;
Nicolae Alin Dărângă – “Drept procesual penal român”, Ed. Mondograf, Constanța, 2001;
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu – “Explicații teoretice ale Codului de Procedură Penală român. Partea generală”, Ed. Academiei, București, 1976;
Vintilă Dongoroz, Gheorghe Dărângă, Siegfried Kahane, Dumitru Lucinescu, Aurel Nemeș, Mihai Popovici, Petre Sârbulescu, Vasile Stoican – “Noul cod de procedură penală și codul de procedură penală anterior. Prezentare comparativă”, Ed. Politică, București, 1969;
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Ilie Fodor, Nicoleta Iliescu, Șerban Petrovici – “Modificările aduse Codului Penal și Codului de Procedură Penală prin actele normative din anii 1956-1960”, Ed. Academiei, București, 1962;
Ion Ionescu-Dolj – “Curs de procedură penală română”, Ed. Socec, București, 1937;
Siegfried Kahane – “Dreptul procesual penal”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1963;
Gheorghiță Mateuț – “Procedura penală”, Ed. Lumina Lex, București, 2002;
Valentin Mirișan – “Drept procesual penal”, Ed. Treira, Oradea, 2002;
Theodor Mrejeru – “Drept procesual penal”, Ed. Sylvi, București, 1999;
Ion Neagu – “Drept procesual penal. Tratat”, Ed. Global Lex, București, 2002;
Gheorghe Nistoreanu, Adrian Ștefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurențiu Nae – “Manual de drept procesual penal”, Ed. Europa Nova, București, 1999;
Adi Oroveanu-Hanțiu – “Drept procesual penal. Partea specială”, Ed. Europa Nova, Lugoj, 1999;
Carmen Silvia Paraschiv, Anca Lelia Lörincz, Mircea Damaschin – “Drept procesual penal”, Ed. Pro Transilvania, București, 2001;
Vasile Păvăleanu – “Drept procesual penal. Partea generală”, Ed. Lumina Lex, București, 2002;
Alexandru Pintea – “Drept procesual penal. Partea generală și specială”, Ed. Lumina Lex, București, 2002;
Traian Pop – “Drept procesual penal. Partea specială”, Tipografia Națională, Cluj-Napoca, 1948;
Ovidiu Predescu – “Elemente de drept penal și procedură penală”, Ed. Printech, București, 1999;
Ion Stoenescu, Savelly Zilberstein – “Drept procesual civil. Teoria generală”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983;
Ion Tanoviceanu – “Tratat de drept și procedură penală”, Ed. Curierul Judiciar, București, 1927;
Grigore Gr. Theodoru – “Drept procesual penal. Partea specială”, Ed. Cugetarea, Iași, 1998;
Grigore Theodoru, Lucia Moldovan – “Drept procesual penal”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979;
Adrian Tulbure – “Procedură penală română”, Ed. Omnia Uni-S.A.S.T., Brașov, 1999;
Nicolae Volonciu – “Tratat de procedură penală. Partea generală” (vol. I), Ed. Paideia, București, 1999;
Nicolae Volonciu – “Tratat de procedură penală. Partea specială” (vol. II), Ed. Paideia, București, 1999;
Nicolae Volonciu – “Tratat de procedură penală”, Ed. Michaela Press, București, 2001.
III. Articole (studii) de specialitate:
Ioan Doltu – “Rolul procurorului în prima fază a procesului penal cu privire la respectarea normelor procesual penale care asigură și garantează dreptul la apărare al învinuitului și inculpatului” în Dreptul nr. 7/1994;
Gheorghe Dumitru – “Societățile de asigurare. Calitate procesuală” în R.D.P. nr. 4/2000;
Gheorghiță Mateuț – “Apărătorul – subiect al procesului penal în lumina ultimelor modificări legislative (I)” în Dreptul nr. 5/1996;
Gheorghiță Mateuț – “Apărătorul – subiect al procesului penal în lumina ultimelor modificări legislative (II)” în Dreptul nr. 6/1996.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .participantii In Procesul Penal. Succesorii, Reprezentantii Si Substituitii Procesuali (ID: 132363)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.