Parteneriatul Pentru Pace

Prăbușirea regimurilor comuniste în Europa de Est a determinat statele occidentale și implicit NATO să adopte o nouă politică față de țările foste comuniste. Primii pași spre dezvoltarea dialogului și a cooperării cu foștii adversari din Europa au fost făcuți de către NATO la sfârșitul anului 1991, prin înființarea Consiliului Nord-Atlantic pentru Colaborare (NACC).

Membrii fondatori au numărat 16 state membre NATO și 9 foste membre ale Tratatului de la Varșovia, acestora alăturându-se, după dezmembrarea Uniunii Sovietice, toate fostele republici ale acesteia, iar din 1996, Slovenia și Macedonia. În cursul primilor doi ani de existență, NACC a evoluat, principala temă de dezbatere fiind problemele practice de care se izbeau țările ce se străduiau să-și refacă sistemul de apărare ca să corespundă standardurilor societății democratice și să fie compatibile cu sistemul NATO. Ulterior, diplomația atlantică a început să pregătească conceptul unor noi programe de aprofundare viitoare a colaborării NATO cu țările centrale și din Est și cu statele fostei Uniuni Sovietice, centrul acestor activității devenind administrația noului președinte american, William Clinton, căruia i se alătura șeful Corpului Statului-Major, generalul Shalikashvili. De la el a pornit noua inițiativă, în cursul anului 1993, când în relația Angliei cu țările NACC a apărut un nou termen, acela de parteneriat. Programul ,,Parteneriat pentru Pace”, propus oficial în decembrie 1993, reacționa la dorința unor state participante la activitatea NACC de a deveni mambre depline ale alianței.

Așadar, Parteneriatul pentru Pace (PfP) este o inițiativă majoră introdusă de NATO la Întâlnirea la Nivel Înalt a Consiliului Nord-Atlantic, desfășurată la Bruxelles în ianuarie 1994. Scopul Parteneriatului este acela de a întări stabilitatea și securitatea din întreaga Europă.

Principalele programe ale PfP sunt ,,Membership Action Plan’’ (MAP), și ,,Planning and Review Process’’ (PARP). Programul PfP se axează pe cooperarea în probleme de apărare, dar depășește cadrul dialogului și cooperării, în scopul consolidării unui parteneriat real între fiecare țară parteneră și NATO. Cu timpul a devenit o caracteristică permanentă și importantă în arhitectura securității europene și ajută la extinderea și intensificarea cooperări politice și militare din întreaga Europă. Programul susține creșterea stabilității, diminuarea amenințărilor la adresa păcii și constituirea unor relații mai strânse de securitate, bazate pe cooperarea practică și pe angajamentul față de principiile democratice, susținute de Alianță. În acord cu documentul cadru al PfP, emis de către șefii de stat și de guvern odată cu documentul invitației la PfP, NATO își asumă rolul de a se consulta cu fiecare Partener activ, în cazul în care acesta percepe o amenințare directă la integritatea sa teritorială, independența politică sau securitatea sa.

Toți membrii PfP sunt totodată membrii în Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), care asigură cadrul general al cooperării dintre NATO și țările Partenere. Cu toate acestea, Parteneriatul pentru Pace își păstrează propria identitate separată în cadrul oferit de către EAPC și își menține propriile elemente și proceduri de bază. Acesta este fondat pe o relație bilaterală între NATO și fiecare din țările PfP.

Organul fundamental al parteneriatului a devenit Comitetul politico-militar de conducere, iar pentru coordonarea activităților militare a fost înființată în cadrul Alianței, Grupa de lucru și cooperare militară. La nivelul Parteneriatului ca atare, de activitățile militare se ocupă Grupa de coordonare a Parteneriatului (PCC). Primul pas spre participarea la Parteneriat îl reprezintă semnarea așa numitului Document-cadru, prin care țara respectivă se angajează să sprijine dezvoltarea societăților democratice, să mențină principiile dreptului internațional, ale Cartei ONU și principiile Declarației Generale a Drepturilor Omului, să nu recurgă în relațiile internaționale la forță sau la amenințarea cu forța, să respecte frontierele existente și să aplaneze conflictele pe cale pașnică. Cheltuielile de participare la acțiunile parteneriatului și le achită fiecare țară în parte, dar Alianța pune la dispoziție pentru realizarea programului sume destul de mari, care sunt utilizate și la activitatea reprezentanților statelor partenere în cadrul organelor programului. Țările membre NATO le sprijină pe cele din Parteneriat și prin intermediul propriilor programe.

În ceea ce privește Documentul Cadru, acesta include sarcini specifice pe care fiecare participant trebuie să și le asume în cooperarea cu NATO în vederea îndeplinirii obiectivelor întregului program. Astfel, acestea trebuie: să faciliteze transparența în procesul de planificare a apărării naționale și a bugetului, să asigure controlul democratic al forțelor de apărare, să-și mențină capacitatea și disponibilitatea de a contribui la operațiunile întreprinse sub autoritatea Națiunilor Unite și/sau responsabilitatea OSCE, să dezvolte relații militare cooperante cu NATO, în scopul planificării, instrucției și exercițiilor comune, pentru a întări capacitatea participanților la PfP de a desfășura misiuni de menținere a păcii, precum cele de căutare și salvare, operațiuni umanitare și altele asupra cărora se va conveni ulterior, să dezvolte, pe termen lung, forțe mai bine pregătite, capabile să opereze alături de cele aparținând membrilor Alianței Nord Atlantice. Documentul-cadru mai menționează că particiarea activă la PfP va juca un rol important în procesul continuu al includerii de noi membri în NATO.

În România, după înlăturarea regimului comunist, principalul obiectiv al politicii externe a devenit intergrarea în NATO. Un prim pas a fost făcut prin semnarea Documentului-cadru PfP în data de 26 ianuarie 1994, iar în luna aprilie a depus la NATO Documentul de prezentare a Programului Individual de parteneriat. Inițial, România a aderat la ciclul I PARP, Armata Română participând la acțiuni de pregătire între anii 1995-1997 iar apoi a acceptat, prin semnarea ,,Parteneriatului Intensificat și mai Operațional” (EMOP), 84 de obiective de parteneriat. Ulterior, la nivelul M.Ap.N. a fost elaborat ,,Planul de implementare a obiectivelor de parteneriat în perioada 2001-2006”, acesta stabilind cadrul legal necesar pentru coordonarea eforturilor tuturor structurilor implicate în implementarea celor 84 obiective de parteneriat asumate în scopul îndeplinirii cerințelor pentru aderare.

Începând cu anul 2001, ritmul reformei în cadrul Armatei Române a fost intensificat, Statul Major General concentrându-și energia instituțională asupra unor priorități clare, cu scopul de a elabora structuri și capacități ale forțelor care să fie interoperabile cu cele ale statelor memebre NATO, în special în privința cunoașterii limbii engleze, a comenzii și controlului forțelor, comunicaților și informaticii, a procedurilor și standardelor de stat major, strategiilor, doctrinelor, instrucției și învățământului precum și în dezvoltarea programelor de colaborare și a acțiunilor comune în cadrul PfP. Programele PARP și MAP reprezintă pentru România cadrul de realizare a Obiectivelor de Interoperabilitrate, dar și modalitățile prin care structurile militare au fost implicate în acțiuni comune cu statele membre NATO. În acest sens, România a fost implicată în misiuni pentru menținerea păcii (9 coordonate de ONU, 3 coordonate de NATO și 4 sub tutela OSCE), contribuind și la înființarea unor structuri regionale, în scopul intensificării cooperării și relațiilor bilaterale cu vecinii.

Gradul de implicare românească în activitatea PfP s-a realizat atât la nivel individual, cât și de echipă. Ofițerii români de stat major s-au remarcat în procesul de planificare a exercițiilor, prin contribuții originale la îmbunătățirea scenariilor și la cunoașterea documentelor de planificare. În cadrul echipelor de stat major, ofițerii români au folosit cu eficiență cunoștințele de specialitate acumulate și s-au evidențiat în activitatea de luare a deciziilor. De asemenea, România a folosit în cadrul activităților PfP structuri din toate categoriile de forțe, fiind singura țară parteneră care a participat și a desfășurat întreaga gamă de exerciții NATO/PfP (terestre, navale, aeriene, logistice, de protecție civilă și combinate).

Bibliografie:

Fidler, Jiri, Mares, Petr, Istoria NATO, Praga, Editura Paseka, 1997, traducere de Lidia Nasincova, Iași, Institutul European, 2005

Ministerul Informațiilor publice, Manualul NATO, Brusseles, Office of Information and Press, 2001

Centrul de Studii Strategice de Securitate, România – NATO 1990-2002, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2002