Parteneriatul Familie Scoala. Rolul Atitudinilor Educative Parentale In Dezvoltarea, Educarea Si Evolutia Scolara a Copiilor de Varsta Scolara Mica
Parteneriatul familie școală. Rolul atitudinilor educative parentale în dezvoltarea, educarea și evoluția școlară a copiilor de vârstă școlară mică
Capitolul II
Cadrul teoretic
1.1.1 Despre copilarie si copil
Ce este copilaria? Aceasta intrebare poate sa para pe cat de evidenta pe atat de dificil de raspuns intrucat nu o putem defini in termeni impersonali, modul in care o descriem exprima inevitabil ceva din noi insine. Mi-am intrebat fiica cum ar descrie copilaria si mi-a raspuns : ”Este un vis ”. Pentru altii insa, copilaria poate evoca amintiri si experiente neplacute. Asadar viziunea asupra copilariei este construita de catre fiecare dintre noi, in lumina propriilor trairi si o interpretam raportat la lumea care ne inconjoara.
O definitie din dictionar ne spune ca copilaria este ”Perioadă a vieții omenești de la naștere până la adolescență; timpul cât cineva este copil” (http://dexonline.ro/definitie/copil%C4%83rie)
”Copilaria este o perioada de realizare a unui echilibru intre doua mecanisme strand legate intre ele : asimilarea si acomodarea. Caracteristica principala a copilariei este de a crea un echilibru printr-o serie de exercitii si conduite structurate intr-o activitate continua.” (Popa, 2014, Psihologia educatiei, suport de curs pag.5). Datorita complexitatii mediului fizic si socio-cultural la care trebuie sa se adapteze omul, aceasta este considerata fiinta cu cea mai lunga copilarie.
Conceptiile despre copilarie au variat in diferitele perioade istorice si culturi, deci a raspunde la intrebarea ” Ce este un copil ” nu va putea fi dat cu caracter general, intrucat ”depinde de natura societatii, de credintele si de obiceiurile pe baza carora este crescut acel copil.”(Schaffer, 2010). Din perspectiva istorica, in trecut imaginea copilului era aceea a unui ”adult in miniatura” si era caracterizat prin comparatie adica mai degraba prin ceea ce nu are fata de un adult, fara nevoi diferite sau caracteristici proprii. Varsta cronologica nu avea importanta asa cum are acum. In Roma antica, copiii erau proprietatea tatalui care putea hotari asupra vietii acestora, nu se tinea cont de nevoia de proteetie iar maltratarea aparea foarte frecvent. Ulterior, comportamentul brutal fata de copii a fost justificat prin intermediul moralitatii religioase. (Schaffer, 2010). In prezent, intelegerea copilului se fundamenteaza pe doua principii : principiul de a-l considera pe copil in el insusi si principiul dezvoltarii fizice si psihice a copilului.” (Popa, 2014, Psihologia educatiei, suport de curs pag6)
Ideea contemporana despre copilarie difera radical de cele existente in trecut , notiunea existentei drepturilor copiilor fiind de data recenta. Imaginea despre copilarie, chiar daca s-a imbunatatit, totusi ea difera in unele zone ale lumii datorita traditiilor culturale diferite. Se poate spune ca ”in cadrul dezvoltării psihice a ființei umane, caracteristicile individuale, particularitățile diferitelor fenomene psihice imprimă o notă specifică dezvoltării, un ritm propriu de creștere și transformare, diferit de la un individ la altul, cu nuanțe personale ce își află originea în potențialul său biopsihic, precum și în condițiile de mediu în care trăiește.”( Emilia Albu, 2007, Psihologia vârstelor, Universitatea „Petru Maior” Târgu-Mureș Departamentul I.F.R.D., apud http://www.upm.ro/facultati_departamente/deppregatirepersonal/ docs/carti/ psihologia_varstelor albu.pdf)
2.Factorii devenirii umane
Ereditatea, mediul si educatia sunt acei trei factori care influenteaza fiinta umana, conferind unicitate fiecareia dintre acestea. Ponderea lor ca intensitate si efect este diferită atat de la un individ la altul cat și de la un stadiu al dezvoltarii la altul.
Ereditatea
Ereditatea este o premisă naturală a dezvoltării psihoindividuale si se referă la elementele de specificitate care sunt transmise de la antecesori la succesori sub forma codului genetic.
Ereditatea ofera mai puțin o transmitere efectivă de trăsături ale antecesorilor, si mai degraba predispoziții și potențialități care pot rămane în faza de latentă pe parcursul vieții in lipsa unui factor activator sau se pot manifesta efectiv. Nefructificarea perioadelor optime poate impiedica realizarea unei anumite achiziții ( ex. relațiile de atașament copil-părinte )
Rolul eredității in cazul unor procese psihice este mult mai pregnant decat in cazul altora (de exemplu temperamentul, emotivitatea, sunt mai puternic amprentate de ereditate decat caracterul).
Expresiile faciale la om sunt universale, indiferent de cultura căreia persoana ii aparține, indiferent de tipul de interactiune sociala si de perioada în care trăiește. Cercetatorii analizand grupuri nealfabetizate care nu avea multe contacte cu lumea exterioara au demostrat ca abilitatea omului de a recunoaste emotii la altii este universala, deci “originea innascuta a emotiilor este o certitudine insa aceasta este completata si dezvoltata de influentele sociale care incep a se face simtite in cursul copilariei prin stabilirea normelor privind masura si conditiile pentru exprimarea emotionala “ (Schaffer, 2010)
Ereditatea se constată permanent in structura anatomo-morfologică a organismului uman, stadiile dezvoltării psihice, poziția bipeda, metabolism iar factorii ereditari sunt importanti in primele etape ale dezvoltării, la varsta mai înaintată o mare importanță o au experiențele dobandite.
Mediul
Reprezinta cadrul sociouman al dezvoltarii psihoindividuale, acțiunea mediului fiind atat directă (prin alimentație și climă), cat și indirectă (nivel de trai, grad de cultură și civilizație). Primul mediu al dezvoltarii umane il reprezinta cel intern, intrauterin in care deja copilul nenascut, aflat in ultimele luni de sarcina ale mamei, poate reacționa senzorial, are deja un sistem de invățare, afectivitate, memorie, ințelegere. Efect asupra sa au si stresul emoțional, tonusul psihologic al mamei, alimentele ingerate, alcoolul. Intre mamă și copil se creează o legatură extrem de puternică incă din această etapă. Mediul extern fizic contribuie la dezvoltarea somatică și psihică si este reprezentat de factori de climă, relief, flora, faună, alimentație (cea deficitară influențează negativ dezvoltarea fizica și intelectuală ). Mediul social cuprinde totalitatea condițiilor economice (confortul material pe care familia il poate asigura copilului), profesionale (ale parintilor), culturale care amprentează dezvoltarea psihică
Educația
Este factorul determinant al dezvoltarii psihoindividuale insa nu singurul. Ereditatea nu favorizează in mod egal toate fiintele in privinta componentele personalității, rolul educației fiind acela de a acționa asupra tuturor acestor componente, asigurand un echilibru optim intre ele. (Hanga, )
Tipurile de educație sunt: educația formală (primită în școală, intr-un sistem instituționalizat, structurat ierarhic și cronologic), educația informală (dobandita in mod independent, prin experiența de viață pe durata întregii vieți) si educația nonformală (dobandita in afara instituțiilor de invățămant, prin influența mediului familial, al anturajului)
1.1.3. Stadiile copilariei
Copilaria este o perioada de pregatire pentru viata. Copilul este considerat de Pieron un ”candidat pentru maturitate”. Exista o serie de teorii ale dezvoltarii umane, printre care teoria psihanalitica a lui Freud care considera ca inconstientul contine amintiri refulate din experientele, conflictele si emotiile primei copilarii, teoria structuralista a lui Piaget, teoria dezvoltarii sociale a lui G.M.Mead care spunea ca copiii mici se dezvolta im primul rand prin imitarea actiunilor celor din jur, prin joaca; teoria ecologica a dezvoltarii – precizeaza interactiunea factorilor biologici cu factorii sociali, mediul ambiental de dezvoltare.
In perioada copilariei, copilul se dezvolta, trece prin transformari progresive ascendente si care sunt succesive, adica se realizeaza in stadii. Stadiul este ”un interval de timp in cursul caruia se desfasoara anumite fenomene sau evenimente, etape de dezvoltare in timp a unui proces sau fenomen”(conform Dictionarului explicativ al limbii romane)
T Cretu (2001, apud suport curs) a definit stadiul ca fiind ”delimitare in timp a aparitiei, consolidarii unor particularitati si a unui nivel de organizare a capacitatilor intelectuale, afective, voluntare si a intregii personalitati”. Aceasta notiune nu se suprapune cu cea de varsta cronologica, durata stadiilor putand varia de la persoana la persoana insa fiecare stadiu are o structura ce va fi parte a structurii urmatoare, are faza de pregatire si cea de stabilizare, si exista o ordine a stadiilor aceeasi pentru fiecare. Trecerea de la un stadiu la altul inseamna achizitii noi, capacitati, competente.
Piaget si-a elaborat teoria din credinta sa in progresul stadial al dezvoltarii, considerand ca dezvoltarea cognitive se realizeaza pas cu pas fiecare fiind o modalitate specifica de a gandi despre lume (Schaffer, 2010). In aceste stadii au loc reorganizari mentale, copiii variaza din punctul de vedere al varstei la care ating aceste etape:
stadiul senzoriomotor (0-18/24 de luni): copilul isi organizeaza si interpreteaza informatiile primite prin intermediul organelor de simt, isi dezvolta coordonarea motrica, propria schema corporala; stadiul se încheie cu achiziția limbajului și a gândirii simbolice
stadiul preoperațional (2-5/7 ani): este caracteristic copilului de vârstă preșcolară, se dezvolta limbajul si gândirea logică;
stadiul operațiilor concrete (6-11/12 ani): gandirea copilului se dezvolta, poate gândi logic probleme „concrete”, devine reversibila, dar inca nu intelege notiunile pur abstracte,.
stadiul operațiilor formale (de la 12/13 ani): opereaza mental asupra unor probleme abstracte, ipotetice, au o gândire științifică, fac deducții sistematice, au o logica abstracta, pot intelege diferite teorii stiintifice
R. Vincent (1972) a propus urmatoarele stadii de dezvoltare : 0-1 ani – varsta afectivitatii pure ; 1- 6 ani – varsta marilor ucenici; 6-10 ani – varsta scolara; 10-14 ani – varsta ingrata; 14-18 – adolescenta .
U. Schiopu si E.Verza folosesc termenul de ”ciclu” , considerand ca viata unei persoane trece prin :
ciclul de crestere si dezvoltare : copilaria (1-10 ani), preadolescenta (10-14 ani ), adolescenta (14-18 ani)
ciclul adult : tineretea (18-35 ani), etapa adulta timpurie ( 35-44 ani), etapa adulta medie(45-54 ani), etapa adulta prelungita (54-65 ani)
etapa varstelor de regresie de la 65 de ani
1.1.4. Perioada scolara mica.
Se mai numeste si copilaria de mijloc si este cuprinsa cronologic intre varsta de 6-7 ani pana la 11-12 ani. O schimbare majora a acestei perioade o reprezinta modificarea statutului social intrucat acum este momentul in care copilul trebuie sa se ajusteze la mediul scolar. Intrarea sa in scoala determina restructurarea sistemului de relatii, o mai ampla comunicare, presupune obligatii fata de societate si alt tip de activitati.
”Varsta copilariei este varsta marilor achizitii, in primii 6 ani individul uman achizitioneaza peste 80% din experiente pe plan cognitiv, afectiv, al motivatiilor, atitudinilor si sociabilitatii.”(Verza si Verza, 2000, apud Popa, 2014, suport de curs)
Adaptarea la mediul scolar
Pentru acei copii care au frecventat gradinita , au avut un climat familial securizant, o educatie prescolara care le-a dezvoltat inteligenta emotionala si capacitatea de gestionare a situatiilor noi, stresante, adaptarea se realizeaza mai usor, insa exista si situatii in care copiii manifesta teama, retinere, crispare si refuza ramanerea in clasa. O dată cu intrarea copilului în școală, învățarea devine tipul fundamental de activitate
Dificultatile care apar sunt de fapt de adaptare la schimbari :
constrangeri comportamentale – fie de desfasurare a cursurilor scolare – in sensul ca copilul trebuie sa stea in banca, sa raspunda doar cand e intrebat, fie de respectare a programul zilnic obligatoriu.
O noua relatia care se creeaza cu persoana de la care acumuleaza cunostintele noi, invatatoarea, care începe să joace un rol de prim ordin în viața copilului; este cea care veghează la exercitarea regulilor școlare și sociale, antrenează energia psihică este exigenta, pretinde indeplinirea cerintelor, si abia apoi isi arata multumirea si valorizarea ori il va dojeni si pedepsi
Relatia cu parintii se schimba, parintele devenind brusc mai atent la anumite trasaturi si reactii ale copilului
Apare necesitatea unui efort care trebuie sa fie constant, sustinut si apare competitia, activitatea intelectuală este solicitata intens,
Pregatirea pentru scoala depinde foarte mult de calitatea comunicarii dintre parinte-copil si de particularitatile cognitive, neurofiziologice si emotionale ale copilului.
Dezvoltarea fizica
Se observa o dezvoltare mai lenta fara diferente semnificative intre fete si baieti pana in jurul varstei de 10-12 ani Schimbarile fizice sunt totusi importante si se refera in primul rand la cresterea in greutate si inaltime, existand o variabilitate foarte mare, uneori cu un ritm de crestere de 10 cm in inaltime si 4 kg in greutate intre 7-8 ani.
Sistemul osos se dezvolta si se continua procesul de osificare : la nivelul coloanei vertebrale ramane inca fragila zona lombara fiind foarte importanta postura si pozitia pentru scris. Se dezvoltata bazinul, in special la fete, au loc osificari la nivelul mainilor, falange, carpiene, se schimba dantura, se intaresc articulatiile
Sistemul muscular se dezvolta, creste masa musculara, si musculatura fina a mainilor,
Se dezvolta abilitatile motorii la ambele sexe fara diferente prea mari ci mai degraba asteptari diferite din partea adultilor si participare diferentiata la activitati
Sistemul nervos central : creierul unui copil in varsta de 7 ani ajunge la 1200 grame, se dezvolta lobii frontali
Dezvoltarea fizica este observata si de copii, care se evalueaza si are loc o integrare in imaginea de sine, prieteniile se leaga si pe criterii de asemanare si este influentata stima de sine
Dezvoltarea cognitiva
Este stadiul operatiilor concrete potrivit impartirii lui Piaget, aceasta perioada fiind semnificativa in dezvoltarea intelectuala a copilului. ”Ei devin capabili acum sa formeze operatii mentale, sa rationeze sistematic, incearca sa rezolve logic problemele” (Schaffer pag„177). Se observa schimbari in gandirea care devine mai flexibila, eficienta, copii de aceasta varsta pot acum jongla si inversa mental gandurile.
Preferințele copilului în diverse domenii se modifica, isi arata interesul fata de cinematografie, televiziune, legende, colectii, iar după varsta de 9 ani prezinta interes pentru cărțile cu povestiri palpitante.
Achizitii noi in aceasta perioada sunt:
capacitatea de seriere adica ”pot aranja mental itemii pe baza unor dimensiuni precum inaltime, greutate, timp si viteza” (Schaffer, 2010),
capacitatea de clasificare – abilitatea de a sorta obiectele pe baza unor criterii si de a vedea relatia dintre grupuri
este inteles principiul incluziunii claselor
conceptul de numar – acum inteleg ca numararea e o procedura arbitara, numarul nu mai este un nume al unui obiect, numerele pot fi aranjate in clase, inteleg invariatia numarului la anumite schimbari
conservarea- copiii incep sa inteleaga ca natura de baza a unui obiect, adica caracteristicile sale (greutate, volum), ramane neafectata, constanta chiar daca se modifica infatisarea la nivel de perceptie
scrisul : este invatat in paralel cu cititul, performanta fiind legata de asocierea corecta grafem-fonem astfel ca cei care citesc si inteleg cel mai bine, scriu cel mai bine.
Cititul : apare capacitatea de identificare a cuvintelor si a literelor, prununtarea corecta a cuvintelor, legarea fonemelor si apoi intelegerea sensului textului. Copii vor intelege si structuri orale complexe cum sunt glumele si ghicitorile
Copilul va adopta o gandire morala, isi va evalua capacitatea si performanta astfel ca ”o recompensa nejustificata poate fi resimtita la fel de acut de catre copil precum o pedeapsa prea aspra”. (Schaffer, 2010)
Se dezvolta memoria, adopta stategii de memorare – atat de codare (repetitie, organizare, elaborare) cat si de reactualizare mai ales in jurul varstei de 11 ani si dobandeste cunostinte despre modul cum functioneaza memoria sa – metamemorie.
Dezvoltarea atentiei : se reflecta in capacitatea copilului de a-si extinde campul atentional, si de a-si focaliza atentia, apoi creste viteza de comutare a atentie si creste capacitatea de ”desprindere ” a atentiei de cei care distrag atentia (suport curs Ardelean)
Dezvoltarea rezolvarii de probleme : intrucat creste numarul de experiente cu care se intalneste iar mediul scolar aduce noi strategii, noi interactiuni. Copii incep sa planifice, sa isi autoaprecieze capacitatile rezolutive, pun intrebari.
Dezvoltarea sociala si a personalitatii
Un progres al acestei etape este dezvoltarea stimei de sine la care parintii pot ajuta prin incurajare pentru exprimarea emotiilor si a parerilor, respect fata de persoana copilului, lauda pentru meritele sale . Copiii se fac bine intelesi intrucat se dezvolta rapid comunicarea cu ceilalti, isi accepta acum competentele, se pot autoevalua, pot face fata presiunilor din grup si ”in cazul unei stime de sine pozitiva se vor implica in diverse activitati noi, vor lua decizii, asuma responsabilitati, vor oferi ajutor si vor avea un comportament independent ” (curs Ardelean pag 63)
Stima de sine negativa poate aparea ca urmare a ignorantei, din partea parintilor in special, a prezentei unor critici si comparari cu alti copii sau frati si duce la scaderea performantelor la scoala, anxietate, risc pentru delicventa .
Dezvoltarea sinelui social este strans legata de cea a grupului de care apartin, din clasa, de la locul de joaca sau din cadrul activitatilor extrascolare la care participa. ”Interactiunile cu cei de aceeasi vasrta sunt importante in toate stadiile, dar semnificatia lor este si mai crescuta in timpul scolaritatii mici ”. Fiecare grup ”cere” exercitarea unui rol din partea copilului avand efecte formative crescute. Ei incep sa descope cu adevarat grupul, sa isi stabileasca norme ce trebuie respectate si sa le duca controleze, sa se integreze si sa dobandeasca constiinta apartenentei la grup, influentand chiar invatatura, sa se faca intelesi, sa prevada asteptarile altora, sa se compare, sa se afirme, sa se cunoasca . ” Grupul este un izvor de experienta sociala pentru copil”(curs, Ardelean), deci ”are functii multiple, de la dezvoltarea conceptului de sine la formarea atitudinilor, valorilor si adaptarea in societate” (suport curs). La aceasta varsta copiii au si conceptul de gen mai elaborat si prieteniile de acelasi sex sunt durabile si puternice, ofera o sursa de comparatie, de sentimente si atitudini opuse parintilor, de securitate emotionala datorita codului de comunicare special care se creeaza, o sursa de ajutor si colaborare, loialitate si de interactiune. Uneori insa prieteniile si apartenet la un grup are si efecte negative atunci cand valorile promovate sunt antisociale
Factorii parentali in dezvoltarea sinelui sunt de asemenea foarte importanti in aceasta etapa si au un impact puternic asupra copiilor. Copilul are nevoie de familia sa, si este esentiala dragostea, afectivitatea, autonomia care i se ofera, respectul si receptivitatea pentru ca sa nu intervina tulburari emotionale care pot fi cauzate fie de cerintele scoalare, problemele finaciare din familie care se rasfrang si asupra copiilor, fie ca urmare a unui divort, certuri maritale, nasterea unui frate. ”Copilul trebuie sa simta sustinerea afectiva, interesul parintilor fata de ce a facut la scoala, sa se vada pretuit pentru efortul si reusitele sale” (suport curs). Parintii pot stimula si sustine dezvoltarea psihica a copilului de varsta scolara mica si prin sustinere, dialog sincer, acordare de incredere si disponibilitate, intrucat copilul este inca receptiv la cerintele adultului si dispus sa-i satisfaca asteptarile.
Atitudinea parentala in aceasta perioada dificila este esentiala. Astfel, un parinte al unui copil la aceasta varsta, trebuie sa fie delicat in abordare : sa intelega nevoia acestuia de a apartine unui grup, intrucat copiii fac eforturi de a fi acceptati chiar daca incalca reguli ale parintilor; sa isi ajute copilul sa fie sociabil, oferindu-i libertate, posibilitatea de a se imprieteni, de a fi ospitalier, de a petrece timp cu prietenii; sa il implice moderat in activitati extrascolare insa sa nu excluda din educatie sarcini ale copilului in treburile casei, raportate la varsta sa si nu neaparat la sex; sa il indrume in activitatile scolare, la organizarea temelor .
Adaptarea la lumea exterioara
In perioada varstei scolare, intre 6-11 ani, copiii isi dezvolta un simt al responsabilitatii, si incepe procesul de emancipare fata de familie:
Autocontrolul : devin stricti in anumte privinte, vor jocuri care sa aiba reguli si care necesita indemnare, incep sa colectioneze lucruri
Independenta fata de parinti : devin mai distanti, si isi indreapta atentia mai mult catre alti adulti de la care sa invete, dobandind un sentiment de demnitate
Manierele nepotrivite : sunt un semn al dorintei de independenta, de rebeliune, de revolta avand loc la toti copiii schimbari de atitudine
Probleme comportamentale care apar in aceasta perioada sunt :
Mintitul : in general pentru a scapa de consecintele unui lucru facut, insa uneori poate ascunde un stres puternic
Trisatul : are loc de obicei in cadrul unui joc, copilul de 6 ani considerand ca scopul este de a castiga, iar regulile sunt fixe si nu pot fi modificate. (Spock, pag 186) Abia dupa varsta de 8 ani copiii vad regulile ca pe ceva ce poate fi schimbat daca toti jucatorii sunt de acord.
Comportamente compulsive : se pot forma obiceiuri nervoase, uneori fiind vorba de superstitii si pot fi considerate normale atat vreme cat copilul e fericit si se dezvolta bine; ”din punct de vedere psihologic, comportamentele compulsive pot fi o modalitate in care copiii fac fata anxietatii a acrei sursa poate fi si ostilitatea fata de parinti.” (Spock,187)
Ticurile : sunt obiceiuri nervoase ce apar frecvent in jurul varstei de 9 ani . Pot fi clipitul, ridicatul din umeri, rasucirea gatului, tusitul, inspiratul pe nas puternic, miscari care se realizeaza rapid, repetat si cu regularitate in aceeasi forma de fiecare data (Spock). Cele mai multe ticuri usoare dispar daca sunt neglijate. Insa s-a dovedit ca apar in special la copii tensionati, cu parinti stricti, care ii dezaproba si daca situatia continua ei dezvolta alte ticuri care pot persista.
Postura: poate fi influentata de factorul ereditate, de greutatea excesiva care inclina corpul inapoi, o inaltime prea mare sau chiar lipsa increderii in sine datorata criticilor, probelemelor scolare, inadaptarii si se poate imbunatati prin sport, dans, optimism .
1.2.1 Familia. Definire. Rol. Functii
Familia reprezinta elementul natural si fundamental al societatii, una dintre verigile sociale cele mai vechi si mai specifice în asigurarea continuitatii si afirmarii fiintei umane .
(Mitrofan, I., Mitrofan, N., 1991 apud http://nou2.ise.ro/wp-content/uploads/2005/08/2006_lucrare_ed_in_fam.pdf)
Familia, în sens larg – reprezinta un grup social ai carui membri sunt legati prin raporturi de vârsta, casatorie sau adoptie si care traiesc împreuna, coopereaza sub raport economic si au grija de copii; în sens restrâns – reprezinta un grup social format dintr-un cuplu casatorit si copiii acestuia .
(Zamfir, C, Vlasceanu , L. (coord.), 1993, din http://nou2.ise.ro/wp-content/uploads/2005/08/ 2006_lucrare_ed_in_fam.pdf)
Structuri/configuratii familial cunoscute sunt: cuplul fara descendenti; concubinajul; familia monoparentala (devenita dupa un deces, divort, abandon, sau ca urmare a cresterii copiilor în afara casatoriei; casatoria deschisa – care permite schimbarea partenerului daca aceasta este în interesul fiecaruia si al cuplului; familia reconstituita – în care partenerii au mai fost casatoriti si au descendenti din mariajele anterioare, precum si proprii copii; familia reorganizata – alcatuita fie din doi parteneri divortati sau vaduvi fara copii, fie din parteneri dintre care (doar) unul are descendenti din mariaj(e) anterioar(e); celibatul (Ciuperca, C., 2000)
Functiile cele mai importante ale familiei sunt : functia biologic-sexuala; functia de procreare, de continuitate a specie; functia economica – creearea conditiilor de trai ale familiei; functia psihoafectiva – de asigurare a unui climat familial pozitiv care asigura membrilor sai posibilitatea recrearii si reconfortarii; functia educationala – exercitata de parinti in mod direct prin actiuni mai mult sau mai putin organizate, dirijate, cu metode educative sau in mod indirect prin modele de conduita, climat psihosocial familial.
(Mitrofan, I., Mitrofan, N., 1991 apud http://nou2.ise.ro/wp-content/uploads/2005/08/2006_lucrare_ed_in_fam.pdf
1.2.2. Educatia in familie
Educatia este înteleasa ca formare a individului (conform normelor si valorilor sociale ) ori ca dezvoltare – psihoindividuala –conform înclinatiilor, aspiratiilor si potentialului persoanei. Functia educationala a familiei are urmatoarele dimensiuni: instructional- formativa; psihosociala; social-integrativa; cultural-formativa.
Din punct de vedere sociologic, educatia este definita ca ansamblul de actiuni sociale de transmitere a culturii, organizare si conducere a învatarii individuale sau colective.
Dupa gradul de organizare, se deosebeste educatia formala (scolara), educatia nonformala (în afara sistemului de învatamânt) si educatia informala (asimilarea voluntara sau involuntara de valori, atitudini, modele de comportament rezultate din mediul de viata, din familie, mass-media. (Zamfir, C, Vlasceanu , L. (coord.), 1993, din http://nou2.ise.ro/wp-content/uploads/2005/08/ 2006_lucrare_ed_in_fam.pdf)
Principalele entitati care raspund de educatia copilului sunt familia si scoala, iar conditia pentru ca ele sa conlucreze este ca ambele sa fie pregatite pentru a-si exercita functia educativa . Familia are un rol deosebit si determinant în evolutia individului intrucat aceasta este cea care transmite valorile, credintele si normele catre copil. Dezvoltarea personalitatii, sansele de reusita scolare si apoi de afirmare depend de calitatea educatiei din familie.
Educatia familiala reprezinta o modalitate esentiala de realizare a educatiei informale.
Se realizeaza în mod nesistematic, prin experiente de viata traite în mod concret, direct si se manifesta difuz în conduita individului. Conceptul de educatie familiala se refera la :
În sens larg : la activitatea desfasurata de parinti în vederea educarii copiilor lor, pregatirii, sprijinirii
În sens restrâns, vizeaza " procesul de (auto)identificare si (auto)diferentiere a copiilor în raporturile lor cu parintii, fratii, precum si cu familia considerata ca unitate intergenerationala (în particular, ca unitate de viata cotidiana)
(Stanciulescu, E., 1997, din http://nou2.ise.ro/wp-content/uploads/2005/08/ 2006_lucrare_ed_in_fam.pdf)
Obiectivele educatiei în familie sunt: dezvoltarea fizica, educarea intelectuala, spirituala, morala, religioasa, etica, estetica, civica domestica-menajera, sexual (Mitrofan, I., Mitrofan, N, 199)
Parintii se confrunta în prezent cu o serie de probleme în educatia copiilor pe care deseori nu stiu cum sa le abordeze intrucat chiar familia se afla în fata unor provocari de ordin social si economic care au impact direct asupra educatiei copilului în familie, datorita numarului mare de divorturi, a violentei in familie, a problemelor financiare, a parintilor care sunt plecati din tara si cresterea revine in general unui parinte sau bunicilor, a crescut numarului familiilor monoparentale, si a relatiilor consensuale. Parintii se afla uneori în situatia de a decide fara a sti care este cea mai potrivita decizie si risca sa devina incoerenti, inconstant si contradictorii în actiunile lor.
Iar toate acestea genereaza o stare de nesiguranta a copilului si de nemultumire de sine a parintelui, se afecteaza viata de familie iar copilul nu va putea sa dobandasca identitate familiala sa îsi asume responsabilitati in viitor. (http://nou2.ise.ro/wp-content/uploads/2005/08/2006_lucrare_ed_in_fam.pdf)
9.3. Funcțiile parentale
Rolul oricărei comunităti este de a-i face pe membrii săi capabili de o viaD autonomă și de a-și indeplini cu bine functiile de părinte, pentru a crește o nouă generatie de copii sănătoși.
Functiile parentale sunt descrise de Kari Killen (1998) ca fiind următoarele:
1 abilitatea de a percepe copilul în mod realist : a nu-i atribui copilului sentimente și trăiri care ne aparțin (de exemplu, ostilitatea fată de anumite persoane) e o capacitate ce nu este egală, constantă. Ea depinde, in mare măsură, de starea sau de situatia prin care trece părintele, dar și de comportarnentul copilului, ce îl influentează. Așteptările fată de copil alterează, mare măsură, percepția realistă a acestuia. Pe de altă parte, așteptările pozitive vor influența in mod pozitiv dezvoltarea copilului, pe cănd cele negative se vor răsfrănge ca atare in comportamentul lui. Kari Killen avertizează că, pe căt perceperea copilului este mai intens negativă și de mai lungă durată, pe atăt e mai mare pericolul unui abuz faic și emotional. Relationarea părintilor cu copilul este in acord cu modul in care 11 percep. Mai departe, copilul va introiecta atitudinea parentală și va incepe să se perceapă pe sine ca fiind „rău", „prost", „blestemat" ;
2. acceptarea responsabild a sarcinii de a satisface nevoile copilului : această functie depinde de cunoașterea nevoilor copilului pentru o dezvoltare normală și de sentimentul părintelui că este capabil de a satisface aceste nevoi. Copilul are nevoi biologice, de bază, ușor de satisfăcut. Dar are, ln egală măsură, nevoie de dragoste, de sentimentul securității. Acest sentiment este da[ de predictibilimtea și continuitatea vieyii lui in relația cu adultul care îl ingrijește, precum și de dragostea și emoyide pozitive pe care le trăiește in relația cu părintele ;
3. asteptbri realiste fajd de capacitatea copilului de a coopera : există stadii în dezvoltarea copilului când capacitatea acestuia de a coopera este diminuată. Dacă așteptările părinților privind cooperarea copilului sunt nerealiste, ei se vor simți frustrați și incapabili in rolul lor parental. Neconfirmayi, astfel , de către copil, apare riscul de a-și revărsa frustrarea 1n mod violent in relayia cu acesta. Cănd un părinte se așteaptă numai la note mari din partea copilului, in vreme ce acesta are dificultăți cu școala, conflictul ce va apărea intre el, cu rezultatele lui școlare, și părinte, cu așteptările lui, poate degenera in situayii de abuzare fizică și emoțională a copilului;
4. capacitatea de a interacfiona pozitiv cu copilul: este o funche care nu poate fi reliefată prin interviuri, ci doar prin observarea interacțiunilor, a calitățh acestor interacyiuni. Reprezintă capacitatea părintelui de a se angaja pozitiv cu copilul 1n jocul, tristeyea, bucuriile lui, Sn invățare și dezvoltare. Copilul are nevoie de stimulare cognitivă și emoțională, de experiențe noi, plăcute din care invață despre lumea fizică, precum și despre ceilalSi ;
5. abilitatea de a fi empatic cu copilul: această funcție parentală este cu atăt mai importantă cu căt copilul e mai mic și mai incapabil să fie explicit cu privire la stările și nevoile lui. Părintele trebuie să le ghicească, să simtă ceea ce simte copilul. fn situaliile nefericite in care copilul are un handicap, această funclie devine de maximă importanyă. Kari Killen definește empatia in relația cu copilul ca având trei componente
a) abilitatea de a diferernia și de a da un nume gândurilor și trăirilor copilului ;
b) abilitatea de a se transpune mental in situația copilului ;
c) abilitatea de a reacționa, de a răspunde activ, in funclie de trăirile copilului. Această abilitate susline funcyia părintelui de a acompania emoțional copilul.
Acompanierea emoțională a copilului este de cea mai mare importanță pentru dezvoltarea mentală și integrarea acestuia in societate. Este la fel de importantă în procesul de reabilitare a copilului care nu a beneficiat de un atașament securizant și stabil, iar suferințele psihosomatice și stările emoționale negative impun intervenții. Dacă părintele a avut o copilărie nefericită, capacitatea lui de a rezona afectiv cu copilul, de a-i recunoaște suferința și de a dori să o aline, de a crea momente de confort Impreună, de bucurie va fi mult diminuată ;
6 capacitatea de a considera prioritare nevoile copilului Jața de nevoile proprii : această funcyie parentală se bazează pe maturitatea părintelui. Un părinte imatur va considera că nevoile sale sunt mai importante decât cele ale copilului. Nevoile copilului l vor irita, 9i vor stărni frustrări și reacyli agresive. Părinții imaturi vor trăi dând curs impulsurilor de moment și Mră a fi capabili de sacrificiu pentru binele copilului;
7. abilitatea de a-și stăpâni durerea și agresivitatea șl de a nu le revărsa asupra copilului: viala curentă antrenează un stres crescut in unele momente. Părintele imatur, cu probleme emoționale sau suferind de anumite boli mentale ori de retard mental este incapabil să iși stăpănească trăirile, să dezvolte mecanisme adaptative bazate pe relayia de plăcere de a fi cu copilul. A face planuri, a amăna reacyiile negative din momentele de stres intens, a glumi și a răde cu copilul, a avea plăceri impărtășite cu acesta sunt comportamente parentale normale, benefice dezvoltării sale.
Se spune că darul cel mai mare pe care poate face o mamă copilului ei este bucuria de a trăi. Doar o mamă care trăiește această bucurie i-o poate dărui și copilului.
Una dintre cele mai dificile și mai provocatoare funclii parentale este aceea de a-i impune limite copilului. in anumite momente, această funcție poate fi greu de realizat din cauza fazei prin care trece copilul. in perioadele mai puyin cooperante, importante insă pentru dezvoltarea sinelui copilului, părintele are dificila sarcină de a rămâne ferm, Dră a-și pierde insă calmul. Copilul are nevoie de imaginea unui părinte iubitor, dar ferm. Autoritatea parentală Fi creează copilului o stare siguranyă și calm. Căderea părintelui in autoritarism, intr-o severitate excesivă care generează pedepse prea aspre și cu un impact negativ asupra dezvoltării copilului reprezintă un risc major, mai ales in stadiile mai dificile ale nașterii identității și autonomiei copilului.
Copilul are nevoie de limite ferme, intre care să se dezvolte yinand seama de ceilalți, de nevoile și dorinyele lor. Socializarea copilului, dezvoltarea abilitălii lui de a trăi in armonie cu ceilalSi, bucurându-se de prezenya lor, se leagă de această capacitate parentală de a impune limite comportamentului și manifestărilor copilului. Este funcția care poate genera cu ușurință comportamente maltratante ale păripilor. Exercităndu-și funcția parentală de a-i impune limite copilului, părinyii pot confunda mijloacele de disciplinare, inlocuindu-le cu tipare comportamentale parentale tradiționale de maltratare a acestuia.
Un părinte ce, din mare dragoste, nu este capabil să-i interzică nimic copilului, să ii spună nu, calm, dar ferm, e la fel de riscant pentnt dezvoltarea lui ca și acela excesiv de autoritar. Copilul căruia i se fac toate voile, căruia nu ii rămăn dorinye neimplinite pentru care să se mobilizeze, să crească, după cum spune Francoise Dolto, este la fel de nefericit și de izolat social ca și cel căruia nu i se satisfac nevoile, dorinyele. Copilul are nevoie să se proiecteze in viitor prin aceste dorințe neimplinite imediat, care ii solicită așteptarea și, uneori, poate, eforturi yintite. Prin limitele impuse de părinte, copilul se confruntă cu societatea, cu regulile și așteptările ei și invață să yină seama de aceasta atunci cănd iși urmărește satisfacerea dorințelor.
Impunăndul limite copilului, părintele iși exercită funcția de a-I disciplina. Raportul de disciplinare dintre părinți și copii formează un context crucial, in care copiii invală strategii de a se autocontrola și de a-i controla pe ceilalyi. Dacă părintele folosește strategii eficiente, are șanse de a crește un copil competent pe plan social. Când părintele limitează, interzice, el trebuie să-i arate in continuare copilului că ii respectă autonomia și individualitatea și că limitele pe care i le impune nu se bazează pe raportul de forte dintre ei, ce este in defavoarea copilului, ci pe reguli care trebuie să fie respectate de toți. Părintele trebuie să explice, să fie rational, să persuadeze copilul, să-i sugereze, astfel incăt să il facă să asculte cu căt mai putină suferință. Dar capacitatea copilului de a intelege ceea ce i se cere este, de asemenea, foarte importantă. in mod natural, copilul ii este loial părintelui și se va strădui să respecte limitele impuse de acesta.
În cazul abuzului emotional al copilului, care poate lua forme de o mare varietate, plecănd de la respingerea acestuia și pănă la exploatarea lui, părințil au, adesea, o perceptie distorsionată asupra copilului. in același timp, părinții iși vor plasa propriile nevoi pe primtd plan. Atitudinea mentionată conduce la scăderea stimei de sine a copilului care nu e apreciat așa cum este el. Părintele abuziv își lasă, adesea, copilul într-o stare de neliniște, de ingrijorare că ar putea fi abandonat. Spusele comune in tradiția noastră „Nu te mai iubesc" sau „Dacă mai plăngi, plec fără tine" sunt abuzuri emoționale majore pe care copilul le trăiește în sine, singur, căci nimeni nu îi spune că vorbele acestea nu sunt amenințări reale. Abuzul emoțional este o atitudine parentală cronică afectănd și impiedicănd dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a copilului.
Există căteva stiluri educaționale
1. stilul autoritar, bazat pe valori șl criterii de conduită tradiționaliste și absolute, care nu ingăduie abateri : cere ascultare, nu Ingăduie discutii și aplică o disciplină rigidă ;
2. stiful democmtic, in cadrul căruia, deși i se oferă copilului o orientare fermă, pentru majoritatea activităților sale (principii), i se lasă totuși o marjă de libertate ;
3. stitul permisiv (îngăduitor), care ii permite copilului o dezvoltare 1ntr-un mediu ingăduitor, dar ferm și care il incurajează să iși controleze singur comportamentele, căt mai mult cu putință
4. stilul dezangajat, descris de Maccoby (1992), este un stil in care copilul e lăsat in voia lui, fără ca părintele să se intereseze prea mult de nevoile sale. De regulă, este un stil care se asociază cu neglijarea copilului și cu violența conjugală. Pn adoptarea acestui stil parental, limitele intergeneraționale pot fi depășite cu ușurință. Copilului i se vor cere lucruri care nu țin de rolul său de copil, iar părintele poate juca un rol de copil ce necesită atentie, protecție, ințelegere. Sănătatea mentală a copilului poate avea de suferit.
Impunerea unor limite ferme, cu calm, fără violență este cea mai dificilă funcție parentală, iar in anumite perioade ale dezvoltării copilului, mai problematice, cere din partea părintelui un comportament sofisticat pentru a o realiza.
Din punct de vedere psihologic, există căteva caracteristici dezirabile 1n profilul parental :
I. caracteristici care Fin de personalitate
a) să fie centrat pe copil. El va dezvolta comportamente atente și iubitoare față de copil. Nevoile copilului vor avea pentru el prioritate, vor fi considerate inaintea proprillor nevoi;
b) să aibă incredere in sine, stimă de sine. Aceasta 11 va face să se simtă mai
putin anxios in rolul de părinte, mai relaxat. El va fi mai indemănatic in ingrijirile fizice pe care i le va acorda copilului și iși va individualiza ingrijirile in functie de particularitățile acestuia, netinăndu-se strict doar de ceea ce a fost invătat ;
c) să fie ftexibil și să se adapteze nevoilor specifice ale copilului. Astfel, va evita rigiditatea unor programe fixe, care riscă să nu se potrivească individualitătii copilului său. Flexibilitatea il va face să aibă comportamente spontane și deschise, sincere fată de copil. De asemenea, el il va permite copilului o creștere progresivă a libertătii și autonomiei lui, in acord cu dezvoltarea ;
d) să fie receptiv, sensibil la semnele pe care le emite copilul. Să fie empatic cu copilul și să actioneze cu sens in relatia cu acesta ;
2. caracteristici care de atitudini și valori :
a) să aibă o perspectivă pozitivă asupra vieții, bucurie de viaSă. Să știe să iși exprime emobile pozitive și să nu iși arate mănia, nefericirea, depresia ;
b) să se bucure de copJ. Să fie iubitor și duios cu copilul. Să u arate acestuia că ii face plăcere să se joace cu el, să 7 îngrijească și să iși petreacă timpul cu el ;
c) să iși considere copilul ca fiind mai pretios decăt bunurile materiale, dar să nu il vadă ca pe un inger venit din cer și fără nici o pată. Pentru buna dezvoltare a eopilului, pentru a-i oferi experiente adecvate, părintele iși va asuma riscul de a strica unele bunuri materiale pe care le posedă. Astfel, in jurul vărstei de 4-5 ani, copillor le place să deseneze pe suprafete mari. Va desena pe pereti. Este de dorit ca părintele să ii acorde copilului șansa de a desena pe un perete, și nu să-i interzică acest lucru, care este in natura sa ;
3. caracteristici comportamentale :
a) va interactiona adecvat cu copilul. Aceasla tnseamnă că interactiunile vor fi frecvente, cănd copilul va mai crește, va ști să creeze un echilibru intre momentele de interactiune și cele in care acesta e singur, II va măngăia, îl va lua in brațe, îl va privi și ii va zămbi in mod adecvat, respectănd capacitatea lui, și nu epuizăndu-1. Părintele va ști să-i dea copilului sentimentul că este oricănd disponibil pentru el. Vorbirea părintelui va respecta regulile unei vorbiri adecvate copilului și va fi pe un ton plăcut, arătându-i și spunăndu-i că este acceptat și iubit. in relația de zi cu zi cu eopilal, părintele se va imbrăca adecvat (copilului nu ii plac hainele negre), va avea grijă să nu lase la indemăna acestuia obiecte care pot fi periculoase pentru el, va reactiona la dezordinea și comportamentele lui distructive cu ealm ;
b) va facilita dezvoltarea copilului, nepedepsindul pentru greșeli, dar arătându-i că a greșit, jucându-se cu el, stimulăndul potrivit vârstei, cu jucării și obiecte adecvate interesului acestuia. Este important să permită comportamentele de explorare ale copilului, să il lase să se tărască pe jos și să stea pe jos cu el. Părintele va invăta să participe la activitătile și explorările initiate de copil. Este bine ca părintele să inițieze activităti care stimulează achizițille copilului și care au un scop. În tot ceea ce face cu copilul, părintele va trebui să joace un rol educativ, să 11 linvețe despre lumea In care trăiește și, în același timp, să faciliteze invățarea și dezvoltarea lui.
Toate aceste caracteristici psihologice ale părintelui, răsfrânte in comportarnentele lui, sunt Insemnele unui părinte matur, capabil să Iși iubească copilul. Inteligența și un anumit nivel de educație (minimum zece ani de școală) ale părinților (mai ales la mamă) sunt caracteristici importante asigură o bază pentru dezvoltarea normală a copilului.
Siegel (2001) evidențiază cinci tipuri de comportamente parentale de interacțiune cu copilul prin care se realizează o bună comunicare emoțională intre cei doi. Despre importanța lor In dezvoltarea copilului, autorul spune : „Aceste forme interacționale de comunicare emoțională pot constitui explicația majoră a modului in care relațiile interpersonale ajută la dezvoltarea emoțională și socială a copilului". Comportamentele parentale dezirabile, după Siegel, sunt :
1. comportamente de colaborare cu copilul, prin care părintele creează o relație diadică sincronizată atăt verbal, căl și nonverbal. In această diadă, fiecare trebuie „să se simtă simțit de către Acest tip de comportament parental se situează la polul opus fată de comporlamentul traditionalist, în care părintele este cel ce dă ordine, ii spune copilului ceea ce vrea, căt vrea, cănd are chef, iar cei doi au o relatie de comunicare verticală, dinspre părinte spre copil. Părintele tradiționalist consideră mereu copilul ca fiind prea mic pentru a ințelege, deși, pe de altă parte, îijudecă greșelile de copil fără nici oingăduință, din punctul de vedere al adultului. Acest părinte nu se face „simlit" de către copil, ci mai degrabă „temut" ;
2 dialogul reflectiv se poate instala doar pe fundalul colaborării dintre cei doi : părinte și copil. In acest dialog, cei doi găsesc Impreunli un sens celor Intămplate, lumii. Acest dialog este cadrul 1n care se vor numi și se vor explica trăirile. Astfel, trăirile vor fi legitimate, recunoscute și acceptate de celălalt, iar copilul le poate integra ca parte a sinelui personal, a istoriei lui personale. Dialogul reflectiv cu părintele il ajută pe copil să iși ia in stăpănire trăirile să și le poată controla, să invele să se calmeze in situații de agitație și să dobăndească un control asupra lui insuși și asupra situației. Dialogul reflectiv maturizează sinele copilului. in dialogul reflectiv, copilul dă mai ușor sens lumii și celor Inhimplate, 1n colaborare cu părintele ;
3. abilitatea parentală de a repara relaga atunci cănd aceasta se află Intr-un impas, intr-o situație conflictuală ; este un comportament parental care se leagă cu celelalte două. Este inevitabilă trăirea unor momente de ruptură a a armoniei din relația copilului cu părintele sau cu o altă persoană semnificativă (frate, soră, bunic, prieten, coleg etc.). Este insă important ca părintele să nu se lase dominat de situatie și, rămânând ferm, să 11 ajute pe copil să depășească situația, reparănd ruptura. Cănd părintele stabilește interdictii comportamentului copilului, acesta se va supăra, relatia lor va avea de suferit. Dar este important ca părintele să il invete pe copil Impăcarea. Rupturile de durată, mai ales combinate cu umilințe și ostilitate, au puternice efecte negative asupra dezvoltării copilului. Când copilul se va supăra, la joacă, pe alți copii, este important ca părintele să nu se antreneze in certurile dintre aceștia, ci să iși Invele copilul să depășească starea de supărare. Cand invătătoarea ii relatează părintelui comportamente de nedorit ale copilului, este important ca părintele să facă in mod ferm observanile care decurg din situatia relatată de invătătoare, dar, în același timp, să creeze cadrul reparanilor. Reparatide 1nseamnă vindecări. Copilul invală că există discontinuități firești in relatiile cu și invată să depășească rupturile. Acest tip de componament va fi o măsură preventivă pentru ceea ce constituie cele mai importante pierderi in viată: pierderea relanilor cu persoane dragi. Acest tip de pierdere instalează intotdeauna criza și doliul;
4. părintele ce va dezvolta comportamentele descrise mai sus va găsi timpul și momentele necesare unor povestiti coerente, prin care va lega intamplări trecute de cele prezente și de proiectarea unui vinor pe baza lor. Continuitatea in timp este un element central al conștiintei de sine. Părintele il poate ajuta pe copil să reconstruiască anumite evenimente ale făcăndu-l, astfel, să descopere anumite lucruri despre sine, despre alth, despre modul cum functionează lumea in continuitatea sa. Este bine cunoscut interesul copilului pentru ceea ce s-a petrecut la inceputul vietii sale, pozele de cănd era mic, intămplările la care a participat și pe care nu și le amintește sau pe care, chiar dacă și le amintește, fi cere părintelui in mod repetat să le povestească. De altfel, naranunile coerente constituie și o calitate a unui părinte bun, matur, care se simte pe sine insuși cu continuitate in timp, 1ntelege in ceea ce se intămplă azi, consecintele și legătura cu ceea ce s-a intamplat ieri și mai demult;
5. comunicarea emotională cu copilul este un tip de comportament in care trăirile, buctuiile, emonile acestuia vor fi impănășite de părinte. Acompanierea emotională a copilului este o sarcină imponantă a unui părinte bun. Părintele care intelege trăirile copilului, care comunică emotional cu el (empatic) va fi capabil să exprime in cuvinte aceste trăiri, ajuiăndul, astfel, să le ia in stăpănire. Convertirea corporală a emonilor va fi inteleasă, exprimată in cuvinte de părintele empatic și, astfel, copilul va achizitiona capacitatea de a-și stăpăni trăirile negative și de a deveni, la răndul său, un părinte bun, răbdător, intelegător și ferm.
În evaluarea calitătilor parentate ale mamei' in relatie cu bebelușul ei, caracteristicile importante ale acesteia sunt : sensibilitatea, controlul și responsivitatea/ pasivitatea. Sensibilitatea maternală este definită de autoare ca fiind dată de acele comportamente ale mamei care ii fac plăcere copilului. Mary Ainsworth (1973) definește, la răndul ei, sensibilitatea matemală ca fiind „abilitatea și dorinta mamei de a incerca să inteleagă comportamentul și emonile din punctul de vedere al copilului".
Evaluarea calitătilor de mai sus se face tinând seama de : expresia fetei, voce, postura corporală, expresiile emotionale, dialogul, controlul/intruziunea, alegerea activitătilor.
Care Index reușește să stabilească o corespondentă intre comportamentul mamei și cel al copilului, astfel : sensibilitatea mamei va conduce la o atitudine cooperantă din partea copilului. Mamele cu caracteristici de control, de intruziune vor avea copii dificili, care vor face eforturi pentru a se ajusta. in cazul mamelor pasive/neresponsive, copiii dezvoltă, la rândul lor, o pasivitate accentuată. Comportamentul cu risc major al mamei este o combinație intre control și neresponsivitate. in acest caz, copilul va fi dificil și pasiv, in același timp. Care Index oferă o matrice comportamentală ce ingăduie evaluări și inijierea unor activități de prevenire și intervenție.
În interacțiunea cu o mamă sensibilă , copilul este „văzur , mama răspunde și se ajustează ritmului acestuia. Amăndoi „dansează pe aceeași muzică" (Killen, 2006). Mama e capabilă să calmeze copilul, să ii regleze stările de o intensitate prea mare. La răndul lui, copilul va răspunde, va interacjiunea, va imita. Copilul are posibilitatea de a-și exprima plăcerea, dar și disconfortul și, in acest fel, el iși va valida mama in funcția ei parentală sau ii va impune modificarea comportamentului. Cei doi sunt intr-un proces de cooperare și negociere, iar momentele de insensibilitate ale mamei sunt sesizate și semnalate de copil. Asta inseamnă că el este sigur că va primi un răspuns la sesizarea lui și acest răspuns va fi ceea ce așteaptă : sensibilitatea mamei.
În cazul unei mame cu o sensibilitate mai scăzulă, pasivă, aceasta nu este capabilă să se angajeze, din punct de vedere emoțional, in mod pozitiv cu copilul. Ea nu percepe corect semnalele copilului și răspunsurile sunt prea puțin adecvate. La insatisfacția manifestă a copilului, mama va fi decisă să controleze situația, intr-un mod ce ar putea fi inadecvat pentru el. Copilul poate răspunde prin supunere sau, dimpotrivă, prin opoziție, devenind așa-numitul „copil dificil", evitănd interacțiunea cu mama. in acest caz, situațitle de neplăcere in interacțiunea dintre cei doi alternează cu momentele de bucurie dintre ei. in mare măsură, aceste mame pot deveni „suficient de bune", cu condiția unui sprijin educațional sau, poate, a unei acompanieri, pe o anumită perioadă, tn funcția ei parentală.
Cănd nici un fel de sprijin acordat mamei nu o poate transforma insă, iar dezvoltarea sănătoasă a copilului este periclitată, profesioniștii au responsabilitatea de a apăra interesul superior al acestuia : a-i proteja dezvoltarea fizică și mentală.
1.2.4. Efectele stilurilor parentale asupra dezvoltării copiilor
(http://www.scribd.com/doc/97462183/chestionar-stiluri-parentale#scribd)
Stilului democrat
părinții caracterizați printr-un stil democractic sunt suficient de indulgenti, flexibili și deschisi spre nou ;
stabilesc reguli insa acestea sunt explicate si discutate împreună cu copilul deci acordă o mare importanță explicării regulilor
sunt autoritari cu masura pentru a impune o disciplină riguroasă, a-1 învăța pe copil să respecte reguli și să îndeplinească sarcini
sunt mai degraba iertatori decat punitivi in cazul in care regulile nu sunt respectate si expectatiile nu sunt atinse.
sunt apropiați și centrați pe copii, protector ofera securitatea si sprijinul de care are nevoie
sunt înțelegători și încrezători în capacitatea copilului de a lua unele decizii personale
sunt asertivi dar nu restrictiv
adopta metode disciplinare suportive si sunt mai puțin preocupați de aderența strictă a copiilor la reguli
ii invata pe copii sa fie responsabili din punct de vedere social, cooperanti, ii încurajează să fie independenti, si respecta opiniile și personalitatea lor
direcționeaza activitățile copiilor într-o manieră rațională, centrată pe problemă
Stilul parental democratic este un determinant cheie al stării de bine psihosociale a copiilor, determina o dezvoltare pozitivă pe plan cognitiv, emoțional, social și educațional, stima de sine crescuta, scade delicventa juvenila, ajuta la implicarea școlară și performanță asa cum a fost confirmat si de cercetările realizate de Baumrind. “Copilul își va dezvolta un echilibru emoțional care va sta la baza dezvoltării armonioase a personalității, își va dezvolta deprinderi de comunicare eficientă, va manifesta creativitate, inițiativă, capacitate decizională, autonomie personală.” (Vișan, 2014)
Copilul va avea un nivel ridicat al stimei de sine, va fi eficienț și productive, respectuos cu altii, acceptand observații si identificandu-si propriile aptitudini insa se va adapta cu greu stilului autoritar din școală, grupurile de prieteni putand fi considerat „bleg" sau dimpotrivă, „impertinent" pentru că „discută" ordinele.
Stilului autoritar
părinții caracterizați printr-un stil autoritar se considera ca sunt cei care detin puterea, care decid asupra copilului si impun asteptarile lor
acorda o mare importanta ordinii, disciplinei, reusitei scolare, autoritatii
comunicarea cu copiii lor e ierarhica, impun, ameninta, critica, interzic, dau solutii (Glaveanu, 2012).
valorizează obediența și restricționează autonomia copilului, consideră că un copil ar trebui să adere strict la regulile impuse de ei.
accentuează disciplina, nu discută regulile cu copiii lor, impunând respectul muncii și al efortului
nu au prea multa căldura parentala, sunt reci și detașati față de copil, și nu răspund nevoilor și comportamentului copiilor lor
“Stilul autoritar îl învață pe copil să devină ordonat, disciplinat, respectuos față de cei de care îi este frică; îi dezvoltă simțul critic; îl învață să devină perfecționist.” Un astfel de copil va învăța foarte greu să devină maleabil, sensibil la dorințele altora, va fi neiertător cu cei care greșesc va întâmpina dificultăți în realizarea unei comunicări efficiente, va fi frecvent lipsit de inițiativă, de curaj și veșnic nemulțumit, cu o stima de sine redusa. (Vișan, 2014)
Stilul parental autoritar a fost asociat cu efecte negative asupra copiilor și adolescenților, acestia devenind dependenti, cu comportamente antisocial, retrasi social , peformanta scolara redusa, inadaptare. Insa daca parintii sunt severi dar sunt iubitori, copiii nu ajung neaparat indivizi ostili ci e foarte probabil sa adopte aceleasi standard. (B.Spock, 2000, apud Glaveanu, 2012, pag30). Daca parintele are nevoie de putere fiindca are teama ca nu va putea sa isi controleze copilul, utilizand si pedepse fizice, atunci va instala frica in copil, negarea proriilor sentimente si motive, supunerea fata de parinte. In aceste familii vor aparea conflicte parinte- copil, intrucat la un moment dat copilul va refuza supunerea.
Stilului permisiv
Părinții caracterizați printr-un stil permisiv manifesta un control scazut asupra copiilor, lipsesc solicitările, responsabilitatile pe care copilul trebuie sa le insuseasca, adica îi permite copilului să se manifeste cum vrea el, fără a-i impune prea multe restricții.
prezinta o indulgenta prea mare, sensibilitate la drepturile altora, căldură și interes față de tot ceea ce face copilul, cazurile în care îl pedepsește sunt foarte rare.
au o atitudini călduroasa insa in acestea duc la cu imaturitatea copiilor
sunt fie ezitanti, se simt vinovati pentru anumite lucruri din trecut, sunt prea supusi fata de copii
“Un stil parental indulgent poate stă la baza dezvoltării creativității și a capacității de a lua decizii, însă copilului crescut astfel îi va fi greu să înțeleagă rolul limitelor și al regulilor.” (Vișan, 2014) Copiii astfel educati au libertate prea mare și iau singuri decizii in ceea ce-i privesc, pot fi nepasatori, pretentiosi, necooperanti, existand o frecvență mai mare a abuzului de substanțe, probleme legate de școală și sunt mai puțin implicați in educatie decat cei proveniți din familii democratice sau autoritare,. De obicei acest stil parental exista in cadrul familiilor dezorganizate, sau cu probleme conjugale, scandaluri, betii.
“Controlul parental lipsit de autoritate exacerbeaza la copil tendintele de agresivitate cu cele doua tipuri de manifestare majora – crize de manie si negativism” (Glaveanu, 2012)
Stilul indiferent/neimplicat
Părintele indiferent neglijează copilul, nu este preocupat de realizările lui
nu manifestă in geneal trăiri emoționale pozitive pentru el.
Neglijeaza rolul de supraveghere si indrumare a copilului, educatia fiimd lasata la voia intamplarii
”Indiferenta parentala reprezinta un refuz al asumarii obligatiilor si raspunderii parentale, materializat in demisia din functia de parinte.”( Glaveanu, 2012, pag 48). Copilul va intelege ca părerea lui nu contează prea mult, va avea o stimă de sine scăzută, se va simti lipsit de importanță și fara responsabilitati, va fi neincrezator in oameni, timid, mai rigid, mai insensibil, mai apatic, lipsit de afecțiune, ceea ce îl poate face mai rezistent la greutățile vieții dar poate sa aiba si atitudine antisocial, tulburari afective si devieri de comportament.
Stilul protector/perfectionist
Părintele protector este aparent un părinte model, atent la nevoile copilului și se dedică cu toată ființa sa meseriei de părinte.
ofera copilului securitate, sprijin și protecție, il învața pe copil să fie precaut și rezervat
pot deveni îngrijorați, acceptă greu situația în care copilul începe să-și dezvolte independența, intrand în panică
Acest stil parental poate atrage la copiii mici tulburări ale somnului și ale regimului alimentar, stări de frică nejustificate, apoi sufocati de parinti, sintindu-se neputinciosi in a comunica direct cu părintele despre problemele personale, de teamă că acesta nu-1 va înțelege și se va îngrijora. Astfel, copilul va învăța să ascundă informații, va avea o viață secretă, personală, nebănuită de părinte. (Vișan, 2014 )
Un parinte poate avea mai multe stiluri parentale si fiecare dintre părinți poate avea propriul stil parental, care uneori se completează sau e incompatibil cu cel al partenerului. Este necesar ca părinții să își identifice stilul / stilurile parentale adoptate și să cunoască consecințele positive si negative pentru a deveni un garant de securitate, protecție fizică, afectivă, mentală, morală și socială pentru toți membrii familiei, dar mai ales pentru copii.
Capitolul III
Obiectivele și ipotezele cercetării
Studiul I:
Obiectivele cercetării:
O1: Investigarea relațiilor existente între copii și părinți
O2: Evaluarea stilului de comunicare al părinților cu copii lor
Ipoteză: Există o corelație pozitivă între punctul de vedere al părinților și al copiilor privind interrelaționarea pozitivă
Studiul II:
Obiectivele cercetării:
O1: Investigarea relațiilor dintre părinți și copii lor
O2: Identificarea stilului de comunicare dintre adulți și copii, în familie
Ipotezele cercetării:
I1: Există o legătură cauzală între situația de elev slab la învățătură și cu acte de indisciplină și îndrumarea lor de către părinți.
I2: Elevii buni la învățătură și cu o purtare exemplară sunt îndrumați de către părinții lor.
Capitolul IV
Metodologia cercetării
Studiul I:
Metodă utilizată: sondajul de opinie
Eșantion: 19 elevi din clasa a III-a, fete și băieți și unul dintre părinții fiecăruia
Procedură:
Am aplicat părinților și elevilor câte un chestionar pentru a afla cât mai multe lucruri despre relațiile existente între copii și părinți, stilul de comunicare adoptat de aceștia.
Chestionarul aplicat părinților a fost alcătuit din 11 întrebări.
Chestionar 1: Chestionar pentru părinți
Numele și prenumele:
Clasa:
Școala:
Pentru a-i cunoaște mai bine pe copiii dvs. și a-i ajuta în activitatea lor, vă rugăm să ne răspundeți cu toată sinceritatea la următoarele întrebări:
Ce părere aveți despre expresia „Învățăm pentru viață, nu pentru școală”? (Seneca)
Cine se ocupă mai mult în familia dvs. de controlul copiilor și cum?
Cum vă manifestați în cazul succesului sau insuccesului școlar al copilului dvs.?
Ce raporturi există între dvs. (părinți) și copii?
tolerante;
indiferente;
autoritare;
Aveți obiceiul să discutați în familie despre educația copilului/lor?
frecvent;
când apare o problemă;
rar;
foarte rar;
Ce climat domină în familia dvs.?
afectivitate, bună înțelegere între părinți și copii, între copii;
atmosferă tensionată, neînțelegeri;
alte situații. Care?
Copilul își face lecțiile cu interes sau are nevoie să fie stimulat?
În mod obișnuit aplicați copilului dvs. pedepse corporale?
Da
Nu
Care sunt ocupațiile preferate ale copilului dvs.?
Cu cine îi place să petreacă timpul liber?
Cât de des luați legătura cu învățătoarea copilului și profesorii clasei?
la ședințele semestriale;
ori de câte ori poți;
nu prea am timp;
foarte rar.
Vă mulțumim!
Chestionar 2: Chestionar pentru elevi
Numele și prenumele:
Clasa:
Școala:
Pentru a vă putea ajuta în activitatea școlară, vă rugăm să răspundeți cu toată sinceritatea la următoarele întrebări:
Ce atitudine manifestă familia față de activitatea ta școlară?
mă îndrumă, mă încurajează, mă stimulează;
este indiferentă, îmi stimulează neîncrederea, dezinteresul;
alte situații. Care?
Există înțelegere în familia ta?
Cum colaborează părinții și ceilalți membri adulți ai familiei la educația ta?
părinții sunt de acord cu părerile bunicilor sau ale altor rude asupra educației mele;
părinții nu sunt de acord cu părerile bunicilor sau ale altor rude;
bunicii sunt foarte îngăduitori cu mine;
toți membrii familiei mă sprijină în activitatea mea școlară;
în familia mea nu sunt și alte rude;
Cum te împaci cu frații tăi?
mă cert cu cei mai mari;
părinții îi iubesc mai mult pe frații mei;
sunt cel mai mic și mă răsfață toți;
mă împac cu toți frații;
sunt unicul copil și părinții mă iubesc foarte mult;
Ce înseamnă pentru tine succesul sau insuccesul școlar?
Ce te împiedică să progresezi mai mult la învățătură?
nu am condiții pentru învățat acasă;
nu am voință;
nu sunt ajutat suficient la lecții de învățător;
nu înțeleg suficient explicațiile profesorilor;
nu înțeleg ușor când citesc ceva;
mă iau cu joaca;
urmăresc multe emisiuni la TV;
nu am un regim de lucru ordonat;
nu-mi place să învăț;
mi se dau multe treburi acasă;
atât poate mintea mea;
alte cauze. Care?
Te înțelegi cu colegii?
Te supără o observație chiar dacă este dreaptă?
Ai fost vreodată pedepsit pe nedrept? Dă un exemplu și arată de ce consideri că pedeapsa a fost nedreaptă.
Cu cine îți place să petreci timpul liber?
Ipoteza 1 se confirmă parțial.
Studiul II:
Metode utilizate: ancheta, observația sistematică
Eșantion: un număr de 22 de elevi, băieți și fete din clasa a IV-a B și părinții lor
Design: bifactorial
VI: itemii chestionarului, dimensiunile comportamentale ale grilei de observație
VD: răspunsurile elevilor și părinților la chestionare, răspunsurile comportamentale
Procedură: părinții chemați la ședința semestrială au fost chestionați în privința relației cu copii lor, atmosfera familială, interesul pentru activitățile școlare ale elevilor, colaborarea cu școala.
Elevii au fost și ei interogați pe teme asemănătoare. S-au comparat răspunsurile adulților și minorilor din aceeași familie.
Am împărțit clasa pe cele două extreme ale evaluării școlare în funcție de două criterii:
rezultatele la învățătură;
purtarea în școală.
Din cei 22 de elevi, 12 sunt cu medii școlare peste 8,50 (b și fb); nota 10 la purtare; fără absențe; participare la activitățile extracurriculare și relații bune cu adulții din școală și cu ceilalți elevi; relații bune cu părinții.
Am cotat acești 6 indicatori cu punctaje cuprinse între 1-5 și am luat in final în considerare suma totală a punctajului.
Părinții acestor elevi au fost cotați în răspunsuri pe următorii indicatori: se ocupă de controlul activității școlare a copiilor; au discuții frecvente despre educația copiilor cu ceilalți membri ai familiei; în familie este un climat afectiv bun; nu aplică în mod obișnuit, pedepse corporale copilului; ia legătura, ori de câte ori poate, cu școala. Cotarea răspunsurilor s-a făcut în același fel ca și la chestionarul pentru copii de la 1-5.
Capitolul V
Prezentarea rezultatelor
Studiul I:
La clasa a III – a B, cu un efectiv de 19 elevi, rezultatele au fost următoarele:
I1: 94% dintre părinți sunt de acord că școala are un rol important în viață, 6% consideră că nu tot ce se învață în școală este folositor în viață;
I2: 63% dintre copii sunt verificați în activitatea școlară de mamă, iar restul de 37% sunt verificați de ambii părinți;
I3: toți părinții (100%) se bucură de succesul copiilor și îi încurajează în caz de insucces;
I4: 42% dintre părinți au atitudine tolerantă față de copii, 48% sunt autoritari, iar 10% au o atitudine tolerantă și autoritară, în funcție de situație;
I5: 68% dintre părinți discută frecvent în familie problemele copiilor, iar 32% discută în familie despre educația copiilor doar când apare o problemă;
I6: 94% dintre părinți pretind că în familie predomină afectivitatea și buna înțelegere, doar 6% recunosc că în familie este o atmosferă tensionată;
I7: 63% dintre copii au nevoie să fie stimulați și doar 37% își pregătesc lecțiile cu interes;
I8: părinții (100%) nu sunt de acord cu pedepsele corporale, găsind alte metode de convingere;
I9: toți părinții (100%) cunosc ocupațiile preferate ale copiilor;
I10: 73% dintre copii își petrec timpul liber alături de familie și prieteni și 27% se joacă în timpul liber cu copiii de vârsta lor;
I11: 68% dintre părinți iau legătura cu școala ori de câte ori pot, 20% trec pe la școală doar la ședințele semestriale, 6% nu prea au timp să ia legătura cu învățătorul, tot 6% iau foarte rar legătura cu învățătorul clasei.
În ceea ce privește chestionarul aplicat copiilor, la clasa a III – a B s-au desprins următoarele:
I1: toți copii (100%) pretind că părinții îi îndrumă, îi încurajează, îi stimulează în activitatea școlară;
I2: copiii toți (100%) consideră că există înțelegere în familia lor;
I3: 89% dintre copii se bucură de acordul existent între părinți și ceilalți membri ai familiei în ceea ce privește educația lor, iar la 11% dintre elevi mai există și păreri contradictorii în ceea ce privește educația;
I4: 37% dintre elevi sunt singuri la părinți și se simt iubiți iar 63% au frați și se împacă foarte bine;
I5: 68% dintre copii realizează ce este succesul sau insuccesul școlar, 26% asociază succesul cu bucuria, 6% consideră succesul un noroc;
I6: 18% dintre elevi nu progresează la învățătură din mai multe motive: se iau cu joaca, urmăresc multe emisiuni TV, nu au un program de lucru ordonat, se joacă pe calculator, 18% nu fac progrese pentru că au capacitate slabă de înțelegere, 6% nu progresează pentru că nu au condiții de învățat acasă, iar 58% nu au motive care să-i împiedice să progreseze la învățătură;
I7: 100% se înțeleg bine cu colegii;
I8: toți copiii (100%) nu se supără când li se face o observație pe drept;
I9: 94% dintre copii consideră că nu au fost niciodată pedepsiți pe nedrept, iar 6% consideră că au fost pedepsiți pe nedrept;
I10: 58% dintre copii își petrec timpul liber cu familia și prietenii, 30% își petrec timpul liber cu familia, 6% cu prietenii, iar 6% preferă să-și petreacă timpul liber singuri.
Studiul II:
Tabel 2. Prezentarea rezultatelor cotate în funcție de răspunsurile la chestionare pentru elevii foarte buni
Fig 1. Histograma comparativă a numărului de puncte pe chestionare părinți-copii
Observăm din histograma compoarativă un număr de puncte apropiate însumate pe răspunsurile la chestionare între copii și părinți, ceea ce înseamnă că structurile de opinie sunt asemănătoare într-o familie.
Capitolul VI
Interpretarea rezultatelor. Concluzii
Studiul I:
Chestionar 1:
Făcând analiza chestionarului aplicat părinților de la clasa a III – a B, am constata că majoritatea părinților sunt interesați de școală în adevăratul sens al cuvântului, dar sunt și părinți mai puțin interesați sau chiar indiferenți – bazându-se pe concepția „l-am dat la școală, învețe-l învățătoarea”.
Chestionar 2:
Concluzii
Majoritatea copiilor sunt îndrumați, încurajați și stimulați de părinți în activitatea școlară, se bucură de atmosfera din familie, se simt iubiți de părinți și frați. Cei mai mulți nu sunt deranjați de observațiile făcute pe drept, le place să-și petreacă timpul liber alături de familie și prieteni. Există totuși și copii care sunt afectați de neînțelegerile din familie, sunt neglijați de părinți sau se simt singuri.
O atmosferă caldă, de înțelegere în familie reconfortează și creează climatul necesar formării personalității elevului. În schimb, lipsa de înțelegere, severitatea, exigența prea mare sau „dădăceala au efecte dăunătoarea asupra copilului.
Ca părinți iubitori, unii pot face greșeli. Fie sunt prea grijulii, protejându-și ori răsfățându-și copiii, ceea ce poate conduce la formarea unor caractere nedorite: copii fricoși, lipsiți de inițiativă sau tirani, pretențioși, neascultători, greu adaptabili la regulile vieții sociale, în afara clasei, între colegi.
Dacă părinții sunt prea severi, copiii suferă de lipsă de afecțiune, trăiesc permanent teama de nu greși, iar în timp, vor deveni plini de asprime față de cei din jur și relațiile lor sociale vor fi lipsite de sentimentul împlinirii și bucuriei trăite alături de semenii lor.
Cu urmări negative nebănuite în planul formării personalității sunt și atitudinile inconsecvente, schimbătoare ale părinților: când prea severi, când prea îngăduitori sau unul prea aspru și celălalt prea protector, gata oricând a-l răsfăța și apăra de excesele celuilalt.
Pentru ca relația dintre școală și familie să fie cât mai apropiată, să-l ajute pe școlarul mic să se încadreze în procesul instructiv-educativ, să contribuie la formarea personalității acestuia, am implicat direct pe părinți în numeroase activități educative desfășurate în cadrul proiectelor: „Primăvara europeană”, Programul educațional de nutriție Kaft Foods România 2006 – 2007, activitatea opțională „Creează-ți mediul” ș.a.
realizarea unei expoziții de desene închinate primăverii;
confecționarea de măști pentru Carnavalul florilor;
confecționarea de felicitări și mărțișoare din materiale refolosibile;
participarea și implicarea părinților la Târgul mărțișoarelor;
serbare închinată mamei;
realizarea unei expoziții de desene pe tema „Și eu mănânc sănătos”;
concurs de gătit sănătos.
„Modul în care școlilor le pasă de copii este reflectat în felul în care le pasă de familiile lor. Dacă învățătorii îi privesc pe copii ca pe niște simpli elevi, e probabil să considere familia ca fiind separată de școală. De aceea, familia este așteptată să-și facă treaba și să lase școlii educarea copiilor. Dacă, însă, îi privesc ca pe niște copii, e posibil să vadă atât familia, cât și comunitatea, ca parteneri ai școlii în dezvoltarea și educația copiilor. Partenerii recunosc interesele lor comune și responsabilitățile față de copii și lucrează împreună pentru a crea programe mai bune și oportunități pentru elevi” (Epstein, 1995)
Atunci când există un adevărat parteneriat între școală, familie și comunitate, învățătorii își însușesc căi noi și puternice de a îndrepta copiii către standarde școlare provocatoare; părinții discută regulat cu copiii despre comportamentul copiilor lor, raportat la acele standarde ridicate și despre modul în care-i pot ajuta pe aceștia acasă și la școală.
Fiecare școală devine o „comunitate a celor ce învață” au condițiile propriului său plan de îmbunătățire continuă a predării, progrese în direcția atingerii standardelor dorite, fiind ajutați de părinți și alți parteneri.
Întreaga comunitate este devotată scopurilor sale de a ajuta la formarea personalității elevului.
Mi-am propus armonizarea strategiilor de colaborare cu reprezentanții comunității locale, în vederea stabilirii unui parteneriat pentru îmbunătățirea condițiilor de desfășurare a procesului instructiv-educativ:
au loc cu regularitate întâlniri cu medicul școlar, care urmărește evoluția stării de sănătate a copiilor și aplică diverse procedee pentru verificarea însușirii și aplicării deprinderilor igienico-sanitare de către aceștia în școală și în familie;
țin o legătură strânsă cu polițistul de proximitate. Acesta le-a vorbit elevilor despre importanța respectării regulilor de circulație pentru a ne feri de accidente. S-au dezbătut teme interesante ca: „Stop violența!”, „Stop accidentelor de circulație!”, „Viața are prioritate!” ș.a.
Pentru activitatea de educație religioasă, întâlnirile și convorbirile regulate cu preoții parohi de pe lângă S08 „Avram Iancu”, au constituit un factor de apropiere de biserică și de spiritualitate, ceea ce a creat baza pentru înțelegerea fenomenului de credință și a importanței acesteia pentru sănătatea sufletului. Ca urmare, implicarea copiilor în activități creștinești s-a intensificat, ei înțelegând că trebuie să fie buni și curați sufletește, să fie înțelegători și milostivi față de alții, să participe cu drag la spovedanii și împărtășanii.
În acest sens, am desfășurat cu elevii mai multe activități:
Uite, vine Moș Crăciun! (serbare de Crăciun);
Într-o noapte de Betleem (montaj literar – muzical coregrafie);
Dăruim mărțișoare celor dragi și suferinzi;
Dăruim îngerași (activitate artistico – plastică);
Un dar pentru tine (copiii au cumpărat lumânări de la copiii cu sindromul Down, în cadrul acțiunii de adunare de fonduri pentru aceștia);
Dăruim din inimă – vizită de Rusalii la un Cămin de bătrâni din Oradea (cartierul Velența).
Sper că aceste acțiuni au oferit copiilor posibilitatea de a valorifica cunoștințele și de a-și consolida comportamentele frumoase formate în cadrul celorlalte activități din școală. I-au ajutat să-și interiorizeze credința creștină, adică să o manifeste în situații când credeau că nu-i observă nimeni, știind că Domnul Isus Hristos se află în preajma lor. De noi, cadrele didactice, depinde dacă sufletul copilului pornește pe drumul bun sau pe drumul rău. Câtă vreme noi vom avea grijă de copiii noștri, putem nădăjdui într-o lume mai bună, mai curată.
Am să mă refer în continuare la impactul pe care-l are asupra elevilor mei implicarea în proiectul educațional „ECOȘCOALA”. Copiii își doresc o sală de clasă curată, o școală frumoasă, un oraș mai curat, o țară frumoasă, cu multe parcuri, multă verdeață. Prin derularea acestui proiect, copiii învață cum pot contribui la protejarea mediului, cum pot lupta împotriva poluării de orice fel devenind „mici ecologiști”. Pot aminti câteva acțiuni desfășurate cu elevii:
Curățenie în sala de clasă;
Curățenie în curtea școlii;
Curățenie în Parcul Ghioceilor (parc din apropierea școlii);
Plantare de flori în grădina școlii;
Confecționare de pliante ecologice și distribuirea acestora la persoanele din apropierea școlii;
Concurs: „Cea mai curată clasă”;
Concurs: „Școala noastră ca o floare”;
Excursii: Cefa, Maramureș (3 – 4 mai 2007);
Drumeție la Ciuperca de Ziua Copilului.
Beneficiarul acestui proiect este că învățăm atât noi, dascălii, cât și copiii noștri să fim deschiși comportamentelor democratice, să ne facem cunoscută activitatea, să cunoaștem activitatea altor copii din alte școli din județ și din țară.
Se simte nevoia de schimbare. Schimbarea sistemului în folosul copilului și al cadrului didactic, schimbarea părinților prin deschiderea către dialog și cooperare cu toți factorii care contribuie la dezvoltarea și instruirea propriului copil, schimbarea mentalității cadrelor didactice în ceea ce privește rolul pe care-l au în procesul de instrucție și nu în ultimul rând schimbarea noastră ca indivizi. Sensibilitatea la problemele celor din jur și disponibilitatea de a-i ajuta la nevoie ar trebui să redevină valori ale culturii comunității.
Școala trebuie să-i învețe pe elevi să participe la viața comunității, să le pese de lumea în care trăiesc;
O școală bună este cea care garantează minima civilizație a absolvenților ei în sensul unui comportament de bun cetățean.
Pentru ca demersul în această direcție să fie unul de amploare și de impact, școala trebuie să elaboreze politici specifice care să vizeze:
schimbări la nivelul cadrelor didactice;
o abordare a educației bunului cetățean ca strategie generală a activității școlii;
încurajarea participării democratice a elevilor la viața școlii;
elaborarea de regulamente corecte cu sugestii venite de la elevi.
Prin menținerea unor legături permanente, strânse între familie, școală și comunitate se realizează un pas important în educarea școlarului mic, în formarea și dezvoltarea personalității acestuia.
Studiul II:
Cu ajutorul coeficientului de corelație Bravais-Pearson am verificat dacă există o corelație pozitivă sau negativă între indicatorii comportamentali ai părinților și rezultatele bune ale unor elevi. Confirmarea corelației pozitive ar însemna că părinții preocupați de îndrumarea și controlul activității școlare a copiilor lor vor culege roadele acestor preocupări reflectat în succesul școlar și adaptabilitatea școlară bună a acestora.
* Correlation is significant at the 0.05 level.
Corelația este una semnificativă și pozitivă la p=0,05, ceea ce înseamnă că există o legătură cauzală între preocuparea părinților pentru activitatea școlară a copiilor lor, asigurarea unui climat afectiv pozitiv, evitarea pedepselor corporale și colaborarea cu școala pe de o parte și rezultatele școlare bune și foarte bune, purtare exemplară, lipsa absențelor, participarea la activitățile extracurriculare, relațiile bune cu familia, adulții și copii din școală pe de altă parte. Pragul de probabilitate de 0,05 la care se confirmă această corelație, semnifică faptul că în afară de această relație cauzală mai există și alți factori (modul de predare, stilul de învățare, motivația școlară, nivelul grupului de clasă, etc.) care influențează performanța și succesul școlar al elevilor.
I2 se confirmă și implicit se confirmă și I1.
Educația familială constituie un punct de plecare în construcția personalității membrilor familiei. Ea constituie și o premisă bună pentru dezvoltarea personalității copiilor. Un părinte care știe cum să acționeză în momentele dificile și care reflectează asupra fiecărui eveniment din viața copilului său are șansa de a deveni un părinte bun, care sprijină real identitatea și personalitatea urmașilor săi. Pierre Tap formulează, în prefața lucrării Education familiale, image de soi et competences sociales (Yves, Preteur, Myriam de Leonardis, Ed. De Boeuck, Paris, 2002) ipoteza care construiește această carte și care deschide o perspectivă atât sociologică cât și psihologică asupra familiei:
„Educația familială joacă un rol în construcția imaginii de sine și participa la emergența, organizarea și dezvoltarea competențelor sociale ale copilului și ale adolescentului" {$.7, traducere autor).
Tezele de bază în analiza imaginii de sine la copil se leagă de construcția mediului social și reflecția acestuia în percepțiile și dezvoltarea copilului.
Cu alte cuvinte, educația familială este determinantă de două dimensiuni: socializare (care implică apropierea competențelor sociale) și personalizare (care implică, printre altele, construcția imaginii de sine, a identității personale a copilului și adolescentului). Aici este locul și momentul la care pot începe să apară rasismul, sexismul etc.
Cercetările sociologice și psihologice contemporane dezbat și explicitează următoarele idei (Tap în Prêteur și de Leonardis, 2000 p.8):
Reprezentările sau imaginea de sine, pot fi orientate, influențate de reprezentările colective.
Reprezentările părinților induc și orientează propriile lor conduite și pe cele ale copiilor lor.
Există o influență conjugată a variabilelor distale și proximale legate de structura familială asupra dezvoltării copilului.
Competențele copilului sunt în același timp credințe normative de origine socială și realități psihologice.
Teoria explicativă cea mai amplă explicativ poate fi o teorie a dinamicii complexe a relațiilor interstructurale, între subiecți, grupe și instituții.
Există relații complexe între competențe (sociale, școlare) și stima de sine.
Relația între competențe și strategii parentale.
Competențele educative duc la dezvoltarea unor strategii personale ale copilului.
Lucrarea menționată descrie direcțiile unor studii, afirmă perspective explicative și definește liniile de acțiune asupra domeniului familiei. Vom reda în sinteză câteva dintre tezele reieșite din studiile menționate.
Reprezentările sau imaginea de sine, pot fi orientate, influențate de reprezentările colective.
Este știut faptul că atunci când ne autoevaluăm, luăm în considerație scările implicite de valori, asociate cu mecanisme atributive fondate pe comparare socială (pozitivă sau negativă), desemnare sau stigmatizare (comparare negativă), de la care pornind putem opera o serie de judecăți egocentrice sau sociocentrice (valorez mai mult ca alții, unul din grupul meu valorează mai mult ca cei din alt grup etc.) (P., Tap, în Prêteur și de Leonardis, 2000, p.3).
Reprezentările părinților induc și orientează propriile lor conduite și pe cele ale copiilor lor.
Teoriile implicite ale personalității nu sunt în mod necesar negative sau stereotipice. Ele pot fi pozitive și „prototipice". Aceste modele ideale sunt susceptibile a provoca comportamente reale prin imitare și identificare. Yann Forner (Tap în Prêteur și de Leonardis, 2000, p.6) consideră că „tinerii observă și reproduc, în anumite condiții, comportamentele observabile ale altora și, în special, pe ale părinților lor". Condițiile pot fi multiple, de la cele situaționale, la interpersonale și personale. Yann Forner (apud Tap în Prêteur și de Leonardis, 2000, p.14) evocă multiplicitatea caracteristicilor modelului educativ care poate favoriza identificarea – imitarea (învățarea prin observație). El prezintă și similitudinea minimă între copil și modelul său, ca și diferența minimă (în termeni de prestigiu, eficacitate, admirație), așteptarea pozitivă a sprijinului și minimum de simpatie.
Studii asupra factorilor de influență asupra dezvoltării copilului în familie.
Studii numeroase analizează efectul variabilelor distale, indirecte (în opoziție cu cele proximale, directe, cum ar fi conduitele educative ale părinților) asupra caracteristicilor copilului: capacitatea de citire și scriere, competențele cognitive, comportamentale și afective sau sociale. Printre variabilele distale enumerăm: caracteristicile economice, poziția socială, originea culturală a părinților și a familiei. Dacă analizăm anumite teorii sociologice, cum ar fi cea a lui Bourdieu, observăm că pune accent pe aceste efecte. Constituirea de „habitus-uri" sau „scheme de percepție, de gândire, de apreciere sau de acțiune", „durabile", „transpozabile" și „exhaustive", „conforme cu principiile arbitrariului inculcat" (Tap în Prêteur și de Leonardis, 2000, p.15). Școala, departe de a reduce inegalitățile sociale, are tendința de a le întări, accentuând forța habitusurilor legate de clasă dominantă. Cert este că nu putem limita caracteristicile structurale ale familiei la aspecte economice, sociale și culturale legate în principal de diferențele între clasele dominante și cele dominate. Putem enumera și alte tipuri de familie cum ar fi: familiile monoparentale, disociate, mixte cultural, cu un părinte absent, cele restrânse sau numeroase, cele care adoptă un copil etc.
Diversitatea structurilor familiale, revitalizează importanța variabilelor distale și dă atenție mai mare variabilelor proximale, în principal practicilor educative ale părinților, legate de conduitele, reacțiile și strategiile copilului în cadrul familial.
Competențele părinților și copiilor sunt atât normative sociale cât și realități psihologice.
Asupra competențelor părinților și ale copiilor trebuie făcute o serie de reflecții (Tap în Prêteur și de Leonardis, 2000, p.14). Termenul de „competență", a fost folosit la început în știința fluidelor și a materialelor (roci și hidrologie), și apoi în lingvistică. Termenul l-a introdus Chomsky în cadrul gramaticii generative în cuplu cu termenul „performanță". Competența este la el cunoașterea implicită a limbii în timp ce performanța este producerea limbajului observabil, vorbirea. După alți lingviști competența nu este doar cunoașterea implicită, ci și „intuiția gramaticală", „capacitatea de a interpreta fraze ambigue" și a aduce „judecăți de valoare asupra unui enunț". Subiectul nu este doar depozitarul unei științe sau consumatorul ei, ci și actorul acestei științe actualizate. Competența implică capacitatea critică și puterea de judecată. Anumiți psi-hosociologi au demonstrat cum competențele psihologice sunt influențate de norme sociale. Astfel, locul controlului intern, sentimentul de cauzalitate, de a fi responsabil, este înțeles ca o credință dată de dezirabilitatea socială, de așteptările celorlalți, ale părinților și profesorilor: copilul învață că trebuie să fie autonom și responsabil. Este de subliniat că determinările sociale și biologice sunt importante la fel cum sunt importante contextul și situația, dar autorul, regizorul și actorul rămâne copilul, persoana.
O altă direcție de cercetări identifică nevoia de construcție a unei teorii explicative cât mai eficiente.
Se simte nevoia unei teori explicative. Cea mai amplă explicativ poate fi o teorie a dinamicii complexe a relațiilor interstructurale, între subiecți, grupe și instituții (Tap în Prêteur și de Leonardis, 2000, p.17). Relațiile interstructurale se realizează între subiecți (copii și părinți) și instituții (economic și socioculturale, în special, familia și școala). Caracteristicile identitare ale copilului sunt codificate social. Părinții dezvoltă reprezentări educative diferențiate după sexul, vârsta, momentul ales.
Imaginea de sine, stima de sine, respectul de sine depind de relațiile din familie atât pentru părinți cât și pentru copii.
Cele mai multe lucrări care identifică rezultatele obținute în măsurarea stimei de sine la fete demonstrează că acestea au mai puțină încredere în forțele proprii decât băieții (Tap 1991, apud Prêteur, de Leonardis, 2000). Ele identifică dificultăți în controlarea emoțiilor și în asumarea caracteristicilor corporale. Acest decalaj important între competențe (evaluate prin performanțe) și sentimentul de competență, stimă și încrederea în sine (sesizat prin autoevaluare), la fete, demonstrează că subiecții pot trăi conflicte axiologice, ideologice sau pragmatice, generate de practicile sociale, între elemente ale reprezentărilor de sine, între practică și reprezentări. Se pot măsura disonanțe interne, nu numai cognitive (conflicte între mai multe gânduri sau judecăți), ci și afective (între atitudini sau sentimente) și conative (între tendințe, proiecte sau realizări). în orice caz, un nivel ridicat de stimă de sine nu este în mod necesar un bun diagnostic. Poate fi semnul unei compensații, al unei dorințe de recunoaștere, al unui egoism exacerbat. A admite că avem defecte sau că nu stăpânim total angoasa, stresul sau emoțiile, poate fi semn de sănătate mintală sau maturitate afectivă. De aici, trebuie analizate mai amănunțit competențele afectiv-emoționale și rolul lor în educație și în dezvoltarea personalității.
O direcție de cercetare o constituie construcția imaginii de sine în familie. Mediul social, limbajul și reprezentarea despre sine sunt elemente conexate în dezvoltarea copilului. Foarte mulți autori au pus în evidență legăturile foarte semnificative între achiziția vocabularului și variabile ca nivelul profesional al părinților, condițiile de locuit etc. O insuficientă stăpânire a limbii vorbite duce la dificultăți în însușirea limbii scrise, ceea ce determină eșecul masiv în școala primară. Aceși copii îi regăsim în filiere profesionale sau în clase speciale.
P. Tapp (în Preteur, de Leonardis, 2000, p.10) consideră că dacă luăm în discuție legăturile dintre educația parentală și dezvoltarea copilului conceptele de strategie și stiluri sunt mai nuanțate, mai bogate, mai suple decât cel de competențe. Acest ultim termen împreună cu aptitudinea și abilitatea este mult mai semnificativ în sensul dispozițiilor și al puterii implicite. Abilitățile sunt ansamblul circumscris de competențe care se actualizează în comportamente eficace și care rezultă dintr-un proces de învățare, eventual favorizat de dispoziții și aptitudini. Termenul de strategie, în ciuda conotației sale militare sau economice, este deosebit de interesant în analiza proceselor psihologice. O strategie se caracterizează prin articularea la un actor, individual sau colectiv, a unei logici interioare finalizate și a conduitelor de realizare. Ea implică punerea în lucru a unei energii de investire și de decizie, în definirea scopurilor intermediare și terminale, în alegerea mijloacelor, materiale sau simbolice și în urmărirea unor itinerare care facilitează elaborarea sau execuția unui proiect. Se ține seama de condițiile externe și se include o reglementare interactivă între aceste condiții și dinamica actorului.
Alte studii demonstrează că există o mare influență a strategiilor parentale asupra conduitelor personale ale copilului. Termenul de detașare se referă la sensul de „luare a unei distanțe", capacitatea de a se autonomiza în raport cu părinții. Acest termen nu contravine cooperării și integrării sociale. Pentru a determina caracteristicile măsurabile la copil, în cadrul studiilor au fost inventariate acele abilități de bază asociate cu învățarea școlară (citirea, scrierea și socotitul). S-au pus de asemenea în evidență abilitățile cognitiv-afective (plasticitatea mentală, gândirea personală, curiozitatea spiritului, capacitatea de a identifica problemele și a le rezolva, creativitatea, capacitatea de a lucra în grup și rezistență la presiuni). în această lucrare Yann Forner (apud Tap în Preteur, de Leonardis, 2000, p.14) evocă nevoia de a adăuga la aceste abilități de bază și competențele sociale, competențele de personalizare (evaluarea, semnificația, orientarea, realizarea) în legătură cu nevoia de reușită și de capacitatea de a construi un orizont temporal.
După Tap (în Preteur și de Leonardis, 2000, p.23) anumite procese sunt fluide și dificil de pus în evidență, cum ar fi, creșterea, realizarea de sine, integrarea socială sau psihică, capacitatea de negociere, decentrarea sau diferențierea. Altele sunt mai precise dar e greu să le evaluezi, autonomizarea, responsabilizarea, încrederea în sine, capacitatea de a gestiona conflicte.
Personalizarea ca nouă direcție de studiere a realității dezvoltării este o formă de gestiune a stresului, a situațiilor dificile, dar nu se limitează la strategii de control. Ea este inovantă, implică modalități de transformare a sinelui la fel ca și acțiunea de schimbare a situației sau a modalităților de interacțiune. Ea este ansamblul de reacții ale persoanei în fața condițiilor existenței, a conflictelor cu instituțiile, la rupturile și la restructurările externe și interne.
Putem admite că, strategia de stăpânire a unei situații stresante se confundă cu strategiile de intervenție personalizată, care implică adaptarea, apărarea și depășirea dificultăților. Dar este necesar să se identifice anumite strategii care sunt influențate de modalitățile nu numai ale interacțiunilor familiale dar și de construirea semnificațiilor familiale comune (cultură familială).
Printre aceste strategii, trei par a fi cele mai importante, fundamentale.
– Strategiile sociale de interacțiune și integrare (cooperarea, competiția, cererea de sprijin cognitiv, sprijin afectiv sau susținere în acțiune, cererea de recunoștință, apartenența).
– Strategiile identitare (căutarea sensului și a imaginii, afirmarea și expresia de sine).
– Strategiile proiectului. Proiectul este purtat de dorințe, nevoi, aspirații, motivații, face apel la reprezentări ale subiectului și se referă la înlănțuirea acțiunilor în viitor.
Toate aceste strategii au o interfață psihosocială. Problemele de integrare, identitate și proiectare se referă la familia întreagă ca entitate colectivă dar și la individ.
Strategiile parentale se sprijină pe dinamica personală a fiecărui părinte și a fiecărui copil în parte. Conflictele care pot apărea depind de modul în care protagoniștii ajustează și articulează aspirațiile fiecăruia, modurile de valorizare și afirmare, stilurile de interacțiune și integrare.
În esență, dacă încercăm o sinteză a direcțiilor de cercetare a realității mediului familial, putem concluziona că se remarcă o creștere a interesului de analiză a acestui domeniu precum și o diversificare a direcțiilor analizate: de la analiza protagoniștilor, la studiul relațiilor diferite interne și externe, al factorilor de influență în socializare și personalizare, până la studierea modelelor de intervenție, a strategiilor și metodelor eficiente.
Bibliografie:
Bârzea C., (1995), Arta și știința educației, București, EDP
Băban A., (2001), Consiliere educațională, Cluj-Napoca, Imprimeria Ardealu
Băban A., Petrovai D, Ținică S, Raduly E. Z., (2000), Ghid pentru părinți, Cluj-Napoca, Editura Casei Corpului Didactic
Bontaș I., (1995), Pedagogie, București, Ed. All
Chalvin D., (1992), Utiliser toutson cerveau, Paris, ESF
Clocotici V, Stan A, (2001), Statistică aplicată în psihologie, Iași, Ed. Polirom
Cosmovici A., Iacob L., (1998), Psihologie școlară, Iași, Ed. Polirom
Crețu C., (1998), Curriculum diferențiat și personalizat, Iași Ed. Polirom
Cristea S., (2000), Dicționar de pedagogie, Chișinău, Ed. Litera Internațional
Cucoș C., (coord), (1998), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare în gradele didactice, Iași, Ed. Polirom
Cucoș C., (2002), Pedagogie, Iași, Ed. Polirom
Cungi C, (2000), Cum putem scăpa de stres, Iași, Ed. Polirom
Dawitz J. R., Ball S., (1978), Psihologia procesului educațional, București, EDP
Florea N. A., Surlea C. F., (2002), Consilierea și orientarea în școală, Craiova, Ed. Info
Florea N. A., Surlea C. F., (2005), Procesul instructiv-educativ în școala modernă, Craiova, Ed. Arves
Golu P., Zlate M, Verza E., (1992), Psihologia copilului, București, EDP
Holdevici, I., (2008), Ameliorarea performanțelor individuale prin tehnici de psihoterapie
Ionescu I., (2003), Sociologia școlii, Iași, Ed. Polirom
Ionescu M., (2003), Instrucție și educație, Cluj-Napoca, Ed. Garamond
Ionescu M., Chiș V., (2000), Studii de pedagogie, Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană
Ionescu M, Radu I, (coord), (2001), Didactica modernă, Cluj-Napoca,ed. a doua, Ed. Dacia
Ionescu M, Radu I, Salade D., (1997), Dezbateri de didactică aplicată, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană
Iucu B. R., (2000), Managementul și gestiunea clasei de elevi, Iași, Ed. Polirom
Miroiu A, (coord), (1998), Paști V., Codiță C., Ivan G., Miroiu M., Învățământul românesc azi, Iași, Ed. Polirom
Momanu M,(2003) , Intriducere în teoria educației, Iași, Ed. Polirom
Monteil J. M., (1997), Educație și formare, Iași, Ed. Polirom
Nicola I, (1992), Pedagogie, București, EDP
Roco M., (2001), Creativitate și inteligență emoțională, Iași, Ed. Polirom
Verza E., Verza F. E., (2002), Psihologia vârstelor, București, Ed. Pro Humanitate
Vlăsceanu, L., (2007), Sociologie și modernitate, Ed. Polirom, Iași
Vrăjmaș E. A., (2002), Consilierea și educația părinților, București, Ed. Aramis
Zlate M., (2000), Intriducere în psihologie, Iași, Ed. Polirom
Anexa I
Instrument utilizat:
Chestionar privind stilurile parentale – cuprine o listă de 11 intrebari fiecare cu 5 variante de raspuns care reflectă atitudini și reactii pe care le pot avea parintii față de copii în ceea ce privește educatia. La fiecare intrebare parintele trebuie sa aleaga o varianta de raspuns care i se potriveste cel mai bine si care reflectă cel mai bine opinia sa.
Autoritar: câte 1 punct pentru fiecare răspuns (a.) la întrebările 1 până la 5, și câte 1 punct pentru fiecare răspuns (c.) la întrebările 6 până la 11.
Perfecționist: câte 1 punct pentru fiecare răspuns (b.) la întrebările 1 până la 5, și câte 1 punct pentru fiecare răspuns (d.) la întrebările 6 până la 11.
Democratic: câte 1 punct pentru fiecare răspuns (c.) la întrebările 1 până la 5, și câte 1 punct pentru fiecare răspuns (a.) la întrebările 6 până la 11.
Permisiv: câte 1 punct pentru fiecare răspuns (d.) la întrebările 1 până la 5, și câte 1 punct pentru fiecare răspuns (e.) la întrebările 6 până la 11.
Neimplicat: câte 1 punct pentru fiecare răspuns (e.) la întrebările 1 până la 5, și câte 1 punct pentru fiecare răspuns (b.) la întrebările 6 până la 11.
Se vor obtine 5 scoruri pentru fiecare dintre cele cinci stiluri parentale. Cel mai mare scor reprezinta stilul parental dominant. Testul a fost accesat de pe adresa https://furnicutele.files. wordpress.com /…/chestionar-privind-stilurile-parentale
Bibliografie:
Bârzea C., (1995), Arta și știința educației, București, EDP
Băban A., (2001), Consiliere educațională, Cluj-Napoca, Imprimeria Ardealu
Băban A., Petrovai D, Ținică S, Raduly E. Z., (2000), Ghid pentru părinți, Cluj-Napoca, Editura Casei Corpului Didactic
Bontaș I., (1995), Pedagogie, București, Ed. All
Chalvin D., (1992), Utiliser toutson cerveau, Paris, ESF
Clocotici V, Stan A, (2001), Statistică aplicată în psihologie, Iași, Ed. Polirom
Cosmovici A., Iacob L., (1998), Psihologie școlară, Iași, Ed. Polirom
Crețu C., (1998), Curriculum diferențiat și personalizat, Iași Ed. Polirom
Cristea S., (2000), Dicționar de pedagogie, Chișinău, Ed. Litera Internațional
Cucoș C., (coord), (1998), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare în gradele didactice, Iași, Ed. Polirom
Cucoș C., (2002), Pedagogie, Iași, Ed. Polirom
Cungi C, (2000), Cum putem scăpa de stres, Iași, Ed. Polirom
Dawitz J. R., Ball S., (1978), Psihologia procesului educațional, București, EDP
Florea N. A., Surlea C. F., (2002), Consilierea și orientarea în școală, Craiova, Ed. Info
Florea N. A., Surlea C. F., (2005), Procesul instructiv-educativ în școala modernă, Craiova, Ed. Arves
Golu P., Zlate M, Verza E., (1992), Psihologia copilului, București, EDP
Holdevici, I., (2008), Ameliorarea performanțelor individuale prin tehnici de psihoterapie
Ionescu I., (2003), Sociologia școlii, Iași, Ed. Polirom
Ionescu M., (2003), Instrucție și educație, Cluj-Napoca, Ed. Garamond
Ionescu M., Chiș V., (2000), Studii de pedagogie, Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană
Ionescu M, Radu I, (coord), (2001), Didactica modernă, Cluj-Napoca,ed. a doua, Ed. Dacia
Ionescu M, Radu I, Salade D., (1997), Dezbateri de didactică aplicată, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană
Iucu B. R., (2000), Managementul și gestiunea clasei de elevi, Iași, Ed. Polirom
Miroiu A, (coord), (1998), Paști V., Codiță C., Ivan G., Miroiu M., Învățământul românesc azi, Iași, Ed. Polirom
Momanu M,(2003) , Intriducere în teoria educației, Iași, Ed. Polirom
Monteil J. M., (1997), Educație și formare, Iași, Ed. Polirom
Nicola I, (1992), Pedagogie, București, EDP
Roco M., (2001), Creativitate și inteligență emoțională, Iași, Ed. Polirom
Verza E., Verza F. E., (2002), Psihologia vârstelor, București, Ed. Pro Humanitate
Vlăsceanu, L., (2007), Sociologie și modernitate, Ed. Polirom, Iași
Vrăjmaș E. A., (2002), Consilierea și educația părinților, București, Ed. Aramis
Zlate M., (2000), Intriducere în psihologie, Iași, Ed. Polirom
Anexa I
Instrument utilizat:
Chestionar privind stilurile parentale – cuprine o listă de 11 intrebari fiecare cu 5 variante de raspuns care reflectă atitudini și reactii pe care le pot avea parintii față de copii în ceea ce privește educatia. La fiecare intrebare parintele trebuie sa aleaga o varianta de raspuns care i se potriveste cel mai bine si care reflectă cel mai bine opinia sa.
Autoritar: câte 1 punct pentru fiecare răspuns (a.) la întrebările 1 până la 5, și câte 1 punct pentru fiecare răspuns (c.) la întrebările 6 până la 11.
Perfecționist: câte 1 punct pentru fiecare răspuns (b.) la întrebările 1 până la 5, și câte 1 punct pentru fiecare răspuns (d.) la întrebările 6 până la 11.
Democratic: câte 1 punct pentru fiecare răspuns (c.) la întrebările 1 până la 5, și câte 1 punct pentru fiecare răspuns (a.) la întrebările 6 până la 11.
Permisiv: câte 1 punct pentru fiecare răspuns (d.) la întrebările 1 până la 5, și câte 1 punct pentru fiecare răspuns (e.) la întrebările 6 până la 11.
Neimplicat: câte 1 punct pentru fiecare răspuns (e.) la întrebările 1 până la 5, și câte 1 punct pentru fiecare răspuns (b.) la întrebările 6 până la 11.
Se vor obtine 5 scoruri pentru fiecare dintre cele cinci stiluri parentale. Cel mai mare scor reprezinta stilul parental dominant. Testul a fost accesat de pe adresa https://furnicutele.files. wordpress.com /…/chestionar-privind-stilurile-parentale
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Parteneriatul Familie Scoala. Rolul Atitudinilor Educative Parentale In Dezvoltarea, Educarea Si Evolutia Scolara a Copiilor de Varsta Scolara Mica (ID: 160180)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.