Parteneriatul Dintre Familie Si Scoala In Eficientizarea Timpului Liber al Elevului Adolescent

Parteneriatul dintre Familie și Școală în eficientizarea timpului liber al elevului adoleșcent

Capitolul I – Parteneriatul dintre școală și familia în educația adolescentului

Parteneriatul educațional este un concept cheie al teoriei și practicii educaționale. Parteneriatul educațional reprezintă acea colaborare eficientă și productivă, în care, conlucrând și cercetând problemele comune ale grupului (participanților) se ajunge la performanțe și succes. Prin parteneriat educațional se înțelege – “un concept complex ce reflectă o atitudine și o relație a agenților sociali care devin parteneri în câmpul educației “ (A. Șram).

Ca atitudine, parteneriatul educațional presupune:

acceptarea acțiunilor și influențelor educative;

egalizarea șanselor pentru a participa la o acțiune educativă comună.

Originea conceptului de parteneriat provine din sfera economică.

În perioada anilor ‘70 semnificația acestuia confirma activitatea de muncă productivă susținută împreună cu alți factori de decizie.

La începutul anilor ’80 acest model pătrunde și în sfera educației stimulând dezvoltarea conceptului de “ școală deschisă “ care este aprofundat și mărit în contextul intensificării legăturilor cu întreprinderea industrială și cu modificarea modalităților de formare tehnologică și profesională a elevilor și studenților. ( Cristea S., 2000 ).

Aria definirii parteneriatului educațional este, în general întinsă în literatura de specialitate.

Parteneriatul educațional , prin esența sa , nu este o invenție a pedagogiei contemporane. Elemente bine conturate ale parteneriatului educațional atestăm încă din operele filosofilor antici. Astfel, Platon ( 427-347 î.e.n. ) în lucrarea sa “ Protagor “, Aristotel ( 384-322 î.e.n. ) în lucrarea sa “ Politica “ au menționat necesitatea și însemnătatea unirii forțelor familiei, școlii și societății, pentru educația unui om și cetățean adevărat.

Parteneriatul educațional se manifestă ca un fenomen social și pedagogic ce presupune

abordarea curriculară a educației, care este axată pe respectarea și “ valorizarea diversității unicității fiecărei ființe umane și multiculturalității “ ( E. Vrăsmas, O. Guranda, S. Rijicov etc., 1999 ).

Potrivit lui Sorin Cristea prin parteneriat pedagogic se înțelege:

Un angajament într-o acțiune comună, negociată;

Un aport de resurse, de schimbări, de contacte, de rețele asociate în termeni constructivi;

O negociere între părți având puterea de a interrelaționa cu un interlocuitor recunoscut;

Un acord de colaborare între parteneri egal care lucrează împreună pentru realizarea propriilor interese, rezolvând probleme comune;

Un cadru instituțional de rezolvare a unor probleme comune printr-o acțiune coerentă, plecînd de la definirea obiectivelor generale într-un timp determinat, cu repartiția clară a responsabilităților și a procedeelor de evaluare.

Tipurile de parteneriat educațional sunt diferite în funcție de trei criterii:

a) domeniul atins ( parteneriat cultural, economie, de asistență socială etc ).

b) sfera de acțiune ( parteneriat intern sau extern ) ;

c) modul de funcționare – parteneriat de promovare, de realizare, parteneriat bazat pe diferite rețete de colaborare.

Un parteneriat eficient presupune nu numai acțiuni comune de decizie, proiectare, realizare și monitorizare ci și eforturi comune în respectarea unor norme etice.

Parteneriatul educațional îndeplinește două funcții generale complementare:

a) funcția de deschidere organizațională a școlii și familiei spre instituții și personalități aflate în afara sistemului de învățămînt;

b) funcția de acțiune sinergetică exercitată în interiorul sistemului de învățămînt

( privit în sens larg ) și în exteriorul sistemului de învățămînt ( privit în sens restrîns ) – relația școlii cu alte instituții sociale implicate în mod direct și indirect în realizarea finalităților educației.

Din conținuturile expuse mai sus putem trasa următoarea concluzie: parteneriatul educațional este definit ca o formă de comunicare, cooperare și colaborare în sprijinul elevului la nivelul procesului educațional. În acest context, este necesar să menționăm că parteneriatul educațional se desfășoară în paralel cu procesul instructiv – educativ și, că și acestuia trebuie să i se confere un caracter prospectiv și continuu.

Parteneriatul educațional presupune o unitate de cerințe, opțiuni, decizii și acțiuni educative între factorii educaționali. Parteneriatul educațional se desfășoară împreună cu actul educațional propriu-zis.

Parteneriatul educațional se poate realizea între:

instituțiile educației: familie, școală și comunitate;

agenții educaționali: elev, părinți, profesori;

specialiști în rezolvarea unor probleme educaționale (psihologi, consilieri psiho- pedagogi, terapeuțietc.);

membrii ai comunității cu influență asupra creșterii, educării și dezvoltării elevului (medici, factori de decizie, reprezentanții bisericii, ai poliției etc.);

influențele educative exercitate la anumite momente asupra elevului;

formele educației în anumite perioade.

La educarea elevului contribuie, ca instituții bine determinate ale societății, familia, școala și comunitatea. În momentele diferite ale creșterii, dezvoltării și devenirii ființei umane, fiecare din aceste instituții sociale are un rol decisiv. Mai mult, azi, este determinată nevoia unui parteneriat educațional între acestea, în favoarea unei educații eficiente pentru individ și pentru societate.

Familia

1. tipologia familiei

2.stilurile educative în familie

3. Funcția educativă a familiei

4. Climatul familial

Familia reprezintă una dintre cele mai vechi forme de asociere umană. În timp, oamenii si-au reglementat relatiile dintre sexe, dintre adulti și copii, dintre rudele de diferite grade.

Familia este definită ca fiind un grup de persoane unite prin căsătorie sau rudenie, ce au o viață comună bazată pe sentimente, aspirații și interese commune (P., Iluț; 1995; p.52), fiind prezentă în toate popoarele și comunitățile.

La baza formării familiei stau: căsătoria, rudenia și adopția. Căsătoria, ca fenomen social, reprezintă începutul primei secvențe a ciclului de viață familială. Rudenia constituie apropierea biologică sau spirituală recunoscută social între indivizii grupului familial. Adopția sau înfierea, descrie actul prin care o persoană adultă devine părintele legal al unui copil care nu este propriul său descendent natural.

Calitatea educației primite în familie, primii ani de viață, sunt influențați de nivelul educației părinților și ai membrilor familiei ce iau contact cu copilul, în special sub aspect comportamental. Familia constituie acea matricea care îi dezvoltă primele și cele mai importante trăsături caracteriale și morale, punându-și amprenta pe întreaga sa personalitate, trăinicia edificiului depinzând de calitatea temeliei.

Educația familială este destinată transmiterii generației tinere, experiențele sociale ale omenirii, a cunoștințelor științifice, sistemului de valori, capacităților pentru activitatea practică. Aceasta este orientată la dezvoltarea capacităților fizice și intelectuale ale copilului, tânărului, formarea sferei lui emoțional-volitive.

1. TIPOLOGIA FAMILIEI

Rolul familiei este acela de a pregăti copilul pentru viață oferindu-i cel mai potrivit cadru în care să își formeze principalele deprinderi, pentru transmiterea principalelor cunoștințe asupra realității și pentru formarea primelor principii de viața.

În societatea românească, suntem familiarizați cu anumite versiuni ale familiei: familia nucleu și familia extinsă.

Familia nucleu – "constă în doi adulți de sex opus care întrețin o relație sexuală aprobată de societate, împreună cu proprii lor copii sau adoptați". În cadrul acestui tip de familie alegerea partenerului se face pe bază de afecțiune, scopul său fiind fericirea reciprocă a indivizilor. Cuplul modern este profund marcat de libertatea alegerii, având drept criteriu esențial iubirea. Familia nucleu poate fi de două feluri: de orientare și de procreare. Familia nucleară de orientare este familia în care ne naștem și în care ocupăm statutul de copil. Familia nucleară de procreare este familia pe care o cream prin căsătorie și obținem statutul de adult.

Familia extinsăe are structura unei familii de tip autoritar, consusă de un șef, incluzând mai multe generații (părinții, copiii acestora, părinții părinților). În acest tip de familie alegerea partenerului se constituie de către părinți pe baza statutului economic și social, iar subordonarea obligațiilor și urmarea tradițiilor sunt așteptări majore. Acest tip de organizare familială, aparent, conviețuește după regula circularității (istoria se repetă), ceea ce atribuie membrilor săi un sentiment de apartenență și securitate, relativ înalt. Scopul de bază îl reprezintă reproducerea grupului social, familia tradițională acționând dincolo de indivizi, ca o modalitate instituțională ce se bizuie pe solidaritate mutuală elementară.

Părinții trebuie să fie un exemplu, să conducă, să călăuzească, să direcționeze, să corecteze și să încurajeze. Personalitatea părinților stă la baza structurii autorității pe care o impune o familie. Viitorul unui popor întreg stă în mâinile părinților, pentru că acesta depinde de copiii noștri și de lumea pe care ei o vor construi și-ii vor întemeia viziunea zilei de mâine.

Rose Vincent, in “Bulletin de psyhologie”, prezinta cateva tipuri de conduita parentala unitara, evidentiind și efectele lor asupra personalității copiilor.

Părinți rigizi: sunt cei care le impun copiilor propriile idei, opinii, modul de a trăi și a vedea, obișnuințele lor, fără a ține cont de individualitatea fiecăruia. În urma acestor imprimări ale părinților pot aparea, drept consecință dezvoltarea copiilor cu atitudini de infantilism și renunțare, iar mai târziu cu o sărăcie a personalității.

Părinți boemi: aceștia lasă copiii pe baza altor persoane sau în voia lor. Ca o consecință poate să apară la copii o "lipsă de prezență" care poate provoca o delăsare morală și lipsa unei baze suficiente care să le asigure un sentiment de securitate.

Părinții anxioși: plasează o presiune asupra copilului, făcând ca acesta să se simtă spionat și strict supravegheat. Pentru că în urma gesturilor sale se naște teama, copilul ajunge la un fel de deposedare de el însuși.

Părinții infantili: refuză să se autodefinească în calitate de părinți.Părinții aceștia se retrag din fața oricărei responsabilități, adoptând o poziție foarte apropiată de cea a copilului, printr-o recunoaștere exagerată. Copiii părinților infantili riscă să nu aibă prea mare încredere în forțele proprii și să fie dependenți și ușor de influențat.

Părinții incoerenți: sunt acei părinți instabili privind modul de relaționare cu copiii. Activitatea educativă conține numeroase exigențe, cele mai nemăsurate alternează brusc cu perioade de libertate totală. Dacă copilul nu are sprijinul unei personalități puternice care să se substituie părinților, el va prezenta adesea o stare accentuată și continuă de descumpănire.

Părinții prea indulgenți: nu manifestă nici un fel de limită și nici un fel de rezervă în a acorda copilului tot ce acesta își dorește. Drept consecință, copilul nu va putea mai târziu să suporte nici o frustrare, cultivând totuși un anumit sentiment de vinovăție.

Părinții prea tandri: creează, de regulă, un climat prea încărcat de stimulente afective, fiecare părinte revărsându-și fară nici o rezervă întreaga lui afectivitate. Asemenea atitudini pot favoriza uneori conturarea la copii, pe măsură ce cresc, a unor comportamente deviante pe linie sexuală.

Specialiștii nu au putut formula o rețetă comportamentală care să fie aplicată, în opinia mea părerea mea părintele trebuie să aiba câte puțin din fiecare stil parental și să îl adapteze în funcție de personalitatea copilului și de situația care se impune.

2. Stiluri educative în familie

Stilurile parentale sunt definite ca maniera în care părinții își exprimă credințele despre cum trebuie să fie părinșii buni sau cei răi.

Fiecare familie are stilul ei educativ, care este în principal dependent de stilul parental, acesta referindu-se la modul în care părinților acționează către copiii lor și poate fi o unitate armonică sau dizarmonică între stilurile personale de educație ale părinților.

Elisabeta Stănciulescu consideră că acest concept vizează natura și caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se realizează procesul educației. Analiza acestui aspect se poate realiza în funcție de următoarele determinante: socio-culturale și de clasă-mediul general, modelele culturale și educative generale și particulare, tradițiile, gradul de cultură, condiția socială, structura familiei. O altă determinantă este cea socio- economică, care este dependentă de profesiile părinților. Cea de-a treia determinantă este cea psihologică individuală care face referire la trăsăturile de personalitate ale părinților și copiilor din familie. O altă determinantă luată în considerare este cea psihologică interindividuală, care se descrie în funcție de relaționare tipic în familie și de tradiția interiorizată a modelelor culturale și educative.

Cercetările(Partenetiat în educație, Adina Băran-Pescaru, pag 9) au demonstrat existența a 4 stiluri educative în familie, în principal, care corespund echilibrului dintre dragoste și limite. Aceste stiluri sunt:

De respingere/neglijare

Autoritarist

Permisiv

Democratic sau echilibrat

Dragostea și limitele sunt acei termeni care descriu o orientare a disciplinei familiei, părinții care folosesc dragostea sunt orientați spre o ”disciplină rațională”,ca stil parental de bază, iar cei ce usează de ”disciplina acțiunii”folosesc limitele, ca stil parental esențial.

2.1 Stilul parental de respingere/neglijare

Acest stil este caracterizat de dragoste scăzută cât și limite scăzute. Acest stil se consideră neadecvat pentru a întâmpina nevoile copiilor. Mai este considerat ca fiind „un stil parental indiferent„ datorită lipsei de implicare emoțională și de control asupra copilului.

Într-o astfel de familie părinții și copii sunt angajați frecvent în cercuri vicioase de interacțiune. Ceea ce este esențial este că și copilul are un rol de jucat în interacțiune. Prin urmare, copilul face schimbări în comportamentul său, pentru a preveni reacția abuzivă a părinților. Aceștia cred, de obicei, ca supunerea copilului prin orice mijloace le justifică acțiunile.

2.2 Stilul parental autoritarist

Stilul parental autoritarist presupune limite înalte și dragoste scăzută, ceea ce nu înseamnă că acești părinți nu-și iubesc copilul. Ei își iubesc copilul, dar punctele tari ale stilului lor sunt în disciplina acțiunii și nu în disciplina relației.

Cei mai mulți dintre copiii cu părinți autoritariști nu recunosc manifestarea apropiată în relațiile cu părinții. Prin urmare, acești părinți nu-și îndreaptă copii către ei, valorizând supunerea și respectul.

Acest stil nu mai este la modă astazi în societate, standardele actuale catalogândul ca fiind abuziv.

Părinții autoritariști pot deveni autoritari echilibrându-se astfel dragostea cu limitele.

Parinții autoritari lasă copii să fie ei înșiși și să învețe din lumea înconjurătoare, în mod independent. Deși au ceva independență, părinții încă stabilesc limite și își controlează copii, într-un mod iubitor și plin de afecțiune.

2.3 Stilul parental permisiv

Constă în dragoste ridicată și limite scăzute.

Părinții permisivi sunt total deacor cu nevoile de dezvoltare și emoționale ale copiilor lo, dar au probleme în stabilirea de limite ferme. Cea mai importantă caracteristică a lor este că sunt inconsecvenți. Folosesc explicația și negocierea pentru a obține acordul copiluluilor. De-alungul timpului, copiii învață să-și manipuleze părinții pentru a fi lăsați să facă ce vor. Părinții de acest fel nu au grijă de ei sau nu se valorizează suficient, crezând că acest comportament este al unui bun părinte.

2.4 Stilul parental democratic sau echilibrat

Acesta înseamnă atât dragoste ridicată cat și limite înalte. Este bazat pe concepte democratice, cum ar fi egalitatea și încrederea. Părinții și copii sunt egali în termenii nevoii de demintate și valorizare, dar nu și în termeni de responsabilitate și luare a deciziei.

Problema educației este abordată astăzi în strânsă legătură cu problematica lumii contemporane, lume intr-o continuă transformare, în toate domeniile.

Familia este importantă pentru că facilitează socializarea tânărului, în familie tânărul găsind repere și modele care îi dimensionează structurile flexibile și stabile ale personalității.

După P. Osterrieth (1973) familia îi furnizează copilului sentimentul de siguranță care îi permite să se dezvolte.

3. Funcția educativă a familiei

Funcția educativă este cea mai importantă din ansamblul funcțiilor familiei, aceasta pentru simplul motiv că societatea are nevoie de un număr relative mare de indivizi care să asigure un ritm adecvat de creștere demografică și o structură armonioasă, pe vârste a populației cât și de o calitate corespunzătoare a acesteia.

Atitudinile primare de simpatie, de afecțiune, ambiția, vanitatea, resentimentul, sentimental de bunăvoință, de echitate, de cinste, de respect, teamă de ridicol, nu sunt în mod necesar moștenite, ci își au rădăcinile în experiența acumulată de copil în familie, dezvoltându-sespontan. Fără aceste calități nu ar exista nici o formă de conviețuire umană. (A., Stănoiu; M., Voinea; 1983; p. 150).

Părinții exercită influențe asupra copiilor lor, prin două modalități:

În mod direct, prin acțiuni mai mult sau mai puțin organizate sau dirijate, utilizând o serie de metode și tehnici educative;

În mod indirect, prin modele de conduită oferite, precum și prin climatul psihosocial existent în grupul familial. Influențele exercitate se traduc într-o serie de efecte asupra componentelor personalității copiilor, fie componente atitudinal-relaționale, fie componente motivațional-afective.

În cadrul funcției educative pot fi identificate următoarele subfuncții: a) instrucțional – formativă, exercitată mai ales în fazele de început ale ontogenezei, când copiii primesc răspuns la întrebarea “de ce?”, adresată datorită curiozității și setei lor de cunoaștere, în special din partea părinților. Tot în cadrul familiei, copiii primesc o cuprinzătoare informare în legătură cu utilizarea unor obiecte, formându-și o serie de deprinderi, priceperi și chiar aptitudini. Modalitățile de comunicare, precum și posibilitățile intelectuale sunt determinate în mare măsură, de influențele externe exercitate de părinți; b) psihomorală, aceasta constă în formarea unor trăsături și atitudini morale pozitive. Pentru ca această subfuncție să fie îndeplinită, o mare importanță o prezintă modelele de conduită oferite de părinți, pe care copiii le recepționează prin imitare și învățare, precum și climatul educativ în care se exercită influențele educaționale. Părinții între care există frecvent momente conflictuale sau care manifestă atitudini egoiste, oricât vor încerca să contureze copiilor lor modele comportamentale pozitive, nu vor putea să obțină rezultatele dorite; c) social – integrativă, reprezintă nivelul de integrare și adaptare în raport cu sistemul cerințelor vieții și activității sociale, este dependent în mare măsură de achizițiile realizate în cadrul grupului familial de apartenență. Astfel, modul de abordare interpersonală, modul de raportare la diferite norme și valori sociale, modul de implicare în viața și activitatea grupurilor și exercitarea autonomiei pot fi mult influențate de modelele educaționale; d) cultural – formativă, ce constă în formarea și cultivarea apetitului cultural, spiritual, a atitudinilor și sentimentelor estetice, a spiritului critic în recepterea unor produse artistice, în dezvoltarea unor capacități creatoare (I., Mitrofan; N., Mitrofan; 1991; p.157).

În familie se realizează ceea ce se numește obișnuit, socializarea primară a indivizilor, punându-se bazele formării personalității, se transmit primele modele de comportament, primele norme și valori culturale, primele reguli de conduită în societate.

Funcția educativă are un caracter esențial, intențional. Aceasta își propune să dezvolte personalitatea copilului în vederea unei optime integrări sociale a acestuia. Ea se exercită asupra trebuințelor de socializare și individualizare a copilului, trebuințe pe care le perfecționează prin justa lor încorporare în sistemul de norme morale; ea tinde să dezvolte în copil atitudini și comportamente adecvate acestor norme; ea tinde în aceeași măsură la dezvoltarea componentelor intelectuale și afective ale personalității copilului.

Realizarea optimă a funcției educative a familiei, implică următoarele elemente: acțiunea conștientă, consecventă și de substanță a tuturor membrilor grupului familial, adecvarea acțiunilor educaționale la specificul personalității în formare a copilului, racordarea obiectivelor acțiunii educative la necesitățile sociale, la normele și valorile acceptate. Pentru a-și putea îndeplini cu succes rolul de educatori la nivelul cerințelor, părinții trebuie să îndeplinească cel puțin patru condiții:

1. să aibă conștiința, chiar dacă nu foarte clar conturată, a necesității acțiunii educative și a rolului acesteia în formarea personalității copilului, în pregătirea acestuia pentru viață; 2. să aibă dorința desfășurării unei activități educative conștiente, dorință concretizată în acțiuni sistematice, în preocuparea continuă pentru educarea complexă a copilului; 3. să aibă o imagine cât mai clară posibil a ceea ce urmăresc să realizeze, a finalității acțiunilor educative;

4. să aibă capacitatea de a desfășura această activitate, să dispună de timpul și de mijloacele adecvate pentru realizarea cu succes a unei asemenea activități (I., Bontaș; 1994; p. 267).

Aceste condiții sunt cu atât mai necesare cu cât societatea modernă, datorită complexității ei crescânde, solicită din partea tinerilor, pentru o integrare mai rapidă, asemenea cunoștințe, aptitudini, nivel de pregătire la realizarea cărora familia nu mai poate contribui satisfăcător prin mijloace și în forme tradiționale. Mai mult, schimbarea rapidă, uneori radicală a sistemului de norme și valori a sistemului de cerințe ale societății face posibilă apariția unor neconcordanțe dacă nu chiar incompatibilități între educația în familie și nevoile societății (A., Stănoiu; M., Voinea; 1983; p155).

În ultimii ani s-a format o puternică restructurare, reajustare a funcției educative a familiei pe măsură ce o parte din ce în ce mai însemnată a formării tinerei generații a fost captată de către societate. Aceasta nu înseamnă o diminuare a importanței funcției educative a familiei, după cum sublinia și Stanciu Stoian (apud. A., Stănoiu; M., Voinea; 1983; p.158): funcția formativ-educativă a familiei crește și se cere să fie cât mai organizată și integrată rațional în funcția educativă a întregii societăți. Este important că această funcție educativă a familiei să fie corect valorificată, să fie în armonie cu cerințele fundamentale ale societății și cu acțiunile realizate și obiectivele urmărite de alte instituții sau organizații educaționale.

Funcția educativă a familiei, rolul său în formarea personalității copiilor, în pregătirea acestora pentru integrarea în viața socială, se realizează în mod specific în raport cu vârsta copilului. Pe măsura înaintării în vârstă, sarcinile educaționale ale familiei se amplifică și cresc în comlpexitate, este tot mai greu să se realizeze o deplină convergență (și uneori deplina compatibilitate) a acțiunilor educative desfășurate de către familie (sub aspectul conținutului acestora) și a celor desfășurate de factori educationali extrafamiliali. În principal, familiei îi revin următoarele sarcini în realizarea funcției sale educative: a) realizarea socializării primare a copiilor: formarea trăsăturilor de bază ale personalității acestora, transmiterea normelor și valorilor fundamentale și însușirea regulilor de bază ale conviețuirii sociale, formarea deprinderilor de muncă, de viață ordonată și disciplinată, cultivarea respectului pentru muncă, a respectului față de alții și față de sine, cultivarea sentimentului de responsabilitate, altruismului, cinstei, corectitudinii.

b) pregătirea pentru muncă și viață a tinerilor, asigurarea unei orientări școlare și profesionale a copiilor în funcție atât de aptitudini cât și de cerințele sociale, de posibilitățile societății de a le satisface, de aspirațiile profesionale ale tinerilor.

Asemenea sarcini educative nu revin exclusiv familiei, unele chiar revin cu prioritate altor factori educaționali și în primul rând școlii. Familia însă, pe lângă acțiunea sa educativă proprie, poate, pe de o parte, să creeze condiții pentru ca acțiunea de educație a altor factori educaționali să aibă eficiență maximă și, pe de altă parte, poate și trebuie să conlucreze activ cu acești factori în acțiunea generală de educație pentru evitarea apariției unor neconcordanțe sau a unor incompatibilități între natura și conținutul educației în familie și natura și conținutul educației în școală, a unor contradicții între valorile promovate de familie și cele promovate de societate.

Leon Țopa (apud. A., Stănoiu; M., Voinea; 1983; p.163) stabilea trei tipuri de familie, clasificate în funcție de potențial familiei și mai ales performanțele lor educațional:

1. familii educogene, înaintate, care sprijină educația omnilaterală a tinerilor și contribuie la pregătirea profesională și culturală a acestora; asigură un timp liber inteligent și plăcut folosit; îl pregătește pentru viața de familie prin climatul ei afectiv, prin imaginea morală a grupului familial; folosește metode moderne de educație; colaborează strâns cu școala și celelalte instituții cu rol educativ.

2. familii satisfăcătoare sub aspectul condițiilor obiective și subiective de educație familială, sunt acele familii preocupate de reușita în viață a copiilor, asigurându-le condițiile social-materiale, educându-i pentru un stil de viață organizat. Această familie asigură o creștere obișnuită a copiilor, urmărind să fie sănătoși, cuminți, să urmeze cu succes școala; acțiunile educative nu au însă un caracter sistematic și organizat.

3. familii nesatisfăcătoare ca mediu educațional, sunt caracterizate prin contradicțiile ce apar între dezvoltarea biopsihică și cea morală a copiilor, prin stări conflictuale între părinți, între părinți și copii, prin carențe în educația copiilor care de obicei cunosc insuccesul școlar. Climatul psihic al familiei este viciat prin relații interindividuale de respingere sau indiferență, iar lipsa de autoritate a părinților asupra copiilor este o problemă de nerezolvat.

Se poate remarca, că în multe cazuri acțiunile educative au un caracter nesistematic, predominant empiric, insuficient orientat spre obiective clar determinate. Cel mai adesea părinții educă așa cum au fost ei înșiși educați, rezolvă problemele educative prin perspectiva propriei lor experiențe sau a experiențelor altora.

Este, de asemenea, de menționat că în multe cazuri caracterul insuficient de satisfăcător al activității educative sau chiar eșecul acestora se datorează într-o importantă măsură faptului că părinții sunt insuficient pregătiți pentru viața de familie, nu știu cum să rezolve corespunzător probleme pe care educarea copiilor le ridică. Însă cea mai mare greșeală rămâne aceea a considerării copilului o ființă pasivă, ignorându-se că el este un subiect care gândește și acționează, care intervine constant și direct în procesul propriei sale dezvoltări; ignorarea faptului că socializarea se manifestă pe tot parcursul vieții individului, părinții fiind ei înșiși supuși influențelor socializatoare, dincolo de influențele pe care le exercită asupra copiilor lor. Funcția educativă a familiei își păstrează o importanță deosebită. Nici o instituție nu a preluat și nu va prelua vreodată integral sarcina educării tinerei generații, nu va putea suplini rolul educativ al familiei.

4. Climatul familial

O familie formează un grup înzestrat cu caracteristici proprii, care trăiește după anumite obiceiuri, care respectă anumite tradiții și reguli de educație, care crează o atmosferă. Această atmosferă constituie climatul familial considerat o formațiune psihosocială complexă ce cuprinde ansamblul de stări psihice, modurile de relaționare interpersonală, atitudinile, nivelul de satisfacție a unui grup familial pe o perioadă mai mare de timp (R., Vincent; 1972; p.179).

Climatul familial poate fi analizat după mai mulți indicatori, cei mai importanți fiind:

Modul de raportare interpersonală a părinților (nivelul de apropiere și înțelegere, acordul sau dezacordul în legătură cu diferite probleme);

Ansamblul de atitudini ale membrilor familiei în raport cu diferite norme și valori sociale;

Gradul de coeziune al membrilor grupului familial;

Modul în care este perceput și considerat copilul;

Modul de manifestare a autorității părintești;

Gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;

Nivelul de satisfacție resimțit de membrii grupului familial;

Dinamica apariției unor stări tensionale și conflictuale;

Modul de aplicare a recompenselor și sancțiunilor;

Gradul de deschidere și sinceritate manifestat de membrii grupului familial (I., Mitrofan; N., Mitrofan; 1991, p. 72).

Climatul familial poate fi de două tipuri: pozitiv (bun) sau negativ (rău).

Climatul familial pozitiv favorizează îndeplinirea tuturor funcțiilor grupului familial la cote înalte de eficiență, iar persoanele care se dezvoltă în acest climat se simt prețuiți, înțeleși, respectați, valorizați, toate acestea ducând la creșterea gradului de integrare a conduitei lor în viață și totodată la sporirea unității și coeziunii grupului familial.

Climatul familial negativ se caracterizează prin neînțelegeri interpersonale, prin lipsă de respespect, grad slab de coeziune între membrii familiei și nu de puține ori prin violență psihică și fizică exercitată de membrul autoritar al familiei asupa celorlalți membrii ai grupului.

Familia are datoria să acționeze conștient și sistematic pentru pregătirea, formarea personalității copilului; să se preocupe de pregătirea sa profesionala, de pregătirea sa culturală generală, de organizarea petrecerii timpului liber, de supravegherea și controlarea discretă a anturajului copilului, de formarea calităților morale și de caracter ale acestuia.

Școala – spațiul educațional și educația formală

Formarea omului este o sarcină complexă și de înaltă răspundere, care trebuie realizată fără rebuturi sau pierderi de valori umane (T., Kulcsar; 1978; p.7). După familie, școala este factorul cel mai important al educației copilului. Activitatea specifică fundamentală pe care o inițiază și impulsionează școala este învățarea.

Instituție de stat profilată pe instruire și educație, scoala a fost, la începuturile sale concepută ca un joc, așa cum rezultă din însăși denumirea ei la greci (scolé=placere, sens reflectat și de latinescul ludus=joc). Când învățătura a solicitat mai mult intelectul elevului, la noțiunea de joc s-a adăugat cea de studiu, implicând un efort intelectual și fizic. Dacă inițial, la greci și la romani, instruirea se facea în familie sau acasă la educatori, cu timpul ea s-a desprins aparent de familie, școlii revenindu-i îndatoriri majore atât în privința instruirii cât și a educației. Această deplasare a răspunderii din sfera de influență a familei în cea a școlii este justificată prin însăși natura acestei instituții de cultură care dispune de condiții materiale optime pentru realizarea procesului instructiv-educativ, de cadre didactice cu o calificare adecvată de programe și manuale școlare elaborate după criterii pedagogice, de un sistem organizat de învățământ să posede un cuantum de cunoștințe necesare continuării studiilor pe o treaptă superioară sau încadrării lui unii sector productiv al economiei.

O societate cu o cultură și civilizație recunoscută se formează și se dezvoltă printr-o educație sănătoasă. O educație de calitate este realizată însă de profesori buni, bine pregătiți pentru o astfel de meserie. Este și motivul pentru care considerăm că printre direcțiile esențiale ale reformei sistemului educațional din tara noastră trebuie să se situeze cel puțin două în prim plan:

• valorizarea meseriei de profesor în raport cu importanța ei socială;

• îmbunătățirea pregătirii (inițiale și continue) a profesorilor, în raport cu anumite standarde de formare.

1.2.1 Spațiul educațional

Școala este o instituție publică proprietate de stat sau privată unde se învață disciplinele prevăzute într-un plan de învățământ.

Conceptul „școală” provine de la cuvântul latin „schola”, derivat și el la rândul său din greaca antică „scholeion”, de la „scholḗ”. Termenul grec era înțeles la început drept „timp liber”, pentru ca apoi să evolueze: de la „timp liber” cuvântul a ajuns să descrie „locul în care era petrecut timpul liber”, adică locul în care se țineau discuții filosofice sau științifice în timpul liber, pentru a descrie mai apoi „locul de lectură”, până la a descrie locul de instruire pentru excelență.

E. Durkheim definea școala ca fiind “un grup social care are o unitate șio fizionomie proprie”.

Școala îndeplinește caracteristicile specifice organizațiilor. Acestea sunt :

întreține multiple relații cu mediul extern.

are două funcții : una primară, de formare a elevilor și integrare a lor însocietate; alta secundară, furnizând populației din zonă modele comportamentale.

poziția indivizilor în organizație are două tendințe : satisfacereacerințelor organizaționale și satisfacerea aspirațiilor personale.

școala este un sistem formal și un mediu de relații informale. Este formală pentru că prescrie norme și reguli, sancționează conduitele individuale șiinformală pentru că rșspunde nevoilor reale ale indivizilor.

inconștientul și imaginarul pot fi catalogați drept mediatori între personalitatea individului și organizație. Mecanismele senzoriale și cognitive deadaptare a individului la cerințele organizaționale sunt profund influiențate desistemul motivațional și de reprezentări personale ale realității.

sistemul de comunicare este foarte eficient deoarece relațiile dintrediferitele compartimente ale organizației nu se pot desfășura eficient fărăunsistem de comunicare bine pus la punct.Școala este organizația care învață și produce învățare. Astfel caorganizație școala desfașoară două activități : una managerial-administrativă,alta pedagogico-educațională.

În cadrul organizat al scolii, elevul trebuie format pentru a-și adapta comportamentul la situații diferite, să conștientizeze consecințele pozitive și negative ale actelor sale de comportament asupra sa și asupra celorlalți; să manifeste încredere, sinceritate, curaj în raport cu sine și cu ceilalți, să aibă atitudini tolerante față de alți copii.Cu alte cuvinte, profesorii sunt responsabili să modeleze sufletul copilului prin cultivarea unor trăsături pozitive de voință și caracter și combaterea celor negative, comportamente manifestate față de cei din jur și natură.

Școala reprezintă a doua casă a tânărului în formare. În acestă casă el trebuie să pășească cu bucurie și încredere. Școala este un prim factor al educației continue și sistematice. Activitățile educative, utilizate în școală, dezvoltă un caracter programat, planificat, individual la individ.

Școala trebuie să găsească formele optime prin care cei implicați în acest proces de educare să poată să gestioneze resursele umane, să aibă cunoștiințe de psihologie și pedagogie, să se poată adapta rapid la managementul schimbărilor din societatea actuală. Totuși, rolul important, cel puțin acum, îl are școala, cadrele didactice, profesorul diriginte care, prin activitățile elaborate, pot dezvolta la elevi norme și conduite socio-morale, abilități și conduite morale și civice, în contextul european actual.

În acest sens, școala poate participa și interacționa dezinteresată cu familiile elevilor, poate iniția activități utile în școală sau în afara acesteia, școala sprijină actorii implicați pentru a se cunoaște pe sine și pentru a înțelege normele moral-civice, poate îmbunătății calitatea vieții și performanțelor elevilor, poate forma abilități de gândire independentă și critică etc.

Școala poate deveni un loc fertil al proiectării, asimilării și dezvoltării unor programe de învățare și formare continuă, bazate pe experiență și creație individuală sau de grup. În cadrul unor astfel de programe, elevii pot dobândii abilități metacognitive ce nu se regăsesc în procesul de predare-învățare propriu-zis, acestea fiind asociate cu latura socială a tânărului elev, cu personalitatea lui, cu formarea unei educații profesionale formative. Din această categorie pot face parte: conștientizarea interpersonală, expresivitatea creativă, încrederea în sine, organizarea unor activități extracurriculare, abilitatea de a raționa logic, lucrul în grup, spiritul practic etc. Abordarea sistemică a acestor tipuri de activități conduce la dezvoltarea spiritului etic, psihologic, estetic, social, cultural, familial.

Școala tradițională desparte principial educația școlară de cea familială . În mod tradițional părinții erau doar solicitați la susținerea materială și administrativă a clasei sau a școlii. Școala își rezerva dictatul asupra metodelor de educație teoretică , părinții fiind simpli supraveghetori ai îndeplinirii lecțiilor.

„A educa” înseamnă a utiliza diverse forme de învățare împreună, indivizii copiind diferite forme de gesticulare de la o persoană la alta. Scopul educării este dezvoltarea aptitudinilor, îmbogățirea cunoștințelor, familiarizarea cu noi direcții.

Educația trebuie să deschidă toate direcțiile existenței, să ușureze formele de dezvoltare a personalității. Metodele de învățare sunt selectate de cadrele didactice, în dependență de contingentul intelectual al indivizilor. Aceste selecții mai sunt alese și după criterii psihologici și pedagogici.

Activitățile educative sunt structurate după principii didactice, se utilizează diverse metode de predare și învățare. Sunt transmise cunoștințe specifice disciplinei, ideile și comportamentele trebuie apreciate și evaluate.Cei care realizează toate aceste activități sunt cadre didactice, cu studii superioare specializate. Orice pedagog, înafară de cunoștințele de specialitate, mai trebuie să cunoască psihologia, metodica predării, pedagogia.

Pentru ca o persoană să-și lărgească orizontul intelectual, el nu se poate limita doar la niște cursuri de specialitate. Educația durează pe tot parcursul vieții și are ca scopul să dezvolte responsabilități și independențe. Prin educație indivizii pot să se valorifice, să se ridice la nivelul așteptărilor societății.

Diferențele de comportament ale profesorilor pe linia dimensiunilor invocare a condus la definirea și caracterizarea unor stiluri educaționale.

E. Geissler (1977, p. 77) definește stilul educațional ca fiind ”expresia modurilor de comportament preferate, care revin cu o anumită redularitate”, iar pentru B.O. Smith este ”modelul caracteristic în care actele de predare suntexecutate.”

În planul comportamental stilul educațional se exprimă în modul de conducere și organizare a clasei, modalitățile de control și sancțiune, planificarea conținutului, strategiile de instruire folosite, tehnicile motivaționale și procedeele de evaluare.

Prin natura sa, procesul educațional presupune o relație de conducere. Profesorul este liderul desemnat care planifică, organizează,modelează conduitele și atittudinile elevilor,exercitând o anumita putere. Ipostaza de lider pe care o are profesorul generează ăn mod inevitabil anumite practici educaționale sau stiluri de conducere.

1.2.2 Educația formală

”Omul ființează și devine ceea ce este prin educație. Din momentul în care omul a aparut, educația l-a însoțit, l-a modelat, l-a spiritualizat.” ( C. Cucoș, 2006, p 62)

Educația reprezintă o voință de iubire generoasă față de sufletul altuia pentru a i se dezvolta întreaga receptivitate pentru valori sau capacitatea de a realiza valori( Spranger, 1930, p 341-344)

Fiind un proces de maximă complexitate, educația se împarte în trei forme, și anume:

Educația formala;

Educația non formala;

Educația informala.

Fiecare formă în parte se distinge printr-o serie de particularități care o diferențiază de celelalte, dar între ele există relații de susținere și complementaritate care evită de cele mai multe ori contrapunerile.

Termenul de „formală” derivă din latinescul „formalis” care înseamna oficial, organizat legal,formal.

Educația formală se refera la totalitatea influentelor intenționate și sistematice elaborate în cadrul unor instituții specializate (scoală, universitate etc.) în vederea formării personalității umane. Scopul acestui tip de educație este constituit de introducerea progresivă a elevilor în paradigmele cunoașterii și instrumentalizarea lor cu tehnici culturale care le vor asigura I anumită autonomie educativă.

Educația fomrală permite ca asimilarea cunoștintelor să fie sistematizată facilitând dezvoltarea unor capacități, atitudini și aptitudini necesare pentru inserția individului în societate.

”O caracteristică nu mai puțin înseamnată a educației formale – observă Teodor Cozma – o constituie acțiunea de evaluare care este administrate in forme, moduri și etape anume stabilite, pentru a facilita reușita scolară, succeaul formarii elevului.trebuie să reținem și faptul că evaluarea în cadrul educației foemale revine cu deosebire fiecărui cadru didactic și instituției în ansamblu”(Cozma, 1988, p 49)

Cu toate ca educația formală este generalizată și indispensabilă, unii autori, (Văideanu, 1988,p 227-228) nu uită să reliefeze și unele carențe ale acesteia: predispunerea catre monotonie și retină, centrarea pe programe care lasă puțin loc indivizibilului, tendința de îngurgitare a cunoștințelor.

Într-o perspectivă sistematica, se poate observa că această dimensiune are ceva specific de oferit: (cf. Pain, 1990, p 233)

Ca demers initial, introduce individual in tainele muncii intelectuale organizate,

Posibiliatatea de a formaliza cunoștințele, plecând de la achiziții istorice și practice reieșite din acțiune,

Recunoașterea achizițiilor individuale,

Formalizarea și concretizarea achizițiilor în alte modalități educative pe plan social.

Familia constituie mediul cel mai natural cu putință și cel care exercită o influentă imensă, de multe ori indirect, implicit, ascuns. Copilul absoarbe din mediul apropiat, familial primele impresii, formandu-și conduite prin mimetism și contagiune directă.

Relația elev-profesor reprezintă modalitatea principal de mediere didactică, de ipostaziere a acestuia într-o variant umană, subiectivă. Reprezintă o constructive reciprocă, dinamică, ce se realizează prin parteneriat în funcție de circumstanțe și scopuri educative.

Relația cu elevii nu trebuie să se reducă doar la un aspect formal, acesta fiind adecvat și personalizat neîncetat.

"Educația formala valorifica activitatea de educație ⁄ instruire organizată în cadrul sistemului de învățământ sub îndrumarea unor cadre didactice specializate "

Aceasta are ca scop accesul structurat la valorile culturale în vederea integrării socio-profesionale. Pe când educația non-formală completează educația formală, iar educația informală este un spectru larg de finalități, scopuri, finalități difuze, parțial superpozabile cu cele ale educației formale și non formale.

Educația este chiar ,,o producție,,- ,,o producție a omului ca om, o creație continuă a omului de către om, o producție a omului social pentru societate,,

Parteneriat Familie Școală

Forme de colaborare familie- scoală

O parte importantă a procesului instructiv-educativ realizat în vederea desăvârșirii elevului ca om, o înfățișează colaborarea dintre școlă și familia acestuia.

Familia este primul factor educativ din viața copilului, iar școlii îi revine sarcina de a susține familia elevului pentru ca aceasta să participe la o formare armonioasă și eficientă a copilului.

Colaborarea părinților cu școala, implicarea acestora în problemele școlii nu înseamnă doar plata unui sprijin material sau atenționarea în legătură cu problemele copiilor, ci include construirea unor relații practice între familie și școală în vederea conturării unei linii unice, adecvate, continue și necontradictorii în formarea copilului.

Ecaterina Vrăjmaș (2008; p. 224) a realizat o enumerare a argumentelor care clarifică importanța relației dintre membrii familiei și profesori. Aceste argumente sunt fondate pe faptul că:

Familiile oferă informații cadrelor didactice despre mediul de dezvoltare, starea de sănătate a copilului;

Familiile oferă informațiile care pot explica anumite comportamente ale copiilor;

Familiile pot ajuta cadrele didactice să găsească care sunt capacitățile și nevoile educative ale copilului, pentru a putea stabili scopurile și strategiile de învățare cele mai portivite pentru fiecare elev;

Profesorii oferă informații referitoare la progresele și succesele elevilor;

Profesorii pot ajuta părinții să devină mai implicați în educația propriilor copii;

Profesorii pot informa părinții asupra comportamentelor neadecvate ale copiilor;

Profesorii pot oferi informații asupra programelor educaționale și comunitare care sprijină familia în exercitarea funcțiilor sale.

Școala are sarcina de a oferi cât mai multe forme de colaborare, de atragere a părinților pentru îndeplinirea obiectivului comun pe care îl au: formarea elevului atât din punct de vedere profesional cât și comportamental. Astfel se pot concretiza mai multe forme de colaborare:

Formarea comitetului de părinți, la nivelul fiecărei clase, cu rolul de ai informa și antrena pe ceilalți părinți în demersul de soluționare o unor probleme specifice clasei.

Lectoratele cu părinții dezbat temele care sunt legate de problemele generale de educație ale copilului.

Adunările cu părinții asigură legătura cu părinții elevului pe parcursul anului școlar, contribuie la îmbunătățirea funcției educative a familiilor, a relațiilor de colaborare între familie și școală.

Vizita la domiciliu constituie o formă specifică de colaborare prin care se realizează contactul nemijlocit al cadrului didactic cu condițiile concrete de viață și educație ale copilului în spațiul familial. Prin aceste vizite, profesorul poate cunoaște climatul familial, nivelul material și cultural al familiei, concepția părinților despre educație, măsura în care se manifestă o influență educativă asupra copilului de către membrii familiei.

Vizite ale părinților la grădiniță/ școală pentru a afla informații despre activitatea și comportamentul copilului.

Corespondența cu părinții constituie o formă de colaborare prin care cadrul didactic poate comunica părinților rezultatele la învățătură și purtare ale copilului, invită părinții la școală pentru diverse situații, transmite felicitări pentru rezultatele deosebite obținute de elev.

Întâlniri tematice cu specialiști pentru a oferi consultații pedagogice individuale sau colective, pe teme generale de educație, în vederea discutării unor probleme cum ar fi: probleme biologice sau psihologice specifice vârstei copilului, analiza factorilor ce au determinat o anumită cauză la învățătură și identificarea măsurilor pentru eliminarea efectelor negative.

Implicare părinților în activități și diverse programe ale școlii (participarea la serbări, excursii, realizarea unor expoziții, sărbătorirea în comun a unor evenimente deosebite) (G., Ana, Masari; în Psihopedagogia examelor de definitivare și grade didactice, 2008; p.700).

Cu toate acestea, forma cea mai nouă și mai cuprinzătoare a colaborării, cooperării și comunicării dintre familie și școală o reprezintă parteneriatul educațional. Considerat un concept nou, cuvânt cheie al pedagogiei contemporane parteneriatul educațional este definit ca fiind o atitudine în câmpul educației, concept central pentru abordarea de tip curricular, flexibilă și deschisă problemelor educative, formă de comunicare, cooperare și colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educațional. El presupune o unitate de cerințe, opțiuni, decizii și acțiuni educative între factorii educaționali (E., Vrăjmaș; 2008; pp. 217-218).

Fiind unul dintre conceptele cheie ale pedagogiei, parteneriatul educational presupune:

acceptarea diferențelor și tolerarea opțiunilor diferite;

egalizarea șanselor de participare la o acțiune educativ continuă;

interacțiuni acceptate de toți partenerii;

comunicare eficientă între participanți;

co!aborare(acțiune comun în care fiecare are rolul său diferit);

cooperare(acțiune comună în care se petrec interselatii și soluri comune);

conlucrare(a contribui la savîrșirea unei acțiuni).

Parteneriatul educațional tinde să devină central in abordarea curriculară a educației, un concept flexibil și deschis. Astfel se indentifica nevoia cunoașterii, espectării și valoriăarii diversității, care presupune unicitatea fiecarei ființe umane.

Activitatea de parteneriat educațional se poate desfășura și împreună cu alte instituții:

instituțiile educative: familie, școală și comunitate;

agenți educaționali: copii, părinți, profesori, specialiști în rezolvarea unor probleme educaționale(psihologi,asistenți sociali,consilieri psiho-pedagogi);

membrii ai comunității cu influența asupra creșterii, educației și dezvoltării ::pilului(medici,factori de decizie,reprezentanți ai bisericii,reprezentanți ai politicii,ETC);

influențele educative exercitate la anumite momente asupra copilului;

programele de creștere,îngrijire și educare a copilului;

formele educației în anumite perioade.

Parteneriatul educational este o atitudine abordata in sprijinul dezvoltarii societatii prin prisma educativa si, este, de asemenea, unul dintre cuvintele-cheie ale pedagogiei contemporane, presupunand participare la o actiune educativa comuna, interactiuni constructive acceptate de catre toti partenerii, comunicare eficienta intre participanti, actiuni comune cu respectarea rolului fiecarui participant, interrelationare. Parteneriatul educational presupune, de asemenea, unitate de cerinte, de optiuni, decizii si actiuni educative, subordonate actului educativ propriu-zis.

În funcție de domeniul de colaborare, scopul și obiectivele urmărite, durata desfășurării, etc., în spațiul educațional pot exista mai multe tipuri de parteneriate: parteneriate ce au ca scop activități de formare profesională, parteneriate pe termen scurt, parteneriate fără finanțare, etc..

Parteneriatul dintre cadrele didactice și părinți reprezintă un segment bine delimitat al parteneriatului educativ, iar scopul general al acestui tip de parteneriat îl reprezintă asigurarea caracterului pozitiv și a coerenței influențelor educative ale tuturor factorilor implicați (G., Ana, Masari; în Psihopedagogia examelor de definitivare și grade didactice, 2008, p. 699). Astfel, cadrele didactice trebuie să întocmească strategii de îmbunătățire a relațiilor dintre școală și familie pentru ca cea din urmă să devină un partener real al școlii .

Pentru realizarea unui parteneriat, trebuie respectate câteva principii:

Toți partenerii trebuie să participe activ la realizarea activităților și să conștientizeze rolul lor în cadrul proiectului.

Partenerii trebuie să se consulte în mod regulat și să se informeze asupra tuturor aspectelor privind evoluția proiectului.

Toți partenerii trebuie să contribuie la realizarea rapoartelor de evaluare a activităților.

Partenerii trebuie să colaboreze la realizarea decontului proiectului finanțat (acolo unde este cazul).

Colaborarea între familie și instituția educațională nu poate fi considerată ca născându-se de la sine. Atât școala cât și familia trebuie să-și permită una alteia accesul la cele mai ascunse informații legate de educația elevului, de asemenea, școala trebuie să permită accesul părinților la serviciile de îndrumare care funcționează în cadrul școlii, dar și în afara ei.

Părinților le revine sarcina de a colabora la rândul lor cu școala, păstrând și promovând respectul față de aceasta și, nu în ultimul rând, au datoria de a conștietiza ei înșiși, că școala a fost și va rămâne cel mai important izvor al civilizației, al valorii culturale și umane și chiar al păcii.

Capitolul II – Elevul adolescent

1. Profilul elevului adoleșcent

Adolescența este etapa cea mai dinamică a dezvoltării umane care se manifestă prin diversitatea și complexitatea modificărilor asupra organismului. Apar transformări sub aspect fizic ale diferitelor segmente, aparate, organe; sub raport psihic – dezvoltarea capacităților intelectuale, afective, volitive, motivaționale și aptitudinale; sub raport social – creșterea gradului de implicare și realizare socială.

Adolescența este prin definiție vârsta în care are loc creșterea. În timpul acestei etape se produce o ultimă accelerație a creșterii biologice.

Adolescența este o perioadă în care creșterea pare să fie cea mai sensibilă. Transformările corporale și psihice care caracterizează această etapă apar de a un an la altul, uneori de la o zi la alta, ele surprinzându-l chiar și pe adolescent, în măsura în care se interesează de el însuși mai mult decât atunci când era copil.

Această evoluție nu se produce numai în domeniul corporal și afectiv, ea manifestându-se în toate domeniile vieții mentale, cât și al personalității sociale. Stadiile dezvoltării sunt mai puțin delimitate în raport cu stadiile copilului și mai ales a copilului mic. Cel mult, se poate distinge adolescența primară de marea adolescență, cu alte cuvinte adolescența pubertară, de la doisprezece la șaisprezece ani, în care predomină transformările organice și adolescența juvenilă de la șaisprezece la douăzeci de ani, în care trec pe primul plan achizițiile sociale și culturale.

Pubertatea, care marchează instalarea funcției reproducătoare, este aspectul cel mai caracteristic al evoluției adolescentului. Apariția la fete a primelor menstre (în jurul vârstei de 14 ani), precum și prezența mai puțin bine cunoscută a spermatozoizilor în lichidul seminal la băieți, sunt semnele decisive ale maturizării sexuale, care o sublimează, caracterele sexuale secundare: creșterea părului în regiunea pubiană și axilă, dezvoltarea sânilor și bazinului la fete, și schimbarea vocii la băiat.

Aspectul vieții mintale cel mai direct este legat de organism. Sensibilitatea se îmbogățește la pubertate, emoțiile puternice și inițial confuze trezesc sexualitatea, li se supune o lume de sentimente noi, în care imaginația ocupă un loc principal așa cum se constată în reverie. Dragostea care se naște sau prietenia pasionată, sunt două dintre sentimentele caracteristice acestei vârste.

Pentru părinți, cât și pentru profesori adolescentul continuă să reprezinte copilul pe care îl instruiesc. Dar el se simte altfel, el aspiră la condiția de adult, el „face pe omul” nu fără nerăbdare și fără pretenții. Instinctele sale sunt schimbate atât în ceea ce privește lectura cât și jocurile. Deși dependent material de familie, el devine independent din punct de vedere al aspirațiilor, ideilor.

Adolescentul descoperă valorile materiale cât și cele spirituale, el încercând să și le însușească. Se întruchipează în ochii săi modelele unor eroi fictivi sau persoane reale cărora ar vrea să le semene. Adolescentul devine neascultător iar conduita lui mai insensibilă. Eul care se afirmă intră în conflict cu ambiția atrăgând și o neadaptare trecătoare.

Criza de originalitate, de exemplu nu este decât un fel de afirmare, alături de altele în care transformările nu sunt violente sau regulate, la rândul lor maturitatea profesională și maturitatea sexuală sunt atinse urmărind itinerare variate. Atunci când adolescența se îndepărtează, vârsta adultă nu posedă decât o amprentă de stabilitate, când procesele de involuți înlocuiesc procesele de evoluție.

Fie că este licean, fie că este ucenic adolescentul continuă să trăiască o parte din timp în familia sa, condițiile însă, fiind schimbate. Mai mare mai întreprinzător, de asemenea mai susceptibil, el aspiră la independență, în acest sens ajutându-l evoluția deprinderilor sale. Familia sa pierde o parte a influenței pe care o avea asupra lui în beneficiul unor persoane străine sau a profesiei. Adolescentul traversează o etapă decisivă a „ înțărcării psihologice” care transformă raporturile sale cu mediul familial.

Dorința de a fi cât mai repede adult și pretenția dea a fi tratați ca adulți, în perioada adolescenței, devin foarte evidențiate. Această dorință de afirmare reprezintă un moment dificil, întrucât familia nu sa obișnuit să-l trateze ca atare, părinții considerându-l tot copil. De aici rezultă opoziția adolescentului față de familie: este izolaționist și opozant acasă. De aceea apare refuzul de a asculta părinții în unele cazuri, când cerințele sunt formulate autoritar și fără nici o motivație, pretenția de a pleca și de a se întoarce când vor. Unii adolescenți visează să evadeze în alte spații, să-și capete independența completă, rareori reușind acest lucru.

Evoluția raporturilor familiale poate prezenta anomalii periculoase. Uneori adolescentului și mai ales adolescentei le este frică să crească pentru ca să păstreze mai bine afecțiunea părinților și să trăiască sub protecția lor.

O altă caracteristică a vârstei o reprezintă dorința de a se înțelege și de autocunoaștere. Devine capabil de o introspecție mai nuanțată, caută să-și cunoască aptitudinile, treptat conturându-și un ideal de viață uneori împrumutat din literatură, istorie, filme, dar adeseori chiar din viața de zi cu zi.

M. Debesse vorbește de “egotismul adolescentului” ceea ce nu înseamnă egoism, fiind vorba de faptul că gândirea păstrează o doză mare de subiectivism. Mereu va exista o raportare la sine, la sentimentele sale, la propriile aspirații și idei, care îi invadează gândurile; convingerile se manifestă cu înflăcărare și este greu să-l faci să recunoască o greșeală, deși spiritul critic începe să se dezvolte. În ceea ce privește obiectivitatea, aceasta se dezvoltă mai lent, exemplul părinților și al profesorilor fiind foarte important.

În principiu adolescentul este foarte sociabil, în rare cazuri, preocuparea de sine duce la izolare și singurătate. Copii se adună în grupuri de distracții, sunt preocupați de sport, de excursii, se întâlnesc des manifestând solidaritate față de colectiv și lupta pentru prestigiul clasei.

Aceste frământări ale adolescentului duc la cristalizarea personalității, la crearea unui ideal de viață și la formarea unui sistem de valori care de obicei, ulterior, nu se schimbă. La această vârstă înfloresc cele mai diverse interese și totodată se realizează stabilirea lor. Situația de școlar sau licean rămâne comună tuturor adolescenților, dar atunci când școlaritatea obligatorie se termină cea mai mare parte dintre aceștia intră în deprinderi care pregătesc ucenici în timp ce ceilalți continuă studiile.

Adolescentul își dezvoltă nu doar gândirea, imaginația, memoria, ci și limbajul. La vârsta aceasta se dezvoltă mult debitul verbal, fluența verbală, flexibilitatea verbală, adoptându-se un mod propriu de semnătură. Datorită conștientizării valorii de influențare a cuvântului, vorbirea devine nuanțată plastică desfășurându-se în funcție de particularitățile situațiilor, oficiale sau intime. Tot acum adolescentul va utiliza cu o frecvență ridicată, expresii șablon, clișee verbale, cuvinte parazite, excesele de exclamații, superlativele, vulgarismele, agramatismele, și neglijența în stilul comunicării, fie din insuficiența cognitivă, fie din teribilism. Maturizarea intelectuală și afectivă îl va ajuta pe adolescent să poarte dialoguri cu sine, pentru a se defini atât în raport cu sinele cât și cu ceilalți.

Jean Rousselet, în cartea sa, Adolescentul, acest necunoscut, tradusă și în limba română descrie trei conduite ale adolescentului:

1. Conduita revoltei – reprezintă refuzul tânărului de a se supune, respingând totodată ceea ce a învățat și i-a fost impus. Este caracterizeat prin extravaganță, acte inutile de nesupunere, de indisciplină gratuită, zâmbet batjocoritor, fuga de acasă și de la școală, obrăznicii prin nimic justificat, comportamente în contratimp cu ceilalți.

2. Conduita închiderii în sine – înfățișează un sever examen de conștiință, de închidere în sine, de analizare și asanare a sentimentelor, comportamentelor și atitudinilor. Închiderea în sine se soldează cu două categorii de efecte: pe de o parte ea asigură o bună autorecunoaștere, îi obișnuiește pe adolescenți să mânuiască idei abstracte, îi determină să se preocupe și de problemele altora; iar pe de altă parte, își neglijează situațiile cu adevărat importante pentru ei, fiindcă sunt preocupați de problemele altora.

3. Conduita exaltării și afirmării – indică confruntarea deschisă cu alții, valorificarea resurselor de care dispun prin căutări neîncetate, dezinteres pentru viitorul material. Adolescentul dorește să ia cu asalt tot ceea ce este mai plăcut sau mai dificil de obținut pe lume, maxima după care se conduce fiind “totul sau nimic”. Această conduită este rodul maturizării personalității sale și reprezintă o reacție împotriva viselor de odinioară.

La aceste conduite ar putea fi adăugate și altele: eliminarea vechilor idei considerate ca fiind copilărești, mediocre sau chiar banale și înlocuirea lor cu alte valori intelectuale; achiziționarea unor conduite de modernizare, nonconformism sau chiar deviante; erotizarea nu numai a sexualității ci și a fanteziei; descoperirea identității vocaționale, ca urmare a procesului de autocunoaștere și autoinstruire. Toate acestea conduite diferă între ele, ca succesiune, intensitate, profunzime, ritm, valoare, finalitate. Îmbinate între ele și practicate frecvent pot duce fie spre maturizarea psihologică pretimpurie a adolescentului, fie la maturizarea lui târzie, la intrarea mai devreme în posesia unor statute și roluri sociale, sexuale, familiale sau la întârzierea nepermisă a unor asemenea achiziții.

Adolescența este “vârsta oglinzii”, vârsta la care “caută să se facă să coincidă cu sine”. Adolescentul conștientizează mai clar responsabilitățile care-i revin, sentimentul maturității sale fiind trăit din plin de acesta.

2. TIMPUL LIBER ÎN ADOLESCENȚĂ

Pentru societatea actuală timpul reprezintă una dintre resursele cele mai importante, el fiind o valoare în sine și nimeni nu își permite să îl piardă.

Timpul constituie o raritate, el nu mai revine, nu ne mai putem lansa în căutarea timpului pierdut. El ne împinge de la spate, ne presează, ne accelerează gesticulațiile. (C. Cucoș, p 63 – 93, 2002).

Există un timp de muncă și un timp de repaus, un timp al acțiunii și unul al interacțiunii.Timpul de muncă este definit ca” ansamblul de acțiuni și de activități umane coordonate pentru a produce sau a contribui la producere a ceea ce este util omului și prin care produsul sau remunerația permite muncitorului să-și procure cele necesare vieții. În comparație cu munca astfel definită, repaosul este destinderea sau abandonul, ca urmare a activității obositoare care o constituie munca.

Timpul liber alcătuiește o categorie de timp care trimite la atribute precum libertatea personală, satisfacțiea individuală, ceativitatea, anutoîmplinirea, jocul, recrearea etc.

Roger Sue (1994, p 193) stabilește cinci criterii de delimitare a timpului liber:

Criteriul cantitativ – timpul de muncă va cunoaște o îngustare continua;

Criteriul valorilor dominante – declinul valorilor muncii, importanța acordată individului, importanța crescândă a timpului liber pwntru tineri etc.;

Criteriul stratificării sociale – clasele sociale ivite pe baza primatului muncii se estompează, în profitul granițelor mai puțin nete, avansându-se spre noi timpuri de grupuri sociale, spre o pluritate de aparențe sociale;

Criteriul modului de producție dominant – munca nu mai constituie forma de producție dominantă, capitalul nu mai este rezervat numai capitaliștilor, importanța formarii și a educației crește, apare economia informală, noi tipuri de solidaritate socială etc.;

Criteriul reprezentării sociale asupra timpului dominant – numeroși lucrători fac încă din timpul de muncă timp dominant; apar noi ideologii de valorizare a fracțiunilor timpului social sub impactul noilor tehnologii și a noilor forme de interacțoine socială.

Timpul liber este un timp derivat reiese în urma unor reamenajări inteligente ale timpului general.

După îndeplinirea obligațiilor profesionale, au loc activități care au tot un caracter de muncă ( activități desfășurate în gospodărie) sau altele care corespund satisfacerii trebuințelor biologice (hrană, somn, curățenie); există un anume răstimp care poate fi folosit după bunul plac al individului, acesta fiind denumit ”tihnă”.

Îmbinând părerile lui Joffre Dumazedier (Joffre Dumazedier, Vers une civilisation du loisir?, Paris, Ed. Du Seuil, 1962, p26) cu cele ale lui Erich Weber ( Erich Weber, Das Freizeitproblem, Munchen, E. Reinhardt, 1963, p 360, apud A. Vasilescu, Timpul liber al elevului adolescent, București, E.P.D., 1974, p.12), găsim trei funcții ale timpului liber:

Regenerare – constă în refacerea forțelor epuizate în procesul de muncă

Compensarea – reprezintă exercitarea acelor capacități insuficient solicitate în timpul activității profesionale, cu rolul de a menține echilibrul biopsihic

Dezvoltarea (A. Cosmovici, Adolescentul și timpul său liber, ed. Junimea,1985, p. 9)

Clasicii marxism-leninismului vedeau în creșterea timpului liber pentru viitor un motiv pentru dezvoltarea multilaterală a personalității care se va extinde și asupra muncii, făcând posibila creșterea calificării și a productivității. Alături de muncă, timpul rămas disponibil, influențează personalitatea. Și structura personalității care reflectă poziția socială, experiența individului, își pun amprenta asupra modului de utilizare a timpului, în special asupra tihnei.

Diferența dintre muncă și timp liber este mai anevoioasă în adolescență, in contrast cu vârsta adulă. Pentru adult munca reprezintă activitatea destinată preocupării mijloacelor de trai, dar ceea ce elevul realizează la școală, nu are legătură cu acest aspect deoarece doar o parte din materiile școlare pregătesc direct pentru profesie.

Cercetătorii A. Cosmovici și M. Caluschi, consideră, ca și alți autori, pregătirea lecțiilor, a temelor obligatorii ca fiind o muncă. Însă spre deosebire de activitățile realizate în clasă, studiul realizat acasă nu are același caracter instituționalizat.

Activitățile de timp liber sunt mai numeroase decât la adult, unele fiind hotărâte de școală, altele de părinți, proporția acestora depinzînd de caracteristicile elevului, adoleșcentul fiind ”non conformistul” care fuge de obigații.

Familia are un rol decisiv, ocupațiile de timp liber ale parinților influențând mult pe cele ale adoleșcentului. Însă, mai există și cazuri in care adoleșcentul dorește să-și manifeste personalitatea, alegand ocupații diferite de ale părinților.

Școala, prin organizarea de excursii sau competiții sportive, dansuri, cercuri științifice, atrage elevul în ocupații care perimt relaxarea din care beneficiază si de un câștig de ordin formativ.

O influiență majoră asupra adolescenților o au vecinii, colegii sau prietenii. Aceștia acaparează admirația adolescentului, uneori introducându-l in grupuri cu ocupații cu caracter nociv (fumat, jocuri de noroc, alcool,vagabontaj sau acte huliganice).

Camile Oliver (C. Oliver, Votre enfant et ses loisirs, Paris, Calmann- Levy, 1973, p 18-21) analizează felul în care unii părinți intervin asupra adolescenșilor, remarcând latura negativă a acestor moduri de intervenție. Sunt cazuri în care deși profesorii nu au dat teme pentru vacanță, părinții intervin, solicitând elevilor să rezolve zeci de probleme. Astfel, suprasolicitând elevul, pot apărea efecte negative.

O altă lacună o au părinții care le interzic copiilor să se recreieze sau să se distreze, cand au luat o notă proastă.

În alte cazuri, adolescentul este obligat să acorde mult timp unor profesii dorite de un părinte în tinerețe, dar la care acesta nu a avut succes. Răul, constă in sentimentul de obligație care transformă tihna în muncă, o muncă neplăcută.

Trebuie luate în vedere și cazurile în care adolescenții cad sub o influență negativă, intervenția părinților devenind absolut necesară.

Părinții, căt și școala trebuie să țină seama de diversitatea felului de a fi al adolescenților, care au mentalități diferite, calități și defecte variate, încât o intervenție potrivită într-un caz, ar putea însemna eșec în altul

3. Mijloace și obiective ale educției pentru timp liber

Termenul ”pedagogie a timpului liber” pare a include în el o opoziție deoarece ”pedagogia” studiază educația, adică o influențare conștientă, voluntară a tinerilor, pe când atributul ”liber” pare a exclude intervențiile premeditate în viața adolescentului.

Din mijloacele educției pentru timp liber vom cita, pentru început, exemplul părinților, profesorilor, colegilor, al persoanelor din film sau romane.

Un al doilea mijloc este reprezentat de constituirea unor alternative atrăgătoare pentru petrecerea timpului liber: organizarea de competiții sprotive, piese de teatru, inițierea unor dezbateri animate și inteligente pe o problema care preocupa tineretul.

Deasemenea, și în domenitul tinhei, adulții trebuie sa supravegheze ce fac adolescenții, apreciind pozitiv sau negativ modul în care ei au interacționat, fără ca aceste aprecieri să aibă intensitatea și insistența celor referitoatre la munca școlară. Exercițiile, activitățile repetate sunt un factor care poate duce la deprinderi sau atitudini pozitive față de o serie de ocupații relativ puțin atrăgătoare la început: vizitarea unor expoziții, muzee etc.

O intervenție educativă, va depinde de structura personalității adolescentului, fiecare tip având neajunsurile sale și modul său specific de a reacționa.

4.Formarea copilului în familie pentru folosirea judicioasă a timpului liber ( ora de diriginție între rutină și profesionalism Stela Iancu Teodora Cozma, Iași 1995, Editura Gama, p 66-68)

Conceput într-o strânsă legătură cu munca, așa cum a făcut-o Aristotel în antichitate, care considera că timpul liber trebuie consacrat artei, științei și filosofiei, astazi timpul liber este abordat și prin prisma rolului pe care el îl joacă în dezvoltarea ființei umane.

Formarea copilului pentru folosirea rațională a timpului său liber reprezintă o problemă la fel de importantă ca și a cea a educației pentru muncă. Împreună cu inițierea coăilului către muncă, părinții trebuie să-l formeze și în direcția folosirii înțelepte a timpului său liber, acest ragaz contribuind nu numai la refacerea forțelor fizice și intelectuale implicate în procesul muncii ci și la dezvoltarea personalității copilului.

Consumat la întâmplare, și uneori sub influențe negative venite din stradă sau din sfera preocupărilor unor grupuri deficitare sub raport moral, el nu mai reprezintă un timp valoros, amenințând nu doar individul ci și societatea.

Anii petrecuți în familie sunt hotorâtori pentru formarea omului în vederea folosirii corecte a timpului său liber.

Familia, cu experiența sa particulară de viață determină și preferințele copilului pentru anumite forme de activitate desfășurată în timpul liber.

Dacă părinții citesc cărți interesante, valoroase sau ascultă muzică clasică, încă de timpuriu, va deștepta copiilor interesul pentru ele. Dar când tatăl este pasionat de romane polițiste, chiar dacă își va sfatui băiatul să citească balzac sau Tolstoi, aproape în toate cazurile acesta se va interesa mai întai de ceea ce citește tatăl său.

Exemplele pe care le oferă unii membri ai familiei sunt deosebit de importante deoarece copilul vede în membrii familiei modele de viață de mne de urmat. Sub influența familiei interesul copilului se orietează fie spre activități cultural-artistice, fie sportiv turistice, manuale sau de creație, care contribuie la realxarea dar si la dezvoltarea acestuia intelectuala, morala și fizică.

Formarea deprinderii de a-și organiza el însuși timpul liber în mod plăcut și rezonabil pe măsură ce crește și acumulează experiență, reprezintă un alt scop al familiei. Datorită dezvoltării tehnicii moderne de a-și petrece timpul liber în compania exclusivă a mijloacelor audio- vizuale, copiii se complac în postura de receptori pasii, care înregistrează tot felul de informații fără niciun discernămât. Familia poate evita acest pericol dacă oferă copilului criterii de selecționare a acestor mijloace, si alte elemente pe care să le folosească în timpul său liber.

Prin concepția sa asupra rostului timpului liber, prin metodele pe care i le pune la dispoziție, prin supravegherea copilului și ghidarea interesului său spre activități care să unească nevoia lui firească de relaxare și voie bună cu efecte formative, familia are un cuvânt hotărâtor in timpul liber al copilului.