Parteneriatele din Mediul Rural Implicarea Societății Civile în Dezvoltarea Rurală

=== 2b42a438fdec418284c2f0946da990e210c60a1f_662388_1 ===

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA PARTENERIATELE DIN MEDIUL RURAL

1.1 Mediul rural – între dezvoltare și declin

Dezvoltarea rurală durabilă este văzută ca o stare de echilibru dinamic a sistemului rural, în care fiecare componentă – fizică, socială, economică – își aduce contribuția proprie prin evoluții și monitorizări stabile și previzibile. Abordările de dezvoltare rurală durabilă evidențiază diferite aspecte ale acestui echilibru, punând accentul pe anumite elemente (cum ar fi agricultura, industria rurală și turismul rural, cu formele sale specifice etc. în cadrul subsistemului economic). Oricare ar fi direcția abordării dezvoltării rurale durabile, rezultatul este același, scopul este unic: menținerea echilibrului relațiilor dintre combinațiile de componente care alcătuiesc mediul rural.

Dezvoltarea rurală durabilă se va concentra, pe de o parte, pe comunitățile umane; acestea reprezintă scopul final pentru dezvoltarea unui mediu rural. Acțiunile concertate ale dezvoltării rurale sunt, totuși, sub influența elementelor favorabile și restrictive, a posibilităților și a limitelor, ceea ce face imperativ să țină cont de conținutul lor. Mai mult, direcțiile de dezvoltare rurală durabilă trebuie să fie elaborate în raport cu multiplele funcții ale zonei rurale, concentrându-se pe: plasarea nevoilor locuitorilor din mediul rural printre obiectivele și deciziile privind desfășurarea programelor; protejând valorile societății rurale, în special tradițiile, viața de familie, pentru a îmbunătăți educația tinerilor și integrarea lor în spiritul comunităților; dezvoltarea identității comunităților și creșterea sentimentului de implicare și responsabilitate a rezidenților în administrația locală; conservarea particularităților, tradițiilor culturale și istorice ale zonei rurale și contribuția la promovarea acestora în context local, regional, național și european; crearea de facilități pentru diversificarea relațiilor rurale-urbane, penetrarea noilor infrastructuri și a sistemelor logistice în centrele culturale locale, fără a le degrada autenticitatea.

În ceea ce privește economia rurală din România, este agrară, deoarece în țara noastră economia agricolă în sine deține o pondere de 60,5% din structura sa, comparativ cu doar 14,1% în UE. Structura profund distorsionată a economiei rurale românești determină o structură similară populației rurale ocupate în diferite sectoare de activitate (sectorul primar deține 64,2%, din care 56,6% în agricultură, sectorul secundar deține 18,5%, sectorul terțiar reprezintă 17,3%). Economia rurală neagricolă din România (IMM din sectorul industrial, servicii, turism rural) este redusă, iar turismul rural, în toate variantele sale, cu excepția câtorva zone muntoase (Bran-Moeciu, Apuseni, Maramureș, Bucovina) și Delta Dunării, este aproape inexistent.

Economia rurală subdezvoltată în țara noastră are consecințe vizibile imediat și permanent, cu efecte negative asupra satului românesc: îmbătrânirea demografică pronunțată, tinerii care părăsesc suburbiile prin exodul urban sau extern.

În acest context, factorii decizionali, atât la nivel central cât și la nivel local, trebuie să se preocupe permanent de asigurarea unui mediu favorabil pentru stimularea investițiilor în zonele rurale, pentru a extinde IMM-urile din economia rurală neagricolă și pentru a procesa produsele agricole primare. Astfel, în zonele rurale cu exces de forță de muncă, se pot înființa sate micro-industriale, cu sprijin financiar din partea județului sau din regiune, echipându-le cu utilitățile necesare pentru activitățile productive (electricitate, încălzire, gaze, apă, canalizare, drumuri de acces și telecomunicații, etc.), la fel ca și cele create, cu mult timp în urmă, în zonele rurale ale țărilor UE.

Investițiile în economia rurală și în industria alimentară neagricolă din zonele rurale, pe lângă asigurarea creșterii valorii adăugate brute prin prelucrarea materiilor prime agricole și neagricole din resurse locale, au încă un mare avantaj, atât în ​​perioade de criză, cât și în recesiune și în perioade de creștere economică, deoarece oferă noi locuri de muncă, prin utilizarea și stabilizarea ocupării forței de muncă locale (rurale), revitalizarea zonelor rurale, în special a celor din zonele defavorizate și din regiunile periferice.

Piața forței de muncă din zonele rurale din România este dominată de ocupații manuale calificate (agricultori și meșteșugari), cu un număr mare de persoane active angajate în economia de subzistență și astfel deconectate de la mecanismele economiei de piață. Acest lucru, desigur, duce la un anumit tip de comportament și la un anumit nivel de performanță economică a unui segment substanțial din populația țării.

Reconfigurarea spațiului rural românesc după decembrie 1989 a implicat toate aspectele vieții economice și sociale bazate pe schimbări profunde ale sistemului juridic, atât din punct de vedere tehnic, cât și activ. Ca o consecință firească a acesteia, în ultimul sfert de secol satul vernacular a fost transformat în mod semnificativ într-o lume nouă, încă agățată de multe probleme nerezolvate din trecut. Structurile de proprietate funciară și de exploatare agricolă s-au schimbat semnificativ, piața imobiliară a cristalizat, au fost stabilite fluxurile comerciale ale produselor agroalimentare, sistemul instituțional rural românesc s-a schimbat în mod consecvent, iar mediul de afaceri privat a fost reînnoit și se dezvoltă în ultimul sfert de secol. Există elemente constitutive specifice unei societăți democratice bazate pe o economie liberă determinată de economia de piață. Deși s-au creat premisele unei agriculturi de înaltă performanță (cum ar fi cea determinată de concurență și rentabilitate) și satul românesc a suferit mari schimbări în ceea ce privește actualizarea infrastructurilor de bază și înregistrarea unei creșteri spectaculoase a unor case private noi sau restaurarea în ansamblu, agricultura a fost lăsată în urmă, la parametrii dezvoltării extinse cu rate de productivitate medii sau mici pe hectar sau animal, de eficiență scăzută, având un caracter general al agriculturii de subzistență, agravată de îmbătrânirea extrem de progresivă a populația rurală, lipsa diversificării activităților neagricole, lipsa unor politici și strategii clare pentru o dezvoltare generală și durabilă / medie a mediului rural românesc.

Calitatea vieții nu trebuie amestecată cu conceptul de standard de viață, care se bazează în primul rând pe venit. Calitatea vieții este un concept mai larg, iar indicatorii standard ai calității vieții includ nu numai bogăția și ocuparea forței de muncă. Există o relație directă între calitatea vieții și mediul înconjurător. Calitatea mediului este o dimensiune cheie a bunăstării oamenilor, deoarece calitatea vieții este puternic afectată de un mediu fizic sănătos. Zonele rurale din Europa, conform tipologiei urban-rurale OCDE, reprezintă 91% din teritoriul UE. În plus, 24% din populația UE trăiește în zone predominant rurale și 35% în regiunile în mod semnificativ rurale. Cea mai mare parte a populației rurale din Europa se află în Bulgaria, România, Lituania și Norvegia. Fermele de semi-subzistență sunt cu siguranță predominante în România. Productivitatea agricolă a României este deseori scăzută, deoarece este influențată de mediul de investiții nefavorabil, de piața terenurilor agricole limitate, de starea tehnică și de mediu a sistemelor de gestionare a apei.

În contextul politicii de dezvoltare rurală, calitatea vieții constă în mai multe aspecte, de ex. bunăstarea economică prin activități de diversificare, asigurarea condițiilor de viață de bază, o rețea socială de relații și asociații, precum și mediul cultural care face viața plăcută și satisfăcătoare. Calitatea vieții în zonele rurale este un concept multidimensional care cuprinde dimensiunea socială, ecologică și economică legată de guvernare.

România dispune de un potențial de dezvoltare important, dar insuficient utilizat.România acoperă o suprafață de 238 000 km², din care 87% este rurală. Din suprafața totală, terenurile agricole acoperă 57%. Din totalul populației, 45% trăiesc în zonele rurale. Ponderea zonei rurale poate fi caracterizată de ponderea teritoriilor rurale și de ponderea locuitorilor din zonele rurale. Populația rurală a României locuiește în 12.751 de sate, care sunt organizate în 2.688 unități administrative (numite comune). Densitatea populației în mediul rural este de aproximativ 48 de locuitori / km pătrat, mult sub media pe țară de 90,9 locuitori / km pătrat. Aproximativ o treime din toate fermele din UE se regăsesc în România, cu circa 3,9 milioane exploatații agricole. Structurile agricole sunt foarte polarizate – fermele mari și mijlocii, reprezintă aproximativ 7% din exploatații, dar gestionează aproximativ 70% din suprafața agricolă și au un potențial competitiv evident. Pe de altă parte, 93% din exploatații sunt mai mici de 5 ha – acestea sunt de obicei exploatații de subzistență și semisubsistență, care gestionează celelalte 30% din suprafața agricolă. Mărimea medie a fermei este considerabil mai mică decât media UE (3,4 ha în RO față de o medie a UE de 14,4 ha). Agricultura oferă în continuare aproximativ 30% din totalul ocupării forței de muncă în România, cea mai mare pondere în UE, de șase ori mai mare decât media UE.

Populația rurală cunoaște un declin demografic, fiind în continuă scădere și în curs de îmbătrânire. În perioada 2005 – 2015 populația rurală a scăzut cu 65 646 de persoane, iar conform prognozelor demografice scăderea acesteia va continua în ritm moderat, până în 2020, după care urmează un declin accentuat în perioada 2020-2050. Principalii factori ai declinului demografic sunt sporul natural negativ și migrația. Prin efectele ei cumulate migrația a contribuit la accentuarea disparităților regionale și comunitare (rata migrației nete a fost de 16,0‰ în 2015; fluctuațiile regionale s-au încadrat între maximum 16,43 ‰ în regiunea Sud-Vest Oltenia și minimum 13,4‰ în regiunea Nord Vest). În timp ce, la nivel național, analiza structurii populației pe categorii de vârstă în perioada de referință nu relevă diferențe semnificative (categoria 0-14 ani a scăzut cu 0,6% ajungând la 15% în 2016, iar categoriile 15-64, respectiv categoria de peste 65 ani au avut un trend ușor ascendent – cu 0,4%, respectiv 0,2%), fenomenul de diminuare și îmbătrânire a populației rurale este mult mai evident. Astfel, categoria 0-14 ani, a scăzut (de la 17,8% în 2005 la 15% în 2016), în timp ce categoria de peste 65 de ani se menține la niveluri semnificativ înalte (18,7% în 2005 și 18,3% în 2016). Procesul de îmbătrânire se manifestă diferit în profil teritorial, regiunile Sud-Est, Sud-Vest Oltenia și Vest fiind cele mai afectate.

În România sunt mari diferențe de avere, oportunitate, educație, competențe, sănătate și, în multe zone, acestea s‐au intensificat în ultimul deceniu. În 2011, 40,3 % din populație era expusă riscului de sărăcie și excluziune socială, fiind cu 16,1 pp mai mare decât în UE -27. Aceste diferențe au un caracter profund teritorial, cu variații pronunțate între regiuni, precum și între zonele urbane și cele rurale, ponderea persoanelor aflate în risc de sărăcie sau excluziune socială din mediul rural reprezentând 54,2%. În zonele rurale, veniturile sunt relativ scăzute, comparativ cu zonele urbane. Totodată ponderea veniturilor (atât în numerar, cât și în natură) din agricultură reprezintă 42% din venitul total brut/gospodărie în zona rurală, în timp ce salariile se situează în prezent în jurul procentului de 26%. Deși conform datelor preliminare ale recensământului populației din 2011, doar 619 000 de persoane s‐au declarat ca fiind de etnie romă, analizele paralele efectuate de diverși actori sociali, naționali sau internaționali, arată că numărul real al cetățenilor români de etnie romă este mult mai mare. Participarea redusă și accesul limitat la poziții nesigure și marginale pe piața muncii se traduc în venituri precare și risc ridicat de sărăcie și excluziune socială în rândul populației de etnie romă. Astfel, venitul total disponibil la nivelul gospodăriilor rome este de trei ori mai mic decât în rândul populației generale. Zonele rurale din RO sunt afectate de lipsa sau deficiența infrastructurii, ceea ce are un impact negativ asupra dezvoltării economice și a calității vieții. Drumurile județene și comunale au o lungime de 67298 km (10,6% din infrastructura națională modernizată) din care 48% sunt pietruite și 29% de pământ (fiind de multe ori impracticabile în perioadele cu precipitații). Deși lungimea rețelelor de distribuție a apei și de canalizare a crescut, accesul la acestea rămâne redus (numai 13,6% dintre localitățile rurale erau conectate la rețeaua de alimentare cu apă potabilă la nivelul anului 2012).

1.2 Dezvoltarea comunității rurale: concept și semnificații

Cuvântul "rural" înseamnă o zonă marcată de un stil de viață neurban, de o structură ocupațională, de organizare socială și de model de așezare. Ruralul este considerabil agricol, sistemul său de așezări constă din sate sau gospodării. Din punct de vedere social, aceasta înseamnă o interdependență mai mare între oameni, o viață comunitară mai profund înrădăcinată și un ritm lent de viață, construit în jurul naturii și al fenomenului natural; iar din punct de vedere profesional este extrem de dependentă de culturile agricole, întreprinderile de animale, culturile de arbori și activitățile conexe.

Termenul "dezvoltare" înseamnă schimbări cantitative și calitative. Deoarece înseamnă schimbare, care are sens doar atunci când este văzută în raport cu ceva la un moment dat, ea are un sens care nu este numai relativ, ci și subiectiv. Numai un anumit tip de schimbare cantitativă cum-calitativă este considerat a fi o dezvoltare în sens pozitiv. Dacă schimbarea nu are o calitate și o cantitate apreciabilă, este vorba fie de dezvoltare negativă, fie de dezvoltare negativă.

În aceeași ordine de gândire, dezvoltarea rurală ar însemna în mod esențial o schimbare pozitivă dorită în zonele rurale – atât în ​​sens cantitativ, cât și calitativ . Astfel, dezvoltarea rurală este un concept de areal. Este un termen complet care înseamnă o varietate de elemente (sociale, economice, tehnologice și naturale) ale vieții și activităților umane. Dezvoltarea rurală înseamnă schimbări vizibile în toate aceste componente. Dar astfel de schimbări ar trebui să aibă loc într-o relație de susținere reciprocă, astfel încât să genereze o dezvoltare organică și optimă. Dezvoltarea ecologică este una care menține o relație sănătoasă între diferitele elemente sau componente ale unui sistem.

Conceptul de dezvoltare rurală a fost suportat în contextul agriculturii și de mult timp a cuprins dezvoltarea agricolă. Din 1970, conceptul a devenit mai clar în interpretarea sa și este privit ca un proiect de îmbunătățire a vieții economice și sociale, extinderea beneficiilor dezvoltării către cei mai săraci, fermieri mici, chiriași și fără pământ. Acum, dezvoltarea rurală nu se limitează exclusiv la o singură activitate sau zonă, călătorește multe sau toate zonele care, oricum, afectează îmbunătățirea, atragerea și îmbunătățirea transformării în viața socio-economică a oamenilor din mediul rural. Dezvoltarea rurală înseamnă îmbunătățirea generală a calității vieții oamenilor din mediul rural. Este vorba despre reducerea sărăciei, creșterea productivității, furnizarea de servicii de bază cum ar fi sănătatea, educația, apa potabilă, salubritate, extinderea infrastructurii, încercarea de a inversa distrugerea terenurilor și de proprietate și de alte aspecte de redresare a inegalității, exploatării și privării în orice sens conceptual. Credința generală este că pentru ruperea "blocajului de blocaj" și a dezavantajelor, va fi cu siguranță nevoie de atacarea mai multor bariere prin acțiuni concertate și strategii cu mai multe direcții. Dezvoltarea rurală ca concept pentru planificarea și executarea schimbărilor în zonele rurale se bazează pe presupunerea că creșterea producției și îmbunătățirile sociale nu se exclud reciproc, ci, dimpotrivă, se întăresc reciproc. Relația dintre cele două se completează atât de mult încât dezvoltarea pe o față nu poate trece dincolo de un punct, fără o schimbare simultană sau prealabilă în cealaltă. O altă tendință în dezvoltarea rurală este accentul pus pe sectoarele mai slabe ale societății, și anume pe cei săraci din mediul rural, nu numai pentru îmbunătățirea nivelului lor de viață, ci și pentru a aduce un grad mai mare de implicare în procesul de dezvoltare.

Înțelesul dezvoltării este o creștere sau o evoluție, stadiu de avansare. În contextul înțelesului istoric, aceasta înseamnă dezvoltarea unor condiții fizice, sociale și economice mai bune ale unui anumit grup de oameni, săracii din mediul rural care trăiesc în zonele rurale. Acest grup include fermierii mici, chiriașii și cei fără pământ. Îmbunătățirea nivelului de trai sau a bunăstării persoanelor care le oferă securitate și nevoi de bază cum ar fi alimentația, adăpostul, îmbrăcămintea și ocuparea forței de muncă; făcând zonele rurale mai productive și mai puțin vulnerabile la pericolele naturale precum sărăcia și exploatarea; oferindu-le o relație reciproc avantajoasă și asigurându-le, că dezvoltarea este auto-susținută, implicând masa oamenilor cu puțină perturbare a obiceiurilor tradiționale și a descentralizării administrative.

Dezvoltarea rurală poate fi definită ca "o dezvoltare integrată a zonei și a oamenilor prin dezvoltarea și utilizarea optimă a resurselor locale – fizice, biologice și umane și prin aducerea schimbărilor instituționale, structurale și atitudinale ale publicului public", de îmbunătățire a calității vieții "săracilor din mediul rural" și a "slabilor din mediul rural" din țara noastră. Astfel, dezvoltarea rurală este mijlocul "procesului de îmbunătățire a nevoilor de bază, a creșterii productivității și a posibilităților de angajare și a dezvoltării potențialului resurselor urbane prin integrarea aspectelor spațiale, funcționale și temporale".

Dezvoltarea spațiului rural, dezvoltarea persoanelor care trăiesc în zonele rurale prin implementarea diverselor scheme de dezvoltare rurală. Obiectivele dezvoltării includ o creștere susținută a producției și a veniturilor pe cap de locuitor, extinderea ocupării forței de muncă productive și o mai mare echitate în distribuirea beneficiilor creșterii. Dezvoltarea rurală de-a lungul anilor a apărut ca "o strategie menită să îmbunătățească viața economică, socială și culturală a unui anumit grup de oameni și să trăiască în zonele rurale". Creșterea ocupării forței de muncă, creșterea productivității, venituri mai mari, precum și asigurarea unor niveluri minime acceptabile de hrană, îmbrăcăminte, adăpost, educație și sănătate în cadrul obiectivelor principale ale dezvoltării durabile. Astfel, dezvoltarea rurală înseamnă dezvoltarea infrastructurii. "Dezvoltarea rurală trebuie să constituie o parte majoră a strategiei de dezvoltare dacă un segment mai mare al celor care au cea mai mare nevoie este de a beneficia".

1.3 Organizațiile neguvernamentale: definiție și caracteristici

Organizațiile non-guvernamentale (ONG-uri) sunt acum recunoscute ca actori-cheie din sectorul terțiar asupra peisajelor de dezvoltare, drepturile omului, acțiuni umanitare, de mediu, și multe alte domenii de acțiune publică, de eforturile de tsunami de reconstrucție post-2004 în Indonezia, India, Thailanda și Sri Lanka, pentru campania de transformare a ajutorului și a comerțului și pentru anularea datoriilor în țările în curs de dezvoltare. După cum ilustrează cele două exemple, ONG-urile sunt cele mai cunoscute pentru două tipuri diferite de activități – adesea interconectate – furnizarea de servicii persoanelor nevoiașe și organizarea promovării politicilor și campanii publice în vederea transformării sociale. ONG-urile sunt, de asemenea, active într-o gamă largă de alte roluri specializate, cum ar fi consolidarea democrației, rezolvarea conflictelor, munca în domeniul drepturilor omului, conservarea culturală, activismul ecologic, analiza politicilor, cercetarea și furnizarea de informații. Acest capitol se limitează în principal la o discuție a ONG-urilor în contextul internațional de dezvoltare, dar o mare parte din argumentul său se aplică și ONG-urilor mai larg definiții precise variază la ceea ce constituie un ONG, și provocarea de a analiza fenomenului ONG-urilor rămâne surprinzător de dificilă. Un motiv pentru aceasta este că ONG-urile sunt un grup divers de organizații care sfidează generalizarea, variind de la grupuri informale mici la agenții formale mari. ONG-urile joacă roluri diferite și iau forme diferite în cadrul și între diferitele societăți. Ca rezultat, "ONG-ul" ca și categorie analitică rămâne complex și neclar.

De exemplu, în ciuda faptului că ONG-urile nu sunt guvernate de guvern și nu sunt conduse de motivul profitului, există totuși unele ONG-uri care beneficiază de un nivel ridicat de finanțare guvernamentală și altele care încearcă să genereze profituri pentru a-și relua activitatea. Limitele sunt neclare și, așa cum s-ar putea aștepta de la o clasificare care subliniază ceea ce nu sunt, mai degrabă decât ceea ce sunt, ONG-urile se dovedesc, prin urmare, destul de greu de stabilit analitic. Acest lucru a generat dezbateri complexe despre ceea ce este și ce nu este un ONG și despre abordările cele mai potrivite pentru analizarea rolurilor acestora. În ceea ce privește structura, ONG-urile pot fi mari sau mici, formale sau informale, birocratice sau flexibile. În ceea ce privește finanțarea, multe sunt finanțate din exterior, în timp ce altele depind de resurse mobilizate local. Deși există numeroase ONG-uri care primesc fonduri din și fac parte din "industria de dezvoltare" (care constă din lumea donatorilor de ajutor bilateral și multilateral, sistemul Organizației Națiunilor Unite și instituțiile din Bretton Woods), există și ONG-uri care alegeți să lucrați în afara lumii de ajutor cât mai mult posibil. O diferență de bază comună în literatura de specialitate este că între „“ ONG Northern „“ (NNGO), care se referă la organizațiile care își au originea în țările industrializate, în timp ce „“ ONG Southern „“ (SNGO) se referă la organizațiile din zonele mai puțin dezvoltate. O altă distincție-cheie este formarea ONG-urilor, cum ar fi organizațiile comunitare sau organizațiile oamenilor, precum și formele intermediare ale ONG-urilor care lucrează din afara comunităților, uneori denumite organizații de sprijin la nivel local (GSOs). Există, de asemenea, numeroase exemple de ONG-uri fictive, cum ar fi cele consacrate ca fronturi de către guvern (ONG-uri organizate de guvern) sau "servieta", ONG-uri înființate de indivizi pentru un câștig pur personal.

Unele ONG-uri sunt bine aprovizionate și bogate, în timp ce altele conduc o existență fragilă "de la mână la gură", luptând să supraviețuiască de la un an la altul. Există ONG-uri cu un personal foarte profesionist, în timp ce alții se bazează foarte mult pe voluntari și pe suporteri. ONG-urile sunt conduse de o serie de motivații și valori. Există atât organizații seculare, cât și organizații bazate pe credință. Unele ONG-uri pot fi caritabile și paternaliste, în timp ce altele încearcă să urmeze abordări radicale sau "abilitare". Unele ONG-uri doresc să răspundă doar nevoilor imediate ale oamenilor, în timp ce altele au o viziune pe termen lung și încearcă să dezvolte idei și abordări alternative la probleme. O singură ONG ar putea combina mai multe dintre aceste elemente diferite în orice moment. Morris-Suzuki constată că "ONG-urile pot urmări schimbarea, dar ele pot lucra în egală măsură pentru menținerea sistemelor sociale și politice existente." De exemplu, pentru radicalii care încearcă să exploreze viziuni alternative de dezvoltare și schimbare, să fie considerate vehicule progresive pentru schimbare. Pentru gânditorii conservatori care caută alternative private față de stat, ONG-urile pot fi considerate ca parte a soluțiilor bazate pe piață la problemele de politică. Un punct cheie este faptul că ONG-urile pot fi văzute ca un fel de tabula rasa, pe care se proiectează o serie de idei, așteptări și anxietăți actuale despre transformarea socială. Din cauza acestui grad ridicat de flexibilitate a ONG ca formă instituțională și a spectrului larg de valori diferite pe care le pot conține ONG-urile, creșterea ONG-urilor de la sfârșitul anilor '80 a avut loc în contextul scăderii ascendența agendelor politice neoliberale.

1.4 Tipologia și dimensiunea sectorului neguvernamental în România

Dezvoltarea dinamică a societăților a încetinit puțin, odată cu creșterea rapidă a intervenției statului în economie și dezvoltarea statului de bunăstare. Dar dificultățile economice, care au demonstrat limitele statului atunci când vine vorba de conducerea și garantarea dezvoltării sociale și economice constante, au atras un interes nou în rolul ONG-urilor. Multiple studii au arătat rolul ONG-urilor în creșterea bunei guvernări și combaterea fenomenelor sociale precum corupția.

În România există un grad de confuzie în ceea ce privește modul în care definim termenul de ONG. Acest lucru este accentuat de faptul că ONG-urile sunt grupate sub diverse denumiri, cum ar fi sectorul "neguvernamental", "non-profit" sau "societatea civilă" sau, mai recent, "antreprenoriatul social" și "economia socială". Datorită varietății obiectivelor și instrumentelor pe care le utilizează pentru a-și îndeplini misiunea, ONG-urile formează o adunare oarecum dezordonată a entităților sub forma organizațiilor cu preocupări foarte diverse. Cadrul legislativ care reglementează ONG-urile (în acest caz, asociații, fundații și federații) a cunoscut o evoluție care, pe de o parte, a contribuit la definirea sectorului neguvernamental și la instituționalizarea lui (fără însă a rezolva probleme importante cum ar fi reglementarea statutul de utilitate publică sau tratamentul legal și fiscal al donațiilor, sponsorizărilor și contribuțiilor pentru sectorul neguvernamental) și, totuși, a menținut o altă serie de proceduri excesive (în special legate de înregistrarea lor). Unul dintre cele mai importante obiective ale acestui cadru legal a fost de a facilita dezvoltarea societății civice atât în ​​țările în curs de dezvoltare, cât și în cele postcomuniste.

În ultimii ani, ONG-urile au manifestat un interes tot mai mare pentru participarea la luarea deciziilor publice prin participarea la consultări publice și oferirea de comentarii în dezbateri publice cu privire la actele normative. În practică, întâlnim deseori două tipuri de participare. Există o "participare ușoară" când participarea este de a informa publicul despre deciziile luate deja cu intenția de a bloca orice plângere sau de a manipula opinia publică. Participarea reală apare atunci când publicul este implicat în deciziile de politică publică, atunci când expresia este liberă și responsabilă. Guvernul le implică în producerea de servicii cum ar fi stabilirea mecanismelor de contractare în stabilirea standardelor de servicii sau în crearea activităților de evaluare. În studiul realizat de Centrul de Resurse pentru Participare Publică, care a analizat practica de consultare publică în România, cercetătorii au acordat o atenție deosebită modului în care se desfășoară managementul procesului de consultare publică. Factorii de decizie și reprezentanții ONG-urilor au declarat în interviuri că în România problema nu este că nu există o legislație care să guverneze consultarea publică, ci modul de implementare a acestei legislații. Cu alte cuvinte, problema este gestionarea procesului de consultare publică.

1.5 Reglementări privind activitatea organizațiilor neguvernamentale în România

În ciuda unei dinamici impresionante a sectorului neguvernamental din România – în prezent în România sunt înregistrate peste 62.000 de organizații, cu peste 21.000 de organizații active – organizațiile neguvernamentale rămân un actor destul de puțin vizibil și cunoscut în peisajul public intern. Cu toate acestea, timp de douăzeci de ani în România, organizațiile neguvernamentale au revenit în arena publică sub diverse forme. Mulți dintre cetățenii români participă la cursuri de formare profesională organizate de organizații neguvernamentale; merg la universități care funcționează ca organizații neguvernamentale, utilizează servicii sociale furnizate sau gestionate de astfel de organizații, își petrec timpul liber în evenimente culturale sau sportive organizate de asociațiile de profil.

Confuzia cu privire la ceea ce definește termenul "ONG-uri" este, de asemenea, mărită de faptul că acestea sunt grupate sub diferite denumiri, cum ar fi sectorul "neguvernamental", "non-profit" sau "societatea civilă", "Antreprenoriatul social" și "economia socială". Datorită varietății obiectivelor și instrumentelor pe care le utilizează pentru îndeplinirea misiunii lor, organizațiile neguvernamentale formează o adunare uneori dezordonată a entităților – organizații cu preocupări foarte diverse – drepturile omului, organizațiile profesionale, centrele de zi, grupurile pentru mediu protecție, cluburi sportive, centre de formare profesională, universități și multe altele. Cadrul legislativ care reglementează organizațiile neguvernamentale (în acest caz, asociații, fundații și federații) a cunoscut o evoluție care, pe de o parte, a contribuit la definirea sectorului neguvernamental și la instituționalizarea acestuia (fără a soluționa probleme importante reglementarea statutului de utilitate publică sau tratamentul legal și fiscal al donațiilor, sponsorizărilor și contribuțiilor pentru sectorul neguvernamental), dar, pe de altă parte, menține o altă serie de proceduri excesive (în special legate de înregistrarea acestora). Obligațiile instituite de lege, împreună cu obligația de a urma o procedură judiciară destul de complexă, aduc un exces de solemnitate și de control al legalității pentru o acțiune care, prin caracterul său civic, accesibil oricărui cetățean, trebuie să fie ușor de îndeplinit de orice persoană interesată .

În parte din cauza procedurilor legale necesare pentru înregistrare, dar mai ales datorită concentrării capitalului uman și financiar în mediul urban, în România organizațiile neguvernamentale rămân un fenomen în principal urban (87% din ONG-uri sunt înregistrate și activează în mediul urban), deși decalajele de dezvoltare urban-rurală rămân una dintre problemele majore ale țărilor. Se poate observa o prezență majoră a organizațiilor naționale constituite în orașe mari și în București, cu o misiune națională, în comparație cu organizațiile axate exclusiv pe lucrul la problemele comunităților din care fac parte. Organizațiile neguvernamentale activează în diverse domenii (mediu, social, drepturile omului etc.). Din punct de vedere statistic, în funcție de numărul persoanelor juridice înregistrate, cele mai importante domenii sunt activitățile sportive și recreative (18,8%), educația (7,5%) și serviciile sociale (7,3%).

Din perspectiva personalului angajat și a veniturilor anuale, cel mai important domeniu este educația, urmată de activități sportive și recreative și de cele legate de domeniul social. Sectoarele cele mai dinamice sunt: ​​educație cu o creștere de 38%, activități sportive și de agrement cu 26%. În contextul reformei continue a sistemului educațional și al resurselor bugetare care au reprezentat în mod constant o problemă, contribuția organizațiilor neguvernamentale ca furnizori de servicii educaționale este considerabilă.

• Organizațiile neguvernamentale din România sunt înregistrate ca inițiatori și finanțatori principali ai peste 750 de unități de învățământ preuniversitar privat.

• Organizațiile neguvernamentale reprezintă 49% dintre furnizorii acreditați de servicii sociale și aproape 50% din serviciile acreditate din România.

• Capacitatea furnizorilor privați de a oferi servicii sociale este marcată de diversitatea și numărul serviciilor acreditate, furnizorii privați non-profit (asociații și fundații) care acreditează 7776 de servicii diferite, aprox. 50% din totalul serviciilor acreditate din România.

• ONG-urile furnizează 25% din serviciile alternative pentru protecția copilului în România, însă ponderea ONG-urilor din cadrul furnizorilor de astfel de servicii scade.

• ONG-urile deservesc 41% din beneficiarii serviciilor de îngrijire la domiciliu și mai mult de 58% din persoanele în vârstă în fiecare lună, folosind propriile surse de finanțare.

Pe lângă volumul important de muncă desfășurat ca voluntariat a cărui valoare este dificil de evaluat în termeni monetari, sectorul neguvernamental din România este un angajator important, care oferă un număr mare de locuri de muncă.

Odată cu integrarea în Uniunea Europeană, România a manifestat din ce în ce mai mult interes pentru dezvoltarea domeniului economiei sociale. O parte semnificativă a economiei europene nu este organizată doar pentru a face profit pentru investitori. Economia socială, inclusiv cooperativele, companiile de ajutor reciproc, asociațiile fără scop lucrativ, fundațiile și întreprinderile sociale, furnizează o gamă largă de produse și servicii în toată Europa și generează milioane de locuri de muncă. Aceasta reprezintă o oportunitate pentru sectorul neguvernamental din România de a se repoziționa prin anumite sectoare din cadrul societății românești. Cu toate acestea, în ciuda dezbaterilor din cadrul sectorului neguvernamental privind nevoia de a găsi o alternativă viabilă, soluții independente pentru finanțarea activităților proprii și, în pofida popularității crescânde și a interesului pentru economia socială, nu a fost observată niciodată o tendință evidentă de organizațiile neguvernamentale din România să adopte strategii de antreprenoriat.

1.6. Specificul parteneriatelor public-privat (ONG) în mediul rural românesc

Parteneriatul public-privat reprezintă un instrument de cooperare între autoritățile publice și organizațiile din cadrul sectorului privat, pentru realizarea de proiecte privind dezvoltarea locală. Dezvoltarea comunităților este un proces pe termen lung, care presupune, în mod normal, atât resurse financiare, cât și parteneriate locale durabile. În cadrul parteneriatelor, un rol fundamental îl joacă societatea civilă, recunoscută, neoficial, drept al treilea sector de bază cu influență pozitivă asupra statului și a pieței. În majoritatea țărilor europene, inclusiv în România, societatea civilă a înregistrat o evoluție notabilă, prin implicare în dezvoltarea rurală și prin participare la elaborarea de strategii locale în vederea unei dezvoltări durabile. Prezenta publicație face cunoscut rolul societăților civile în dezvoltarea rurală și în construirea unei comunități locale omogene, viabile și sustenabile și prezintă recomandările și ideile unor specialiști în domeniu, precum și exemple ale unor asocieri de succes din Europa, care pot oferi idei și soluții pentru parteneriatele ce se vor forma cu sprijinul Programului Național de Dezvoltare Rurală 2014-2020.

Dezvoltarea comunităților rurale nu vizează exclusiv factorii de decizie de la nivel central, regional sau național. Pentru a asigura dezvoltarea zonelor rurale, este necesară mobilizarea tuturor părților interesate (autorități locale, organizații și reprezentanți ai societății civile) și, implicit, formarea unui parteneriat solid între acestea. Rolul parteneriatului ține de expunerea principalelor provocări de la nivel local, stabilirea priorităților, identificarea soluțiilor de dezvoltare și aplicarea de măsuri și strategii integrate. Strategiile se bazează pe legăturile dintre factorii participanți, cu efecte multiple asupra dezvoltării locale și a programelor generale la nivel regional, național și comunitar. Acestea trebuie concepute în sensul valorificării punctelor forte sau „atuurilor” sociale, de mediu și economice ale comunității. Comunitățile locale diferă în privința nivelului capacităților, experiențelor de cooperare și/sau de conflict, precum și al culturii instituționale. Este, deci, foarte important ca parteneriatul să fie proiectat în funcție de realitățile contextului local. De regulă, există două modele principale. În primul model, se înființează o entitate juridică nouă, ce reunește parteneri locali. Entitatea poate lua forme juridice diferite, în funcție de context (deși cele mai multe sunt asociații non-profit), dar trebuie să fie reprezentativă pentru părțile locale participante, să fie deschisă, transparentă și să răspundă atât în fața populației locale, cât și a finanțatorilor ei. Este important ca o astfel de entitate să asigure echilibrul dintre participanți și puterea lor în luarea deciziilor, în funcție de circumstanțele locale. Prin urmare, parteneriatele nu trebuie să fie dominate de un singur grup de interese, fie el public sau privat. Cel de-al doilea model de parteneriat poate fi utilizat când nu există nevoia sau dorința de a crea o structură suplimentară și/sau când este evident avantajos să se apeleze la capacitatea administrativă a unui partener experimentat. În acest caz, partenerul cu experiență poate deveni „organismul responsabil” în scopuri juridice și administrative, iar ceilalți parteneri formează un comitet de luare a deciziilor sau de selecție a proiectelor. Se aplică, însă, aceleași principii de reprezentativitate, deschidere, responsabilitate și transparență ca în primul model. De-a lungul timpului, Comisia Europeană (CE) a dezvoltat și implementat o serie de instrumente specifice, dedicate dezvoltării comunităților și mobilizării tuturor structurilor de la nivel local.

Hannes Lorenzen: PREPARE – parteneriat pentru Europa rurală

PREPARE este un parteneriat format în anul 2000, la inițiativa a două ONG-uri europene, respectiv Forum Synergies și ECOVAST, împreună cu rețelele naționale rurale din Suedia, Finlanda, Estonia și Ungaria. Este finanțat de o varietate de surse (publice și private) și susținut de o serie de subvenții generoase din partea Fundației „CS Mott”. Parteneriatul a crescut constant și a ajutat la formarea de noi rețele rurale, care i s-au alăturat ulterior. În primii șase ani de la înființare, au fost create rețele rurale naționale în Slovacia, Polonia, Slovenia, Letonia, Lituania și Republica Cehă. Acestea s-au raliat obiectivului PREPARE și au devenit tot mai active în sprijinirea inițiativelor de dezvoltare rurală locală și în promovarea cooperării între locuitorii din zona rurală și guvernele lor. Scopul parteneriatului PREPARE este de a consolida societatea civilă din zonele rurale și de a promova cooperarea între „actorii” locali, respectiv guvernele și toate părțile interesate de dezvoltarea rurală, în special în noile state membre, cele în proces de aderare sau țările învecinate Uniunii Europene. Au fost dezvoltate acțiuni de cooperare între partenerii PREPARE, inclusiv stagii pentru membrii tineri și voluntari. Anual, sunt organizate adunări generale, la care sunt invitați reprezentanți ai societății civile și ai guvernelor din 20 de state, inclusiv din țările învecinate și cele în curs de aderare, cu scopul de a ajuta oamenii să participe activ la dezvoltarea rurală. Obiectivul acestui parteneriat urmărește bunăstarea comunităților rurale din Europa și din țările învecinate. S-a pornit de la premisa că oamenii din mediul rural au dorința și capacitatea necesară de a se adapta și de a construi o viață mai bună pentru ei înșiși, iar în acest context au nevoie de sprijin din partea societății civile și a guvernului. Reprezentanții PREPARE susțin că participarea activă a localnicilor la procesul de dezvoltare rurală este cheia unei dezvoltări durabile. Începând din 2006, PREPARE și-a îndreptat atenția spre Europa de Sud-Est, inclusiv spre țările din Balcanii de Vest și Turcia. Reprezentanți ai parteneriatului au contactat ONG-uri din toate aceste țări și au sprijinit organizarea de întâlniri, cu scopul de a consolida societatea civilă, invitând la dezbateri oameni care participă direct la dezvoltarea rurală și reprezentanți ai guvernelor. Rezultatul acestor eforturi a constat în crearea de rețele rurale naționale în Croația, Macedonia și Serbia. Totodată, s-au înregistrat progrese semnificative în consolidarea societății civile în zonele rurale din Albania, Muntenegru și Bosnia și Herțegovina. În 2009, activitatea PREPARE a luat amploare, odată cu semnarea unui memorandum de cooperare cu Grupul de lucru permanent al miniștrilor Agriculturii ai tuturor țărilor din regiunea Balcanilor de Vest. Apogeul acestei cooperări a fost organizarea unui eveniment multinațional, în aprilie 2014, având ca temă consolidarea activității tuturor actorilor rurali. Acesta a inclus workshop-uri și conferințe în Serbia, Muntenegru și în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei și o conferință de încheiere la Bruxelles, găzduită de comisarul european pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală. Din toamna anului 2014, parteneriatul s-a orientat către două grupuri principale de țări, respectiv cele din jurul Mării Negre (Turcia, Bulgaria, România, Republica Moldova, Ucraina, Rusia, Georgia, Armenia) și cele din Magreb (Algeria, Mauritania, Maroc și Tunisia). După 2014, viziunea PREPARE asupra zonelor rurale vizează teritorii, comunități și economii care:

• contribuie activ la atingerea obiectivelor strategiei „UE 2020”;

• au o structură socială stabilă, consolidată și orientată către valorificarea vieții rurale;

• au economii diversificate, în care agricultura și silvicultura sunt completate de alte sectoare înfloritoare, toate contribuind la viabilitatea regiunilor în vederea creșterii competitivității Europei și la dezvoltarea metodelor durabile de viață în mediul rural;

• dețin un număr mare de ecosisteme, peisaje și ansambluri culturale cu standarde ridicate de conservare a resurselor pământului, în special a solului, apei și biodiversității;

• contribuie masiv la procesul de atenuare și adaptare la schimbările climatice, inclusiv prin captarea și stocarea carbonului și producerea de energie din surse regenerabile. Parteneriatul PREPARE consideră că o astfel de abordare integrată la nivel local este esențială pentru a preveni cercul vicios alcătuit din migrație, depopulare, pierderea continuă a locurilor de muncă, scăderea diversității și calității ecosistemelor și peisajelor, precum și impactul negativ asupra orașelor dat de migrarea în masă dinspre mediul rural spre mediul urban. Dezvoltarea rurală locală de acest fel poate contribui la realizarea celor trei misiuni vizate pentru Europa: competitivitate, coeziune și durabilitate.

CAPITOLUL II. TEORII ÎN DEZVOLTAREA COMUNITARĂ

2.1 Geneza paradigmei dezvoltării sociale

Poate părea șocantă afirmația că societatea s-a dezvoltat până acum prin crize. Presate de urgența problemelor, raritatea resurselor și limitarea capacităților de proiectare socială, societățile s-au caracterizat printr-o atitudine pasivă față de viitor. Viitorul le-a apărut ca o stare impredictibilă, care vine, bună sau rea, actorii neavând un control semnificativ asupra ei.

Pentru prima dată în istorie, viitorul începe să devină un spațiu al construcției conștiente și planificate. Comunitățile se află în fața unei noi provocări: să-și dezvolte capacitatea de a construi viitorul. Pentru aceasta este nevoie de noi instrumente teoretice și metodologice, de o nouă capacitate individuală și colectivă, dar și de noi tipuri de instituții. Este o nevoie presantă pentru cristalizarea unei culturi a dezvoltării. Asistăm la un proces rapid de constituire a unei noi paradigme în știință: paradigma dezvoltării sociale proiectate și planificate. Dezvoltarea socială se referă la orientarea întregii lumi, a unei țări, regiuni, comunități sau instituții spre realizarea unei stări dezirabile, pusă ca obiectiv de realizat printr-un proces planificat în timp, printr-un set de acțiuni conjugate.

Schimbarea prin criză este impusă de presiunea factorilor negativi și nemulțumirea explozivă, iar soluțiile vizează un orizont de timp redus și se dovedesc adesea slab eficiente. Dezvoltarea socială planificată presupune, însă, un proces amplu de proiectare pe termen mediu și lung pentru soluționarea problemelor sociale și valorificarea oportunităților, nu doar soluționarea unor crize sau relaxarea unor tensiuni.

Ne aflăm la începutul procesului de dezvoltare a capacităților de formulare de strategii de ieșire proiectată și planificată din criză și de construire a sistemelor de acțiune colectivă orientate de promovarea strategiilor adoptate. O mare varietate de programe de dezvoltare socială sunt formulate la toate nivelurile: internațional, național, regional, local, sectorial.

Paradoxal, orientarea spre dezvoltare socială nu a apărut în țările plasate la vârful evoluției – țările cele mai dezvoltate fiind aflate într-un proces neproblematic de perfecționare – sau în comunitățile prospere, ci în țările confruntate cu înapoieri și decalaje. În prima jumătate a secolului XIX și prima jumătate a secolului XX România a fost dominată de dezbateri asupra strategiilor și programelor de decalaje a înapoierii și apropierii de Europa dezvoltată.

Dezvoltarea socială se referă la orientarea unei țări/regiuni/comunități/instituții spre realizarea unei stări dezirabile, stabilită ca obiectiv, printr-un proces planificat în timp, realizat printr-un set de acțiuni conjugate.

Conceptul de dezvoltare socială, astfel definit, include două componente structurale:

o stare-obiectiv de realizat de către o comunitate (un actor social);

un set de acțiuni desfășurate în timp pentru realizarea respectivului obiectiv: strategii, planuri, programe.

Pentru a avea de-a face cu un proces de dezvoltare socială, existența unui obiectiv nu este suficientă. Sunt situații în care un obiectiv nu se află în centrul unui proces de dezvoltare socială:

obiectivul, deși dezirabil, nu este considerat ca fiind ceva care poate/trebuie să fie realizat printr-o acțiune socială. Există „idealuri", „năzuințe", dar cum ar putea acționa actorul social pentru realizarea acestora? Este dezirabil, dar într-o manieră pasivă;

este realizabil printr-o acțiune punctuală (o lovitură de stat) sau prin introducerea unui sistem/unor instituții/legi. Societățile au creat un complex instituțional care soluționează unele obiective: armata, poliția, sistemul sanitar sau educațional. Instituțiile, odată constituite, chiar dacă în momente de criză se pot modifica/perfecționa, nu reprezintă un proces de dezvoltare socială;

schimbarea socială se realizează printr-un proces continuu de perfecționare, „din aproape în aproape", nepfanificat printr-o strategie. Societatea s-a transformat continuu printr-un proces „spontan", soluționând „pas cu pas" problemele punctuale nou-apărute ; acumularea acestor schimbări produce alte schimbări, neplanifîcate. Un astfel de proces spontan neplanificat nu reprezintă o dezvoltare socială așa cum aceasta este definită aici. Este deci necesar să facem o distincție între un proces spontan de dezvoltare socială și un proces planificat, controlat de dezvoltare.

Paradigma dezvoltării sociale

Intârzierea cristalizării paradigmei dezvoltării sociale a fost expresia modului în care schimbarea socială de până în prezent era caracterizată mai mult de sintagma schimbare prin crize decât de dezvoltare socială proiectată și planificată. In ultimul timp s-a conturat insă tot mai pregnant o insatisfacție față de procesul natural de ieșire „spontană" din crize, cu performante modeste și costuri ridicate. în acest context, apare un proces nou de cristalizare a capacităților de formulare a unor strategii de ieșire proiectată și planificată din criză și de construire a sistemelor de acțiune colectivă de promovare a unor astfel de strategii.

Programe de dezvoltare socială s-au dezvoltat la toate nivelurile: internațional, național, regional, local, sectorial.

Paradoxal, orientarea spre dezvoltare socială nu s-a manifestat în țările plasate la vârful evoluției – în țările cele mai dezvoltate, aflate într-un proces neproblematic de perfecționare, sau în comunitățile prospere ci în cele confruntate cu situații de criză ale dezvoltării.

Societățile capitaliste occidentale au cunoscut un proces rapid de dezvoltare, dar neplanificat. Centrarea pe soluționarea problemelor curente asigură o creștere progresivă neproblematică. în țările dezvoltate, soluționarea problemelor individuale și colective se realizează nu la nivelul comunității, ci la cel al relației dintre individ și economia globală/stat. Bunăstarea individului este asigurată prin efortul economic individual în cadrul economiei de piață care oferă „contra cost" bunurile și serviciile necesare individului. Complementar, „statul bunăstării" oferă suportul necesar indivizilor care nu se pot integra în sistemul economic, prin serviciile sociale fundamentale (învățământ, sănătate, asistență socială). Se poate spune că în țările capitaliste occidentale dezvoltarea se realizează, în primul rând, prin atomizarea agentului economic și efortul acestuia.

Și în aceste societăți a apărut preocuparea pentru dezvoltarea comunitară, dar referitor nu la comunitățile „normale", angrenate eficient în sistemul economiei globale de piață, ci, ca excepție, la comunitățile marginale din punct de vedere economic, aflate într-o criză cronică de subdezvoltare. în societățile dezvoltate există zone „canceroase", incapabile să se integreze eficient în mecanismele economiei de piață care să le antreneze în procesul global de creștere economică. Criza persistentă a acestor comunități este cauzată frecvent de procesul de restructurare a economiei de piață (restrângerea dramatică a extracției minereurilor, siderurgiei, zonele uni-industriale intrate în criză), dar și de incapacitatea economiei de piață de a antrena într-un proces de prosperitate anumite comunități sărace, izolate geografic sau social-cultural.

În ultimul timp se înregistrează și inițiative de complementare a deficitelor sau a eșecurilor serviciilor publice. Un exemplu este apariția unor asociații de vecinătate pentru a suplimenta asigurarea securității. Aceste sisteme au un avantaj: reduc costurile sociale prin mobilizarea resurselor locale neplătite. Un alt exemplu este angrenarea în lucrări de interes public a beneficiarilor de ajutor social (venitul minim garantat) cu scopul principal de a compensa limitele resurselor bugetare.

Inițial, problematica dezvoltării sociale a apărut în țările caracterizate de un decalaj de dezvoltare. Aceste țări – exemplul României la sfârșitul secolului al XlX-lea/începutuI secolului XX sau al multor țări din America de Sud – nu sunt într-un proces „natural" de dezvoltare, dar, aflate la „marginea" Occidentului, au resurse și forțe interne capabile să proiecteze un proces de micșorare a decalajului.

O cu totul altă situație este cea a țărilor subdezvoltate cronic – „lumea a treia" -, lipsite de oportunități și de resurse interne de angajare într-un proces de dezvoltare.

Preocupările de dezvoltare internațională au apărut imediat după al doilea război mondial, în contextul decolonializării și al ajutorului internațional pentru dezvoltarea noilor țări. O discuție critică amplă legată de natura acestui ajutor se regăsește adesea sub denumirea de „neocolonialism". Tema dezvoltării sociale a pornit, în acest context, de la îngrijorarea țărilor dezvoltate față de subdezvoltarea cronică a țărilor foste colonii. Aici, subdezvoltarea cronic persistentă este cauzată și de lipsa forțelor interne suficient de organizate pentru a elabora și a promova strategii/programe de dezvoltare. în acest caz, țările dezvolte au încercat să imagineze programe de dezvoltare socială pe care să le ofere țărilor cronic subdezvoltate și să asiste implementarea acestor programe. Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional sunt instituții internaționale constituite și patronate de cele mai prospere țări occidentale, care au avut de la început ca obiectiv susținerea țărilor în criză de subdezvoltare. Motivarea cea mai probabilă este temerea față de tensiunile internaționale în creștere generate de polarizarea social-economică a lumii.

În anii '60, „teoria modernizării" a devenit o componentă-cheie a paradigmei dezvoltării sociale. În anii '70 însă, din cauza faptului că majoritatea țărilor nou-eliberate nu au reușit să intre într-un proces de dezvoltare prin modernizare, teoria modernizării a ajuns să fie aspru criticată, mai ales în „teoria dependenței". Immanuel Wallerstein a lansat, pe această linie, „teoria sistemului mondial" (The Modern World-System): centrul (țările capitaliste bogate), periferia și semiperiferia. Teoriile marxiste au avut o influență enormă asupra sociologiei dezvoltării, mai ales asupra analizei statului colonial și postcolonial.

La sfârșitul secolului al XlX-lea și în secolul XX, mișcarea comunistă a formulat un program cu totul diferit de dezvoltare socială națională, implementat prin revoluțiile comuniste și de către Uniunea Sovietică după câștigarea celui de-al doilea război mondial. Strategia comunistă a promovat o transformare planificată a societății capitaliste într-o societate socialistă. Este, fără doar și poate, experimentul de dezvoltare socială proiectată și planificată de o amploare fără precedent.

Criza societăților comuniste prezintă un alt caz: reîntoarcerea de la o societate comunistă la o societate capitalistă („tranziția"). Și procesul „de tranziție" este un proces de dezvoltare, proiectat și implementat într-o măsură dominantă de către Occident și de instituțiile internaționale care reprezintă punctul de vedere al acestuia. China este un exemplu distinct de ieșire din criza societății comuniste „prin programe și forțe proprii".

Uniunea Europeană este un alt caz de dezvoltare social-economică de mare amploare, orientată de obiective pe termen lung, implementate prin strategii și planuri: crearea unei economii europene unice, construirea unei „societăți europene". în ultimii ani, în centrul preocupărilor de dezvoltare socială a UE se află promovarea incluziunii sociale prin planuri naționale elaborate pe o structură comună. în ultimii ani, toate țările din Uniunea Europeană au dezvoltat planuri de incluziune socială. O componentă importantă a programului de integrare europeană a țărilor fost comuniste europene a fost JIM – Joint Inclusion Memorandum. JIM este un acord realizat în comun de Comisia Europeană și fiecare țară în parte, ce conține direcțiile principale de politică socială care să promoveze incluziunea socială. La baza JIM au stat planurile naționale anti-sărăcie și promovare a incluziunii sociale. România, înainte de elaborarea JIM, a adoptat încă în 2002 PNA-inc (Planul National Anti-Sărăcie și Incluziune Socială), fiind prima țară în tranziție care a elaborat un asemenea plan. In prezent, guvernul a elaborat, pe baza planului deja existent, un nou proiect de plan pentru anii viitori, incluzând și JIM adoptat Ia începutul anului 2005.

Probleme sociale – punctul de pornire al paradigmei dezvoltării sociale

Identificarea problemelor sociale reprezintă punctul de pornire al schimbării sociale. Formularea unei probleme declanșează o motivație colectivă de a explora posibilitățile de acțiune.

Societățile se confruntă continuu cu probleme sociale specifice : delincventă, tensiuni și conflicte sociale, catastrofe naturale, criză economică. Soluționarea problemelor duce frecvent la perfecționarea sistemului. Un exemplu tipic este societatea americană. Aceasta este centrată pe „problemele sale sociale" și identificarea soluțiilor. Nu este întâmplător că unul dintre cele mai populare cursuri din universitățile americane îl constituie „problemele sociale". Nu orice orientare spre soluționarea problemelor sociale reprezintă un caz de dezvoltare socială. Cele mai multe probleme sociale sunt fie abordate punctual – a face față unor agresiuni externe, de exemplu -, fie prin crearea unui sistem instituțional care face față continuu respectivei probleme – poliție, educație, asigurări sociale.

Problemă socială

Problema socială este un fapt/proces social, o componentă importantă a realității sociale, mai ales a dinamicii sociale. Colectivitățile își formulează continuu „probleme" pe care și le pun pentru a le rezolva. Dinamica societății reprezintă un proces de formulare a unor probleme și de soluționare a lor. A înțelege schimbarea socială înseamnă, în mare măsură, a înțelege procesul social de formulare a problemelor și efortul social de soluționare a lor.

În literatura de specialitate problema socială este definită curent în următorii termeni: un factor, un proces, o stare socială sau naturală care afectează negativ funcționarea societății și condiția umană. Eu cred că trebuie completată cu o nouă componentă, problemele sociale nu sunt numai stări negative, ci și pozitive. Apariția unor oportunități de dezvoltare poate fi considerată a fi tot o problemă socială: identificare modalităților de a fructifica o oportunitate de dezvoltare.

Tipuri de probleme sociale:

– deficit de dezvoltare – în societățile actuale orientate spre dezvoltare, diferitele societăți, grupuri sociale, zone/regiuni „sunt rămase în urmă". Sunt societăți subdezvoltate (lumea a treia) sau „în curs de dezvoltare" – cu un deficit de dezvoltare, dar care au voința și șansa de a lichida decalajul. România în secolele al XIX-lea și XX oferă un exemplu excelent de formulare a decalajului de dezvoltare. Populația de romi este un larg segment social cu deficit masiv de dezvoltare – educație, calificare, capacități de integrare competitivă într-o lume modernă, agravată de discriminări importante. Există în toate societățile zone tradițional subdezvoltate ;

– grupuri/societăți/zone aflate în criză/dificultate – familiile cu mulți copii, care prezintă un deficit grav de resurse financiare, zone lovite de crize economice (zone miniere: Valea Jiului, de exemplu), segmente largi ale populației de romi;

– condiții naturale/sociale care afectează advers colectivitățile/condiția umană : catastrofele naturale, dar și riscul unor asemenea catastrofe (problema preîntâmpinării catastrofelor posibile); războaie, conflicte sociale majore – între grupuri etnice ; boli cum este SIDA, cancerul sau bolile cardiovasculare;

– comportamente individuale și colective care afectează advers celelalte persoane -criminalitatea, violența, discriminarea;

– proasta fucționare a unor instituții: corupția, ineficienta;

– deficit de capacități individuale și colective de acțiune – educație scăzută, indisciplină de muncă, capital social scăzut;

– deficitul capacităților instituțiilor responsabile de a acționa ;

– deficit al comportametului/stării societății în raport cu valori importante: libertate, democrație, respectul demnității umane, oportunități egale, coeziune socială, egalitate ;

– apariția unor oportunități de dezvoltare: integrarea în Uniunea Europeană, apariția pentru o firmă a unor noi piețe.

Problemele sociale și dezvoltarea socială

Dinamica sistemelor sociale poate fi, în mare măsură, explicată prin comportamentul față de problemele sociale. Societatea poate să își ignore problemele, intrând progresiv în criză, să adopte soluții cu efecte negative, potențial dezastruoase, să oscileze între abordarea unei soluții și ignorarea ei sau să adopte soluții suficient de eficace.

În societățile tradiționale multe probleme fie persistă indefinit, fie sunt soluționate printr-un proces spontan de schimbare a condițiilor care le-au generat.

Printre caracteristicile importante ale societăților moderne se numără asumarea problemelor sociale și, tot mai mult, abordarea strategică planificată a acestora. Soluționarea problemelor este, inevitabil, inclusă în procesul de dezvoltare socială. Din acest motiv, tematica problemelor sociale devine o componentă esențială a paradigmei dezvoltării sociale. Ea este baza dezvoltării sociale, dar și punctul de pornire și elementul său central. Abordarea tradițională este caracterizată printr-un proces predominant spontan de reacție la probleme. Abordarea actuală, orientată spre dezvoltare socială, este caracterizată prin punerea soluționării problemelor sociale ca obiectiv al dezvoltării, asociate cu strategii/ planuri/programe de acțiune colectivă.

2.2 Modele de dezvoltare comunitară

2.2.1 Dezvoltarea comunitara prin factori de natura economică – abordari teoretice

2.2.2 Dezvoltarea comunitara prin factori de natura politică – abordari teoretice

2.2.3 Dezvoltarea comunitara prin factori de natura socio-culturala – abordari teoretice