Parteneriat Public Privat
Cuprins
Capitolul I. Concept de parteneriat public privat
Implicarea comunității în producerea bunăstării colective
Conceptul de cetățean și de participare socială în contextul schimbării statului bunăstării
1.3. Implementarea conceptului de reformă a guvernării în contextul reformei sectorului public
1.3.1 Caracteristici ale sectorul public, privat, nonprofit
1.3.2 Noul management public. De ce este nevoie de o reformă a managementului public
1.4 Furnizarea serviciilor publice alternative
1.5 Caracteristicile parteneriatului public privat
Capitolul II Servicii sociale și parteneriatul public privat
Precizări conceptuale privind serviciile sociale
Servicii sociale alternative prin delegarea responsabilității de prestare a serviciilor sociale
2.2.1 Contractarea serviciilor sociale
Procesul de subcontractare
Bibliografie
83 pag
=== Parteneriat Public-Privat ===
Cuprins
Capitolul I. Concept de parteneriat public privat
Implicarea comunității în producerea bunăstării colective
Conceptul de cetățean și de participare socială în contextul schimbării statului bunăstării
1.3. Implementarea conceptului de reformă a guvernării în contextul reformei sectorului public
1.3.1 Caracteristici ale sectorul public, privat, nonprofit
1.3.2 Noul management public. De ce este nevoie de o reformă a managementului public
1.4 Furnizarea serviciilor publice alternative
1.5 Caracteristicile parteneriatului public privat
Capitolul II Servicii sociale și parteneriatul public privat
Precizări conceptuale privind serviciile sociale
Servicii sociale alternative prin delegarea responsabilității de prestare a serviciilor sociale
2.2.1 Contractarea serviciilor sociale
2.3. Procesul de subcontractare
Întroducere
Asigurarea unor servicii cost eficiente în arii din ce în ce mai extinse în baza unor bugete limitate este o mare provocare pentru guvernele statelor dezvoltate sau mai puțin dezvoltate și solicită o abordare principial nouă privind rolul statului în procesul de furnizare a serviciilor publice. Deși concepția despre rolul statului în furnizarea de servicii publice este în continuă dezvoltare, principiile de acordare a acestora rămân să fie comune pentru toate guvernele: echitatea, egalitatea, democrația. Prin alocarea echitabilă a serviciilor publice se înțelege că toți membrii unei colectivități au același drept de a beneficia de serviciul respectiv. Egalitatea se manifestă prin oferirea unui serviciu de o calitate și frecvență, egale pentru toți membrii colectivității. Guvernele trebuie să ia în calcul faptul că serviciile și bunurile publice trebuie prestate în așa manieră încât nici o persoană să nu fie exclusă de la consumul acestora, cea ce va solicita instituției prestatoare de servicii să direcționeze intervenția în funcție de diversitatea nevoilor. Furnizarea democratică a serviciilor solicită statului ca furnizor de servicii publice să ofere un anumit grad de transparență și participare a membrilor comunității în administrarea procesului de furnizare a serviciilor publice, dat fiind că statul este responsabil față de alegatorii săi.
Pentru societățile în care capacitatea instituțională a statului a fost depășită de necesitățile sociale, iar administrația publică, supusă presiunilor de a rezolva o multitudine de probleme de natură socială este în căutarea unor surse suplimentare, implicarea diferitor sectoare, stabilirea relațiilor de colaborare și crearea diferitor forme de parteneriate prin participarea organizațiilor private la furnizarea de servicii sociale finanțate din resurse publice, poate oferi o soluție salvatoare, în condițiile în care nici administrația centrală, nici cea locală nu au capacitatea suficientă de a furniza aceste servicii. Deci, modelul pe care l-au urmat multe guverne a însemnat restrângerea responsabilității statului, de la furnizarea și finanțarea serviciilor sociale publice, exclusiv la finanțarea acestor servicii. Astfel, statul, prin retragerea din funcția sa tradițională de furnizor al serviciilor publice, creează spațiu atractiv pentru instituțiile societății civile, pentru organizații private sau nonprofit. În această situație rolul statului se rezumă la stabilirea priorităților și la finanțarea aceste priorități. Această strategie se încadrează într-o tendință mai largă de degrevare a statului de responsabilități și este legată de tendințele de descentralizare și privatizare a procesului de furnizare a serviciilor publice, care a reprezentat o tendință majoră a anilor 80. Aceste procese s-au produs prin deplasarea unora din funcțiile statului de la administrația centrala către administrațiile locale, prin transferul deciziilor financiare, resurselor și autorității de la nivelul central la regional și local.
O astfel de abordare a permis restructurarea sistemelor de organizare, funcționare și administrare a asistenței din partea statului. Aceste inovații organizaționale au generat dezvoltarea diverselor forme de parteneriat între sectorul public și cel privat în furnizarea de servicii publice.
Parteneriatul public privat introduce o nouă paradigmă în asigurarea bunăstării sociale și este un mijloc pentru atingerea unor scopuri multiple: economisirile în cheltuielile publice, îmbunătățirea calității serviciilor publice, eficientizarea operațiunilor organelor administrației publice și sporirea șanselor de eficacitate a politicilor alese și implementate. Parteneritul public privat stimulează controlul politic, libertatea managerială și transparența activității organelor administrației publice care trebuie să genereze o guvernare realmente mai ieftină, cu servicii de înaltă calitate și programe mai eficiente.
Pentru asigurarea unui parteneriat public privat eficient este deosebit de importantă îmbunătățirea capacităților și abilităților partenerilor de a dezvolta și a se angaja în procese participative vizând schimbarea sau îmbunătățirea cadrului de politică publică. Pe de altă parte, parteneriatul public privat solicită o reformă managerială a instituțiilor publice. Managementul relațiilor public-private solicită capacitate sporită a instituțiilor publice de a dezvolta piața de servicii, de a susține competiția în oferta de servicii sociale, de a elabora noi tehnici în materie de management al procesului de contractare, utilizarea unor mecanisme eficiente de analiză, evaluare și monitorizare a performanței și rezultatelor în cadrul programelor de parteneriat. Totodată este necesară dezvoltarea abilităților și capacităților partenerilor privați și nonprofit de a se implica în diverse forme de parteneriat public privat.
Ca urmare a acestor noi tendințe în furnizarea serviciilor publice, un număr de organizații neguvernamentale au ajuns sa fie implicate activ în oferta de servicii publice, dat fiind că mobilizarea resurselor colective, de cele mai dese ori, este asigurată de societatea civilă. Datorită faptului că există deja alternative pe piață, în care organizațiile private, în special nonprofit, oferă diverse tipuri de servicii în domeniul social, serviciile de asistență socială se pretează foarte bine la contractare. Or această situație trebuie considerată drept punct de pornire în evaluarea anumitor perspective pentru dezvoltarea sistemului de parteneriat public privat. Inițiativele deja existente trebuie luate în considerație în proiectarea politicilor privind parteneriatul public privat în prestarea serviciilor sociale.
În cele două capitole cursul pe care îl propunem pentru analiză face referință la câteva probleme punctuale, legate atât de oportunități de dezvoltare a diverselor forme de parteneriat public privat, dar și la riscurile existente în procesul de implementare a parteneriatelor publice private eficiente
și durabile, astfel încât acțiunile care trebuie întreprinse până la punerea în aplicare a parteneriatului sunt deosebit de importante.
Astfel, primul Capitol ” Concept de parteneriat public privat” pune în evidentă faptul, că dezvoltarea diverselor forme de parteneriat public privat a fost posibilă datorită unui cumul de factori determinanți de natură atât politică, cât și economică: implicarea comunității în producerea bunăstării colective și impactul acestor schimbări asupra programelor sociale; aplicarea conceptului de cetățean și participare socială; implementarea conceptului de reformă a guvernării în contextul reformei sectorului public. Capitolul face o trecere în revistă a serviciilor publice alternative, a conceptului de partenerit public privat, precum și metodelor de operare a acestuia și pune în discuție faptul că schimbările paradigmei statului bunăstării au generat modificări ale mecanismului de prestare a serviciilor publice legate de noile perspective pe care le deschide managementul public performant în activitatea sectorului public și instituțiilor publice. Pentru a dezvolta parteneriate publice private eficiente trebuie luate în calcul și deosebirile dintre sectorul public și cel privat, riscurile și constrângerile legate de aceste forme de cooperare.
Capitolul II “ Servicii sociale și parteneriatul public privat” face o analiză a conceptului privind serviciile sociale, a criteriilor de acreditare de organizare și funcționare a instituțiilor de asistență socială, precum și a standardelor obligatorii de calitate privind serviciile sociale, care trebuie respectate în cadrul unui contract de parteneriat public privat, menționează importanța organizării administrative în domeniul furnizării serviciilor sociale pentru realizarea cu succes a parteneritului public privat. Conceptul de contractare socială, analizat în cadrul capitolului are drept punct de pornire conceptul de dezvoltare comunitară, care poate asigura diverse forme de parteneriate comunitare. Un actor important în realizarea PPP este sectorul nonprofit prin participarea în dezvoltarea serviciilor sociale comunitare. Un loc central în asigurarea parteneriatelor de succes revine procesului de contractare.
Capitolul I. Concept de parteneriat public privat
„Parteneriatul cu societatea civilă” a devenit o temă comună în rândul instituțiilor statale și a organizațiilor ne-guvernamentale, care activează în diferite domenii ale vieții sociale. Deși parteneriatul public privat este recunoscut din ce în ce mai mult ca o soluție cost eficientă în soluționarea diverselor tipuri de probleme abordate atât la nivel central, cât și local, definirea termenului de „parteneriat” tinde a fi controversat în literatura de specialitate. Totuși, înțelegerea comună despre ce este un parteneriat se referă la orice tip de cooperare sau inițiativă între cel puțin două părți, cu scopul obținerii unei cooperări, în care partenerii își definesc într-o formulă exactă rolurile și responsabilitățile în organizarea unor activități de interes comun pentru societate. Din aceast motiv, parteneriatul public privat, considerat drept un vehicul pentru politicile de dezvoltare, a înregistrat, în ultimul timp, o expansiune surprinzătoare în prestarea multiplelor forme de servicii publice. Dezvoltarea diverselor forme de parteneriat public privat a fost posibilă datorită unui cumul de factori determinanți de natură atăt politică, căt și economică. Printre cei mai relevanți factori determinanți putem menționa:
1. Implicarea comunității în producerea bunăstării colective și impactul acestor schimbări asupra programelor sociale.
2. Aplicarea conceptului de cetățean și participare socială, extrem de important în contextul producerii statului bunăstării sociale.
3. Implementarea conceptului de reformă a guvernării în contextul reformei sectorului public.
Implicarea comunității în producerea bunăstării colective
Definirea parteneriatului public privat atât din perspectiva misiuni, cât și e eficienței rezultatelor este bazată în mare parte pe o nouă abordare a rolului statului în producerea bunăstării colective, dat fiind că economia de piață nu conține mecanisme satisfăcătoare pentru a face față situațiilor de dezechilibru sever dintre nevoi și resurse.
În statele moderne producerea bunăstării se realizează pe trei căi complementare: efortul individual, statul bunăstării, dezvoltarea comunitară. Prin efortul său individual,membrii comunității obțin cea mai mare parte a resurselor necesare propriei bunăstări individuale. Principiul moral al societății moderne este responsabilitatea pentru propria bunăstare, efortul pentru obținea resurselor pe piața economică. Însă economia de piață are propriile limite în producerea bunăstării colective. Pe de o parte ea produce intr-un mod insatisfăcător bunurile și serviciile de interes public. Are o capacitate limitată de control. Pe de lată parte, economia de piață structural produce o distribuție inegalitară, astfel încât un segment al colectivității este cronic deprivat de resursele necesare. În acest caz, intervenția instituțiilor publice trebuie orientată și direcționată în funcție de diversitatea nevoilor și în dependență de necesitățile comunitare, centrând efortul pe identificarea și explorarea resurselor proprii ale fiecărei comunități în producerea bunăstării colective.
Din această perspectiva, dezvoltarea comunitară devine o strategie de producere a bunăstării, reprezentând o complementare a strategiilor privind motivarea efortului propriu depus de către membrii comunității, cât și de strategia de dezvoltare a statului bunăstării, pornind de la sursele puțin utilizate: comunitatea și efortul comunitar. Dezvoltarea comunitară se bazează pe ideea că însăși comunitatea este potențial o sursă extrem de importantă de producere a bunăstării datorită capacităților comunităților de a identifica resursele proprii și de a le mobiliza, canalizându-le într-un proces colectiv de rezolvare a propriilor probleme. Utilizarea conceptului de dezvoltare comunitară indică o caracteristică importantă a programelor de acțiune colectivă. Producerea bunăstării colective poate fi realizată, pe de parte, prin programe de reabilitare a condițiilor economice ale comunității( infrastructură, etc.), iar pe de altă parte prin mobilizarea unor resurse colective comunitare.
Pe fundalul sporirii riscurilor sociale și a capacității limitată de intervenție a statului în soluționarea problemelor sociale, programele de dezvoltare comunitară, beneficiind de inițiativă locală și mobilizând combinat resurse naționale și locale, oferă o abordare complementară absolut necesară. Orice comunitate deține resurse importante, a căror utilizare oferă posibilitatea soluționării eficiente a unei game largi de probleme comunitare:
Resurse financiare. Dacă unele proiecte de interes comunitar nu pot fi dezvoltate pe seama dificitului bugetar, dezvoltarea unor mecanisme de mobilizare și utilizare a resurselor economice individuale poate fi o soluție salvatoare.
Resurse de muncă. Orice comunitate are un potențial enorm de resurse umane care poate fi mobilizat pentru atingerea unor obiective de interes comunitar.
Resurse naturale. De multe ori comunitatea deține în proprietate resurse naturale , care pot fi utilizate în programe de interes comunitar.
Resurse de solidaritate. Comunitatea poate să elaboreze propriile mecanisme de formare și consolidare a unei solidarități colective.
Resurse de capacități. În orice comunitate există capacități profesionale în diferite domenii care pot fi utilizate în programe de interes comunitar. Inițiativa și inovația individuală trebuie utilizate în cadrul acțiunilor comunitare.
Dat fiind că societatea actuală reprezintă un deficit sever în sfera mecanismelor de organizare a programelor de interes colectiv cu participare colectivă, termenul de dezvoltare comunitară se referă în principal la reabilitarea condițiilor comunitare, care vizează nu numai realizarea unor bunuri de interes comunitar, dar și crearea capacităților de acțiune comunitară a tuturor actorilor comunitari.
Deci, pentru a fi capabil să elaboreze și să implementeze eficient politicile, statul are nevoie de sprijinul grupurilor sociale importante, dat fiind că stabilitatea și spiritul de participare a actorilor comunitari facilitează elaborarea politicilor, asigură implementarea eficientă a acestora și, în final, generează reducerea substanțială a consumului de resurse publice.
O acțiune de tip comunitar presupune o combinare complexă de actori comunitari. Prin actori comunitari vom înțelege totalitatea instituțiilor guvernametale și neguvernamentale, inclusiv private, care joacă un rol determinant în producerea bunăstării sociale a membrilor comunității. Actorii comunitari sunt importanți pentru implementarea politicilor sociale datorită costurilor scăzute și eficiente pe care le implică, conformității cu valorile culturale, priorităților comunitare și libertății individuale , dar și pentru că sprijină legaturile existente în comunitate. Din această perspectivă, autoritățile publice locale, în calitate de actori sociali, nu sunt doar reprezentanții în comunitate a autorității centrale, dar și instrumentul public al comunității.
În organizarea și dezvoltarea programelor comunitare de interes general administrația publică locală are un loc central, dat fiind că aceasta are toate competențele necesare pentru a formula politici de interes local în limitele cadrului juridic existent și a competențelor. În virtutea statutului și atribuțiilor sale, autoritățile publice locale dispun și pot mobiliza resurse: financiare, de muncă, de solidaritate, naturale pentru anumite domenii de interes comunitar:
reabilitarea infrastructurii comunitare;
amenajări teritoriale și activități de reabilitare a ecosistemului;
realizarea unor obiective de interes public: școli, spitale, locuri de agrement, complexe sportive;
dezvoltarea de capacități productive atât de tip individual, cît și cooperativ, prin stimularea dezvoltării de afaceri, a creării de locuri de muncă;
creșterea securității individuale și colective care reprezintă pentru societățile actuale, extrem de vulnerabile, obiectul frecvent al acțiunilor comunitare;
forme permanente de suport și întrajutorare (sprijinul pentru tinerii căsătoriți, pentru persoanele în dificultate – bătrâni, orfani, copii abandonați, mame singure etc.)
Dar, capacitatea unei instituții publice este determinată nu doar de modul de organizare internă, dar și de măsura în care este legat de societate, problemele căreia trebuie să fie soluționate prin intermediul unor politici adecvate orientate spre producerea bunăstării și care trebuie să implice toți actorii comunitari. Tendința occidentală contemporană este de a sparge monopolul de stat al politicilor sociale și de a-l orienta spre sectorul nonprofit și spre comunitatea locală.
Dar pentru aceasta este nevoie ca instituțiile statale să renunțe la monopolul tuturor serviciilor sociale, sprijinind organizațiile locale, nonguvernamentale să preia unele activități de soluționare a nevoilor comunității. Astfel, are loc restrângerea responsabilității statului, de la furnizarea și finanțarea serviciilor sociale publice, la finanțarea acestor servicii. Administrația publică centrală și locală deleagă un șir de responsabilități specifice privind gestiunea serviciilor sociale către instituții neguvernamentale realizând diverse tipuri de contracte, pornind de la subsidii și granturi până la privatizarea unor servicii. Această strategie dezvoltă conceptul de împuternicire locală, care încredințează responsabilități sporite colectivității locale, delegându-se autoritatea și slăbind centralismul administrativ.
Astfel, se încearcă o descentralizare a serviciilor, adică statul este pus în situația în care trebuie să se retragă din funcția sa de principal furnizor de bunăstare, asumându-și rolul de coordonare și monitorizare a activităților unor agenți care vor presta servicii direct în comunitate. Descentralizarea devine cadrul necesar al acestui proces, deschizând o posibilitate nouă: completarea resurselor obținute prin sistemul standard de impozite și taxe, cu noi forme de mobilizare a unor resurse locale suplimentare, contribuții financiare și în muncă. Din acest motiv, descentralizarea este un obiectiv de bază al funcționării eficiente a comunităților. Desconcentrarea presupune transferul unor funcții preponderent administrative la nivel local, in timp ce responsabilitățile politice rămân în continuare avatarul organismului central. Ceea ce se deleagă în acest caz sunt acele aspecte legate atăt de administrarea activităților la nivel local sau regional, în vederea creșterii gradului de flexibilitate și a eficacității serviciilor furnizate, cat și a responsabilității față de beneficiar și de nevoile locale, acestea fiind argumentele aduse în favoarea desconcentrării. Această perspectivă este susținută de argumentul creșterii libertății individuale, prin sporirea autonomiei locale și a ajustării serviciilor publice la nevoile locale și individuale.
Rolul statului și a instituțiilor publice devine unul de formulare a strategiilor, monitorizănd aplicarea acestora, fără însă a interveni direct. Statul își stabilește criteriile de performanță ce trebuie îndeplinite de către cei care vor furniza respectivul serviciu. În plus, se deleagă o serie de responsabilități la nivel local și în ceea ce privește asigurarea fondurilor pentru a se acorda anumite beneficii. Resursele financiare nu vor mai veni exclusiv de la nivel central, ci vor trebui asigurate de la bugetul local; pentru aceasta este necesar ca acest buget sa fie astfel constituit, încât sa poată acorda cetățenilor beneficiile stabilite prin lege.
Astfel are loc legitimarea unui parteneriat comunitar cu implicarea diverșilor actori comunitari, în care părțile alocă resurse, își asumă responsabilități pentru realizarea unui scop comun, iar distribuția riscurilor și beneficiilor este împărțită în mod echitabil. Parteneriatul este o modalitate de extindere a solidarității și responsabilității pentru sfera publică. Parteneriatele în dezvoltarea serviciilor sociale constituie soluția pentru multiple probleme și situații care vizează diverse categorii de persoane dezavantajate sau în situații de risc. În contextul elaborării strategiei de acțiuni este extrem de important de a determina, deopotrivă cu alte elemente, structurile și grupurile care, de asemenea, sunt interesate în soluționarea problemei și care pot deveni parteneri.
Promovarea parteneriatelor între administrația publică și alți actori sociali, inclusiv organizațiile neguvernamentale în soluționarea unor probleme ale comunității, colaborare care implică arii extrem de complexe și vaste, variind între colaborare și presiune, devine un deziderat al instituției publice. Organizațiile neguvernamentale sunt un mediator între stat și populație, plasând adoptarea deciziilor în afara cadrului îngust al elitei politice, organizând un dialog public la subiectele – cheie de dezvoltare a comunitații. Organizațiile neguvernamentale sunt caracterizate printr-o mai mare mobilitate în ceea ce privește modul și direcțiile lor de acțiune. Dinamismul lor este relevant în ceea ce privește capacitatea comunității de a reacționa rapid la propriile sale nevoi, catalizând resurse pe care administrația publică nu le are. Datorită experienței de auto-organizare și gestionare, profesionalismului acumulat, organizațiile neguvernamentale reprezintă niște resurse semnificative umane și intelectuale, care pot contribui la elaborarea politicii statului în cele mai diverse domenii.
Acest tip de parteneriat se poate referi la o varietate de relații:
1. identificarea problemelor comunitare de interes comun. Participarea și implicarea actorilor comunitari în identificarea și implementarea proiectelor ajută comunitățile să obțină o experiență reală de colaborare a administrației publice locale cu agenții economici, societatea civilă, diferite instituții și organizații și face referință la planificarea acțiunilor comune pentru soluționarea problemelor, colectarea mijloacelor financiare, valorificarea resurselor locale, distribuirea responsabilităților și obligațiunilor.
2. participarea societății civile la elaborarea și implementarea politicilor publice. Planificarea în comun și includerea populației în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea locală și regională este un proces inițiat în vederea remedierii cu succes a unei situații cu participarea tuturor celor interesați și reprezintă un proces complex și etapizat, care conduce la luarea deciziilor la nivel local, cu participarea comunităților. Participarea ONG la elaborarea politicilor publice poate fi realizată prin consultarea organizațiilor de către administrație, fie punctual, fie in mod permanent. Potrivit unor specialiști din domeniul planificării dezvoltării comunității, care include în sine și dezvoltarea serviciilor sociale, ONG-urile sunt printre grupurile țintă care este necesar să fie implicate în procesul de planificare, care trebuie să cuprindă diagnoza problemelor sociale ale comunității locale și modalitățile de acțiune pentru soluționarea lor. Datorită atributelor unei organizații ne-guvernamentale, cum ar fi teritorialitatea și implicarea în soluționarea problemelor comunitare, ONG-urile au capacitatea să mobilizeze dinamismul populației la nivel local. Implicarea ONG-urilor și a comunităților locale în procesul de luare a deciziilor la nivel local, care este denumit „procesul participativ”, de cele mai dese ori se manifestă prin semnarea diverselor acorduri de colaborare între ONG-uri și autoritățile publice în vederea obținerii anumitor obiective strategice de dezvoltare.
3. Prestarea unor servicii publice și formarea rețelelor de referință a serviciilor pentru diferite categorii de beneficiari în dependență de competențele fiecărui partener deseori conduce la contractarea ONG-urilor pentru prestarea serviciilor sociale. În loc să dețină monopolul tuturor serviciilor, autoritățile publice trebuie să sprijine organizațiile locale sau naționale care pot prelua unele activități, inclusiv oferind o finanțare totală sau parțială a acestora.
Astfel, în cadrul procesului de elaborare și implementare a politicilor publice, un rol deosebit revine comunității care nu este “ doar beneficiarul pasiv al economiei sau al beneficiilor sociale oferite de către stat”, ci are propriile resurse pe care le poate mobiliza și “poate dezvolta mecanisme specifice de producere a bunăstării, complementar cu și în prelungirea celor ale economiei și statului.” Demersul privind importanța modificării rolului statului în producerea bunăstării pune în evidență faptul că „politicile publice nu se preocupă doar cu cei trei E – economie, eficiență și eficacitate, ci în egală măsură cu cei doi P – participare și politică " (W. Parsons, 1995). Instituțiile guvernamentale având ca principal obiect de activitate formarea și aplicarea politicilor publice sunt chemate să pună în aplicare o rețea de decizii legate între ele privind alegerea obiectivelor, a mijloacelor și a resurselor alocate, astfel încât acțiunile și programele coordonate de intervenție, realizate de guvern (la nivel central sau local) să asigure modificarea mediului economic, social, cultural al actorilor sociali.
Astfel, instituțiile publice trebuie să se asigure că toate deciziile luate la toate etapele ciclului unei politici publice au fost de natură participativă și reflectă așteptările cetațenilor. Prin ciclu de politici publice vom înțelege un șir de acțiuni sociale interdependente: 1) stabilirea agendei – procesul prin care problemele ajung în atenția publicului și a instituțiilor guvernamentale. 2) formularea politicilor – procesul prin care sunt definite, evaluate, acceptate sau respinse politici alternative de soluționare a unei probleme aflate pe agendă; 3) luarea deciziilor – procesul prin care instituțiile guvernamentale adoptă o anumită alternativă pentru soluționarea unei probleme; 4) implementarea – procesul prin care instituțiile guvernamentale aplică politica, fac trecerea de la o decizie teoretică la una practică; 5) evaluarea – procesul prin care rezultatele politicilor sunt monitorizate și evaluate, putând conduce la reconceptualizarea problemei și a soluțiilor propuse. Deci, prin politicile publice, statul trebuie să asigure respectarea interesului public prin care este atins obiectivul principal al unei administrații publice: satisfacerea la un nivel calitativ înalt a intereselor și nevoilor comunităților în beneficiul colectivităților respective, or, acest deziderat poate fi atins prin stimularea participării sociale.
Conceptul de cetățean și de participare socială în contextul producerii bunăstării colective
Participarea socială crează un cadru de discuții nu doar asupra necesității creșterii eficienței, eficacității și flexibilității administrației publice, dar abordează și responsabilitatea socială a indivizilor ca un act de angajare a individului în procesul interacțiunii sociale. Concepând responsabilitatea ca o asumare a răspunderii față de rezultatul acțiunii sociale a omului, se admite ideea că acțiunea socială este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilității. Implicând drepturi și obligații, calitatea de cetățean presupune faptul, că indivizii participă în viața socială, sunt consultați cu privire la anumite decizii care se iau și care îi vizează în mod direct. În acest context apare o întrebare foarte provocatoare: de ce să implicăm cetățenii în procesul de luare a deciziilor? Câțiva factori de bază au motivat statele să-și orienteze atenția asupra consolidării relațiilor cu cetățenii, inclusiv participarea scăzută la alegeri, scăderea numărului de membri de partid și încrederea în declinul instituțiile publice. Apelul pentru o mai mare transparență și responsabilitate guvernamentală a sporit, ca o consecință directă a sporirii interesului publicului și a presei asupra acțiunilor guvernului și a manierei în care se iau deciziile politice și cele administrative în materie de alocare a fondurilor publice. Din anii '80, începe să se discute tot mai mult în termeni de reformă a guvernării în scopul instaurării unei bune guvernări, accentul căzând pe creșterea performanței în gestionarea banului public, pe îmbunătățirea relației dintre Stat și Cetățean, dintre Guvern și Societatea Civilă, pe stabilirea unui parteneriat eficient și durabil între guvern, cetățeni și societatea civilă. Astfel, în toate statele au apărut noi forme de reprezentare și participare în elaborarea și implementarea politicilol publice, în care rolul cetățeanului devine unul de partener. Din această perspectivă, promovarea relațiilor de colaborare între administrația publică și alți actori comunitari prin stimularea parteneriatelor între aceste părți reprezintă o opțiune în favoarea democrației și a unei evoluții democratice a proceselor dintr-o societate.
Buna guvernare, este tot mai mult recunoscută drept un factor esențial pentru dezvoltarea economică și stabilitatea socială. Crearea unui guvern deschis și transparent este o provocare pentru toate statele dat fiind că trebuie instituite mecanisme funcționale prin care vor spori oportunitățile pentru cetățeni de a participa la luarea deciziilor și de a fi consultați și implicați în procesul de guvernare.
Printre principiile larg acceptate ale bunei guvernări sunt: deschidere, adică guvernul ascultă cetățenii și mediul de afaceri și ia în calcul sugestiile acestora în procesul de proiectare și implementare a politicilor publice; transparență, ceea ce înseamnă că informația cu privire la activitatea guvernului ce urmează a fi diseminată publicului trebuie să fie credibilă, relevantă și oferită rapid; responsabilitate, cea ce va solicita funcționarilor publici să fie responsabili pentru acțiunile întreprinse, să elaboreze legi clare, transprente și pe înțelesul cetășeanului, să aplice mecanisme pentru consultare și participare socială, iar serviciile pe care le oferă trebuie să asigure eficiență și efecacitate. Aceste principii reprezintă fundamentul pe care trebuie construit guvernul deschis – unul care e mult mai accesibil, responsabil, transparent în operațiuni și stimuleată participarea socială.
1.3. Implementarea conceptului de reformă a guvernării în contextul reformei sectorului public
Implementarea conceptului de reformă a guvernării este un reper important teoretic și practic care ne poate ajuta în înțelegerea conceptului de parteneriat public privat și totodată poate fi considerat unul din cei mai importanți factopri determinanți ai apariții acestuia. Instituirea și imlementarea parteneriatului public privat în furnizarea serviciilor publice cost-efective și eficiente implică abordări privind schimbarea paradigmei guvernării în contextul reformei sectorului public, caracterizat prin adoptarea unor tehnologii ale managementului din sectorul privat în administrarea instituțiilor publice. O astfel de abordare are drept scop asigurarea eficienței, transparenței și responsabilității în gestionarea politicilor publice.
Din punct de vedere legal, o relație de parteneriat public privat este definită drept colaborare dintre diverși actori în vederea atingerii unui scop comun cu impact sesizabil în comunitate prin care este asigurată totodată combinarea avantajelor specifice sectorului privat ( competitivitate, eficiență) și a sectorului public, care are responsabilități directe în fața comunității pentru eficiență și transparență în utilizarea banilor publici. Dacă e să analizăm PPP din punct de vedre al beneficiilor pe care le poate aduce comunității, vom constata utilitatea acestuia prin modul în care sunt abordate problemele de interes public datorită îtroducerii modificărilor în managementul sectorului public. Managementul public reprezintă ansamblul proceselor și relațiilor de management, bine structurate, existente între componente ale sistemului administrativ, prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile, procesele de acțiune, și/sau se planifică, organizează, coordonează , gestionează și controlează activități ce satisfac interesul public. Eficiența și eficacitatea sunt standarde importante în determinarea performanțelor administrației publice. Eficacitatea reprezintă fundamentul, baza succesului, iar eficiența este condiția minimă de supraviețuire, de continuare a funcționării după ce succesul a fost obținut.
Este adevărat că există unele dificultăți în măsurarea performanțelor sectorului public, în comparație cu cel privat. În modelul tradițional s-a presupus că organizarea birocratică va avea ca rezultat automat eficiența. Adesea nu se știa ce se produce, cât de bine se produce, al cui era meritul sau vina, sau cine era un bun muncitor. Acum, majoritatea instituțiilor publice trebuie să își dezvolte indicatori ai performanței proprii, să măsoare progresele înregistrate spre atingerea scopurilor declarate. Iar aceste performanțe pot fi obținute prin preluarea în activitatea sectorului public a unor metode de operare a sectorului privat, deși totdeauna vor exista diferențe majore între aceste două sectoare. Cunoașterea diferențelor și capacitatea de suplinire a competențelor acestor două sectoare este una din garanțiile succesului parteneriatului public privat.
Caracteristici ale sectorul public, privat, nonprofit
Care sunt totuși caracteristicile cele mai relevante ale sectorul public și ale celui privat care trebuie luate în considerație la dezvoltarea parteneriatului public privat? Multitudinea organizațiilor este una din caracteristicile dominanate ale vieții sociale contemporane. Încercarea de a introduce o clasificare în varietatea organizațiilor s-a concretizat în separarea celor private pentru profit sau ale pieței de organizațiile publice instituite de stat pentru elaborarea, promovarea sau aplicarea propriilor politici. În felul acesta s-ar circumscrie două sectoare distincte ale vieții sociale: sectorul public și sectorul privat. Recent s-a conturat și cel de al treilea sector, cel nonprofit sau sectorul independent.
Analiza diferențelor dintre sectoare devine deosebit de relevantă în momentul în care se dorește dezvoltarea diverselor forme de parteneriat. Gestionarea afacerilor publice în scopul asigurării interesului public de către instituții solicită o guvernare eficientă, coerentă și dreaptă. Prin interese publice cu caracter general, adresate tuturor cetățenilor, întregii colectivități sau prin interese publice speciale adresate unei anumite localități, vom înțelege interesele indivizibile ale unei comunități pentru satisfacerea cărora sunt furnizate bunuri publice. De foarte multe ori, însă, datorită mecanismelor ineficiente de identificare și gestiune a problemelor comunităților, majoritatea autorităților publice se confruntă cu dificultăți de natură politică, financiară, tehnologică, organizațională în organizarea și prestarea serviciilor publice de calitate. Pe de altă parte, funcționarii publici trebuie să justifice fondurile guvernamentale pentru prestarea directă a serviciilor publice.
În ciuda faptului că parteneriatul public privat este recunoscut din ce în ce mai mult ca o soluție cost eficientă în soluționarea diverselor tipuri de probleme, în care partenerii își definesc într-o formulă exactă rolurile și responsabilitățile, liderii guvernamentali, care proiectează și implementează programe politice, vor întămpina foarte multe dificulțăți la luarea deciziei, dacă să ofere resurse și autoritate pentru a implementa diferse programe instituției publice sau celei private. Dacă o funcție trebuie realizată în cadrul sau în afara Guvernului, reprezintă o problemă destul de complexă, care are tangențe cu valorile personale și opiniile privind relațiile dintre individ și stat, precum și cu un șir de probleme complexe de ordin managerial.. Aceasta e o decizie pe care managerii guvernamentali trebuie să o ia în fiecare zi. În acest scop se cer a fi elaborate și argumentate un set de principii, care ar ghida distribuirea sarcinilor între sectorul public și cel privat pornind de la ideea că parteneriatul public-privat are nevoie de compatibilitatea scopurilor între parteneri, de coordonarea deciziilor și de hotărârea de a pune împreună resurse pentru realizarea scopului comun împărtășit. Aceste caracteristici nu se aplică numai parteneriatului public-privat, ci oricărui tip de parteneriat. Din această perspectivă, analiza diferențelor dintre aceste două sectoare pentru dezvoltarea oportunităților și formulelor de colaborare devine deosebit de relevantă.
De fapt putem identifica șase criterii conform cărora vom face distincții între cele două sectoare și fac refeință la:
1. autoritatea guvernamentală și libertatea individuală, ce este legitim ca guvernarea să impună și libertatea de acțiune individuală;
2. alocări publice ( pentru consum, dar și investițiile guvernamentale) și alocări private: consumul și, respectiv, investițiile private, care se realizează din venitul net – din care au fost extrase taxele;
3. transferuri publice și cele private. Cum redistribui statul veniturile sale este o problemă de mare importanță pentru toți membrii societății: spre exemlu cât din bugetul de stat revine educației sau sănătății sau culturii sau cercetării;
4. proprietatea publică și proprietatea privată;
5.contractările publice și cele private. Statul poate să ofere un bun fară ca el însuși să îl producă: de pildă, prin contracte cu firme particulare sau prin concesionare către unele firme private a anumitor activități.
6. angajații în sectorul public și angajații în sectorul privat.
Totuși, în sistemele dezvoltate, de multe ori este dificil de a face o distincție clară între organizații publice și private.
Două dintre cele mai utilizate criterii de a analiza publicul și privatul sunt proprietatea și finanțarea. De obicei, se presupune că organizațiile publice sunt proprietatea guvernului, în timp ce organizațiile private sunt în proprietatea unor indivizi sau a unor grupuri din afara domeniului guvernamental.
Organizațiie publice, de regulă, sunt finanțate după criteriul de număr al beneficiarilor (numărul de bolnavi, numărul de copii, numărul de crime procesate, etc.) și, foarte rar, după criteriul de rezultat produs. Organizațiile publice sunt focusate pe inputuri/intrări și nu pe rezultate/outputuri. Astfel, sunt descurajate să producă rezultate. În sectorul comercial există o regulă clară și transparentă: rentabilitatea, profitul acționarilor pe fiecare dolar investit. În sectorul public , în lipsa sistemelor și practicilor de responsabilitate, accountability (transparență), există tendința de a transfera resursele în scopul maximalizării propriilor resurse organizaționale în detrimentul altor scopuri.
Activitățile manageriale pot fi cel mai bine analizate din perspectiva a patru grupuri esențiale de activități, adică palnificarea, organizarea, motivarea și controlul. O parte din aceste caracteristici se leagă de natura specifică a entităților cu funcții și misiuni diferitе. Diferențele dintre misiunile celor două sectoare se observă cel mai bine atunci când analizăm modul în care acestea sunt guvernate. Pe de-o parte, avem organizații ierarhizate birocratic, iar pe de altă parte găsim organizații antreprenoriale, având structuri de guvernare flexibile. În timp ce pentru organizațiile private managementul este responsabil în fața proprietarilor sau/și deținătorilor de acțiuni, pentru organizațiile publice responsabilitatea generală este la nivelul cetățeanului plătitor de taxe.
Organizațiile private funcționează într-un mediu foarte bine structurat, cu reguli clare, cel economic. Organizațiile publice funcționează într-un mediu mai tensionat și neclar, mediul politic. In timp ce pentru organizațiile private de tip profit succesul unei activități este foarte clar, el măsurându-se în profitul obținut, pentru organizațiile publice măsura acestui succes devine mult mai complexă și greu de evaluat. Aceasta se datorează faptului că sectorul public are sarcini mai complexe și mai ambigue, mai multe probleme în implementarea unei decizii; mai mulți oameni angajați, cu motivații mai diverse; preocupare sporită față de compensarea eșecurilor pieței. Dat fiind că asigurarea interesului public este cel pentru care funcționează sau trebuie să funcționeze, o instituție publică necesită un minim nivel de sprijin al colectivității, mult mai ridicat decât cel din sectorul privat.
Organizațiile birocratice rareori realizează obiectivele propuse pentru că nu le cuantifică prin indicatori la nivel de rezultate. O altă tipologie mult mai cuprinzătoare pune în evidență modul diferit de control și monitorizare a activităților. Astfel, dezvoltarea și controlul sectorului privat este realizat, în mare parte, de către proprietarii privați dar și de regulile pieții, pe când sectorul public – de către instituții abilitate cu funcții de guvernare, Guvern central și local, precum și de organe de control. Conceptul de valoare adăugată socială și publică este un criteriu principal de funcționare al organizației. Organizațiile antreprenoriale abordează altfel scopul activității lor. Maximaliizarea resurselor organizaționale este o realitate contrastă conceptului de valoare publică și socială care încurajează și reflectă iresponsabilitatea organizației față de constituenții săi.
Resursele umane reprezintă principala resursă în organizație. Acesta este un adevăr practic. In societățile moderne managementul resurselor umane este centrat pe activități de planificare a resurselor umane, stimulează dezvoltarea profesională în organizație și practică evaluarea, implicit stimularea performanțelor profesionale individuale. In organizațiile unde resursele umane sunt gestionate strategic, luând în considerație schimbările continue din mediul extern, se creează un nucleu de angajați cu performanțe profesionale și personale înalte, care pot reacționa flexibil și promt la schimbările și provocările externe. Capacitatea organizației de a crea nucleul dat determină abilitatea organizației de a supraviețui și răspunde adecvat concurenței crescânde în societate. Atragerea și menținerea persoanelor talentate, competente în organizație nu este un exercițiu simplu. Leadershipul organizației va trebui să găsească modalitatea optimă de a stimula motivația fiecărui angajat de a face parte dintr-o echipa creativă și energică, de a acorda un grad rezonabil de autonomie. Din această perspectivă, managementul antreprenorial practică crearea echipelor eficiente în organizație și descentralizează puterea. Performanțele profesionale obținute sunt compensate și stimulate prin oportunități pentru dezvoltare profesională continuă. Managerii acestor organizații înțeleg importanța performanței și schimbă regulile de joc prin producerea rezultatelor, prin îmbunătățirea performantei, organizarea activității pe baza criteriilor de rezultate/impact. De foarte multe ori, managerii instituțiilor publice, recurgând la soluții simple și rapide, opun o rezistență internă la schimbări datorată absenței agenților schimbării și absenței unei viziuni stratgice cu privire la schimbări directe, fapt care generează, de multe ori, eșecul în înlăturarea obstacolelor. Managerii publici nu apreciază nevoile cetățenilor la justa valoare datorită mecanismelor ineficiente de identificare a problemelor comunităților, precum și absenței strategiilor de dezvoltare a resurselor umane implicate în instituțiile publice. Managerii, atăt din sector public, căt și din cel privat trebuie să posede o viziune clară a obiectivelor și a mijloacelor de realizare a acestora și, de cate ori este cu putință, să măsoare aceste performanțe în raport cu obiectivele și să înțeleagă căt mai bine posibil care sunt resursele și modalitățile cele mai eficiente de a le investi.
Deci, diversitatea formelor de cultură organizațională implicate în managementul proiectelor de natură public privat pot aduce o valoare adăugată dacă vor fi ghidate de principiile noului management administrativ, cea ce va genera eficiență, calitate și neexcludere.
În domeniile unde piața nu este funcțională, iar guvernul nu este eficient, apare un al treilea sector, organizațiile non – profit. Deși organizațiile non-profit pot fi definite drept organizații private, acestea sunt distincte de guvern și organizațiile private profit. Organizațiile non-profit diferă de cele profit, deoarece acestea tind să fie determinate de o anumită misiune, proprietatea aparține organizației și nu se distribuie între acționari, precum în cadrul firmelor private.
Organizațiile non-profit sunt private în formă și publice prin finalități, oferind consumului comunităților bunuri colective sau produse cu utilitate publică ( servicii de sănătate, educative, culturale, protective etc), sunt ghidate de pricipiul nondistributivității profitului între cei care le dețin în proprietate sau le conduc, sunt independente de instuțiile și aparatul guvernamental, dispunănd de mecanisme de conducere autonomă similare cu cele ale organizațiilor pentru profit, presupun participarea membrilor și sub formă de voluntariat într-o proporție variabilă, dar oricum inevitabilă.
O organizație neguvernamentală trebuie să îndeplinească următoarele criterii:
Să funcționeze ca entitate structurată – poate face dovada unei anumite structuri organizaționale instituționalizate (deține mecanisme interne de decizie, elaborează și respectă în activitățile desfășurate reguli și proceduri proprii de funcționare, etc.). Cel mai adesea, aceste instituții sunt înregistrate ca persoane juridice.
Să fie de natură privată – este instituțional separată de autoritățile publice (fapt care nu exclude finanțarea din bugetul public), fiind constituită pe baza exercitării drepturilor la libera inițiativă și libera asociere.
Să respecte criteriul non distribuției profitului – poate genera venituri, respectiv obține “profit” din activitățile desfășurate, dar acestea nu pot fi distribuite membrilor sau organelor de conducere, ci sunt folosite doar pentru atingerea obiectivelor declarate.
Să se auto-guverneze – are capacitatea de a-și asuma decizii privind funcționarea internă sau relațiile cu alte instituții în mod independent, iar structurile de conducere nu sunt dominate de reprezentanții autorităților publice.
Să fie voluntare – se bazează, în general, pe implicarea voluntară în acțiunile pe care le desfășoară (fapt care nu exclude posibilitatea angajării de personal) sau în procesul de conducere.
Să fie de interes public – servește unor scopuri de interes public sau contribuie la realizarea binelui public.
Pe lânga criteriile obligatorii, mai sunt utilizate și doua criterii cu valoare de recomandare:
Să fie nemisionare – nu are ca scop promovarea unei anumite religii (cazul bisericilor), dar poate avea ca scop educația religioasă;
Să nu se implice direct în promovarea sau susținerea candidaților sau formațiunilor politice, dar pot desfasura activități specifice cu scopul influențării politicilor publice.
Multe ONG împărtășesc cu guvernul aceeași preocupare pentru organizarea și furnizarea serviciilor comunitare de interes public. ONG constituie un cadru de participare cetățenească, ceea ce facilitează participarea comunității la furnizarea mai eficientă a bunurilor și serviciilor prin mobilizarea și concentrarea intereselor și resurselor. În comparație cu organizațiile statale, ONG sunt avantajate prin a avea o mai mare flexibilitate organizațională și managerială în organizarea serviciilor publice; mai puține costuri operaționale (anumite costuri sunt acoperite de către donații private și eforturi ale voluntarilor, plus un set de valori care nu pun accent pe profitul individual în prestarea serviciilor pentru comunitate); o mai mare legitimitate sau acceptare în comunitate. În cadrul managementului organizațiilor non-profit se pot distinge anumite atribuții similare cu cele ale managementului agențiilor guvernamentale, dar care diferă în mai multe privințe importante. Managerii sectorului non-profit trebuie să combine fonduri din diferite surse, inclusiv donații, contracte, subvenții, granturi și să administreze fondurile într-o manieră care oferă responsabilitatea necesară pentru diferiți actori. Managerii trebuie să planifice strategic activitățile într-un mediu caracterizat prin competiție pentru fonduri, eforturi voluntare și suport comunitar. De cele mai multe ori, managerii trebuie să se preocupe de rezultatele lucrului efectuat implicând costuri minimale, cu angajați care posedă un înalt grad de deschidere și flexibilitate.
Organizațiile nonguvernamentale au caracteristici ce aparțin atât sectorului public, cât și sectorului privat. Ele au flexibilitatea specifică sectorului privat și au mai puține constrângeri în activitate decât sectorul public. Prin recunoașterea statutului de utilitate publică organizații nonguvernamentale sunt mult mai aproape de sectorul public decât de cel privat în abordarea scopurilor propuse și a mijloacelor utilizate în atingerea lor. Prin combinația de caracteristici specifice ambelor sectoare, organizațiile nonguvernamentale sunt foarte adecvate ca parteneri în formule de tip public-privat.
Totodată, trebuie să menționăm că cele trei sectoare diferă, iar diferențele trebuie luate în calcul în procesul de elaborare a cadrului pentru a decide când și în ce domenii poate fi dezvoltat parteneriatul public privat. Datorită caracteristicilor distinctive între public, privat și organizații non-profit, apar câteva întrebări: Care sunt implicațiile pentru strategia programului de management? Poate fi implementată politica publică în orice sector? Diferențele sectoarelor afectează implementarea programelor publice?
Din capul locului trebuie să menționăm că anumite funcții, cea politică și de reglementare, de monitorizare și control vor rămîne în orice sutuație responsabilitatea directă a sectorului public, reprezentat de instituții publice de competență națională sau locală. Utilizând criteriul ideal de eficiență, sunt identificate câteva motive majore în baza cărora sectorul public își asumă responsabilitatea pentru un bun sau un serviciu care nu poate fi lăsat la latitudinea forțelor pieței: de anumite activități sau servicii sociale ale sistemului beneficiază fiecare reprezentant din societate. Indivizii nu sunt motivați să plătească pentru serviciile de care beneficiază societatea în întregime. Schimbările de pe piață produc efecte numite “factori externi” care solicită remedieri din partea guvernului (reglementarea activităților sectorului privat care afectează mediul înconjurător sau sănătatea și siguranța personală). Astfel, scopul major al guvernului este de a oferi reguli și mecanisme de implementare. Spre exemplu, este posibil să ne imaginăm că un șir de funcții polițienești și judiciare pot fi prestate de către firmele private, dar aceste funcții necesită niveluri extreme de responsabilitate publică și sunt mult mai bine atribuite guvernului.
Servicii în lipsa Clienților care plătesc. Un alt domeniu în care organizațiile private vor fi mult mai puți interesate să participe este domeniul în care nu există clienți evidenți care pot plăti organizației prestatoare de servicii. O astfel de situație este specifică domeniului social. Aici, organizațiile non-profit pot face concurență instituțiilor publice datorită abilității de a recruta personal motivat de scopurile misiunii organuzației și pot contribui finaciar la realizarea programelor prin propriile surse de finanțare. Un motiv pentru care firmele private se implică rar în prestări de servicii sociale este necesitatea de subsidii din partea guvernului și sensibilitate politică pentru a obține beneficii. În situația în care guvernul va decide subcontractarea în domeniul social, cele mai interesate și portivite entități se vor dovedi a fi organizațiiile non-profit. În acest caz, veniturile ONG care vor depăși cheltuielile sunt reinvestite în servicii sau în dezvoltarea capacităților ulterioare ale ONG de a extinde și diversifica aria de servicii. O astfel de abordare oferă guvernului anumite avantaje și beneficii în dezvoltarea parteneriatului public privat – un personal motivat și o organizație care se bucură de o reputație publică pozitivă.
Cele afirmate anterior pun în evidență diferențele dintre cele trei sectoare care impun constrângeri asupra modului de structurare a formulelor de parteneriat public-privat. Dar trebuie spus că, în ciuda acestor diferențe, tocmai existența lor face ca parteneriatul public-privat să fie atât de interesant pentru toate părțile. Sectorul public, privat și cel nonprofit au caracteristici complementare și împreună pot realiza obiective altfel foarte greu de îndeplinit pe cont propriu. Ceea ce, însă, trebuie luat în calcul este faptul că dezvoltarea parteneriatului public-privat se leagă de procesul general de reformă a guvernării și reformă a administrației publice, caracterizate, în principal, prin includerea și adaptarea unor tehnici și metode inspirate de managementul organizaților private în managementul organizațiilor publice pentru a câștiga un plus de eficiență, transparență și responsabilitate în oferta și gestionarea politicilor publice.
1.3.2 Noul management public. De ce este nevoie de o reformă a managementului public
Noul Management Public (NMP), un reper important teoretic și practic care ne poate ajuta în înțelegerea conceptului de parteneriat public-privat, caracterizează o întreagă revoluție conceptuală și de practică administrativă care a avut loc la începutul anilor '80 într-o serie de țări industrializate, precum Statele Unite ale Americii și Marea Britanie. În această perioada guvernele au început să caute răspunsuri la marile probleme sociale și economice apărute din lipsă de eficiență a modelelor vechi, tradiționale de gestionare a afacerilor publice. Conform modelului tradițional, o administrație funcționează sub controlul formal al elitei politice. Există un sistem strict de ierarhie birocratică, cu oficialități anonime motivate de interesul public și care susțin partidele aflate la guvernare. Weber are în vedere șase principii ale sistemului birocratic modern, derivate din conceptul de autoritate legală / rațională: 1) principiul teritoriilor stabile aflate sub o jurisdicție specifică, stabilite în general prin legi sau regulamente administrativ.2) principiul ierarhiei oficiale și a nivelelor de autoritate care presupun o subordonare a cadrelor inferioare celor superioare 3)managementul birocrației moderne care se bazează pe documente scrise, „dosare” ce sunt păstrate 4) managementul birocratic care presupune o pregătire de specialitate 5) persoanele implicate în aceste activități pun pe prim plan exclusiv activitățile și nu rezultatele acestora 6) managementul birocratic urmează anumite legi, mai mult sau mai puțin stabile sau exhaustive, care pot fi invalidate.
S-a constat că răspunsurile rapide și flexibile sunt necesare într-o societate dinamică datorită provocărilor cu care se confruntă organizațiile publice în secolul XXI și care, în cele din urmă, au impus schimbări de gestiune. Aceste tendințe tind să fie rezultatul a doua mari evoluții: adoptarea în gestiunea afacerilor publice a unor metode organizaționale din cadrul sectorului privat și trecerea de la guvern la guvernare. Ultima se referă la utilizarea ascendentă a rețelelor constituite din actori guvernamentali și non-guvernamentali în procesul de implementare a politicilor publice și utilizarea mecanismelor pieței pentru alocarea bunurilor publice și a serviciilor. Astfel, metodele tradiționale de administrare sunt supuse unor reforme substanțiale.
Dacă în sistemul birocratic tradițional, personalul răspundea la stimulenți simpli, fără să ia decizii, astăzi se acordă o mai mare importanță managementului decât administrației, rezultatelor decât mijloacelor. „Un guvern care lucrează mai bine și la mai puține costuri” va rezulta într-un guvern mult mai eficient, efectiv și mai puțin costisitor. Astfel, Noul Management Public, care a luat naștere ca reacție la problemele asociate unei birocrații tot mai extinse, dezvoltate de către instituțiile publice este favorizat de câteva direcții de bază:
a. cererea pentru o echitate socială sporită, considerată temelia unei societăți juste, influențează comportamentul organizațional în distribuirea bunurilor și serviciilor publice, având drept punct de pornire teoria justiției distributive și promovarea egalității între grupuri și în cheltuielile publice. Echitatea socială interzice discriminarea și promovează tratamentul egal în procesul de angajare publică, semnificând faptul că funcționarii guvernului trebuie să ofere aceleași oportunități pentru dezvoltare ca și omologii lor din sectorul privat.
b. cererea pentru democratizare și întărire a capacităților serviciilor publice și împuternicirea indivizilor conduce la eliminarea stratificărilor, coordonare puternică între agenții, implicare a angajaților în identificarea obiectivelor agenției, oportunități pentru participare în procesul decizional, utilizarea grupurilor de lucru contrar formelor ierarhice. Politicile cu privire la condițiile de muncă trebuie să promoveze participarea mai largă a angajaților în procesul de formulare a politicilor.
c. cererea pentru umanizarea serviciului public implică efortul de incorporare a unui set de valori în administrația publică. Importanța relațiilor interpersonale, participarea angajaților și sensibilizarea organizației asupra necesităților angajaților este considerată parte componentă a noii revoluții manageriale asociate cu descentralizarea procesului de luare a deciziilor, dezvoltarea resurselor umane este importantă. Accentul este pus nu doar pe însușirea anumitor sarcini specifice, dar pe învățarea de lungă durată. Procesul de învățare devine o responsabilitate distribuită între angajați și angajatori.
Reforma birocrației devine un scop în sine a unui șir de reforme administrative care au un impact asupra statelor naționale, la un nivel de intensitate internațional diferit:
Reforma inspirată de piață (Market-inspired reform) vizează separarea procesului de reglementare( elaborare de politici) de cel de implementare (administrare) prin intermediul creării unor agenții cvasi-autonome, în care funcționează principiul „plătește pentru performanțe.” Managementul tradițional ierarhic, care practică remunerarea funcționarului public în baza scalei de salarizare în cadrul sistemului public este înlociut de pricipiul de remunerare individualizată, în baza performanțelor. Totodată are loc separarea cumpărătorului de furnizor în cadrul sectorului public prin crearea unei cvasi-piețe, în care responsabilitățile dar și drepturile în administrarea serviciilor publice sunt distribuite între instituții publice și private. În scopul asigurării eficienței serviciilor, ajustării costurilor și beneficiilor acestora la noi condiții și alte nevoi, precum și pentru a elimina duplicările pentru programele regulatorii sau/și sociale este abordată necesitatea evaluării permanente a programelor. Majoritatea ideilor de schimbare au drept punct de pornire afirmația că guvernul va funcționa mai bine dacă este administrat mai bine, precum organizațiile sectorului privat care sunt ghidate de către piață, în care se plătește pentru performanțe.
Reformele, de asemenea, pot fi generate de viziuni mult mai participative ale guvernului, dat fiind că rezultatul așteptat al tuturor acestor reforme este un stat care costă mai puțin, apt să servească mult mai bine publicul larg. Reformele participatorii vizează performanțele organizaționale prin implicarea angajaților și beneficiarilor serviciilor în procesul decizional. Ideea este că angajații posedă cunoștințe despre munca pe care o fac și că beneficiarul înțelege cum ar trebui să funcționeze politicile. Pe de altă parte, multe dintre obstacolele care împiedică realizarea unei politici de succes pot fi înlăturate prin intermediul stabilirii unei expertize în elaborarea regulilor decizionale comune în domeniul. În acest proces trebuie asigurată și stimulată participarea tuturor constituenților, avându-se în vedere celе mai importante etape ale acestuia: planificarea, evaluarea riscurilor și monitorizarea. Reforma participativă solicită un gard sporit de descentralizarea prin care are loc transmiterea responsabilităților privind programele de dezvoltare de la nivel central la cel regional sau local sau către agențiile locale. În acest scop, descentralizarea presupune ca autoritățile locale sa-și poată determina prioritățile. Sunt extrem de importante relațiile interguvernamentale, resursele la care au acces diverse niveluri ale guvernării, politica națională în domeniul disciplinei financiare. Legat de aceste probleme ale descentralizării, C. Zamfir identifica câteva “patologii “ și anume: uneori descentralizarea reprezintă un mod al autorităților centrale de a scăpa de responsabilitatea problemelor pe care ele însele nu le pot rezolva; obligarea autorităților locale să conteze prea mult pe resursele locale, cu un transfer insuficient de la bugetul central la bugetele locale este de natură a menține și accentua dezechilibrele regionale. Delegarea responsabilităților de soluționare a unei game largi de probleme, fără însă a sprijini autoritățile locale să dezvolte competențele necesare este de natură a crea discontinuități si întârzieri în proces, putând crea chiar situații de haos. Procesul de descentralizare este unul de succes dacă este asigurat controlul realizării obiectivelor politice și a standardelor naționale, și există mecanisme de monitorizare a respectării drepturilor acordate prin lege.”(C.Zamfir,1999). Concentrarea, la nivel central, a modului de conducere a unor servicii publice de interes local are ca urmare supraaglomerarea autorităților centrale, ceea ce coduce la rezolvarea întârziată și superficială a problemelor locale. Măsurile și deciziile pot fi luate mai operativ de către autoritățile locale, iar resursele materiale, financiare și chiar forța de muncă folosite centrate pe soluționarea problemelor prioritare ale comunităților, pe care autoritățile locale le cunosc mai bine decât autoritățile centrale.
Reformele de dereglementare în sectorul public pornesc de la afirmația că problemele din guvern nu se referă doar la persoane, dar și la sistemul în care aceșteia trebuie să activeze. Argumentul este că dacă ar fi eliminată birocratizarea excesivă a procesului de luare de decizie în domenii precum personalul, bugetarea și achizițiile, ar putea exista beneficii în eficiență, accentul fiind pus pe concurență.
Reformele generate de noile tehnologii. În acest context trebuie luat în calcul impactul diferitor procese ale globalizării asupra organizațiilor publice (ex. comunicare globală, integrare politică, globalizare economică și efectele sale asupra procesului de marketizare a serviciilor publice).
Impactul acestor reforme asupra activităților organizațiilor publice au generat transformarea noțiunii de „guvern” în „guvernare cooperantă”, pornind de la importanța sporită a managementului procesului de luare a deciziilor.
Astfel, noțiunea generică de "noul management public" pentru sectorul public și management antreprenorial pentru sectorul necomercial semnifică adoptarea și adaptarea tehnologiilor relevante de management din sectorul comercial. Această tendință pune accent, în special, pe orientarea pe rezultate și nu pe proceduri; recurgerea la metode comerciale și la mecanisme de piață; abordarea acțiunilor din perspectiva beneficiarilor (clienților), orientarea spre beneficiari. Guvernul creează spații pentru cooperare cu sectorul privat în vederea realizării obiectivelor propuse. Managerii vor fi apreciați în funcție de performanța rezultatelor și nu în funcție de respectarea regulamentelor și procedurilor. Deciziile se deleagă la nivelul cel mai relevant din organizație, iar angajații sunt încurajați sa ia decizii în domeniul de expertiză. Politicile organizaționale stimulează inovații, creativitate, acceptarea schimbărilor, experimentarea și flexibilitatea. Implementarea NMP a necesitat noi căi de lucru prin intermediul formelor cooperante de guvernare și au impus schimbări în administrațiile publice: investiții în tehnologii de vârf; redefinirea relațiilor cu clienții; reorganizarea muncii; utilizarea managementului calității; campanii de informare.
În centrul conceptului de reformă a managementului public este ideea reformei financiare și organizatorice a sectorului public, delegarea responsabilităților către actori privați, privatizarea unor servicii publice. NMP are drept scop economisirile în cheltuielile publice, îmbunătățirea calității serviciilor publice, eficientizarea operațiunilor organelor administrației publice și sporirea șanselor de eficacitate a politicilor alese și implementate. Pentru atingerea acestor obiective importante, reforma managementului public poate avea mai multe scopuri intermediare, printre care: întărirea controlului politicienilor asupra birocrației, eliberarea funcționarilor publici de constrângerile birocratice care le inhibă oportunitățile manageriale și sporirea responsabilității organelor administrației publice pentru politicile și programele lor în fața legislativului și a cetățenilor. Dacă reforma managerială generează o guvernare realmente mai ieftină, cu servicii de înaltă calitate și programe mai eficiente și dacă ea stimulează, în același timp, controlul politic, libertatea managerială și transparența activității organelor administrației publice și promovează imaginile acelor miniștri și funcționari oficiali implicați mai puternic, atunci nu este de mirare că ea va fi promovată pretutindeni. Ideile NMP au devenit standarde de bază pentru reforma administrativă în întreaga lume, la diferite etape.
Reforma managementului public poate fi definită din mai multe perspective. Mai întâi, reforma acestei politici publice constă în schimbări ale structurilor organizațiilor din sectorul public în vederea unei mai bune funcționări și coordonare mult mai eficientă a instituțiilor publice la toate nivelele de guvernare. Conceptele predominate în managementul comercial susțin funcționarea eficientă a organizațiilor descentralizate, formate prin rețele, cooperare și comunicare intensivă, lipsă de multiple structuri de ierarhie, flexibile și orientate spre viitor și realizare. Schimbarea structurilor ar putea include fuzionarea / comasarea sau separarea organizațiilor din sectorul public cu impact asupra costurilor, resurselor, durabilității și continuității acțiunilor începute în procesele de implementare a programelor. Soluția propusă de către Noul Management Public este de a reduce structurile birocratice ale statului. Structurile noi create vor prelua rolul de reglementare și coordonare, și vor dezvolta modele de furnizare a serviciilor publice, în care să fie implicate alte organizații nonguvernamentale, ducând astfel la crearea de procese de cvasipiață sau de piață.
Schimbarea proceselor include remodelarea sistemelor prin care sînt stabilite standardele de calitate pentru serviciile prestate de către instituțiile publice sau introduse noi proceduri bugetare care să încurajează funcționarii publici să fie mai responsabili de costuri și/sau să monitorizeze mai îndeaproape rezultatele generate de cheltuieli. Schimbarea proceselor vor viza sistemele de recrutare, pregătire, evaluare, promovare a funcționarilor publici.
Astfel, putem constata că reforma managementului public presupune schimbări deliberate ale structurilor și proceselor organizațiilor din sectorul public cu obiectivul de a le face să funcționeze (într-un anumit sens) mai bine. La acestea acum trebuie să adăugăm următoarele:
Schimbările pot fi influențate de actorii de la ambele capete ale „legăturii de ieșiri" dintre stat și societatea civilă, adică de politicieni și funcționari publici la un capăt și de actori privați (cetățeni) la celălalt capăt, aici fiind incluși și cei cu interese economice, cum ar fi consultanții de management și marile corporații.
Reformele de management din fiecare țară vor fi modelate de preocupările și prioritățile locale ale politicienilor și actorilor privați interesați în reformă în cea mai mare măsură. Astfel, cadrele locale de referință pot fi destul de variate
Deci, managementul public poate fi privit ca un nou mod de a conduce statul, ocupând o mare parte a aceluiași teritoriu controlat de administrația tradițională, dar fiind diferit ca stil de administrare. Termenul „management public" poate fi folosit în cel puțin trei sensuri principale. El poate să denote activitatea funcționarilor publici și a politicienilor sau poate fi folosit pentru a se referi la structuri și procese ale organelor executive ale administrației publice (de exemplu, folosirea unei metode cum ar fi managementul calității totale sau stabilirea bugetului în funcție de rezultate). În cele din urmă, el poate însemna studiul sistematic al activităților sau structurilor și proceselor administrației publice.
În al doilea rând, managementul public adeseori e privit ca un nou tip de activitate și este pus în contrast cu vechea formă a administrației publice. Are loc dezvoltarea unui management public bazat pe economie, eficiență și eficacitate care a schimbat conceptul de intervenție guvernamentală. Reorganizarea guvernului prin descentralizare și deschidere este punct de pornire în reforma statului bunăstării.
Managementul nu este un proces neutru, tehnic, ci o activitate care se întrepătrunde indisolubil cu politica, legea și cu societatea civilă în general. Putem contura un tablou al celor mai importante principii ce trebuie respectate în management:
eficiență, eficacitate și utilizarea cu maximum de randament a întregului sistem;
principiul rolului central al obiectivelor și antrenarea echilibrată a elementelor într-o organizație rațională (scopuri, acțiuni, resurse, mijloace, metode, factori, relații, rezultate);
participare specifică și efectivă a tuturor factorilor din cadrul organizației sau sistemului și motivarea tuturor persoanelor implicate în procesul managerial al organizației;
asigurarea dinamismului conducerii, a promovării unor norme de conduită paticipativă (răspundere,inițiativă,autoritate,motivație,disciplină,cooperare);
Fiind un proces conștient de coordonare a acțiunilor individuale și de grup în scopul realizării misiunii și obiectivelor organizației, managementul cuprinde două domenii: managementul resurselor umane și managementul resurselor materiale. Acestor două domenii le corespund două forme: managementul operațional, care se referă la acțiunea de planificare pe termen scurt a strategiilor și managementul strategic care se referă la elaborarea pe termen lung a planului de acțiune.
Noul management public practicat de către organizațiile publice și managementul antreprenorial practicactat de către organizațiile nonprofit solicită transformarea organizației în organizație gestionată în baza misiunii și are drept punct de pornire adminstrarea organizației și procesele cheie de elaborare a priorităților, gestionarea resurselor umane și a celor financiare în organizație. Pentru o organizație ghidată de misiune practicarea managementul public performant înseamnă aplicarea de principii, metode și tehnici, ca factori de eficacitate maximă în organizarea și administrarea serviciilor publice, prin mobilizarea cea mai bună a mijloacelor și resurselor acestora. Cheia unui management performant este eficiența și eficacitatea muncii din cadrul organizației, adică arta de a face bine lucrurile
Manangemntul public performant solicită o abordare managerială a schimbărilor organizaționale care va include elaborarea unei viziuni coerente cu privire la viitor, în vederea stabilirii unui obiectiv cuprinzător pentru organizație, astfel încât organizația publică să devină o organizație flexibilă, deschisă noilor idei, care dorește să învețe. O astfel de abordare solicită un exercițiu de planificare a strategiei de schimbare și vor fi luate în calcul acțiuni care vor asigura că persoanele din cadrul organizației înțeleg și împărtășesc viziunea prin intermediul lucrului individual și în grup. Proiectele de acțiune vor fi gândite și apoi implementate în baza unui management efectiv al acestora, acceptând și promovând necesitatea de schimbare. În acest scop, este important sa fie prevăzute programe de monitorizare, re-analizare și consolidare a schimbării, elaborate practici și tehnici în procesul de evaluare a resurselor. Astfel managerul antreprenorial începe cu rezultatele pe care trebuie sa le producă, urmează cu examinarea resurselor necesare pentru a le realiza și considera incertitudinile legate de obiectivul propus. Se disting câteva faze consecutive de examinare a resurselor disponibile:
1.Pentru a defini capacitățile necesare pentru atingerea succesului este necesar să fie vizualizat rezultat final și identificate capacitățile necesare pentru a produce rezultatul scontat.
2. Formarea structurii operaționale implică gândirea creativă, referindu-se la capacități de dezvoltare în cadrul organizației, capacități obținute de la furnizori, capacități accesate de la parteneri. Pot exista multiple modalități de organizare a structurii operaționale, însă cea mai recomandată structură operațională este cea care oferă eficiență și încredere.
3. Elaborarea modelului economic va avea în vedere implicarea considerentelor de generare a venitului operațional, considerentele investiționale și condițiile de achiziționare necesare. Modelul economic poate sa se schimbe în timp.
4. Deducerea și identificarea resurselor necesare are drept punct de pornire definirea indicatorilor de performanță, crearea calendarului de activități, clarificarea punctelor de referință, compararea resurselor existente cu cele necesare, etc.
Schimbarea mediului sectorului public solicită viitorilor manageri publici să devină agenți ai schimbărilor. O astfel de abordare implică necesitatea transformării angajaților din
domeniul public – de la ideea angajat în calitate de intermediar într-o mașinărie organizațională spre profesioniști cu o judecată practică. Din acest motiv, managerii publici trebuie să aibă atitudini și valori care sunt conforme realităților particulare ale managmentului în sectorul public: aptitudini politice, precum negocierea cu grupuri externe și organe politice, mobilizarea suportului pentru programele agenției, poziții și abilități de a aduna resurse suficiente prin intermediul bugetelor și alocațiilor de fonduri; aptitudini analitice în evaluarea modului în care programele realizează scopurile propuse într-un mediu complex, și de multe ori, dificil. Or, aceasta implică schimbarea definiției privind ce poate să facă și ce ar trebui să facă în societate sectorul public și privat pentru a oferi servicii necesare publicului. În acest scop, e necesară o atenție mai sporită gestionării în complex a mediului social supus unei schimbări rapide, planificărilor strategice și managementului strategic, metodelor de evaluare a performanțelor. Noțiunile de reformă a managementului a generat noi abordări privind managementul public prin importarea preocupărilor managmentului sectorului privat în sectorul public.
În concluzie, cea mai mare provocare pe care o înfruntă organizațiile publice în secolul XXI este problema de conducere și gestionare, care impune o gândire absolut deosebită de cea tradițională și care, de fapt, creează „o nouă guvernare”. Noua Guvernare desemnează o schimbare a procesului, semnificației, metodei și condiției prin care este guvernată societatea. Tabela de mai jos oferă o privire de ansamblu a caracteristicilor de bază a structurilor instituționale, sistemelor, formelor statale și a culturii care susțin Noua Guvernare și le diferențiază de cele tradițional guvernamentale.
Totuși, această nouă formă de guvernare de multe ori creează probleme de conducere datorită lipsei de consens între departamente, agenții și interese existente asupra caracterului problemei sau a absenței direcției clare în domeniul elaborării politicii. De multe ori, pot fi înregistrate procese consultative limitate cu actorii de bază datorită, în mare parte, faptului că organizațiile publice neflexibile nu sunt în stare să activeze într-un proces cooperant. Cultura organizațională poate minimaliza gândirea creativă și inovațiile. Accentul pus pe rezultate de scurtă durată decât pe cele de lungă durată pot genera eșecul de evaluare a politicilor într-un mod sistematic și de a învăța din experiențe.
Noua Guvernare deschide o perspectivă absolut deosebită spre eficientizare și calitate , datorită cărui fapt au existat câteva schimbări fundamentale atât la nivel structural, cât și organizațional care ne solicită să constatăm că în sectorul public și nonprofit domină conceptul de noul management public sau managementul antreprenorial, care împrumută multe elemente importante din managementul sectorului comercial, le adaptează la realitățile respective, accentuiază dedicația, orientarea spre consituenți, accountability (responsabilitate și transparență) și rezultativitate eficientă.
Vorbind despre un management mai eficient al instituțiilor publice, avem în vedere nu doar schimbările care la au loc la nivel administrativ, ci punerea acestora în aplicare din perspectiva îmbunătățirii calității vieții, a eficientizării furnizării de programe și servicii sociale cu resursele limitate care există. Având în vedere responsabilitățile noi pe care le-a căpătat, putem porni de la ideea că o bună guvernare a instituțiilor publice are impactul scontat asupra condițiilor de viață ale cetățenilor comunității respective.
Indicatorii bunei guvernări, o adaptare după setul de indicatori ai bunei guvernări elaborat de Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, permit măsurarea reacției cetățenilor la acțiunile autorităților centrale, iar autorităților să-și monitorizeze performanțele și vor cuprinde căteva arii:
Participare – participarea sectorului privat la furnizarea de servicii sociale; atitudinea liderilor cu privire la participarea societății civile; participarea ONG-urilor la implementarea programelor sociale; participarea mediilor academice la elaborarea strategiei locale, evaluarea acesteia de către specialiști; gradul de descetralizare;
Viziune strategică: existența unei viziuni strategice disponibile inclusiv pentru fiecare arie prioritară; regularitatea eforturilor pentru cercetare în vederea îmbunătățirii strategiilor deja existente sau a elaborării unor noi strategii;
Responsabilitate: mecanisme de a asigura răspunsuri adecvate nevoilor și aspirațiilor cetățenilor; educarea stafului pentru creșterea responsabilității și eficienței; mecanisme de răspuns la plângerile și sesizările cetățenilor; adecvarea alocărilor bugetare la necesarul impus de furnizarea serviciilor sociale;
Eficacitate și eficiență: utilizarea tehnicilor și instrumentelor manageriale moderne în administrarea localității; gradul de reforme administrative și procedurale; inovații privind managementul financiar; atenția acordată cercetării și dezvoltării; accesul universal la educația de bază; calitatea serviciilor de asistență medicală primară; privatizarea serviciilor locale.
Furnizarea serviciilor publice alternative
Pentru a putea defini într-o formulă mult mai exactă parteneritul public privat, care de cele mai multe ori, are drept scop crearea în comunitate a servciilor de altrenativă celor existente, trebuie să identificăm caracteristicile de bază ale noțiunii de „ servicii publice alternative”.
Noțiunea de serviciu public este utilizată în două sensuri și desemnează o persoană juridică, organ administrativ, creat de stat, județ sau comună, cu o competență determinată, pusă în servicul publicului, care realizează o activitate de interes general, sau un anumit tip de activitate, asumată de o administrație, o formă a acțiunii administrative, prin care o persoană publică își asumă satisfacerea unor necesități de interes general. Serviciile publice de interes general contribuie la creșterea economică și bunăstare socială dacă au caracter continuu și sunt oferite în mod egal pentru comunitate, satisfac o nevoie socială de interes general al comunități, sunt calitative, accesibile, furnizate la prețuri corecte și transparente. Serviciile publice de interes general trebuie organizate și administrate astfel, încât să asigure dezvoltare, calitate, eficiență, efectivitate,dezvoltare durabilă, autonomie locală, descentralizare, responsabilitate și legalitate, administrare eficientă a bunurilor și banilor publici, participarea și consultarea cetățenilor, asocieri intercomunale și parteneriat.
Problema calității, eficienței și a eficacității serviciilor publice pune în evidență importanța evaluării acestora. Orice evaluare trebuie să implice criterii precise de performanță și vor face referință la:
1. Accesibilitatea serviciilor de interes colectiv: Este important a se ști dacă serviciile publice sunt disponibile în mod universal-gratuit sau doar în funcție de veniturile individuale; și în acest din urmă caz, ce proporție a populației nu are acces la un serviciu sau altul.
2. Calitatea serviciilor obținute: Sunt aceste servicii de bună calitate sau nu ? În ce măsură este posibil a asigura servicii universal accesibile, simultan cu o calitate ridicată, sau dacă nu cumva universalitatea exclude calitate?
4. Universalitatea asigurării unui minim de bunăstare. Proporția celor care sunt scoși din situația de sărăcie prin intervenția mecanismelor de protecție reprezintă unul dintre indicatorii cei mai puternici ai eficacității unui nivel de bunăstare colectivă.
5. Asigurarea posibilității ca fiecare persoană aflată în dificultate să-și poată depăși situația de dificultate, reînscriindu-se în viața normală a colectivității după o perioadă limitată de sprijin.
6. Costurile funcționării sistemului excesiv de ridicate în raport cu rezultatele sunt indicii clare de ineficiență. Din acest motiv, mai ales în legătură cu evidențierea ineficienței unor servicii publice în ultimele decenii, a crescut interesul pentru determinarea eficienței sistemului de bunăstare colectivă, determinat ca raport dintre eficacitatea sa și costul realizării. În literatura dedicată eficienței sociale sunt utilizați următorii termeni: eficiență, eficacitate, cost, beneficiu, cost/beneficii. Cost sunt resursele financiare cheltuite de o colectivitate pentru diferite programe sociale. De regulă, sunt luate în considerare doar costurile directe, cantitatea de resurse financiare utilizate de către sistemul respectiv. Pe lângă acestea, există însă și costuri indirecte ale diferitelor programe. Aceste costuri reprezită de regulă consecințe negative ale unei politici sociale pentru a căror redresare colectivitatea sau segmente ale ei vor trebui să plătească (sau să le suporte, pur și simplu, ca efecte negative) într-un fel sau altul, în prezent sau în viitor.
Eficacitatea reprezintă rezultatele unei politici sociale, gradul de realizare a obiectivului propus: reducerea proporției de săraci, reducerea amplorii sărăciei, reducerea inegalității de venituri. etc.
Beneficii, termen adesea utilizat ca sinonim cu eficacitatea, uneori ceva mai larg incluzând pe lângă realizarea obiectivelor urmărite și alte efecte pozitive secundare. Un program de combatere a sărăciei poate avea drept efect secundar pozitiv creșterea solidarității sociale, scăderea cheltuielilor pentru întreținerea orașelor etc.
Eficiență este raportul dintre eficacitatea (sau beneficiile) unei politici sociale și costurile ei. Atunci când o unitate de măsură comună nu se poate asocia celor doi termeni (cost și eficacitate) se utilizează tot mai frecvent termenii de cost/eficacitate sau cost/beneficiu. Eficiența este utilizată uneori într-un sens mai strict: raportul dintre resursele financiare care ajung direct la beneficiarii unui program și resursele total consumate. Diferența dintre cele două provine din resursele cheltuite nu pentru realizarea directă a obiectivului propus, ci pentru funcționarea istrumentului (instituției) care urmează a realiza respectivul obiectiv. Cheltuielile pentru prestarea serviciilor publice sunt, în principal, suportate de colectivitatea care a instituit și a organizat acest serviciu. Ele pot fi acoperite parțial sau integral din veniturile provenite din funcționarea serviciilor sau cu concursul instituțiilor private, și vor fi sub controlul colectivității care l-a creat.
Creșterea eficienței serviciilor publice poate fi atinsă fie prin îmbunătățiri ale managementului organizațional (elaborării de standarde de performanță explicită, de control crescut asupra rezultatelor directe ale organizației, de disciplinare a utilizării resurselor), fie prin schimbarea relațiilor între organizațiile furnizoare de servicii publice ( dezagregarea unităților administrative mari, introducerea mecanismelor de competiție în cadrul sectorului public) sau prin dezvoltarea formelor alternative de prestare a serviciilor, implementate în parteneriat dintre sectorul public și cel privat.
Tradițional, serviciile publice sunt gestionate și prestate de entități administrative. Transformarea metodelor tradiționale de prestare a serviciilor publice în unele de alternativă a început odată cu schimbările caracteristice economiei de piață: unități private sunt implicate în producerea și furnizează serviciile publice; sectorul public utilizează tot mai mult tehnologiile pieței (contracte, taxe de utilizare); societatea civilă participă, influențează și modifică procesul decizional și structurile administrației publice.
Organizarea formelor alternative de prestare a serviciilor publice trebuie să înceapă cu analiza a două aspecte ce țin de asigurarea ( decizia de a aloca resurse pentru un anumit bun sau serviciu și a monitoriza folosirea acestuia) și producerea ( oferirea directă) a serviciilor publice. Administrația publică locală trebuie să ia decizii având în vedere aceste două aspecte separate, care pot crea patru alternative prin care se pot furniza bunurile sau serviciile publice.
Aceste alternative sunt următoarele:
1: Atât asigurarea, cât și producerea sunt efectuate de către sectorul public.
2: Asigurarea este făcută de către sectorul public, iar producerea – de către cel privat.
3: Asigurarea se face de către sectorul privat, iar producerea de sectorul public.
4: Atât asigurarea, cât și producerea se fac de către sectorul privat.
Aceste opțiuni sunt esențiale în procesul de luare a deciziilor legate de formele alternative de prestare a serviciilor publice. Problema-cheie este recunoașterea faptului că pentru determinarea metodelor, decizia se ia de către administrația publică locală, având în vedere cele două aspecte: asigurarea și producerea serviciilor publice.
Luând în considerare aceste două aspecte importante în prestarea serviciilor publice și necesitatea dezvoltării grupurilor intermediare de bunuri și servicii publice, putem vorbi de patru actori principali:
gestionarul (G) are obligația juridică sau politică de a asigura la un nivel satisfăcător servicii în cadrul jurisdicției sale. Dar aceasta nu înseamnă în mod obligatoriu că gestionarul va finanța serviciul public. Finanțarea serviciului poate veni de la alt nivel administrativ. Câteodată gestionarul serviciului gestionează doar serviciul sau creează condițiile regulatorii necesare pentru servicii (ex.: definirea standardelor, procedurilor).
finanțatorul (F), fluxul financiar poate veni de la finanțator (bugetul central, fondurile asigurării sociale, fundații private, investitori privați, concesionare etc.) sau de la gestionarul serviciului în timp ce serviciul propriu-zis este produs de un alt agent.
producătorul (P) serviciului este responsabil de furnizarea serviciului public către consumator.
consumatorul (C) Relațiile cu consumatorul sunt variate. Consumatorul poate selecta producătorul de servicii. Sunt multe tehnici și modalități cu ajutorul cărora serviciile pot ajunge la consumator.
Caracteristica cea mai importantă a formei alternative de prestare a serviciilor publice este că acesta din urmă poate fi prestat de organizații private în diferite forme alternative. Serviciile publice pot fi oferite de organisme private, atunci când prin prestarea lor se realizează un interes general. Câteva precondiții inter-relaționale sunt necesare pentru folosirea adecvată a acestor forme alternative, precum ar fi:
Cadrul legislativ în sprijinirea relațiilor contractuale între domeniile public și privat;
Schimbări organizaționale în cadrul autorităților publice, centrând atenția asupra rolului beneficiarului și transferând răspunderea pentru deciziile publice;
Reglementări financiare în sprijinul unei înțelegeri mai bune a costurilor reale ale serviciilor;
Noi forme de management al serviciilor, licitarea și monitorizarea contractului;
Mediul de piață, cu mecanismele sectorului privat și consecințele lui.
Înainte ca autoritatea administrației publice să înceapă orice acțiune în schimbarea metodelor tradiționale de prestare a serviciilor e necesar să fie examinate criteriile de evaluare a prestării unui serviciu public: capacitatea autorității administrației publice locale de a înțelege căror probleme trebuie să răspundă serviciul public: prestarea unui serviciu eficient și calitativ; egalitatea și echitabilitatea în prestarea serviciului; experiența, cunoștințele și resursele necesare pentru serviciu; deschiderea pentru monitorizare; răspunderea directă și controlul; cunoștințe despre beneficiar; flexibilitatea; cultura managerială și valorile; abilitatea de schimbare manifestată de administrația publică locală și de personal.
Aceste criterii pot fi divizate în trei grupuri: primul grup de criterii se referă la caracteristicile serviciului – analiza nevoilor serviciului și asigurarea unor servicii calitative și echitabile. Al doilea grup reprezintă cerințele de bază față de contractor – experiența, deschiderea pentru monitorizare și control. Celelalte criterii fac referință la abilitatea clientului de a gestiona contractele: flexibilitatea, cultura managerială și capacitatea personalului spre schimbare. Dacă toate aceste criterii sunt satisfăcute, atunci formele alternative de prestare a serviciilor pot fi introduse.
În scopul asigurării managementului calității toate acțiunile urmează a fi planificate și implementate astfel încât să fie satisfăcute cerințele tuturor grupurilor implicate (clienți, furnizori, angajați, acționari) și trebuie să cuprindă câteva elemente de bază: satisfacția clienților; satisfacția angajaților; perfecționarea continuă a serviciilor și a sistemului de management; responsabilitate față de societate; eficiență și rentabilitate.
Caracteristicile parteneriatului public privat
Sectorul privat își face simțită prezența în formule parteneriale cu sectorul public, aducând o contribuție importantă la soluționarea diverselor probleme comunitare. Parteneriatul public privat a înregistrat, în ultimul timp, o expansiune surprinzătoare în prestarea multiplelor forme de servicii publice, inclusiv în domeniul serviciilor sociale.
Sporirea interesului din partea sectorului guvernamental pentru dezvoltarea parteneriatului public-privat vine ca o consecință a trei factori:
guvernele sunt interesate să realoce cu maximum de eficacitate resursele de care dispun;
prestatorii de servicii privați, profit și nonprofit demonstreaza capacitate sporită în oferta de servicii sociale;
apare și se dezvoltă ideea de creștere a complementarității intersectoriale în organizarea și oferta de servicii sociale;
Pe plan internațional, parteneriatul public-privat este considerat un aranjament juridic prin care resursele, riscurile și recompensele aferente atât agenției publice,cât și companiei private se combină pentru a asigura: eficiență mai sporită, un mai bun acces la capital și o conformare mai riguroasă la reglementările legale. Din punct de vedere legal, o relație de parteneriat public privat este definită ca o înțelegere legală de colaborare dintre diverși actori în care partenerii definesc împreună scopul comun al parteneriatului cu impact sesizabil în comunitate.
Parteneriatul este o formă de cooperare în care riscurile, costurile și profiturile sunt distribuite proporțional între parteneri. Motivul stabilirii unor astfel de parteneriate variază, dar în linii generale, implică finanațarea, planificarea, crearea, operaționalizarea și menținerea infrastructurii și serviciilor publice în scopul oferirii unor servicii publice alternative cost eficiente. Astfel, fiecare partrener contribuie la planificarea și la mobilizarea resurselor necesare pentru realizarea unui obiectiv comun, fiecare participant vine pe baza unei decizii voluntare și aduce resurse proprii (financiare, materiale, simbolice, de autoritate etc). Putem afirma că aici accentul cade mai degrabă pe „complementaritate".
PPP nu reprezintă o substituire a unei guvernări puternice și efective sau a procesului de luare a deciziilor de către guvern. În toate cazurile, guvernul rămâne responsabil pentru prestarea serviciilor și proiectelor într-o manieră care protejează în continuare interesul public. Interesul public este asigurat prin monitorizarea permanentă a modului de derulare a proiectului. Partenerul public este obligat să introducă în ecuație noțiunea de utilitate socială a parteneriatului, ceea ce dă specificitate parteneriatului public – privat. În acest mod toate părțile implicate sunt recompensate: entitatea publică, compania privată și publicul în general.
Parteneriatul autentic presupune combinarea avantajelor specifice dintre sectorul privat (mai competitiv și mai eficient) și sectorul public (cu responsabilități față de societate privind cheltuirea banului public). Parteneriatul încorporează punctele forte atât ale sectorului public, cât și ale celui privat în vederea stabilirii relațiilor complementare. Astfel, parteneriatul solicită realizarea reformei managementului, fie prin schimbarea practicilor manageriale, fie prin schimbarea modului în care sunt abordate problemele publice, astfel încât soluționarea lor să devină fezabilă prin parteneriat public privat.
Sporirea performanțelor serviciilor publice prin participarea sectorului privat devine realizabilă datorită utilizării tehnicilor de management din sectorul privat în sectorul public. Managementul autorităților publice (adesea greoi și prea birocratic) prea elemente ale managementului privat la integrarea activităților de concepție, execuție, operare și întreținere ale unei infrastructuri sau ale unui serviciu într-o formulă mult mai dinamică și mult mai bine organizată.
Astfel, crearea parteneriatelor între sectorul public și privat prezintă multe avantaje pentru organele administrației locale:
mobilizează atât resursele public, cât și cele private;
creează noi aptitudini;
învăță din experiență, creează încredere, contribuind la întărirea parteneriatului și crescând dorința de sprijinire reciprocă.
Deși punctul de plecare într-un parteneriat public privat poate fi diferit între administrația publică, care este interesată în prestarea unor bunuri sau servicii publice, și a partenerului privat, orientat spre profit, scopul final, însă, devine unul comun: prestări de servicii cost eficiente în comunitate.
Semnificația termenului de parteneriat public privat s-a extins de la colaborarea între un organ public și un agent economic din sectorul privat la colaborarea dintre un organ public și sectorul asociativ, neguvernamental, format din organizații controlate și aflate în proprietate privată, dar al căror scop este satisfacerea unor necesități publice și sociale și nu doar acumularea profitului.
Astfel, principalii Parteneri în parteneriatele publice private sunt:
I. sectorul public, reprezentat printr-o autoritate a administrației publice, care contribuie în realizarea parteneriatului prin subvenții, investiții de capital în infrastructură , terenuri (transfer de proprietate, concesionare), legislație (planificare fizică, expropriere), împrumuturi, garanții;
II. sectorul privat, inclusiv și sectorul neguvernamental (ONG-urile), care contribuie la realizarea parteneriatului prin cunoștințe manageriale, investiții de capital, chirii, abilitatea de a mobiliza anumiți actori. În general, parteneriatele combină resurse și know-how-uri pentru beneficiul comun al tuturor partenerilor.
Dintr-o perspectivă îngustă, în cadrul contractului PPP, există doar doi parteneri. În realitate, există părți adiționale,care trebuie să aibă calitatea de „partener” în cadrul PPP, beneficiarii serviciilor și angajații. PPP nu poate reuși fără sprijinul utilizatorului final al serviciului sau fără consimțământul celor care ii vor presta serviciile. Pentru a transfera cu succes prestarea de servicii de la sectorul public la aranjamente de parteneriat este solicitat un parteneriat cvadripartit .
Această concentrare a diverselor resurse pune în mișcare procesul de dezvoltare și creează capacitățile grupurilor comunității, ajutându-le să se dezvolte ca instituții locale eficiente, care pot sprijini comunitatea să prospere pe termen lung.
Dat fiind că rolurile și responsabilitățile partenerilor sectorului public și privat pot să difere datorită inițiativelor individuale de prestare a serviciilor, rolul și responsabilitățile generale ale guvernului nu se supun modificărilor. Deși parteneriatele pot fi înființate de către oricine din cadrul comunității, administrația publică locală va avea întotdeauna un rol important în organizarea și activitatea lor. Ideea principală a parteneriatului public privat pentru administrația publică este că ea (administrația publică) rămâne pe poziția de conducere și control, de reprezentanță și protejare a interesului general, în timp ce cedează gestionarea și livrarea efectivă a serviciului public celor ce o pot face mai bine și mai eficient.
Deci, parteneriatele între sectorul public și privat evidențiază mediul social, politic și de afaceri din cadrul comunității cu următoarele trăsături caracteristice1:
Una sau mai multe autorități publice implicate;
Unul sau mai mulți parteneri implicați;
Partenerii lucrează împreună pentru realizarea unui obiectiv comun;
Colaborarea se realizează într-un cadru organizațional realizat de părțile implicate;
Fecare parte își păstrează propria identitate;
Părțile implicate participă cu resurse proprii;
Părțile își asumă riscurile proiectului și împart profiturile, în concordanță cu participarea fiecăruia.
Tipologia parteneriatelor public – private. Termenul de partenerit public privat este utilizat de către unii autori într-o accepțiune restrânsă, reducând parteneriatul public-privat la cooperarea în domeniul ofertei de servicii publice și infrastructură. Alți autori introduc sub același termen o multitudine de activități pe bază de cooperare și parteneriat. Datorită unei astfel de interpretări, parteneriatele pot lua diverse forme și pot realiza multe obiective diferite. În unele cazuri, acestea se axează pe un obiectiv specific, iar în alte cazuri ele pot aborda domenii de largă anvergură. Tipurile de parteneriat pot fi inventariate în funcție de diverse criterii, care pot fi considerate simultan sau independent, generând o tipologie relativ complexă.
a.Astfel considerând existența personalității juridice, parteneriatele pot avea un caracter formal sau informal. Gradul de instituționalizare a parteneriatelor poate varia de la o alianță privind numai schimbul de informații la o agenție oficială, administrată și finanțată în comun de parteneri din domeniul public și privat. În cazul unor sarcini mai complexe sau de termen lung, sau când partenerii sunt structuri de tip diferit, parteneriatul tinde să fie formalizat.
b. Un alt criteriu pentru clasificarea parteneriatelor este tipul obiectivului urmărit. Astfel, pot fi întâlnite parteneriate de reprezentare prin federații, uniuni, consilii, alianțe, forumuri, coaliții, etc. create pentru participarea la planificarea politicilor. Relațiile de acest fel au un caracter predominant consultativ. Aceste structuri aduc experți și părți interesate pentru a furniza consultanță administrației publice locale pentru probleme cum ar fi planificarea strategică, oferirea de recomandări privind modalitatea de a răspunde diverselor provocări de diferită natură cu care se confruntă sectorul public, sprijin acordat pentru stabilirea priorităților de eficientizare a serviciilor publice, constituirea unui cadru de comunicare pentru dezvoltarea durabilă a unui parteneriat. Avantajul acestui tip de parteneriat constă în facilitarea comunicării între liderii din sectorul public și privat, asigurarea unei surse de consultanță pentru sectorul public asupra aspectelor tehnice ale dezvoltării.
c. Parteneriatele operaționale presupun existența unor proiecte concrete ca motiv al asocierii și are drept scop dezvoltarea diverselor forme alternative de servicii . Parteneriatele bazate pe proiecte sunt create pentru a îndeplini obiective specifice sau pentru a supraveghea implementarea unui proiect anume, axat pe o singură problemă. În acest caz, se poate avea în vedere un singur scop, deși parteneriatul poate avea un caracter multifuncțional în organizarea și prestarea unui serviciu public. În acest domeniu scopurile publice se alătură celor ale partenerilor privați, dând naștere unei varietăți de tipuri de parteneriate ce combină aspecte financiare, de management, de utilitate sau de operare. Domeniile de interes ale parteneriatului public privat acoperă arii extinse și creează posibilitatea rezolvării unor probleme pe care comunitățile urbane sau rurale le resimt în mod acut în toate aspectele vieții cotidiene. Exemple ale unor astfel de colaborări pot fi aduse din diferite sectoare: infrastructură; utilități publice; siguranța publică; domeniul imobiliar și de dezvoltare economică; noi tehnologii în domeniul administrării infrastructuri; programe sociale și de educație; dezvoltare urbană; management financiar; protecția mediului. Asrfel, colaborarea între sectorul public și cel privat se extinde pe arii foarte diverse de activitate, de la programe de dezvolatre economică ca cele sociale.
Parteneriatele sunt create în scopul furnizării de servicii publice alternative, care sunt înainte de toate servicii publice, adică sunt esențiale pentru viața cotidiană a cetățenilor, vizează o mare parte din populație la nivel local sau național. În acest scop, pentru a asigura un parteneriat de succes este foarte importantă definirea precisă a naturii serviciului ce urmează a fi furnizat – nivel de calitate, norme aplicabile ( tehnice, sanitare sau de altă natură ), reguli de continuitate a furnizării serviciului, reguli de obligație a prestării serviciului și de egalitate a accesului utilizatorilor la acest serviciu.
Datorită multitudinii de forme existente, alegerea unui anumit tip de parteneriat trebuie să țină cont de câteva aspecte considerate extrem de importante: natura parteneriatului; mediul politic; obiectivele administrației centrale sau locale privitor la asumarea responsabilităților, a riscurilor și a constrângerilor pe care este pregătit să le accepte, constrângerile de piață existente în sectorul privat; mărimea, durata și intensitatea constrângerilor bugetare. Indiferent de forma parteneriatului, entitatea publică va deține întotdeauna responsabilitatea fixării regulilor și garantării respectării acestora.
Deci, cooperarea în cadrul parteneriatelor are două dimensiuni: dimensiune politică, în care sunt articulate scopurile colectivității, și dimensiune operațională, în care se dă curs acestor scopuri. Scopul parteneriatului public privat este de a lega aceste dimensiuni astfel, încât participanții să contribuie la beneficiul colectivității, promovându-și în același timp propriile interese individuale sau organizaționale. Din această perspectivă, drept punct de pornire al unui PPP va fi determinarea Oportunităților unei astfel de colaborări. În procesul de analiză a potențialului parteneriat public privat, variabila cea mai importantă se referă la politica administrației locale cu privire la prestarea serviciilor, în general, și parteneriat public privat , în special dat fiind că anumite servicii pot fi împrumutate mult mai ușor parteneriatului public privat decât altele, iar unele vor genera o complexitate de probleme de natură diversă. Dacă parteneriat public privat nu este perceput drept o abordare viabilă și acceptată pentru prestarea serviciilor în baza valorilor și politicilor comunitare, este clar că nu este în interesul comunității de a accepta parteneriatul public privat. Astfel, instituțiile publice trebuie să elaboreze cadrul de politici care ar identifica circumstanțele (ex. tipul de servicii, componentele sistemului de servicii) în baza cărora trebuie luat în calcul parteneriatul public privat. Pe lângă serviciile și politicile financiare ale administrației locale, trebuie luate în calcul și implicațiile altor politici, precum cele referitoare la dezvoltarea socială și economică. Astfel, autoritatea locală poate lua în calcul parteneriatul cu sectorul privat în cazul în care există următoarele circumstanțe:
serviciul sau proiectul nu poate fi acoperit financiar doar de către administrația locală;
partenerul privat poate spori calitatatea serviciului în comparație cu posibilitățile guvernului local;
există un suport din partea utilizatorilor de servicii pentru implicarea partenerilor privați;
există oportunități de concurență printre potențialii partenerii privați;
nu există restricții regulatorii sau legislative cu privire la implicarea partenerului privat în prestarea serviciilor sau a roiectului;
rezultatul prestării serviciului poate fi măsurat și estimat destul de ușor;
proiectul sau serviciul oferă oportunități pentru inovații, există oportunități de a spori dezvoltarea economică.
Or toate aceste circumstanțe analizate în complex caracterizează cadrul de politici necesare de a fi aplicate pentru implementare parteneriatului public privat , cea ce solicită autorității publice să stabilească un cadru instituțional adecvat, să elaboreze reglementări juridice clare și aplicabile, standarde și proceduri, să acorde suportul necesar pentru prestarea serviciilor în cadrul parteneriatului public privat, să identifice resursele umane și organizaționale necesare în scopul realizării parteneriatului public privat. Astfel, autoritățile vor identifica rolurile și responsabilitățile partenerilor prin elaborarea condițiilor unice în cadrul parteneriatului public privat, iar în baza evaluării oportunităților pentru parteneriat public privat , vor planifica și implementa inițiativele private. Or, această multitudine de funcții nu poate fi realizate fără suficiente resurse umane și competențe de domeniu, astfel încât autoritatea publică va pune responsabilitățile pentru PPP în sarcina unui singur departament sau individ din cadrul organizației. Acest fapt se face pentru a se asigura că: există un mesaj consistent cu privire la politicile și procedurile guvernului local referitoare la parteneriat public privat, nu există ambiguitate în cea ce privește cine este responsabil pentru parteneriatul public privat din cadrul organizației, există un singur punct de contact pentru interesele sectorului privat. Motivele de bază se referă la necesitatea unei politici formale care va permite guvernului local să-și comunice poziția cu privire la parteneriatul public privat altor părți interesate, inclusiv potențialilor parteneri, sindicatelor și altor grupuri de interes și publicului, precum și să ofere îndrumări personalului administrației locale la inițierea și evaluarea propunerilor de parteneriat public privat. Fără depunerea efortului de instruire a factorilor de decizie cu privire la riscurile și beneficiile, este puțin probabil, că parteneritul public privat fa vi unul de succes. În cadrul instituției publice responsabile de parteneriatul public privat trebuiesc dezvoltate aptitudinile necesare în domenii precum managementul proiectelor, inițiere, negociere și implementare a parteneriatului public privat, audit și control calitativ. Conținutul politicii formale cu privire la parteneriatul public privat va varia de la o administrație locală la alta, dar punctul comun este că aceste variabile vor solicita instituției publice să revadă mecanismele existente de prestare a serviciilor, să se asigure că parteneriatul public privat are un “loc” în cadrul noilor proceduri elaborate, în scopul asigurării faptului că aranjamentele PPP sunt realizate într-o manieră corectă și transparentă, minimalizând riscurile pentru administrația locală și protejând interesul public.
După ce sunt determinate serviciile ce pot fi transferate parteneriatului public privat, administrația locală trebuie să decidă dacă parteneriatul public privat e cea mai bună metodă de prestare a serviciilor și utilităților, să analizeze formele de parteneriat public privat , care cel mai bine se potrivesc acestor oportunități, să ia în calcul obstacolele potențiale și constrângerile pentru oportunitățile de parteneriat public privat, să analizeze experiența administrației locale și interesul sectorului privat pentru aceste oportunități. În acest scop, autoritatea locală poate implică diverși actori care vor participa la pregătirea politicilor și procedurilor PPP, funcționari ai autorității, organizațiile sectorului privat, consumatorii și alte grupuri interesate în rezultatul acestor politici și proceduri.
Prestarea serviciilor prin intermediul parteneriatului public privat va reflecta politica și așteptările administrației locale, din care motiv modul în care sunt prestate serviciile prin parteneriat public privat trebuie sistematic monitorizate de către autoritatea locală în vederea evaluării relevanței acestuia atât pentru serviciile existente, cât și pentru prestarea categoriilor de servicii care lipsesc la moment în comunitate sau pentru modificarea serviciilor existente în sensul asigurării unui nivel mai înalt de calitate și eficiență.
Așa cum am menționat deja, parteneriatul implică existența unui scop comun și, pentru atingerea acestuia, fiecare parte are o sarcină bine definită, iar responsabilitățile și riscurile, de cele mai multe ori cunoscute și binedefinite, deși nu totdeauna cuantificate valoric, partajate prin reglementări juridice. Linia de departajare a responsabilităților partenerilor depinde de obiectivul proiectului comun și drept consecință de tipul de parteneriat selectat. De aceea este necesară definirea exactă a responsabilităților, evaluarea corectă a riscurilor ce însoțesc demararea unui proiect, găsirea unui echilibru în ceea ce privește repartizarea acestora, precum și existența capacității, asigurând astfel calitatea și viabilitatea unui asemenea demers.
Etapele procesului de stabilire a parteneriatului. Dacă e să facem un sumar al celor expuse mai sus, vom constata că de fapt, procesul de creare a unui parteneriat de succes este constituit din mai multe etape complexe și implică diverse categorii de expertiză. Toate etapele procesului de creare a parteneriatului sunt importante. Eșecul unei etape poate subestima toată munca depusă la o etapă premergătoare. Să facem o trecere în revistă a celor mai relevante acțiuni, constituite în cinci etape, care urmează a fi întreprinse în scopul asigurări unui parteneriat.
Etapa 1 – Evaluarea oportunităților parteneriatului public privat. La această etapă, administrația publică evaluează și identifică serviciile publice existente sau alte noi servicii care sunt potrivite pentru un parteneriat public privat, în conformitate cu politicile și criteriile guvernului, inclusiv administratiei publice locale.
Etapa 2 – Pregătirea pentru prestarea serviciilor sau a proiectului prin intermediul parteneriatului public privat . Etapa a doua implică pregătirea pentru un parteneriat de succes. Activitățile vor include definirea clară și specifică a serviciului ce urmează a fi prestat, stabilirea criteriilor și metodelor de selectarere a partenerului privat, definirea și determinarea criteriilor de evaluare și stabilirea strategiei de comunicare sau implicare publică.
Etapa 3 – Selectarea partenerului. În timpul Etapei 3, guvernul local face public invitația de a prezenta propuneri, precizănd cu foarte mare exactitate care sunt condițiile de participare la licitație, evaluează propunerile depuse, selectează propunerea fezabilă și candidatul mai potrivit conform criteriilor elaborate anterior.
Etapa 4 –Negocierea și semnarea contractului. Punem în evidență condițiile de reușită a unui parteneriat public–privat care prezintă procesul de contractare și însuși contractul. Procesul de contractare trebuie să înceapă prin definirea unui cadru pentru parteneriatul public-privat și prin definirea contractului. Procesul de contractare, inclusiv contractul trebuie să fie clar și să ia în seamă obiectivele de performanță, care trebuie să se bazeze pe o descriere detaliată a lucrărilor, pe definirea condițiilor de funcționare a serviciului public și a condițiilor de terminare a contractului. Principiile esențiale trebuie să rămână echilibrul contractului între părți și garanția realizării serviciului public. Aici vom insista asupra pregătirii cadrului economic și instituțional înaintea încheierii contractului, și posibilitățile de evoluție după încheierea contractului.
Etapa 5 – Implementarea și monitorizarea contractului.Activitățile guvenrului local include monitorizarea performanețelor și asigurarea conformării partenerului privat la prevederile contractului.
Trebuie să menționăm că nu există un model unic de parteneriat public-privat și că noțiunea de parteneriat și clauzele care rezultă din acesta pot și trebuie să se adapteze diferitelor tipuri de drept național, conservând, totodată, posibilitățile de a determina evoluția contractului în funcție de mediu. Facem o trecere în revistă și a preocupărilor la nivel juridic. Astfel parteneriatele publice private în România sunt legiferate prin Ordonanța nr. 16 din 24 ianuarie 2002 privind contractele de parteneriat public privat, publicată în Monitorul Oficial, din 2 februarie 2002. În sensul Ordonanței, următorii termeni sunt definiți astfel: a) bun public – un bun care aparține domeniului public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale; b) proiect public privat este un proiect care se realizează în întregime sau în majoritate cu resurse financiare proprii ori atrase de către un investitor, pe baza unui model de parteneriat public privat, din care va rezulta un bun public;c) investitor privat este orice persoană juridică sau o asociație de persoane juridice, româna sau străină, care este dispusă să întreprindă una sau mai multe dintre etapele de pregătire, finanțare, construcție sau exploatare a unui bun public pe cont propriu și în baza principiilor comerciale; d) companie de proiect este o societate comercială rezidentă în România, funcționând în baza legii, având drept unic scop un proiect public privat; e) contract de parteneriat public privat sau contract de proiect este actul juridic care statuează drepturile și obligațiile autorității publice și ale investitorului pentru întreaga perioadă de funcționare a parteneriatului public privat, acoperind una sau mai multe dintre etapele de pregătire, finanțare, construcție sau exploatare a unui bun public, pe o durată de timp determinată, dar nu mai mare de 50 de ani; i) acord de proiect – actul juridic încheiat între autoritatea publică și investitor în vederea definirii parteneriatului dintre părți pe durata pregătirii unui proiect public privat.
Parteneriatele se pot constitui pe termen scurt sau lung. În cazul parteneriatelor pe termen lung trebuie create condiții ce ar asigura o bună previziune și vizibilitate. În acest scop, autoritățile publice trebuie să se angajeze în menținerea unui cadru contractual de reglementare stabil din punct de vedere legal, cât și să asigure condiții economice favorabile, justificate de natura serviciului sau de programul de investiții.
Care sunt potențialele beneficii și riscuri ale parteneriatului public privat? Parteneriatul public privat nu e soluția pentru prestarea tuturor serviciilor. Există anumite riscuri în procesul de aplicare a parteneriatului public privat dacă nu sunt examinate critic ajustările acestora la anumite circumstanțe specifice. Totuși, administrația locală poate avea beneficii importante atunci când parteneriatul public privat este utilizat într-un context adecvat. Datorită parteneriatului public privat, guvernul local poate fi în stare să realizeze economii legate de elaborarea proiectelor, precum și de administrarea și menținerea serviciilor publice. Parteneriatul public privat poate introduce inovații cu privire la modul în care prestarea este organizată sau realizată, asigurând îmbunătățire a calității și eficienței.
Parteneriatul public privat se asociază atât cu potențiale beneficii, cât și cu riscuri, potențialele riscuri referindu-se la pierderea controlului de către autoritatea publică. Problema controlului trebuie să fie abordată la momentul definirii proiectului și menținută în procesul de negociere a contractului. În analiza finală, autoritatea locală are autoritatea și responsabilitatea de a stabili standarde pentru servicii și de a asigura protecția interesului public. Combinarea lipsei de experiență a administrației locale și nefamiliarizarea factorilor de decizie cu parteneriatul public privat poate rezulta în riscuri politice mult mai mari. Incapacitatea autorității locale de a beneficia de concurență este un alt risc care ar limita capacitatea autorității locale de a genera inovații, eficiență și prețuri reduse. Or, concurența între partenerii privați pentru a-și asigura dreptul de a întra într-un parteneriat public privat este un beneficiu important pentru autoritatea locală. Autoritățile locale ar putea să nu fie capabile să beneficieze de parteneriatul public privat dacă există doar un număr limitat de potențiali parteneri privați care au experiență sau abilitate de a răspunde solicitărilor. Pe de altă parte, dacă nu sunt structurate adecvat, contractele de parteneriat public privat pot genera reducerea calității serviciilor, prestări ineficiente de servicii sau lipsa de măsuri adecvate de menținere a utilității.
În scopul majorării beneficiilor și minimalizării riscurilor, autoritatea locală trebuie să stabilească un cadru instituțional adecvat, inclusiv politici, reglementări, standarde și proceduri, precum și resurse umane și organizaționale necesare în scopul realizării parteneriatului public privat de succes.
Concepții Eronate Comune despre parteneriatul public privat. Datorită numeroaselor forme de parteneriat public privat disponibile pentru administrația locală, există anumite confuzii cu privire la constituenții parteneriatului public privat. De multe ori, parteneriatul public privat nu este luat în calcul datorită unor informații eronate bazate pe concepții greșite. Cele mai comune concepții greșite sunt:
„Acceptând parteneriatul public privat, administrația locală pierde controlul asupra prestării serviciilor.” Drept contraargument al afirmației respective poate fi prezentat faptul că administrația locală, intrând într-un parteneriat public privat, nu cedează competențele în implementarea politicilor sale sau de reglementare a procesului de prestări servicii. Guvernul local stabilește regulile de bază și are capacitatea de a conferi o anumită formă parteneriatului public privat, pentru ca acesta să reflecte obiectivele, politicile și reglementările administrației locale. Se poate susține că guvernul local, de fapt, deține un control mult mai mare, are remedii contractuale bine definite în aranjamentele de parteneriat public privat.
„Parteneriatul public privat se aplică doar proiectelor de infrastructură.” Nici această idee nu este una viabilă dat fiind că parteneriatul public privat se poate prezenta drept o metodă efectivă și inovatoare în prestarea unui șir de servicii și utilități guvernamentale. Deși majoritatea proiectelor de infrastructură tind să capteze atenția publicului majoritar, parteneriatul public privat mai poate fi utilizat în prestarea serviciilor care nu implică proiecte de capital.
„Motivul de bază pentru care administrația publică intră în parteneriat public privat este de a evita datoriile.” Din contra, motivul central al administrației locale de a se implica în parteneriat public privat este de a beneficia de o eficiență sporită, durată mai scurtă de implementare, inovații mai mari și o valoare mai mare în prestarea serviciilor, generată de concurență mare. Abilitatea de a finanța un proiect pentru a „stinge” datoria nu trebuie să fie motivul central pentru a intra în parteneriat public privat, accentul trebuie să fie pus pe metode generatoare de creativitate și eficiență a prețului.
„Calitatea serviciilor va scade în cadrul parteneriatului public privat”. Calitatea serviciilor nu depinde de faptul dacă serviciul este oferit într-o manieră tradițională sau prin intermediul parteneriatului public privat. Guvernul local are abilitatea de a stabili criteriile de calitate a serviciului ce urmează a fi prestat și de a garanta că poate verifica executarea contractului de prestări servicii. Caracterul parteneriatului public privat sugerează că calitatea serviciilor nu va fi doar menținută, dar și îmbunătățită. Este în interesul partenerului privat să investească în serviciu, să devină mai eficient, să îmbunătățească calitatea serviciului, să atragă mai mulți clienți sau să ofere servicii adiționale clienților.
„Angajații administrației locale vor pierde în urma parteneriatului public privat”. Atât angajații afiliați la un sindicat, cât și cei care nu sunt membri de sindicat uneori sunt neîncrezători în parteneriatul public privat, motivând că ar putea pierde locul de muncă sau că se va reduce salariul. Orice contract de parteneriat public privat va trebui să reflecte legislația muncii regională și contractul colectiv de muncă în vigoare. Motivul productivității sporite include investiții majore în personal, prin instruire, transfer de tehnologii și diversificarea aptitudinilor.
Concluzii: Noțiunea de parteneriat public – privat și-a dovedit utilitatea în economiile tuturor statelor ce l-au utilizat și a permis să răspundă la nevoi esențiale ale comunității fără a împovăra finanțele publice și să elibereze puterea publică de sarcini de simplă gestiune. In ultimii parteneriatul public-privat a dobândit o importanță tot mai mare în zona politicilor sociale. Partreneriatul public privat, pornind de la procesul de „reformă a guvernării", a legitimat ideea de cooperare între diverse sectoare (public, privat, social) în scopul soluționării optimale și eficiente a multor provocări ale comunităților prin participarea tuturor actorilor comunitari. Având la bază principiul cooperări voluntare, parteneriatul public-privat reprezintă convingerea actorilor publici și privați că vor avea de câștigat dintr-un astfel de demers mai mult decât dacă ar acționa singuri. Deși parteneriatul este gândit ca unul care trebuie să aducă doar beneficii ambelor părți implicate în implementarea acestuia, se poate întâmpla ca efortul de parteneriat și cooperare să eșueze. Motivele eșecului pot fi de diferită natură: lipsa unui cadru legal adecvat, care îngrădește posibilitatea guvernului de a se angaja în formule de parteneriat cu sectorul privat sau lipsa de înțelegere reciprocă a specificului sectorial din zona guvernamentală și din cea privată.
Pentru a asigura succesul unei astfel de cooperări și pentru a evita eșecurile este nevoie de coordonare a activităților și deciziilor; de un management de calitate al acțiunii comune, ceea ce presupune acceptarea de către parteneri a regulilor și normelor comune de operare; contracte de parteneriat bine negociate și structurate legal; monitorizarea partenerului privat la toate fazele realizării investiției și în exploatare, ceea ce solicită sectorului public cunoștințe privind managementul antreprenorial, lipsa de competență de domeniu a instituției publice ar putea crea mari dificultăți în gestiunea parteneriatului;
Autoevaluarea:
La finele lecturii, trebuie :
Să poți defini rolul comunității și a actorilor comunitari în prodecerea bunăstării colective.
Să poți explica esența „bunei guvernări” și rolul participării cetățenești în dezvoltaea parteneriatului comunitar.
Să poți stabili limitele între sectoarele public, privat și non-guvernamental drept rezultat al recentelor reforme în administrația publică.
Să poți analiza constrângerile managmentului în sectorul public și presupusele deficiențe din cadrul sectorului public în comparației cu sectorul privat, identificate pe parcursul lecturii.
Să recunoști problemele cu care se confruntă instituțiile publice în prestarea serviciilor calitative și eficiente, provocările pieții și importanța evaluării eficacității și eficienței serviciilor publice.
Să explici noțiunea de servicii publice alternative, formele, avantajele, riscurile.
Să explici noțiunea de parteneriat public privat, acțiuni operaționale pe care trebuie să le întreprindă administrația publică pentru a implementa PPP.
Gândaște-te la un serviciu public sau un program public care ar putea fi sau ar trebui privatizat.
Gândește-te la un serviciu care în mod obligatoriu ar trebui să rămână sub controlul guvernului. Justifică-ți alegerea în baza realităților contextului național în care activezi și în baza argumentelor ce susțin divizarea funcțiilor între sectoare.
Bibliografie
Barrz Bozeman, Tehnology transfer and public policy: a review of research and theory, Research Policy, 29, 2000
Best Practices Review of Public-Private Partnerships, published by the Crown Investments Corporation of Saskatchewan, 2000. http://strategis.ic.gc.ca
Bryson J., Strategic planning for public and nonprofit organizations: A guide to strengthening and sustaining organizational achievement, San Francisco, 1988
Bryson, J., Planificare strategică pentru organizații publice și nonprofit, Ghid pentru consolidarea și susținerea realizării organizaționale, Ediție revăzută, 3-49, Editura Arc, Chișinău, 2002
Drucker F., Inovația în sistemul antreprenorial, Buc., Ed. Enciclopedia,1993
Elliott Sclar, The Privatization of Public Service: Lessons From Case Studies, http://www.epinet.org
Farazmand A., Globalization and Public Administration, Public Administration review, 1999
Frederique Krupa, The Privatization of Public Space, ttp://www.translucency.com
Ferreol, Gilles (coord.), Identitatea, cetățenia și legăturile sociale, Iași, Editura Polirom, 2000
Camera de Comerț și Industrie a României, Ghid pentru Parteneriat Public privat, București, 2005, www.ccir.ro
Carinol L. V., Public Organization Review: a Global Journal, 2001, vol. 1
Chelcea I., Mărginean I., Ștefănescu S., Zamfir C., Dezvoltarea dezvoltarea umană a întreprinderii, ed. Academiei Romăne,1980
Cohen S., The Effective Public Manager, 3rd ed., San Francisco: Jossey-Bass, 2002
Cornescu V., Mihailescu I., Management, Ed. Proarcadia, 1993
Dunsire A., 1999, Then and Now. Public Administration, 1953-1999, Politica Studies, Political Studies Association, 1999,published bz Blackwell Publishers, Oxford, UK
Gerald A. Cole, Management. Teorie și Practică,Ed. Știința,2004
Guide on the Establishment of Public-Private Infrastructure Partnerships, published by the Ontario Superbuild Corporation, Government of Ontario, 2000.Queen’s Printer for Ontario, 2000.http://strategis.ic.gc.ca
Gordon Marshall, Dicționar de sociologie, Buc. 2003
Institutul de Politici Publice, Parteneriat Public privat soluție pentru un mai bun managenet al comunitaților locale din Romănia, 2004, www.ipp.ro
Janelle Plummer, Focusing Partnerships: A Sourcebook for Municipal Capacity Building in Public-Private Partnerships, James & James/Earthscan, 2002, nccic.org
Jeleniewski Max, Public private Prtnerships, Institute for Housing and Urban development Studies, Rotterdam,1994
Howlett M., Ramesh M., Studiul Politicilor Publice. Cicluri și subsisteme ale politicilor. Editura Epigraf, 2004
Ioan Alexandru, Structuri, mecanisme și instituții publice,vol1,Buc 1996
Indriksone A., Non-Governmental Organizations – partners in local development. Centru pentru Politici Publice – Providus, Latvia, 2003, http://www.policy.lv/index.php
Lambru M., Mărgineanu I., Parteneriat public privat în furnizarea de servicii sociale, Buc. 2004
Lambru M., Resurse pentru sectorul neguvernamental, în Cartea Albă a Forumului național al ONG, 1998
Lester Salomon și col., America”s Nonprofit sector, The Foundation center, 1992
Miroiu A., M. Zulean M., M. Rădoi, Politici publice, Buc.2002
Mocanu Victor, Descentralizarea servicilor publice, Chisinău, 2001
Morgan, G.: Creative Organization Theory, Sage Publication, 1989.
Naneș M., Managementul strategic al întreprinderii și provocările tranzițeie, Buc., 2000
Newman Caroline L., Comparative Study of NGO – Government Partnerships
Norman Walzer, Brian D. Jacobs, Public-Private Partnerships for Local Economic Development, Praeger/Greenwood, 1998, nccic.org/ccpartnerships/resource
Nutt Paul C., Promoting the transformation of public organizations, Public Performance & Management Review, 2004, Vol. 27, No. 4
Ordonanța nr. 16 din 24 ianuarie 2002 privind contractele de parteneriat public privat
Peters G.B., From change to change. Patterns of continuing Administrative reform in Europe, A global journal 1, 41-54, 2001, Department of political science, University of Pittsburgh, printed in The Netherlands
Peters G.B., Policy Transfer Between Governments: the case of administrative Reforms, West European Politics, vol. 20
Profiloiu A., Racoviceanu S., Țarălungă N., Dezvoltarea Economică Locală, Ed. Economică,1998
Popa M., Parteneriatul public privat, aspecte economice ale conceptului, Revista profil concurență nr.4, 2005, http://www.competition.ro
Preda M., Politica Socială româneasca. Între săracie și globalizare, Buc. 2002
Pop Luana Miruna, Dicționar de politici sociale, Buc. 2002
Pollitt Cristopher, Geert Bouckaert, Reforma managementului public, Analiză comparată, Editura Epigraf, 2004
Public-Private Partnership, A Guide for Local Government, published by the Ministry of Municipal Affairs, Government of British Columbia, May, 1999. http://strategis.ic.gc.ca
Rădoi Mireille, Evaluarea politicilor publice, Buc. 2004
Strategic Public-Private Partnering, A Guide for Nova Scotia Municipalities, published under the auspices of the Canada, Nova Scotia Cooperation Agreement, 1996 http://strategis.ic.gc.ca/epic
Savas E.S, Privatization and Public-Private Partnerships, A Chatham House Title, 1999
Steven Cohen, A strategic framework for devolving responsibility and functions from government to the private sector public administrative reform, July, 2001 vol. 61 no. 4
Timothy Besley, Maitreeesh Ghatak, Public-Private Partnerships for the provision of public goods: Theory and an aplication to NGOs, The development economics discussion paper series, London Scool of economics, 1999
Weber M., The theory of Social and Economic Organization, ed.by Talcott Parson, USA: Afree pree Paperback, Mac Millan Publishing,1074
Vigoda E., From responsiveness to collaboration: Governance,Citizens and the next generation of Public Administration, Journal of Public Administration Research and Theory
Wise L., Public Management Reform: Competing Drivers of Change, Public Administration Review, 2000
Vlăsceanu M., Sectorul non-profit, contexte,organizare,conducere,Buc., Ed. Paideea,1996
Vlasceanu M., Psihologia organizațională și conducerea, ed. Paideia,1993
Zamfir E., Zamfir C., Politici sociale. Romănia în context European,Buc.1995
Zanfir C., Psihosociologia organizării și a conducerii, București: Editura Politică, 1974.
Zlate M., Leadreschip și management, Ed.Polirom, 2004
Capitolu II Servicii sociale și parteneriatul public privat
2.1 Precizări conceptuale privind serviciile sociale
În ultimul timp, în România se constată o creștere tot mai mare a interesului pentru cooperarea dintre sectorul public și cel privat în domeniul politicilor sociale. Creșterea disponibilității și a capacității sectorului privat de a prelua o serie de responsabilități ale sectorului public în domeniul social a avut drept rezultat multiplicarea eforturilor de accelerare a realizării obiectivelor și proiectelor programate prin reducerea în ansamblu a costurilor și îmbunătățirea calității serviciilor sociale.
Drept punct de pornire în dezvoltarea diverselor forme de parteneriat public privat în domeniul social este chiar unul din cele mai importante principii ale asistenței sociale: parteneriatul social ca mijloc de realizare și evaluare a măsurilor de asistență socială . De o relevanță deosebită pentru un parteneriat de succes este implementarea acestuia în strictă concordantă cu alte căteva principii ale asistenție sociale: solidaritatea socială, universalitatea dreptului la asistență socială, garantarea accesibilității acesteia, flexibilitatea măsurilor de asistență socială și aducerea lor în concordanță cu necesitățile reale ale persoanei sau ale familiei aflate în dificultate; recunoașterea independenței și autonomiei personalității, respectarea demnității umane.
Asistența socială este o componentă a sistemului național de protecție socială, în cadrul căruia statul și societatea civilă se angajează să prevină, să limiteze sau să înlăture efectele temporare sau permanente ale unor evenimente considerate drept riscuri sociale, care pot genera marginalizarea ori excluderea socială a persoanelor și a familiilor aflate în dificultate, care prin eforturi și resurse proprii nu sînt în stare să-și îmbunătățească situația, ajutându-i să-și dezvolte propriile capacități și competențe pentru o funcționare socială corespunzătoare integrării sociale. Ajutorul are în vedere, de regulă, o perioadă limitată de timp până când persoanele în condiții de risc își găsesc resursele economice, sociale, psihologice, pentru a putea duce o viață normală autonomă.
Totodată, scopul asistenței sociale este de a preveni posibila excludere a persoanelor din viața socială și de a reduce sărăcia. Intr-un sens mai larg, asistența socială se referă la orice beneficiu financiar sau serviciu social noncontributoriu, finanțat din taxele și impozitele generale sau din fonduri sociale speciale. Într-un sens mai restrâns, conceptul de asistență socială nu include ansamblul de beneficii și servicii sociale universalist-categoriale, definind doar acel ansamblu de instituții, programe, măsuri, activități profesionalizate și servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor sau comunităților cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate.
Din aceaastă perspectivă parteneriatele publice private în domeniul social vor contribui la realizarea funcțiilor pe care le îndeplinește asistența socială în societatea modernă și care se referă la:
identificarea segmentului populației ce face obiectul activităților de asistență socială;
diagnoza problemelor socio-umane cu care persoanele vulnerabile sau grupurile cu risc crescut se pot confrunta;
identificarea diferitelor surse de finanțare a acestor programe de sprijin;
dezvoltarea unor servicii îndreptate către prevenirea unor situații defavorizante.
Orice parteneriat public privat va răspunde în cel mai eficient mod nevoii de asistență socială a beneficiarului de asistență socială, care desemnează resursele necesare pentru o funcționare socială normală, neacoperite prin efortul persoanei în cauză și care vor include:
a) nevoia provenită din lipsa resurselor economice – un nivel de viață sub standardele minime acceptate, lipsa locuinței, lipsa de acces la serviciile de asistență medicală sau educație;
b) nevoia provenită din limitarea severă a capacităților personale de a duce o viață normală – dependență de alcool sau droguri, probleme de integrare în viața de familie, școală, muncă, comunitate, dificultăți de relaționare cu ceilalți.
Serviciile de asistență socială intervin în două tipuri distincte de situații: în situațiile de urgență, care combină, în acest caz, resurse financiare de urgență cu resurse instituționale și umane specializate, precum și în situații de dificultate cronică, dublate de deficitul de capacități proprii de depășire a dificultăților.
Prin însăși natura lor, ca un instrument de asistență individualizată, serviciile de asistență socială sunt puternic focalizate, asigurând utilizarea eficientă a resurselor sociale în ajutorarea anumitor grupuri-țintă. Din această perspectivă, serviciile sociale pot fi cu caracter primar și au drept scop prevenirea sau limitarea unor situații de dificultate ori vulnerabilitate, care pot duce la marginalizare sau excluziune socială și servicii sociale specializate, ce se adresează anumitor probleme particulare ți sunt orientate spre recuperare și reabilitare, reeducare și mediere socială, consiliere în cadru instituționalizat, în centre de informare și consiliere sau orice alte măsuri și acțiuni care au drept scop menținerea, refacerea sau dezvoltarea capacităților individuale pentru depășirea unei situații de nevoie socială.
Serviciile de asistență pot fi acordate beneficiarilor în mediul lor natural de viață, în familie, în gospodărie, la școală, la locul de muncă sau în instituții specializate de asistență socială, centrele de consiliere sau recuperare, care se prezintă ca un loc special protejat, de viață normală, persoanelor ce nu pot, temporar sau permanent, să își desfășoare existența într-un mediu social natural.
Asistența socială, ca parte esențială a protecției sociale, reprezintă un mod operativ de punere în aplicare a programelor de protecție socială pentru categoriile menționate mai sus. Ea asigură astfel, prin serviciile sale specializate, atenuarea parțială a inegalității existente. Asistența socială, prin natura sa, reprezintă un sistem de servicii sociale prestate de autoritățile publice centrale și locale, ONG-uri și organizații internaționale donatoare. Orice sistem de asistență trebuie să fie ajustat la posibilitățile economiei statului propunând sa utilizeze sursele disponibile foarte eficient și odată cu apariția noilor surse financiare sa dezvolte si noi programe. Astfel, Parteneriatul public privat în domeniul social se va încavdra îtnr-o formulă logică în sistemul asistenței sociale și va reflecta obiectivele de bază ale acestuia.
a) prevenirea sau reducerea dependenței sociale și atenuarea consecințelor acesteia;
b) menținerea unui nivel decent de viață al persoanei sau familiei;
c) acordarea unui sprijin suplimentar, temporar sau permanent, prin prestații și servicii sociale. Deci, politica de asistență socială are drept scop orientarea măsurilor politice și socio-economice spre asigurarea de posibilități egale atât pentru membrii societății, cît și pentru sistemele instituțional-administrative organizate la nivel local și central. Măsurile de asistență socială se realizează prin programe și acțiuni personalizate, preventive sau curente, organizate și garantate de autoritățile administrației publice centrale și locale, precum și de alte organe sau organizații ale societății civile
Deși serviciile de asistență socială răspund nu numai unor probleme locale sau individuale, ci și unor probleme sociale mai generale, având o determinare structurală la nivelul societății, baza organizării acestora o reprezintă comunitatea locală, în timp ce coordonarea acestora la nivel național implică mai degrabă asigurarea unor standarde de calitate pentru funcționarea lor, a unui caracter sistematic și a unui suport tehnic, eventual și financiar al acestora și elaborarea unei politici sociale coerente în domeniu.
Responsabilitățile și deciziile privitoare la organizarea și desfășurarea unor servicii de asistență socială revin însă, în cea mai mare parte, datorită gradului lor crescut de discreționaritate, comunității locale, asigurând astfel o responsabilitate crescută la problemele locale și specificul local al unor probleme sociale generale. Serviciile de asistență socială trebuie deci să combine priorități stabilite la nivel național cu priorități stabilite la nivel local și regional. Mulți specialiști în probleme de administrație publică susțin necesitatea implicării și responsabilizării comunităților locale în organizarea serviciilor de asistență socială prin descentralizarea financiară a acestora. Descentralizarea financiară, ca rezultat al unui proces integrat de descentralizare a unor servicii sociale, are desigur efecte pozitive asupra responsabilizării și mobilizării comunității locale, dar acest proces trebuie să reprezinte și o soluție fezabilă care să permită efectiv organizarea și dezvoltarea unor servicii înalt profesionalizate și responsive la nevoile locale. Ele trebuie, în fapt, să vină în completarea unor măsuri susținute la nivel național, ce le degrevează de o suprasolicitare, ne-sustenabilă adesea doar din resurse locale
2.2 Servicii sociale alternative prin delegarea responsabilitătii de prestare a serviciilor sociale
Parteneriatele publice private în domeniul social cuprind diversede forme de cooperare, generate de dinamismul dezvoltării sociale, multitudinea particularităților, aranjamentelor contractuale și acestea din urmă trebuie privite ca o opțiune viabilă, printre alte modele tradiționale existente, în prestarea serviciilor sociale.
Obiectivele privind crearea unui sistem de asistență socială sunt imposibil de realizat fără contribuția și concursul tuturor instituțiilor autorităților publice centrale și locale, precum și a societății civile. Atât în țările industrializate, cât și în țările în curs de dezvoltare sau în tranziție a crescut foarte mult, în ultimii ani, interesul pentru dezvoltarea parteneriatului și cooperării dintre guverne și actori nonguvernamentali. Putem vorbi astfel despre o tendință globală de reformă a practicilor administrative și de guvernare în cadrul căreia sunt reconsiderate rolul statului în societate, precum și modalitățile prin care se pot rezolva probleme ale societății prin cooperare intersectorială.
În acest context, de o importanță majoră este și interacțiunea între nivelul național și cel local al politicilor și distribuirea de responsabilități între structuri în dependență de anumite principii elaborate pornind de la competențele instituționale, de la tipul de suport acordat și de la categoriile de beneficiari. Este necesar să gândim un mecanism de cooperare flexibil, care va crea un cadrul funcțional de parteneriate în scopul suportului necesar la dezvoltare a sistemului de asistență socială, în care rolul fiecărui actor devine foarte clar și care este cunoscut și înțeles de toate părțile. Acest lucru este esențial pentru procesele de dezvoltare a unui sistem eficient de asistență și protecție socială.
Situația cu care se confruntă instituțiile publice din domeniul social este una specifică:- existența unor anumite servicii sociale puțin eficiente, nu numai datorită numarului redus de personal, calificării inadecvate a acestuia, dar și imposibilității atragerii de personal competent și, de cele mai multe ori, bugete insuficiente. De aceea, în iltimul timp este tot mai mult promovată delegarea responsabilității de prestare a anumitor servicii sociale, către terți.
Modaliățile de realizare a acestor delegări pot purta mai multe nume în funcție de principiul care guvernează relația contractuală.
1. Dacă proprietatea asupra furnizării de servicii rămăne în sfera publică și delegarea se realizează pe o perioadă limitată de timp, relația poate fi denumită concesionare, prin care ințelegem o contribuție financiară a celui care a primit în concesiune serviciul respectiv.
2. O altă modalitate contractuală este externalizarea prin care se întelege practic, privatizarea, anumitor servicii sociale, deci trasferul proprietății serviciului social de la instituția publică către un furnizor privat. O astfel de relație introduce în discutie, de regulă, noțiunea de profit. Privatizarea unor servicii publice implică delegarea de funcții, responsabilități și activități care au fost tradițional realizate de către sectorul public către sectorul privat de prestatori. Privatizarea implică ideea că guvernele renunță la unele sau la toate responsabilitățile legate de anumite competențe și funcții, fie prin transferarea acestora la organisme neguvernamentale, fie prin permisiunea acordată unor organizații, profit sau nonprifit, să exercite aceste funcții cu respectarea unor condiții. Această „potrivire funcțională” se explică prin faptul că anumite funcții sunt realizate mult mai eficient și efectiv de către sectorul privat, altele – de către sectorul non-profit, iar altele – de către guvern. Pentru luarea deciziei cu privire la privatizare este necesar un cadru strategic care va face referință la scopurile programului pe care îl planificăm, sarcinile care trebuie realizate pentru a atinge scopurile programului, capacitatea guvernul de a realiza aceste sarcini, capacitatea de măsurare a rezultatelor activităților pe care dorim să le realizăm, riscurile implicate, existența competiției pentru activitățile pe care le considerăm necesare de a fi supuse privatizării, rezultatul sau impactul așteptat din această activitate. Privatizarea este de puține ori o transmitere completă a autorității de la sectorul public la cel privat. De cele mai multe ori, acest fapt este realizat prin contractarea organizațiilor private.
3. Subvenționarea activităților ONG este realizată prin oferirea subsidiilor acordate de Guvern pentru implementarea diverselor proiecte în baza unui contract. Pentru instituțiile publice costul pentru susținerea ONG care prestează servicii sociale ar fi mult mai mic decăt cel necesar pentru crearea, organizarea unor servicii proprii. subvenționarea de către administrația publică a activităților. Subvenționarea poate fi obținută prin oferirea anumitor granturi, fie prin încheierea unui contract între instituții de stat și organizații ne-guvernamentale.
4. Prin contractarea de servicii sociale vom înțelege că un serviciu deja existent în organigrama servicilor publice de prestare a servicilor sociale se transferă spre administrare unui furnizor privat în condiția în care între cei doi intervine un contract prin care toate bunurile mobile și imobile aflate în patrimoniul serviciului social, la data contractării, rămăn în proprietatea autorității locale care se obligă să acopere toate costurile directe și indirecte aferente bunurilor respective. Această relație, denumită și achiziție presupune „cumpărarea” de către instituția publică prestatoare de servicii sociale a unui serviciu social furnizat de un terț. Și această relație poate duce la apariția profitului, fie direct, fie prin apariția unor comisioane de administrare.
În acelasi timp, managementul serviciilor sociale, strategiile financiare și de personal trec, pe o perioadă de timp menționată de contract, în administrarea contractantului. Spre deosebire de externalizare, contractarea întreține noțiunea de competiție și nu duce la pierderea patrimoniului inițial al instituției publice. Contractarea socială a ONG-urilor pe picior de egalitate cu firmele private în vederea prestării unor servicii publice în baza licitațiilor, încurajează serviciile sociale de stat de a „cumpăra” servicii de la organizațiile ne-guvernamentale. Dacă privatizarea este un proces prin care serviciile publice sunt transferate de la sectorul public la cel privat, în cazul „contractării” proprietatea rămâne în cadrul sectorului public, dar parțial trece către sectorul privat în baza „tenderului competitiv” (CT) . Aceasta e o licitație competitivă prin care se obține dreptul de a oferi servicii pentru o anumită perioadă de timp. Un argument de bază în favoarea tenderului competitiv sunt economiile și eficiența sporită. Impactul concurenței sporește eficiența. Numărul mare de licitatori privați sporește alegerea beneficiarului.
2.3.1 Contractarea serviciilor sociale
Contractarea serviciilor sociale în locul producerii acestora de către administrațiile publice locale este considerată o formulă de succes în aplicarea principiilor parteneriatului public-privat în domeniul social și reflectă o schimbare a abordării organizațiilor publice, de la o perspectivă ierarhică la o perspectivă competitivă, de piață, în care rolurile celor două părți implicate sunt clar separate, drepturile de proprietate explicate. Legat de dezvoltarea aplicării parteneriatului public-privat în domeniul social, asistăm la o creștere a formulelor de contractare socială. Aceasta reprezintă un proces în care instituțiile publice, în loc să angajeze personal propriu și infrastructură pentru a susține oferta de servicii sociale identificată ca necesară, sprijină aceste servicii prin contractarea unui agent privat, care va oferi cel mai bun raport calitate-cost în urma unei licitații. În unele situații, la licitație pot participa și instituții publice, dar respectând aceleași condiții de competitivitate impuse actorilor privați.
Contractarea socială a ONG a fost identificat de către Elena Zamfir în lucrarea „Politici sociale în România”, care menționează că un principiu important, care trebuie promovat pe măsura dezvoltării experienței și a mijloacelor corespunzătoare, îl reprezintă încurajarea serviciilor sociale de stat de a „cumpăra” servicii de la organizațiile ne-guvernamentale. În loc de a considera că trebuie să dețină monopolul tuturor serviciilor sociale, autoritățile publice trebuie să sprijine organizațiile locale sau naționale care pot prelua unele activități, inclusiv oferind o finanțare totală sau parțială a acestora. Argumentele în favoarea separării organizației publice, ca client cumpărător de servicii, și organizațiile private, ca producători și furnizori de servicii, sunt legate de posibilitatea de a distribui responsabilitățile între diferiți actori prin specificări contractuale precise: responsabilitatea cumpărătorului este de a defini cât mai clar ceea ce dorește și de a monitoriza și evalua eficiența și eficacitatea producătorului, respectiv furnizorului, în timp ce responsabilitatea organizației contractate este de a produce și furniza serviciul respectiv la standardele impuse; separarea politicului de procesul de furnizare și producere a serviciilor publice: astfel, rolul funcționarului public este redefinit, iar creșterea structurilor birocratice ameliorată
Contractarea socială va avea maximum de eficiență dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
a. Definirea bunurilor și serviciilor pe care guvernul dorește să le contracteze. Standardelor de calitate dorite trebuie să determine care sunt actorii privați care răspund cel mai bine cerințelor prezentate în termenii de referință ai licitației. Termenii de referință vor include natura serviciului, obiectivele de performanță, criteriile de evaluare, procedurile pentru a rezolva eventuale plângeri și procedurile de terminare sau sistare a contractului.
b. Licitație eficientă la care vor participa un număr suficient de mare de ofertanți de servicii care să asigure nivelul de competiție necesar. Oferta trebuie să asigure servicii de calitate la cel mai bun preț, economii la fondurile publice, și acest lucru este posibil numai în condițiile existenței unui număr ridicat de posibili competitori.
c. Serviciile contractate sunt „legate” de restul sistemului, ceea ce poate fi asigurat prin implementarea unui sistem eficient de evaluare, monitorizare și raportare.
e. Evitarea monopolului în contractare astfel încăt dacă sunt propuse spre contractare mai multe tipuri de servicii, este de dorit ca acestea să nu fie obținute de același contractor sau de un număr foarte limitat de contractori, ceaa ce va coduce la descurajarea competiției și drept consecință la scăderea eficienței sistemului de contractare socială. Trebuie menționat că claritatea obiectivelor în materie de contractare socială și gradul de dezvoltare a pieței pot asigura succesul unui astfel de tip de practică.
Deși în teorie atât stabilirea de parteneriate în domeniul programelor sociale, cât și realizarea de contractare socială par relativ simplu de realizat, este necesar să avem încă o condiție de fond îndeplinită: un sistem administrativ modern, interesat și activ în materie de reformă și inovație administrativă. Un sistem de servicii sociale de calitate apare intr-o interacțiune complexă de elemente care țin de costuri, de calitatea serviciilor și de principii de echitate. Rolul guvernului trebuie să rămână determinant în stabilirea obiectivelor și strategiilor de urmat, el fiind acela care modelează practica contractării sociale în beneficiul societății.
2.3. Procesul de subcontractare
Punem în evidență condiții de reușită a unui parteneriat public–privat care prezintă procesul de contractare și contractul însuși. Contractarea de servicii sociale, trebuie să se subordoneze din punct de vedere procedural, cel putin urmatoarelor principii: nediscriminarea, echilibrul, tratamentul egal, recunoașterea reciprocă, transparență, proporționalitatea, eficiența utilizării fondurilor, asumarea răspunderii.
Principiul nediscriminarii urmărește crearea unui cadru competitiv pentru atragerea și obținerea celor mai bune rezultate de pe piața serviciilor sociale prin interzicerea discriminării potențialilor participanți în cadrul procedurii de contractare de servicii sociale și trebuie să permită oricarui ofertant acces egal.
Aplicarea principiului tratamentului egal urmărește realizarea unui cadru bazat pe încredere, corectitudine și imparțialitate pe tot parcursul derulării procedurii de atribuire a contractului de servicii sociale.
În conformitate cu principiul recunoașterii reciproce, autoritatea contractantă are obligația de a accepta documente echivalente celor cerute de legislația din Romania, emise de organisme stabilite în alte state ale Uniunii Europene.
În aplicarea principiului transparenței, informația relevantă va fi oferită în mod coerent și la timp tuturor părților interesate prin metode de comunicare eficiente, asigurarea” vizibilității” regulilor, oportunităților, proceselor, claritatea documentelor elaborate pe parcursul derulării procesului de contractare. Principiul transparenței sporește încrederea potențialilor candidați în autoritatea contractantă, fapt ce conduce la participarea acestora în numar mare și cu oferte optime în cadrul procedurilor de contractare.
Principiul eficienței utilizării fondurilor sau “ valoare pentru banii investiți” semnifică cantitate scontată contra unei calități considerate corespunzătoare, plătind un preț considerat corespunzător, la momentul oportun și în locul oportun.
Principiul confidețialății urmărește nedezvăluirea de către autoritatea contractantă a unor informații pe care furnizorul privat de servicii sociale le precizează ca fiind confidențiale, în masura în care, în mod obiectiv, dezvăluirea acestor informații ar prejudicia interesele legitime ale furnizorului privat de servicii sociale, în special în ceea ce privește secretul comercial și proprietatea intelectuală.
Principiul creșterii calității serviciilor presupune obținerea de către autoritatea contractantă a unor servicii mai bune din punct de vedere calitativ decăt cele existente în prezent. Aplicarea acestui principiu este condiționată de aplicarea principiilor enunțate mai sus, deoarece creșterea calității serviciilor nu poate fi obținută decăt în masura în care atribuirea contractului către furnizorul privat de servicii sociale este efectuată în condiții de transparență și cu respectarea principiilor concurențiale.
Principiul echilibrului între sarcinile impuse prin contract și obligațiile ulterioare solicitate, solicită să nu fie impuse furnizorului sarcini care exced cadrului legal sau pot să devină impovaratoare pentru furnizorul privat de servicii.
Convențiile de parteneriat se referă la cadrul de cooperare stabilit în urma negocierilor între instituția publică ( autoritatea subcontractantă) și furnizorul privat cu privire la scopul organizării și dezvoltării serviciilor sociale acordate de către furnizorii implicați în parteneriat. Asfel, convențiile de parteneriat reflectă programele locale de acordare a serviciilor sociale prin intermediul furnizorilor publici de servicii sociale specializate și de proximitate la nivelul consiliilor județene și locale și vor cuprinde:
responsabilitățile partenerilor de la nivel local și central implicați în furnizarea serviciilor sociale;
sursele de finanțare și estimarea nivelului acestora;
resursele umane implicate în acordarea serviciilor sociale;
modalitățile de sancționare a încălcării prevederilor convenției.
Crearea fondurilor de resurse care să fie administrate de către structurile centrale și utilizate pentru asigurarea susținerii financiare a proiectelor de dezvoltare propuse de către organizațiile neguvernamentale și sprijinite de către APL poate fi considerat un punct de pornire al parteneriatelor publice private. Totodată, este importantă elaborarea unui set de reguli și principii călăuzitoare pentru utilizarea resurselor disponibile în baza câtorva principii:
a) principiul co-finanțării. Unele mijloace trebuie să fie asigurate de către însăși organizațiile neguvernamentale din surse extrabugetare;
b) principiul stimulării și asigurării durabilității proiectelor demarate în parteneriate, dat fiind că susținerea financiară extrabugetară de cele mai multe ori este de scurtă durată și nu reprezintă un subsidiu permanent;
c) proiectele trebuie să contribuie la unele priorități identificate și stipulate în prealabil de către autoritățile centrale în baza strategiilor guvernamentale (cum ar fi, dezvoltarea alternativelor instituțiilor sociale);
d) crearea capacităților partenerului privat ,spre exemplu, prin instruirea personalului disponibil și are capacitatea necesară să presteze servicii în cadrul parteneriatelor;
e) elaborare unor principii de selectare a partenerului privat care vor avea în vedere viabilitatea financiară a organizației;
(f) elaborarea mecanismelor de monitorizare adecvată a partenerului privat implicat și organizarea controlului financiar asupra utilizării corecte a finanțărilor primite de la bugetul local sau central.Un factor important este de a antrena însuși sectorul organizațiilor neguvernamentale în procesul de elaborare a standardelor de colaborare cu orgamizațiile partenere.
Prin contractare de servicii se va avea în vedere transferul dreptului și obligației de administrare a serviciilor destinate protecției unei categorii de beneficiari precum și a responsabilității privind acordarea serviciilor sociale de la organele administrației publice locale către furnizorii privați acreditați care acționează pe riscul și răspunderea lor în interesul beneficiarului, în vederea creșterii calității serviciilor.
Procesul de contractare, reglementat de lege evidențiază:
modul în care se derulează managementul parteneriatului public parivat;
procesul de evaluare a cererilor de contractare de servicii de asistență socială;
procedurile de derulare a proiectelor;
standardele de performanță și criteriile de evaluare a furnizorului privat;
procedurile de lucru cu administrația publică și cu cea privată.
Procesul de contractare trebuie să înceapă prin definirea unui cadru pentru parteneriatul public-privat. În acest scop câteva precondiții inter-relaționale sunt necesare pentru folosirea adecvată a acestor forme alternative, precum ar fi:
Cadrul legislativ în sprijinirea relațiilor contractuale între domeniile public și privat;
Schimbări organizaționale în cadrul autorităților publice, centrând atenția asupra rolului beneficiarului și transferând răspunderea pentru deciziile publice;
Reglementări financiare în sprijinul unei înțelegeri mai bune a costurilor reale ale serviciilor;
Noi forme de management al serviciilor, licitarea și monitorizarea contractului;
Mediul de piață, cu mecanismele sectorului privat și consecințele lui.
Aici vom insista mai întâi asupra pregătirii cadrului legal, economic și instituțional înaintea demarării procesului de contractare.
1.) Conform cadrului legislativ romănesc, administrația publică colaborează atât la nivel central cât si la nivel local cu acele organizații care au capacitatea să contribuie la soluționarea problemelor comunității. Puterea legislativă a adoptat o serie de acte normative care reglementează finanțarea organizațiilor neguvernamentale din domeniul social, precum și cooperarea administrației cu acestea. Astfel, Legea nr. 34 / 1998, privind acordarea unor subvenții asociațiilor și fundațiilor române cu personalitate juridică, care înființează și administrează unități de asistență socială, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 29 din 27 ianuarie 1998, precum și Normele Metodologice de punere în aplicare a legii menționate au urmărit punerea în practica a obiectivelor generale ale Guvernului României, precum și a obiectivelor specifice în domeniul asistenței sociale, respectiv: “Se va asigura un cadru legal, instituțional și financiar, în vederea eficientizării de servicii de asistență socială prin participarea organizațiilor societății civile și de cult la punerea în aplicare a măsurilor de asistență socială”. Actul legislativ urmărește dezvoltarea serviciilor de asistență sociala, în vederea protejării mai eficiente a segmentelor de populație vulnerabilă și evitării excluderii sociale a acestora, oferind un suport financiar, în baza unei convenții, acelor asociații și fundații care oferă servicii de calitate. Noua legislație afirmă creșterea sprijinului guvernamental în domeniul serviciilor sociale, ca o recunoaștere a rolului pe care organizațiile neguvernamentale îl pot ocupa în acest sens.
2). Pentru a asigura un parteneriat public privat de succes se cer operate modificările corespunzătore în cadrul instituțional în sensul acordării unor împuternicirii exclusive în elaborarea și implementarea politicilor de parteneriat public privat, avănd drept punct de pornire principiile de organizare administrativă în domeniul furnizării serviciilor sociale.
a. Autoritatea națională responsabilă de elaborarea politicilor privind parteneritele publice private în domeniul social este Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, principalele atribuții și responsabilități fiind:
elaborarea legislației în domeniu și urmărirea aplicării ei de instituțiile administrației publice, precum și de către partenerii societății civile;
elaborarea planurilor și programelor specifice pentru dezvoltarea și diversificarea serviciilor sociale la nivel național;
identificarea priorităților de dezvoltare a serviciilor sociale;
elaborarea metodologiei și procedurilor de evaluare, monitorizare și control a serviciilor sociale, precum și a procedurei de acreditare a furnizorilor de servicii sociale;
asigurarea prin programe de interes național a finanțării serviciilor sociale de la bugetul de stat; elaborarea și aprobarea criteriilor obligatorii de organizare și funcționare a instituțiilor de asistență socială;
elaborarea și aprobarea modelele contractelor de acordare a serviciilor sociale, precum și a standardelor obligatorii de calitate la care se atribuie serviciile sociale;
exercitarea controlului de furnizare a serviciilor sociale;
identificarea surselor interne și externe de finanțare destinate dezvoltării și diversificării serviciilor sociale.
Nivelul de organizare locală trebuie determinat ca unul optim în vederea unei adaptări eficiente a serviciilor sociale la problemele locale, în care resurselor financiare, materiale și umane existente să fie utilizate eficient. Astfel, în funcție de tipul de serviciu de asistență socială și de echilibru între rezoluție și fezabilitate financiară, nivelul de organizare a acestuia poate varia de la nivelul cel mai "de jos", spre exemplu, consiliile locale, trecând prin nivelul județean sau regional, până la nivelul cel mai general, cel național.
Astfel , la nivel local autoritatea competentă pentru proiectele de parteneriat public privat este adminstrația publică locală, consiliile locale – organele deliberative ale administrației publice locale și care au obligația de a dezvolta și a diversifica gama serviciilor sociale în funcție de nevoile identificate.
În realizarea obiectivelor proprii, autoritățile administrației publice locale:
contribuie la realizarea măsurilor de protecție și asistență socială;
au obligația de a implica comunitatea în identificarea, prevenirea și soluționarea la nivel local a problemelor sociale;
identifică și evaluează situațiile care impun furnizarea de servicii sociale în funcție de nevoile specifice comunității;
organizează, finanțează și susțin serviciile sociale cu caracter primar acordate la nivel local; asigură administrarea de competențe și resursele financiare necesare funcționarii serviciilor sociale organizate la nivel local;
promovează parteneriate cu alți furnizori de servicii sociale;
controlează din punct de vedere administrativ serviciile sociale acordate la nivel local.
c. Serviciul public de asistență socială, organizat la nivel județean are responsabilitatea dezvoltării și diversificării serviciilor sociale specializate, în funcție de nevoile sociale identificate. Principalele atribuții în domeniul serviciilor sociale ale serviciului public de asistență socială organizat la nivel județean sunt:
pune în practică planurile și strategiile naționale din domeniul serviciilor sociale;
elaborează planuri și programe județene în vederea dezvoltării și diversificării serviciilor sociale, în funcție de nevoile semnalate și identificate la nivel local;
evaluează activitățile desfășurate de furnizorii de servicii sociale în cadrul programelor subvenționate de la bugetul local al județului;
coordonează metodologic și monitorizează activitatea instituțiilor publice și private care au responsabilități și atribuții în domeniul serviciilor sociale;
încheie contracte și convenții cu alți furnizori de servicii sociale.
c) Din punct de vedere al cadrului economic trebuie stabilite foarte calr sursele de finanțare a proiectelor propuse pentru parteneriat public privat în asistență socială, care vor adopta mecanisme bune de finanțare a ONG-urilor, cea ce va asigura o cooperare pozitivă între aceste două sectoare. Tradițional, serviciile sociale se finanțează din bugetul de stat; bugetul local al județului; bugetele locale ale comunelor, orașelor și municipiilor, donații, sponsorizări sau alte contribuții din partea persoanelor fizice ori juridice din țară și din străinătate; fonduri externe rambursabile și nerambursabile; contribuția persoanelor beneficiare.
În scopul susținerii proiectelor de parteneriat public privat, asociațiilor și fundațiilor cu personalitate juridică, care înființează și administrează unități de asistență socială și care sunt utilizate în exclusivitate pentru acordarea de servicii de asistență socială, vor fi subvenționate de la bugetul de stat, sau, după caz, de la bugetele locale, în funcție de aria de acoperire a beneficiarilor.
a. De la bugetul de stat se alocă fonduri pentru:
finanțarea, cofinanțarea sau, după caz, subvenționarea programelor de servicii sociale de interes național;
finanțarea sau cofinanțarea inființării, organizării și funcționării unor instituții specializate de asistență socială;
Bugetul de stat va acoperi subvenția, dacă organizația are unități de asistență socială în mai multe județe sau activitățile se adresează unor beneficiari din mai multe județe sau daca într-o unitate de asistență socială sunt beneficiari din mai multe județe.
b. De la bugetele locale se alocă fonduri pentru:
finanțarea serviciilor sociale organizate de autoritățile administrației publice locale sau cofinanțarea serviciilor sociale realizate de autoritățile administrației publice locale în parteneriat cu alți furnizori;
subvenționarea serviciilor sociale realizate de furnizori acreditați, autoritățile administrației publice locale au obligația să prevadă în bugetele proprii fonduri necesare pentru asistență socială.
Finanțarea serviciilor sociale din sursele publice se face pe principiul concurenței și al eficienței. Furnizorii de servicii sociale, publici sau privați, au acces nediscriminatoriu la sursele publice de finanțare, în condițiile legii. Subvențiile sunt folosite în completarea veniturilor proprii și a celor primite (donații, sponsorizări), deoarece nivelul acestora acoperă numai o parte a cheltuielilor privind serviciile oferite. Furnizorii de servicii sociale acreditați privați pot acorda servicii sociale în baza contractelor încheiate cu instituțiile publice, în condițiile legii.
D) Calitatea unui parteneriat public privat va depinde în foarte mare măsură de calitatea contractulu. Prin contract de servicii sociale vom înțelege actul juridic ce reprezintă acordul de voință al celor doua părți, încheiat între serviciul public de asistență socială, în calitate de autoritate contractantă și un furnizor privat acreditat de servicii sociale, în calitate de furnizor. Contractul va cuprinde, în principal, serviciile sociale oferite, costurile acestora, drepturile și obligațiile parților. Principiile esențiale trebuie să rămână echilibrul contractului între părți și garanția realizării serviciului public. Cel mai important lucru în analiza proiectelor, care este evaluarea riscurilor, limitarea lor și împărțirea celor care nu pot fi circumscrise.
2. 3. Etapele procesului de subcontractare
Procesul de contractare se realizează în câteva etape consecutive, toate fiind la fel de importante, iar subminarea importanței uneia din ele poate genera dificultăți de diferită natură în implementarea contractului.
2.3.1 Etapa 1 Evaluarea opțiunilor pentru un parteneriat puiblic privat eficient.
La această etapă, administrația publică locală, în baza politicilor și criteriilor guvernului local, identifică serviciile care se potrivesc cel mai mult pentru a fi implementate prin intermediul parteneriatului public privat, precum și identifică cel mai potrivit partener privat. În acest se realizează un studiu de oportunitate care va avea drept scop evaluarea managementului serviciilor exsitente în scopul identificării domeniilor neacopeite și dezvoltării unor servii noi saupentru îmbunătățirea celor existente. Prin acest studu trebuie să se atingă cel puțin următoarele repere: inventarierea standardelor serviciilor existente în raport cu nevoile beneficiarilor; estimarea costurilor necesare întreținerii unui serviciu; evaluată necesitatea și posibilitatea de transfera beneficiarul unui serviciu public câtre unul privat și costurile acestui transfer, inclusiv cele sociale. În final, studiul de oportunitate trebuie să identifice cele mai potrivite servicii care ar putea fi obiectul unor eventuale pertaneriate publice private.
Etapa 2 – Pregătirea pentru prestarea serviciilor sau a proiectului prin intermediul PPP implică pregătirea pentru un parteneriat de succes. Activitățile vor include definirea exactă a serviciului ce urmează a fi prestat, selectarea metodelor preferate de a alege un partener privat în baza criteriilor de evaluare, care vor fi definite și determinate, precum și a beneficiarului serviciului și stabilirea strategiei de comunicare sau implicare publică.
1). Definirea serviciului ce urmează să fie prestat
În contextul Legii nr. 34 / 1998 și a Hotărării Guvernului nr. 539 / 1998 modificată și completată prin Hotărîrea Guvernului nr. 800 /1999 serviciile de asistență socială propuse pentru subvenționare de către ONG sunt oferite în doua modalități distincte:
a) La sediul unității de asistență socială: Centre care oferă cazare: cămine / azile de noapte, respectiv un complex de servicii în cadrul unui loc special protejat oferit acelor beneficiari care nu au posibilitatea să trăiască temporar sau permanent în mediul social natural; centre de zi / centre sociale / centre de resocializare, respectiv un complex de servicii, fără cazare pe timpul nopții, în conformitate cu programul unității, oferit acelor beneficiari care se deplasează / sunt deplasați la sediul centrului.
b) La domiciliul beneficiarului, respectiv un complex de servicii oferit beneficiarilor în vederea prevenirii instituționalizării, de tipul: servicii de menaj; servicii pentru igiena beneficiarului; servicii de însoțire; servicii de petrecere a timpului liber; servicii care oferă hrană la domiciliu; servicii de consiliere; etc. (gama serviciilor variază în funcție de profilul beneficiarilor și de nevoile acestora).
Unitatea de asistență socială, înființată și administrată de către o asociație neguvernamentală este forma organizată prin care se oferă servicii de asistență socială, în conformitate cu statutul asociației / fundației în subordinea căreia funcționează, pentru beneficiarii asistați la sediul unității sau la domiciliul acestora. Unitatea de asistență socială dispune de resurse materiale, financiare și umane adecvate serviciilor pe care le oferă. Este foarte important ca reprezentanții asociațiilor sau fundațiilor să determine, dacă unitatea de asistență socială, pentru care se solicită subventia, se încadrează în condițiile impuse prin actele normative; dacă serviciile prestate sunt incluse în categoria serviciilor de asistență socială; daca au capacitatea de a-si asuma responsabilitatea gestionării unor surse bugetare.
2). Definirea metodelor și determinarea criteriilor de evaluare a partenerului privat.
Modelele contractuale, deosebit de atractive prin eficiență, diversificarea serviciilor, precum și multitudinea ONG prestatoare de servicii sociale care se vor arăta interesate de licitația anunțată de către Autoritatea contractantă, solicită capacitate sporită de management de evaluare a potențialelor parteneri în baza criteriilor anunțate atât din partea agențiilor guvernamentale care finanțează implementarea în regim privat serviciile de asistență socială, precum și din partea furnizorului de servicii. Capacitatea administrativă a Autorității contractante, în procesul de selectare a partenerului privat, trebuie să dezvolte competiția, standarde și indicatori de performanță, atat din punct de vedere al organizării serviciului, căt și a prestării directe.
Furnizorii de servicii sociale pot contracta servicii sociale dacă îndeplineasc cumulativ următoarele condiții:
să fie persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial, constituite potrivit legii;
să prezinte garanții de solvabilitate financiară ;
au desfășurat sau desfășoară activități similare celor scoase la licitație ;
dispun de resurse umane și materiale necesare derulării contractului încheiat cu consiliul județean, consiliul local;
sunt acreditați în condițiile legii;
dacă pot demonstra faptul că servicile de calitate propuse pentru prestare corespund standardului de calitate.
A) În calitatea de partener privat subvenționat în baza prevederile Legii nr. 34/1998 privind acordarea unor subvenții asociațiilor și fundațiilor române cu personalitate juridică, care înființează și administrează unități de asistența socială sunt selectate asociațiile neguvernamentale și fundațiile. Serviciile de asistență socială se pretează foarte bine la contractare de către ONG și fundații, dat fiind că există deja alternative pe piață, create de către acest tip de organizații private, în special nonprofit, care oferă diverse tipuri de servicii. În cazul serviciilor sociale, organizațiile nonprofit sunt parteneri ideali pentru stat deoarece, prin misiunea și forma lor de organizare, răspund cel mai bine nevoilor agențiilor guvernamentale și beneficiarilor de servicii sociale. Fiind organizații nonprofit, ONG-urile nu sunt orientate primordial către realizarea de profit pentru acționari, sunt guvernate de structuri de conducere pe bază de voluntariat și nu au tendința de a exploata informația asimetrică de pe piață, exclusiv în interesul propriu. În foarte multe aspecte misiunea organizațională și scopurile, grupurile țintă vizate sunt asemănătoare cu cele ale organizațiilor publice.
Astfel, conform Legii pentru persoane juridice( Asociașii și Fundații) nr. 21 / 1924, publicată în Monitorul oficial nr. 27din 6 februarie, 1924 asociația neguvernamentală este definită drept convenție civilă, prin care mai multe persoane pun în comun, în mod permanent, contribuția lor materială, cunoștințele și activitatea lor, pentru realizarea unui scop care nu urmărește foloase pecuniare sau patrimoniale, iar Fundația este actul prin care o persoană fizică sau juridică constituie un patrimoniu distinct și autonom de patrimoniul său propriu, care este destinat unui scop ideal, de interes obștesc.
Furnizorii de servicii sociale pot contracta servicii sociale dacă sunt acreditați în condițiile legii și dacă pot demonstra faptul că servicile de calitate propuse pentru prestare corespund standardului de calitate.
B) Standardul de calitate este definit ca fiind acoperirea și soluționarea nevoilor identificate ale beneficiarului prin resurse materiale și financiare adecvate, precum și cu personal specializat. Serviciile sociale prestate de instituția publică sau de cea privată, implicit ONG trebuie să corespundă standardelor elaborate de către autoritatea guvernamentală. Prin Standardele obligatorii de calitate privind serviciile sociale specializate, furnizate în sistem public, privat și parteneriat public-privat vom înțelege în sens restrâns toate acele reglementări legale referitoare la condițiile minime de adecvare pe care trebuie să le îndeplinească un furnizor de servicii sociale în prestarea acestora. Astfel , standardele trebuie să acopere mai multe arii de intervenție.
1. Furnizorii de servicii sociale, denumiți în continuare FSS, au drept obiectiv eficientizarea proceselor de organizare și funcționare internă a furnizării serviciului. În acest scop FSS stabilește obiective valabile pe o anumită perioadă, își dezvoltă o procedură de informare în ceea ce privește procesul de furnizare a serviciilor, are proceduri de evaluare a utilizării eficiente a resurselor umane, materiale și financiare pentru acordarea serviciilor, inovații în modul de administrare și furnizare a serviciului. Rezultatele inovațiilor sunt împărtășite anual celorlalți furnizori de servicii din domeniu, prin diverse modalități de comunicare: reuniuni anuale, mijloace de comunicare scrisă sau electronică.
2. Fiecare FSS își propune apărarea, promovareași respectarea drepturilor beneficiarilor. Acest angajament este evident în toate etapele organizării și dezvoltării serviciilor. In acest scop, regulamentul de organizare și funcționare respectă și susține drepturile fiecărui beneficiar la egalitatea de șanse și de tratament, participarea egală a acestuia la procesul de furnizare a serviciilor. Fiecărui beneficiar i se respectă demnitatea, dreptul la autodeterminare, dreptul la intimitate personală în fiecare moment al furnizării serviciilor, autonomia în gestiunea propriilor bunuri, confidențialitate. Fiecare beneficiar are întocmit un plan de intervenție și, după caz, un plan de asistență și îngrijire, care valorifică întregul potențial uman al acestuia și este conform proiectului de viață și a nevoilor. Rezultatele planului de asistență și îngrijire sunt monitorizate și evaluate în mod frecvent și sistematic. Există proceduri de măsurare a satisfacției beneficiarilor cu privire la condițiile în care se acordă serviciul și referitoare la înregistrarea, medierea și soluționarea reclamațiilor depuse de beneficiari.
3. FSS funcționează în baza unui cod etic care promovează respectarea demnității beneficiarului, prin care se protejează beneficiarii împotriva unor eventuale riscuri și se promovează ideea de justiție socială. In acest scop, FSS are un cod etic care susține respectul pentru demnitatea beneficiarilor, care este adus la cunoștință personalului, beneficiarilor și este îmbunătățit ori de câte ori este nevoie, are proceduri de confidențialitate cunoscute de personal, dispune proceduri de acces la informații și documente privind beneficiarii, cunoscute de personal și de alți parteneri implicați în furnizarea serviciilor, evaluate în plan intern de către personalul desemnat și în plan extern de către instituțiile competente, conform legislației în vigoare. FSS are proceduri de înregistrare a reclamațiilor, nemulțumirilor și propunerilor beneficiarilor, cunoscute de către beneficiari, iar personalul competent are obligația de a răspunde oricărei reclamații formulate de către beneficiari.
4. FSS asigură accesul persoanelor la servicii printr-o abordare comprehensivă, sistemică, integrată a satisfacerii nevoilor beneficiarului, asigură un continuum de furnizare a serviciilor, prin care este valorificată contribuția tuturor actorilor: beneficiarii, comunitatea locală, societatea civilă. Implicarea tuturor partenerilor se face pe parcursul întregului proces, acționându-se în echipe multidisciplinare sau în cooperare cu alți furnizori de servicii sociale: de la planul de intervenție până la evaluarea complexă și oferirea serviciilor. Planul de intervenție și planul de asistență și îngrijire are un set de indicatori pentru monitorizarea procesului de integrare socială și de reabilitare a indivizilor.
5. FSS dezvoltă servicii centrate pe persoane în funcție de nevoile beneficiarilor și de nevoile identificate în comunitate, implică beneficiarul ca membru activ al echipei serviciului furnizat, respectă contribuția fiecărui individ prin angajarea lui în autoevaluare, respectă feedbackul și evaluarea făcută de beneficiar și valorile emise de acesta, respectă obiectivele serviciului furnizat.
6. FSS promovează participarea beneficiarilor la toate nivelurile de organizare și furnizare a serviciului, precum și în cadrul comunității, susțin și dezvoltă participarea socială a beneficiarilor, incluziunea socială și se consultă în acest sens cu foruri, grupuri, organizații reprezentative care militează pentru educația civică, respectarea șanselor egale, eliminarea barierelor în procesul de inserție socială. În acest scop FSS creează proceduri de implicare a beneficiarilor în stabilirea politicii și a strategiilor privind serviciile sociale, în activitățile derulate în cadrul serviciului, în procesul de luare a deciziilor, în procesul dezvoltării de programe, evaluarea și administrarea serviciului primit.
7. FSS cooperează în vederea organizării și dezvoltării serviciilor sociale, prin încheierea de parteneriate, pentru a crea un continuum în furnizarea serviciilor sociale, un sistem eficient și transparent care vine în întâmpinarea dificultăților și riscurilor la care sunt expuși cetățenii. Parteneriatele se încheie între furnizorii publici de servicii sociale, între furnizorii publici și cei privați și între furnizorii privați. În acest scop FSS promovează o politică de parteneriat bazată pe nevoile și așteptările beneficiarilor și resursele disponibile. Partenerii cooperează în vederea organizării și dezvoltării serviciilor sociale, prin încheierea de convenții de parteneriat și de contracte de acordare a serviciilor sociale. Funcționarea, impactul și durabilitatea parteneriatelor sunt monitorizate și evaluate în mod regulat de către toți furnizorii de servicii implicați.
8. FSS este centrat pe rezultate în beneficiul persoanelor asistate și al comunității. Impactul serviciilor este monitorizat, măsurat și este un element important al unui proces continuu de îmbunătățire a calității, transparență și responsabilizare. În acest scop, FSS definește un set clar de indicatori măsurabili pentru intrările în sistem (resursele umane, materiale și financiare care sunt utilizate pentru organizarea și dezvoltarea serviciului), pentru procedurile de primire a beneficiarilor, pentru desfășurarea și rezultatele proceselor de furnizare a serviciilor, utilizează indicatori de măsurare a performanței organizaționale atât pe baza rezultatelor financiare (creșterea bunurilor, a capitalului, fluxul de capital, investiții, stocuri, profituri etc.), cât și pe baza rezultatelor nonfinanciare (numărul furnizorilor de servicii, numărul beneficiarilor, calitatea vieții, rezultatele serviciilor oferite etc.). Obiectivele politicilor stabilite de către furnizorii de servicii sociale se măsoară și se evaluează sistematic împreună cu beneficiarii și cu membrii personalului.
9. FSS vin în întâmpinarea nevoilor sociale ale comunității, folosind într-un mod eficient resursele de care dispun pentru dezvoltarea și îmbunătățirea continuă a serviciilor. Formarea inițială și continuă a personalului, adoptarea unei strategii de marketing și comunicare adecvată, valorificarea feedbackului primit din partea finanțatorilor, a beneficiarilor și a reprezentanților acestora, a actorilor implicați sunt folosite ca modalități de îmbunătățire continuă a calității serviciilor sociale. În acest scop, FSS are proceduri sistematice pentru îmbunătățirea calității serviciilor și monitorizarea continuă a implementării schimbărilor necesare în baza indicatorilor de evaluare a organizării și furnizării serviciilor.
C) Furnizorii de servicii sociale, părți ale convenșiei de parteneriat public privat, pot organiza și acorda servicii sociale numai dacă sunt acreditați în condițiile legii.
Este acreditat furnizorul, care:
este constituit în condițiile legii;
are prevăzute în actul de înființare scopurile și obiectivele, precum și acordarea de servicii sociale; scopurile și obiectivele urmărite respectă principiile fundamentale ale drepturilor omului, legislația națională și actele internaționale aplicabile;
durata de funcționare, conform actului de înființare, îi permite dezvoltarea serviciilor sociale pentru care solicită acreditarea;
are posibilitatea de a susține material sau demonstrează capacitatea de a atrage resursele financiare necesare acordării serviciilor sociale pentru care solicită acreditarea;
dispune de personal cu pregătire profesională adecvată tipului de servicii sociale pentru care solicită acreditarea;
respectă sau demonstrează că poate respecta standardele de calitate existente pentru serviciile pentru care solicită acreditarea;
acordă sau va acorda servicii sociale pe baza unor criterii de selecție nediscriminatorii și conform prevederilor legislație, a elaborat proceduri de evaluare periodică a serviciului și a satisfacției beneficiarului.
D) Partenerul privat trebuie să dispună de personal cu pregătire profesională corespunzătoare. Astfel, serviciile sociale trebuie să fie furnizate de asistentul social, precum și de specialiști având diverse calificări și competențe, responsabilități și atribuții specifice domeniului de activitate. Serviciile sociale cu caracter primar sunt furnizate de personal de specialitate format în instituții de învățământ superior de stat și particulare. Serviciile sociale specializate sunt furnizate de echipe interdisciplinare.Totodată, partenerul privat trebuie să demonstreze abilități profesioniste de identificare a beneficiarilor care presupune existența unei strategii de selectare, a unui set de criterii după care sunt evaluate nevoile acestora. Ancheta socială și planificarea de caz reprezintă instrumentele cu ajutorul cărora asistentul social realizează soluționarea nevoilor beneficiarului
E). Partenerul privat trebuie să demonstreze abilități suficiente de a asigura buna funcționare a procesului de acordare a serviciilor sociale, care trebuie organizat, conform Normelor Metodologice, în câteva etape principale:
a) evaluarea inițială;
b) elaborarea planului de intervenție;
c) evaluarea complexă;
d) elaborarea planului individualizat de asistență și îngrijire;
e) implementarea măsurilor prevăzute în planul de intervenție și în planul individualizat;
f) monitorizarea;
g) reevaluarea;
h) evaluarea opiniei beneficiarului.
Furnizarea serviciilor sociale se realizează în baza planului individualizat de asistență și îngrijire, elaborat de furnizorul de servicii sociale cu acordul și participarea beneficiarului și cu consimțământul formal al acestuia și va cuprinde, în principal, programarea serviciilor sociale, personalul responsabil, precum și procedurile de acordare. Răspunderea privind implementarea și monitorizarea planului individualizat de asistență și îngrijire revine asistentului social desemnat de furnizor, ca responsabil de caz. Totodată, furnizarea serviciului va fi realizată astfel, încăt drepturile beneficiarului de servicii sociale să fie respectate:
să li se respecte drepturile și libertățile fundamentale, fără discriminare pe bază de naștere, rasă, sex, religie, opinie sau orice altă circumstanță personală ori socială;
să fie informați asupra situațiilor de risc, precum și asupra drepturilor sociale;
să li se comunice, în termeni accesibili, informațiile privind drepturile fundamentale și măsurile legale de protecție, precum și cele privind condițiile care trebuie îndeplinite pentru a le obține;
să participe la procesul de luare a deciziilor în furnizarea serviciilor sociale;
să li se asigure păstrarea confidențialității asupra informațiilor furnizate și primite;
să li se asigure continuitatea serviciilor sociale furnizate, atât timp cât se mențin condițiile care au generat situația de dificultate;
să fie protejați de lege atât ei, cât și bunurile lor, atunci când nu au capacitate de decizie, chiar dacă sunt îngrijiți în familie sau intr-o instituție;
să li se garanteze demnitatea și intimitatea; să participe la evaluarea serviciilor sociale primite.
Etapa 3 va include proceduri specifice privind selectarea partenerului. În timpul Etapei 3, guvernul local face public invitația de a prezenta propuneri în baza unei licitații, evaluează propunerile depuse, selectează propunerea preferată și candidatul cel mai potrivit în baza tenderului competitiv. Dialogul competitiv este procedura prin care orice furnizor privat de servicii sociale are dreptul să-și propune candidatura pentru dezvoltarea unui serviciu alternativ.
Criteriile de evaluare a asociațiilor și fundațiilor vor face referință la:
a) justificarea unității de asistentă socială în raport cu necesitățile și prioritățile de asistență socială ale comunității;
b) capacitatea organizatorică: funcționarea unității de asistență socială într-un sediu adecvat; organizarea activităților din unitatea de asistență socială.
c) capacitatea de funcționare a unității de asistență socială: experiența asociației sau a fundației în domeniul serviciilor sociale propuse; căile și modalitățile de identificare a beneficiarilor; calitatea standardelor propuse de asociație sau de fundație pentru serviciile acordate de unitatea de asistență socială; capacitatea bugetului de venituri și cheltuieli al unității de asistență socială de a asigura funcționarea acesteia, pe perioada subvenționării, la standardele propuse; capacitatea resurselor umane de a asigura funcționarea unității de asistență socială la standardele propuse; experiența de colaborare, parteneriat cu autoritățile locale, cu alte organizatii guvernamentale și neguvernamentale.
a. Atribuirea contractului de servicii sociale se va face în funcție de următoarele criterii:
raport cost/eficiență;
respectarea standardelor minime obligatorii de calitate;
respectarea strategiei județene/locale în domeniu;
dovada existenței de personal cu experiența în domeniul protecției beneficiarului;
contribuția proprie a furnizorului privat ;
metodologia de lucru ;
costul/beneficiar; prețul total al contractului.
b. Subvenția este solicitată și ulterior acordată în baza documentației de solicitare a subvenției care trebuie să conțină informație comprehensivă cuprinsă în :
a) Formularul standard de solicitare a subvenției și care va conține trei secțiuni: Date despre asociație / fundație; Experiența anterioară a asociației / fundației în domeniul serviciilor sociale; date tehnice privind unitatea de asistență socială pentru care se solicită subvenția. Bugetul de venituriși cheltuieli al unității de asistență socială prevăzut pentru anul în care se solicita subvenția.
b) Raport privind activitatea asociației sau a fundației, care trebuie să sublinieze capacitatea asociației / fundației de a oferi servicii sociale, experiența în acest domeniu, continuitatea activității și credibilitatea organizației, resursele (materiale, umane, financiare, informaționale) pe care le deține organizația;
c) Nota privind oportunitatea unității de asistență socială în raport cu prioritățile de asistență socială din localitate, întocmită de autoritatea contractantă din bugetul căreia se solicită subvenția. Nota de oportunitate cuprinde următoarele aspecte: Necesitățile și prioritățile comunității (susținute cu date, statistici); care sunt nevoile acute ale comunității în ceea ce privește serviciile de asistență socială; ce servicii de asistență socială exista în comunitate; câte persoane beneficiază de aceste servicii; câte persoane nu au acces la serviciile existente; câte persoane ar avea nevoie de serviciile propuse de organizație.
d)Analiza ofertei organizației privind: calitatea serviciilor; selecția beneficiarilor; capacitatea resurselor unității; rezultatele obținute până în prezent; alte constatări în urma vizitei efectuate la unitatea respectivă.
e) De asemenea sunt solicitate un șir de alte acte care demonstreză solvabilitatea asociației sau fundației și capacitate juridică. De asemenea sunt solicitate documente privind colaborarea, parteneriatul cu consiliile locale, cu oganizatiile guvernamentale și neguvernamentale etc.
Selectarea și evaluarea dosarelor se face, potrivit legii, de către o comisie de selecție și evaluare organizată în cadrul Autorității Contractante care evaluează solicitările de subvenție după o grilă stabilită de membrii acesteia, în funcție de criteriile prevăzute în actul normativ. De asemenea, comisia întocmește un raport de oportunitate pentru fiecare solicitare de subvenție; stabilește care asociații și fundații vor beneficia de subvenție, căt și nivelul total al acesteia; înaintează direcțiilor / departamentelor competente documentele organizațiilor propuse pentru subvenție; anunță în scris, rezultatul selecției organizațiilor solicitante.
Există și riscuri în procesul de selectare a partenerului privat. Procesul de selectare a ONG în domeniul contractării sociale trebuie să fie clar, iar regulile ușor de aplicat, introducerea regulilor prea birocratice de selectare și nu totdeauna justificate, pot descuraja participarea ONG la licitație. Totodată autoritatea contractantă trebuie să dispună de suficiente mecanisme de a identifica imperfecțiunile ofertei de servicii și de a elabora formule de parteneriat public privat în cazurile în care piața de servicii sociale este subdezvoltată în anumite zone teritoriale și astfel nu există alternative la diverse tipuri de servicii, respectiv, nici foarte mulți doritori de a participa la licitația anunțată. Din această perspectivă este foarte necesară pregătirea organizațiilor nonguvernamentale și a autorităților publice în utilizarea tehnicilor eficiente de analiză și evaluare a criteriilor de selecție a partenerului privat, îmbunătățirea capacităților de a formula unele standarde de bună practică în domeniul contractării de fonduri publice.
Etapa 4 va include proceduri specifice de semnare a contractului. O dată ce partenerul preferat este selectat, ambele părți inițiază procedura de semnare a contractului pentru prestarea de servicii de asistență socială. Prin contract de servicii sociale vom înțelege actul juridic ce reprezintă acordul de voință al celor doua părți, încheiat intre serviciul public de asistență socială, în calitate de autoritate contractantă și un furnizor privat acreditat de servicii sociale, în calitate de furnizor. Astfel, în baza contractului serviciul public de nivel județean sau local transmite pentru o perioada unui furnizor privat acreditat în condițiile legii, dreptul și obligația de a administra și dezvolta servicii sociale. La expirarea termenului contractului furnizorul privat de servicii sociale este obligat să restituie autorității contractante, cu titlu gratuit, serviciul contractat, în deplină proprietate, liber de orice sarcină, inclusiv investițiile realizate. Prin contractare de servicii se va avea în vedere transferul dreptului și a obligației de administrare a serviciului destinat protecției unei categorii de beneficiari, precum și a responsabilității privind acordarea serviciilor sociale de la Consiliile Județene și Consiliile locale, către furnizorii privați acredidați care acționează pe riscul și răspunderea lor în interesul beneficiarului, în vederea sporirii calității serviciilor.
Contractul va indica în mod obligatoriu:
obiectul contractului, care îl constituie furnizarea serviciilor sociale conform caietului de sarcini;
natura serviciilor oferite și costurile acestora, perioada și condițiile de furnizare, cu respectarea standardelor de calitate stabilite pentru fiecare tip de serviciu;
drepturile și obligațiile părților va include cadrul de acțiune a autorității contractante, serviciul public care are în competența sa prestarea de servicii de asistență socială și a furnizorului de servcii sociale, organismul privat autorizat, acreditat în condițiile legii;
beneficiarii contractului, care sunt persoanele fizice, beneficiari ai serviciilor care constituie obiectul contractului;
Procedura de administrare a fondurilor contractate de furnizor de la autoritatea contractantă, fonduri destinate înființării și administrării serviciului ce constituie obiectul contractului,
coordonarea, conducerea și controlul activităților acestui serviciu;
sancțiunile aplicate în condițiile unor servicii sociale de calitate necorespunzatoare.
Contractul este semnat doar în baza respectării standardelor, adică a reglementărilor tehnice sau alor acte similare prevăzute în caietul de sarcini și în propunerea tehnică. Propunere tehnică și propunere financiară înseamnă propunerea care a constituit oferta de preț pentru realizarea obiectului contractului, așa cum au fost acestea acceptate de autoritatea contractantă.
Caietul de sarcini cuprinde în mod obligatoriu:
scopul serviciului social care urmează a fi contractat;
modul de funcționare a serviciului contractat de furnizorul privat de servicii sociale;
obiectivele serviciului social contractat;
indicatori fizici – unitatea de măsură, indicatori de eficiență, indicatori de rezultate;
activități generale privind specificul serviciului social, administrarea, dezvoltarea sau înființarea serviciului social contractat (orientativ) ;
personalul și pregătirea acestuia;
rapoarte și grafic de derulare a activităților.
Serviciile sociale se vor furniza în conformitate cu standardele de calitate specifice, reglementate de legislația în vigoare. Pot fi prezentate condiții specifice de furnizare a serviciilor sociale, de exemplu: furnizarea serviciilor sociale, cu respectarea convențiilor încheiate anterior de contractant privind activitatea socială, cu respectarea strategiilor locale de asistență socială; furnizarea cu prioritate a serviciilor sociale beneficiarilor din unitatea administrativ-teritorială respectivă; furnizarea de servicii sociale în mod tarifat sau gratuit.
Obligațiile asociației și fundației prevăzute în convenție sunt următoarele:
să folosească subvenția în mod exclusiv pentru serviciile de asistență socială acordate persoanelor asistate;
să prezinte la încheierea convenției un raport final de activitate;
să accepte controlul și verificările organului de control, în legătură cu utilizarea fondurilor din subvenție;
în cazul nerespectării prevederilor legale în vigoare, să ramburseze sumele primite, precum și penalitățile aferente acestora;
punerea la dispoziția finanțatorului a unor bunuri dobândite prin subvenție, în situația în care activitatea unității de asistență socială încetează;
obligația de a evidenția și raporta separat veniturile și cheltuielile primite ca subvenție;
ssociația poate primi din partea autorității contractante îndrumare metodologică; participă la ședințele autorității contractante în cadrul cărora se iau decizii cu impact asupra serviciilor sociale care fac obiectul contractului; poate fi consultată în elaborarea strategiei locale de dezvoltare a serviciilor sociale.
Este esențial ca organizațiile să știe că obligațiile asumate trebuie respectate, altfel sunt suportate rigorile legii. Acestea impun, în condițiile nerespectării condițiilor convenției, în ordine, încetarea aplicării convenției, anularea plăților și solicitarea restituirii sumelor deja alocate. În cazul în care organizația nu se conformează, se poate ajunge în instanța de judecata.
Autoritatea Contractantă are obligația:
de a aloca fondurile reprezentând subvenția;
de a acorda asistență de specialitate în desfășurarea și realizarea programelor;
de a dispune suspendarea plății lunare a fondurilor, în cazul nerespectarii obligațiilor asumate de asociație sau fundație.
Contractul prevede, de asemenea, procedurile de încetare. Constituie motiv de încetare a contractului următoarele: expirarea duratei pentru care a fost încheiat contractul; acordul părților privind încetarea contractului; hotărârea definitivă și irevocabilă a unei instanțe judecătorești; încetarea activității furnizorului prin desființare, lichidare, dizolvare; forța majoră, dacă este invocată. Constituie motiv de reziliere a contractului nerespectarea obligațiilor asumate prin contract de către una dintre părți sau încălcarea de către furnizor a prevederilor legale cu privire la serviciile sociale, dacă este invocată de autoritatea contractantă; retragerea sau anularea de către organele de drept a autorizației de funcționare, expirarea valabilității acesteia ori limitarea domeniului de activitate pentru care furnizorul a fost acreditat, în situația în care această limitare afectează furnizarea serviciilor prevăzute de contract, precum și suspendarea sau retragerea acreditării; schimbarea obiectului de activitate al furnizorului, în măsura în care este afectată furnizarea serviciilor prevăzute în contract.
Penalități. Daune: În funcție de natura serviciilor sociale ce fac obiectul contractului, se vor preciza daune-interese, costuri, taxe și cheltuieli de orice natură, exigibile de către o parte, în cazul nerespectării culpabile a prevederilor contractului de către cealaltă parte. Este bine de știut, că respectarea condițiilor convenției și a legilor în vigoare sunt suficiente pentru buna desfășurare a contractului. Prevederile din lege cu caracter punitiv au menirea de a preveni și împiedica posibilele abuzuri din fondurile publice, pe care administrația le gestionează cu respect față de contribuabil.
Etapa 5 – Implementarea și monitorizarea contractului. După aprobarea contractului de ambele părți, începe implementarea contractului. Activitățile administrației publice locale includ monitorizarea performanțelor și asigurarea conformării partenerului privat la prevederile contractului. Astfel responsabilitățile acestora sunt nu numai de a aloca lunar fondurile solicitate, ci și de a verifica utilizarea subvenției, de a controla activitatea și de a acorda asistența de specialitate asociațiilor și fundațiilor.
Activitatea de monitorizare, evaluare și control are ca principale obiective următoarele:
îmbunătățirea calității și creșterea eficienței serviciilor sociale acordate de furnizori;
respectarea standardelor de calitate;
îndrumarea și coordonarea metodologică a activității serviciului public de asistență socială de la nivel local și județean cu privire la acordarea serviciilor sociale;
asigurarea respectării drepturilor sociale ale beneficiarului;
colectarea datelor cu privire la situația beneficiarilor, furnizorilor și tipurilor de servicii.
Monitorizarea, evaluarea și controlul serviciilor sociale se realizează prin derularea unor activități care vizează calitatea serviciilor; gradul de satisfacție a beneficiarului; respectarea standardelor de calitate; gradul de adaptare a serviciilor sociale acordate la nevoile beneficiarului; performanța personalului; resursele necesare; costul serviciilor; respectarea altor reglementări conexe serviciilor sociale. În scopul realizării eficiente a activității de control și monitorizare, autoritățile contractante au dreptul de a primi de la furnizor rapoarte cu privire la furnizarea serviciilor sociale care fac obiectul contractului și de a monitoriza furnizarea serviciilor sociale.
In scopul bunei funcționări a serviciului, autoritățile contractante:
se obligă să acorde furnizorului, după caz, spații/resurse umane/mijloace financiare/alte bunuri și servicii, în vederea susținerii furnizării tipurilor de servicii sociale prevăzute în contract;
să verifice utilizarea eficientă a spațiilor/resurselor umane/mijloacelor financiare/altor bunuri și servicii acordate furnizorului, în vederea furnizării serviciilor sociale prevăzute în contract;
să verifice modul de furnizare a serviciilor sociale, pentru a stabili conformitatea lor cu prevederile din propunerea tehnică și din termenii de referință;
să informeze furnizorul cu privire la modificările legislative apărute în timpul derulării prezentului contract;
să respecte, conform legii, confidențialitatea tuturor datelor și informațiilor primite de la furnizor și să asigure securizarea acestor date;
să asigure accesul furnizorului la baza de date pe care o deține referitor la furnizorii de servicii sociale, în situația în care aceste date sunt necesare soluționării cazurilor aflate în evidența serviciului care face obiectul contractului, și să asigure securizarea acestora;
să asigure furnizorului îndrumare metodologică cu privire la domeniul serviciilor sociale.
Utilizarea sumelor alocate de la bugetul de stat sau, după caz, de la bugetele locale se supune controlului organelor abilitate de lege. Activitatea de evaluare și control a furnizorilor de servicii sociale trebuie să se efectueze cu o periodicitate prestabilită, sa fie efectuată în exclusivitate de către Autoritatea contractantă, cu întocmirea obligatorie a unei note de constatare cu aspectele rezultate, recomandările făcute pentru remedierea deficiențelor constatate și termenele de realizare, care se transmite atât furnizorului, căt si autorităților publice locale în a căror rază funcționează. În structura Autorității contractante se înființează un compartiment de specialitate, care va coordona activitatea de monitorizare, evaluare și control în domeniul serviciilor sociale.
Monitorizarea procesului de acordare a subventiilor și dialogul constant dintre Autoritatea contractantă și organizațiile neguvernamentale, furnizori privați de servicii sociale, conduc nu doar la îmbunătățirea calității serviciului prestat, dar și la perfecționarea cadrului de politici , de regelementare privind contractarea socială, menite să faciliteze procesul de solicitare și alocare a subvenției precum și de utilizare a fondurilor primite. Vom menționa, că monitorizarea și evaluarea performanței și rezultatelor în domeniul serviciilor sociale cer un nivel de expertiză ridicat, sunt consumatoare de timp și resurse financiare. Aceste dificultăți vin din faptul că multe tipuri de servicii sociale sunt greu de observat și măsurat. Avem de-a face cu servicii complexe pentru care statul poate avea un anume nivel de expertiză, dar de cele mai multe ori este necesar ca această expertiză să fie contractată de pe piață.
Concluzii: Ca rezultat al redefinirii rolurilor și responsabilităților guvernelor, sectorului privat și societății civile, apar noi rețele având la bază un parteneriat de tip public-privat care își propune soluționarea unor probleme sociale considerate altădată a fi exclusiv în responsabilitatea guvernului. Parteneriatul public privat în furnizarea serviciilor sociale oferă un șir întreg de avantaje atăt pentru instituțiile publice și private, căt și pentru întreg sistemul de asistență socială. Astfel, pe termen lung parteneriatele publice private în domeniul social dezvoltată o piață competitivă de servicii sociale, unde există o concurență între organizațiile publice și private, precum și între entitățile private furnizoare de servicii sociale, permite concentrarea efortului sectorului public pe elaborări de politici și strategii generale de management al serviciilor sociale, lăsând implementarea în seama organizațiilor private. Astfel, sporește impactul programelor de servicii sociale susținute de bugetul de stat prin atragerea de resurse complementare. Implicarea actorilor comunitari în identificarea propriilor probleme și oferirea de soluții creează cele mai favorabile condiții pentru dezvoltarea unor formule durabile de parteneriat în crearea rețelelor comunitare de servicii sociale. Pe de altă parte, sporește pe această cale controlul societății asupra utilizării banilor publici care au menire socială.
Relațiile de parteneriat genereză îmbunătățiri ale managementului instituțiilor publice prin reglementare de standarde de calitate a serviciilor sociale, permite diversificarea serviciilor sociale, ceea ce conduce la creșterea numărului de beneficiari și contribuie la creșterea calității serviciilor.Totodată pentru organizații și beneficiari permite accesul la fonduri publice, astfel asigurând continuitatea în furnizarea serviciilor sociale prestate de către ONG, ceea ce sporește credibilitatea pentru inițiativele private de acumulare de fonduri.
Parteneriatele publice private în domeniul social, deosebit de atractive prin eficiență, solicită o capacitate sporită de management atât din partea agențiilor guvernamentale, care finanțează implementarea în regim privat de servicii de asistență socială, precum și din partea furnizorului de servicii.
Din această perspectivă, datorită complexității serviciilor sociale, trebuie să crească capacitatea instituțiilor publice de a face un bun management al relațiilor public-private în sensul dezvolării pieței de servicii sociale prin stimularea competiției în oferta de servicii sociale. Capacitatea administrativă a Autorității contractante, în procesul de selectare a partenerului privat, trebuie să se centreze pe dezvoltarea managementului procedurii de contractare, monitorizare și evaluare a contractorilor, standarde și indicatori de performanță, atăt din punct de vedere al organizării serviciului, căt și al prestării directe. Autoritatea contractantă nu va putea atinge acest obiectiv, dacă nu va dispune de suficiente mecanisme de a identifica imperfecțiunile ofertei de servicii.
Discrepanțele care există între diferite regiuni de a-și identifica propriile probleme pot crea situații, în care piața de servicii sociale este subdezvoltată și un anumit număr de comunități să nu beneficieze de parteneriate publice locale. Din această perspectivă este foarte necesară informarea corectă a organizațiilor nonguvernamentale și a autorităților publice cu privire la oportunitățile PPP; pregătirea organizațiilor nonguvernamentale și a autorităților publice în utilizarea tehnicilor eficiente de analiză și evaluare a programelor în parteneriat; îmbunătățirea capacităților de a dezvolta procese participative, vizând schimbarea/îmbunătățirea cadrului de politică publică, formularea unor standarde de bună practică în domeniul contractării de fonduri publice.
Trebuie să fim conștienți de faptul că eforturile organizațiilor neguvernamentalc nu pot duce la rezolvarea în întregime a unei probleme în comunitatea locală și nici nu vor substitui administrația publică. Ele trebuie văzute ca un mod de acțiune complementar activității administrației, prin care comunitatea se autoresponsabilizează față de rezolvarea propriilor probleme. ONG-urile pot găsi soluții pentru probleme cu care se confruntă cetățenii, dar aceste soluții devin relevante doar dacă ele pot influența procesul de dezvoltare al nivelul întregii comunități și contribuie la un proces general de dezvoltare socială. Deseori această dezvoltare socială depinde de flexibilitate și predispunerea spre cooperare a instituțiilor guvernamentale și ce celor neguvernamentale.
Calitatea parteneriatului public-privat reprezintă o preocupare constantă a ultimilor ani atât pentru organizațiile nonguvernamentale, cât și pentru autoritățile publice, este subliniată necesitatea de a dezvolta și a îmbunătăți cooperarea și parteneriatul dintre „sectorul public" și „sectorul nonguvernamental", având ca rezultat îmbunătățirea performanțelor guvernării și a calității politicilor publice din România prin deschiderea către societatea civilă și apropierea de cetățean.
Pentru a asigura succesul unei astfel de cooperări și pentru a evita eșecurile este nevoie:
de coordonare a activităților și deciziilor;
de un management de calitate al acțiunii comune, ceea ce presupune acceptarea de către parteneri a regulilor și normelor comune de operare;
distribuirea corectă a riscurilor între parteneri;
delegarea de gestiune din partea sectorului de stat spre sectorul privat;
contracte de parteneriat bine negociate și structurate legal;
licitarea proiectului propus pentru cofinanțarea publică pentru a alege partenerul privat cel mai convenabil din punct de vedere al calității și costului, concurența asigurând de fapt și succesul unui contract pentru autoritățile publice;
preluarea de către sectorul public a metodelor de management privat, dat fiind că proiectul de parteneriat public-privat se dovedește a fi unul dintre principalele mecanisme prin care sectorul public reușește să obțină valoare în schimbul banilor;
monitorizarea partenerului privat la toate fazele realizării investiției și în exploatare, ceea ce solicită sectorului public cunoștințe privind managementul antreprenorial, lipsa de competență de domeniu a instituției publice ar putea crea mari dificultăți în gestiunea parteneriatului;
capacitatea parteneriatului public privat de a răspunde problemelor de interes public ale unei comunități, ceea ce va solicita administrației publice locale să învețe să acționeze local, adică să învețe mai întâi să identifice cele mai stringente probleme ale comunității, după care să identifice și să mobilizeze resursele locale. O astfel de abordare va asigura eficiența parteneriatului public privat.
În ultimii ani s-au îmbunătățit constant dimensiunea și calitatea parteneriatului public-privat (între autoritățile publice și sectorul nonguvernamental), dar foarte multe lucruri rămân încă de realizat pentru a valorifica la maximum potențialul de parteneriat existent în România.
Întrebări pentru autoevaluare:
Definiți conceptul de servicii sociale în contextul funcțiilor asistenței sociale.
Precizați care sunt criteriile de acreditare, de organizare și funcționare a instituțiilor de asistență socială.
Explicați care sunt standardele obligatorii de calitate privind serviciile sociale și reonsabliltățile autorităților locale în monitorizarea acestora.
Caracterizați principiile de bază privind organizarea administrativă în domeniul furnizării serviciilor sociale și sursele de finanțare în asistență socială.
Definiți contractarea socială ca formulă de succes în aplicarea principiilor parteneriatului public-privat în domeniul social.
Caracterizați etapele procesului de contractare socială.
Explicați de ce dezvoltarea comunitară este importantă în realizarea parteneriatelor publice private.
Explicați care sunt dimensiunile unui parteneriatul comunitar.
Definiți rolul sectorului nonprofit în dezvoltarea serviciilor sociale comunitare.
Bibliografie
Bocancea, C., Neamțu G., Elemente de asistență socială, Collegium Polirom, 1999
Edwards L, Yankey A., Altperter M, (Eds.): Skills for Effective Management of Nonprofit Organizations, Silver Spring: M.D., N.A.S.W. Press, 1998
Dakova V., Review of the Romanian NGO sector: Strengthening Donor Strategy, 2000
David L. Weimer, Aidan R. Vining, Analiza politicilor publice. Concepte și practică, Ediția a III-a. Editura ARC, 2004
Davies M., Asistența Socială în societate, Editura Alternative, 1992
Edwards, R. (coord), Encyclopedia of Social Work, 19 th edition, NASW Press, 1992
Egan G., Change Agent Skills in Helping and Human Service Settings, Monterey, California: Books Cole Publishing Company
Ghiuruțan M., Teșliuc C.M., Pop L., Teșliuc E.D., Sărăcia și sistemul de protecție socială, Polirom, 2001
Cooper M., A Community Social Worker`s Handbook, New York:Tavistoc Publications, 1987
Howe D., Întroducere în teoria Asistenței Sociale, UNICEF, București 2001;
Howe D., Teorie și practică în asistență Socială – curs, UNICEF, București, 1992
Howlett M., Ramesh M., Studiul Politicilor Publice. Cicluri și subsisteme ale politicilor, Editura Epigraf, 2004
Comparative Assessment of NGO/Government Partnership in România – http://www.icnl.org/library/cee/reports/romcompass.htm
Lazăr l., Mortan M., Vereș V., Managementul general, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002
Lester M. Salamon, Leslie C. Hems, Kathry Chinnock, The Nonprofit Sector: For What and for Whom, John Hopkins University, 2000
Lester S., & Anheier, Helmut K; Globalizarea Sectorului Nonprofit: O Revizuire. Rezumat; Editura Fundatiei pentru Dezvoltarea Societatii Civile; Bucuresti;1999
Mihuț L., Lauritzen, B., Modele de politici sociale, București: Ed.Didactică și Pedagogică,1999
Neamțu N., Managementul serviciilor de asistență socială, Cluj-Napoca: Editura Motiv, 2001
Preda M., Precizări conceptuale privind politicia socială și asistența socială, Revista de Asistență Socială, nr.1, 2002
Tiron A., Mutu A., Asociații și fundații, Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2000
Vlăsceanu L., Politică și dezvoltare: România încotro?, Editura Trei, București, 2001
Zamfir C., (coordonator), Politici sociale în Romănia, Buc., Editura Expert,1999.
Zamfir E., (coordonator), Strategii anti-sărăcie și dezvoltare comunitară, Buc., Editura Expert, 2000
Zamfir E., Zamfir C., Politici Sociale. România în Context European; Ed. Alternative; Bucuresti; 1995
Zamfir E., Bădescu I.,Zamfir C., (coordonatori), Starea societății românești după 10 ani de tranziție, Ed.Expert, Buc., 2000
Zamfir C., Zamfir E., Pentru o societate centrată pe copil, Ed.Alternative, București 1997
Zamfir C., Criza statului bunastarii si perspectivele depasirii crizei in Cătălin Zamfir si Elena Zamfir (coord.), Politici sociale: România în context European, Editura Alternative, Bucuresti, 1995
Bibliografie/site-uri de Internet recomandate:
1. http://www.nonprofits.org
2. http://www.ngonet.org
3.4. www.guidestar.org
5. www.tgci.com
7 www.nyu.edu/socialwork/wwwrsw
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Parteneriat Public Privat (ID: 133997)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.