Parteneriat Gradinita Familie
Cuprins
Introducere
Copiii au o mare nevoie de parinti lor, fara a-si da seama de acest lucru. Personalitatea frageda a copiilor poate fi modelata discret, cu mult tact dar mai ales cu argumentele cele mai rationale pe care le detinem. Un amestec brutal in sufletul copilului ii creeaza acestuia resentimente si il indeparteaza de parinti sau de educatoare.
Parteneriatul educational reprezinta o colaborare eficienta si productiva in care se analizeaza, conlucreaza si cerceteaza problemele comune ale participantilor pentru a se ajunge la succes.
Parteneriatul educational gradinita-familie poate fi analizat ca o activitate umana, ca o atitudine si ca o relatie in campul educatiei.
Parteneriatul gradinita-familie isi propune sa schimbe mentalitati ale parintilor atitudinile si comportamentele acestora.
Partenriatul are un caracter relational complex, multidimensional si interdependent. Acesta se desfasoara permanent si concomitent cu procesul si actul educational. Parteneriatul educational se realizeaza prin intermediul egentilor educationali ( copiii, parintii, educatorii). Parteneriatul educational are o dimensiune axiologica data de necesitatea de a face din valori promovate, resorturi interne de declansare si orientare a activitatii individului si a societatii. Parteneriatul explica de ce fiinta umana actioneaza in diferite moduri, de ce isi fixeaza anumite obiective cadru catre care se indreapta. Parteneriatul educational este unul din factorii efiientei in activitatea sociala si in implinirea sociala.
Parteneriatul educational permite o cunoastere mai buna de sine si o evaluare care impreuna cu celelalte componente ale personalitatii produce cresterea eficientei a sinelui.
Aceasta lucrare am conceput-o din dorinta de a observa daca parteneriatul gradinita-familie este unul activ, daca parintii sunt cu adevarat implicati in desfasurarea activitatilor copiilor lor, daca se tine cont de dorintele parintilor si daca acest parteneriat are un anumit rol in influentarea rezultatelor prescolarilor din gradinita. Un alt motiv pentru conceperea acestei lucrari este acela de a observa daca exista probleme de comunicare intre cadrele didactice si familiile copiilor, iar in cazul existentei acestora, se incearca rezolvarea lor.
Capitolul I. Învățământul preșcolar
1.2. Educația timpurie
Educația timpurie reprezintă o preocupare tot mai evidentă pentru factorii educativi și dobândește un statut important în România. Educația timpurie are o semnificație nouă și mai amplă față de modul în care era privită în ultimele două decenii ale secolului XX. Dezvoltarea acestei semnificații se referă la cuprinderea perioadei de dezvoltare a copilului de la 0 la 6/7 ani, pentru toți copiii, indiferend de mediul lor educativ în care se dezvoltă. Educația timpurie este în concordanță cu contextul actual și este legată de etapele de dezvoltare ale copilului cu vârsta cuprinsă între 0 și 6/7 ani.
Cel mai des, termentul de educație timpurie corespunde cu termenul de copilărie, iar termenul de copilărie, în cunoștințele publicului larg și în limbajul comun, cuprinde mai multe etape de dezvoltare.
În cunoașterea științifică ce privește perioada dezvoltării ființei umane sunt utilizte diferite accepțiuni ale termenului de copilărie în corespondență cu diferite intervale de vârstă, care uneori sunt similare. Câteva exemple sunt următoarele: în viziunea lui Claparede și a lui Verrier prima copilărie corespunde vârstei de 0-7 ani, iar in viziunea lui Crunchet și Springer, prima copilărie este în intervalul 0-2 ani. Pentru acelasi interval de vârstă sunt folosiți termeni ca nou născut, copil mic, copilărie mijlocie, prima și a doua copilărie si chiar a treia copilărie. Mulți autori se raportează la instituții precum creșă, grădiniță sau centrele de zi, ce cuprind copii de această vârstă. După acest criteriu Chircev enumera urmatoarele vârste: sugar (0-3 ani), antepreșcolar (1-3 ani), preșcolar (3-6/7 ani). Debesse sustine urmatoarele varste: vârsta creșei (0-3 ani), vârsta "micului faun" (3-7 ani), iar Leontiev enumera: copilul mic (0-1 an), antepreșcolarul (1-3 ani) și preșcolarul (3-6 ani). N. Margineanu consideră copilăria ca fiind perioada de la naștere și până la pubertate, divizată în două perioade: perioada preșcolară (1-3 ani și 3-6 ani) și perioada școlară (pubertatea). P.Golu, E.Verza și M.Zlate sustin o altă divizare a copilăriei: stadiul copilului mic ( de la naștere până la 1 an), stadiul copilului antepreșcolar de la 1 an la 3 ani), stadiul copilului preșcolar ( dela 3-6/7 ani). U. Schiopu și E. Verza includ în ciclul de creștere și dezvoltare a copilului următoarele etape: perioada prenatală (de la concepție și până la naștere), primul an de viață (nou-născutul, sugarul mic și sugarul mare), prima copilărie (antepreșcolarul 1-3 ani) și a doua copilărie (preșcolarul 3-6/7 ani).
Copilăria a fost și este recunoscută și valorizată ca o perioadă unică, diferită de toate celelalte perioade ale dezvoltării. Această perioadă este cea mai bogată în experiențele de învățare, este perioada în care copiii își crează propria modalitate de înțelegere a lumii. Copiii învață interacționând cu mediul înconjurător, cu alți copii și corelând experiențele cu ceea ce deja au înțeles. În această perioadă adulții trebuie să le ofere materiale, sprijin și ghidare pentru a asigura valorificarea oportunităților de învățare. Conceptul de educație timpurie trebuie corelat cu o nouă accepțiune a educației referitoare la dezvoltarea generală a copilului, ca adaptare la realitate și învățarea de a trăi în acea realitate.
Educația timpurie se referă la perioada de vârsta 0-6/7 ani, iar beneficiarii primari sunt copiii, dar presupune și un tip de educație care are în vedere acțiuni specifice adresate familiei, comunității și copilului cu scopul de a favoriza dezvoltarea optime a acestuia. Ca și desfășurare, educația timpurie se referă la formarea copilului în familie cu sprijinul instituțiilor educaționale specifice (creșa și grădinița), precum și cu implicarea comunității în organizarea de influențe educaționale de la vârstele mici. Astfel, se conturează sarcini specifice care trebuiesc îndeplinite de toți acești factori educativi pentru atingerea scopiului menționat. Prințe aceste sarcini se menționează: stimularea timpurie a dezvoltării copilului; educația parentală; formarea inițială și perfecționarea adulților implicați în ocrotirea și educarea copiilor; politici și practici de susținere și ridicare a calității educației timpurii; parteneriate interinstituționale și comunitare. Beneficiarii vor fi astfel vor fi: familiile, instituțiile,comunitățile și întreaga societate.
Un program educativ trebuie să înceapă de la vârste foarte mici, iar dacă vârstele foarte mici constituie baza dezvoltării personalității, atunci preocuparea educației este aceea de a interveni cât mai devreme în formarea și dezvoltarea copilului. Un program educațional eficient ia în seamă copilul de la naștere și implică toți agenții educaționali ce contribuie la creșterea și dezvoltarea lui.
Conceptul de educație timpurie se referă, așadar, la două dimensiuni:
– începerea preocupărilor educaționale de la vârstele mici;
-implicarea familiei, comunității și întregii societăți în educarea copilului mic și preșcolar. (Vrășmaș, E., 2014)
Cea mai mare parte a timpului, copilul o petrece în cadrul familiei, înainte de a fi dat la creșă sau grădiniță cât și după. Instituțiile de educației nu pot substitui familia, acestea doar participă la dezvoltarea relațiilor intra- și extrafamiliale. Scopul educației timpurii este de a extinde strategiile de stimulare și dezvoltare a copilului în cadrul familiei sale.O altă preocupare a educației timpurii este aceea a iginei și îngrijirii copilului sugar pentru că în acestea stă punctul de plecare a sănătății psihice și sociale de mai târziu a copilului.
Educația timpurie prevede parteneriatul activ cu părinții copilului mic sau preșcolar, în așa fel încât aceștia să continue acasă ceea ce se realizează la creșă sau grădiniță și chiar să-și îmbunătățească practicile parentale. (Păun, E. , Iucu, R., 2002, pag. 61).
Educația preșcolară trebuie înțeleasă și construită ținându-se cont de dimensiunea timpurie. Educația timpurie și educația preșcolară nu se pot identifica una cu cealaltă deoarece prima o cuprinde în sfera ei pe cea de a doua. Totuși, educația timpurie presupune anumite schimbări în organizarea și orientare în sferă a educației preșcolare, modificări în modul de planificare, evaluare și evaluare. Educația timpurie este regăsită și în intervenția timpurie, în prevenirea și rezolvarea tulburărilor de învățare.
Educația timpurie cuprinde următoarele domenii de educație:
– educația prenatală a familiei ;
– educația copilului mic (0-1 an) ;
– educația și consilierea părinților și a familiei ;
– educația copilului în perioada 1-3 ani ;
– educația preșcolară/preprimara ;
– educația educatorilor (formarea continuă) ;
– educația comunității ;
– educația pentru sănătate ;
– educația preventivă și eliminarea riscurilor copilăriei ;
– educația pentru remedierea dificultăților instrumentale ;
– educația pentru comunicare, stimularea dezvoltării, limbaj și expresie, prosocială și pentru participare, pentru constituirea identității, remediala.
Din prezentarea dimensiunilor de mai sus se evidențiază că este nevoie de o nouă construcție pedagogică care să aibă în vedere elementele menționate. Nu putem considera că educația preșcolară, așa cum o cunoaștem în mod tradițional, poate fi înglobată în educația timpurie. Domeniul educației preșcolare trebuie să accepte o serie de schimbări și transformări, atât în sfera filozifiei, a proiectărilor, cât și a metodologiei pentru aceste vârste. Prima cerință este de a realiza o nouă unitate între educația formală, cea informală și cea nonformală. Între diferitele instanțe/instituții care se preocupă de creșterea și educația copilului la primele vârste, trebuie să existe acord, cooperare și unitate de intenții și cerințe. Beneficiarii acestui tip de educație nu sunt numai copiii, ci și educatorii, părinții și agenții educaționali din mediul social. Putem considera că educația timpurie constituie o orientare largă a preocupărilor educației, materializată în programe diverse și complementare care au în centru grija pentru sprijinul educativ cât mai precoce, cât mai adecvatsi divers, în contextul revalorizării copilului și copilăriei. (Ibidem, p. 62-63).
Educația timpurie cuprinde totalitatea experiențelor individuale și sociale, de care beneficiază copilul în primii ani de viață. Ea are rolul de a proteja, crește și dezvolta ființa umană prin înzestrarea cu capacități și achiziții psihice, fizice și culturale, care să îi ofere identitate și dmnitate. Educația timpurie asigură fundamentele dezvoltării psihice și fizice sănătoase, ale dezvoltării sociale, spirituale și culturale. Ceea ce copiii învață în primii ani reprezintă mai mult de jumătate față de cât vor învăța tot restul vieții.
În conceptul românesc, educația timpurie se referă, strict la momentele de învățare ale copilului cu vârste între 0-3 ani. În sens mai larg, educația timpurie înseamnă dezvoltarea timpurie a copilului și presupune învățare, îngrijire și protecție.
Educația timpurie se realizează că educație informată (în familie, comunitate, mass media etc), ca educație formală (în grădinițe, creșe și alte instituții de educație și ocrotire) și ca educație nonformală ( în cluburi ale copiilor, biblioteci, activități ale unor organizații, muzee etc).
În pedagogia românească educația timpurie prezintă încă un concept nou. În mod tradițional, educația copilului de 0-6/7 ani era considerată ca educație preșcolară.
Scopul trategiei din domeniul educației timpurii a copilului este de a asigura fiecărui copil dreptul la dezvoltare și educație pe deplin pentru a-i da posibilitatea să își atingă potențialul maxim în acord cu standardele europene
Perioada din anii prescolaritatii este importantă, fiind perioada când copiii se dezvoltă rapid și de aceea educația timpurie trebuie focalizată pe acești ani. Dacă procesul de dezvoltare este neglijat în această perioadă, este mai dificil și costisitor să fie compensate aceste pierderi mai târziu. Binecunoscut și evident este și faptul că alegerile făcute în această perioadă și acțiunile întreprinse de părinți și societate în copilăria timpurie au o puternică influență asupra progresului copilului. Calitatea îngrijirii și a protecției în această perioadă sunt mijloacele care pot înlătura boala, întârzierea în creștere, mortalitatea infantilă, traumele, intarzierele de dezvoltare. Pentru a crea copilului condiții de dezvoltare echilibrată și armonioasă a personalității, trebuie să le acordăm atenția cuvenită.
Specialiștii consideră că perioada pentru educația timpurie este definită de la concepție și până la vârsta de 7 ani, perioada în care creierul prezintă cea mai rapidă dezvoltare. Primii doi ani din viață sunt cei mai importanți, atunci apar cele mai semnificative schimbări din punct de vedere emoțional, intelectual, psihologic și social.
Premisele educației timpurii sunt:
– cea mai importantă perioadă pentru dezvoltarea personalității este vârsta timpurie;
– perioada de la naștere și până la intrarea în școală cere stimulare;
– pentru o dezvoltare optimă a copilului este necesar un parteneriat educațional între familii, comunitate și instituțiile ce au rol în creșterea, educarea și îngrijirea copilului;
– părinții și educatorii au nevoie de sprijin în educarea copiilor.
Educația timpurie presupune următoarele:
– un bun început;
– un parteneriat educațional (copil-familie-gradinita-comunitate);
– învățarea și dezvoltarea în ritmul și nevoile individuale.
Educația timpurie oferă șanse egale de creștere și dezvoltare, educație și îngrijire fără a fi discriminați copiii ce provin din familii instabile, cu sănătate precară, fără părinți, cu deficiențe sau posibilități financiare scăzute.
Educația preșcolară din creșe și grădinițe ce preiau copilul din familie trebuie să țină seama de valoare familiei în viața acestuia.
Creșa și grădinița sunt o treaptă nouă de educație, iar ca programele de educație preșcolară să fie construite este nevoie de un parteneriat educativ cu familia și de cunoașterea experienței deja acumulate de copil în mediul familial. În învățământul preșcolar obiectivul central nu este pregătirea pentru școală, ci formarea nucleului de personalitate prin relațiile sociale oferite de creșă și grădiniță. Este adevărat că grădiniță se preocupă și de viitorul școlar, dar la aceste vârste asigurarea bazelor învățării, comunicarea eficientă, încrederea și motivația sunt mai importante ca învățarea scrisului sau a cititului, progresele copiilor măsurându-se în dorința și capacitatea de a explora, în comunicarea expresivă și colaborarea cu ceilalți copii.
În contextul educației timpurii, un rol important îl joacă instruirea și punerea în acțiune a parteneriatului educațional. Desigur că la intrarea în creșă și mai apoi în grădiniță, familia este profund implicată și colaborează cu educatorii, este prezentă și dornică de a afla informații și de a sprijini efectiv integrarea copilului. ( Vrășmaș, E., 2014).
Educația timpurie nu se limitează la prescolaritate sau alte facilități de îngrijire a copiilor mici- mediul casei joacă un rol fundamental în stimularea și facilitarea dezvoltării copilului.
(UNICEF, The State of the World's Children, 2013. Children with Disabilities, p. 29)
1.3. Educația în grădinița de copii
La prima vedere, grădinița ar putea să pară un loc de joacă unde părinții își pot lăsa copiii. Grădinița însă contribuie la dezvoltarea psihică a micuților și se concentrează pe dezvoltarea diferitelor abilități necesare pentru viitor. Vârsta preșcolară este un moment foarte important pentru copii și dezvoltarea lor, micuții devenind conștienți de lumea înconjurătoare, manifestând curiozitate de ceea ce observă sau nu cunosc și ajung să imite comportamentele celor din jur.
Perioada grădiniței reprezintă temelia întregii vieți. Aici, copiii își însușesc noțiuni de bază în ceea ce privește scrierea, limbajul și numerele. Totodată, în acest mediu se învață conceptul de relaționare și este prima integrare în sistemul de învățământ. Fiind încă la vârsta la care totul pare un joc, grădinița este instituția care îi învață pe micuți să respecte anumite reguli, un anumit orar și egalitatea de șanse, prin joc.
Grădinița și familia ar trebui să se compenseze reciproc, să se susțină și împreună să lucreze pentru copil. Educația din familie, reprezintă suportul de sprijin pentru viitor copilului. Unii părinți sunt de concepția că grădinița ar trebui să se ocupe de copil, iar acasă copilul ar trebui doar să se distreze.
Părinții trebuie să îl ajute pe copil să aprofundeze cunoștințele dobândite la grădiniță, să ia în calcul informațiile primite de la educatoare indiferent dacă acestea sunt pozitive sau negative și să le treacă prin propriul filtru. Cadrul didactic trebuie să găsească în părinți un partener și de asemenea un ajutor pentru dezvoltarea celui mic.
Rolul grădiniței pentru copii este :
– a forma copilul pentru școală – grainita reprezintă fundația educației copilului.Aici dobândește abilități și cunoștințe ce îl vor ajuta să se descurce la școală și să obina rezultate academice bune.
– a învăța copilul să socializeze – grădinița este mediul în care copiii sunt încurajați să comunice între ei
– a învăța copilul să comunice și să își dezvolte limbajul și vorbirea – grădinița este un mediu interactiv ce stimulează dezvoltarea comunicării prin interacțiunile cu educatoarele și ceilalți copii. În acest mod se perfecționează limbajul și vorbirea, copilul face achiziții noi și își dezvoltă vocabularul.
– a învăța copilul să se comporte politicos – interacțiunile cu ceilalți crează pentru mcyt scenariul oportun pentru a învăța reguli noi de comportament.
– de a contribui la dezvoltarea intelectuală a celui mic – în grădiniță copilul își îmbogățește cultura generală și deprinderi noi precum scrisul și cititul, numerele, literele și chiar noțiuni de limbi străine.
– a învăța copilul să fie independent – în multe cazuri, grădinița este momentul în care se declanșează anxietatea de separare. Este momentul în care copilul se desparte de mama sa pentru câteva ore pe zi. După depășirea acestei etape, copilul învață și se adaptează situației incare nu mai este mama mereu cu el.
– de a dezvolta abilitățile motorii – în grădiniță nu se dezvoltă doar intelectul, emoțiile sau adaptarea socială ci și fizicul. Grădinița stimulează copilul să fie activ și să exploreze mediul înconjurător. Programa multor grădinițe cuprinde și ore speciale de sport ce contribuie la dezvoltarea fizică a copilului și îl ajută să crească sănătos, menținându-se în formă.
– de a contribui la dezvoltarea personală a copilului – grădinița este mediul în care copilul învață să gândească liber, să se exprime și să aibă mai multă încredere în sine, este stimulat să gândească și să găsească soluții proprii la diverse probleme întâlnite.
Grădinița este mediul valoros în care copilul se dezvoltă. Fiecare copil trebuie să profite de oportunitățile pe care acest mediu i le oferă. Aici copilul are ocazia să învețe cele mai multe lucruri din experiență proprie, care este cel mai bun instrument de innvatare și înțelegere la vârstele mici
Grădinița de copii reprezintă instituția menită să ocrotească și să facă educația copiilor aflați la vârsta copilăriei mijlocii (3-6/7 ani). Termenul de "grădiniță" ca instituție educativă pentru copiii preșcolari ne evocă expresia plastică a neofreudistului E. Pfister care susținea că " educația este un proces de grădinărit psihosocial".
Numită de-a lungul timpului "casa jocurilor"(Vittorino da Feltre), "grădiniță de copii" (F. Froebel), "casa copiilor" (M. Montessori), "școală de copii mici" ( Legea pentru învățământul primar și primar-normal, 1924), instituția de învățământ preșcolar, numită din 1956 încoace "grădiniță de copii" reprezintă primul segment al sistemului de învățământ care își propune în mod explicit finalități educaționale pentru activitățile pe care le organizează și desfășoară.
(Glava, A., Glava. C., 2002)
Alături de familie, grădinița asigură dezvoltarea normală pe toate planurile a copiilor preșcolari, contribuind la valorificarea potențialului fizic și psihic al fiecăruia și fundamentând evoluția școlară și socială a acestuia. Pentru cei mai mulți copii, grădinița este prima experiență de viață din afara familiei. La definirea treptată a personalității și la maturizarea socializării participă factori precum mediul educațional bogat în stimuli ce conduc copilul spre investigație și acțiune, experiențele de învățare și câmpul relațional cu caracteristici variate. De-a lungul timpului grădiniței i-au fost atribuie diferite roluri, de la protejarea copiilor din medii defavorizate, până la statutul de "prescoala", statut ce îl are în prezent.
Raportul UNESCO al Comisiei Internaționale pentru Educație în secolul XXI arata în 1996 că "educația copiilor de vârsta preșcolară este încă extrem de puțin dezvoltată" (Delors, J., coord., 2000, pag. 100), și că în cele mai multe țări de pe glob, chiar și în țările dezvoltate, ea reclamă schimabri și inovații esențiale. Aceasta în condițiile în care documentele oficiale recunosc importanța pe care o reprezintă educația copiilor la vârstele timpurii pentru evoluția indivizilor pe parcursul întregii vieți: Învățământul elementar (3-12 ani) este un "pașaport pentru viață" esențial, întrucât permite ființelor umane să decidă ce vor să facă, ce rol să-și asume în construirea viitorului colectivității și, în același timp, să învețe în continuare" (ibidem, pag.95).
Caracteristicile esențiale care pot fi deduse și din documente curriculare care ghidează activitatea în grădiniță și care descriu tendințele de evoluție și reformă în învățământul preșcolar sunt:
Programele de educație preșcolară sunt structurate flexibil, permițând abordări dinamice, diferențiate, adaptabile schimbărilor ce se produc în evoluția copiilor prin trecerea de la o etapă de vârsta la altă;
Educația preșcolară este multidimensională, ea vizând atât obiective ale instruirii ( cu accent pe transmiterea unui ansamblu de cunoștințe fundamentale despre mediul apropiat copilului și a unui set de deprinderi instrumentale, de autoservire etc.), cât și finalități ale formării, modelării personalității în toate compartimentele sale definitorii;
Educația preșcolară respectă principiile "adaptării școlii la nevoile elevilor", prin acomodarea unei diversități de nivele și particularități de dezvoltare într-un mediu educațional stimulant, centrat pe valorizarea disponibilităților și nevoilor concrete ale copiilor.
Grădinița reușește să realizeze armonizarea între esența educației formale și ceea ce este definitoriu pentru educația informală. Grădinița este formală ca structură instituțională, dar informală ca stil (spontan, familiar, flexibil, personalizat). (Glava, A., Glava. C., 2002).
Capitolul II. Parteneriat grădiniță-familie
2.1. Stilurile educative în familie
Familia este unicul grup social caracterizat de determinările naturale și biologice, singurul în care legăturile de dragoste și consanguinitate capătă o importanță primordială prin interacțiunile multiple și determinante între toți membrii ei.
În acest creuzet de relații, valori și sentimente copilul primește forța și imbodul principal al dezvoltării sale.
Pentru copil familia este primul grup social din care acesta face parte. Ca grup de persoane, familia este caracterizată prin:
legături de rudenie ( prin căsătorie, prin naștere, prin adopție, etc);
viața comună;
legături de sentimente;
aspirații și interese comune;
istorie comună.
Pentru fiecare individ familia este:
primul grup social în care copilul exersează comportamente sociale și se descoperă pe sine;
climatul de siguranță afectivă necesar dezvoltării componentelor personalității atât la vârstele mici, când este determinant, cât și mai târziu, când constituie factor de echilibru și compensare în rezolvarea problemelor sociale;
este primul mediu de creștere și dezvoltare intelectual, motivațional, afectiv, estetic, moral;
reprezintă modelul prim al comportamentelor sociale viitoare;
legătură biologică de bază a individului;
cadrul de dezvoltare a individualității și posibilitatea valorizării individuale datorită pe membrii ei;
leagă istoria între trecut și viitor.
“Viața de familie este este prima școală a emoțiilor. În acest creuzet intim, învățăm să recunoaștem emoțiile proprii, cât și reacțiile celorlalți la emoțiile noastre cum să gândim aceste emoții și cum să le alegem reacțiile; cum să citim și să ne exprimăm speranțele și temerile. Această școlă emoțională nu însemnă doar ceea ce le spun părinții copiilor lor sau ceea ce fac pentru ei; ea presupune deasemenea modelele oferite de părinți în ceea ce privește felul de a-și trata propriile emoții și pe cele care apar în relația soț-soție”(p.3).
D. Goleman, (Prefața la lucrarea Inteligența emoționala în educația copiilor, autori Elias, M, Tobias S, Friedlander B,2002).
Adaptarea la societate și apoi integrarea în relațiile sociale are loc la nivelul relațiilor de familie. Învățarea primelor comportamentese realizează prin imitație și prin interacțiune, se produce în mica copilărie și este dependentă de tipul relatiior din familia de origine.
Caracteristicile principale ale familiei, care sunt imprtante pentu dezvoltarea socio-individuala acopilului, sunt următoarele:
– este primul grup social în care copilul exersează comprtamente sociale și se descoperă pe sine;
-ofera climatul de singuranta afectivă necesar dezvoltării comportamentelor personalității atât la vârstele mici, când este determinant, cât și mai târziu, când constituie factor de echilibru și compensare în rezolvarea problemelor sociale;
-este primul mediu de creștere și dezvoltare intelectual, motivațional, afectiv, estetic, moral;
-reprezinta modelul prim al comportamentelor sociale viitoare;
-este legătură biologică de bază a individului;
– este cadrul de dezvoltare a individualității și posiblitatea valorizării individuale datorită încărcăturii afective care leagă membrii ei;
-leaga istoria între trecut și viitor. (Vrășmaș, E., 1999).
Familia reprezintă mediul primar de socializare și educație, este un nucleu social caracterizat de legături sentimentale și/sau biologice, primul mediu de socializare. Este locul în care există securitatea afectivă, susținere și sprijin, cooperare și colaborare.
În raport cu îndeplinirea sarcinilor educative, în familia modernă, se observă anumite răsturnări de roluri. Dacă până mai ieri familia era considerată o unitate de relații marcate de autoritatea bărbatului, azi vorbim de egalitatea de gen și de nevoia de valorizare a familiei în care femeia lucrează și se afirmă profesional și uman. În îngrijirea, creșterea și educarea copiilor, ambii părinți joacă roluri la fel de importante. Până și la nașterea copilului, proces în care este certă paticiparea mamei, se cere tot mai mult ca tații să asiste și să participe. Referitor la importanța și sprijinul acordat copilului în familie, dacă în familia tradițională copilul era considerat că valoarea centrală și toate eforturile și funcțiile îndeplinite de familie se subsumau creșterii, dezvoltării și educării tinerei generații, azi se petrece o "detronare a copilului" și se pune tot mai mult accent pe parteneriatul din interiorul familiei și pe rolurile pe care le joacă interrelațiile dintre membrii ca și colaboratori și parteneri de viața și reușita socială.
A, Adler considera că sentimentul social începe cu raporturile dintre copil și familie și dintre frați și surori, raporturi care se construiesc în familie. La școală, sentimentul social este numai pus la încercare și exersat.
Exersarea acestor comportamente sociale de bază oferă copilului condițiile unei socializări efective și eficiente. Familia oferă copilului în creștere și dezvoltare, atmosfera necesară echilibrului personalității sale. Valorile sociomorale ale familiei nu corespund perfect și întotdeauna cu valorile promovate de școală.
Analizând relațiile copil-parinte, P. Osterrich (1967) așează la baza lor două atitudini esențiale extreme:
– acceptarea;
– neacceptarea.
El identifică neacceptarea cu supraproectia, respingerea și întreruperea sistematică a jocului. Acceptarea este considerată premisa dezvoltării unor copii liberi.
Copilul neacceptat de familia sa are următoarele caracteristici:
brutalitate; pus pe ceartă;
se joacă mai mult singur;
este respins de colegii săi;
nu e partener bun de joacă;
se supără când pierde;
este închis, necomunicativ. ( Vrășmaș, E., 1999)
Cel mai important element, de care depinde calitatea și eficiența educației în familie îl reprezintă stilul educativ al acesteia. Stilul educativ reprezintă modelul orientativ al tuturor acțiunilor educative din familie.
Fiecare familie are propriul stil educativ care de obicei este dependent de stilul parental. Stilul parental se referă la modul în care părinții acționează asupra copiilor și este unitatea armonică sau dizarmonică dintre stilurile personale de educație ale părinților. Stilurile educative în familie se referă la coordonatele exterioare și la variabilele interne ale vieții de familie. Atmosfera din familie, tehnicile de influență ale aceștia se pot identifica de asemenea cu stilul educativ .
E. Stănciulescu (1997) considera acest concept ca o expresie utilizată în mod rațional, vizând natura și caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se realizează procesul educației.
Tipurile de stil educativ în familie se pot clasifica în funcție de două axe de analiză (E. Stănciulescu, 1997):
– relația autoritate-liberalism ( constrangere-permisivitate);
-relatia dragoste-ostilitate (atasament-respingere).
Indicatorii utilizați pentru analiza primei axe reflectă constrângerile impuse de părinți în activitatea copiilor, responsabilitățile ce le sunt atribuite acestora, modul de exercitare a controlului parental, rigoarea cu care se aplică, controlul respectării regulilor etc.
În a doua axă, indicatorii pot reflecta:
gradul de angajare a părinților în activitățile copiilor;
sprijinul acordat copiilor;
timpul alocat pentru educație;
receptivitatea la problemele tinerei generații;
stări emoționale raportate la nevoile copiilor etc.
Cercetările au demonstrat că există în principal 4 stiluri educative în familie,
care corespund unui echilibru între dragoste și limite. Aceste patru stiluri sunt:
de respingere/neglijare: dragoste scăzută și limite scăzute;
autoritarist: dragoste scăzută și limite înalte;
permisiv: dragoste ridicată și limite scăzute;
democratic sau echilibrat : dragoste ridicată și limite înalte.
Societatea se confrnta cu o varietate de tendințe în ceea ce privește stilurile de educare a copiilor în familie. Mulți părinți susțin cu fermitate practicile autoritariste de creștere a copiilor, preluate de la părinții lor. Ei par să mențină un nivel ridicat al zgomotului psihologic, atunci când trebuie să exploreze sfaturi alternative de educare a copiilor lor. Alții, care sunt mai nemulțumiți de experiențele avute de ei în copilărie încearcă să reducă zgomotul psihologic și rămân deschiși unor idei noi.
Oricum, cu o asemea abundență de sfaturi pentru creșterea copiilor, disponibile tuturor, părinții copleșiți se află ei înșiși într-o stare de frustrare, pentru că aleg, selectează și testează un număr de meteode variate și adesea contradictorii.
Părinții au, de asemenea, tendința de a amesteca stulurile educative, Sunt tentați să fie autoritariști când sunt frustrați, devin permisivi când sunt obosiți sau încearcă să compenseze prin abordări democratice. Ca răspuns la aceste dificultăți, comunitățile și autoritățile încearcă să ne direcționeze către standarde de educare mai eficiente. Eforturile sunt evidente, prin introducerea potențială a orelor de educație în familie, dezvoltarea serviciilor sociale și prin dorința de a încorpora abilități de a reuși în viață, inclusiv de cerestere a copiilor – în curriculum-ul de liceu.
Fără îndoială că va fi dificil de atins un consens general în ceea ce privește metodele de educare în familie.
Părinții din ziua de azi cred că pot fi parteneri egali în stabilirea și aplicarea regulilor față de copii lor. Părinții anilor 50-'60 aveau o viziune diferită. De obicei mamele casnice stabileau regulile, iar tații, care lucrau, le aplicau. Ei nu prea se implicau în creșterea copiilor. Părinții aveau conflicte mai puține cu copiii lor, pentru că fiii urmau programul ce li se stabilea, indiferent care era acesta. (p.6-7)
Scopul educației în familie este de a minimiza concepția preluată de părinți de la părinții lor și de a obține o filosofie de educare mai realistă și toleranta, Alte scopuri ar putea include: reducerea tendinței de autoblamare sau de învinovățire a altora pentru ceea ce e greșit în creșterea copiilor; însușirea unor tehnici de îngrijire a copiilor, care să rezolve eficient dificultățile viitoare; modelarea părinților pentru a fi propriul lor educator în manipularea abilităților de educație familială.
Rezultatul va fi să realizeze un echilibru în următoarele zone:
interes pentru sine – părinții echilibrați emoțional au capacitatea de a fi interesați de sine. " Nu poți avea grijă de alții, dacă nu-ți pasă de tine";
interes social – familiile pot oferi un important sentiment de împlinire personală;
sentimentul propriei răspunderi – deșii părinții bine dezvoltați emoțional preferă cooperarea și sprijinul celorlalți, nu cer aceasta copiilor, soțului/soției, rudelor, ci sunt capabili să își rezolve independent problemele;
toleranța – părinții maturi sunt capabili să le permită celorlalți să facă greșeli sau să procedeze eronat și să nu-i condamne pentru un astfel de comportament;
flexibilitate – un bun părinte rămâne flexibil în idei, e deschis la schimbare și nu are idei fixe despre ceilalți;
acceptarea incertitudinii – părinții maturi realizează că trăiesc într-o lume nesigură; deși le-ar conveni un anumit grad de ordine, nu se plâng și nu vor să-și formeze un fals sentiment de siguranță;
angajare ( implicare) – asemenea părinți pot simți profund și se pot sincroniza; pot, de asemenea, să-și controleze emoțiile și acțiunile, gândindu-se la ele și la consecințele lor;
autoacceptarea – părinții maturi se acceptă pentru că se simt puternici și evită să-și măsoare valoarea prin realizări externe sau evaluări ale altora;
acceptarea riscului – tind să se aventureze, dar nu sunt nesăbuiți;
nu sunt utopici – părinții maturi și echilibrați emoțional acceptă faptul că nu vor avea niciodată o existență utopică; realizează că nu vor avea niciodată tot ce își doresc și nici nu vor putea evita complet tot ceea ce nu vor.
Stilurile parentale sunt definite ca manieră în care părinții își exprimă credințele despre cum trebuie să fie părinții buni sau cei răi. Toți părinții ( cel puțin 99%) vor să fie părinți buni și evită să facă ceea ce cred ei că ar face un părinte rău. Adoptă stilurile isusite de la părinții lor, pentru că nu știu ce altceva să facă și simt că aceasta este modalitatea corectă de a fi părinte. (p.8-9)
1. Stilul parental de respingere sau neglijare
Acest stil propune atât dragoste scăzută cât și limite scăzute. În acest caz se consideră ca fiind inadecvat să întâmpini nevoile copiilor. Uneori este considerat ca " un stil parental indiferent", datorită lipsei de implicare emoțională și de control asupra copilului.
2. Stilul parental autoritarist presupune limita înalte și dragoste scăzută. Acesta nu înseamnă că un părinte autoritarist nu își iubește copilil. El își iubesc copilul, dar punctele țări ale stilului lor sunt în disciplina acțiunii (fixarea de limite) și nu în disciplina relației (dragostea).
Cei mai mulți dintre copiii cu părinți autoritariști nu recunosc existența unei relații apropiate, calde cu părinții lor. Prin urmare, acești părinți nu își încurajează copiii să se îndrepte spre ei oentru a-și rezolva probleme și a fi înțeleși. Părinții autoritariști valorizează supunerea și respectul. Ei nu negociază reguli și treburi casnice. Și cred într-o ierarhie a familiei, cu tatăl de obicei în vârf, mama imediat alături și copiii pe utlimul loc.
Acest stil nu mai este la modă astăzi în societate. Standardele actuale îl cataloghează, adesea, ca abuziv. Dar este un punct tare. Se stabilesc limite clare copiilor lor, iar aceștia, în general, se supun. Și astfel, respectul este obținut.
Acest timp de părinte are tendința de a folosi bătaia ca metodă de forță externă. Ea s-a dovedit a fi ineficientă din aceleași motive; copii vor face cum li se spune pentru a evita bătaia, dar vor face ce vor, când nu va fi nimeni în preajmă să îi bată. Asta se întâmplă din cauză că nu au interiorizat semnificația binelui și a raului. Bătaia este doar un instrument pe care-l folosesc părinții. (p. 11-12)
3. Stilul parental autoritar inseamn a lăsa copiii să fie ei înșiși și să învețe despre lumea înconjurătoare, în mod independent. Deși au ceva independență, părinții încă stabilesc limite și își controlează copiii. Fac asta într-un mod iubitor și plin de afecțiune. Un părinte autoritar poate să-și pună brațul în jurul copilului și într-un mod confortabil să spună: "știi că n-ar fi trebuit să faci asta; hai să vorbim despre cum poți să rezolvi situația mai bine data viitoare". Aceasta arată doar cât de calm poate aborda părintele copilul și cum acesta nu trebuie cicălit pentru că a greșit.
4. Stilul parental permisiv constă în dragoste ridicată (disciplină rațională) și limite scăzute (disciplina acțiunii). Părinții permisivi sunt total de acord cu nevoile de dezvoltare și emoționale ale copiilor lor, dar au dificultăți în stabilirea de limite ferme. De fapt, cea mai importantă caracteristică a lor este că sunt inconsecvenți. Ora de culcare este 19.00, apoi 22.00. Folosesc explicația și negocierea pentru a obține acordul copilului lor. Se prevalează de atașamentul și legătura cu copilul, pentru a-l învăța ce-i bine și ce-i rău.
5. Stilul parental democratic sau echilibrat înseamnă atât dragoste ridicată cât și limite înalte. Este bazat pe conceptele democratice, cum ar fi egalitatea și încrederea. Părinții și copiii sunt egali în termenii nevoii de demnitate și valorizare, dar nu în termeni de responsabilitate și luare a deciziei. În familiile extinse, unde sunt mai mulți copii decât adulți, părinții ar fi învinși în alegeri cu ușurință, de pildă, în problema conform căreia înghețata ar trebui servită înainte sau după masă. Părinții – precum președintele într-o țară democratica- au puterea veto-ului asupra deciziilor, care ar putea afecta sănătatea și bunăstarea celor mai tineri membrii ai familiei. Stilurile parentale echilibrate au, au în consecință, un set de credințe parentale precum:
părinții prezintă răul și binele ci propriile cuvinte și fapte;
disciplina e diferită de pedeapsă;
blamarea copilului nu este acceptată;
consecințele sunt inevitabile și există frustrare uneori;
copiii au nevoie de încurajare pentru a încerca noi activități;
trebuie învățați cum să rezolve probleme;
Disciplina e folosită pentru a învăța sau ghida, nu pentru a pedepsi, manipula sau controla. (p15-18).
Pentru o comunicare excelentă cu copilul și pentru a-l putea îndruma corect în activitățile zilnice și în viață, este importantă cunoașterea tipului de personalitate a acestuia.
În cartea Copilul provocator, Greenspan descrie fiecare tip de personalitate a copilului dificil sau "provocator": copilul puetrnic sensibil; copilul introvertit; copilu sfidător; copilul neatent și copilul activ agresiv.
Părinții pot identifica apoi ce tip de personalitate se potrivește copilului lor.
Copilul puternic: sensibil adesea face din țânțar armăsar. Își experimentează sentimentele puternic și din plin. Pare a fi foarte concentrat pe sine, cu toane, pretențios și plângăreț, autoritar, plin de ifose.Și chiar este. Se pare că sentimentele îl depășesc. Copilul sensibil se poate simți copleșit cu ușurință și de senzații fizice. O atingere prietenească poate fi supărătoare, de pildă. Ei se simt adesea bombardați de senzații și emoții interne și externe și de obicei reacționează în consecință – complet, puternic și intens.
Copilul introvertit: își începe adesea viața ca un bebeluș "foarte liniștit"; e cel care stă retras și care poate fi încântat să stea și doar să privească atent la o jucărie. Pare să privească în interior. Asemenea copii sunt adesea necoordonați fizic, cu o musculatură slabă. Au probleme în a înțelege ce le-a fost spus, cuplate cu o dificultate în a-și transpune gândurile în cuvinte. Comunicarea cu un copil aparent neinteresat poate fi extrem de epuizantă emoțional.
Copilul sfidător: "Nu! Nu! Nu! Tu nu ești șeful meu!" Vă sună cunoscut? Acești copii au o mare nevoie de a li se organiza activitatea și a fi controlați; ei se concentrează în mod deliberat doar asupra unei sarcini. Dificultaîile apar adesea într-un mod perfecționist, de tipul "totul sau nimic" ;i poate deveni foarte supărat când lucrurile nu merg așa cum crede el că ar trebui să se întâmple.
Copilul neatent: este văzut ca unul căruia îi este greu să se concentreze și este ușor să-i distragi atenția. Acești copii sunt adesea etichetați ca având o "tulburare deficitară a atenției" (TDA). Au probleme în a urma sfaturi și adesea hoinăresc aiurea cu gândul, când li se adresează cei din jur. Se mișcă neobosit de la o jucăriei sau activitate la altă, părând incapabili să-și concentreze atenția. Sunt văzuți ca "aerieni".
Copilul activ agresiv: este impulsiv, frustrat și ușor furios, întotdeauna grăbit. În mod constant ia parte la un scandal sau se bate, ăn timp ce părinții îl denumesc "micuțul nesăbuit". Pare a cere cu insistență acțiune sau mișcare, deși are dificultăți motorii. Pare că vrea doar să-și atingă surioara bebeluș, dar datorită coordonării motorii slabe ea sfârșește prin a fi împinsă pur și simplu. Acești copii au adesea probleme în înțelegerea comunicării nonverbale și interpretează greșit oamenii și situațiile. O privire amenințătoare a părintelui poate trece complet neobservată, căci el continuă să se joace energic și să transforme totul îintr-o luptă. Nu sunt capabili de obicei să conceptualizeze și să verbalizeze sentimentele – preferă să-și exprime furia în loc să discute.
Majoritatea părinților au tendința de a repeta stilul educativ pe care aceștia l-au primit la rândul lor. Părinții proiectează în copiii lor anumite aspirații și dorințe pe care ei nu le-au putut realiza.Pentru părinți, copiii constituie un nou viitor, indiferent de posibilitățile copiilor sau de particularitățile personale, aceștia încearcă să nu repete aceleași greșeli prin care au trecut ei. Toți părinții văd în copilul lor un "bulgăre de aur", deștept, frumos etc, majoritatea părinților spun asta deschis, alții sunt mai rezervați. În general valoarea copiilor este cel mai mult apărată și recunoscută în familia acestuia. De la aceste adevăruri trebuie să pornească și parteneriatul dintre familie și grădiniță.
2.2. Conceptul de parteneriat educațional
Între familie și grădiniță intordeauna trebuie să existe o relație de colaborare care are ca obiectiv fundamental sprijinirea copilului pentru o dezvoltare psihologică eficientă,atât familia cât și grădinița având ca obiectiv evoluția copilului. Acestea au de rezolvat împreună câteva probleme majore, precum sprijinirea prin mijloacele specifice a dezvoltării intelectuale a copilului; dezvoltarea fizică, însușirea unor valori și norme morale și estetice.
Conștientizarea relației dintre familie și grădinița este necesară nu doar pentru părinți ci și pentru educatoare care contribuie în mod aparte la educarea atât a copiilor cât și a părinților. (Rodica Marinescu Niculescu, 1999).
"Familia este adesea numită, pe bună dreptate, celula de bază a societății. Ea este grupul uman primar în care funcționează relațiile umane directe, față în față, avamd variabile biologice, psihologice, sociale, economice și culturale. Ca regulă generală este și faptul că toți oamenii se nasc într-o familie și majoritatea lor absolută cresc, se dezvoltă într-o familie. Fiind grupul uman primar în care trăim, gândim, lucrăm, comunicăm. " ( Ibidem, pag. 122).
Atunci când este vorba de educație, se știe că formarea copilului nu se face doar într-un mediu general ci în primul rând într-un mediu personal, acesta fiind familia.
" Termenul de "acasă" nu reprezintă doar spațiul în care copilul crește, ci în primul rând oamenii și interacțiunile pe care aceștia le au. Familia: mama, tata, bunici reprezintă vectorii care dau viață evenimentelor din viața copilului". ( Vintanu, N. 2008).
J.S. Bruner consideră că, admițând că toți oamenii sunt în esența lor umani, această umanitate este dată de tipul de copilărie pe care le-au trăit.
A. Berge considra familia un fel de cooperativă de sentimente, care îndulcește pentru fiecare membru loviturile mai grele ale vieții, repartizând efectele pentru toți.
Familia reprezintă una din cele mai vechi forme de comunitate umană, o instituție stabilă cu rosturi fundamentale pentru indivizi și pentru familie. ( Ibidem, pag. 198-199).
Familia este aceea care îi oferă și asigură copilului mediul în care se naște, trăiește și se dezcolta și formează. Familia reprezintă și un prim instrument de reglare a interacțiunilor dintre copil și mediul social. În familie copiii sunt crescuți, protejat și își aproprie valorile culturale și morale.
"Modul de relaționare dintre familie, climatul afectiv și mediul social-cultural au o importanță deosebită în integrarea socială și în construirea comportamentelor sociale. Copilul învață primele comportamente sociale prin imitație și interacțiune în mica copilărie, iar acestea sunt dependente de tipul relațiilor din familie." ( Vrășmaș, E., 1999)
De ce să fie implicați părinții în programele educative din grădiniță?
Orice educatoare trebuie să conștientizeze că părinții sunt în mod necesar partenerii săi indiferent de nivelul acestora de educație său stătut social. Părinții sunt cei care își cunosc cel mai bine copiii, dificultățile și necesitățile lor.
Numeroase studii au arătat că o înțelegere bună între familie și grădiniță, influențează pozitiv dezvoltarea și învățarea copilului. Modul lor de interacționare își pune amprenta pe formarea copilului.
Conceptul de parteneriat educațional este un principiu în pedagogia contemporană și o extensie de la principiul unității cerințelor în educație. El se adresează părinților și profesorilor ce au ca obiectiv comun copilul și presupune o comuniune în actul educativ.
"Majoritatea studiilor din ultimele două decenii dezvoltă cu prioritate ideile legate de nevoile de implicare și participare a părinților în educația formală preșcolară și școlară, ca și cea de relație tot mai complexă și conturată dintre școală, familie și comunitate, prin legătura lor determinantă de educația ( formală, nonformală și incidentală) a copilului/ elevului." ( Vrășmaș, E., 2014).
Parteneriatul educațional este unul din cuvintele cheie ale pedagogiei contemporane. Este un concept și o atitudine în câmpul educației. Ca atitudine, parteneriatul presupune:
– aceptarea diferențelor și tolerarea opțiunilor diferite;
– egalizarea șanselor de participare la o acțiune educativă comună;
– interacțiuni acceptate de toți partenerii;
– comunicare eficientă între participanți;
– colaborare (acțiune comună în care fiecare are rolul său diferit);
– cooperare (acțiune comună în care se petrec interrelații și roluri comune);
El tinde să devină un concept central pentru abordarea de tip curricular, flexibilă și deschisă a problemelor educative. În abordarea curriculară a educației se identifică nevoia cunoașterii, respectării și valorizării diversității. Este vorba de o diversitate care presupune unicitatea fiecărei ființe umane și multiculturalitatea. Copiii nu sunt normali sau anormali, ci unici, cu particularități diferite determinate de caracteristicile lor subiective-individuale și de apartenența lor la un spațiu și o identitate socio-culturală. Fiecare este purtătorul unor particularități care nu pot fi defecte sau anormalități, ci sunt caracteristici, răspunsuri personale la solicitările mediului. Unicitatea vine din ecuația subiectivă a fiecăruia dar și din stilurile de învățare, ritmurile dezvoltării, trăsăturile personale, capacitățile, competențele și comportamentele fiecăruia. Amprenta culturală este importantă pentru că determină bogăția diversității la nivelul grupului social. Parteneriatul educațional este formă de comunicare, cooperare și colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educațional.
Parteneriatul educațional se defășoară permanent, și împreună cu actul educațional propriu-zis. El se referă la cerința că proiectarea, decizia, acțiunea și evaluarea în educație să fie realizate în cooperarea și colaborarea dintre instituții, influențe și agenți educaționali.
Parteneriatul educațional se realizează între:
– instituțiile educației; familie, școală și comunitate;
– agenții educaționali; copil, părinți, profesori, specialiști în rezolvarea unor probleme educaționale (psihologi, consilieri psiho-pedagogi, terapeuți, etc.),
– membrii ai comunității cu influență asupra creșteri, educării și dezvoltării copilului (medici, factori de decizie, reprezentanții bisericii, ai poliției,etc);
– influențele educative exercitate la anumite momente asupra copilului;
– programele de creștere, îngrijire și educare a copilului;
– formele educației în anumite perioade sau în perioade diferite.
Dimensiunile parteneriatului educațional:
Conceptul de parteneriat educațional are valoare de principiu în pedagogie și este o extensie de la principiul unității cerințelor în educație. Acesta presupunea nevoia unei comuniuni în ceea ce privește obiectivele propuse actului educativ. El se adresa în principal părinților și profesorilor și se referea la acțiunea în același sens. Ceea ce hotăra familia trebuie să fie în acord cu măsurile școlare și ceea ce un părinte face să nu fie negat de celălalt. Actual, conceptul de parteneriat are în vedere și o altă relație cu copilul, care este parte a deciziilor educative, după posibilitățile și dimensiunile alegerilor sale. Educația are în sarcinile ei, de la vârstele cele mai mici educarea responsabilizării sociale și luarea rapidă a deciziilor. Relația educator-copil are sensuri noi, este o relație de parteneriat, datorită aspectelor ei de conducere democratică și flexibilității în luarea deciziilor. Nu numai copilul învață și se dezvoltă sub influența educatorului, ci și acesta se formează și se transformă prin relația educativă. Rezolvarea fiecărei probleme educative adaugă competențe noi educatorului. Fiecare generație este altfel. Numai un educator de tip reflexiv, creator și dinamic, care acceptă schimbarea, va găsi răspuns la noile întrebări. Părinții, copiii și comunitățile se influențează puternic unii pe alții. Mediul în care trăiesc părinții poate sprijini sau devia viețile lor, poate determina multe dintre valorile lor. Poate să se comporte ca o sursă de forță și siguranță, sau ca o restricție a dezvoltării. La rândul lor, părinții pot influența comunitatea deopotrivă ca indivizi, sau ca membrii ai unui grup. Ei pot contribui la dezvoltarea valorilor comunității și a priorităților sociale.
Instituțiile educației:
La educarea copilului contribuie ca instituții bine determinate ale societății familia, școala și comunitatea. În momentele diferite ale creșterii, dezvoltării și devenirii ființei umane, fiecare din aceste instituții sociale are un rol important. Mai mult, este determinată azi, nevoia unui parteneriat educațional între acestea, în favoarea unei educații eficiente pentru individ și pentru societate. Multă vreme s-a considerat că școala joacă rolul central și că forme diferite de școala ar putea înlocui familia, care de multe ori, nu are aspirațiile sau resursele culturale pentru ceea ce propune societatea.
În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare și învățare, școala dezvoltă o serie e structuri de sprijin în favoarea copilului și a familiei. În același timp este nevoie de activități de susținere în afara clasei, și de activități de sprijin atât a copilului aflat în situații dificile sau de risc, cât și a familiei și a cadrelor didactice. Structurile de sprijin ale școlii merg pe linia cabinetelor de asistență psihopedagogică, de consiliere, de rezolvare a unor probleme specifice (cabinete de logopedie și orientare profesională) și a centrelor de resurse pentru familie sau pentru profesori. La nivelul acestor structuri se dezvoltă programe specifice de sprijin individualizat și de grup pentru copii, părinți și profesori. Specialiștii care desfășoară aceste activități trebuie să aibe experiență didactică și pregătire specială în domeniul psihopedagogiei. Școala de azi nu se poate perfecționa decât evaluând permanent nevoile sale și apelând la structurile de sprijin care să organizeze, să planifice și să intervină în rezolvarea problemelor mai mult sau mai puțin speciale. Pachetul de resurse pentru instruirea profesorilor « Cerințe speciale în clasa », elaborat de UNESCO propune astfel, pentru realizarea unor școli eficiente în care toți elevii să învețe și să fie valorizați, următoarele: 1. Profesorii trebuie să fie interesați că toți elevii să învețe prin: – profesorii să își cunoască foarte bine fiecare elev; – elevii trebuie să fie ajutați să înțeleagă ceea ce încearcă să învețe – clasele trebuie astfel organizate încât elevii să fie permanent ocupați.
Profesorii eficienți își ajută elevii să învețe dacă: – accentuează scopul învățării; – oferă diversitate și opțiuni variate elevilor; – sunt reflexivi și se sprijină permanent pe evaluare prin mijloace variate a procesului instructiv-educativ; – utilizează flexibil resursele din școală dar și resursele comunității; – cooperează cu toți ceilalți colegi și agenți educativi . 3. Școlile eficiente încurajează pe fiecare profesor în parte oferindu-i : – conducere efectivă; – încredere; – sentimentul de optimism; – sprijin; – preocupări privind continua perfecționare a curriculumului; – metode variate de control ale progresului înregistrat.
Conceptul care stă la baza acestei orientări este parteneriatul educațional.
Identificând și valorizând dimensiunea personală a individului, realizăm însă, nevoia valorizării și aprecierii familiei că mediu primordial și afectiv necesar formării individuale. Dacă familia este mediul de dezvoltare al primelor vârste ale copilului, vârste pe care cercetările le dovedesc fundamentale dezvoltării personalității, devine clar că aceasta trebuie sprijinită și nu înlocuită în educația tinerei generații. Și pe parcursul vârstelor școlare, familia rămâne mediul afectiv cel mai viabil de securitate și stimulare. Se recunoaște tot mai mult influența altor instituții din comunitate asupra informări și formării copilului. Grupurile spontane, asociațiile formale și informale, societatea civilă în sine, mass media cu diversitatea de influențe prin reviste, ziare, radio,cărți, televiziune, internet, etc. Școala, singura instituție care își propune planificat, țintit și organizat să sprijine dezvoltarea individului prin procesele de instrucție și educație, concentrate în procesul de învățământ, simte astfel tot mai mult nevoia să realizeze un parteneriat activ cu familia și cu comunitatea în care se dezvoltă copilul. Recunoașterea importanței aspectelor informale și incidentale pe lângă cele formale,în devenirea personalității individului, duce la dezvoltarea ideii de comunicare permanentă și de colaborare și cooperare în favoarea acestuia.
Am deteminat anterior ideea că azi se cere tot mai mult înțelegerea parteneriatului educativ ca formă de unificare, sprijin și asistență a influențelor educative formale. Introducrea colaborării între părinți și educatorii specializați, comunicarea periodică și permanentă între aceștia ca și cooperarea în anumite momente sunt cerute chiar de eficiența învățării școlare. Experiența dovedește că o atmosferă destinsă între agenții educaționali este facilitatoare învățării. De asemenea , existența unor reguli comune, cunoscute și fixate împreună ușurează mult efortul învățării. Există o rețea complexă de relații în cadrul unei școli. Aceste relații au un potențial considerabil de influențare a educației copiilor, atât în sens pozitiv cât și în sens negativ. Cele mai importante relații sunt :
– Relatile dintre profesor și elev;
– Relațiie interindividuale ( dintre elevi, dintre profesori, dintre profesori și specialiștii care sprijină școala, dintre profesori și personalul administrativ al școlii, etc).;
– Relațiie dintre profesori și părinți.
– Relațiie dintre profesorii.
– Relatile dintre profesioniștii care sprijină dezvoltarea copilului cu părinții și profesorii (lucrul în echipă pentru a lua decizii și a întreprinde acțiuni în favoarea copilului).
Parteneriatul educațional se aplică la nivelul tuturor acestor relații. Analizăm cea de-a treia categorie de relații, dintre părinți și profesori, pentru că ea implică ieșirea din frontierele școlii, și determină o altă abordare a profesiei didactice. În pedagogia tradițională această temă era tratată sub denumirea de "colaborarea dintre școala și familie". Dimensiunile acestei relații sunt azi extinse datorită extinderii conceptului de colaborare la cel de comunicare prin cooperare și colaborare și mai nou prin conceptul de parteneriat care le cuprinde pe toate, și exprimă în plus și o anumită abordare pozitivă și democratică a relațiilor educative.
Colaborarea dintre școala și familie presupune o comunicare efectivă și eficientă, o unitate de cerințe și o unitate de acțiune când este vorba de interesul copilului. Ea concepe cele două instituții sociale în schimburi de opinii și în discuții, atunci când este vorba de decizii, păstrându-și fiecare identitatea și aducându-și aportul în mod specific. H.Henripin și V.Ross (1976) identifică două dimensiuni principale ale implicării reciproce ale școlii și familiei în favoarea copilului:
1. Dimensiunea relației părinte-copil, vizând controlul frecvenței, al rezultatelor școlare, al temelor, și în general, în îndeplinirea sarcinilor și susținerea materială și spirituală a activității didactice a copilului.
2. Dimensiunea relației familie- școală, care se referă la alegerea filierei și unității școlare, precum și la contactele directe ale părinților cu reprezentanții instituției școlare, cadre didactice și administratori. Aceste contacte pot îmbrăca forma unor întâlniri colective desfășurate în cadrul formal al negocierilor dintre administrația școlară și asociațiile părinților, al reuniunilor de informare a părinților cu privire la conținuturile și metodele școlare, orarele claselor, exigențele cadrelor didactice, etc.,al lecțiilor deschise pentru părinți, al atelierelor de lucrări practice cu părinții. În cadrul informal, părinții pot colabora cu școala cu prilejul excursiilor, serbărilor, vizitelor, aniversărilor, meselor comune, etc.
La aceste forme de colaborare adăugăm azi:
– școala părinților, – consilierea psiho-pedagogica; – orientarea familiei în funcție de nevoile individuale sau de grup, într-o manieră profesională, de către specialiști pregătiți anume ca profesorii de sprijin, și consilieri ai problemelor care implică riscuri în dezvoltarea și adaptarea copilului.
Relația părinți – profesori:
Implicarea părinților în problemele școlii nu înseamnă numai plata unui sprijin material sau atenționarea în legătură cu problemele copiilor lor. Ea este mult mai mult. Se referă la construirea unor relații pozitive între familie și școala și la o unificare a sistemului de valori și cerințe relative la copil. Aceasta poate avea un efect benefic asupra elevilor atunci când aceștia văd profesorii colaborând și sfătuindu-se cu părinții și poate implica dezamorsarea unor probleme înainte ca acestea să devină necontrolabile. Colaborarea și cooperarea părinților cu școala sunt eficiente și benefice ambilor factori dacă îndeplinesc condițiile unei comunicări eficiente și dacă țin seama și de dimensiunea sa umană. E. Stănciulescu (1997) determină ca elemente de avut în calcul:
– nivelul studiilor celor doi participanți;
– momentul ales pentru colaborare;
– dificultățile întâmpinate de copii în activitatea școlară sau alte probleme de dezvoltare.
Cadrele didactice se raportează, în general, la categoriile socio- profesionale din care provin părinții, structura familiei și problemele ei deosebite. Dacă ne referim la optimizarea comunicării între profesori și părinți, se ia în calcul: – calitatea celor doi poli ai colaborării (profesorii și părinții),- – percepțiile fiecăruia, – atitudinile care îi caracterizează, – caracteristicile instituției școlare, – caracteristicile familiei, – modul de comunicare. Implicarea părinților în rezolvarea problemelor școlare și în sprijinirea procesului înstructiv-educativ are o serie de argumente din care enumerăm: – Părinții își cunosc copiii și doresc să îi cunoască și ca elevi; – părinții își cunosc copilul mai bine decât oricine altcineva; – părinții au nevoie de informații referitor la îndeplinirea rolului de elev al copilului lor; – părinții merită să fie respectați pentru ideile și cunoașterea copilului lor; – părinții se îngrijesc de copiii lor și doresc că aceștia să atingă maximul de potențial; – cercetările au arătat că rata învățării crește și că învățareia se menține mai mult timp dacă părinții se implică în sprijinirea acestei acasă, prin diferite activități; – lucrul cu părinții în este un sprijin pentru modul cum aceștia își cresc și educă copilul; – studiile au arătat că părinții generalizează implicarea lor și la ceilalți copiii ai familiei- dacă ajutăm un copil acest se dezvoltă, dacă ajutăm părinții, întreaga familie se dezvoltă; – când părinții sunt stimulați să se simtă o parte a programului școlar, ei îl înțeleg mai bine și îl sprijină adecvat; – activitatea de implicare a părinților în programul de învățarei al copilului lor și în activitatea școlii, poate crea acestora sentimentul de stimă de sine, care îi ajută pe ei și întreaga familie; – modul în care părinții înțeleg și valorizează propriul copil este de multe ori un sprijin pentru înțelegerea situațiilor de învățarei; – activitatea de parteneriat cu părinții poate ușura rezolvarea diferitelor probleme didactice și extradidactice; – activitatea cu părinții ajută copilul să vadă rolul acestora în creșterea și dezvoltarea lui și să-I înțeleagă că factori importanți ai educației sale; – ajutând părinții să fie mai implicați în problemele de viață școlară ale copilului lor, putem întări interacțiunile și relațiie dinte aceștia și copii lor; – activitățile cu părinții duc la rezolvarea situațiilor problemă, a conflictelor posibile și evidențiază pentru rezolvare situațiile de risc în dezvoltarea copiilor. (Vrășmaș, E., 2003, pag 138-143)
2.3. Analiza relației părinți – educatoare
În societatea noastră, când familia capătă parametrii valorici nemaiîntâlniți până în prezent, colaborarea grădiniței cu acest factor de educație constituie un element sine non în procesul educațional. Că familia este prima ,,școala" a viitorului cetățean, este un adevăr indubitabil, dar nu se poate lua în considerare ideea că, odată ce copilul pășește în grădiniță, influența familiei scade sau ar deveni un adjuvant de ordin cu totul secundar. Între cei doi factori educativi există o strânsă legătură, permanentă, care se realizează prin diferite forme de colaborare, care nu se cer neapărat spectaculoase, dar ele fac parte integrantă din procesul de conducere științifică a școlii.
O relație majoră -gradinita și familie- are în vedere cunoașterea stării de sănătate a copilului și procesul de învățare, echilibrul dintre efort și jocul ca divertisment, cauzele medicale care duc la dificultăți, cauzele rămânerii în urmă și influența lor asupra încrederii copilului în învățătură.
De-a lungul anilor, am observat că există o strânsă legătură între randamen-tul superior al elevilor și prezența activă a părinților și invers. Sunt cazuri însă, când elevii cu multiple posibilități, evoluează lent, fiindcă familia nu prezintă interes. Cauzele unor eșecuri în învățare sunt multiple; mediul educațional are sarcina, dar și menirea să le depisteze și să intervină, uneori, când este cazul, în situații delicate. Un sfat la timp, o îndrumare competentă, vizita la domiciliu sunt mijloace care, pot da rezultate favorabile, în creșterea randamentului de învățare.
Creșterea randamentului învățării este strâns legată și de modul în care familia concepe stimularea copilului. Dezinteresul părinților față de evoluția intelectuală a copilului, trecerea pe planul doi a acestei datorii față de copil, nu numai că atrofiază voința copilului, dar îl și jignește. De cele mai multe ori, randamentul slab al copilului este rezultatul slabei preocupări a părinților în controlul propriilor copii.
La elevii mici, oboseala mintală se manifestă de multe ori, printr-o nevoie crescândă de mișcare, de instabilitate motrică. Pe lângă toate acestea, unii părinți supraaglomerează copiii, obligându-i să citească sau să scrie cât mai mult, ceea ce determină un randament slab al memoriei, nervozitate, irascibilitate. Prin întâlnirile cu părinții, chiar în prezența copiilor, prin dialogurile învățător – părinte se urmărește precizarea modului de supraveghere a copilului, urmărirea metodologiei
de învățare, verificarea frecvenței la ore a copilului.
Trebuie reținut că este o condiție fundamentală a bunelor rezultate, stabilirea unui acord deplin între cerințele grădiniței și ale familiei.
Se întâlnesc și cazuri când unii părinți sunt permanent nemulțumiți de situația copiilor la învățătură, deși aceștia au o evoluție bună. Acești părinți nu știu să dea satisfacție copilului, inspirându-i teamă, făcându-l să apară timorat la lecție. De asemenea, datorită slabei exigențe manifestată de unele familii privind învățătura, la unii elevi randamentul învățării este tot mai mult stopat de preocupări care, nedirijate și necanalizate pe făgașul normal, pot duce la insuccese la învățătură. Foarte mulți copii folosesc timpul liber în mod haotic, televizorul și calculatorul se transformă, în prea mare măsură, în divertisment, controlul părinților nu este eficace și în marea majoritate, părinții sunt nemulțumiți pentru rezultatele copiilor, iar rezultatele slabe la învățătură le pun pe seama educatorilor.
De această dată, colaborarea cu familia capătă valențe noi și orice stagnare în aceste relații aduce prejudicii nivelului de cunoștințe al elevului. Instrumente ca: orarul, programul de meditații, formele de într-ajutorare, pregătirea specială a elevilor care manifestă carențe sau pasivitate, sunt aduse la cunoștință familiei, căreia i se recomandă a le urmări și sprijini îndeaproape.
Un sprijin eficient în creșterea randamentului învățării trebuie să vină din partea comitetului de părinți, care este interesat activ în problemele grădiniței. În cadrul acestui comitet sunt invitați părinți ai căror copii au regrese la învățătură, sunt informați despre comporamentul copiilor lor în grădiniță și responsabilitățile ce le revin. În acest mod, pornindu-se de la clarificarea sarcinlor instructiv-educative în spiritul unei conduceri și organizări științifice, încercăm să integrăm activitatea familiei în contextul cerințelor mediului educațional deși nu întotdeauna o facem cu suficientă perseverență.
Din cele arătate se pot desprinde următoarele concluzii:
creșterea randamentului învățării nu poate fi considerată o sarcină de care răspunde numai instituțiilor educaționale, ci și familia elevului ;
randamentul învățării este în strânsă relație și unitate cu randamentul educativ al familiei;
se recomandă crearea, pe lângă fiecare unitate de învățământ a unei ,,școli a familiei", sau a unui complex de măsuri care să faciliteze propaganda pedagogică în rândul părinților;
trezirea și stimularea interesului părinților prin invitarea lor la acțiunile inițiate de grădiniță;
creșterea prestigiului grădiniței își are originea și în modul în care aceasta știe să-și apropie familia în obținerea unor rezultate remarcabile;
colaborarea grădiniței cu familia nu este un act întâmplător, ci o coordonată majoră a conducerii științifice a grădiniței.
" Modul în care familia și grădinița comunică, își pune amprenta în formarea și instruirea copilului. Numeroasele studii au arătat că o relație bună între familie și educatoare sunt în avantajul dezvoltării copilului la toate vârstele și facilitează învățarea.
Implicarea părinților în activitățile grădiniței nu implicate doar plata unor materiale sau atenționarea problemelor copiilor ci este mult mai mult. Implicarea se referă la consolidarea unor relații pozitive între familie și grădiniță și la o unificare a sistemului de valori și cerințe relative la copil.
Cadrele didactice se raportează, în general, la categoriile socio-profesionale din care provin părinții, structura familiei și problemele ei deosebite.
Dacă ne referim la optimizarea comunicării între profesori și părinți, se ia în calcul:
calitatea celor doi poli ai colaborării (profesori și părinți);
percepțiile fiecăruia;
atitudinile care îi caracterizează;
caracateristicile instituției școlare;
caracteristicile familiei;
modul de comunicare.
Implicarea părinților în rezolvarea problemelor școlare și în sprijinirea procesului instructiv- educativ are o serie de motivații, dintre care enumerăm:
părinții își cunosc copiii și doresc să îi cunoască și ca elevi;
părinții își cunosc copilul mai bine decât oricine altcineva;
părinții au nevoie de informații referitor la îndeplinirea rolului de elev de către copilul lor;
părinții merită să fie respectați pentru ideile și cunoașterea copilului lor;
părinții se îngrijesc de copiii lor și doresc că aceștia să atingă maximum de potențial;
rata învățării crește și învățarea se menține mai mult timp dacă părinții se implică în sprijinirea acesteia acasă, prin diferite activități;
lucrul cu părinții este un sprijin pentru modul cum aceștia își cresc și educă copilul;
efectele implicării părinților în programele școlare de sprijin se răsfrâng și asupra celorlalți copii ai familiei – dacă ajutăm un copil acesta se dezvoltă, dacă ajutăm părinții, întreaga familiei se dezvoltă;
când părinții sunt stimulați astfel încât ei să se simtă o parte a programului școlar, ei îl înțeleg mai bine și-l sprijină adecvat;
activitatea de implicare a părinților în programul de învățarea al copilului lor și în activitatea grădiniței poate crea acestora sentimentul de stimă de sine,care îi ajută pe ei și întreaga familie;
modul în care părinții își înțeleg propriul copil și au cunoștință de posibilitățile reale ale acestuia este de multe ori un sprijin pentru înțelegerea situațiilor de învățare;
activitatea de parteneriat cu părinții poate ușura rezolvarea diferitelor probleme didactice și extradidactice;
activitatea cu părinții îl ajută pe copil să vadă rolul acestora în creșterea și dezvoltarea sa și să-i înțeleagă că factori importanți ai educației sale;
ajutându-i pe părinți să se implice mai mult în problemele de viață școlară ale copilului lor, putem întări interacțiunile și relațiile dintre părinți și copiii lor;
activitățile cu părinții duc la rezolvarea situațiilor problemă, a conflictelor posibile și evidențiază căi pentru rezolvarea situațiilor de risc apărute în dezvoltarea copiilor.
Părinții trebuie implicați permanent în activitatea școlii, nu numai atunci când se ivesc probleme. La analiza relațiilor parinti-educatori este bine să se țină seama de urmatorii parametrii:
parintii nu formeaza un grup omogen;
de multe ori parintii nu isi identifica problemele sau nu au incredere sa solicite sprijinul in rezolvarea lor;
parintii ofera si solicita informatii.
Toti parintii au nevoie de informatii de baza referitoare la copiii lor. Ei au nevoie, de asemenea, sa stie care este scopul principal al gradinitei, care sunt obiectivele urmarite si sa fie la curent cu politicile educationale ale scolii si cu progresele facute de copiii lor.
Majoritatea parintilor apreciaza informatiile despre copilul lor, pentru ca acestea contribuie la anumite decizii ale familiei pentru viitor.
Alt set de informatii pe care le necesita parintii sunt cele referitoare la modul cum isi pot ajuta ei copiii acasa. Sistemul paralel al meditatiilor, ca forma de sprijin acordata de familie in vederea participarii copiilor la diferite concursuri si parcurgerii diferitelor niveluri de scolaritate, constituie o plaga a invatamantului datorata lipsei de comunicare intre scoala si familie si neincrederii parintilor in pregatirea oferita de scoala.
Parintii pot fi parteneri in educatie pentru ca detin cele mai multe informatii despre copiii lor. Majoritatea parintilor, indiferent de nivelul lor cultural si social, pot da informatii pretioase despre problemele, crizele de crestere, dorintele, asteptarile, neincrederile, pasiunile etc. ale copiilor.
Pentru realizarea parteneriatului cu parintii este esential ca:
parintii sa fie priviti ca participanti activi, care pot aduce o contributie reala si valoroasa la educarea copiilor lor;
parintii sa fie parte la adoptarea deciziilor privitoare la copiii lor;
sa se recunoasca si sa se aprecieze informatiile date de parinti referitoare la copiii lor;
sa se valorifice aceste informatii si sa se utilizeze in completarea informatiilor profesionale;
responsabilitatea sa fie impartita inte parinti si profesori.
Membrii familiei sunt parteneri care detin cele mai utile si importante informatii necesare pentru crearea unor bune servicii pentru copii. Aceasta este temelia unei interventii eficiente si cat mai timpurie mai ales cand este vorba de copiii cu cerinte educationale speciale. Pentru a sprijini dezvoltarea copiilor care prezinta cerinte speciale, cele mai utile si necesare programe sunt cele educationale.
Principala cerinta pentru ca aceste programe sa fie intr-adevar eficiente este ca ele sa fie incepute cat mai timpuriu si sa se desfasoare in parteneriat cu familiile.
Daca un copil are o deficienta innascuta, procesul de invatare orientat si structurat cat mai clar si eficient, inceput cat mai de timpuriu posibil, il poate ajuta sa-si compenseze problemele si sa se adapteze realitatii individuale si sociale. Cand mediul de viata al copilului nu este suficient de stimulativ, copiii pot intampina dificultati instrumentale si nu isi construiesc la timp capacitatile necesare invatarii si dezvoltarii. Mediul familiei este determinant pentru foarte multe experiente ale copilului. Cu atat mai mult cand este vorba de o situatie de risc ca urmare a unor particularitati innascute sau functionale. Problemele cu care vin pe lume copiii ar putea fi depasite in mare masura, daca se realizeaza programe personalizate, structirate pe invatare si dezvoltare prin exercitii specifice. Cu cat mai timpuriu incep aceste programe, cu atat sunt mai eficiente. Dar cum sa faci exercitii si cum sa antrenezi in invatarea unor comportamente copilul mic? Cel mai direct si recomandabil este sa intervii cu aujutorul parintilor si impreuna cu acestia. Ceea ce-i trebuie copilului, pot determina profesionistii dar, in aceeasi masura, parintele cunoaste nevoile copilului si poate orienta o interventie. Parintele motivat sa-si sprijine copilul este mai eficient si mai util acestuia daca poate intelege rostul si importanta anumitor atitudini si actiuni. Evident, nu pledam pentru inlaturarea profesionistilor, dar interventia acestora trebuie facuta impreuna cu parintii si bazandu-ne pe parteneriat de decizii si actiuni.
In general parintii, membrii familiei, nu constientizeaza importanta rolului lor sau pur si simplu nu stiu ca pot interveni si ca este important sa-si spuna parerea. De foarte multe ori, chiar profesionistii implicati au dificultati in a se sfatui cu parintii sau in a-i face pe acestia parteneri in luarea deciziilor. Este clar faptul ca pentru a realiza un parteneriat la nivelul interventiilor timpurii asupra copiilor trebuie sa existe suficiente informatii la indemana parintilor si ca deciziile trebuie pregatite cu grija si impreuna. Activitatile proiectate si structurate prin Planul individualizat/personalizat de servicii si interventia asupra copiilor cu cerinte educative speciale trebuie sa se deruleze impreuna cu familia si deci trebuie sa implice membrii acesteia de la decizii si pana la evaluarea rezultatelor. Programul elaborat de grupul operativ pentru participarea familiei al Consiliului de Coordonare Interagentii pentru Interventia Timpurie (Massachusetts, 1997) propune ca parintii sa fie considerati chiar consilieri in interventia timpurie, avand in vedere ca:
se implica in toate aspectele interventiei timpurii;
mentin angajamentul in inimile si mintile administratorilor de program si membrilor personalului;
spun tuturor cat de important este copilul.
Pe teritoriul intregului stat, parintii care au participat la programe de interventie timpurie au devenit consilieri pentru programele lor si aceasta numai pentru ca au identificat servicii pe care le considera importante pentru propria lor familie sau pentru alte familii pe care le cunoasteau.
De exemplu: familiile au ajutat copiii sa intre in activitatile comunitare de "distractie" pentru copii, cum ar fi gimnastica sau inotul.
– au initiat un grup de sustinere pentru o familie latino-americana;
-au tinut un targ de resurse familiale;
-au redus frecventa cu care un copil schimba grupurile centrale, astfel incat copilul si familia nu trebuie sa se adapteze in permanenta la un nou grup;
– au sustint cerinta PAC de a-si controla propriii bani;
– au amintit personalului programului ca evaluarile trebuie facute pentru comoditatea familiei si in locurile alese de aceasta;
– au amintit personalulu de interventie timpurie sa lucreze cu copiii situandu-se la nivelul cel mai avantajos pentru copii (nivelul inaltimii lor);
– au organizat un grup de sustinere a parintilor in jurul unui anumit diagnostic;
– au ajutat in proiectarea unei noi cladiri a programului;
– au initiat o echipa de tranzitie pentru a veni in sprijinul familiilor pe masura ce copiii lor ies din progrmul de interventie timpurie;
– au participat la intervievarea si selectionarea noilor membri ai personalului programului;
– au furnizat informatii pentru un buletin informativ al programului sau au publicat un buletin informativ al parintilor;
– au contribuit la planificarea si organizarea formarii parintilor/personalului;
– au contribuit la redactarea noilor strategii si proceduri ale programului, sau le-au revizuit pe cele existente;
– au infiintat noi functii ale personalului, cum ar fi persoana de contact din partea parintilor;
– au participat la planificarea discutiilor cu directorii de program;
– au informat Departamentul pentru sanatate publica in legatura cu modul in care politicile sale afecteaza familiile. Au depus marturie la audierile de stat cu privire la buget sau alte subiecte legislative;
– au participat la sedinte cu personalul programului pentru a face schimb de informatii sau preocupari.
Majoritatea parintilor sunt dorinici sa comunice informatii despre copiii lor si capabili sa contribuie intr-una din modalitatile urmatoare la formarea copiilor lor:
– sa-si ajute copii la anumite activitati, acasa;
– sa urmareasca in mod regulat progresul copiilro lor;
– sa-i ajute la realizarea temelor, acasa;
– sa contribuie la excursiile si plimbarile organizate de scoala;
– sa faca parte din comitetele scolare;
– sa ajute alti copii din clasa, sub supravegherea profesorilor;
– sa organizeze activitati de colectare de materiale sau chiar fonduri pentru scoala sau clasa;
– sa vorbeasca ( si eventual sa prezinte practiv) unor grupuri de copii depre preocuparile si deprinderile proprii.
Unii parinti au dorinta si timpul sa joace un rol in activitatile scolare. Acest lucru este vizibil in invatamantul primar. Ei trebuie incurajati si stimulati de profesori, nu respinsi.
Pachetul de resurse realizat de UNESCO pentru profesori recomanda la acest capitol profesorilor, pentru a avea un parteneriat real cu parintii:
– fiti sinceri;
– ascultati cu rabdare;
– recunoasteti atunci cand gresiti;
– laudati initiativele.
Parintilor, acelasi material le recomanda:
-solicitati asistenta si sprijin cand e nevoie;
– fiti persuasivi si cautati impreuna solutiile;
– ajutati-va copilul cand greseste.
Atitudinile profesorilor in raport cu contributia pe care parintii o pot avea in activitatea scolii se circumscriu urmatoarele dimensiuni (Pachetul de resurse):
atitudine pasiva din partea profesorilor, ei mergand pe linia considerarii parintilor ca fiind abstructivi la eforturile scolii;
considerarea parintilor ca o resursa de asistenta si sprijin;
parteneriatul, existand actual tot mai multe opinii care se inscriu in considerarea parintilor ca parteneri;
considerarea parintilor ca beneficiari ai unor servicii.
Practicile educationale sunt influentate de aceste patru conceptii referitoare la rolul si importanta parintilor in procesul instructiv-educativ din scoala. Exista un curriculum ascuns in spatele intalnirilor aparent formate dintre parinti si profesori. Aceste mesaje ascunse influenteaza deseori relatia globala dintre scoala si comunitate si in mod precis relatia dintre profesor si copil.
Datorita diferentelor de scopuri si obiective, perceptii si atitudini, resurse, pregatire, valori, nevoi de foarte multe ori exista posibilitatea aparitiei unor conflicte dintre parinti si cadrele didactice. Aceste conflicte pot sa fie determinate de:
slaba colaborare;
lipsa informatiilor necesare;
intoleranta la stilul de viata al altora, la opiniile sau chiar la o anumita prezenta fizica;
neacceptarea unor diferente depregatire, de conditie social-economica, morala, religie, nationalitate etc.;
lipsa unor preocupari pentru construirea relatiilor de colaborare – nu sunt planificate ca atare;
numarul limitat al intalnirilor dintre parinti si profesori;
amintirile cu incarcatura negativa ale unor parinti referitoare la relatia dintre educator -familie;
neclaritate in rolurile fiecaruia si in responsabilitatile ce le revin specific etc.
Putem enumera ca fiind cele mai importante cai pentru rezolvarea conflictelor, urmatoarele:
cunoasterea reciproca;
comunicarea periodica si efectiva, cu aspecte formale si informale;
cooperarea in anumite activitati;
acceptarea reciproca, intelegere si toleranta fata de diferente;
evaluarea permanenta si periodica a relatiilor comune;
sprijinul acordat familiei, in raport cu cresterea si educarea copilului, ca o componenta a procesului didactic;
atmosfera intalnirilor si activitatilor cu parintii sa fie destinsa, non-formala si pozitiva.
De asemenea exista o varietate mare de activitati cu parintii pe care le pot organiza cadrele didactice:
1. Activitati de "spart gheata", care se refera la primele intalniri cu parintii, pregatite anume pentru o comunicare eficienta si de durata.
2. Informarea parintilor despre: activitatile gradinite (obiective, continuturi, metode, orare, desfasurare, mijloace etc.); – despre copilul lor (participarea, perceptia personalitatii, comportamente, rezultate la evaluari, in ce directie ar trebui sprijinit etc.);- despre alte teme .
3. Consilierea psihopedagogica in rezolvarea unor situatii problema cu copiii lor.
4. Actiuni de orientare:
– spre servicii de sprijin – periodice sau permanent;
– spre anumite scoli si trepte de scolaritate;
– spre colaborare si implicare in procesul instructiv-educativ, dar si in viata comunitatii locale.
Comportamentele cadrelor didactice, in colaborarea cu parintii, trebuie sa fie deschise, transparente, empatice, reflexive si pozitive."
Capitolul III . Studiu privind parteneriatul in Gradinita cu program prelungit Berca
3.1. Planificarea activitatilor pentru anul 2014-2015
In aceasta parte a lucrarii voi prezenta situatia parteneriatului educational din Gradinita cu program prelungit Berca. La inceputul fiecarui an, gradinita realizeaza o planificare pe intregul an al activitatilor principale desfasurate impreuna cu parintii. Mai jos este prezentata planificcarea pe anul 2014-2015.
Luand in considerare rolul important al colaborarii dintre gradinita si familiile coopiilor in realizarea obiectivelor educationale si a parteneriatului educational, in Gradinita cu program prelungi Berca s-au constituit comitete de parinti pe clasa si comitet de parinti pe unitate.
Responsabilitatile presedintelui comitetului de parinti ales pe gradinita, este de a elabora un program de activitati cu responsabilitati si termene de realizare incepand cu prima saptamana dupa alegeri, impreuna cu comitetul educativ. Educatoarele isi aleg comitetele de parinti pentru fiecare grupa, pentru fiecare an.
Consiliul parintilor are urmatoarele atributii:
– de a realiza cadrul organizatoric de colaborare intre gradinita, familie si comunitate;
– de a desfasura activitati pe baza unui program realizat impreuna cu conducerea gradinitei, avand ca obiectiv parteneriatul educational.
– de a aplica legile in vigoare privinf rolul familiei si comunitatii in procesul educativ;
– de a implica parintii in realizarea si imbunatatirea continua a procesului instructiv-educativ, a orientarii educatiei timpurii pe baza obiectivelor cadru din Curriculum si a organizarii si desfasurarii activitatilor extrascolare;
– de a pregati parintii cu privire la educatia copiilor;
– de a informa continuu parintii despre performantele copiilor.
Tintele strategice ale acestei planificari sunt de consolidare a relatiilor dintre gradinita si familiile copiilor si de informare si constientizarea parintilor cu privire la rolul lor in educatia copiilor.
Obiectivele acestor activitati sunt urmatoarele:
1. Familiarizare parintilor cu specificul activitatilor desfasurate in gradinita;
2. Formarea deprinderilor in cadrul familial;
3. Cunoasterea propriilor copii in diverse ipostaze;
4. Sensibilizarea parintilor cu privire la nevoile propriilor copii.
5. Implicarea parintilor in rezolvarea problemelor cu care se confrunta gradinita.
3.2.Analiza opiniilor parintilor privitor la parteneriatul educational in gradinita
Scopul și obiectivele studiului:
– Sublinierea importanței realizării parteneriatului grădiniță-familie în educația copilului;
– Identificare rolurilor și a responsabilităților părinților, pe de o parte, și a grădiniței, pe de
altă parte, pentru buna funcționare a parteneriatului grădiniță-familie;
– Inventarierea modalităților de colaborare dintre familie și grădiniță;
– Studierea gradului de implicare a familiei în parteneriatul grădiniță-familie;
– Studierea relației dintre mediu de viață (urban și rural) și gradul de implicare în
parteneriatul grădiniță-familie;
– Identificarea măsurilor ameliorative și a modalităților de îmbunătățire a colaborării
familiei cu grădinița.
Subiecții studiului:
– Părinții a 35 de copii din Gradinita cu program prelungit Berca
– Studiul individual;
– Chestionar privind interesele familiei în cadrul parteneriatului grădiniță-familie;
– Observarea și înregistrarea datelor privind gradul de participare al părinților la
activitpțile din cadrul parteneriatului grădiniță-familie.
Analiza chestionarelor
Pentru desfasurarea cercetarii cu privire la parteneriatul educational gradinita-familie am folosit ca instrument de cercetare, chestionarul. Acest chetsionar a fost realizat pentru a afla implicarea parintilor in activitatile desfasurate in gradinita, relatia dintre instituatie si familie, multumirile sau nemultumirile familiilor fata de educatoare si/sau gradinita si ceea ce isi mai doresc parintii de la gradinita.
La aceasta cercetare au participat parintii a 35 de copii din Gradinita cu program prelungit Berca, cu varse cuprinse intre 23 si 49 de ani, in proportie de 2.9% de sex masculin si 97,1% de sex feminin. Ca nivel de studiu al parintilor, mai mult de jumatate dintre acestia ( 60.9%) sunt absolventi de studii liceale, in timp ce doar 23.2% sunt absolventi de studii universitare si postuniversitare.
Cei mai multi copii ai caror parinti au participat la aceasta cercetare, frecventeaza gradinita de 3-4 ani (63.8%), iar ceilalti de 1-2 ani si chiar mai putin de un an.
Intrebati de activitatile la care au participat in cadrul gradinitei, toti parintii au raspuns ca nu au lipsit niciodata de la serbari. In procent mare, au participat si la sedintele cu parintii (98.6%), consultatii cu parintii (78.3%), activitati practice (75.4%) si saptamana portilor deschise (52.2%). Nu la fel s-au prezentat si la atlfel de activitati precum prezentarea propriilor meserii (23.2%), relatarea unor povesti (8.7%) sau programul de acomodare din timpul verii (5.8%). Dintre toate aceste activitati la care au luat parte, cel mai mult parintilor le-au placut serbarile, urmata de saptamana portilor deschise si consultatiile cu parintii.
Ca argumente aduse la ceea ce le-a placut la aceste activitati, parintii au dat raspunsuri precum:
– "In cadrul activitatilor s-au desfasurat activitati educative pentru copii";
– " Serbarile sunt evenimente deosebite care incununeaza activitatea din timpul unui semestru sau al unui an scolar. Prin continutul si incarcatura emotionala pe care o declanseaza,acestea au un rol educativ deosebit.";
– " Rolurile copiilor.";
– " Serbarile au fost organizate foarte frumos si cu multe surprize pentru noi, parintii, iar la activitatile practice ne-am putut bucura alaturi de copil in realizarea unui obiect sau in participarea la anumite concursuri cu premii";
– " Implicarea copiilor si aplecarea cadrelor didactice spre latura umana a caracterelor";
– " Faptul ca ii ajuta pe copii sa se dezvolte".
Totodata, au fost si parinti ce nu au fost multumiti de anumite activitati precum sedintele sau consultatiile cu parintii.
La capitolul timpului alocat pentru colaborarea cu gradinita, aproape jumatate din respondeti (46.4%) au spus ca au la dispozitie mai mult de 4 ore pe luna, in timp ce ceilalti respondenti pot aloca intre 1-4 ore pe luna.
Aceasta cercetare si-a propus sa afle si ce activitati isi doresc parintii pentru copii lor, in plus fata de ceea ce deja fac in cadruk gradinitei. La aceasta intrebare am primit raspunsuri precum:
– "Mai multe activitati in natura";
– " Cursuri de dans si canto";
– " Piese de teatru";
– " Mai multe excursii";
– " Activitati practice cu parintii si copiii";
– " Vizite la ferme";
Se stie ca parteneriatul educational este foarte important in primul rand pentru copil dar si pentru educatoare, parinti si intreaga comunitate, toate acestea contribuind la dezvoltarea corecta si la rezultatele educationale ale copiilor. Importanta colaborarii dintre gradinita si parinti am dorit sa o aflam si de la parinti. Acestia au raspuns in proportie de 89.9 % ca aceasta colaborare li se pare foarte importanta, restul fiind de parere ca este importanta. De colaborarea dintre gradinita si familie, 69.6 % s-au declarat foarte multumiti, ceilalti parinti declarandu-se doar multumiti. Nici unul dintre parinti nu s-a declarat nemultumit de parteneriatul dintre familie si gradinita.
Pentru toti respondentii, parteneriatul gradinita-familie este folositor in primul rand pentru copil. Pe locul doi fiind parintii cu un procent de 26.1% urmat de educatore cu un procent de 20.3% si comunitate cu 11.6%. Copilul este primordial insa educatia si dezvoltarea lui se face cu ajutorul si cu o buna colaborare intre parinti, educatoare si comunitate. Datorita unei colaborari eficiente, toti parintii au raspuns ca sunt la curent cu toate activitatile din gradinita, in care copilul lor este implicat si considera gradinita un partener real in procesul de educatie al copiilor. Marea parte a parintilor sunt multumiti de comunicarea cu gradinita si educatoarele (94.2%) si considera ca gradinita manifesta deschidere spre propunerile lor, iar cu educatoarele pot discuta orice problema legata de copil ( 97.1%).
Referitor la consultatiile cu parintii despre dezvoltarea si comportamentul copiilor, 69.6% dintre respondenti sunt foarte multumiti de modul in care acestea se fac, ei fiind tot timpul tinuti la curent cu modul in care proprii copii se dezvolta.
In incheierea chestionarului, parintii au fost intrebati despre dificultatile intalnite in comunicarea cu gradinita/educatoare, insa acestea nu au fost foarte multe. Un singur parinte si-a exprimat nemultumiri dupa cum urmeaza:
"Lipsa puterei de decizie de la nivelul clasei si greoaia colaborare cu ceilalti parinti in luarea unor decizii legate de copii". Acelasi parinte sustine ca ar dori sa se imbunatateasca "viteza de reactie" la propunerile parintilor.
Colaborarea grădiniței cu familia se realizează în diferite forme:
1. Comitetul de părinți stabilește în fiecare an în adunarea generală a părinților, această adunare fiind convocată de educatoare. Comitetul de părinți al clasei se compune din trei persoane: un președinte al comitetului și doi membrii.Această adunare este convocată de ecucatoare și se realizează la fiecare început de semestru și la încheierea anului școlar. Dacă este nevoie, președintele comitetului de părinți poate convoca adunarea generală a părinților ori de câte ori este nevoie. Atribuțiile pe care le îndeplinește comitetul de părinți sunt următoarele:
sprijinirea educatoarei în organizarea și desfășurarea diferitelor activități extrașcolare;
obținerea sponsorizărilor financiare sau materiale din partea persoanelor fizice sau juridice pentru modernizarea activităților educative și a bazei materiale din clasă și implicit, grădiniță;
sprijinirea unității de învățământ și a cadrelor didactice în dezvoltarea, întreținerea și modernzarea bazelor materiale ale clasei și alea întregii unități de învățământ.
Comitetul de părinți ține în permanență legatura cu unitatea de învățământ, prin educatoarea clasei și în cadrul adunării generale, poate propune, dacă este necesar, o sumă cu care părinții să contribuie pentru întreținerea, dezvoltarea sau modernizarea bazei materiale a clasei sau a grădiniței.
Această contribuție nu este obligatori. Ea se colectează și administrează de către comitetul de părinți fără a fi implicate educatoarele.
Ședințele cu părinții se organizează de obicei semestrial, iar în cadrul lor, părinții sunt informați despre:
regulamentu de ordine interioară din grădiniță;
oferă educațională;
obiectivele ce sunt precizate în curriculum;
aspectele organizatorice ale desfășurării activităților din grădiniță. Acestea referindu-se la programul zilni, la formele de organizare, la reperele orale și la formele de comunicare dintre părinți și personalul grădiniței
programul cabinetului medicat și al celui de consiliere precum și rolul acestora;
evenimentele importante desfășurate pe grupe sau pe grădiniță, cum ar fi excursiile, participarea la activități din afara grădiniței sau participarea părinților la activități desfășurate în grădiniță;
nevoiele grădiniței sau ale grupei și modul prin care se pot satisface, precum stranfere de fonduri, alegerea de materiale auxiliare, organizarea atelierelor pentru părinți cu scopul de a confecționa materialele clasei.
Ședințele presupun participarea părinților, aceste ședințe fiind organizate într-un cadru formal. În cadrul acestor ședințe nu se discută probleme ce presupun respectarea confidențialității ce ar putea pune părinții în situații jenante și nici nu se fac comparații între copii sau familiile acestora.
2. Lectoratele cu părinții presupun dezbaterea anumitor teme educaționale de intere pentru părinți. Acestea se desfășoară la inițiativele educatoarelor și a personalului grădiniței, cu scopul de a forma și dezvolta competențele parentale. Lectoratele se pot realiza și sub formă d joc, unde părinții pot participa alături de copii.Vizite la domiciliu pentru a cunoaște programul și activitățile copilului sunt un prilej bun pentru discuțiile dintre părinți și educatoare. Prin aceste vizite, educatoare cunoaște condițiile de viață ale copilului, află detalii despre regimul alimentar al acestuia, despre orele de odihnă și de joacă ale acestuia. În același timp, educatoarea primește informații cu privire la implicarea copilului în treburile gospodărești și a familiei în jocul copilului său alte activități educative cum ar fi lectură, vizitarea muzeelor sau mersul la teatru. Cu prilejul acestor vizite, educatoarea observă relațiile dintre părinți și copil, dintre frați, comunicarea părinților, comunicarea cu copilul său atmosfera familială. Tot în acest context În acest context informal, educatoarea poate afla concepția părinților despre grădiniță și așteptările părinților în ceea ce privește dezvoltarea și educarea copilului. O parte din viața copilului se desfășoară în grădiniță, iar dezvoltarea acestuia depinde și de armonia dintre mediile educaționale, de mediul educațional de acasă respectiv de cel din grădiniță.
3.Vizitele educatoarei acasă au ca scop solidarizarea relațiilor cu familia și cunoașterea anumitor particularități ale acesteia. Acest cadru mai puțin formal permite părinților să se simtă în largul lor și să consolideze această relație dintre ei și grădiniță. Aceste vizite se fac numai cu acordul părinților și nu trebuie percepute de către aceștia ca fiind intruzive.
4. Consultațiile pedagogice individuale sau colective cu părinții copiilor au un rol important în parteneriatul dintre grădiniță și familie și se desfășoară pentru binele copilului, a părinților dar și a cadrului didactic. În cadrul consultațiilor educatoarele discută cu părinții concret despre dezoltarea, progresele și eventualele probleme comportamentale ale copilului.
Este important ca părinții să fie implicați în găsirea soluțiilor pentru rezolvarea anumitor probleme ale copilului și aceste soluții să fie aplicate nu doar în grădiniță, ci și acasă. Indicat este că aceste consultații edagogice să aibă loc de minim două ori pe an și să fie programate din timp, părinții, dar mai ales educatotii având posibilitatea să se pregătească în prealabil pentru aceste discuții. Această pregătire este mai mult pentru educatoare, pentru o observare mai atentă a copilului, pentru adunarea informațiilor sau materialelor în cazul în care părinții cer informații suplimentare despre anumite situații. Nu trebuie neglijată nici locația unde va avea loc această discuție, preferabil ar fi o încăpere luminoasă , curată și cu o temperatură adecvată, în prealabil aerisită. Aceste consultații au o importanță majoră deoarece prin acest parteneriat educațional se realizează o colaborare de care beneficiază nu doar copillul, dar și părintele și educatorul.
5. Corespondența cu părinții se referă la informarea părinților pe cale scrisă, despre progresele copilului dar și la afișarea temelor educaționale. De asemenea, scrisorile de intenție sunt un bun prilej de comunicare între familie și educatoare, prin acestea părinților fiindu-le communicate informații cu privire la temele ce urmează a fi realizate, totodată aceștia fiind încurajați să participe la pregătirea unor materiale.
6. Voluntariatul de referă la faptul că părinții pot participa la desfășurarea optimă a activităților educative folosindu-și cunoștințele și abilitățile. Sarcinile pe care le pot avea părinții sunt:
– colaborarea și coordonarea în cadrul anumitor evenimente. Părinții caută resurse pentru desfășurarea diferitelor activități sau proiecte, ajută la desfășurarea lor, participă și ajută la organizarea excursiilor.
– participarea la anumite acțiuni de îmbunătățire și reparare a bazelor materiale ale grădiniței. Părinții pot să participe la zugrăvire, amenajarea spațiului verde și al celui de joacă etc.
– adunarea de fonduri prin organizarea unor proiecte și acțiuni de colectare de fonduri. Spre exemplu, pot organiza tombole cu obiecte confecționate de părinți și copii și expoziții cu vânzarea acestora.
7. Excursii, serbări sau expoziții cu lucrările copiilor. De multe ori, părinții participă doar ca spectatori la serbări, aceștia nefiind implicați direct în munca din spatele reprezentațiilor, ci văzând doar rezultatele finale. Atunci când părinții sunt implicați în cadrul acestor serbări se poate face o reprezentație precum un dans, un cântec sau o scenetă de către părinți sau de părinți și copil.
8. Sărbătorirea împreună a unor evenimente deosebite precum Paștele, Crăciunul și realizarea unor activități opționale cum ar fi confecționarea unor articole decorative.
9. Realizarea unor activități opționale în parteneriat cu părinții. Unul din exemple în acest sens este Ziua Porților Deschise. În această zi părinții pot participa, alături de copii la o zi obișnuită din grădiniță, la toate activitățile desfășurate cum ar fi desenatul, pictatul, activități practice, jocul liber sau activități matematice. În cadrul acestor activități, părintele poate participa atât ca simplu observator cât și ca ajutor de cadrul didactic. În funcție de aptitudinile părintelui, se pot organiza diferite activități precum citirea unor povești, recitarea unor cântecele. O altfel de activitate desfășurată este prezentarea propriei meserii, părinții împărtășind cu copiii experiența dintr-un anumit domeniu, această activitate fiind chiar instructivă pentru copii.
Prin implicarea activă în activitatea didactieca din cadrul grădiniței, părintele poate nu doar să vadă cum decurge o zi obișnuită din viața copilului la grădiniță, în ce activități este implicat, metodele și materialele folosite, ci observă copilul în grupul de colegi, îi va ști progresele și insuccesele și va ști cum să îl sprijine acasă. În același timp, educatorii pot remarca modul în care părinții își motivează copilul, felul în care discută și se comportă cu ei, cum îi ceartă sau îi sancționează atunci când greșesc.
10. Perioada de acomodare a copiilor, când pot participa și părinții. Perioada de acomodare are loc înainte de începerea anului școlar, de obicei în luna iulie. În această perioadă, treptat, copilul va petrece tot mai mult timp la grădiniță. Această perioadă este diferită de la copil la copil și este stabilită de părinți și educatoare în funcție de copil. Astfel, prima zi de grădiniță ajunge de fapt să se întindă pe mai multe zile sau chiar o săptămână, dacă situația o cere. Reacțiile diferite ale copiilor la noul mediu se datoresc modului în care aceștia au fost pregătiți de către părinți pentru separarea treptată te familie. Pentru un copil care și-a petrecut majoritatea timpului cu mama, este greu să înfrunte singur o situație nouă, pentru acesta fiind mai ușor să intre în contact cu alți copii dacă este însoțit de unul dintre părinți.
Copilul este familiarizat cu ambianța, cu educatoarea, ceilalți copii, încăperile grădiniței cum ar fi sala de mese sau toaleta. Părintele are sarcina să se aratae entuziasmat și să îl convingă pe copil cât de interesantă este această nouă situație. Treptat, copilul petrece tot mai mult timp în noul mediu, iar părintele se retrage treptat pentru ca în final, copilul să rămână singur la grădiniță, alături de colegi și educatoare. În acest proces de colaborare, educatoare are rolul de conducător, ea putând să orienteze, să ajute familia în sarcinile ce îi revin și să asigure o unitate de vedere și acțiune.
După părerea mea, relațiile de parteneriat efectiv între grădiniță și familia copilului, în sprijinul educației și creșterii celui mic constituie cheia succesului viitor în integrarea și adaptarea școlară.
Colaborarea dintre grădiniță și familiile copiilor reprezintă primul pas către o educație deschisă dinamică și flexibilă a personalității copilului. Acest proces de colaborare dintre grădiniță și familie asigură atingerea scopului educațional, acela de a obține dezvoltarea globală a copilului. Prin comunicarea cu grădiniță, părinții completează, sprijină și dezvoltă personalitatea copilului, educația adevărată și reală fiind fundamentată în familie și continuându-se în grădiniță și școala.
Pe de altă parte, ceea ce copilul învață în grădiniță își pierde din importanță și eficiență dacă părinții nu întăresc și nu valorifică programul educativ din grădiniță. Toate aceste motivații duc la necesitatea realizării parteneriatelor educațional, în care spre beneficiul copiilor, colaborarea familiei cu grădinița fiind una concretă, activă și de durată, membrii acesteia devenind parteneri reali în educație.
Aspecte generale ale parteneriatului grădiniță – familie
Prin încheierea parteneriatelor cu părinții, aceștia sunt încurajați să ia parte la planificarea și derularea programelor educative pentru copii, ceea ce implică o responsabilizare și o eficiență sporită. Astfel, părinții au posibilitatea să-și cunoască mai bine copiii, modul lor de manifestare în viața de grup, pot înțelege mai bine rolul lor educativ.
Printre principalele obiective ale colaborării dintre grădiniță și familie sunt următoarele:
eliminarea factorilor perturbatori din cadrul comunicării dintre familie, grădiniță, școală;
creșterea nivelului de implicare al părinților în activitățile desfășurate în grădiniță și în afara acesteia;
schimbarea gândirii neadecvate a unor părinți în privința grădiniței;
cunoașterea posibilităților și nevoilor psiho-fizice ale copiilor de către părinți;
învățarea, sub formă de activități împreună cu copiii, părinții și educattoarele, a unor deprinderi și tehnici de muncă intelectuală.
Cei mai mulți dintre părinți au nevoie de informații de bază cu privire la copii lor. Aceștia vor să fie informați despre scopul de bază al programului educativ la care copii lor participă și de totodată vor să fie implicați în luarea de decizii.Părinții doresc să fie mereu la curent cu progresele copiilor.
În acest parteneriat educațional, grădinița are următoarele îndatoriri:
părinții să fie considerați ca participanți activi, ce pot aduce contribuții reale și valoroase la educarea copiilor lor;
valorifică și recunoaște informațiile primite de la părinți referitoare la copii;
implică părinții în adoptarea deciziilor referitoare la copii;
împarte responsabilitatea între educatoare și părinți;
părinții să fie implicați în comitetele de părinți;
să se asigure de continuarea programului educativ acasă;
să se asigure că părinții urmăresc în mod regulat progresele copiilor;
activitățile extrașcolare să fie sprijinite de părinți și să se organizate împreună cu educatoarele.
Din cauza diferențelor de scopuri, pregătire, resurse, nevoi diferite, valori, atitudini și percepții, de multe ori există posibilitatea apariției unor conflicte între educatoare și părinți, iar acestea pot fi determinate de o slabă comunicare; de lipsa de informații; de intoleranță la stiluri de viață diferite, la opinii sau chiar prezența fizică; de neacceptarea unor diferențe de pregătire, condiții sociale, religie etc.; de lipsa preocupării de construire a relațiilor de colaborare; de numărul scăzut al întâlnirilor dintre părinți și educatoare; de neclaritatea în rolurile și responsabilitățile pe care fiecare le are; de disponibilitatea scăzută a părinților de a participa la activități; și chiar de gradul scăzut al unor părinți față de evoluția și educația propriului copil.
Aceste conflicte se pot însă rezolva prin diferite căi precum: cunoașterea reciprocă; comunicarea periodică; acceptarea, înțelegerea și toleranța reciprocă; evaluarea permanentă a relațiilor; sprijinul oferit familiei în raport cu creșterea și educarea copilului; atmosfera destinsă și pozitivă în întâlnirile dintre părinți și educatoare; educatoare să fie pregătită să asculte, să fie interesată de sugestiile primite de la părinți.
Perspectiva părinților cu privire la parteneriatul educațional
Datele cercetării evidențiază faptul că există o comunicare eficientă între părinți și educatoare, părinții discutând în mod frecvent cu eucatoarele, atunci când este cazul caută soluții de sprijinire a copiilor, sunt implicați în activități de îmbunătățire a condițiilor de studiu și de viață din grădiniță și în deciziile referitoare la activitățile desfășurate de copii în grădiniță și primesc informații cu privire la progresele copiilor. Părinții colaborează cu educatoarele atunci când sunt solicitați, spre exemplu în stabilirea curriculumului, în desfășurarea diferitelor activități dar și în rezolvarea anumitor probleme administrativ-gospodaresti. Cele mai frecvente aspecte discutate de părinți cu educatoarele se referă la progresele copiilor prin prezentarea dosarului cu lucrări. Alte aspecte importante discutate reprezintă eventualele probleme de comportament sau de muncă intelectuală, bolile ce apar frecvent în perioada copilăriei, dezvoltarea copilului în raport cu vârsta, lucrările realizate de acesta în cadrul grădiniței, activitățile pe care le-a desfășurat, comportamentul copilului față de colegi etc.
Există și părinți ce au acționat ca facilitatori și au solicitat sprijin din partea autorităților locale pentru rezolvarea unor probleme administrative sau pentru organizarea unor festivități, aniversări
sau alte momente speciale.
Atât climatul destins, profesionalismul cadrelor didactice cât și strategiile didactice folosite de educatoare, modalitățile adecvate de evaluare și stimulare a progreselor copiilor, sunt foarte apreciate de către părinți. Implicarea părinților în activitățile grădiniței s-a făcut simțită prin participarea cu bani, cărți, jucării sau cu muncă fizică pentru îmbunătățirea condițiilor de viață și educare ale copiilor.
După apreierile părinților cele mai importante dificultăți de adaptare la viața din grădiniță a celor mici au vizat integrarea și comunicarea acestora în colectivitate, dar și adaptarea la un program riguros. Aceste dificultăți au fost rezolvate printr-o colaborare optimă cu cadrele didactice și alți specialiști precum medicul, psihologul sau logopedul. Părinții au menționat câteva propuneri pentru optimizarea activităților din grădiniță, cum ar fi colectarea jucăriilor vechi, realizarea unor obiecte de copii și organizarea unui târg cu vânzare pentru colectare de fonduri pentru achiziționarea de materiale didactice necesare. De multe ori, implicarea părinților înseamnă sprijin financiar pentru activitățile din grădiniță sau pentru achiziționarea e materiale necesare. Copiii petrec un timp îndelungat la grădiniță, iar ritmul schimbărilor la nivelul dezvoltării copilului determină o preocupare specială pe care aceștia o acordă discuțiilor cu educatoarea , primind informații de la acestea despre evoluția copiilor.
După părerea părinților, activitățile propuse de grădiniță sunt atractive, copiii venind cu plăcere la grădiniță, unde beneficiază de activități organizate corespunzător vârstelor și intereselor lor. Colectivitatea le oferă copiilor posibiliatea de a relaționa și de a se exprima. Baza materială din grădiniță este atrctiva și le stimulează copiilor dezvoltarea. Educatoarele sunt de părere că părinții percep corect rolul grădiniței ca mijloc de educație, dar sunt și părinți care apreciază grădinița ca fiind doar un mijloc social care asigură îngrijirea copilului pe perioada în care mama este la muncă.
Această colaborare dintre educatoare și părinți este privită în opini cadrelor didactice sub diferite aspecte: dificultăți, soluții, reușite, modalități de încurajare, implicarea părinților în luarea de decizii.Interacțiunile sunt dese, chiar zilnice. Sunt însă și situații în care educatoarele se confruntă cu atitudini de indiferentă din partea familiilor, în special a celor dezorganizate sau mai puțin preocupate de educația copiilor. De cele mai multe ori discuțiile au loc atunci când părinții își aduc sau își iau copii de la grădiniță, la întâlnirile organizate periodic cu părinții sau în timpul vizitelor educatoarei la domicilil copilului. Comunicarea cu famiile copiilor se realizează de obicei prin discuții libere, informale, individuale, la ședințe, serbări, lecții deschise, excursii sau prin avizierul ce cuprinde informații despre activitatea copiilor, anunțuri sau lucrări realizate de copii. Cu scopul familiarizării părinților cu programul grădiniței, cu activitățile , metodologia și solicitările învățământului preșcolar, grădinița a organizat numeroase activități. Participând la acestea, părinții au posibilitatea de a lucra suplimentar cu copiii și de a favoriza continuitatea gradinita-familie prin discuțiile și activitățile cu cei mici. Pentru asigurarea convergenței intervențiilor educaționale ale grădiniței și ale familiei, au fost făcute diferite recomandări pentru părinți. Altă categorie de activități a vizat consilierea părinților și a bunicilor pentru a îi ajută să răspundă adecvat problemelor de creștere și educare a copiilor. Părinții sunt foarte mult interesați de evoluția și de comportamentul copilului lor în grădiniță și de progresul făcut de aceștia.
Aspectele pozitive ale relațiilor dintre mediul educațional și familie se concretizează în beneficiile la nivelul grădiniței dar și beneficii asupra părinților. La nivelul grădiniței, aceste beneficii sunt de ordin material, sprijinul părinților constând de cele mai multe ori în participarea la confecționarea materialelor didactice, la curățenia grădiniței, la organizarea serbărilor și realizarea costumelor etc. Părinții au fost implicați și în găsirea unor soluții pentru diferite probleme, în serbarea zilelor de naștere, în ajutorarea copiilor defavorizați sau în stimularea altor părinți pentru a se implica în activitățile grădiniței.
La nivelul părinților, beneficiile constau în cunoașterea particularităților de vârstă și individuale ale copiilor, în îmbunătățirea abilităților de educare a copiilor, prin cunoașterea programelor grădiniței sau prin participarea la activitățile didactice și extradidactice.
Uneori există și probleme, cele mai grave fiind de comunicre cu părinții și de recunoaștere din partea acestora sau de luare de măsuri adecvate atunci când le sunt prezentate probleme de comportament sau de exprimare ale copiilor. Părinții sunt mai degrabă de acord cu o examinare de către un logoped sau psiholog dacă acesta este invitat în grădiniță, manifestând aversiuni față de ideea de a merge cu copilul la cabinetele specializate, mai ales dacă acestea funcționează în spitale. De cele mai multe ori, părinții care crează probleme de receptivitatea și de comunicare sunt cei care au o stare materială precară. Ei alocă mai puțin timp venirii la grădiniță pentru a se interesa de copil. De cele mai multe ori ei nu înțeleg importanța comunicării cu cadrul didactic pentru dezvoltarea copilului. În colaborarea părinților cu educatoarele, problemele survin atât pe fondul unor cauze obiective cât și subiective, prin informarea insuficientă a unor părinți, nerecunoașterea particularităților individuale și de vârstă ale copiilor etc.
Unii părinți confundă grădinița cu școala și au așteptări înalte precum cititul, scrisul, socotitul etc.
Pentru a stimula participarea părinților în viața grădiniței, o strategie de motivare eficiența este aceea de delegare a unor responsabilități de gestionare a resurselor. Comitetele de părinți se ocupă de gestionarea fondurilor clasei și decid ce cheltuieli vor fi făcute prioritar. Astfel, părinții sunt implicați în rezolvarea problemelor grădiniței, în organizarea și participarea la activități. Pentru atragerea și implicarea părinților în colaborarea cu grădiniță, educatoarele au precizat și adoptat o serie de măsuri precum: organizarea de întâlniri informale pe teme diverse legate de dezvoltarea copilului; încheierea de parteneriate cu părinții cu scopul de a rezolva anumite probleme, în special de ordin administrativ; organizarea de ateliere de lucru sau dezbateri cu specialiști din diverse domenii; prezentarea problemelor rezolvate cu ajutorul banilor strânși de părinți; invitarea părinților să asiste la activități, proiecte sau pentru stabilirea calendarului de activități comune.
Pentru o cunoaștere mai bună a cerințelor părinților în raport cu această colaborare, educatoarele au elaborat chestionare de opinii pentru aceștia. Soluțiile pentru relaționarea cu familia au constat în organizarea unor întâlniri informale de informare a părinților în legătură cu problemele copiilor dar și ale grădiniței.
Părinții ce fac parte din comitetel de părinți participă la adoptarea deciziilor din grădiniță, în special în cazul problemelor de ordin administrativ. Aceste comitete au rol de organizare și realizare a unor activități de sprijin pentru grupă și educatoare. Părinții sunt consultați cu privire la alegerea activităților opționale pentru copiii lor și pentru organizarea de vizite și excursii complementare activităților didactice din grădiniță. Comitetul de părinți are rol decizional asupra următoarelor aspecte: orgnizarea serbărilor, a excursiilor, a spectacolelor la care copiii vor participa, acțiunile de dotare a sălilor de grupă, amenajarea claselor, atragerea sponsorilor, strângerea de fonduri, sprijinirea copiilor aflați în dificultate.
Chiar adca nu sunt puse în evidență inițiative deosebite în luarea de decizii, activitățile desfășurate ce implică părinții, denotă contribuții ale acestora la definirea sarcinilor și a modului de rezolvare.
Comitetul de părinți are un rol important și în raporturile cu ceilalți părinți. De obicei, membrii comitetului se întâlnesc o dată pe lună. S-a evidențiat faptul că părinții participă la luarea deciziilor mai mult pe probleme administrative și organizatorice, decât în ceea ce privește spectele ce țin de curriculum și activitatea educativă. Sunt cazuri în care părinții nu participă în procesul de decizie și nu se implică în activitățile grădiniței.
Capitolul IV. Concluzii
Pregătirea pentru viața începe din primele luni ale existenței sale și primii chemați să pună bazele educației sunt părinții.
După realizarea acestei lucrări am înțeles că unul dintre principiile esențiale ale educației timpurii este centrarea pe nevoile familiei. Modul în care familia îi influențează dezvoltarea copilului ca ființă socială, se datorează câtorva considerente precum acțiunea familie asupra copilului ce se exercită de timpuriu și în primii 6-7 ani și are loc cristalizarea principalelor trăsături ale viitorului adult. După vârsta prescolaritatii, școala și societatea intervin și contribuie dar factorul hotărâtor îl reprezintă baza eucatiei primilor ani în familie. Famiia reprezintă pentru copil un organism reglator ce îi permite să trăiască o viață intensă, o viață propriei copilării. Mediul din familie este o școală a sentimentelor în care se modelează personalitatea. Copilul trebuie să socializeze și să se modeleze, iar fundamentele personalității sale se realizează, în mare măsură, în interiorul familiei sale. Trăsăturile și coordonatele personalității copilului se cristalizează în raport cu natura situațională trăită în mod direc, nemijlocit de copil în mediul familial, iar atitudinile părinților au consecințe durabile.
Am observat în această lucrare că grădinița constituie prima experiență de viață a copilului în societatea în care trăiește. Grădinița îl așează într-un cadru nou prin dimensiuni și conținut. În grădiniță, copilul afce cunoștință cu activitățile și obiectele care îi stimulează gustul pentru investigație și acțiune și îl provoacă să se exprime liber și să se angajeze în relațiile de grup.
Copilul începe să își definească treptat începutul personalității. În cadrul grupei din care afce parte, el trăiește prima experiență a vieții în colectivitate, o altă viață decât cea familială. De când intră în grădiniță, copilul realizează o adaptare la un anumit ritm al vieții cotidiene, încadrându-se într-un program .
Educația realizată de părinți, precum și cea din grădiniță se resfrang asupra laturilor personalității copilului, în funcție de particularitățile sale. Pe măsură ce se dezvoltă copilul, cresc și dorințele și trebuințele lui. În același timp, grădiniță, ca primă instituție care se conduce după principii și metode științifice, contribuie la formarea și dezvoltarea celor mici.
În relația dintre grădiniță și familie, am constatat și unele obstacole de ordin comportamental sau material. Motivul principal pentru realizarea parteneriatelor este reprezentat de dorința de a ajuta copiii să aibă rezultate bune și mai târziu, după grădiniță.
Activitățile cu părinții, ca parteneri, pentru asigurarea dezvoltării copilului în programul educativ din grădiniță, poate fi un start bun pentru a crea părinților respectul de sine, încrederea în competențele lor, făcându-i și mai buni. Participarea acestora în activitățile din grădiniță și inițiativele acestora de a organiza anumite activități, conduce la relații de colaborare și cooperare, ai căror beneficiari sunt copiii.
Totodată, părinții au nevoie de informații de baza referitoare la copii, informații despre scopul de bază al programului educativ.
Participarea părinților la activitățile din grădiniță și inițiativa acestora de a organiza la rândul lor unele activități,,conduc la relații de colaborare și cooperare, din care beneficiari vor fi copiii.
Am observat că, astăzi, părinții se îndreaptă de la modul autoritar spre un model caracterizat prin deschidere, căldură și coerență în stabilirea regulilor, a limitelor și a așteptărilor. Părinții ar trebui să acorde copilului îndrumarea adecvată potrivit particularităților vârstei , să îi ofere mai multă responsabilitate și să faciliteze exercitarea unui anumit grad de autonomie. Este foarte important ca îndrumarea să nu fie realizată prin intermediul unor forme umilitoare de disciplină.
Parteneriatul educațional gradinita-familie se referă la consolidarea unor relații pozitive între familie și grădiniță, la o unificare a sistemului de valori ce poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceștia văd educatoarele discutând cu părinții.
În concluzie, o bună colaborare între familie și grădiniță, o implicare mai mare a părinților în activitatea grădiniței, inclusiv în luarea deciziilor, va îmbunătăți colaborarea dintre acești factori, ce sunt foarte importanți în creșterea și dezvoltarea copilului preșcolar.
Anexe
CHESTIONAR
Din dorința de a cunoaște părerea părinților despre colaborarea dintre aceștia cu grădinița, vă rog să aveți bunăvoința de a completa chestionarul pus la dispoziție. Răspunsurile dumneavoastră vor fi confidențiale, fiind folosite în partea de cercetare a lucrării de licență cu titlul: „Parteneriat grădiniță – familie”.
Timpul de completare este de aproximativ 15 – 25 minute. Vă mulțumesc pentru timpul acordat.
1. Vârsta: _______ ani
2. Sex:
a) masculin
b) feminin
3. Ultima instituție absolvită:
a) liceu
b) studii postliceale
c) studii universitare
d) studii postuniversitare
e) altele ____________________________________________________
4.De cât timp frecventează copilul d-voastră grădinița:
a) mai puțin de un an
b) 1 an
c) 2 ani
d) 3 ani
e) 4 ani
5.La ce fel de activități desfășurate în cadrul grădiniței ați participat și dumneavoastră?
a) Programul de acomodare al copilului din timpul verii
b) Ședințe
c) Serbări
d) Consultații cu părinții
e) Activități practice
f) Săptămâna porților deschise
g) Relatarea unor povești
h) Prezentarea propriilor meserii
i) Altele (enumerațile)
6. Care dintre aceste activități la care ați participat v-au plăcut mai mult?
a) Programul ..copilului din timpul verii
b) Ședințe
c) Serbări
d) Consultații cu părinții
e) Activități practice
f) Săptămâna porților deschise
g) Relatarea unor povești
h) Prezentarea propriilor meserii
i) Altele (enumerațile)
Argumentați ce v-a plăcut mai mult la aceste activități:
7. Care dintre aceste activități la care ați participat nu v-au plăcut?
a) Programul de acomodare al copilului din timpul verii
b) Ședințe
c) Serbări
d) Consultații cu părinții
e) Activități practice
f) Săptămâna porților deschise
g) Relatarea unor povești
h) Prezentarea propriilor meserii
i) Altele
Argumentați ce v-a displăcut la aceste activități:
8. Cât timp aveți la dispoziție într-o lună pentru activități oferite de grădiniță în cadrul colaborării cu părinții:
a) deloc
b) mai puțin de o oră
c) 1 – 2 ore
d) 3 – 4 ore
e) mai mult de 4 ore
9. Ce fel de activități ați dori să se organizeze în cadrul grădiniței, la care să participați și d-voastră?
a)
b)
c)
d)
e)
10. Cât de importantă vi se pare colaborarea dintre părinți și grădiniță:
a) foarte importantă
b) importantă
c) oarecum importantă
d) de importanță minoră
e) neimportantă
11. Cât de mulțumiți sunteți de colaborarea familie – grădiniță?
a) foarte mulțumit
b) mulțumit
c) oarecum mulțumit
d) nemulțumit
e) foarte nemulțumit
12. Pentru cine credeți că este folositoare colaborarea părinți-grădiniță?
a) Pentru copil
b) Pentru părinți
c) Pentru educatoare
d) Pentru comunitate
e) Pentru nimeni
13. Credeți că sunteți la curent cu implicarea copilului d-voastră în activitățile desfășurate la grădiniță?
a) da
b) nu prea
c) nu
14. Considerați grădinița un partener real în procesul de educație al copilului?
a) da
b) nu prea
c) nu
15. Credeți că grădinița manifestă suficientă deschidere spre propunerile d-voastră?
a) da
b) nu prea
c) nu
16. Aveți impresia că puteți discuta cu educatoarea grupei despre orice problemă legată de copilul d-voastră?
a) da
b) nu
17. În cadrul consultaților cu părinții, cât de mulțumit ați fost cu privire la informarea referitoare la dezvoltarea și comportamentul copilului d-voastră?
a) foarte mulțumit
b) mulțumit
c) oarecum mulțumit
d) nemulțumit
e) foarte nemulțumit
f) nu am participat
18. Care sunt principalele dificultăți pe care le-ați întâmpinat în comunicarea cu grădinița / educatoarea?
19. Ce ați dori să îmbunătățiți în ceea ce privește comunicarea cu grădinița / educatoarea?
VĂ MULȚUMESC !
Bibliografie
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Parteneriat Gradinita Familie (ID: 122765)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.