Partea I Salonta Şi Împrejurimile În Perioada Interbelica [611342]

1
SALONT A ȘI ÎMPREJURIMILE ÎN PERIOADA
INTERBELICA
(1918 1940 )

INTRODUCERE

Este oare nevoie de o lucrare despre isoria interbelica a orasului Salonta? Personal
cred că da, pentru că Salonta secolu lui XX are încă multe momente din istoria sa care nu sunt
cunoscute suficient de bine. Majoritatea lucrărilor apărute până acum oferă suficiente
infomații interesante dar fără să se facă referire la sursa lor , în plus, de multe ori perioada
interbelică este amintită doar trecător , parția l sau chiar greșit interpretată. Acesta este un gol
în istoria orașului care poate fi umplut, parțial , de orice lucrare care face referire la această
perioadă. Răs timpul cuprins între sfârșitul Primului Război M ondial, Unirea Transilvaniei cu
România și izbucnirea celui de al doilea război mondial este o perioadă car e s-a reflectat și se
reflectă diferit în mentalul locuitorilor Salontei și asta pentru că în acest oraș au trăit și trăiesc
români, maghiari, evrei, țigani și alte etnii. Evenimentele interbe lice sunt reflectate diferit în
sursele acelei perioade tocmai din această cauza, majoritatea lor fiind aproape exclusiv de
expresie maghiară.
Municipiul Salonta este un oraș vechi care apare menționat sub diferite nume încă din
secolul al XIII – lea, când într-un document este amintită ”Zalnta” ca act de donație al regelui
maghiar Andrei al II – lea1. Evoluția acestei localități până în secolul al XX – lea este
asemănătoare cu cea a altor localități d in vestul României, trecând de – a lungul timpului prin
diferite stapâniri. Pe teritoriul satelor din jur și chiar pe cel al orașului au fost descoperite
urme ale locuirii acestui ținut mlăștinos încă din cele mai ve chi timpuri. Este vorba de urme
ale locuirii dacice la Cefa , dar și în alte sate din zonă. Astfe l chiar dacă orașul propriu zis
avea o populație majoritar maghiară, satele din jurul său erau locuite de o populație majoritar
sau chiar exclusiv românească.
În această lucrare vom încerca să prezentăm aspecte ale vieții sociale ale locuitorilor ,
dar în primul rând voi detalia viața poli tică, administrația publică și aspecte ale vieții
economice alături de care voi aminti viața educativă și religioasă. Un rol importan t voi acorda
în eveni mentele acelor vremuri formelor de manifestare a relațiilor interuma ne. Asta deoarece

1 Danielisz Endre, Salonta în secolul XX , Editura Prolog Salonta, 2009 p .9

2
acest e manifestări lasă, în istorie, urme adânci care pot fi uitate doar cu mare greutate.
Intenția mea este aceea ca , prin această lucrare , să aduc o nouă contribuție la istoriografia
orașului care să exprime și punctul de vedere al românilor din localitate. Această intenți e nu
are un caracter interpretativ, exclusivist românesc ci dorește să arate că, în ciuda faptului că
trecutul a înregistrat momente de conflicte româno – maghiare, locuitorii orașului au putut și
pot să co nviețuiască în mod pașnic. Cei care vor veni în urma noastră și vor locui aici trebuie
să ducă mai departe această moștenire și să nu uite exemplele p ozitive ale acestei conviețuiri,
după cum nici cele negative.
Ca în orice lucrare is toriografică am înce rcat să pastrez un echilibr u între pozițiile și
punctele de vedere diferite care există între sursele istoriografice române și cele ale
istriografiei maghiare , care, așa cum se poate vedea de mult timp , se ignoră reciproc.

3
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII DEMOGRAFICE

Populația orașului Salonta este mixtă fiind formată din români, maghiari, evrei, țigani și
alte etnii. Acesta este rezultatul faptului că , de- a lungul istoriei, teritoriul Salontei a fost
favorabil celor care se ocupau de agricultură și de comer ț. Orașul poate fi considerat o
„poartă” către Occident pentru cei care vin din zona Beiușului, deoarece pe aici trecea drumul
care lega zona munto asă a Bihorului cu Gyula și Pusta Panoniei , tot aici intersectându – se cu
un alt drum ce lega Oradea de Arad.
La începutul secolului XX , jude țul Bihor, deci și Salonta, era parte a dublei mo narhii
austro – ungare, fondată în 1867 prin unirea a două state, printr – un compromis ( ausgleich),
între Curtea de la Viena și cercurile liberale din imperiu, respectiv nobilimea maghiară.
„Împăratul Francisc Iosif I a început tratativele cu Ungaria și a fost încoronat rege al Ungariei
la 8 Iunie 1867 ”. 2Conform tratativelor teritoriul imperiului era împărțit în două părți distincte
despărțite de râul Leitha : Cisleithania și Transl eithania. Prin această partajare s- a ajuns la
restaurarea Ungariei Mari, care pe lângă teritoriul propriu zis al vechiului stat maghiar va
cuprinde teritoriile din Transilvania, Slovacia, Voivodina, Ucraina Subcarpatică și C roația.
Populația din teritoriul care depindea de Ungaria era de 13 milioane de locuitori , dintre care 7
milioane nu erau maghiari3 făcând parte din alte nații. Prin legea maghiară a naționalităților
din anul 1868 se proclama, pe acest te ritoriu, existența unei singure și indivizibile națiuni – cea
maghiară – și o singură limbă oficială – cea maghiară. Exista, uneori, posibilitatea folosirii
oficiale și a limbilor celorlalte na ționalitați. Statutul românilor și slovacilor a rămas același,
fiind considerați cetățeni de categoria a doua în Ungaria. Aceste națiuni nu aveau dreptul la o
reprezentare parlamentară în concordanță cu numarul lor. „Poate fi oferit exemplul din anul
1910, când în Parlamentul de la Budapesta erau 393 de reprezentanți ai maghiarilor, 13 a i
germanilor, 5 ai românilor și 2 ai slovacilor ”4. Această marginalizare a fost unul din factorii
care i – au împins pe românii transilvăneni spre obiectivul firesc, Unirea cu România.
Transleithania, teritoriul supus Coroanei Maghiare, cuprindea, conform unui
recensământ din anul 1869, 13.211.000 locuitori care aveau urmatoarea componență etnică :
6.207.000 maghiari, 2.321.000 români, 1.825.000 slovaci, 1.816.000 germani, 448.000 ruteni,

2 Ioan Aurel Pop, Thomas Nagler, Magyari Andras, Istoria Transilvaniei , Vol.3 Academ ia Română, Cluj
Napoca 2008, p . 421
3 Ibidem p. 422
4 Ibidem p. 423

4
286.000 sârbi și 208.000 croați. Dacă această cercetare ar fi extinsă și în Cisleithania s- ar
putea observa că în dubla monarhie era „unio duorum nationum contra plures” , după cum
bine observa atunci Alexandru Roman. Prin politica pe care o ducea statul maghiar urmărea
crearea unui stat maghiar omogen maghiarizând, încercân d să maghiarizeze celelalte națiuni
de pe teritoriul său.
În ceea ce privește Transilvania situația demografică era următoarea : totalul
populației era de 4.081.662 de locuitori în anul 1880. Componența demografică arăta că din
aceștia 2.231.165 erau româ ni, 1.024.742 erau maghiar i, 487.145 erau germani. C ifrele
transpuse în procente arată că românii reprezentau 54,9%, maghiarii 25,2% , iar germanii
12%. Date fiind aceste cifre guvernanții de la Budapesta au dat o serie de legi care acopereau
o arie largă a tuturor domeniilor , mai ales legi din sfera vieții școlare în
1879,18 83,1891,1907 , prin care s – au introdus ore obligatorii de limba maghiară, pentru ca
treptat numărul acestora să crească . Un mare număr de șco li ale națiunilor nemaghiare au fost
închis e sub diferite pretexte. Se poate observa o intensificare a politicii de maghiarizare după
anul 1875 atunci când Tisza Kalman devine prim – ministru al guvernului de la Budapesta.
Un efect al politi cilor acestuia a fost creșterea , în statistici, al numărul ui de maghiari și
scăderea numărului de români.
Ca și în alte teritorii europene și în Transilvania sfârșitului de secol XIX ia amploare
fenomenul emigrației spre Lumea Nouă , către Statele Unite ale Americii. Lipsa pământului,
a drepturilor politice a de terminat un număr destul de în semnat de români să emigreze. De la
începutul secolului XX până în 1914 un număr de 400.000 de oameni au plecat din
Transilvania. Dintre aceștia jumă tate erau români, 22,8 % erau germani iar un procent și mai
redus îl reprezentau maghiarii. Spre exemplu din zona Salonta au emigrat în 1907 un număr
de 150 de bărbați , di ntre care 100 erau români din satul Tulca, ceilalți fiind din Salonta.
Comparând aceste cifre cu cele care ne arată distribuția demografică este destul d e complicat
să poată fi explicat cum numărul maghiarilor crește de la un procent de 25,2 % în
Transilvania anului 1880 până la 31,6% în Transilvania anului 1910. Procesul de creștere al
numărului de maghiari poate fi observat în toată Transleithania und e numărul acestora saltă
de la 46,6% în 1880 la 54,5% în 1910. Procesul complex de maghiarizare început după 1867
a marcat în anii secolului XX relațiile dintre români și unguri. Naționalismul intransigent al
ambelor tabere a lăsat urme adânci în relațiile d intre români și maghiari până azi. Unul din
câmpurile de bătălie l – a reprezentat școala, sistemul educativ fiind axat pe pa rtea
confesională dar și etnică, ceea ce a dus la dispariția școlilor mixte. Disputele politice au avut
ca efect, în școli și în via ța socială , favorizarea analfabetismului păgubind educația. Legile

5
Trefort din 1879 și 1883, Appony din 1907 au întărit prin prevederile lor cont rolul politic
asupra populației prin școală și maghiarizare.
În ceea ce privește comunitatea evreiască din Tra nsilvania se poate observa, în secolul
XIX , o remarcabilă creștere numerică a acesteia , în ciuda as censiunii antisemitismului
promovat prin legile din 1883 ale Parlamentului de la Budapesta. „Recensămintele efectuate
în perioada dualistă ne arată că în Transilvania cu Aradul, Bihorul, Banatul și Maramureșul
are loc o creștere a numărului de evrei cu 118,5% ”. 5În comitatul Bihor și în orașul Oradea
evreii atingeau un procent de 14%. Populația evreiască a participat activ în dezvoltarea
tuturor ramurilor economice , Salonta fiind o comună în care evreii au încercat să se
stabilească. Încă de la 1868 la Salonta a luat ființă o Asociație a femeilor Chevra Kadisha
care avea ca scop îngrijirea bolnavilor, administrare a cimitirelor, înființarea de case de ajut or
reciproc, aziluri de bătrîni, școli de meserii, cantine pentru săraci.
Evoluția demografică a Transilvaniei în intervalul 1850 – 1910 poate fi urmărita prin
intermediul celor șapte recensăminte efectuate de autorități. La primul recensământ populația
din Ardeal cu Banatul, Crișana și Maramureșul era de 3.454.293 , pentru ca la sfârșitul
perioadei aceasta să se ridice la 5.225.618 locuitori. Conform datelor oficiale se observă în
Transilvania, față de alte teritorii ale dublei monarhii, o creștere demograf ică de 11%. Dacă
urmărim soarta ulterioară a celor două state ce dădeau numele imperiului observăm că pe
teritoriul lor propriu – zis există un spor demografic de 51,8 % față de 24,4 % în restul
provinciilor ce compuneau imperiul. Faptul este explicabil pri n dezvoltarea celor două
capitale dar mai ales prin politica economică și demografică a guvernelor de la Viena și
Budapesta care prin legile elaborate au căutat să protejeze și să consolideze elementele
germane și maghiare. Densitatea populației în Transil vania era de 33,7 locuitori pe kilometrul
pătrat , dar existau și zone, precum Crișana, în care densitatea era mai ridicată. Următorul
recensământ, cel din 1857 , ne arată că populația din Transilvania a cunoscut o ușoară creștere,
tendință care se menține , cu o mică excepție , în deceniul al optulea când recensămintele
arătau o scădere serioasă a numărului de locuito ri. Această scădere demografică este cauzată
în primul rând de epidemiile de holeră, variolă, difterie, care , în aceași perioadă , au făcut
ravagii în toată lumea, nu doar pe teritoriul Austro – Ungariei. Următorul deceniu vine cu un
reviriment al numărului de locuitori care poate fi pus în legătură cu dezvoltarea industrială
care asigura noi locuri de muncă dar și cu inițiativele leg islative care îmbunătățeau sistemul
sanitar. Ultimul rec ensământ efectuat de autoritățile maghiare în anul 1910 arată că în

5 Ibidem , p. 461

6
Transilvania trăiau 5.225.618 locuitori. Este o creștere lentă la care au contribuit o serie de
factori economici și sociali cum ar fi lipsa de pământ suficient, încetinirea ritmului de creștere
a industriei și emigrația. În același interval 1850 – 1910 se poate observa că populația urbană
crește de la 8,8 % la 12,5 %. Compoziția etnică a Transilvaniei , deci și a Bihorului , este
eterog enă și destul de greu de stabil it procentajul diferitelor etnii din cauză că recensămintele
erau efectuate în funcție de interesele dictate de guvernul de la Budapesta. Dacă până la
instaurarea dualismului , în cadrul recensământului exista posibilitatea s ă îți declari neamul
bazându – te pe libera declarație de cetățean , după 1867 autoritățile maghiare nu mai
înregistrau naționalitatea ci numai limba maternă , a se înțelege „limba pe care cel chestionat
o vorbește mai bine” . Datorită acestui sistem de rec enzare numărul populației maghiare
crește constant în timp ce alte etnii scad, ca și număr. Un alt criteriu care mai poate arăta
componența etnică a Transilvaniei este cel religios , deoarece chiar dacă românilo r li s – a
maghiarizat numele ei nu își schim bau religia ortodoxă sau greco – catolică. În ceea ce
privește structura confesională a Transilvaniei ea se compunea din ortodocși, greco – catolici,
romano – catolici, reformați, unitarieni, mozaici și alții. Cu ajutorul recensămintelor se observă
progresul constant, din punct de vedere numeric , al credincioșilor principalelor religii dar și
creșterea numărului de membrii ai religiei mozaice ceea ce reflectă așezarea masivă a evreilor
în provincie. O altă modalitate a guvernului de la Budapesta prin care ace sta influența
compoziția etnică, era colonizarea țăranilor maghiari din Panonia în diverse zone ale
Transilvaniei .
În ceea ce privește Salonta , din punct de vedere demogr afic, la recensământul din
1910 era locuită de 15.921 de oameni. „Majoritatea populaț iei o formau maghiarii în număr
de 15.206, apoi erau 650 de români, 41 de germani, 33 slovaci, 8 sârbi, 1 croat și încă 4
cetățeni de alte etnii ”6. Așadar la Salonta nu trăiau nici evrei nici țigani. Conform politicii
statului numărul de maghiari este mai mare prin înglobar ea evreilor și a țiganilor. T otuși în
ceea ce privește populația, același recensământ ne arată că în comună erau 1082 de cetățeni
de confesiune ortodoxă, 126 de cetățeni greco – catolici și 843 de cetățeni de religie mozaică.
Așadar nu se poate ști cu siguranță procentele fiecărei etnii din comuna Salonta și
împrejurimi. Satele din apropierea Salontei erau în marea lor majoritate locuite de români.
Astfel înspre Oradea , Mădărasul cu o populație de 1173 de locuitori avea 1073 de români și
doar 97 de maghiari, 2 germani și un slovac. Lângă Mădăras , la Mărțihaz dintr -o populație de
655 de suflete 514 erau români. Inandul cu o populație de 700 de oameni avea 623 de români,

6 Lucia Cornea, Contribuții la o istorie a orașului Salonta în perioada interbelică. 1918 -1945 , Editura Muzeul
Tării Crișurilor, Oradea 2005, p . 25

7
iar la Cefa trăiau 1198 de români dintr – o po pulație de 1637 de oameni. Aceași situație o
putem observa către Beiuș, unde , la Tulca trăiau 3192 de români, 174 de maghiari, un slovac
și 46 de cetățeni de altă etnie. La Căuașd, din 868 de locuitori, 842 erau români, iar la
Gurbediu 183 de români conviețuiau cu cei 8 cetațeni d e etnie maghiară. Aceeași situație o
găsim la Tăut, Batăr, Homorog sau Ianoșda unde românii formează majoritatea covârșitoare a
populației. Înspre Vest, Micherechiul avea o populație de 1937 de locuitori di n care 1835 erau
români. D atele recensământului din 1910, cu privire la populația satelor din zona Salonta ,
trebuie privite cu același scepticism deoarece sunt rezultatul unui recensământ efectuat pe
baza limbii pe care o vorbea declarantul. Din punct de vedere confesional, recensământul
arată că și în ceea ce prive ste satele românii erau de fapt mai numeroși deoareace numărul
ortodocșilor și cel al greco – catolicilor era mai mare. Ca și la Salonta, în satele dim prejur nu
existau nici evrei , nici țigani, deși în recensământ nu există nici o localitate în care să trăiască
cetățeni de religie mozaică.
La sfârșitul Primului Război M ondial (1914 – 1918) au avut loc importante evenimente din
care au rezul tat noi state pe harta Europei, create pe baza principiului naționalităților, pe
ruinele fostelor imperii. În cazul nostru , al românilor , s- a format statul național român prin
unirea cu Regatul Român a provinciilor Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana și
Maramureș. Această unire a fost ratificată în 1920 prin semnarea la Congresul de Pace de la
Versaillles a tratatelor dintre statele învinse și cele învingătoare în marele război, prin care
acestea își recunoșteau reciproc granițele. La această dată România atingea cea mai m are
întindere teritorială din istoria sa 295.641 de kilometri pătrați. În ceea ce privește populația, în
același an, se pot face estimări dar a fost nevoie de un recensământ pentru a fi stabilit numărul
exact al populației, apartenența etnică și cea religi oasă. Conform recensământului din 1930
populația Regatului Român era de 18.057.028 cetățeni, dintre aceștia un număr de 12.981.324
erau români, adică un procent de 71,9 %. Cea mai numeroasă minoritate din Români a o
constituiau maghiarii, în nu măr de 1.425.507 într-un procent de 7,9%, germanii 745.421 ,
adică 4,1% , evreii 728.115 adică 4% si alții . Conform aceluiași recensământ, Bihorul avea o
populație de 510.31 8 locuitori din care 61,6 % erau români, 30 % maghiari, 4,3 % evrei, 2,2
% cehi și slovaci. În ceea ce privește limba maternă , 61,4 % se declarau vorbitori de limbă
română , 33,8 % vorbitori de limba maghiară , 2% cehi, 1,5 % idiș, procente explicabile prin
politica intensă de maghiarizare de până la 1918. Din punct de vedere religios 49, 8 % erau
ortodocși, 10,7 % erau greco – catolici, 21 % erau reformați , 10,4 % romano – catolici, 5,4 %
erau mozaici, 2,2 % baptiști. Prin împărțirea administrativă județul era alcătuit din plase de
diferite întinderi. Între acestea era și plasa Salonta car e cuprindea pe lângă comuna urbană

8
Salonta și satele Ant, Arpășel, Ateaș, Berechiu, Bicaciu, Boiu, Cefa ,Ciumeghiu, Gepiu,
Ghio rac, Homorog, Inand, Mărțihaz, Mădăras, Regina Maria (Avram Iancu) , Roit, Sânicolaul
Român, Tămașda și Tulca. Populația plasei se ridica la 29.811 l ocuitori dintre care 21.23
români ,adică 71,2 %, 7.447 maghiari, adică 25 %, 26 germani, 8 ruș i ,3 sârbi, 5 bulgari ,579
cehi și slovaci, 88 evrei, 2 turci, 418 țigani. În comuna Salonta trăiau la 1930, 15.237 de
locuitori . Maghiarii co ntinuau a forma marea majoritate cu 12.267 de locuitori, 2.061 erau
români, 500 evrei, 294 țigani , pe lângă care mai trăiau germani, slovaci sau ruteni. La fel ca la
recensămintele anterioare efectuate de autoritățile maghiare, populația satelor es te alcăt uită
majoritar de români. Astfel , la Ciumeghiu populația era de 2.447 de locuitori din care 2.211
erau români, 217 maghiari, 7 germani, 2 ruteni , dar și 4 evrei și un turc. La Homorog erau
1.723 de locuitori români dintr – un total de 1.807 locuitori. Alătu ri de aceștia trăiau 73 de
maghiari, 10 evrei și un sârb. La Bicaciu trăiau împreună 1.312 locuitori din care 624 erau
români, 95 era u maghiari, 2 erau germani, 560 cehi și slovaci, 30 țigani.Berechiu ,un sat mai
mic, avea o populație formată din 537 de ro mâni, 2 maghiari și 5 evrei. Cefa era l ocuită în
majoritate de români. A stfel dintr – o populație totală de 1.725 de locuitori, 1.409 erau români,
restul fiind maghiari, germani, evrei, țigani , dar și un sârb și un slovac. La Gepiu din 1.691
de locuitori, 1.592 erau români și doar 76 de maghiari, 1 german, 6 slovaci, 14 țigani și 2
evrei. Inandul cu o populație totală de 803 locuitori avea 657 de români, 129 maghiari, 16
țigani și un rus. Mai aproape de Salonta, la Mădăras locuiau1.148 de oameni din care 1. 103
erau români, 42 erau maghiari și 3 evrei. Dincolo de Mădăras, la Mărțihaz trăiau împreună
563 de români, 153 de maghiari și 13 țigani. La Tulca populația totală era de 3.673 de
locuitori di n care 3.513 erau români, 86 erau maghiari, 1 german, 1 slovac, 12 evrei și 59 erau
țigani.
Trebuie luate în considerare cele două metode diferite de efectuare a recensămintelor .
Dacă în 1910 era luată în considerare limba vorbită de declarant ( ceea ce permitea
subsu marea la capitolul maghiari a mulți români care cunoșteau limba maghiară) , în 1930 a
fost luată în considerare naționalitatea declarată. Cel mai evident aspect, îl reprezintă
diferențele de recenzare observate în cazul evre ilor și cel al țiganilor. M odul de efectuare a
recensământului după etnie , a fost și este contestat de istoriografia maghiară deoarece îl
interpr etează ca și cum prin acest criteriu pot fi scăzute numeric minoritățile7. Dacă constatăm
scăderea numărului de maghiari trebuie să a vem în vede re mai multe cauze : numărul
locuitorilor , atât români cât și maghiari, scade datorită răz boiului și a urmărilor acestuia; apoi

7Ibidem , p. 27

9
numărul maghiarilor scade și prin ieșirea din rândul lor a evreilor și a țiganilor , care în 1910
nu era u recunoscuți ca etnii se parate; în sfârșit un număr de maghiari au pără sit România
după 1919, mai ales funcționa rii legați de statul maghiar, ofițerii de carieră, o parte a
intelectualilor.
„Cu o populație de trei ori mai mare decât Beiușul, Salonta a fost între 1919 – 1940 al
doilea oraș ca și mărime din județ ul Bihor, după Oradea .”8

8 Ibidem , p. 25

10
CAPITOLUL II
UN AN TENSIONAT: TOAMNA 1918 – TOAMNA 1919. LUPTA PENTRU
UNIRE CU ROMĂNIA A ROMANILOR DIN TRANSILVANIA. STUDIU DE
CAZ: BIHORUL ȘI SALONTA

În toamna anului 1918 Primul Război Mondial se apropi a de final , început în 1914 în
urma asasinării arhiducelui austriac Franz – Ferdinand la Sarajevo la data de 28 Iunie 1914.
Cauzele reale ale conflictului care a împins omenirea la un pas de dezastru , au fost multiple,
mergând de la cele sociale, politice, economice până la cele militare și naționale . Principalele
confruntări militare ale Marelui R ăzboi au avut loc în Europa pe cele două fronturi din estul și
vestul continentului. Revoluția bolșevică din Imperiul Țarilor și intrarea Statelor Unite ale
Americii în război, de partea Antantei, au dus la schimbări majore în desfășurarea războiului.
Puterile Centrale compuse din Germania, Austro – Ungaria, Bu lgaria și Turcia pierdeau teren.
O lovitu ră puternică pe care au primi t- o Puterile Centrale a fost dispariția Imperiului Dua list
care se dezmembra în urma D eclarației în 14 puncte a președintelui amer ican Woodrow
Wilson, prin care se su sținea dreptul popoarelor la autodeterminare. Rămasă singură ,
Germania a fost nevoită să se recunoască învinsă, semnând, la 11 Noiembrie 1918, armistițiul
de la Compiegne.
În ceea ce privește Transilvania, ultimul an de război, 1918, a fost unul în care
convulsiile sociale și naționale au dus la desprinderea provin ciei de Ungaria și la unirea cu
Regatul Român. Fenomenul s – a generalizat în cadrul monarhiei austro – ungar, unde și
celelalte naționalități își proclamau autonomia , iar mai târziu au format state naționale. La
începutul anului situația Transilvaniei nu er a una ușoară , chiar dacă România fusese învinsă
și scoasă din război. Nu era ușoară pentru că războiul început în urmă cu patr u ani a adus cu
sine lipsuri mari care îi făceau pe oameni mai re ceptivi la agitațiile ideologiilor de stânga
social – democratice și socialiste, la un moment dat de extremă stângă bolșevice și în cele din
urmă la agitațiile sociale . Cea mai afectată pătură socială era țărănimea, formată în majoritate
din români. Din rândul lor provenea carnea de tun a armatei Imperiului, tot țăranii erau cei
supuși numeroaselor rechiziții prin care statul își procur a hrana pentru armată și populația
orașelor. „Gravitatea situației era evidențiată de rapoartele reprezentanților statului în care
aceștia arătau că nu pot furniza decât 10 % din necesarul cerut chiar dacă în exercițiul
rechiziționării era folosită forța armată ”. 9Ceea ce caracteriza situația Transi lvaniei era faptul

9 Ioan Aurel Pop, Th omas Nagler, Magyari Andras, op.cit. p. 610

11
că populația, în unanimitate,dorea pacea indiferent dacă era vorba de români, maghiari,
germani, slovaci, armeni sau evrei. C onvulsiile sociale ale anului 1918 au fost dublate de
convulsii naționale, chiar dacă autoritățile maghiare, intransigente, nu permiteau românilor
manifestări naționale. 10Majoritatea acțiunilor românilor, prin care aceștia solicitau autonomia
Transilvaniei și unirea acesteia cu Regatul Român,au fost duse la bun sfâ rșit de reprezentanții
lor refugiați în România sau în țările Antantei. Aceștia au participat la Congresul
Naționalităților de la Roma în a prilie 1918 , dar și la alte întruniri la Paris, Londra sau alt e
capitale. Toamna aceluiași an vine cu precipitarea evenimentelor în Transilvania în urma
dezagregării Austro – Ungariei , după înfrângerile suferite și a nemulțumir ii generale a
populației. La 3 o ctomb rie 1918 a fost creat la Paris, Consiliul Național pentru Unitatea
Românilor , care voia să reprezinte interesele legitime ale românilor în statele aliate din vestul
Europei . Consiliul era alcătuit din 28 de personalități venite din Regat dar și din Transilvania:
Take Ionescu, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Nicolae Titulescu, Traian Vuia și alții. Printre
primele solicitări ale acestui Consiliu, adresate puterilor Antantei, era admiterea unirii dintre
România și românii din Austro –Ungaria, deci cu cei din Transilva nia, Banat, Crișana,
Maramureș și Bucovina. „Coincidență sau nu acest Consiliu a fost recunoscut de guvernul
francez chiar în ziua de 12 octombrie prin nota lui Pichon ministru de E xterne al Franței ”. 11Și
celelalte mari puteri ale Antantei : S.U.A. și Marea Britanie, au recunoscut acest Cons iliu la
începutul lunii următoare .
II.I. Pregătirea și desfășurarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia
Înfrângerile suferite de către Imperiu l dualist a determinat și acțiunile interne
declanșate de către conducătorii Partidului Național Român în plan politic , atunci când au
convocat Comitetul Executiv la Oradea pentru data de 12 octombrie 1918. În acea zi la
Oradea s – au adunat cei mai de seamă, cei mai marcanți lideri ai românilor transilvăneni :
Vasile Go ldiș, Ștefan Cicio – Pop, Aurel Vlad, Ioan Suciu, Alexandru Vaida – Voevod, Teodor
Mihali, Aurel Lazăr și Ioan Ciordaș. Aceștia erau doar o parte a membrilor Comitetului,
neputând participa membrii care erau mobilizați în armata austro – ungară și nici președ intele
Partidului Național Român , Gheorghe Pop de Băsești , care era bolnav.Conferința de la
Oradea avea loc în contextul evenimentelor europene în general, dar mai ales al celor din sud –
estul european. În rândul popoarelor din cuprinsul Imperiului Austr o- Ungar evenimentele din
Rusia, dar și punctele cuprinse în manifestul președintelui S.U.A., au produs o puternică
impresie . Partidele iugoslave , au înmânat la 23 s eptembrie, premierului maghiar Tisza Istvan ,

10 Ibidem , p. 610
11 Ștefan Pascu , Marea Adunare Națională de la Alba Iulia , Cluj 1968, p . 318

12
un memoriu în care pretindeau constituirea st atului iugos lav în cadrul monarhiei austro –
ungare. La Oradea , liderii P.N.R. constatau că vremurile îndreptățesc pretențiile de veacuri
ale națiunii române la deplina libertate națională , așezate pe temelia dreptului firesc pe care
fiecare națiune îl are de a dispune și hotărî singură și liberă de soarta sa. Tot atunci era negat
dreptul Parlamentului și Guvernului maghiar de a se considera reprezentan te ale națiunii
române și de a -i reprez enta interesele la Congresul de Pace. Hotărârea de la Oradea proclama
dreptul națiunii române la autodeterminare și echival a, virtual , cu o declarație de
independență a Transilvaniei de Ungaria. În cadrul discuțiilor, la cel mai important eveniment
din ist oria românilor transilvăneni, nu au existat curente deos ebite cu privire la conținutul
Declarației, ci doar cu privire la formularea hotărârii. Al. Vaida – Voevod o dorea mai
motivată în timp ce V. Goldiș o dorea mai declarativă, mai ultimativă12. În ace lași timp se
punea problema ca D eclarația să fie tradusă în m ai multe limbi Șt. Cicio – Pop a reușit să își
impună punctul de vedere ca aceasta să fie citită în Parlamentul de la Budapesta, în limba
maghiară. S – a decis ca Declarația să fie adusă la cunoștința factorilor decid enți din statul
maghiar, Parlame ntului și G uvernului , iar apoi întregii populații pentru ca aceasta să poată fi
organizată. Prima parte a programului și – a asumat -o deputatul Al. Vaida – Voevod , care a dat
citire Documentului într- un discurs în Camera Depu taților în ziua de 18 o ctombrie 1918.
Citirea Declarației a fost întreruptă zgomotos de către deputații maghiari prin vociferări
amenințătoare , cărora Vaida – Voevod le răspunde. În același timp el le răspundea
conducătorilor maghia ri Wekerle și Tisza Istvan arătând că declarațiile lor au doar scopul de a
câștiga timp pentru salvarea integrității teritor iale a regatului Sf. Ștefan. Singu rii care au
aprobat conținutul D eclarației au fost deputații slovacilor și unii deputați maghiari din partea
radicalilor.
Declarația de autodeterminare a românilor a făcut o impresie puternică asupra
opiniei publice din capitala Ungariei și întreaga monarhie austro – ungară , fiind primită cu
entuziasm de românii de pretutindeni. Împăratul Carol a înce rcat să oprească mișcările
națiunilor di n cadrul dublei monarhii printr apelul „Către popoarel e mele credincioase” din 16
octombrie 1918 , în care propunea federalizarea imperiului. Confuzia era totală atât în Austria
cât și în Ungaria, președintele Wekerle declarând sfârșitul monarhiei dualiste și Ungaria
independentă recunoscând doar uniunea personală cu Austria . Partidele din Ungaria conduse
de conți, baroni, mari proprietari de pământ nu se deosebeau prea tare unele de altele. În
condițiile politice de a tunci soldații de diverse naționalități părăseau frontul în grupuri

12 Ibidem , p. 321

13
înarmate. Partidul contelui Karoly Mihaly, de orientare pacifistă , care dorea o înțelegere cu
națiunile asuprite , câștiga teren deoarece înfrângerea militară, ideile bolșevice și luptele
politice interne destabilizaseră întreaga Ungarie. La 25 o ctombrie 1918 a fost format la
Budapesta Consiliul Național Maghiar compus din Sfatul Muncitoresc și Consiliul Militar
reunit e sub conducerea lui Karoly Mihaly. Alături de acesta au venit la guvernare social –
democrații , dar și radicalii lui Jaszi Oszkar . Potrivit programului său , Karoly a încercat să
salveze coroana Sf. Ștefan și a început tratative în acest sens cu reprezentanț ii românilor,
slovacilor și sârbilor. L a 31 octombrie , în evenimentele din C apitala maghiară , Tisza Istvan
este asasinat de către revoluționari , iar la 1 n oiembrie est e proclamată Republica și
independența totală a Ungariei față de Austria.
Era timpul pent ru românii din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș să se
organizeze în Consiliul Național Român Central format pe bază de paritate, din șase membri
ai Comitetului Executiv al P.N.R. și șase membri ai Comitetului Central al Partidului Social
Democrat. „Aceștia erau T. M ihali, V. Goldiș, Al. Vaida – Voevod, Șt. Cicio – Pop, A. Vlad,
A. Lazăr, I. Flueraș, I. Ju manca, E. Grapini, B. Surdu, T. Albani și I. Renoi ”.13La scurt timp,
Consiliul Național Român Central a trimis o delegație la comisarul Katz Bela pentru a afla
cine poartă răspunderea pentru sălbăticiile cu care sunt jefuiți și uciși românii din Bihor. Din
motive de securitate și de infrastructură superioară a fost decisă mutarea sediului C.N.R. C. la
Arad. Noul „guvern” al Transi lvaniei , condus de Șt. Cicio – Pop, trebuia să facă față unor
situații extraordinare din cauza dezordinilor provocate de soldații dezertori, a bolșevicilor
maghiari , pentru a administra teritoriul și a asigura liniștea, viața și bunurile cetățenilor. Au
fost lansate apeluri prin care se cerea românilor să aibă răbdare, să fie demni de încrederea
altor națiuni, a fost formată Garda Naț ională. În majoritatea județelor, trecerea administ rației
în subordinea C.N.R. C. s-a făcut fără prea mari tulburări , dar în unele orașe, precum Clujul
sau Târgu Mureș , elementele conservatoare maghiare au încercat să se opună mersului istoric
al vremurilo r. La Cluj, profesorul Apathy Istvan, conducătorul Consiliului Național Maghiar
local încerca pe toate căile să mențină Transilvania în cadrul regatului maghiar.
Următorul pas făcut de Consiliul Național Român Central a venit la 9 noiembrie 1918
într- o ședință în care a fost stabilită hotărârea de a se lua legătura cu guvernul maghiar.
Inițiativa îi aparține lui Vasile Goldiș care a propus redactarea unui memorandum către
guvernul de la Budapesta în care să se arate hotărârea națiunii române de a se co nduce
singură prin reprezentanții săi. Pe ntru prima dată era delimitat clar ,teritoriul etnic românesc

13 Ibidem , p. 341

14
din cele 23 de județe cu majoritate românească , fiind adăugate și părțile românești din
județele Bichiș, Cenad și Ugocea. Acest adevărat ultimatum a fos t înmânat la Arad
prefectului Varjosi Lajos pentru a fi transmis guvernului maghiar . Acesta a cerut o amânare
de 12 ore , timp necesar ca o d elegație condusă de Jaszi Oskar să ajungă la negocieri.
Delegația maghiară avea în componență experți statisticieni dar și reprezentanți ai sa șilor,
șvabilor și maghiarilor din Ardeal.
Tratat ivele au început în ziua de 13 n oiembrie 1918 la ora 11: 00 în sala
Prefecturii din Arad. Încă de la început Vasile Goldiș a protestat împotriva participării
profesorului Apathy ca reprezentant al C. N.M. După discuții s – a hotărât ca acesta să fie
admis doar ca observator. Discuțiil e au fost vii, contradictorii și au început cu lua rea de
cuvânt a lui Șt. Cicio – Pop care a dezvăluit actele de represiune ale nobilimii maghiare din
Transilvania împotriva românilor. Tot atunci a putut fi observată o ușoară lipsă de
concentrare a delegației românilor taxată imediat cu malițiozitate de Jaszi. În următoarele zile
discuțiile au fost continuate dar au rămas sterile, cele două părți fiind si tuate pe poziții total
opuse. Poziția românilor a fost subliniată de un comunicat, citit de Vasile Goldiș, care în
calitate de reprezentant al C.N.R. C. declara că „națiunea română pretinde cu tot dreptul
independența de stat” . Declarația a produs o surpriz ă de proporții delegației maghiare care nu
se aște pta la o poziție atât de intransigentă. La această poziție au contri buit doi factori :
națiunea română era conștientă de drepturi le și forța sa, respectiv vestea sosită la Arad prin
care s – a aflat de masacr ul de la Beliș împotriva țăranilor români săvârșit din ordinul
baronului Urmanczy. Jaszi Oskar a făcut mai multe propuneri românilor prin care încerca
orice variantă pentru păstrarea acestora în cadrul Ungariei . Până la urmă toate propunerile
delegației ma ghiare au fost respinse. P unctul pe ” i” a fost pus de Iuliu Maniu care a răspuns
nedumeririi delegatului maghiar care a întrebat : „Și totuși ce vor românii?” , răspunsul
prompt fiind : „Ruperea totală de Ungaria.” În urma acestui răspuns delegația maghiară a
plecat dar nu înainte de a propune menținerea legăturilor, propunere cu care românii au fost
de acord.
A doua zi Consiliul Național Român Central aducea la cunoștinț a Consiliilor
Naționale Comitatense , cercuale și comunale regulamentul pentru alegerea deput aților
adunării naționale . S- a dispus ca în termen de 12 zile să fie organizate în toate județele
locuite de români alegeri de deputați pentru Adunarea Națională ce urma să fie convocată în
scurt timp. Un fapt demn de luat în considerare era acela că acești delegați erau aleși pe baza
votului universal , putând fi nominalizate și femeile. Urma ca fiecare circumscripție să aleagă
5 delegați mandatați de către comunitate reprezentată de un președinte, notar și bărbați de

15
încredere aleși de adunări. Cond ucerea acestor alegeri și efectuarea lor era în responsabilitat e
Consiliilor Naționale Comitatense .
Toate pregătirile fiind terminate Marele Sfat al națiunii române din Ungaria și
Transilvania a lansat la 20 n oiembrie convoc area Marii Adunări Naționale la Alba Iulia. În
cuprinsul convocării se sublinia că poporul român este chemat să facă istorie dacă „vrea să
trăiască, alături de celelalte națiuni ale lumii, liber și independent” și să – și exprime opinia
prin delegații săi în ziua de duminică 1 Decembrie 1918. Erau precizați delegații oficiali în
cadrul Adunării: episcopii români din Ungaria și Transilvania, protopopii în funcțiune ai celor
două confesiuni românești( ortodoxă și greco – catolică), câ te un reprezentant al fiecărui
Consistoriu și C apitlu, cât e doi reprezentanți ai societăților culturale, câte doi reprezentanți ai
fiecărei reuniuni feminine, câte un reprezentant al colegiului profesoral din fiecare școală
medie, institut teologic, pedagogic și școală civilă, câte doi reprezentanți ai fiecărei r euniuni
învățătorești, câte un ofițer și un soldat al fiecărei gărzi naționale județene, câte doi
reprezentanți ai fiecărei reuniuni de meseriași, delegații P.S.D.R. ca reprezentanți ai
muncitorimii, doi delegați ai tinerimii universitare, câte cinci repre zentanți ai fiecărui cerc
electoral în care locuiau români. Era o adevărată reprezentanță națională cu caracter
democratic în care erau reprezentate toate clasele și păturile sociale, toate instituțiile culturale,
economice și bisericești. Locul de întruni re a Adunării Naționale avea justificare, Alba Iulia
fiind unul dintre cele mai importante centre ale românilor transilvăneni. A fost unul din cele
mai importante așezări urbane ale Daciei romane, era centrul celei dintâi uniri politice a
țărilor române prin sabia lui Mihai Viteazul, a fost locul unde au fost martirizați Horea,
Cloșca și Crișan, locul întemnițării lui Avram Iancu.
Zilele rămase până la marele moment au fost , poate, cele mai pline de entuziasm, de
înfrigurare din istoria românilor de pe aceste meleaguri. Ei știau că nimeni și nimic nu mai
poate sta împotriva voinței și entuzi asmului lor , fiind hotărâți să sacrifice totul, chiar și viața,
pentru U nire. Au existat ș i numeroase obstacole în drumul spre libertate a po porului român
dar acestea nu l – au putut opri.
Și pe teritoriul comitatului Bihor evenimentele politice din Europa , dar mai ales din
Ungaria , au agitat spiritele. Evenimentele din toamna anului 1918 i- a împărțit pe cetățenii din
comitat în tabere opuse : partizanii rămânerii în cadrul Ungariei, burghezii și bolșevici i
maghiari , respectiv ai unirii cu Regatul Român , românii . Ziarul orădean ”Nagyvaradi Naplo ”
din data de 7 n oiembrie 1918 arată că pe teritoriul comitatului este liniște, iar aceasta se
datora activității comune a Consiliului Național Român Central și a gărzilor naționale
maghiare. În același număr se poate observa atenția și îngrjorarea cu care era privită problema

16
bolșevică atât de căt re autorități cât și de oamenii de rând. Îngrijorarea răzbate și din
intervenția celor 22 de cetățeni din Roit care cereau autorităților arme și muniții.
La Salonta , revoluția bolșevică și evenimentele a cesteia era adusă la cunoștința
publicului de oficio sul local ”Ziarul Salontan ” prin articolele redactorului șef Farago Rezso ,
dar și prin activitățile proprietarului ziarului Szeke ly (Reich) Jozsef. Declanșarea R evoluției
din Octombrie a provocat la Salonta o adunare a socialiștilor în fața statuii lui Kos suth vestind
salontanilor nașterea unei noi lumi. Ca de obicei la asemenea evenimente tinerii au ieș it pe
străzi spargând geamuri, manifestări ale atmosferei revoluționare.14A fost alcătuit un
Consiliu Național al Salontei condus de croitorul Magori Lajos în calitate de președinte.
Ceilalți membrii ai conducer ii erau învățătorul Szabo Lajos , vicepreședinte și ziaristul
Szekely Jozsef , ca secretar. Evenimentele erau favorabile , ei fiind conștienți că momentul
politic le dădea posibilitatea să se impună prin funcții de conducere la nivelul orașului. Ajunși
în funcțiile de conduce re aceștia au trecut cu mult peste limitele modestiei , manifestând o
încredere în sine ce le depășea u cu mult posibili tățile . Erau organizate, în această atmosferă
nesigură, ședințe populare în care se anunțau schimbări deși magazine le erau goale iar
cetățenii mereu amenințați cu confiscarea bunurilor pentru a sprijini armata bolșevică. Toate
păturile sociale au fost cuprinse de febra revoluției, de ea nereușind să scape nici intelect ualii,
cum a fost de exemplu profesorul Rehak Pal care abia dacă își mai desfășura activitatea la
clasă. Din noiembrie 1918 a fost alături de Magori Lajos, iar mai târziu activitatea sa l – a
propulsat membru al Directoratului Județean.
La 3 octombrie 1918 românii din Bihor își întemeiază instituții politico –
administrative proprii prin înființarea, la Oradea , a Consiliului Național Român din Oradea
Mare și Bihor. Acesta avea în componență 61 de membrii, mai exact 18 membrii din Oradea
și 43 din localități bihorene. Din partea de sud a Bihorului, respectiv a Salontei , existau doi
reprezentanți, din Homorog și Micherechiu. Roman Ciorogariu propunea ca fiecare comună
bihoreană să – și trimită un ” un bărbat de încredere” în C.N.R. C. care să organizeze comuna
și să execute ordinele venite de la acesta. Remarcabil rămâne faptul, particular, că în Bihor,
unde populația maghiară atingea 30 % , au fost organizate Consilii Naționale Maghiare, iar
conducătorii politici ai românilor au accept at colaborarea cu acest ea în scopul mențineri
liniștii și ordinii. Această comunicare interetnică , solicitată de rațiuni politice și binevenită , a
fost mai târziu subminată de liderii polit ici maghiari și de abuzurile trupelor maghiare din
comitat. Toate c ircumscripțiile electorale își aleg 5 delegați prevăzuți cu mandate după cum

14 Danielisz Endre , Salonta în secolul XX , Editura Prolog Salonta, 2009, p. 46

17
cerea regulamentul conferinței naționale. Restul delegației din Bihor era completată de
protopopi, delegați ai centrlor culturale și astfel s – a ajuns cam la 200 de delegați din c omitat.
”Statul major, episcopul Radu venit de la Beiuș, membrii consiliului….., am plecat în 28
noiembrie în vagon special spre Arad, împodobiți cu tricolor românesc și între cântece
naționale ” 15. Astfel sunt redate evenimentele plecării spre Alba Iulia , de către Roman
Ciorogariu, către Marea Adunare Națională. Delegații bihoreni aleși în mod democratic
reflectau clar categoriile sociale ale românilor. Astfel , din cei 60 de aleși ai cercurilor
electorale bihorene 31 erau țărani( 52 %), 16 avocați (21 %), 7 preoți (7%), 1 învățător, 1
profesor , 1 student, 1 meseriaș, 1 inginer și un director de bancă. Localitățile de unde veneau
acești delegați erau Tulca (1), Tinca(2), Homorog(1), Mădăras(1), Micherechi(1),
Ciumeghiu(1),Tăut(1), Cefa(1), Sânicolau(1). Din Batăr ve nea Vasile Groza, din Cefa
Alexandru Poptămaș, din Ciumeghiu Gavril Roxin, din Homorog Nicolae Costa, de la Leș
Ioan Bordaș a Gligorii, din Mădăras Romul Buzilă și Ioan Teorean, de la Micherechi Teodor
Pătcaș și Nicolae Rocsin, de la Salonta Mois e Coșiu, din Sânicolaul Român Dimitrie Pop, din
Tăut Vasile Teuca, din Tinca Andrei Ille și Aurel Pinția iar de la Tulca Dimitrie Popa. A fost
înființat Consiliul Militar Român care prin Ordinul de zi Nr 3 din 14.11. 1918 crea peste tot
gărzi naționale . S ecția de la Cefa era comandată de locotenentul Dimitrie Abrudan care
alături de locotenentul Gheorghe Petea, stegarul Iosif Albuțiu și sergenții Nicolae Crișan și
Ioan Dancea asigurau liniștea zonei. La Salonta comandant era locotenentul Ioan Bredău care
avea ca și subalterni pe Moise Coș, Ambrozie Cătană, Traian Blaga și Nicolae Furtună. La
Tinca acționa Teodor Neș, Sever Pelle și Nestor Costa. Delegații aleși ai zonei pentru a
participa la Marea Adunare Națională au fost: de la Cefa Petru Poptămaș,de la Gepiu Petru
Gocan și Mihai Hălmăgean, de la Inand Iancu Lupaș, Gheorghe Stana și Dumitru Uivărășan,
de la Mădăras Teodor Neș, de la Talpoș Teo dor Ardelean, Ioan Chirilescu , Ludovic Lazăr,
Pavel Matei, Valer Popovici, Ioan Vicaș și Mihai Vidican, din Tinca Gheorghe Achimaș.
Drumul spre Alba Iulia nu a fost lipsit de evenimente neplăcute pe traseul Salonta,
Șarkad, Gyula , dar mai ales la Bekescsaba unde un membru al delegației a fost reținut nefiind
eliberat decât după intervenția lui Aurel Lazăr. În același context a avut loc un conflict la gara
Salonta între garda maghiară, Alexandru Sever Pelle și Teodor Neș16. Tot cu trenul au ales să
călătorească și reprezentanții socialiștilor. Tiron Albani în Memoriile sale descrie drumul
acestora povestind cum creștea numărul socialiștilor, în fiecare gară, cu delegați purtând
tricolorul și steaguri roșii așa cum se întâmpla la Oradea și la Salonta. Delegații și poporul

15 Roman R. Ciorogariu, Zile Trăite partea II, Fundația culturală Ce le trei Crișuri, Oradea 1994 p . 68
16 Teodor Neș, A doua carte despre oameni din Bihor , Oradea 1979, p . 126

18
manifestau nerăbdare în așteptarea pornirii la drum pentru ca odată ajunși la Marea Adunare
Națională de la Alba Iulia să își poate spune cuvântul cu care au fost împuterniciți de către
mulțimi. Tot timpul casa primarului, a preotului, a învățătorului era plină de oameni care se
adunau aici pentru a asculta vești noi, iar târziu noaptea se sfătuiau și se îmbărbătau. De peste
tot , din ascunzători știute doar de ei, românii scoteau drapele în trei culori. Din ținuturile mai
îndepărtate satele au pornit la drum chiar cu o săptămână înainte pentru a nu întârzia și astfel
să lipsească de la marea sărbătoare a neamului românesc. Trenurile circulau cu greutate,
autoritățile maghiare se opuneau , de aceea cei mai mulți au pornit pe jos sau cu căruțele,
înfruntând greutățile unui drum lung în plină iarnă. Pentru delegații aleși în localități din zone
controlate de trupele maghiare au fost aleși delegați supleanți în cazul în care primii vor fi
împiedicați să ajungă la Alba Iulia. Din satele pierdute în văgăunile munților, din Maramureș,
de pe valea Mureșul ui, din Bihor, de pe Arieș, de pe Olt și Someș, oamenii în straie de
sărbătoare, cu steaguri tricolore, cântând mergeau spre cetatea Unirii lui Mihai – Vodă. Cei ce
veneau cu trenurile își anunțau public identitatea prin inscripții pe vagoane, iar garnitur ile
trenurilor se lungeau mereu prin adăugarea altor vagoane atașate în fiecare gară. Deoarece
ochii înt regii lumi erau ațintiți asupra lor, românii transilvăneni chemați să hotărească soarta
Transilvaniei, aveau o ținută demnă și c hibzuită în drumul lor spre Alba Iulia. Oricine îi
observa putea aprecia ca și coresp ondentul ziarului Românul că: Un astfel de popor conștient
nu mai poate fi ro bul altui popor . În organizarea manifestațiilor de la Alba Iul ia, meritul
principal l -a avut Ioan Suciu , arădeanul c are a știut să ia măsuri ca județ ele , cercurile și
comunele să -și organizeze adunările, să-și aleagă delegații și să -i trimită însoțiți de mulțimi la
Alba Iulia. Ca acest eveniment să se desfășoare în bune condiții, conducătorii românilor
trebuiau să afle care va fi atitudinea guvernului maghiar față de adunare și ce dispoziții vor fi
date organelor administrative și militare din Transilvania care încă ma i ascultau de el. Iuliu
Maniu s –a întâlnit cu Jaszi Oskar căruia îi transmite că dacă guvernul maghiar va lua măsuri
de împotrivire, românii vor răspunde imediat cu aceași monedă. Răspunsul a fost unul firesc .
Liderul maghiar afirmă că deși guvernul maghiar consideră că românii au pornit pe un drum
greșit, el nu se va opune și va da ordin organelor de circu lație și siguranță să nu saboteze în
nici un fel călătoria românilor spre Alba Iulia. Cu toate acestea românii au întâmpinat
dificultăți, trenurile fiind ticsite cu soldați unguri ce făceau percheziții corporale. Buna
organizare și entuziasmul românilor er au descrise de corespondentul ziarului Az Ujsag în
numerele de 1 și 3 decembrie 1918: Trenurile speciale sosesc la fiecare jumătate de oră.
Delegațiile sunt așteptate de zeci de mii de oameni adunați în fața gării pentru a saluta pe cei
sosiți. La sosirea fiecă rei garnituri de tren au avut loc manifestații, s -au rostit cuvântări. Cu

19
această ocazie mulțimile își exprimau adeziunea la unirea Transivaniei cu România. Pe o
vreme mohorât ă în zilele de 29 -30 noiembrie delegațiile din toate părțile Transil vaniei s oseau
fără întrerupere. Asigurarea ordinii era încr edințată Legiunii române loc ale, iar printr – o foaie
volantă , participanții erau invitați să se grupeze pe comune, în frunte cu al esul comunei
respective, aceeași organizare trebuind să fie păstrată până l a plecare, iar băuturile spirtoase
fiind interzise cu severitate. Soseau și cei 1228 de delegați de drept sau aleși .
Programul Adunării a fost stabilit cu câteva zile înainte, iar adunarea propriu zisă a
fost precedată de mai multe consfătuiri între fruntașii politici, membri ai P.N.R. și ai
P.S.D.R., consfătuiri care au durat de dimineața până seara târziu sub preșidenția lui Ștefan
Cicio Pop. Era discutat proiectul de hotărâre al Unirii care urma să fie citit la adunarea
solemnă de la 1 Decembrie 19 18. Au existat discuții aprinse în legătură cu forma de
organizare a Transilvaniei după proclamarea U nirii, se punea varianta autono miei provizorii,
sau măcar până la proclamarea C onstituantei. Tineretul cerea, prin reprezentanții săi, unirea
fără condiții . Social demo crații cereau unirea dar și garanții în ceea ce privea reforma agrară,
libertatea și bunăstarea țăranilor și muncitorilor.
Duminică 1 Decembrie 1918 s – a desfășurat magnifica Adunare Națională de la Alba
Iulia conform programului stabilit înai nte. Dimineața, orașul avea un aer de sărbătoare,
zăpada căzută în zilele și nopțile precedente acoperise străzile și câmpiile din jur . Străzile
erau pline de oameni, veniți din toate părțile, îmbrăcați de sărbătoare, de femei și fete
îmbrăcate în costume naționale, de călăreți . Toată această lume se grăbea, înainte de ora 8
către cele două biserici românești î n care urma să se desfășoare Te – Deumuri în cinstea
momentului. Participanții au fost impresionați de cuvintele episcopului de Arad, Ioan Papp,
care vestea că neamul românesc a înviat. În sala care azi se numește a Unirii au intrat cei
1228 de delegați urmați de către mulți alții care nu doreau să lipsească de la această ședință
unică. Ședința a început la ora 10:00 când Ștefan Cicio Pop a trecut în re vistă evenimentele
ultimilor patru ani de război și depune mandatul Consiliului Național Român Central în
mâinile națiunii române. În acest timp mulțimea de peste 100000 de oameni se îndreptau spre
Câmpul lui Horea de la marginea orașului. Corespondentul ziarului Az Ujsag descria
atmosfera înălțătoare spunând că pe străzi nu te mai puteai mișca, zgomotul mulțimilor ce
așteptau hotărârile putând fi asemănat cu valurile mării; cu toții știau că în câteva momente
începe istoria. Era un entuziasm național, spontan, sincer, irezistibil, masiv ce te făcea să uiți
totul. De la întâlnire nu au lipsit nici românii din satele de dincolo de Tisa veniți să ceară
unirea, rugându -i pe cei prezenți să nu îi lase în afara granițelor României. La ora 11 bătrânul
și veneratul președinte al Consiliului Național, Gheorghe Pop de Băsești , care în ciuda vârstei

20
înaintate, 84 de ani, a greutăților călătoriei, a viscolului , venise să participe la adunare,
deschide ședința. „Goldiș cu glas puternic ridică în fața adunării tablele legii celei noi,
hotărârile din Alba Iulia, Maniu motivează aceste hotărâri într -o parafrază luminoasă. Un
prisnel de tipograf, Jumanca, surprinde lumea cu glasul lui so nor și cu dicție românească
curată. Declarația lui făcută în numele socialiștilor români, că aderă la actul de unire citit de
Goldiș, pentru că ei sunt mai înainte români și numai după aceea socialiști, e acoperită de
aplauze, ce au întrecut pe toate cele de mai înainte”17 La aceste discursuri asistau delegații
satelor și orașelor din Transilvania care cereau unirea fără condiții cu România. Pe platoul de
lângă cetatea Alba Iulia , unde înainte cu 134 de ani fusese înălțat eșafodul pe care au fost
martirizați Horea și Cloșca în fața țăranilor aduși să -i vadă, așteptau acum peste 100000 de
țărani români liberi. Au fost ridicate patru platforme de pe care Mir on Cristea, Iuliu Hossu și
alți oratori vesteau întregii l umi hotărârile luate în vechea Cazină M ilitară a orașului : Unirea
tuturor românilor într -o Românie Mare a fost făcută. Cel care a comunicat bihorenilor
hotărârile luate a fost profesorul Silviu Dragomir.
A doua zi , 2 d ecembrie , Marele Sfat Național a ales patru soli care să ducă regelui
Ferdinand I h otărârile de la Alba Iulia. Aceștia erau: episcopul Miron Cristea, episcopul Iuliu
Hossu, Alexandru Vaida Vo evod și Vasile Goldiș. Ulterior au fost adăugați Caius Brediceanu
și Mihai Popovici. La 12 decembrie delegația a pornit spre București unde au ajuns a doua zi
fiind întâmpin ați de populație , de primarul C apita lei, de I.I.C. Brătianu și alți oameni politici .
În ziua de 14 decembrie a avut l oc primirea delegației în Sala T ronului de către regele
Ferdinand I , care zece zile mai târziu emitea D ecretul de unire a Transilvaniei cu România. În
scurt timp reprezentanții sașilor, țiganilor ș i evreilor au recunoscut și ei U nirea.
II.II. Confruntări politice și militare între Armata Română și Armata M aghiară.
Eliberarea Transilvaniei de către Armata R omână.
În timpul desfășurării Adunării de la Alba Iulia, Armata Română de abia a pătruns în
Transilvania, s – a menținut la distanță, la cererea Consiliului Național Român Central , pentru
ca acesta din ur mă să nu fie acuzat că a făcut U nirea sub presiunea baionetel or românești. Mai
aproape de Alba Iulia, la Oarda, se afla armata în retragere a mareșalului Mackensen care nu
sprijinea sub nici o formă U nirea, dar de teama reacțiilor românilor nu a acționat. Abia zece
zile mai târziu , după proclamarea U nirii, Armata R omână își începea înaintarea fiind primită
peste tot cu manifestări de bucurie de români , dar și de sași deoarece aceștia din urmă nu au
dat ascultare guvernului maghiar care le cerea să se opună înaintării acesteia. La 8 i anuarie

17 Ștefan Pascu, op.cit. p. 331

21
1919 Comitetul Central S ăsesc a hotărâ t în unanimitate să recunoască U nirea Transilvaniei
cu România.
Contextul politic și militar din Europa la sfârșitul P rimului Război M ondial a fost de o
mare complexitate , cu urmări spectaculoase care vor influența geografia politică și stata lă a
continentului. Până când prin sistemul de păci de la Paris se vor trasa noile granițe, partea de
sud est a continentului a fost agitată de evenimente care au avut un grad de pericol
extraordinar. Neputința guvernelor maghiare de a face față nemulțumir ilor so ciale, haosului
economic, cererilor ultimative ale Antantei și ”pierderilor teritoriale” au dus la schimbări
politice majore și periculoase în același timp. Desfășurarea eve nimentelor din Transilvania i –
a surprins pe etnicii maghiari de aici, reacți a lor fiind una de dezorientare și demoralizare
imediată . Elitele maghiare din Transilvania nu mai puteau mobiliza populația fiind măcinată
de disputele dintre partidele de extremă stângă și extrema dreaptă. Învinsă în război, Ungaria
ezita în luarea unei hotărâri cu privire la granițele viitorului stat și la poziția acestuia în viitor.
Încă de la 1 decembrie 1918 guvernul de la Budapesta lua măsuri pentru a pregăti o forță
militară de intervenție în Transilvania, prin crearea, la Cluj, a unui regiment baza t pe brigada
independentă secuiască. La 8 decembrie același guvern al contelui Karoly îl numea pe
profesorul clujean Apathy Istvan ” comisar principal al Ungariei de răsărit” ce își avea sediul
la Cluj. Această dualitate a puterii din Transilvania, între C. N.R.C și guvernul maghiar , era
posibilă ca urmare a evenimentelor de la sfârșitul războiului .
Consiliul Dirigent a fost împiedicat în exercitarea puterii asupra celei mai m ari părți
din Transilvania, deoarece continuau să funcționeze instituțiile administrației de la Budapesta
în conformitate cu Convenția mili tară semnată la Belgrad din 13 n oiembrie 1918. Aproape
imediat după ce comandantul șef al forțelor militare ale Antantei din Orient, generalul
francez L ouis Franchet d Esperay ajunge la Belgr ad, o delegație maghiară condusă de contele
Karoly a venit la o primă întrevedere cu generalul francez. Între 7 noiembrie și 13 noiembrie
au fost purtate discuții ce s – au încheiat printr – o Convenție militară referitoare la armistițiul
cu Ungaria. Prin ac eastă Convenție erau stabilite detaliile liniei de demarcație în Transilvania
între trupele aliate și cele maghiare privind încetarea focului și menținerea ordinii. Generalul
francez a trasat arbitrar linia pe aliniamentul văii superioare a Someșului Mare, Bistrița,
Mureș Sat, Mureșul până la confluența cu Tisa. Conform aceluiași document administrația
civilă rămânea în atribuțiile guvernului maghiar. Spațiul evacuat urma să fie ocupat de trupe
aliate, iar speranța guvernului de la Budapesta era ca aceste t rupe să fie en gleze, franceze și
italiene. Totuși Marea Britanie refuza orice prezență militară , iar italienii și francezi i nu aveau
trupe disponibile suficiente . Ca urmare a acestei situații singurele trupe operaționale în

22
Transilvania erau cel e române, c are aveau și dorința de a se implica dar erau și necesare. Din
ordinul guvernului român trupele pătrund în Transilvania dinspre sud și est pentru a se opri pe
aliniamentul liniei de demarcație stabilit la Belgrad.
Ungaria nu se putea împăc a cu ideea cedări i de teritorii. Î ntre conducerea de la
Budapesta și țările vecine a fost creată o atmosferă ostilă plină de tensiune ce era gata în orice
moment să se transforme în conflict armat. Cum autoritățile maghiare își exercitau autoritatea
în interiorul lini ei de demarcație cu o duritate ieșită din comun, românii din acest teritoriu
erau agresați zilnic de către bande înarmate formate d in maghiari. „ Ca din senin ne – am
pomenit cu trupe iregulate ungurești, în diferite culori, dar toate înarmate și îmbrăcate bine,
mai presus de toate turmentate contra românilor…. care tr aversau străzile Orăzii – Mari cu
împușcături de puști și cu grenade de la periferiile orașului încât orașul avea aspect de război ,
în care soldații r ăcneau împotriva românilor. S – a început apoi goana după preoți și învățători
români, după steaguri românești și jafuri și omoruri înfiorăt oare.” 18Este un fragment dintr – un
document semna t C.N.R. C. din Oradea Mare la 10 m artie 1919 prin care erau arătate
suferințele îndurate de românii bihoreni. Deme rsurile C.N.R. C. în fața prefectului comisar
guvernal Katz Bela , prin care i se aduceau la cunoștință atrocitățile soldaților maghiari , au
rămas fără rezultat.
În cursul lunii decembrie 1918 guvernul României a făcut mai multe demersuri pe
lângă guvernele Antantei pentru a i se permite ocuparea întregii Transilvanii. Faptele
reprobabile comise de autoritățile civile și militare maghiare au determi nat totuși o reacție a
Antantei. P rin generalul H.M. Berthelot, comandant al forțelor aliate din România și Rus ia
Meridională , s- au trimis delegați în Transilvania pentru a ancheta faptele semnalate.
Delegații trimiși în aceste misiuni au confirmat cele sesizate. Pe lângă” violențele cele mai
inumane” comise împotriva populației pașnice românești , se mai menționa u și alte încălcări
ale Convenției militare în sensul că maghiarii concentrau trupe care desfășurau acțiuni
militare în zona Ciucea , conform unui raport al generalului Patey din 8 februarie 1919. Un alt
raport semnala întărirea continuă a trupelor ungare prin înrolarea voluntarilor în raioanele
Satu Mare, Debrecen, Oradea, Gyula. Aces te trupe jefuiau și masacrau întreaga zonă
româneasc ă. Încă înaintea acestor rapoarte i se cerea locotenent – colonelului Fernand Vix,
șeful misiunii aliate la Budapesta , să comunice guvernului maghiar faptul că românii sunt
considerați aliați și pot ocupa Transilvania ( pentru români termenul real receptat e ra
”eliberare”) . Încă din decembrie 1918 general ul Berthelot transmitea , printr – o telegramă

18 Stelian Vasilescu, Calvarul Bihorului 1918 -1919 , Editura Galant Oradea 1994, p . 9

23
adresată președintelui francez G. Clemenceau, că Transilvania este în pericol datorită
extinderii bolșevismului prin agitațiile comuniștilor maghiari. În încheiere era făcută
solicitarea ca Armata R omână de sub conducerea generalului Traian Moșoiu să depășească
linia de demarcație și să ocupe localitățile Sighetul Marmației, Baia Mare, Satu Mare, Careii
Mari, Dej, Cluj, Oradea Mare și Arad. După o manifestație maghi ară la Cluj , eșuată din punct
de vedere al nu mărului participanților și al calității lor de bolșevici, trupele române, autorizate
de generalul Berthelot, ocupă la 24 decembrie Clujul. Generalul Berthelot s – a așezat pe o
poziție favorabilă românilor nu doa r pentru sentimentele sale de prietenie pentru aceștia dar și
pentru că era obligat să țină cont de realitățile strategice din zonă , trupele române fiind
singurele care se puteau opune amenințărilor bolșevice dinspre est și vest. După o vizită prin
orașele Transilvaniei între 25 decembrie 1918 – 3 ianuarie 1919, în care a constatat realitățile
zonei, generalul Berthelot a încercat să evite o ciocnire între trupele maghiare și cele româ ne,
încheind un acord cu Apathy Istvan prin care era fixată o nouă linie d e demarc ație pe
aliniamentul Baia Mare – Dej- Cluj, cu o zonă neutră de 15 kilometri între unitățile militare
române și maghiare . Treptat a fost instaurată complet administrația român ească, iar pe 15
ianuarie între unitățile militare române și maghiare Apathy Istvan a fost arestat, ulterior
judecat și condamnat la închisoare. În urma acordului în cheiat la Cluj generalul Kratochwill
Karoly , numit comandant al forțelor de apărare din Transilvania, își mută sediul la Oradea. La
22 ianuarie 1919 armata român ă a ajuns pe un nou aliniament: Sighetul Marmației – Baia
Mare – Zalău – Ciucea – Zam. În a doua jumătate a lunii ianuarie are loc primul incident dintre
trupele maghiare și cele române în apropierea Zalăului, la Crișeni , unde soldații maghiari au
atacat un tr en ce transporta trupe române ucigând 9 soldați români. De altfel de la această dată
au loc, tot mai des, incidente între trupele române și cele maghiare, majoritatea lor fiind
inițiate de către maghiari instigați de generalul Kratochwill. Situația de inst abilitate de pe
noul aliniament, era intolerabilă în zonele de la vestul Munților Apuseni, unde românii erau
supuși unori jafuri și atrocități care îi det ermină pe Aliații, întruniți la Paris, să decidă la 26
februarie crearea unei zone neutre între trupel e române și maghiare. Au fost create două
aliniamente: la est aliniamentul Armatei R omâne urma calea ferată Arad – Salonta – Oradea –
Satu Mare ; la vest aliniamentul Armatei U ngare urma o linie ce pornea de la Tisa, traversa
câmpia Ungară la 5 kilometri vest de Debrecen, Oroshaza și Szeged19.
Localitățile Arad, Salonta, Oradea, Satu Mare , ca și calea ferată ce le lega , erau
excluse de la ocupația militară a Armatei R omâne , dar putea u fi tranzitate de către armată sau

19 Ioan Țepelea , Republica roșie sau cele 133 de zile de guvernare bolșevică în Ungaria(1919), Editura Cogito
Oradea 2000, p. 13,.

24
populație sub controlul aliaților. Pentru ca noul aliniament să fie realizat trebuia ca trupele
maghiare să se retragă la vest în termen de zece zile începând cu data de 23 martie 1919. Prin
această nouă hotărâre erau anulate hotărârile Convenției militare de la Belgrad. Atitudinea
guvernului maghiar față de situația din Transilvania a fost prezentată prin vocea lui Karoly,
care pe 2 martie 1919 afirma că ungurii sunt ferm deciși a elibera la nevoie țara cu armele.
Decizia privind noul aliniament a fost adu să la cunoștința guvernu lui maghiar de către
locotenent – colonelul Vix la 20 martie , care a cerut conducătorului Ungariei, Karoly, să dea
un răspuns în 48 de ore. Răspunsul guvernului maghiar a fost un ref uz categoric, iar ministrul
de Război Bohm a propus colaborarea cu comuniștii și ridicarea la luptă a maselor.
Criza profundă prin care trecea Ungaria l -a det erminat pe contele Karoly Mihaly să
demisioneze. P.S.D. a fuzionat cu Partidul Comunist din Ungaria, formându -se astfel Partidul
Socialist Ungar car e instaurează dictatura proletară, aliată cu Rusia Sovietică. Regimul
parlamentar proaspăt instalat a fost înlăturat și înlocuit cu o Republică a Sfaturilor după
modelul sovietic , la 21 martie 1919. Noul lider al Ungariei, Kun Bela , conducătorul
comuniștil or maghiari, chiar dacă la nivel de discurs se distanța de naționalismul burghez, a
rămas în toate acțiunile sale mai naționalist decât membrii guvernului pe care îi înlocuise.
Consiliul celor 4 de la Paris a încercat să negocieze cu noul guvern prin gener alul Jan Smuts
care propunea la 4 aprilie 1919 o linie de demarcație mai favor abilă Ungariei prin mutarea
acesteia cu 25 de kilometri către est. De fapt, oamenii politici maghiari au avut în vedere mai
multe variante politice pentru Transilvania, dar toate excludeau unirea acesteia cu România .
Se pare că nu își dadeau seama că reprezintă o țară învinsă care nu are cum să pună condiții,
iar liderul Kun Bela făcea planuri utopice înarmând proletariatul și organizând armate
muncitorești. La toate aceste măsuri se adăugau declarațiile prin care se arăta că Ungaria
trebuia să recupereze teritoriile pierdute. În ceea ce privește vestul Transilvaniei schimbarea
politică de la Budapesta a avut urmări grave deoarece acest teritoriu a rămas sub administrația
maghiară. Lumea rurală , în marea ei majoritate românească , a fost supusă unor traume și
violențe care au culminat în luna aprilie cu asasinarea liderilor C.N.R. C. din Bihor, Nicolae
Bolcaș și Ioan Ciordaș , dar și a lui Nicolae Bogdan la Lunca , lângă Vașcău , ca și al altor
preoți și lideri politici locali20. Aceste asasinate nu au fost singurele, numeroși țărani din
Bihor fiind uciși cu bestialitate . Până la 22 aprilie românii bihoreni au trecut prin cinci luni de
calvar fără termen de comparație în istoria ro mânească modernă. Republica Sovietelor

20 Roman R. C iorogariu, op.cit. Fundația culturală Ce le trei Crișuri, Oradea 1994 p . 42, Vezi și Viorel Faur,
Situația dramatică a populatiei românești din Bihor în primele luni ale anului 1919 , Documente, Ed.
Universității din Oradea, 2013

25
Ungare a hotărât ca în Bihor să interneze la domiciliu pe toți liderii C.N.R. C. din județ
stimulând prin aceasta acțiunile șoviniste împotriva românilor. De menționat că aceste acțiuni
nu au fost ale întregii populați i maghiare care, alături de români, a suportat toate neajunsurile
provocate de aceste hotărâri. Măsurile represive erau duse la îndeplinire de clasele
dominante, de elemente devotate vechiului regim maghiar și de ofițerii aflați în solda claselor
reacțion are. În zecile și sutele de declarații ale participanților sau ale observatorilor la aceste
evenimente se poate observa că autorii nenorocirilor căzute pe capul populației române din
Bihor erau considerați secuii până la 21 martie, după această dată răspun zători fiind
considerați bolșevicii. Bihorul, valea Crișului Negru în special , era plină de elemente din
afara armatei, fără disciplină militară , care întărâtate de elemente locale au răvășit satele și au
terorizat populația. Conform afirmațiilor lui Katz Bela crimele erau săvârșite de ” secuii
sălbatici” . S- a recurs la orice metodă pentru a intimida poulația românească, inclusiv la cea a
trenurilor blindate care făceau naveta între Arad – Zam, Arad – Brad trăgând din mers asupra
gospodăriilor românești. La Seghiștel garda maghiară și soldații secui staționați la Vașcău au
masacrat femei și copii dându – le foc caselor după un incident provocat de un soldat beat. Din
ordinul ministerului de resort de la Budapesta au fost formate unități separate formate din
secui, care aveau drept scop recucerirea Ardealului. Evenimentele săvârșite de armata
maghiară la vest de linia de demarcație au ajuns la cunoștința Conferinței de Pace de la Paris
prin interme diul Consiliului Dirigent. Urmarea a fost că s – au format comisii pentru
cercetarea acestor fapte. În urma verificărilor efectuate faptele au fost confirmate și întărite cu
numeroase alte informații care confirmau că atitudinea armatei ungare era deosebit de
agresivă față de populația română. Cel mai activ ofițer al ace stei unități secuiești era
Verboczy Kalman care la început a acționat în zona Clujului , apoi în județul Bihor pe valea
Crișului Negru. Comandanții acestor unități nu erau dispuși să părăsească Transilvania fără
luptă , refuzând să se supună chiar și ordinel or venite de la Budapesta. Reacția Aliaților a venit
în aprilie , când la Belgr ad generalul Franchet d Esperey dă un ordin secret prin care
comandanții armatelor sârbe, franceze, cehoslovace, române să pregătească planuri pentru o
înaintare spre Budapesta. Până la începerea ofensivei, Bihorul rămânea, în continuare , la
bunul plac al unităților militare sec uiești ale lui Nagy Pal, Verboczy Kalman care fără nici o
disciplină militară se dedau unor acte de barbarie nedemne . Martorii oculari afirmă că
„Veboczy e ra în mare parte a zilei beat și că aproape tot timpul era în satul Tărcaia unde

26
primea un mare sprijin în tot ceea ce întreprindea împotriva românilor. ”21 Localitatea fiind
locuită în exclusivitate de maghiari.
În comuna Salonta și împrejurimi atrocitățil e nu au fost la fel de intense, la fel de
numeroase ca în zona Crișului Negru sau Crișului Repede , dar ele au existat și aici. Au fost
întocmite liste negre în c are erau notate sute de nume de români care urmau să fie uciși în
cazul în care armata română mai întârzia să intre în Bihor. Unul dintre exemple este cel al lui
Gheorghe Petca din Cefa care , în calitate de comandant al Gărzii Naționale din localitate , a
fost obligat să fugă deoarece se arunca asupra lui ”grenade chiar și pe străzile din Oradea” . La
Căuașd în ziua de 14 februarie 1919 o unitate militară maghiară a intrat din casă în casă și sub
comanda a doi locotenenți au furat, au jefuit și au maltratat locuitorii. Steagul românesc a fost
sfâșiat și batjocorit. De la țărani s -a luat hrană(cărnați, zahă r, pâine, făină), bani și alte bunuri.
Unii țărani au fost bătuți cu brutalitate , cum au fost cazurile lui Petru Bertea senior, Petru
Bertea junior și Maria Bosco. La Cefa urmărirea și batjocori rea gardiștilor era la ordinea zilei.
Au existat tentative de a – i ucide pe Abrudan Dumitru și pe Gheorghe Petca , aceștia scăpând
datorită sprijinul ui oferit de săteni și faptului că s -au ascuns la Oradea. Probabil că ar fi
existat ș i alte victime dar inte rvenția Armatei R omâne a salvat populația. La Gepiu nu a fost
cazul de tentative de omor, schingiuiri sau arestări , dar comandantul Gărzii Roșii din
localitate, Vass Zoltan, spunea că va transforma biserica românilor în grajd pentru capre.
Localitatea Gurb ediu a fost și ea victima militarilor maghiari la 14 februarie când o unitate
militară maghiară venind din Salonta a trecut prin Căuașd apoi a intrat în sat verificând
fiecare casă în căutare de arme. Propri etarii caselor erau bătuți apo i li se fura tot ce ea ce
aveau. Preotul parohi ei, Nicolae Costa a fost amenințat cu m oartea dar a scăpat cu fuga, iar
învățătorul Ma tea a fost ridicat și dus l a Tinca de către soldați. Deși nu a fost ucis , în aceași
seară s -a întors în sat după ce a fost bătut cu bestialitat e.
Nici garda maghiară din Salonta nu s-a lăsat mai prejos atunci când l -au împușcat pe
Teodor Silaghi , provocând rănirea acestuia la picior și la mână. Tot în aceași perioadă au fost
arestați liderii locali ai românilor: Teodor Neș, preotul Traian Popoviciu, căpitanul
Alexandru Guiaș și învățătorul Gavril Nuțiu . Teodor Neș din Mădăras, intelectual român, fost
ofițer în război , a devenit lider al românilor comandând garda națională din Tinca. Aici a fost
arestat prima dată de către garda maghiară în ca sa avocatului Andrei Ile, după care a fost adus
la Salonta fiind ulterior eliberat. Întors acasă, la Mădăras , a avut întâlniri cu Alexandru Guiaș

21 Stelian Vasiles cu, op.cit. Editura Galant Orad ea 1994, p . 24. Vezi și Viorel Faur, Tragedia de la Sighiștel
(decembrie 1918 – martie 1919) , Ed. Buna Vestire, Beiuș, 1995

27
cu preotul Traian Popovici, care își punea casa la dispoziție, și cu Gavril Nuțiu. Aceste
întâlniri au fost de nunțate autorităților de către învățătorul Kiss Eugen , ceea ce duce la
arestarea românilor într -o zi de miercuri a lunii martie 1919. Aduși la Salonta au fost
anchetați de către fostul învățător Szabo Lajos , apoi trimiși la Oradea cu un camion. Pe tot
drum ul soldatul maghiar care îi pazea i – a șicanat trăgând cu arma printre prizonieri22. Au fost
eliberați după ce mama lui Neș și soția preotului au condus o delegație de săteni la Katz Bela
cerând eliberarea lor. Ajunși la Mădăras au trăit ascunzându -se pe câ mp, iar noaptea dormeau
la diferiți săteni protejați de aceștia. Pe ruta Salonta – Oradea circula un tren blindat pentru
intimidarea românilor. La intrarea în Salonta fiecare drum era controlat de gărzile maghiare,
străzile orașului erau străbătute de patru le înarmate care își extindeau patrulările până la
hotarele satelor românești din jur. Erau , chipurile, măsuri de precauție împotriva unei invazii
a țăranilor români conform unui zvon care s -a dovedit fals. Conducerea politică a orașului era
asigurată de profesorul slovac Paul Rehak, Magori Ludovic și procurorul Ormay Ludovic .
Garda roșie militară era condusă de un individ cu o reputație dubio asă, Nemeth Ferenc , care
mai târziu s -a refugiat în Ungaria. Adjunctul său era un alt element provenit din medii rău
famate, Olah Francisc, care mai târziu a fost iertat de justiție și devine proprietar de pământ în
România Mare. Acest Olah i – a arestat la 12 martie 1 919 pe avocatul Moise Coș și Ioan
Bredău pe care i- a trimis la Oradea. Tot atunci a fost arestat și Vas ile Marchiș căruia , pentru
a-și face o idee asupra celor ce îl așteaptă, Paul Rehak îi spune că cei doi români arestați
anterior au fost spânzurați: ”Coșiu baratja es Bredău mar lognak ”23. În perioada 12 – 24 martie
casa avocatului Moise Coș a fost devas tată, furându -se un birou , o mașină de scris și bijuterii
din aur. Secretara avocatului , Szanto Sofia , a fost informată, în urma protestelor sale, că
proprietarul nu va mai avea nevoie de ele. Orice ar însemna aceasta este o probă a mărinimiei
cu care erau tratați românii. Nici după ce a scăpat din arest, Moise Coș nu a scăpat de șicane,
fiind avertizat de Rehak Pal că este pus sub urmărire deoarec e e prieten cu Aurel Lazăr și
Ioan Ciordaș. Aceste avertismente îl determină pe avocatul româ n să se refugieze la Chișineu –
Criș. Primejdia amenințărilor secuiești i -a detrminat pe intelectualii români din Tinca să se
ascundă în pădurile din jur. Unii dintre ei erau înarmați , precum preotul Gavril Hașașiu, alții
foarte bolnavi, precum avocatul Aurel Pințea. Preotu l Gheorghe Roxin și învățătorul
Gheorghe Achimaș au fost arestați , apoi transportați la Batăr unde au fost judecați sumar și
condamnați la moarte. Au reușit să s cape doar în urma intervenției Armatei R omâne. Un alt

22 Teodor Neș, op. cit. Oradea 1979 p. 128
23 Stelian Vasiles cu, op.cit. Editura Galant Oradea 1994, p . 71

28
intelectual , lider al românilor din zonă , era preotul Porumb Nestor, paroh al ortodocșilor din
Tulca. La 16 martie a fost ridicat de 16 soldați ai G ărzii roșii care l -au înjurat și batjocorit
spunându -i-se ” te budos olah popa„. A fost adus la Salonta unde în fața Primăriei erau
adunați mai mulț i membrii ai garzilor maghiare care văzând despre cine era vorba , au început
să-l huiduie, să -l scuipe și să -l lovească până la închiderea sa într -o celulă. Acuzațiile care îi
erau aduse spuneau că ținuse discursuri românilor, sfințise steaguri naționale r omânești și
dorea unirea cu România. A fost eliberat la 19 martie după ce presiunile în favoarea sa au
crescut în intensitate. În celelalte sate nu au existat vandal isme, arestări sau bătăi din cauză că
fie erau mai îndepărtate de oraș sau pentru că elemen tul maghiar era prea redus numeric
pentru a conta politic.
Nesupunerea Ungariei la deciziile Conferinței de pace luate în 26 februarie, dar mai
ales situația extrem de critică a populației românești de la vest de linia de demarcație , îi obliga
pe conducătorii românilor să insiste pe lângă liderii Antantei să intre î n acțiune. La mijl ocul
lunii aprilie 1919 ArmataU ngară dintre Tisa și Carpații Occidentali avea 56000 de soldați ,
grupați în 7 divizii și o brigadă marină. Două divizii și o brigadă se aflau în partea de nord
vest a Transilvaniei. 11000 de soldați grupați în Divizia 38 infanterie ocupau o poziție
importantă trebuind să închidă Poarta Someșului pe aliniamentul Teceul Mic – Zalău –
Remeți. Un efectiv asemănător de trupe blocau în sud Valea Mureșului. Cea mai mare
problemă era că analizele militarilor nu reușeau să îi dezmorțească pe conducătorii politici.
Doar frica de o joncțiune între bolșevicii maghiari și cei ruși , cu eventualele sale consecințe
asupra viitorului statut geo politic european , a reușit să -i pună în mișcare. În opinia strategilor
francezi era nevoie de o armată solidă care să oprească valul revoluționar bolșevic, iar
singurul stat din regiune pe care se putea conta era România. Influența bolșevică și
naționalism ul liderilor de la Budapesta a determinat o pierdere a simțului realității care -i
nedumereau pe învingători. Atitudinea ofensivă a Ungariei devenise clară și prin alianța pe
care liderii acesteia o încheiaseră cu Rusia bolșevică. Încă din a doua jumătate a lunii martie,
mai exact la 24 martie 1919, trupele maghiare au d at puternice atacuri împotriva unităților
Armatei R omâne , cu efective de mărimea unui batalion sprijinite de artilerie și trenuri
blindate. Atacurile au crescut în intensitate la începutul lu nii aprilie în zona Seini – Hodod –
Zalău, aliniament pe care opera Divizia a 6 – a. În același timp au loc atacuri în zona Ciucea,
iar aliații bolșevi ci din Rusia atacau pe Nistru. Nu era vorba de o ofensivă propriu zisă, ci
doar de atacuri izolate care făce au parte dintr -o acțiune continuă de provocare și intimidare
orchestrată de regimul bolșevic de la Budapesta , care, până la data de 12 aprilie , se putea baza
pe o armată de 150000 de soldați . Armata maghiară era amplasată în două zone : o armată de

29
70000 d e soldați se găsea între Tisa și Munții Apuseni, o a doua armată de 80000 erau pe
partea dreaptă a Tisei. Frontul dintre Tisa și Apuseni avea o lungime de 240 de kilometri ,
până la Mureș , în sud. Linia I a frontului bolșevic maghiar era formată din 22000 d e soldați
desfășurați astfel: la N de Sighetul Marmației erau 3000 de soldați, pe valea Someșului 6000
de soldați organizați într- o divizie de secui sprijiniți d e 26 de tunuri și obuziere și un tren
blindat. D ivizia cuprindea Regimentul 1 Secui ”Cap de mort ” și Regimentul 24 honvezi.P e
valea Crasnei staționa o brigadă de honvezi, regimentele 24 și 32 însumând 4000 de oameni
care aveau artilerie formată din 17 guri de foc. În defileul Ciucea, pe valea Crișului Repede ,
erau detașate trupe din Regimentele 21, 4,39, 51 și 3 honvezi, 37, 31 batalioane de marinari și
un batalion de pionieri însumând 15000 de soldați. Pozițiile lor erau întărite de un tren blindat
și 16 guri de foc. V alea Crișului Alb era ocupată de companii și batalioa ne din regimentul 2
honve zi, batalionul 2 și 28 vânători, în total 3000 de soldați cu 20 de tunuri, două trenuri
blindate și două autoblindate. Valea Crișului Negru adăpostea companii și batalioane din
regimentul 4 honvezi, în total 1500 de soldați cu 8 tunuri și un tren blindat. Trupele din linia I
și linia II -a erau repartizate în diferite localități: la Carei 16000 de soldați, la Oradea 6000 de
soldați, lângă Gyula și Bekescsaba 25000 de soldați și încă 2000 de soldați la Szolnok.
Pregătirea lor militară era superficială dar ave au un moral ridicat.
Acestor trupe Armata Regală Română le putea opune 61078 de soldați grupați în 6
divizii de infanterie( diviziile 6, 7, 1 și 2 vânători ;16 și 18 formate din ardeleni), o divizie de
cavalerie, o brigadă de roșiori, 6 baterii de munte, u n divizion de autotunuri și un tren blindat.
Spațiul aerian era apărat de 3 escadrile de aviație. Așadar 69 de batalioane, 32 de escadroane
și 176 de guri de foc. Deși inferior numeric, soldații români erau superiori din punct de
vedere al ins trucției și al organizării. În urma atacurilor de la sfârșitul lunii martie și a
evenimentelor internaționale Marele Cartier General a elaborat un plan pe care la 10 aprilie îl
transmite ca și ordin de operații Comandamentului Trupelor din Transilvania , în care era
ordonată ofensiva peste Carpați dacă atacurile maghiare continuă.
”În noaptea de 15 spre 16 aprilie, inamicul, în urma unei pregătiri de artilerie , a atacat
posturile noastre de trecere la N – V de Nagy Siko rlo, din sectorul Brigăzii a 3 – a roșiori, pe
valea S omeșului…..”. Astfel , la 16 aprilie 1919 , la ora 3:15 , Armata R omână a î ncepu t
ofensiva generală în fața care ia forțele ungare au fost silite să se retragă cu mari pierderi, în
dezordine , către vest , chiar dacă era u avantajate de pozițiile de apă rare amenajate genistic
aproape de Ciucea , lângă Criștior și Vașcău pe De alul Mare. Ofensiva pornită de Armata
Română a fost minuțios pregătită și de aceea a fost un succes, reușind să -i pună în dificultate
pe conducătorii maghiari. Cu toate lucrările g enistic e bine orientate și realizate armata

30
bolșevică maghiară a fost forțată să se retragă , astfel că până pe 18 aprilie prima parte a
acțiunii ofensive românești era încheiată. Frontul ungar a fost spart și împins dincolo de linia
Munților Apuseni, datorită pro fesionalismului militarilor români recunoscut și de către ofițerii
maghiari, care au mai remarcat tenacitatea, iscusința, energia aparte și bravura soldaților și
ofițerilor recrutați inclusiv dintre ardeleni.
Luptele cele mai înverșunate au avut loc pe De alul Mare unde un batalion de cadeți de
la Școala Militară de la Orad ea, conduși de căpitanul Titl Rudolf , a reușit să țină pe loc
puternicul detașament de sub comanda colonelului Rasoviceanu24. Acești cadeți sprijiniți de
două obuziere de 100 mm și 16 mitr aliere au oprit pentru câteva ore înaintarea românilor și
nu au cedat decât atunci când au realizat că nu mai pot rezista. Abia atunci s -au retras către
Criștior , unde , mai târziu , comandantul lor a fost capturat. Chiar dacă prima linie a frontului
bolșevic a fost străpunsă mai existau două linii succesive de apărare, prima la Beiuș, iar a
doua la Oradea unde funcționa și un puternic centru de recrutare. După luptele de pe Dealul
Negru trupele maghiare au opus o rezistență puternică în zona satelor Negru și Tărcaia fiind
sprijiniți cu toate forțele de populația maghiară majoritară în cele două sate. Trupele române
au fost întâmpinate cu un foc violent chiar dacă au arborat steagul al b, fii nd necesare atacuri
de noapte pentru a putea zdrobi rezistența maghiarilor grupați în cele două sate. Înaintarea
trupelor române este favorizată și de divergențele politice dintre conducerea de la Budapesta
și ofițerii de pe front care , în marea lor majoritate , erau antibolșevici. Înaintarea trupelor
române, aparținând Diviziei 6 infanterie din Grupul Nord comandat de generalul Traian
Moșoiu , acționa pe trei direcții: Cărpinet – Vașcău – Beiuș – Oradea; Șuncuiuș – Vadu Crișului –
Aleșd – Tileagd – Oradea ; Avram Iancu – Ciumeghiu – Salonta – Cefa – Nojorid – Oradea
Armata R omână a facut un marș forțat de la B eiuș până la Tinca și la Salonta de unde
trupele maghiare s -au retras în noaptea zilei de 19 aprilie 1919. Până la 22 aprilie întregul
comitat Bihor era scăpat de amenințarea bolșevică și ajunge sub administrarea Regatului
Român. În zona Salonta primele localități eliberate au fost Cefa și Inand la 18 aprilie 1919 ,
când un pluton de infanterie comandat de sublocotenentul I. Berceanu a intrat în aceste sate.
Conf orm mărturiei lui Gh. Petca pop ulația a ieșit în întâmpinarea Armatei R omâne cu un
entuziasm de nedescris. La 20 aprilie, de Sfintele Paști , trupele române eliberau localitățile
Gepiu și Talpoș. La Gepiu, 200 de oameni conduși d e preoții Teodor Rocsin și Simion
Toduța au venit de la Bicaciu pentru un Te – Deum în cinstea trupelor române. A doua zi , la
21 aprilie 1919 , a venit rândul satelor Mădăras și Tămașda să fie eliberate în urma treceri

24 Ioan Țepelea, op.cit. Editura Cogito, Oradea 2000, p. 42

31
Regimentului X Vânători , a unei baterii de artilerie de câmp și a unei companii de mitraliere
comandate de colonelul Dimitriu. Teodor Neș povestește entuziasmul sătenilor din Mădăras,
care la vestea sosirii trupelor române au lăsat plugurile în brazdă, au desprins caii pentru a ieși
mai repede în întâmpinarea soldaților români. Gurbediu, Tinca, Homorog și Tulca au fost
eliberate la 22 aprilie 1919. Primul soldat al Armatei R omâne ajuns la Tinca a fost ofițerul
aviator Marinescu aflat la bordul unui aeroplan. După aterizare fiind înfometat ofițerul a fost
condus la restaurantul Crișana , unde la ieșire a fost așteptat de mai mulți săteni români și
maghiari. Preotul Hașaș a tradus infor mațiile primite maghi arilor care astfel au aflat de
iminenta sosire a trupelor române25. După sosir ea armatei eliberatoare localnicii au informat
ofițerii despre d ispunerea trupelor bolșevice lângă Salonta. Detașamentul Rasoviceanu a
continuat marșul către Gurbediu după ce lăsase la Tinca un detașament pentru asigurarea
liniștii publice. La intrarea în sat a fost întâmpinat de preotul Nicolae Costa însoțit de săteni
români și maghiari cu steagul național românesc. S -a dovedit încă odată omenia românească
atunci când colonelul Rasoviceanu l -a întrebat pe parohul Nicolae Costa dacă există probleme
între ro mâni și maghiari , preotul răspunzând negativ deși cu câteva zile înainte fusese
avertiz at că el alături de 25 de români erau pe o listă neagră a persoanelor care urmau să fie
executați. Lista fusese alcătuită de către conducătorul bolșevic Szeplaki împreun ă cu familia
Szisz . Pe ea figurau preotul, notarul , dar și preotul catolic Kapis Joszef. Cei care au întocmit
lista fugiseră la Budapesta astfel că buna înțelegere era restabilită. Că tre seară o parte a
Batalionul IX Vânători din Regimentu l Horea au intrat în Tulca dinspre Tinca. Trupele
române au fost întâmpinate cu aclamații, cu dăngăt de clopote de către populația locală în
frunte cu preotul Nestor Porumb, capelanul Dimitrie Popa, învăț ătorii Gheorghe Filip și Sav
Panea, primarul Ioan Roman, notarul Dimitrie Abrudan , dar și alți intelectuali26. După
inform ațiile primite de la locuitori Armata R omână a instalat o baterie de artilerie în hotarul
satului, la locul numit Doasca, de unde a tras asupra Salontei trei salve de tun conform unor
surse, doar două conform altor surse. Una dintre aceste lovituri a atins Judecătoria Salonta
distrugând carcera unde fusese închis preotul din Tulca, Nestor Porumb, iar cealaltă lovise
casa unor evrei care au fost uciși. Aceste atacuri asupra Salontei nu au fost simple
demonstrații de forță deoarece existau info rmații conform cărora în oraș se pregătea o
rezistență pu ternică din partea bolșevicilor , fapt amintit și de Teodor Neș. La intrarea în oraș
trupele române au fost întâmpinate de o delegație formată din primar ul Nag y Jozsef și
avocatul Gall Paul ca și translator. Comandantul unităților românești, colonelul Rasoviceanu ,

25 Stelian Vasilescu, op.cit. Editura Galant Oradea 1994, p . 125
26 Ibidem, p. 126

32
a fost asigurat de faptul că intenț iile locuitorilor sunt pașnice n efiind semnalate ciocniri între
trupe și populația locală. Poate ar fi ex istat moti ve de îngrjorare dacă sătenii din Mădăras nu
ar fi fost opriți la bariera orașului. Au existat mai mulți locuitori ma ghiari care au cerut
protecție Armatei R omâne împotriva compatri oților bolșevici , printre ei fiind și contele Tisza
Kalman , fratele fostului prim – ministru , care a fost, poate, cel mai înverșunat oponent al
ruperi Transilvaniei de Ungaria. Înaintarea armatei a continuat și în zilele următoare către
Bekescsaba.
Oradea, care din punct de vedere strategic avea rol ul de ” cheie a Ardealulu i” legată
strâns de Istvan Tisza , care , deși mort, avea aici susținători put ernici ai ideilor sale.
Conducător ul Ungariei bolșevice, Bela Kun, fusese ziarist la Oradea și tot aici staționa
comandantul secuilor colonelul Kratochwill , împreună cu unitatea lu i Verboczy27. Încă de la
17 aprilie apropierea frontului era vizibilă prin articolele de presă care semnalau luptel e
puternice de la Ciucea și sosirea trenurilor cu răniți în gara Velența. La 18 aprilie presa anunța
că toate automobilele și căruțele din Ora dea vor fi rechiziționate pentru ca cei din conducerea
bolșevică să poată părăsi orașul. Trupele române înaintau pe două coloane pe ambele părți ale
Crișului Repede spre Oradea , care trecea cu adevărat prin Săptămâna Patimilor. La nivelul
populației dispăr use antagonismul vechi de sute de ani dintre români și unguri, dar la nivelul
conduceri i se făceau planuri de răzbunari sângeroase împotriva liderilor românilor . Aceștia
au scăpat prin op oziția căpitanului de poliție Janossy Gyula și a lui Katz Bela. Dup ă zile de
tensiune deznodământul a venit în ziua de 20 aprilie 1919 la orele 11:00 – 11:30 când apare
dinspre Calea Clujului prima patrulă a Armatei R omâne, comandată de locotenentul
Teodorescu. La scurt timp generalul Moșoiu și suita sa sunt în tâmpinați de primarul orașului
Rimler Karoly, de notarul principal Lukacs Odon și de viceprimarul Thuri Laszlo, de la care
generalul român preia oficial conducerea Oradiei. Trupele armatei bolșevice maghiare plecate
din Debrecen nu au reușit să ajungă la Oradea deoare ce liniile căilor ferate au fost sabotate de
către maghiarii antibolșevici.
Odată atinse limitele teritoriale revendicate de români, exista speranța din partea
bolșevicilor de la Budapesta că înaintarea Armatei R omâne se va opri. Armata a continuat
însă înaintarea nelăsând posibilitatea trupelor bolșevice să se regrupeze, să -și organizeze
apărarea. Înaintarea până la Tisa era o necesitate strategică pentru Armata R omână aflată în
plină câmpie fără a avea sprijinul unui obsacol natural. Forțele maghiare se rios dezorganizate ,
suferind pierderi grele , s- au regrupat la nord de Debrecen și la sud de Bekescsaba înc ercând

27 Roman R. Ciorogariu, op.cit. Fundația culturală Ce le trei Crișuri, Oradea 1994 , p . 23

33
să se organizeze și întărească. Trupele retrase de la Oradea și Debrecen au fost sprijinite de
Divizia 4 Garda roșie sosită de la vest de Tisa și au reușit să oprească Detașamentul mixt
român condus de generalul Sachelarie până la 26 aprilie când s -au retras. Prima parte a
ofensivei române s -a încheiat la 1 mai 1919 odată cu ocuparea primelor mari localități de pe
tertoriul maghiar: Nyregyhaza, Debrecen și Bekescsaba, ocupând malul stâng al Tisei.
În această primă faze a războiului, Bela Kun s -a grăbit să recunoască toate pretențiile
teritoriale ale vecinilor Ungariei, dar imediat ce bolșevicii ruși au atacat trupele române pe
Nistru a început să se pregătească de noi atacuri. În fața acestei noi situații comandamentul
trupelor române de pe Tisa a organizat un dispozitiv de apărare împărțit în trei sectoare: la
nord spre gurile Mureșului era D etașamentul Olt eanu, la sud de Someș se găsea D ivizia a16-
a,dincolo de ea se găsea D ivizia 18. La est de Tisa zona a fost organizată , fiind desemnat un
guvernator în persoana generalului Traian Moșoiu. În legătură cu continuarea operațiilor
militare părerile specialiștilor și politicienilor erau împărțite între cei care susțineau o
puternică ofensivă până la Budapesta și cei care doreau o intervenție comună a Aliaților în
Ungaria și întărirea trupelor ce se opuneau Rusiei bolșevice. Intențiile ”pacifiste” ale
guvernului bolșevic au fost observate de către t oate statele europ ene care au sesizat că aceste a
nu erau decât manevre care să ofere timp rușilor să atace pe Nistru și maghiarilor să se
organizeze. Armata Roșie maghiară a fost reorganizată în secret prin completarea u nităților și
subunităților și prin înființarea de noi unități. Conducătorii armatei maghiare au făcut planuri
pentru o acțiune ofensivă împotriva Cehoslovaciei , după care pregăteau o mare
contra ofensivă împotriva României. Din informațiile strânse de către Armata R omână se
putea observa că a rmata roșie maghiară se pregătea de atac. Astfel , la sud de Miskolcz erau
concentrați 40000 de soldați din Garda roșie maghiară cu multă artilerie, la Eger erau
concentrate al te trupe bine echipate dar lipsite de disciplină, menținută doar prin teroare . Un
alt aspect extrem de interesant este că aceste trupe se aprovizionau pri n rechiziții
nemulțumind populația locală . La sfârșitul lunii mai a î nceput ofensiva Armatei R oșii
maghiare pe direcția N – E împotriva Cehoslovaciei. Ea avea ca scop ocuparea Ucrainei
Subcarpatice și a Slovaciei și separarea unităților militare române de cele cehoslovace.
Acțiunea bolșevică a avut succes, Ungari a reușind să ocupe o parte din Slovacia unde a fost
proclamată imediat Republica Sovietică Slovacia , sporind astfel moralul l iderilor bolșevici de
la Budapesta , dând încredere guvernului maghiar pentru pregătirea acțiunilor militare
împotriva României.
Aceste acțiuni au reușit să – i îngrij oreze pe Aliați care au anunțat oficial granițele
statelor Europei Centrale stabilite în se cret încă din luna martie, condiționând aceste granițe

34
de retragerea u ngurilor de pe teritoriile ocupate în N – V. Reacțiile celor implicați au fost
diferite. Românii avertizau că retragerea trupelor de pe linia Tisei ar fi o mare eroare
strategică și tacti că deoarece oferă posibilitat ea statului bolșevic maghiar să își continuie
existența și s ă se întărească amenințând siguranța vecinilor. Bolșevicii maghiari au continuat
să „asigure prin declarații pacifiste că intențiile lor sunt curate”. Dar surpriza nu a întârziat
prea mult deoarece deși trupele maghiare s -au retras din Slovacia ele au întărit imediat zonele
apropiate de râul Tis a pregătind ofensiva împotriva Armatei R omâne. Sc opul lui Kun Bela
era acela de a câs tiga timp, sperând că forțele aliate , numă rând 174000 de oameni , să se
confrunte cu alte probleme și astfel guvernul său să poată lovi decisiv România. Au existat și
demersuri ale oamenil or politici maghiari antibolșevici care au întreprins acțiuni opuse
regimului bolșevic de la Budapesta. Fostul prim – ministru ș i ministru de Externe Andrassy
Gyula dorea o înțelegere cu Român ia; un alt fost ministru Vaszony Vilmos considera că
singura putere să doboare bolșevismul m aghiar era România și solicita sprijinul Armatei
Române. Armata R omână s i statul rom ân erau puși în situația să își apere propriile interese
dar în același timp să apere și interesele a liaților occidentali. La aceea dată Armata Roșie
Maghiară avea 100 de batalioane de infanterie, 10 escadroane de cavalerie, 300 de mitraliere,
60 de bateri i artilerie și 9 trenuri blindate . Aceste trupe conduse de Stromfeld Aurel nu mai
erau aceleași din p rimăvara lui 1919, fiind conduse de ofițeri de carieră care au întărit
disciplina militară. Ofensiva maghiară a început la 19 – 20 iulie, reușind să stabile ască unele
capete de pod peste Tisa și să le consolideze. În ofensiva lansată împotriva românilor au fost
angajate în primă fază 3 divizii și 3 brigăzi independente.
Acestor forțe Marele Cartier General Român le opunea 92 de batalioane de infanterie,
58 de escadroane de cavalerie, 80 de baterii de artilerie și 2 trenuri blindate. Ofensiva
maghiară s -a desfășurat pe trei direcții majore: la N în regiunea Tokay, în centr u regiunea
Szolnok și Cegled, la sud în zona Szeged. Planul prevedea trecerea simultană a Tisei și
înaintarea energică pentru ocuparea rapidă a aliniamentului Satu Mare – Oradea – Salonta –
Arad. În prima fază ofensiva a avut succes în Nord și în centru unde erau și cele mai
importante forțe ale armatei maghiare, care au înaintat aproape 70 de kilometri la est de Tisa.
Imediat propaganda maghiară a anunțat în toată Europa succesele armatelor sale fără să
realizeze că de fapt trupele sale căzuseră într-o capcan ă subestimând adversarul. Direcția
principală pe care atacaseră bolșevicii maghiari era apărată de o perdea subțire de trupe , dar
dispozitivul românesc era așezat în adâncime. La 24 iulie 1919 armatele române conduse de
generalii Moșoiu, Lecca și Rusescu a u trecut la contr aofensivă după planul avizat de șeful
Secției Operații din Marele Cartier General, locotenent – colonelul Ion Antonescu. În

35
următoarele șase zile atacul maghiar a fost oprit, respins și trei divizii române au trecut Tisa
dezvoltând atacul s pre Budapesta. La operațiunile de trecere a Tisei, timp de trei zile, din 30
iulie până la 1 august , au asistat Regele Ferdinand, Regina Maria și prim ministrul I.I.C.
Brătianu , însoțiți de generalul Prezan. Situația disperată de pe front l – a determinat p e Bela
Kun să ceară ajutor urgent de la Moscova pe care însă nu l -a primit deoarece și Le nin se
confrunta cu probleme militare grave.
În fața acțiunilor rapide ale forțelor armate românești mai multe mari unități ale
armatei roșii maghiare s -au retras de p e front refuzând să lupte, abandonând material de luptă,
soldații dezertând în masă. Consecințele politice ale dezastrului militar nu au întârziat să
apară când cabinetul Garbay – Kun a demisionat, cedând conducerea u nui guvern condus de
Peidl Gyula . Imedia t după aceea o parte a conducătorilor bolșevici( Kun Bela, Landler Jeno,
Vago Bela, Pogany Jozsef ) au păr ăsit Budapesta. La 3 a ugust generalul de brigadă Rusescu
intra în Budapesta în fruntea a 400 de călăreți cu două tunuri și 12 mitralier e fiind urmat a
doua zi de grosul trupelor române28. Începea astfel o perioadă de ocupație de către Armata
Română a Budapestei și a unei părți din Ungaria până la 14 noiembrie 1919 când trupele
române vor părăsi C apitala maghiară. Liniștea publică va fi asigurată de trupele Antantei și de
o forță de 2000 de o ameni conduși de amiralul Horthy Miklos . Până la sfârșitul lui martie
1920 toate trupele române au părăsit Ungaria.

28 Ioan Țepelea op.cit. Editura Cogito, Oradea 2000, p. 79. Vezi detalii despre Campani a Armatei Române în
Transilvania și Ungaria la: Gheorghe Brătianu, Acțiunea politică și militară a României în 1919 în lumina
corespondenței diplomatice a lui Ion I.C. Brătianu, Ed. Cartea Românească, București, 1939; Dumitru Preda,
Vasile Alexandrescu, Co stică Prodan, În apărarea României mari. Campania armatei române din 1918 – 1919 ,
Ed. Enciclopedică, București, 1994; Ioan Țepelea, 1919 – O campanie pentru liniștea Europei , Ed. Dacia, Cluj
Napoca 1995.

36
CAPITOLUL I II
SALONTA ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

III.I. Instaurarea administrației române ști
Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România în 1918 , după
ce anterior, în același an, se uniseră Basarabia și Bucovina , este parte a unui mare proces
european de transformare a vechiului continent, petrecu t la finele primului război mondial.
Prin acest proces, harta politică a Europei Centrale și Răsăritene s -a modificat substanțial în
funcție de mai mulți factori, dintre care cel național a fost decisiv.
Noile probleme ridicate de trasarea granițelor, în c uprinsul cărora rămânea un anumit
procent al unor minorități, a făcut ca integrarea Transilvaniei să fie lentă, mulți maghiari fiind
reticenți față de acest proces. Această atitudine era alimentată și de Ungaria vecină, stat care a
urmărit în toată perioad a interbelică revizuirea frontierelor și r ecuperarea Transilvaniei. La 4
iunie 1920 s -a semnat în palatul Marele Trianon de la Versailles, Tratatul dintre Aliați și
Ungaria care cuprindea 14 părți și 364 de articole. Tratatul a fost ratificat de Parlamentu l
bicameral al României în luna august 1920 și de Parlamentul Ungariei în luna noiembrie
1920. Prin ratificarea și semnarea tratatului era recunoscută România Mare : 295.049 kilometri
pătrați și o populație de 15541000 conform recensământului din 1930. Toat e teritoriile unite
cu România la finalul anului 1918 au fost integrate administrativ în noul stat, în mod
progresiv, la început vechile structuri administrative fiind menținute. Este și cazul
Transilvaniei unde administrația funcționa bazată pe vechea leg islație maghiară de la 1886.
Treptat, Consiliul Dirigent de la Sibiu a luat decizii care au adus organizarea provinciei mai
aproape de structurile aprobate de către administrația de stat a Regatului Român. Necesitatea
unificării administrative a României e ra subliniată atât de către specialiști dar și de către
politicieni care subliniau că Marea U nire trebuia realizată și din punct de vedere legislativ și
administrativ pentru a asigura unitatea politică și spirituală a noului stat. Momentul decisiv al
acest or realizări, a întregului proces care a încununat unificarea , a fost Constituția din 1923.
Din punct de vedere administrativ, în 1918, Transilvania era organizată în
conformitate cu Legea maghiară XXII din 1886. Co nform acestei legi, provincia era împărți tă
în districte, municipii și orașe după cum urmează: 22 de districte( 15 în Ardeal, 4 în Crișana,
2 în Banat și unul în Maramureș). În același timp existau, în Transilvania, 6 orașe municipii:
Arad, Cluj, Satu Mare, Oradea, Târgu Mureș și Timișoara. Dist rictele erau conduse de
prefecți și subprefecți, notari principali, judecători, notabilități locale și funcționari. Prefectul

37
era reprezentantul puterii centrale la nivel local, numit politic, plătit de către stat. Între
atribuțiile sale cădea și verificar ea tuturor instituțiilor publice indiferent dacă acestea
aparțineau statului sau administrației locale. Districtul era împărțit în cercuri, asemănătoare cu
cele din Regatul României , conduse de un funcționar ales pe o perioadă de șase ani.
Organizarea administrativă a Transilvaniei a fost păstrată o perioadă și după unirea provinciei
cu România. Conducerea aparținea Marelui Sfat Național Român, un veritabil Parlament
provincial, care administra ad – interim teritoriul. Integrarea administrativă a Transilvaniei , ca
și a celorlalte provincii unite cu România, a fost realizată prin extinderea sferelor de
competență ale guvernului de la Bucur ești în aceste teritorii și prin acceptarea unor organisme
regionale de către sferele puterii centrale. Prin Decretul nr 1 din 24.01. 1919 Marele Sfat
Național extindea aplicarea legii XXII cu toate ordinele și statutele sale cu anumite excepții.
Districtele și municipiile vor fi conduse de un prefect ca re va prelua î ndatoririle prefectului
maghiar; limba română devenea limbă oficială. Următoarea decizie a aceluiași for era ac eea
de a reorganiza administrativ Transilvania din punct de vedere al împărțirii teritoriale, această
provincie urmând a fi divizat ă în 23 de județe. Prin următoarele decrete au fost stabilite
orașele ridicate la rang de municipiu , iar din februarie 1919 terminologia maghiară era
înlocuită de cea română. Prin noile măsuri distr ictul devine județ, cercul devine plasă , se
înființează co nsiliul orășenesc , iar notarul devine secretar. Alte decizii adoptate de guvernul
de la București în ceea ce privește Transilvania, pentru a întări integrarea administrativă a
acesteia au fost: Decretul lege 3621/26.08.1919 care făcea recomandări pentru or ganizarea
alegerilor din Transilvania pentru Camera Deputaților și pentru Senat, Decretul lege 3911 cu
privire la reforma agrară în Transilvania, Decretul lege 4090 prin care Universitatea maghiară
din Cluj era transformată în Universitate română, Decr etul lege 4709 care extindea
prevederile monopolului de stat asupra Transilvaniei. Astfel procesul de integrare a fost
complex, de durată , democratic dacă avem în vedere folosirea limbilor română și maghiară în
administrație, organizarea alegerilor bazate pe v otul universal și nu cenzitar ca și în vechiul
regim.
Bihorul, ca și județ al noului stat , avea o suprafață de 7467 kilometri pătrați, cu tr ei
orașe și 416 sate. Intrarea Armatei R omâne în orașele din vestul României a permis românilor
preluarea efectivă a conducerii vieții publice în urma unui proces coordonat de Aurel Lazăr.
Primul prefect al județului Bihor, în cadrul României Mari , a fost numit Coriolan Pop ,
avându -l ca subprefect pe Aloisiu Nistor. L a Oradea funcționarii din oraș și cei de la
Prefectu ră au depus ”in corpore” jurământul de fidelitate față de statul român.

38
La Salonta, detașamentul Rasoviceanu a părăsit orașul după 24 de ore stârnind
îngrijorare în rândul locuitorilor români din Salonta și din satele din jur. În următoarele zile în
Salonta a ajuns R egimentul Horea condus de colonelul Gheorghe Popa29. Pentru a se întări
garnizoana , dar și din motive politice , la Salonta a fost instalat Centrul de Recrutare Bihor.
Comandant al acestui Centr u era colonelul Fleșaru, înainte ofițer al armatei austro – ungare ,
fiind originar de lângă Sighișoara. Unii ofiț eri trimiși în Transilvania, inclusiv în Salonta , nu
erau un exemplu pozitv, fiind unul din motivele reticenței băștinașilor față de București, cum
a fost și căpitanul Govulea. Au existat și exemple pozitive, ofițeri români care prin calitățile
lor au reușit să se impună în elita orașului cum au fost locotenentul Ioan Corbuț și Nicolae
Cooș. Următorul comandant al Centrului a fost maiorul Dervescu. Pentru a sprijini
instaurarea administrației r omânești, în Salonta au fost încartiru ite mai multe trupe la început
la localnici . Din anul 1921, unitățile au fost mutate în clădirile hergheliei locale , renovate pe
cheltuiala orașului. Paza și ordinea din oraș erau asigurate de către subunități ale Comp aniei
de jandarmi ai județul ui Bihor.
Personalitatea română care a contribuit la instaurarea administrației române în Salonta
a fost Aurel Lazăr în calitatea sa de șef al Justiției din cadrul Consiliului Dirigent , care l -a
însărcinat cu conducerea vieții p ublice din Oradea și Bihor. Ca urmare a acestei sarcini, Aurel
Lazăr s -a deplasat la 14 mai 1919 în Salonta pentru a lua jurământul de fidelitate al
funcționarilor publici. Ca și în cazul trupelor române , a fost în tâmpinat de primarul Gall Paul,
de prim pr etorul Toth Istvan și preșe dintele Tribunalului Nagy Jozsef . Aceștia l -au condus la
Primărie unde în prezența funcționarilor și a delegaților asociațiilor profesionale salontane a
rostit un discurs în care sublinia principiile democratice pe care statul ro mân înțelegea să le
pună la baza statului național unitar al României Mari. A mintea în a celași timp rolul hotărâtor
al Armatei R omâne în înlăturarea pericolului bolșevic . Nu a fost uitată nici situația financiară
sau socială dezastruoasă lăsată în urmă de război cu mulți invalizi, văduve și orfani care
trebuiau ajutați. Minoritatea maghiar ă a fost încurajată de ministrul Consiliului Dirigent în
folosirea limbii maghiare în administrație și justiție, fiind asigurată de egalitatea în drepturi cu
celelalte etnii conlocuitoare. Prin glasul lui Molnar Gyorgy, președinte al Societății
Agrarienilor, Aurel Lazăr era asigurat că cetățenii salontani de etnie maghiară” speră într -un
viitor mai bun și își oferă puterea de muncă noii ordini”. La cererea celor prezenți A urel
Lazăr l -a confirmat pe Gall Paul ca primar al Salontei deoarece acesta făcuse dovada unei

29 Teodor Neș, op.cit. Oradea 1979 p. 129

39
bune gospodăriri a orașului. A urmat depunerea jurământului de fidelitate față de statul român
citit în limba română și în limba maghiară.
În luna noiembrie 1919 , la inițiativa primarului, Consiliul comunal decide schimbarea
numelui orașului din Nagy – Szalonta în Salonta. Problemele noii administrații erau multiple:
sărăcia, specula, terenurile unor țărani sau moșieri erau tăiate în două de noua graniță și al tele.
Pentru a combate fenomenul sărăc iei a fost înființată o Comisie de aprovizionare comunală
care avea ca atribuție asigurarea hranei populației, apr ovizionarea cu alimente și alte produse
strict necesare . La nivelul județului exista o Comisie județeană pentru ex aminarea prețurilor
în care Salonta era reprezentată prin avocatul Moise Coș30. În ceea ce privește schimbările
exterioare ale unor instituții ele erau necesare pentru a fi în conformitate cu interesele
naționale ale statului român, nefiind o mani festare exagerată a sentimentului național așa cum
afirmă atunci și acum reprezentanții istoriografiei maghiare. Astfel , din sala festivă a
Primăriei au fost îndepărtate simboluri care reprezentau eroi naționali ai maghiarilor legați de
Salonta: tablourile lui Ștefan Bocskai și Arany Janos. Conform unor informații portretul lui
Arany a revenit la loc de cinste între anii 1929 – 1933 când primar al Salontei era Aurel Suciu.
Un alt simbol al orașului a fost înlăturat la 8 august 1920 odată cu înlăturarea stat uii lui Lajos
Kossuth din Piața Centrală( Piac – ter), când a fost doborâtă de pe soclu de autori necunoscuți
și nu de către autoritățile statului. Administrația a luat măsuri ca aceasta să fie transportată la
Muzeul Memorial Arany Janos. Piața din centrul orașului numită înainte Toldi Miklos a
devenit , din 1919, Piața Unirii , iar principalele străzi și – au schimbat numele. Din 1920
coroanele austriece au fost preschimbate în lei românești, la Salonta administrația a stabilit
intrarea în vigoare a noilor monede la 7 septembrie 1920. Scăderea numărului de locuitori a
fost o altă problemă a administrației or așului. Cauzele scăderii au fost: victime ale războiului,
ale bolilor, lipsurilor dar și datorită plecării unor cetățeni de etnie maghiară în Ungaria, din
diverse motive. Majoritatea celor plecați erau intelectuali, proprietari de pământ sau patroni
care făcuseră politică maghiară bolșevică sau sprijiniseră efectiv eforturile maghiare de
păstrare a vechilor granițe. Mai plecau și cei pe care propaganda maghiară reușea să -i atragă
zugrăvindu – le în culori atrăgătoare viața în Ungaria. Mulți dintre cei pleca ți au r egretat
curând naivitatea dovedită , deoarece condițiile de viață erau foa rte grele în Patria Mamă.
Printre ei graficianul Major Henrik , membri ai familiei lui Zilahy Lajos, dramaturgul
salontan, care povestește cum mătușa sa” tanti Klara, văduva de război, a locuit un an și

30 Lucia Cornea, op.cit. Editura Muzeului Țării Crișurilor, Oradea 2005, p. 14

40
jumătate într -un vagon din Gara de Nord” din Budapesta31. Print re cei plecați se număra și
Rehak Pal, care peste un timp ajunge deputat cehoslovac, Tatar Balasz arestat a fost
transportat la Sarkad.
Unificarea administrativă, inte grarea Bihorului, a Salontei , nu a fost înfăptuită chiar
din 1919. Abia din anul 1926 unificarea administrativă era realizată în totalitate . Printr- o lege
din 14 iunie 1925 Salonta devine comună urbană, fiind administrată de un Consiliu Comunal
format din consilieri aleși și consilieri de drept, de primar și de ajutor de primar care dețineau
puterea executivă. Numărul consilierilor aleși era de 18 membri , la care se adăugau ca
membrii de drept cei ce care făceau parte din conducerea serviciilor publice sau
întreprinderilor locale, ca și tehnocrați.
Așa cum se vede și din capitolul anterior, instaurarea și consolidarea administrației
române în Salonta s -a făcut în condițiile dificile de la sfârșitul P rimului Război Mondial ,
amplificate de războiul româno – maghiar din 1919. Problemele oamenilor din Salonta și din
împrejurimi erau grave și se cereau rezolvate de către noua administrație.
Una dintre promisiunile guvernului român încă din timpul primului r ăzboi mondial a
fost împropritărirea cu pământ a țăranilor prin reforma agrară. Punerea în practică a acest ei
promisiuni a fost complicată la Salonta și de trasarea noilor granițe. La 5 septembrie 1922
Primăria Salonta primea hotărârea definitivă a Comisie i Internaționale de Stabilire a
Frontierei cu privire la porțiunea de graniță din dreptul orașului situată la 10 – 12 km distanță,
de la Mărțihaz până la Ant. Prin adoptarea acestei hotărâri aproximativ 4000 de holde din
proprietatea orașului rămâneau în Un garia. O lună mai târziu în Consiliul Comunal al orașului
s-a adoptat un document – memorandum prin care Salonta cerea o suprafață de 3429 de holde
cadastrale, din cele mai productive proprietăți ale oraș ului. Acest fapt era declarat de primarul
Molnar Miha ly și de notarul – șef al orașului Dumitru Abrudan în discuția cu reprezentantul
englez al Comisiei. Tot atunci, se arăta în document că țăranii locali vor fi afectați de faptul
că fermele lor se aflau pe teritoriul român, în timp ce pământurile se aflau p e teritoriul statului
maghiar. Situația afecta activitatea celor care desfășurau schimburi de mărfuri sau erau mici
producători, adică a majorității covârșitoare a populației din zonă. Problema a fost rezolvată
prin eliberarea unor permise ce dovedeau dubl a proprietate și permiteau accesul pe ambele
părți ale frontierei pe drumul Șarcadului și pe drumul Ghestului în timpul muncilor sezoniere.
În ceea ce privea orașul, edilii acestuia au făcut numeroase demersuri pentru a recupera
pagubele pricinuite de pier derea Pustei Orosi, care era cea mai productivă din punct de vedere

31 Danielisz Endre, Personalități de seamă din Salonta , Editura Prolog 2011, p . 61

41
agricol. A fost intentat un proces pentru obținerea de despăgubiri, la Tribunalul de Arbitraj de
la Paris, care a dat câștig de cauză Primăriei Salonta și stabilea o despăgubire de 4000000 0 de
lei pe care statul maghiar trebuia să le plătească orașului. Deși sentința era favorabilă, punerea
ei în executare a fost amânată ad calendas graecas de diferitele înțelegeri dintre statul român
și cel maghiar.
Un alt punct pe agenda administrației l ocale a fost împroprietărirea funcțio narilor,
ofițerilor de poliție și de armată veniți la Salonta. Mai era problema împroprietăririi celor 62
de familii de țărani din zona Beiușului colonizați aici în urma adoptării reformei agrare.
Rezolvarea a venit de la Comisia Bihoreană de Împărțire a Pământului care a făcut apel la
marii proprietari de pământ din zonă: episcopul Szecheny Miklos și moșierul Strenthal
Arthur32. Acceptul acestora de a ceda teren arabil potrivit legii de reformă agrară a însemnat
că 68000 de holde de pământ intră în proprietatea Primăriei Salonta pentru a fi distribuite
țăranilor. Fiecare familie de țărani fără pământ a primit 7 holde de teren arabil distribuite
astfel: 550 de familii la Salonta, 700 la Tulca, 400 la Ciumeghiu. Cele 62 de familii de
coloniști au primit 620 de iugăre de teren agricol și 29 de iugăre pentru a construi case. Restul
terenului agricol rămas a fost repartizat țăranilor din satele din jurul Salontei: Mădăras,
Homorog și Mărțihaz. În 1924 conducerea orașului a mai cumpărat de la Episcopia Romano –
Catolică de Oradea, pusta Barmod cu 500.000 de lei. Toate terenurile au fost parcelate, mai
ales fostele pășuni, pe care s -au creat locuri de case formând astfel noi cartiere: Gacso, Calea
Tincii, Calea Aradului. Cartierul Colonie a fost creat în zona străzii Șarcadului pe Pusta
Peterhaza. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că țăranii, funcționarii, ofițerii ajunși la
Salonta au fost împroprietăriți doar după ce s -a făcut împroprietărirea localnicilor, în marea
lor major itate etnici maghiari.
Un alt aspect al vieții administrative salontane este cel reprezentat de problemele de
adaptare a funcționarilor maghiari la cerințele noului stat, la acceptarea și învățarea limbii
române, a noii lor situații. Și astăzi istoricii maghiari susțin ca punctele 1, 2 și 4 al e
Hotărârilor de la Alba Iulia nu au fost respectate deoarece în luna iunie 1920 guvernul de la
București a cerut depunerea jurământului de credință funcționarilor cu obligativitatea
susținerii unui examen de limbă r omână în cel mult un an. Ceea ce uită să amintească
partizanii acestor idei este că primul jurământ a fost față de autoritățile Consili ului Dirigent
de la Sibiu, iar al doilea jurământ vine după 4 Iunie 1920, adică după semnarea Tratatului de
la Trianon. S e susține de către aceiași istorici că această condiționare a determinat grupuri

32 Idem , Salonta în secolul XX , Editura Prolog Salonta, 2009, p. 50

42
mari de maghiari să se repatrieze în Ungaria. Presa locală îi informa pe c ei ce doreau să plece
condițiile grele de trai din vagoanele – locuință garate în gările din Budapes ta sau
Nyiregyhaza. Statul maghiar a folosit toate mijloacele, de la propagandă până la amenințări,
reușind să determine mai mulți funcționari să părăsească Salonta împreună cu familiile lor. În
felul acesta Budapesta spera să provoace în Transilvania o cr iză în administrația locală, știut
fiind faptul că românii ardeleni nu aveau suficienți specialiști care să asigure buna funcționare
a aparatului administrativ. Situația se datora politicii guvernelor maghiare de după 1867 care
au obstrucționat formarea el itei românești prin sistemul de școlarizare mediu și superior,
universitar. Consiliul D irigent și guvernul central de la București, printr – un efort lăudabi l, au
acoperit repede necesitățile de funcționari și specialiști în administrație, învățământ, sănăt ate,
armată, poliție și jandarmerie prin cursuri rapide de specializare a elitei românești din orașe și
sate( învățători, profesori, preoți, notari) la care se vor adăuga specialiști veniți din Vechiul
Regat. Până la urmă aceste spaime s -au dovedit inutile deoarece termenul de un an nu a fost
respectat, primele examene de cunoaștere a limbii române au fost susținute în 1934 când
Comisia de examinare constata faptul că foarte mulți funcționari nu cunosc deloc bine limba
română. Cu toate că în oraș erau organ izate cursuri de limba română pentru funcționari
publici, notari, meseriași și comercianți, limba maghiară continua să fie folosită în
corespondența oficială a Primăriei chiar și în anul 1922. Este ignorat în continuare aspectul că
majoritatea angajaților Primăriei erau î n 1925 maghiari, statul român menținând în posturi
persoane care indiferent de etnie desfășurau o muncă eficientă și responsabilă. Această mostră
de toleranță față de etnicii maghiari, dovedită de structurile statului român, a contribuit l a
impunerea unei atmosfere de conlucrare benefică româno – maghiare, în pofida, chiar, a unor
manifestări șovine, mai apoi revizioniste a unor lideri politici maghiari și a unor reprezentanți
ai elitei maghiare din zonă.
Din 1925 Salonta devine comună urban ă în care primarul, conform legii din 14 iunie
1925, era ales de către Consiliul Comunal din rândul consilierilor aleși. Foarte des apare în
istoriografia maghiară ideea că primarii Salontei ar fi fost impuși de stat doar din rândul
românilor. Datorită luc rărilor apărute anterior știm astăzi numele lor și anii între care aceștia
s-au găsit în funcție. Astfel , pe listă apar: Gall Paul ( 14.05.1919 – 8.06. 1920), Kenez Lajos
(1.07.1920 – 1.07. 1921),Molnar Mihaly(24.07. 1921 – ianuarie 1923), Bodi Mihaly(
23.01. 1923 – ianuarie 1926), Aurel Greavu( februarie 1926 – februarie 1929), Aurel
Suciu(1929 – 1931, 1931 – 1933), Kovacs Bela( 1933 – 1935), Onisifor Borcea(1937), Ioan
Câmpianu(1938 – 1940).

43
Organizată din punct de vedere administrativ ca și plasă a județului Bihor , Salonta era
sediul Preturii care reprezenta puterea centrală în teritoriu și depindea direct de Prefectură.
Pretorii plasei Salonta au fost Zih Karoly, Iosif Iacob, Varga Akos, Moise Coș, Jako Janos,
Aurel Greavu de două ori și Samuil Sabău. Tot în perio ada interbelică la Salonta era sediul
Judecătoriei de Ocol care aparținea de Tribunalul Bihor.
Atenția administrației a fost atrasă apoi de a spectele edilitare ale Salontei. Fiind așezat
în zonă de câmpie orașul era asaltat vara de praf iar primăvara și toamna de noroi. Există
cereri făcute de locuitori către Consiliul Comunal pentru ca acesta să interzică, pe unele
străzi, circulația vitelor spre sau dinspre pășunat, deoarece noroiul nu le mai permitea
localnicilor să circule. Astfel între 1921 – 1928 s -a trecut la pavarea și asfaltarea străzilor, la
asigurarea cu trotuare a acestora, acțiuni care au continuat chiar și după ce a început Marea
Criză Economică în anul 1929. Pentru a asigura apă potabilă au fost săpate fântâni, iar unde
nu era posibilă asfaltar ea trotuarelor au fost asigurate trotuare de scânduri, cum a fost cazul
locuitorilor din cartierul nou creat, Colonie33. Nici comunicațiile nu au fost uitate,
administrația orașului pregătind oficiului de poștă, telegraf și telefon un nou sediu pe Calea
Rakoczi nr 2, începând cu anul 1922. Începutul secolului XX a adus schimbări majore și în
ceea ce privește circulația odată cu dezvoltarea sectorului auto. Încă din 1919, Consiliul
Comunal comunica cetățenilor obligativitatea circulației pe partea dreaptă pe drumurile
publice din România. Grija Primăriei față de situația drumurilor reiese și din demersurile pe
care aceasta le face pentru a îmbunătăți starea drumurilor din oraș. Astfel a fost obținut
dreptul de a percepe o taxă impusă tuturor vehiculelor cu motor ce tranzitau orașul, sumele
încasate fiind folosite exclusiv pentru repararea drumurilor și asfaltarea acestora. Edilii
încercau pe orice cale să ajute întreprinzătorii locali în dezvoltarea afacerilor lor. A fost
cumpărată fabrica de gheață artificială de la I. Gligor și Gh. Guba pentru suma de 11000 de
lei, permițând măcelarilor și carmangierilor să – și păstreze produsele în bune condiții. A fost
renovată baia publică care a fost inaugurată la 27 mai 1922. A fost construit ștrandul, în
timpul mandatulu i primarului Aurel Suciu, care a atribuit acestui proiect 600000 de lei,
obiectivul fiind dat în folosință la 30 iulie 1933. Locația acestui loc preferat al salontanilor era
pe locul unui fost cimitir în apropierea Colegiului școlar.
Asigurarea curentul electric, a fost una dintre problemele de zi cu zi a oamenilor.
Uzina Electrică nu putea face față cerințelor orașului, deoarece producea prea puțin și îl
oferea la prețuri ridicate atât pentru cetățeni cât și pentru iluminatul public. Faptul că

33 Lucia Cornea, op.cit. Editura Muzeului Ță rii Crișurilor, Oradea 2005, p . 63

44
iluminatul stradal nu se făcea pe durata întregii nopți, îi favoriza pe infractori. Din 1921
Primăria a luat măsuri ca străzile să fie iluminate pe parcursul întregii nopți. Cerințele tot mai
insistente ale cetățenilor ca în case să aju ngă curentul electric, să poat ă fi folosit și pe timpul
zilei, i -a determinat pe membrii administrației să cumpere un motor puternic, care să ofere
curent electric permanent.
De siguranța și de paza cetățenilor se ocupau , în anul 1921, 19 polițiști dintre care,
conform unor surse docum entare, unii purtau încă uniforma maghiară. În 1930 polițiștii erau
conduși de comisarul – șef Ioan Debău, care deținea în același timp și conducerea Poliției
Punctului de frontieră. Aceste două instituții se confruntau cu contrabanda de țigări și alcool ,
dar și cu mai multe cazuri de spargeri de locuințe și magazine.
Pe agenda administrației locale mai figurau și problemele legate de sistemul de
sănătate. Între anii 1919 – 1921 acest sector a fost administrat de Crucea Roșie, iar apoi
Spitalul a intrat sub administrația statului român. Orașul se va implica în administrarea
Spitalului când a început să susțină salarizarea a 15 angajați. „Primul director român al
Spitalului a fost numit în anul 1925 în persoana medicului chirurg Liviu Cosma ”34. El a fost
ajuta t să pătrundă în hățișul administrativ și în cel al problemelor de zi cu zi de doctorul
Sarkady Daniel , de către medicii evrei care au rămas în România alegând să nu -și urmeze
ceilalți 3, 4 colegi plecați în Ungaria. S -a reușit achiziționarea unor aparate medicale moderne
cu care să fie dotat spitalul , cum a fost de exemplu aparatul Roentgen . Au fost construite
birouri pentru administrația spitalului și chiar și o locuință pentru director. Aducerea
spitalului sub administrația Primăriei a creat posibilitate a ca din 1930 să existe un pavilion
epidemic, iar din anul următor a fost săpată o fântână. Tot la finalul războiului a fost creat la
Salonta un alt serviciu de sănătate, Serviciul Sanitar al orașului ce aparținea Primăriei ,
compus din două domenii . În at ribuțiile acestora intrau: verificarea viitorilor ucenici și
angajați, gestionarea epidemiilor, examinarea medicală a persoanelor care practicau
prostituția. Cei care au condus acest Serviciu erau numiți de către administrația orașului
având funcția de med ici – șef. Dintre aceștia amintim aici pe Szathmary Lajos între anii 1919 –
1921 și Feher Jeno între 1921 – 1927.
Crearea Serviciului sanitar veterinar al orașului a fost o altă inițiativă a Primăriei. El
va sup raveghea toate restaurantele, măcelăriile, cafenelele și locurile importante pentru
sănătatea publică.

34 Ibidem , p. 69

45
Din a doua jumătate a deceniului al treilea, administrația interzice cerșitul pe teritoriul
orașului. P entru pe rsoanele fără venituri și copii abandonați Primăria construind azile și
cantină.Din 1938 , Primăria a început lucrări de curățare a Canalului Culișer pentru a combate
pericolul îmbolnăvirii populației, zona fiind un focar de infecție.

III.II. Viața politică: lideri și partide politice, alegeri locale și parlamentare.
Viața politică interbelic ă a Salontei nu se deosebește de cea a altor zone ale României
Mari. Printre legile și reformele adoptate pentru modernizarea statului s -a numărat și
Decretul -lege adoptat la 2 mai 1920 cu privire la reorganizare circumscripțiilor electorale.
Prin acest de cret Salonta și zona din jur au primit câte o circumscripție electorală pentru Senat
și Camera Deputaților. La Salonta și în zonă au funcționat principalele partide politice din
România, dar fiind locuită de o majoritate maghiară aici s -au făcut simțite in fluențele
revizioniste din Ungaria.
După U nirea din 1918, locuitorii din Crișana, deci și cei din Salonta, au rămas, în
marea lor majoritate, sub influența partidului politic care a realizat Marea Unire – Partidul
Național Român . Desigur este vorba despre l ocuitorii români din aceast regiune. Partidul
Național Român domina, după terminarea războiului, întreaga Transilvanie, nu doar zona
Crișana, așa cum scena politică din Vechiul Regat era dominată de Partidul Național Liberal.
La alegerile din 1919, Partidu l Național Român îi propunea în circumscripția Salonta, pentru
Camera Deputaților, pe Nicolae Roxin, iar pentru Senat pe avocatul din Tinca – Andrei Ille.
Aceste alegeri nu au fost ușoare pentru că toți candidații aveau merite deosebite în
organizarea și de sfășurarea evenimentelor care au dus la U nirea Transilvaniei cu România.
Astfel , Nicolae Roxin era fiu de protopop și venea în fața alegătorilor ca refugiat din fața
furiei bolșevice din Ungaria care -l obligase să plece din Micherechi unde își avea
proprietatea. El a dus în alegeri o luptă strânsă împotriva contracandidatului său Moise Coș,
avocat salontan, care a organizat în 1918, în cercul Salonta, adunarea care a ales delegații
pentru Marea Adunare Națională de la Al ba Iulia. Astfel în primul Parlament al României
Mari circumscripția Salonta i -a trimis pe Nicolae Roxin și Andrei Ille. După 1918 – 1919 viața
politică bihoreană, de altfel viața politică din toate provinciile unite cu România, a fost
marcată de o ofensivă a partidelor din Vechiul Reg at care doreau să -și formeze în aceste zone
filiale și organizații.
Așa se explică și faptul că la alegerile din iunie 1920 Nicolae Roxin candida din
partea Partidului Poporului( Averescu) . Plecarea lui Nicolae Roxin din P.N.R . a adus în
fața alegătorilor din circumscripția Salonta candidaturile lui Dumitru Lascu pentru Camera

46
Deputaților și Vasile Teuca pentru Senat din partea Partidului Național Român. Ambii erau
membri marcanți ai organizației bihor ene ai acestui partid luc ru, Dumitru Lascu reușește să-l
învingă pe Nicolae Roxin. Candidatul P.N.R. a obținut dublul voturilor pe care a reușit să le
obțină Nicolae Roxin. Începând cu 1920 tot mai mulți membri ai Partidului Național Român
au trecut la partide politice din Vechiul Regat, cum au fost Partidul Poporului sau Partidul
Național Liberal. Astfel următoarele alegeri, cele din martie 1922, au scos la iveală
slăbiciunile P.N.R. în zona Salonta când același Dumitru Lascu l -a învins greu de această dată
pe candidatul liberal I acob Niște în lupta pentru un loc la Camera Deputaților. Slăbiciunile au
devenit evidente la alegerile din 1926 când conform voturilor exprimate P.N.R. s -a situat pe
locul doi după Partidul Poporului. Acest partid, nou, din Vechiul Regat se baza pe largul
suport popular al gene ralului Averescu,cunoscut ca erou al Primului Război Mondial.
Organizația bihoreană a acestui partid a fost înființată în primăvara anului 1920. Încă de la
început a reușit să atragă membrii de frunte ai vieții politice bihorene și sa lontane, inclusiv pe
Nicolae Roxin, inițial membru de frunte al P.N.R.
La alegerile din 1920, în circumscripția Salonta , Partidul Poporului a propus
candidaturile lui Ioan Pop din Topa de Sus pentru Senat și Nicolae Roxin pentru Camera
Deputaților. Ioan Po p a fost ales și ulterior a d evenit secretar al Senatului. În alegerile din
1922 candidații acestui partid nu au fost suficient de puternici pentru a -i învinge pe
reprezentanții Partidului Național Român. Desfășu rarea vieții politice românești aduce în
1926 o întărire a Partidului Poporului , care la alegerile din acel an a reușit, în circumscripția
Salonta, să -și impună candidatul Nicolae Roxin pentru Camera Deputaților. Creșterea
popularității averescanilor poate fi observată și din numărul voturilor obțin ute la aceste
alegeri: 2099 de salontani au votat pentru acest partid. Organizația acestui partid la Salonta
era una suficient de puternică reușind să -și trimită doi membri în Consiliul Județean Bihor:
pe Iacob Niște și avocatul Gall Paul. Aceștia , împreu nă cu Nicolae Roxin , au participat și la
întrunirea regională a partidului de la Timișoara din 1928 la care s -a făcut analiza critică a
guvernării liberale. Alegerile desfășurate în același an au dus la răsturnări de situație deoarece
pentru a putea câști ga alegerile partidele politice au încheiat alianțe. Astfel , Partidul
Poporului s -a aliat cu Partidul Naționalist condus de marele istoric Nicolae Iorga, în timp ce
Partidul Național Român s -a apropiat de Partidul Țărănesc condus de Ion Mihalache. Noul
partid născut din această alianță s -a numit Partidul Național Țărănesc, care la alegerile din
1928 a câștigat zdrobitor alegerile din Bihor, lasându -i acasă pe candidații Pa rtidului
Poporului care în acel an au fost N. Roxin și I. Niște. Chiar dacă P.P. a miz at pe candidați
locali nu a mai reușit să obțină la Salonta decât foarte puține voturi, numărul lor scăzând la

47
alegerile din anii următori. În anul 1931 s- a obținut 56 de voturi , iar la alegerile din 1933 a
reușit să convingă doar 31 de salontani să îl vo teze. Una dintre cauzele alianțelor încheiate de
aceste partide a fost obiectivul doborârii hegemoniei Partidului Național Liberal al lui I .I.C.
Brătianu. Acest partid mai ales liderul său , au avut un rol decisiv în participarea României la
Primul Război M ondial și în crearea României Mari, de aceea după război se bucura de o
mare popularitate și putere.
Organizația Partidului Național Liberal din Bihor a fost creată abia în 1921. Atunci
s-a născut și organizația din plasa Salonta, una dintre primele organi zații din județ. Printre
membrii de conducere ai partidului la nivel de județ se număra și avocatul salontan Moise
Coș. Un fapt interesant este și acela că printre cei care au fondat organizația P.N.L. Salonta s –
a numărat și profesorul Kovacs Bela, maghia r. La alegerile din 1922 pentru circumscripția
Salonta, P.N.L. i -a desemnat pe inginerul agronom Iacob Niște la Camera Deputaților și pe
Alexandru Muntean la Senat. Candidatura lui I. Niște a fost sprijinită și de electoratul
maghiar , dar, cu toate acestea , a fost învins în timp ce colegul său a fost declarat câștigător.
La aceste alegeri s -a văzut cât de mult contează ca un candidat să fie cunoscut în rândul
alegătorilor, să vină din comunitatea pe care vrea să o reprezinte. Comunitatea maghiară a
fost al ături de Niște în calitate de candidat liberal, votându -l masiv la Salonta, în timp ce
candidatul P.N.R. a fost sprijinit de satele românești din jur. Alegerile din 1926 și 1928 s -au
încheiat cu înfrângerea liberalilor în circumscripția Salonta; chiar dacă partidul l -a desemnat
pe listele sale pe profesorul maghiar Kovacs Bela și pe avocatul Moise Coș. Nici la alegerile
din 1930 liberalii nu au reușit să își trimită reprezentanți din această circumscripție la
București. Scindarea liberalilor, după moartea l ui I.I.C Brătianu, s -a manifestat și la Salonta
atunci când în 1931 au existat doi candidați ai acestui partid în alegeri. P.N.L. s -a implicat și
pe alte căi în viața publică, mai ales după 1934 când a obținut guvernarea țării. Astfel ,
Onisifor Borcea, lid erul liberalilor salontani, a propus ridicarea unei statui dedicate
generalului Traian Moșoiu la Salonta. Proiectul nu s -a materializat în practică deoarece la
Oradea a fost lansată o inițiativă asemănătoare care a fost câștigătoare. La următoarele
aleger i liberalii salontani au reușit să strângă cel mai mare număr de voturi, dar la nivel
național liberalii au pierdut alegerile.
Un alt partid influent în circumscripția Salonta a fost Partidul Comunist care avea
aici un reprezentant important în persoana a vocatului Eugen Rozvan, de notorietate în
localitate . Acest partid avea două pârghii importante în viața politică: Blocul Muncitoresc și
Sindicatele Unitare. Succesele comuniștilor salontani se datorau în mare măsură faptului că
aici trăiau un număr mare d e muncitori dar și foarte mulți mici meseriași. Rezultatele votului

48
din 1926 arătau că activitatea comuniștilor era apreciată , reprezentanții lor au ocupând locul
doi în urma averescani lor. La alegerile locale și județene candidații comuniștilor au reușit să
obțină câteva locuri în Consiliul comunal. Alegerile din 1928 au adus un scor de 42%
Blocului Muncitoresc care desfășurase o campanie intensă în zonă. La alegerile din 1930
comuniștii a u obținut 8 locuri în Consiliul Comunal, iar în următorul an în Bihor au avut loc
alegeri parlamentare. Alegerile erau organizate pentru ocuparea unui loc de deputat rămas
vacant după moartea lui Aurel Lazăr. La Salonta și în satele din jur a fost exprimat un vot
masiv în favoarea candidatului Blocului Muncitoresc sprijinit de Eugen Rozvan. Cel mai
mare număr de voturi date de electorat în favoarea comuniștilor a venit din satele Homorog și
Cefa. Din anul 1932 organizațiile comuniste au fost interzise deși în Consiliul Comunal
continuau să își desfășoare activitatea șapte membri comuniști. Activitatea comuniștilor, care
îndemnau la acțiuni î mpotriva statului, a fost blocată de intervențiile Poliției care a operat
arestări și percheziții în rândul membrilor. Acestor acțiuni ale Poliției li se adaugă și pierderea
liderului, Eugen Rozvan, care a ales să plece la Moscova. Nu a fost o decizie înțeleaptă
deoarece el și -a pierdut viața din ordinul lui Stalin, în cadrul marilor epurări din 1936.
Interzicerea P.C. a determinat conducerea acestui partid să -și schimbe strategia și să -i
îndemne pe membrii săi să candideze pe listele altor partide. Aceste candidaturi au atras votul
simpatizanților comuniști și au adus succes formațiunilor care îi primise ră. Conform
informațiilor oferite de Poliție, organizația salontană a comuniștilor avea 55 de membrii, în
marea lor majoritate pantofari, croitori, zidari, tipografi maghiari. Pe aceași listă apare și
Alexandru Moghioroș, în calitate de curier, care mai târziu va ocupa fu ncții importante în
ierarhia Partidului Comunist Român35.
În ceea ce privește privește minoritatea maghiară, aceasta, prin conducătorii săi, la
începu t a adoptat în plan politic o atitudine de pasivitate. Ca urmare la primele alegeri
organizate în România M are în 1919 și 1920 maghiarii nu au desemnat nici un candidat. La
10 ianuarie 1921 la Cluj liderii maghiarilor din Transilvania s -au întâlnit și au luat decizia de
a trece la activismul politic. Tot la Cluj , în luna decembrie a aceluiași an , a fost înființ at
Partidul Maghiar prin fuziunea dintre Partidul Național Maghiar și Partidul Popular
Maghiar. La alegerile din 1922 comunitatea maghiară din circumscripția Salonta i – a avut ca
și candidați pe ziaristul Papp Janos pentru Senat și pe pastorul Debreczeni I stvan pentru
Camera Deputaților. În cele din urmă a fost luată decizia ca pentru Camera Deputaților
comunitatea maghiară să sprijine cu votul său pe candidatul liberal Iacob Niște. Organizația

35 Ibidem , p. 91

49
salontană a P.M. a fost înființată în 1924 și se baza pe o popu lație care în Salonta era
majoritară. Baza etnică maghiară era completată de către locuitorii evrei, care susțineau acest
partid. Cum majoritatea evreilor aveau ca limbă maternă maghiara, liderii comunității lor s -au
înscris în Partidul Maghiar ocupând fun cții importante de conducere. Activitatea politică a
Partidului Maghiar a fost concentrată mai ales pe câștigarea cât mai multor locuri în Consiliul
Comunal , dar a activat intens și pentru a câștiga locuri în Camera Deputaților. Fiind un partid
etnic, Part idul Maghiar a avut o puterni că orientare naționalistă, o atitudine critică sau de
respingere a legilor adoptate de guvernul român. Această atitudine a determinat minoritatea
maghiară să respingă integrarea în noul stat și să aibă o atitudine izolaționistă . În alegerile din
1928, la nivelul Bihorului, Partidul Maghiar a reușit să obțină 44,5 % din voturi, fiind depășit
doar de Partidul Național Țărănesc. Totodată, fiind un partid etnic, a fost obligat să ducă o
politică de pendulare între partidele politice care dominau scena politică a țării. Astfel, la
alegerile locale din 1930 P.M. a participat pe liste comune cu țărăniștii, când cele două
formațiuni au obținut 10 locuri în Consiliul Comunal pe care le -au împărțit. La aceleași
alegeri, o facțiune a maghia rilor condusă de profesorul Kovacs Bela s -a aliat cu P.N.L., însă
fără succes. Conviețuirea dintre P.N.Ț și P.M. nu a fost întotdeauna liniștită, a avut și
momente când cele două părți nu au căzut de acord asupra unor proiecte. Cel mai tensionat
moment a f ost acela când s -au votat sumele necesare din bugetul Primăriei, pentru construirea
bisericilor ortodoxă și greco – catolică. Consilierii maghiari nu considerau că se justifică
construirea celor două biserici pentru că populația românească era încă redusă n umeric.
Datorită ponderii ridicate a maghiarilor din Salonta reprezentanții P.M. au făcut parte
permanent din instituțiile de conducere ale Salontei: Consiliul Comunal și Comisia
Interimară. Sediul Partidului Maghiar era pe strada Al. Șaguna la Nr 31, casă în proprietatea
lui Szatmary Sandor. Orientarea naționalistă a acestui partid s -a observat cel mai bine atunci
când a fost ales liderul organizației salontane în anul 1930 în persoana avocatului Hadhazy
Kalman Senior. Acest avocat era cunoscut, alături de fiul său, ca persoane ostile statului
român încă din 1919 când au organizat Garda Albă, ce sprijinea regimul burghez fiind
apropiați de familia Tisza36. Acesta a rămas în fruntea organizației până în anul 1936 când a
fost urmat de către Bagosi Sandor, care a reușit să ajungă chiar deputat din partea
circumscripției Salonta. După 1931 maghiarii au obținut tot mai multe voturi, fapt ce se
dator ează absorbției comuniștilor reușind să se plaseze mereu pe primele două locuri în
Salonta și în Bihor.

36 Ibidem , p. 94

50
Un partid ca re concura cu P.M. și cu P.N.L. a fost creat la 10 octombrie1926 prin
fuziunea dintre Partidul Național Român și Partidul Țărănesc născându -se astfel Partidul
Național Țărănesc . La nivelul județului Bihor fuziunea a avut nevoie de timp pentru a se
consolid a. Primele alegeri de după fuziunea din 1926, cele din 1927, au arătat că P.N.Ț. nu
avea încă forța de a învinge P.N.L. care a câștigat în Bihor, în timp ce național – țărăniștii au
obținut doar un loc de deputat. Următoarele alegeri , cele din 1928, au adu s cea mai mare
realizare P.N.Ț. în Bihor, o victorie zdrobitoare obținând majoritate imensă a voturilor.
Succesul de la nivelul județului nu s -a reflectat și la Salonta und e partidul nu a obținut decât
9% din voturi, celelalte procente fiind împărțite într e comuniști și P.M. Analiza rezultatelor i –
a obligat pe Iuliu Maniu și pe liderii național – țărăniști să acorde mai multă atenție acestei
zone electorale. Au fost organizate întruniri politice pentru a aduce la cunoștința oamenilor
programul politic al pa rtidului. Așa cum am mai arătat, la alegerile locale din 1930, P.N.Ț. a
participat pe liste comune cu Partidul Maghiar, deoarece încercarea de a colabora cu celelalte
partide românești a eșuat. Succesele au fost urmate de un eșec la alegerile generale din 1931,
ca urmare filiala P.N.Ț. din Salonta a fost revitalizată de către avocatul Titus Trif și Aurel
Suciu. La 21 iunie 1937 la Salonta a fost organizată o mare întrunire a țărăniștilor la care au
participat peste 1000 de persoane, marea lor majoritate fii nd locuitori ai satelor din jurul
orașului. A fost o întrunire la care au participat atât liderii de la nivelul județului cât și locali:
Teodor Roxin, Gheorghe Popescu – Ceica, Ioan Matei, Iacob Niște, Andrei Chinez, Iosif
Nistor, Aurel Roșu, Iosif Teoran ș i alții. Președintele Teodor Roxin a încercat să le explice
oamenilor, pe înțelesul lor, programul țărăniștilor, a criticat guvernarea liberală, accentuând
că și el este fiul acestor locuri, familia sa locuind multă vreme la Tămașda.
Fiind vorba de perio ada interbelică, trebuie să vorbim și despre formațiunile de
extrema dreaptă, chiar dacă acestea nu au avut la Salonta sau în Bihor prea mult succes. Unul
dintre primele partide de acest fel a fost Liga Apărării Național Creștine în 1926. În această
circum scripție a obținut câteva voturi, puține, atât pentru Senat cât și pentru Camera
Deputaților. Frământările de la nivelul național, între A.C.Cuza și Corneliu Zelea Codreanu,
au dus la crearea Legiunii Arhanghelului Mihail , formațiune naționalistă și extre mistă.
Viața zbuciumată a acestui partid, desființat și apoi reînființat sub diferite nume , poate fi
urmărită, la Salonta și Bihor, mai mult din rapoartele Poliției și Siguranței decât după
rezultatele în alegeri. Membrii acestei formațiuni politice erau supravegheați îndeaproape, iar
după 1938 supraveghera a fost înăsprită. Astfel, la Salonta perchezițiile din 2 martie 1938 au
dus la descoperirea de materiale legionare la domiciliul lui Cornel Safta, fost director al
Gimnaziului de băieți, și la dom iciliul colonistului Alexandru Tuducea. Totodată este

51
semnalat un cuib legionar și la Tulca unde preotul Goia făcea propagandă în favoarea
legionarilor.

III.III Viața economică.
Datorită condițiilor geografice ale zonei, Salonta era și este o zonă prielni că pentru
creștera animalelor și agriculturii . Odată cu a doua jumătate a secolului XIX au fost
regularizate cursurile râurilor Crișul Repede și Crișul Negru ceea ce a transformat mlaștinile
care s -au transformat în pășuni și în pământ arabil. În timp acti vitatea de creștere a animalelor
s-a restrâns în favoarea agriculturii. Mult timp activitățile mai profitabile ale salontanilo r au
fost creșterea porcilor, vacilor și cailor. După regularizarea cursurilor de apă terenul a devenit
propice pentru dezvoltarea creșterii oilor, iar proprietarii de pământ și animale au devenit
fermieri. La sfârșitul secolului XIX în această zonă statisticile arătau existența a 430 de
ferme. Datorită lipsei resurselor naturale și a orientării spre agricultură nu putea fi vorba
despre o dezvoltare a industriei în zonă. Unul dintre primii industriași ai zonei a fost Kemeny
Simon care oferea, în fabrica sa, 120 de locuri de muncă37. Produsele din carne de pasăre ale
fabricii sale erau transportate, în 1905, pe calea ferată până în Aust ria și Germania. Alte
activități industriale nu au avut același succes deși au existat tentative în domeniul
construcțiilor, a producerii de cărămizi sau țigle. Toate sau aproape toate satele din zona
Salonta aveau mori cu aburi, iar în oraș existau 3 astf el de mori. La începutul secolului XX se
făcea trecerea spre capitalism ceea ce a dus la creșterea numărului de locuitori din zonă dar și
a nevoilor acestora ce nu puteau fi satisfăcute de puținele produse ale micii industrii locale. În
schimb s -au dezvolt at alte ramuri ale micii industrii reprezentată de fotografi, dentiști,
pălărieri, tapițeri, croitori sau tipografi. Conform statisticilor, în decembrie 1905, în Salonta
existau 40 de meserii, 428 de meșteri, 280 de calfe și 96 de ucenici. Dintre aceștia c ei mai
mulți erau cizmarii care numărau 104 meseriași. Până în 1912 numărul meșterilor a crescut la
502 din rândul cărora cei mai mulți lucrau ca cizmari sau pantofari. Produsele acestor meșteri
erau vândute în piețe, târguri sau de acasă. Cele mai bune v aduri pentru vânzarea produselor
aparțineau mezelarilor,măcelarilor, pălărierilor sau bărbierilor.
O altă sursă de venituri a Salontei era piața de vineri unde veneau oameni din 20 de
sate ale zonei de pe o distanță de 25 de kilometri. Dezvoltarea schimbu lui de mărfuri arăta că
populația orașului făcuse trecerea spre capitalism și dorea produse la modă. A crescut

37 Danielisz Endre, Salonta în secolul XX , Editura Prolog Salonta, 2009 , p .32

52
numărul comercianților care ofereau mărfuri tuturor băcanilor și cârciumarilor din zonă, dar și
al celor care ofereau spre export vaci, porci, o i, lână sau cereale.
Anii războiului au fost dificili pentru economia locală din cauza rechizițiilor dar și
lipsei forței de muncă. Odată cu trasarea noilor gr anițe Salonta s -a confruntat cu o serie de
probleme economice deoarece pentru crescătorii de animale și fermieri a fost o lovitură faptul
că granița trecea pe ste pământurile lor tăindu -le în două. Calea ferată ce lega Oradea de
Fiume era întreruptă la Kotegyan de noua graniță. Astfel o prioritate a guvernului de la
București a fost construcția un ei căi ferate pentru fluidizarea circulației în zonă. Tronsonul de
cale ferată dintre Salonta și Chișineu – Criș a fost construit între 12 septembrie 1921 – 27 mai
1923 și a fost realizat de către Tiberiu Eremie, fiind inaugurat în prezența prim ministrulu i I.
I. C. Brătianu.
Revenirea economică a avut loc treptat, în locul terenului pierdut după trasarea
granițelor administrația orașului a achiziționat pusta de la Barmod. Acest teren a fost folosit
pentru pășunatul animalelor și doar o mică parte din el e ra folosită pentru cultivarea
cerealelor. În prima parte a anilor 1920 condițiile au devenit favorabile creșterii porcinelor a
căror carne era destinată exportului. În 1924 primarul Aurel Greavu a sprijinit organizarea
unui târg cu expoziție de animale, ia r în 1927 Primăria a sprijinit o expoziție de utilaje
agricole. Dezvoltarea economică de după primul război mondial i -a determinat pe frații
Kemeny să -și extindă firma. Au construit o clădire frigorifică, în anul 1927, pentru a congela
carnea de pasăre ca re așa cum s -a mai arătat era transportată pe calea ferată până în
Germania, Austria sau Elveția , alături de renumitele conserve din ficat de gâscă. Materia
primă, adică păsările, era achiziționată de la salontani în timpul piețelor de vineri sau erau
crescute în halele proprii ale bazei ”Sandor”. Au fost cumpărate 12 camioane care treceau pe
la toate târgurile săptămânale din zonă. Dezvoltarea acestei firme nu a fost doar în avantajul
patronilor ci și în avantajul locuitorilor zone i deoarece prin sprijinir ea creșterii păsărilor erau
oferite noi locuri de muncă.
Viața indu strială salontană era impulsionată așa cum s -a mai arătat , de existența
morilor cu aburi. Cea mai mare și mai bine dotată era Moara Toldi care, din păcate, a fost
distrusă de un incendiu i zbucnit la 20 decembrie 1922. Tot atunci au fost distruse și 100 de
vagoane încărcate cu cereale ceea ce aprodus daune de 20 de milioane de lei38. Pagubele
uriașe au dus la închiderea acestei mori. A doua moară ca importanță era Moara Gospodarilor
organizat ă sub forma unei societăți pe acțiuni. La finalul crizei economice în 1933 societatea

38 Ibidem , p.69

53
pe acțiuni a luat decizia de vânzare a morii cătr e Iacob Dancea care, dispunând de capitaluri
mari, a hotărât , în 1937, să extindă moara. Acum aceasta era capabilă să ma cine mari
cantități de grâne care erau apoi comercializate. Pe strada Tincii funcționa Moara Arpad ce se
găsea în proprietatea lui Molnar Mihaly și a asociaților acestuia. În 1922 proprietarii au
falimentat dar au reușit să îș i revină după ce au trecut să funcționeze pe motorină. Această
moară a trecut o perioadă și în proprietatea orașului , fiind cumpărată la 1931.
Comercianții și micii meseriași din zonă, reveniți din război, și -au reluat activitățile
tradiționale pe care le aveau înainte de conflictul mondial. Micile ateliere s – au transformat,
datorită mecanizării, în mici fabrici unde lucrau membrii familiei. Produsele acestor făbricuțe
erau vândute la târgurile din zonă până în 1930, când, cu ajutorul camioanelor producătorii
locali au reușit să ajun gă la târgurile din județe le învecinate. Datorită micilor producții
meșteșugărești și ind ustriale, în perioada interbelică Salonta a devenit cunoscută ca orașul
micilor meseriași și al comercianților. Magazinele și restaurantele își păstrau locațiile vechi
dar și aceași proprietari, adică evreii și maghiarii. Printre ei erau puțini români, ca de exemplu
Isai care și -a deschis bodega la colțul străzii Oradi ei. În actualul centru al orașului, vis a vis
cu Primăria , s- a înființat în 1928 prima benzinărie. Tradiția piețelor săptămânale și a
târgurilor anuale a fost continuată și dezvoltată deoarece moții aduceau grinzi,scânduri, scări
la Salonta pentru că nu mai aveau posibilitatea să meargă dincolo de graniță la Gyula și
Bekescsaba. Trasarea noilor granițe a dus la scăderea clientelei cu circa 40% deoarece multe
sate legate economic de Salonta au rămas dincolo de graniță. Acest pas înapoi a fost temporar
deoa rece Salonta și zona din jurul său s -au dezvoltat economic în scurt timp. În 1936, în
economia orașului existau întreprinderi care susțineau viața economică: trei mori, o fabrică de
conserve, trei fabrici de uleiuri vegetale, o fabrică de gheață artificial ă și o țesătorie. O
importanță deosebită în viața economică a zonei a avut -o faptul că această parte a țării este de
un ridicat potențial agricol, cerealier. Argumentăm cu datele care arată situația terenurilor
cultivate din anul 1921, ce țineau de orașul Salonta. Din suprafața totală de 8704 holde
cadastrale, 6090 erau cultivate cu grâu, alte 2470 cu ovăz, 110 erau acoperite cu secară și 34
cu rapiță. La aceste suprafețe trebuie să adăugăm culturile oamenilor din Salonta și din satele
dimprejur.Tot datori tă potențialului agricol, în special a culturilor de floarea soarelui, în viața
economică a orașului își fac apariția fabricile de ulei. Cei mai importanți antreprenori în acest
domeniu au fost Bonczos, care deținea Fabrica de uleriuri vegetale Bonczos și Compania de
pe calea Tincii, și Iacob Dancea. La 15 septembrie a fost înființată Îngrășătoria de porci
Salonta S.A., al cărei acționar principal era marele proprietar de pământ din Mădăras,

54
Strenthal Arthur. Deși exista potențial de dezvoltare firma a fos t obligată să – și declare
falimentul în 1931 , lovită de marea criză economică.
Un alt sector al vieții economice salontane era cel ocupat de cele două fabrici de
producere a băuturilor alcoolice. Cea mai mare era Fabrica de rom, lichior și ciniac Elmann
S.A., iar cealaltă era Fabrica Orion.
O posibilitate de dezvoltare a afacerilor a fost facilitată de existența băncilor și a altor
instituții financiare. Acestea asigurau prin împrumuturi sumele necesare pentru capitalul
industrial și comercial. Lumea bănci lor, a finanțelor a fost o parte importantă a vieții
economice, răs punzând uneori cu succes antreprenorilor locali. În zonă au fost înființate 8
filiale ale băncilor românești din Crișana. Cea mai importantă instituție de creditare a fost
Casa de Ajutor R eciproc. Casa de Păstrare și Economie din Salonta Mare S.A. înființată în
1877 continuă activitatea și după 1919 pe strada Ferdinand nr 3. Președinte al acestei instituții
a fost o perioadă îndelungată același Strenthal Arthur care împreună cu Szentessy El ek, Csaki
Gyorgy sau Gall Paul au asigurat și buna funcționar e. Din 1935 din conducere au făcut parte
Tisza Kalman, Liviu Cosma, Iacob Niște, Aurel Suciu și Aurel Greavu. O altă bancă
importantă a fost Banca Populară Salonta S.A. care funcționa din 1907 și își continuă
activitatea și după 1919 până în 1928, când a suferit pierderi importante datorită unor
investiții riscante, care au dus la falimentul său. După încheierea tratatelor de pace și trasarea
noilor granițe la Salonta au fost deschise și alte bănc i: Banca Agricolă S.A. în 1925, Banca
Bihoreana care din 1921 își deschide o filială la Salonta. O altă bancă ce deschide o sucursală
la Salonta a fost Timișana Bancă de Credit și Economie S.A. Din 1922 a fost întemeiată o
nouă instituție de credit Cooper ativa agricolă ”Agraria” condusă de Aurel Lazăr, Frater Emil,
Iacob Niște, Paul Gall, Dumitru Abrudan și Matok D. Criza economică a creat probleme,
ducând la falimentul multora dintre bănci, ceea ce a afectat situația materială a micilor
depunători care nu și-au mai putut ridica depunerile decât cu mari întârzieri.
Comerțul era și el o parte importantă a mecanismului economic din Salonta datorită
faptului că orașul era situat într -o zonă de frontieră. Această ramură a economiei a câștigat
mult în urma activ itățilo r de import – export și comerț en- gros. Schimburile erau în cea mai
mare parte desfășurate cu produse cerealiere. Cei mai mari comercianți cu cereale ai perioadei
interbelice au fost: Farkas Kalman,Fuchs Alexandru, Hegedus Lajos și alții. Pentru
reglementarea prețurilor și valorificarea mai eficientă a producției agricole a fost creat
Sindicatul de producție și valorificare al proprietarilor din Salonta , care din păcate a activat
doar două luni. Conducătorii săi au fost contele Tisza Kalman, Dezideri u Hodoș, Aurel
Greavu, Strenthal Arthur și Szabadhegy Erno. O altă activitate economică ce se împletea cu

55
sănătatea era cea farmaceutică. În perioada interbelică în Salonta funcționau patru farmacii.
Cea mai importantă era Coroana înființată încă din 1830 de către Fornet Karoly. Între 1916 și
1942 farmacia a f ost condusă de proprietarul Fenyesi Ferenc. Farmacia Speranța , cu sediul pe
strada Piața Unirii la nr 18 , a fost întemeiată în 1870, iar în perioada interbelică a fost condusă
de Berkes Armin până în 1 921 și apoi de Szekely Zoltan. Farmacia aflată pe strada Regele
Ferdinand la nr 41, funcționa din 1909 fiind în proprietatea lui Strozsay Antal care mai târziu
a renunțat vânzând – o farmacistului Kueres Karoly. Acesta a rămas proprietar până la
naționaliza rea din 1948. În perioada interbelică, la 1935, a mai fost înființată Farmacia Maria,
pe strada Libertăți i nr 23 de către f armacista Maria mai cunoscută salontanilor ca Mitzi.
Regiunea din jurul Salontei era de asemenea bazată pe creșterea animalelor și cu ltura
cerealelor, dar și pe valorificarea produselor provenite din aceste activități. La Cefa a fost
achiziționat un motor nou pentru moara din localitate adus de la Budapesta.Pentru locuitorii
din Mărțihaz o altă sursă de venit, în afara agriculturii, era crescătoria de pești de lângă
localitate.
Deși, în trecut, s – a susținut că perioada interbelică a fost pentru Salonta una de
stagnare numărul micilor comercianți și meseriași a crescut, conform statisticilor. Astfel în
1930, numărul de autorizații eli berat pentru meseriașii plătitori de taxe și impozite a fost în
număr de 502 față de 428 în anul1905. Acești 502 meseriași practicau 42 de meserii dintre
care cei mai mulți erau croitorii și pantofarii , urmați de cizmari și zidari.

III.IV. Învățământ, cultură, presă
După 1919, sistemul de învățământ austro – ungar din Transil vania este înlăturat și
schimbat cu sistemul de învățământ românesc care co respundea cu interesele statului român .
Totodată , pentru sistemul de învățământ din Transilvania apare și o noutate: școala primară
de stat. Astfel și Salonta este integrată acestui sistem. Implementarea politicii școlare
românești în Salonta a creat destule probleme deoarece această acțiune este percepută diferit
de cei care s -au ocupat de studierea acestei pr obleme. Istoriografia românească subliniază
liberalismul politicii școlare din România care a fost permisiv cu minoritățile, inclusiv cu
minoritatea maghiară din Transilvania , deci și cu minoritatea maghiară din Salonta. De
cealaltă parte , istoricii maghia ri care au cercetat problema susțin că statul român a încercat
prin diferite mijloace să se împotrivească dezvoltări învățământului în limba maghiară.
Printre aceste măsuri sunt menționate lipsa sprijinului financiar pentru școlile confesionale
maghiare, o bligativitatea ca profesorii maghiari să cunoască și limba română, să- și
echivaleze diplomele,iar în școlile confesionale evreiești cursurile să se desfășoare în limba

56
română sau în limba ivrit și nu î n limba maghiară , chiar dacă limba mat ernă a evreilor era
maghiara. Unele persoane își amintesc, fără să menționeze o sursă documentară, doar pe baza
propriei lor experiențe de viață , despre faptul că învățământul maghiar din Salonta a avut de
suferit între 1920 și 1940. Un fost elev, de etnie maghiară, își a mintește, că fiind elev al
Gimnaziului salontan avea un handicap față de colegii români pentru că nu cunoștea lim ba
română, el și colegii lui maghiari trebuiau să suporte ”ieșirile șovine, ironiile și privirile
acuzatoare ale unor profesori și elevi”39desig ur români . Este vo rba de anii 1936 – 1940, adică
de o perioadă ce venea după 16 ani de dictatură națională românească în care minoritățile erau
asuprite din toate punctele de vedere neavând dreptul să vorbească în limba națională. Acești
biografi ai Salonte i nu vor să își amintească despre elevii români de la școlile salontane din
perioada când aici stăpânea Imperiul Austro – Ungar. Puținii elevi români care își permiteau
să studieze la Salonta și nu cunoșteau limba maghiară luau lecții în privat, fără ca ma i târziu
să regrete sau să reproșeze acest aspect sistemului de învățământ maghiar. Nu reproșează
acestui sistem clasificarea elevilor, așezarea lor în bănci după etnie sau mediului social de
proveniență, în care elevii români și săraci erau plasați în spa tele clasei în timp ce
”domnișorii”maghiari erau așezați în primele bănci de unde aruncau priviri piezișe și zâmbete
ironice celor din spatele sălii de clasă. Acești absolvenți păstrează amintiri plăcute despre
învățătorii lor cum au fost Balo Lajos , Tatar Balazs , Kiraly Jozsef și alții minimalizând
atitudinea șovină a unora cum au fost Maczai Jozsef care nu își ascundea disprețul față de
români pe care nu pierdea ocazia de a -i umili numindu -i valahi, sau Rehak Pal care-și
pălmuia elevii după ce își întorc ea piatra inelului în interiorul palmei.
De altfel până în anul 1922 la grădinițele din Salonta copii erau edu cați în limba
maghiară și abia după acest an a fost introdus învățământul în limba română. Învățământul
primar din Salonta i -a fost încredințat învățătorului Gheorghe Gherdan care în 1921 avea o
clasă f ormată din 19 elevi. Î nvățător ul se confrunta cu problema lipsei unui spațiu adecva t în
care copiii să poată să – și desfășoare activitatea . Pro blema a fost rezolvată temporar prin
mutarea acestor elevi într -o sală de clasă de la Liceul de Stat în 28 ianuarie 1921. Mai târziu ,
datorită creșterii numărului de copii, administrația a cumpărat un imobil în care au fost
amenajate patru săli de clasă. C ontinua învățământul în limba maghiară, din cele patru clase
formate doar una era cu predare în limba română. Dintre învățătorii maghiari, doi au fost
concediați de presbiteriu deoarece în 1919 desfășuraseră activități comuniste. Numărul

39 Danielisz Endre , A Szalontai iskolak tortenete, (Istoria școlilor din Salonta), Editura Kiralyhagomelleki
Reformatus Egyhazkerulet , 1998 p.121

57
învățătorilor a cr escut ajungând în anul școlar 1922/1923 la 12 dintre care 8 erau maghiari și
doar 4 români. Creșterea numărului de copii înscriși la școală a determin at administrația să
caute spații adecvate pentru activitatea de învățământ, fapt la care s -a ajuns în 1925 după
mutarea Judecătoriei din strada Al. Șaguna. O altă schimbare în învățământul primar salontan
vine prin legea din anul 1925 care prevedea ca în școlile evreiești limba de predare să fie
româna sau ebraica. Pentru a crește numărul învățătorilor acestor a le erau acordate diferite
facilități cum ar fi: reduceri cu 50% pentru călătorii, salarii cu 50% mai mari și altele. O altă
unitate de învățământ a fost înființată în cartierul nou creat Colonie unde copiii erau edu cați
de familia Nan și Gheorghe Mihoc. Această unitate s -a confruntat foarte des cu problema
absenteismului școlar deoarece situația coloniștilor era, din punct de vedere financiar, foarte
grea, fiind obligați să – și folosească copiii la muncile din gospodărie, neglijând școala .
Această problem ă nu era doar a locuitorilor din Colonie, era o problemă a majorității
salontanilor după cum relatează cei care au trăit acele vremuri.
Minoritatea maghiară a beneficiat, în ceea ce priveș te învățământul primar , de o
școală primară confesională reformată. Învățământ ul maghiar avea mai multe localuri ,
inclusiv spații asigurate ca locuințe învățătorilor. Populația maghiară nu considera aceste
facilități ca fiind suficiente, acest lucru fiind evident până astăzi când cei care au amintiri din
acea perioadă pov estesc despre dezavantajele pe care administrația României Mari le crea
învățământului pr imar maghiar. Nu se uită că învățători i români aveau salariul mai mare, că
inspectoratul trimitea tot mai des inspecții, că statul nu susținea financiar acest tip de
învățământ și altele. Chiar dacă populația română și cea maghiară conviețuiau în înțelegere, la
nivelul intelectualilor, a marilor proprietari de pământ existau nemulțumiri serioase susținute
de către liderii maghiari de la Budapesta care îi incitau pe func ționari să refuze jurământul de
fidelitate către statul român și să emigreze în Ungaria prin aceasta slăbind statul român. Ca
urmare a acestui complex de împrejurări unii profesori au preferat să emigreze, dar au existat
și gesturi ext reme cum a fost cel al lui Szentesi Elek, învățător care în 1935 s -a sinucis, fiind
perceput de către opinia publică maghiară ca o victimă a inspecțiilor școlare40. În ciuda
salariilor mici, dascălii maghiari din învățământul confesional desfășurau intense activități în
comunitatea salontană , fiind membrii ai diferitelor asociații culturale, religioase sau politice.
Odată cu înființarea școlii primare de stat elevii maghiari ai școlii reformate s -au îndreptat
spre acesta datori tă avantajelor oferite, respect iv învățământ gratuit și posibilitatea de a învăța
mai bine limba română, condiție de succes în racordarea la societatea vremii . Sprijinul normal

40 Lucia Cornea, op. cit. Editura Muzeului Ță rii Crișurilor, Oradea 2005, p . 107

58
oferit de inspectorat a fost imediat interpretat de comunitatea locală ca fiind antiminoritar. Nu
prea este me nționat sprijinul pe care școala primară reformată l -a primit în 1932 prin dreptul
de publicitate care a întărit considerabil poziția acesteia în Salonta. O altă măsură normală nu
are publicitate, și anume faptul că presbiteriul a decis ca în clasele a IV -a, a V -a și a VI -a să
se studieze facultativ limba română. Conform legii limba vorbită de locuitorii majoritari în
județ era limba de predare în școli dar și această măsură a fost considerată ca fiind îndreptată
împotriva minorității maghiare.
Conform legi i învățământului primar din 1934 dascălii c are nu promovau satisfăcător
examenul de limba română urmau să fie îndepărtați din învățământ. Această lege a declanșat
nemulțumirea funcționarilor și dascălilor maghiari cărora nu li se părea normal să cunoască
limba statului în care trăiau și care le plătea salariile. Să nu uităm că la Salonta majoritatea
cetățenilor erau maghiari , deci și majoritatea funcționarilor erau maghiari . Conform unei
statistici din acea epocă la Serviciul de Poștă și Telegraf lucrau în 1932, 100 de funcționari
dintre care 6 7 erau maghiari și doar 33 români. Sprijinul statului maghiar este vizibil și prin
campania mediatică susținută de ziarul budapestan Pesti Hirlap care în 1934 susținea că
funcționarilor maghiari nu le erau acordate dec ât 3 luni pentru a învăța limba română în caz
contrar urmând a fi concediați. Realitatea este că statul român nu a concediat, la Salonta,
dascăli maghiari din acest motiv, chiar dacă profesorul Farago Albert se plângea din 1923 că
profesorii erau amenințaț i cu concedierea deoar ece nu vorbeau limba română. În realitate
situația a rămas neschimbată ca înainte de 1918 iar profesorii maghiari continuau munca la
catedră cu aprobare de la minister.Despre toleranță putem vorbi și în cazul învățământului
primar izr aelit unde celor care învățau aici le era oferită posibilitatea să studieze în idiș sau în
română. Cum evreii din Salonta, dar și din Ardeal , erau aproape în totalitate maghiarizați, au
fost deranjați atunci când învățătorul Katz Adalbert îi învăța pe copii literatura, istoria și
geografia în limba română . Astfel s -a ajuns la îndepărtarea acestuia de la catedră. Părinții ce
aveau situație financiară bună își trimiteau copii să studieze în continuare dar cei mai mulți
copii î și întrerupeau studiile odată cu încheierea ciclului primar. Unii p ărinți care doreau ca
odraslele lor să – și continuie studiile în limba maghiară au optat să -i trimită la școlile din
Ungaria , în localități din apropiere a graniței cum ar fi Sarkad, Szege d, Debrecen sau în țară la
Oradea, Satu Mare sau Zalău unde existau instituții de învățământ în limba maghiară.
Învățământul de stat liceal din Salonta a avut de suportat schimbări importante încă
din august 1919 când Alexandru Pteancu, în calitate de dir ector regional al învățământului
secundar , a preluat Liceul în numele administrației române. Conform surselor cunoscute
până acum, directorul Liceului, Balazs Tatar, a refuzat în prezența avocatului Paul Gal și a lui

59
Nicolae Roxin, preotul din Micherechi , să predea instituția. Conform celor spuse de
istoriografia maghiară el nu a cedat decât în fața violenței , Balazs Tatar susținând că Pteancu
i-a pus o mână pe umăr. A fost numit un director interimar în per soana profesorului Kiraly
Jozsef care împreună cu doi colegi Kovacs Bela și Kegyes Istvan au depus jurământul de
fidelitate față de statul român. Ceilalți membri ai corpului de profesori s -au consultat cu
liderii de opinie locali , după care unii au decis să rămână iar alții să părăsească România.
Anul șc olar 1919 – 1920 a început mai târziu datorită evenimentelor internaționale, în timp ce
la conducerea Liceului era profesoru l din Mako, Alexandru Mărgineanu. Din lipsă de
profesori români învățământul se desfășura tot în limba maghiară dar se studiau deja l imba
română și limba franceză. Administrația locală s -a implicat și la nivelul liceal prin construirea
de internate pentru toți elevii din împrejurimi care doreau să învețe. Numărul e levilor a
crescut foarte repede. D acă în 1922 în liceu erau 27 de elevi i nterni, în 1924 numărul lor
crescuse la 100. În anul 1923 pentru cei 75 de elevi interni au fost create o sală de mese și
dormitoare în clădirea orfelinatului, iar în decembrie 1924 administrația a cumpărată o clă dire
de pe strada Gării, de la fosta Moară Toldi, în care au fost amenajate spații pentru cei 100 de
elevi. Numărul elevilor la acest nivel ră mâne totuși scăzut în raport cu numărul locuitorilor
deoarece , așa cum am arătat mai sus , mulți copii renunțau la școală sau plecau la studii în alte
localități. Zona Bihorului , cu o populație numeroasă din rândul minorităților, în cazul nostru
cea maghiară , a fost declarată zonă culturală în care învățământul era reglementat prin
ordonanțe. A stfel administrația acorda 30 de burse elevilor nevoiași din care 10 erau pentru
elevii din Vechiul Regat. Cei care au condus Liceul în perioada interbelică au fost directorii:
Alexandru Nuțiu( 1921 – 1932), Cornel Safta(1932 – 1938) și Gheorghe Rafiroiu( 19 38-
1940)41. În 1931 pe fondul crizei economice,administrația s -a gândit să desființeze Liceul
pentru a face economii la buget, dar măsura a întâmpinat o opoziție serioasă din partea
populației. În luna iulie a avut loc o întâlnire între delegații județului , cei ai Primăriei și
Comitetul școlar. Majoritatea reprezentanților orașului s -au opus desființării și astfel s -a ajuns
la hotărârea ca Primăria să își asume cheltuielile pentru întreținerea liceului și a personalului
iar Comitetul Școlar să plătească per sonalul de serviciu și să contribuie la plata profesorilor.
Timp de un an Liceul a funcționat ca unitate extrabugetară. D in anul 1932, cu toate eforturile
de a-l păstra , a devenit gimnaziu cu denumirea de Gimnaziul Regele Carol al II -lea până în
anul 1937 când a redevenit liceu. Din 1938 administrația l -a transformat în liceu agricol cu
două secții: română și maghiară.

41 Ibidem p. 113

60
Școala reformată din Salonta nu a rezistat prea mult datorită dotărilor slabe, a lipsei
de cadre de specialitate, dar s -a remarcat prin d emiterea lui Kircsy Erzsebet din cauză că
aceasta a trecut la religia ortodoxă. În schimb Școala civilă de fete și -a continuat activitatea în
perioada interbelică la începu t sub conducerea lui Fekete Peter iar apoi sub conducerea lui
Vilma Lehner Chinez, după ce școala a fost preluată de stat.Numărul elevelor a oscilat între
63 de fete în anul ș colar 1929 – 1930 și 145 în an ul școlar 1934 – 1935. Din 1928 Ș coala de fete
a devenit Gimnaziul de stat pentru fete , iar elevele care doreau să studieze în continuare
urmau cursurile liceului de stat ca și eleve particulare. Printre elevele acestei școli s -a numărat
și Vass Erzsebet , mama episcopului Tokes Laszlo .
De un real succes s -a bucurat Școala de Ucenici Industr iali și Comerciali care era o
unitate școlară de stat, mixtă , care funcționa pe baza legii învățământului profesional.
Succesul venea datorită numărului mare de solicitări din partea patronilor care obligatoriu își
înscriau ucenicii la această școală. Cere rea mare la această formă de învățământ a creat
probleme administrației locale din cauza lipsei de spațiu . Clasele funcționau inițial pe Calea
Tincii în clădirea centrală a Școlii primare reformate. D in 1924 a fost cumpărată Casa Kulin
unde s -au amenajat s ăli de clasă și locuința învățătorului. Învățarea materiilor de cultură
generală era completată de studierea meseriilor care erau predate de către meșterii locali. Din
punct de vedere al administrației a fost organizat un comitet ai cărui membri erau aleși . Din
1923 la conducere a școlii a fost ales avocatul Moise Coș.
Datorită specificului agricol al zonei administrația a simțit nevoia de a înființa o
școală care să pregătească viitori fermieri. Școala de agricultură s -a dezvoltat datorită unor
cadre didact ice de bună calitate cum au fost Andrei Chinez și Antal Jeno specialiști în
domeniul legumicultură și apicultură. De un mare ajutor i -a fost administrației intervenția lui
Dome Sandor care sprijinea un elev eminent provenit din Salonta prin intermediul unei
fundații42. În scurt timp această unitate școlară a devenit cea mai bună din Transilvania prin
organizarea unei ferme , după ce a primit din partea administrației locale 23 de holde de
pământ.
În ceea ce privește viața culturală din Salonta de după 1919 ea a rămas de expresie
maghiară , chiar dacă a suferit câteva mici schimbări. Ca și în oricare alt orășel de provincie
viața culturală se manifesta cu sprijinul factorilor locali, a bisericii, a armatei sau a elevilor.
Fiind formată din agricultori sau com ercianți marea majoritate a populației era prea ocupată
în timpul săptămânii astfel că posibilitatea de a comunica, de a socializa era plimbarea

42 Ibidem p. 120

61
duminicală, după ieșirea de la biserică. Spațiul mare din mijlocul orașului de la începutul Căii
Oradiei și pân ă la Primărie era locul ideal în care grupurile de oameni, de tineri se plimbau
grupați în funcție de sex sau ocupație , schimbând informații și glume.
Majoritatea instituțiilor de cultură maghiare s -au refugiat sub ocrotirea bisericii
desfășurând acțiuni sociale, de caritate, religioase și culturale. La rândul său biserica a devenit
liantul care con serva identitatea etnică și tradițională a culturii maghiare. După o scurtă
perioadă, între 1919 și 1921, în care toate asociațiile cu caracter social transi lvănene au fost
interzise, acestea reușesc să revină după reglementarea vieții politice din România. Un fa pt
unanim recunoscut este că perioada dintre 1920 și 1930 a fost cea mai bogată în manifestări
culturale nefiind egalată niciodată. Din punct de vedere al organizării existau două tipuri de
asociații: cele profesionale care erau create pentru a promova interesele meseriașilor, ale
comercianților, ale industriașilor; în cea de a doua erau grupate asociațiile dependente de
biserică.
Cele mai vechi i nstituții culturale din Salonta erau Casina Maghiară, Reuniunea
”Cultul lui Arany” și Corporațiunea Industrială. Din 1921, noile condiții politice au
determinat fuziunea dintre Casina Română și Casina Maghiară pentru ca acestea să poată să
își continuie activitate a. Activitatea Casinei era asemănătoare cu cea a cluburilor occidentale:
citirea ziarelor, a revistelor, a cărților , dar și organizare a unor activități culturale. Sediul
acestei asociații era pe strada Al. I. Cuza la numărul 16 , din conducerea sa făcând parte ca
președinte Kuch Bela, iar vicepreședinți Liviu Cosma și Bakator Jozsef . Așa cum îi spunea și
numele Reuniune a” Cultul lui Arany” avea ca obiect de activitate întreținerea imobilelor care
aminteau de poetul național maghiar și organizarea de activități culturale care să scoată în
evidență talentele literare ale celor care colab orau în cadrul evenimentelor or ganizate de către
institiuție . Cel care a reușit, în perioada interbelică, să reorganizeze acti vitatea Reuniunii, a
fost Debreczeni Istva n care a beneficiat de ajutorul f inanciar oferit de baronul Boszormeny
Lajos și de bancherul Csaki Gyorgy . Printre primele realizări ale a cestei reuniuni a fost
reînhuma rea rămășițelor pământești ale fiicei lui Arany Janos, Juliska, în cimitirul de pe
strada Aradului, în anul 1925, acolo unde se găsesc și azi. Din conducerea sa au făcut parte
doar reprezentanții elitelor maghiare: Strenthal Arthur , Dohi Arpad , Bakator Jozsef , Hadhazy
Kalman și alții. Muzeul care amintea de Arany era deschis duminica, înaint e de amiază sau la
cerere dacă se plătea o taxă de 25 de lei. În aceste c ondiții numărul vizitatorilor se ridica la
aproximativ 1000 de persoane pe an , care veneau să viziteze muzeul din Turnul Ciunt sau
casa memorială a poetului. Orice activi tate organiza tă de reuniune a beneficiat de un
important sprijin din partea comunității maghiare din România și Ungaria. Erau organizate

62
concursuri literare care se bazau pe cunoștințele concurenților legate de viața și activitatea
poetului, iar câștigătorilor le erau acordate premii în bani.
De un larg sprijin se bucura și Corporațiunea Industrială , care funcționa ca și membră
a Asociației Corporațiunilor Industriale cu sediul la Arad încă din anul 1887. Începând cu
anul 1923 președintele acestei instituții a fost Gaall Laszlo junior, care îl înlocuise pe fostul
conducător Kosa Lajos plecat în Ungaria. Alți conducători ai clubului au fost Kiss Karoly ,
Hunyadi Geza și Szabo Gyula . Printre numeroasele activități desfășurate se număra
administrarea unui cămin pentru a jutorarea bătrânilor meseriași , iar prin intermediul
comitetului de împăciuire rezolva conflictele dintre patroni și angajați, apăra interesele
membrilor în fața autorităților.
Industriașii mai aveau o instituție culturală, Căminul Industrașilor , mai cuno scut ca
Iparos O thon, care în perioada 1926 – 1930 a administrat și cinematograful Urania. Aceiași
industriași aveau și un cor muzical, Corul Industriașilor , care a reușit să se adapteze la noua
situație și să își continue activitatea. Corul era condus de intelectuali salontani printre care
merită să -i amintim pe Torok Gyula , profesor de muzică, Bordas Imre , Tordai Ferenc ambii
învățători. Membrii corului au susținut concerte în Salonta dar și în alte părți ale județului, la
Tinca sau la Oradea. Pentru pro movarea intereselor comercianților, membrii români și
maghia ri ai acestei bresle au reînființat la Salonta, în 1923 , Clubul Comercianților(
Kereskedelmi Kor). Din conducerea clubului făceau parte Lakatos Gyula , Wesseli Odon și
Iacob Niște.
Realitatea demog rafică a făcut ca numărul instituțiilor culturale românești să fie mai
mic decât al celor maghiare. Intelectualii români au depus eforturi serioase pentru a înființ a
instituții culturale și în Salonta. Astfel , avocatul Moise Coș a organi zat începând cu 26 august
1921 D espărțământul de plasă al Astrei. Acesta s – a înființat prin preluarea unor filiale din
împrejurimi , dar rămânea, ca și mărime, cel mai mic din Bihor. Problema activităților pe care
trebuia să le d esfășoare a rămas mai mult în teorie, pentru c ă de-a lungul a zece ani nu a avut
loc nici un eveniment organizat de ASTRA la Salonta. Din documente se desprinde un lucru,
din păcate caracteristi c și azi pentru români, conflictele dintre orgoliile conducătorilor în cele
din urmă au dezbinat intelectual itatea românească din Salonta43. În ciuda apelurilor către
conducerea centrală de la Sibiu, avocatul Moise Coș a rămas izolat și fără sprijin din partea
intelectualilor români d in Salonta. Aceeași atmosferă s -a abătut și asupra membrilor ASTREI
din comunel e majoritar românești din jur, care au rămas cu energiile necanalizate spre

43 Ibidem, p. 147

63
creșterea culturii românești. În urma inițiativelor venite de la conducerea centrală au fost
organizate câteva șezători culturale și un Cerc Cultural al locu itorilor din cartierul Colonie.
La activități le organizate de ASTRA mai ales cursurile organizate de acesta , au participat
intelectuali și specialiști români dintre care merită menționați inginerii Ioan Rocsin, V.
Frâncu, Ana Cosma( medic), Teofil Bodescu( veterinar), Liviu Lăr gean și T. Misaroș ambii
preoți. În anul 1939 datorită eforturilor ASTREI a funcționat aici și un Cămin Cultural.
O încercare de revitalizare a culturii românești din localitate a fost inițiată de Liviu
Patachi, profesor la Liceul de Stat pentru Băieți, ca re, sprijinit de profesorii de muzică , a
organizat o societate corală. Încercarea a fost sortită eșecului deoarece conducerea județeană a
decis să nu ratifice această activitate în urma plângerilor depuse de Moise Coș. Reorganizarea
filialei a avut loc în 1934 când președinte devine profesorul Cornel Safta , rămas în funcție
până în anul 1940. Noul conducător a revitalizat activitatea beneficiind și de ajutorul pe care
l-a primit de la președintele de onoare Onisifor Borcea.
O nouă for mă de activitate cultu rală era Ș coala țărănească care încerca să concentreze
eforturile de socializare și culturalizare făcute prin șezători sau conferințe. N umărul mare de
țărani a făcut ca la Salonta acest tip de activitate să fie încununat de succes. În 1934 un număr
de 30 de țărani au frecventat aceste cursuri, fiind interesați direct pentru că fiind originari din
zona de munte aveau nevoie de acomodare la noile condiții pedocl imatice , la tehnica de lucru,
nouă și ea. Timp de patru ani , până în 1937 , au fost organ izate cursuri pentru bărbați și pentru
femei , iar rezultatele s -au observat atunci când Camera de Agricultură din Oradea a premiat
trei dintre țăranii elevi cu cîte 500 de lei. Un alt rezultat notabil a fost obținut de colonistul
Traian Matiu care a produs cel mai bun grâ u din Bihor conform constatărilor Institutul ui de
Cercetări Agronomice București .
Alte asociații culturale ale românilor care au funcționat la Salonta în perioada
interbelică au fost Frăția Ortodoxă Română și Cercul Militar Civil. Au existat și câteva coruri
organizate de comunitatea românească car e promovau și muzica națională, după cum aflăm
din presa vremii despre repertoriul corul ui organizat de pro fesorul Constantin Teodor în 1931.
Un element pute rnic al vieții culturale l – au reprezentat studenții care împreună cu colegii lor
din Oradea sau Cluj organizau concerte, seri de dans și alte activități.
Toate activitățile culturale salontane se desfășura u în două locații ce puteau să asigure
spațiu pentru toți participanții, sala Casinei și sala Reduta unde existau condiții pentru a primi
până la 500 de persoane. În anul 1928 Ellman Lajos a reconstruit clădirea Redutei pe care
apoi a oferit -o spre vânzare orașului. Î n ciuda reacțiilor negative din partea societății civile
Primăria a cumpărat -o în 1931 cu intenția decl arată de a transforma clădirea î n Casă de

64
Cultură. Modernismul s -a făcut simțit prin prezența cinematografului care , după o primire
rece din partea locuitorilor, a câștigat tot mai mult teren mai ales după apariția filmului vorbit.
Cum acest mod de petrecere a timpului liber era doar la început cele două cinematografe din
Salonta găzduiau și spectacole de teatru, de cabaret sau de revistă. Primul fil m care a rulat la
Salonta a avut loc în anul 1923. Oaspeți ai orașului au fost și trupele de teatru de la Oradea,
cea condusă de Mișu Fotino sau Ansamblul Operei din Budapesta în anul 1922.
În cee a ce privește presa din Salonta în perioada interbelică s- au tipărit mai multe
ziare. Chiar la începutul acestei peioade a apărut ziarul politic ”Szalonta es videke ”( Salonta
și împrejurimile), de orientare conservatoare , condus din funcția de redactor d e către Balogh
Lajos . Deoarece funcționa fără a avea autorizație din partea autorităților de stat a avut doar o
existență efemeră , până în 1919 când a fost interzis. Totuși a continuat să existe și să
funcționeze sub o altă conducere până în 1920 când a f ost închis definitiv. Alte publicații au
fost ”Foaia de Salonta ” deținut de familia Szekely , unde redactor era Farago Rezso ;
”Ziarul ”(Az Ujsag); ”Observatorul ” sau ”România ”, ”Jurnalul de dimineață ”. Dat fiind
caracterul majoritar maghiar al populației un loc important în presă îl aveau periodicele
trimise din Ungaria. Se poate observa că în 1929 Ungaria trimitea în România periodice în 70
de vagoane a câte 10 tone fiecare valorând 77 milioane le i. Trebuie menționat că 50 % din
exportul de carte al Ungariei era expediat în România. Viața culturală salontană păstra
raportul etnic româno – maghiar deoarece integrarea evreilor în rândul maghiarilor a făcut ca
evreii să nu – și înființeze asociații culturale proprii, asociaț iile lor păstrându -și doar un
caracter caritabil. Din păcate cazurile în care membrii comunității maghiare participau la
evenimentele culturale românești erau foarte rare, ele datorându -se în primul rând obligației
de a participa la evenimentele of iciale organiza te de autorități și nu dintr – o pornire sinceră de
apropiere și coabitare româno – maghiară.
Și atunci, ca și azi, societatea românească era divizată de conflictele , de orgolii ceea
ce a dus la o mai slabă activitate culturală a românilor fapt obse rvat de c ătre organizatorii
oricărui eveniment cultural. Cel mai bine a rezumat situația Moise Coș :” Între românii noștri
domnește zâzania. Unde merge unul, nu merge celălalt și tot așa mai departe. Dacă ia unul
inițiativa, ceilalți se abțin, dar nu se ostenesc să ia ei inițiativa.”44
Au existat și încercări de apropiere culturală între cele două etnii deși ele au fost
destul de răzlețe. În ianuarie 1 930, violonistul Jean Proșteanu a susținut un recital la Salonta
prilej cu care ro mânii și maghiarii s -au întrunit în a-l sărbători pe artist. Un rol important în

44 www. Bibldeva.eu Gazeta 1934, 14 noiembrie p. 2

65
apropierea româno – maghiară l -a avut primarul Aurel Suciu care a încercat pe toate căile să
creeze condiții pentru o conviețuire pașnică între cele două etnii.
În satele din jurul Salontei viața culturală s -a manifestat mai ales prin activități care
promovau cultura populară românească. La Cefa a fost deschis un Cămin Cultural care a
primit numele învățătorului I. Costa. La 1 februarie 1934 acest Cămin Cultural a primit
premiul pentru cea mai bună organizare. Co nducerea era asigurată de directorul C. Anastasiu,
bibliotecarul P.Albuțiu și învățătorul I. Lupaș. La Cefa a existat și un cor ce organiza și
șezători literare , format din Maria Albuțiu, Ecaterina Hotea, Rozalia Pintea, Iuliana Chiș, Ioan
Petca, Gheorghe Gui, Eremia Balog și Gheorghe Farcău.

III.V. Biserica și cultele religioase
Din punct de vedere religios, Salonta a rămas și în perioada interbelică majoritar
reformată chiar dacă numărul de credincioși ai acestui cult a scăzut. Componența etnică a
Salontei a făcut ca aici să coexiste mai multe culte religioase: reformat, ortodox, romano –
catolic, greco – catolic, mozaic și baptist.
Prin hotărârile de la Versailles privind noile graniț e a fost afectată și structura
bisericilor Reformate și Romano – catolice din vestul României. La Oradea s -au reunit, în
iunie 1921, reprezentanții B iserici i Reformate care au luat decizia ca în termen de 60 de zile
fiecare eparhie să se hotărască dacă va fi întemeiată o nouă eparhie sau va recunoaște eparhia
ardeleană. În zona Salonta hotăr ârea s -a luat în iulie 1921, anume ca protopopiatul Salonta se
va încadra într -o nouă eparhie: Eparhia Reformată de pe lângă Piatra Craiului cu sediul la
Oradea.
La Salonta, comunitatea reformată era formată din două parohii conduse în
permanență de către 4 -5 pastori deoarece existau filii la Mădăras, Ianoșda, Tulca și Mărțihaz.
Cei mai importanț i pastori reformați au fost : B oszormeny Lajos, Debreczeny Istvan, Kassay
Bela, Arday Aladar, Bagoly Bertalan. În conducerea acestei biserici, p arohii erau ajutați de un
Presbiteriu ai cărui membri erau aleși pe o perioadă de 12 de ani . Din rândul lor erau aleși
notarii și curatorii , cei mai importanți membrii ai acestui for. În același an, 1921 ,
protopopiatul Salonta împlinea 100 de ani de existență ceea ce a prilejuit festivități importante
la care au participat oaspeți de seamă precum episcopul de Oradea, Sulyok Istvan și episcopul
de Ardeal, Nagy Karoly. Pe lângă festivități, la Salonta au fos t discutate și probleme
importante pentru organizarea viitoare a parohiilor: înființarea unui internat, publicarea unei
istorii a protopopiatului și altele. Ca suprafață, protopopiatul Salonta era destul de întins
cuprinzând sudul județului Bihor dar și an umite părți ale județelor Arad și Timiș. Ca

66
susținere financiară parohiile beneficiau de sprijinul enoriașilor prin contribuții benevole ceea
ce asigura sume importante pentru biserică. Prin intermediul acestor sume Biserica R eformată
a reușit să -și îmbun ătățească aspectul clădirilor și dotările. Astfel , în 1923 au fost
achiziționate, de la Arad, două noi clopote ce trebuiau să le înlocuiască pe cele pe care
parohia le sacrificase în 1917 pentru cauza austro – ungară. Tot atunci prin contribuția
enoriașilor a fost cumpărat un armoniu, iar în 1925 au fost reparate turnul și acoperișul
bisericii. Cei care au contribuit cu cele mai mari sume pentru aceste investiții au fost Balogh
Ferenc, Frater Emil cu câte 50.000 de lei și Szathmary Janos cu 75.000 de lei. Ac este
cheltuieli uriașe pentru acea perioadă au avut urmări în activitatea parohiei , atunci când s -a
dorit introducerea curentului electric . Această nouă investiție a fost realizată abia în 1934
după ce criza financiară trecuse. Tranziția prin criza financi ară a fost ușurată și de intervenția
Primăriei care a cedat 200.000 de lei parohiei , în anul 1934. Datele despre numărul de
credincioși reformați din Salonta sunt confuze . Datele Prefecturii arată un număr de 11320 de
credincioși în timp ce recensământul e fectuat de Presbiteriu doar 10458 de credincioși.
Comunitatea reformată din Salonta a trecut printr -un mare scandal în 1934 după ce în oraș a
sosit Arday Aladar. Acesta nu era privit cu ochi buni de către o parte a comunității reformate
rămasă fidelă celui lalt paroh Dohi Arpad. Scandalul a continuat timp de trei ani, până când, în
anul 1937 , Dohi Arpad a cedat făcând schimb cu Bagoly Bertalan, pastorul parohiei Borș.
Așa cum s -a mai arătat biserica reformată s -a implicat în numeroase activități cultural –
religioase și de caritate.
În ceea ce privește organizarea Bisericii Ortodoxe , aceasta s -a împlinit la Salont a
abia după 1919. Până atunci autoritățile maghiare nu au considerat că românii salontani ar
avea ne voie de un lăcaș de cult. Până în 1919 credincioșii ortodocși di n Salonta aparțineau de
parohia ortodoxă Mădăras , a cărei biserică era frecventată și de aceștia.După trasarea noilor
granițe numărul ortodocșilor din Salonta a crescut deoarece în oraș au sosit cadre militare ,
funcționari publici , învățători și profesori , elevi români. Această nouă realitate făcea necesar
ca la Salonta să fie construită o biserică . Primul paroh ortodox din Salonta a fost Nicolae
Roxin senior, protopopul de Tinca numit în aprilie 1921 , care din anul 1922 a oficia t într -o
capelă din sediul Poștei de pe strada Rak oczi nr 39. Spațiul s -a dovedit neîncăpător astfel că
în noiembrie 1923 parohu l a adresat o cerere Bisericii R eformate pentru a -i fi cedată sala de
gimnastică din curtea Ș colii reformate. Chiar dacă Presbit eriul s -a arătat de acord, în anumite
condiții, cu această cerere, deoarece dorea să arate că pe plan local cele două biserici
colaborează bine, aceste condiții nu au fost acceptate de către Biserica Ortodoxă. S -a ajuns la
decizia autorităților care au rec hiziționat sala de sport pentru Biserica O rtodoxă . Această

67
situație provizorie a funcționat până în 1933 , când , în luna ianuarie , a fost sfințită și dată în
folosință noua biserica ortodoxă. Parohii nu beneficiau de o casă parohială ci locuiau în case
cu chirie, partea financiară fiind asigurată de o bucată de pământ din 32 de iugăre pentru preot
și 8 iugăre pentru can tor. Sărbătorile naționale erau ț inute din punct de vedere religios la
această biserică în prezența membrilor Consiliului Comunal și a membri lor comunității
române. Dacă luăm în considerare datele oficiale ale Prefecturii județului Bihor , în anul 1927
trăiau la Salonta 1345 de ortodocși, număr care a scăzut până în anul 1939 la 1006
credincioși. După cei doi preoți ai familiei Roxin conducerea parohiei a fost luată de preotul
Liviu Lărgean care a condus comunitatea ortodoxă salontană din 1928 până în 1940. În anii
1920 credincio șii ortodocși solicitau un lăcaș de cult al lor, solicitare discutată de Consiliul
Parohial în 1922. Un prim proiect, aparținând meșterului constructor Nagy Jozsef , prevedea
construirea unei biserici în Piața Mică cu ajutorul unor fonduri de la Ministerul Cultelor.
Acest prim proiect nu a primit aprobare astfel că a mai trecut timp până la construirea
bisericii. În anii următori primarul Aurel Greavu a susținut necesitatea construirii unei
biserici ortodoxe, luînd legătura cu episcopul Roman Ciorogariu pe care l -a invitat în 1928 la
Salonta pentru ca împreună cu el să aleagă amplasamentul pentru construcție45. Eforturile
episcopului și ale primarilor au fost încununate de succes în 1930 când proiectul construirii
bisericii a beneficiat de o subvenție de 2 mi lioane de lei din partea administrației locale,
datorită intervenției primarului Suciu. Astfel , pe locul fostului Oficiu fiscal a început
construirea bisericii în anul 1931 , la 3 mai , când a fost pusă piatra de teme lie. Lucrările au
demarat pe baza planur ilor meșterului local Kiss Mihaly care a luat în antrepriză această
lucrare. Biserica a fost construită în stil neobizantin, cu o cupolă mare deasupra naosului și
două turnuri deasupra intrării principale. Mobilierul in tern ca și iconostasul au fost realiz area
meșterului Toth Imre și era prevăzută cu trei clopote care au fost cumpărate cu fonduri
obținute din vânz area de cărți poștale ilustrate dar și din donațiile credincioșilor. Astfel ,
personalul Gării din Salonta a contribuit cu suma necesară pentru cu mpărarea unuia dintre
clopote , iar doctorul Liviu Cosma a donat o sumă importantă. La 25 iulie 1932 au fost sfințite
clopotele de către trimisul E piscopiei, consilierul stravofor Zaharia Moga, iar mai târziu
biserica a fost sfințită în prezența vicarului episcopal, arhiereul Andrei Crișanul. Episcopul
Roman Ciorogariu nu a putut participa la evenimentul pe care l -a sprijinit și pe care îl dorea
împlinit cât mai repede, deoarece era bătrân și suferind. Biserica a primit hramul Înălțarea

45 Lucia Cornea, Contribuții la o istorie a orașului Salonta în perioda interbelica 1919 -1945 , Editura Muzeului
Țării Crișurilor, Oradea 2005, p. 39

68
Domnului . Inaugurare a lăcașului a construit un moment de referință pentru ortodocșii din
zona Salontei , deoarece în timpul liturghiei a fost hirotonisit parohul pentru Ghiorac, teologul
Emil Cătană. Festivitatea a câștigat prestanță și prin participarea corului Academiei Teologice
Ortodoxe condus de profesorul Cornel Givulescu. Ca și celelalte biserici și cea ortodoxă s -a
implicat în activități culturale ale comunității românești locale. Organizarea de serate
culturale, de co ncerte avea și un scop material. S e urmărea obținerea de fonduri și venituri cu
ajutorul cărora biserica să fie pictată și susținută financiar. Alte sume au fost obținute și din
subvențiile acordate de Primărie de -a lungul timpului. La Salonta era și sediul Protopopiatul
Ortodox Salonta după c e vechiul Protopopiat , cu o întindere prea mare , a fost împărțit în două
părți: Protopopiatul Salonta și Protopopiatul Tinca. Această împărțire a fost efectuată după
moartea preotului paroh Nicolae Roxin senior, și alegerea ca pro topop de Salonta a fiului său,
care a rămas în această funcție în peri oada 1923 – 1928 , când , la sfârșitul perioadei și -a
înaintat demisia din funcțiile de paroh și protopop. Printr -o scrisoare deschisă publicată în
ziarul Tribuna din Oradea, N. Roxin jr. arăta motivele demisiei sal e pe care o punea pe seama
unui conflict mai vechi cu episcopul Roman Ciorogariu. Mai exact N. Roxin îl acuza pe
Episcop că , deși era ales de ani buni î n funcția de protopop, amâna confirmarea și instalarea
lui în mod oficial în această funcție. O altă pro blemă a parohului de la Salonta era aceea că în
perioada în care fusese parlamentar din partea Partidului Poporului , printr -o decizie a
Episcopiei Ortodoxe de Oradea , fusese suspendat din funcție. De menționat că această decizie
se referea la toți clericii parlamentari, nu era o decizie care să îl afecteze doar pe Nicolae
Roxin junior. În urma acestui scandal parohul a preferat să -și continuie activitatea
profesională ca și avocat și om poli tic. Din luna noiembrie 1930 protopop al Salontei a
devenit preotul Nestor Porumb, parohul de la Tulca. El a fost urmat în această funcție de către
preoții Iosif Nistor și apoi Ioan Căpitan paroh la Mărțihaz.
Biserica romano – catolică nu a jucat la Salonta un rol de frunte deoarece numărul de
credincioși ai acestei biser ici era mic în comparație cu credincioși i reformați și de români i din
zonă. Conform datelor oficiale, furnizate de autoritățile statului, la Salonta trăiau în 1927,
doar 684 de credincioși romano – catolici. B iserica romano – catolică a susținut efortul de
război al Austro – Ungariei prin sacrificarea clopotelor sale. Înlocuirea lor a avut loc în 1928
când au fost sfințite noile clopote obținute din donația colectivă a enoriașilor , dar și din
donația personală a profesorului Kiraly Jozsef. Parohi ai acestei biserici au fost Vitkovszki
Florian , până la decesul său în anul 1924 , urmat de Bakator Jozsef.
Biserica greco – catolică , constituită în 1927 la Salonta , avea filii și în satele din jur la
Cefa, Ciumeghiu, Măd ăras și Tămașda. Nici numărul credincioșilor acestui cult nu era foarte

69
mare în Salonta și î n zona din jur . Datele oficiale arată că la 1927 în Salonta erau doar 208
credincioși , dar numărul lor a crescut în șapte ani la 388 , iar în zonă numărul se ridica la 610.
Serviciul religios era efectuat de către preotul Simion Gocan într -o capelă special amenajată .
Preotul a avut o contribuție majoră la construirea bisericii din Salonta situată pe Calea
Aradului , pe locul unui cimitir din secolul XVIII. Construcția a durat ma i mulți ani, între
1933 și 1937. P entru acest scop Primăria acordase încă din 1930 suma de 1,5 milioane lei
datorită rolului pe care l -a jucat în istoria urbei primarul greco – catolic Aurel Suciu. Perioada
în care acesta a fost primar s-a cara cterizat prin alocarea de sume importante pentru
construirea bisericilor o rtodoxă și greco – catolică și protestele pe care aceste proiecte le -a
prilejuit din partea reprezentanților Partidului Maghiar. Consiliul Județean a aprobat aceste
cheltuieli respin gând apelurile reprezentanților maghiarilor, iar primarul Aurel Suciu a fost
decorat în 1931 de către guvernul Iorga cu ”Răsplata muncii pentru biserică ”. Piatra de
temelie a bisericii greco – catolice a fost pusă la 8 octombrie 1933 în prezența protopopul ui
districtual Gheorghe Maior. De -a lungul anilor această biserică a mai beneficiat de ajutor
financiar substanțial între anii 1934 – 1937 din partea Primăriei . La 30 octombrie 1937 biserica
a fost sfințită cu hramul Înălțarea Sfintei Cruci. Din punct de ve dere arhitectural era o
construcție în stil neobrâncovenesc, operă a arhitectului Sztorill Francisc , iar ridica rea ei a
fost executată de același meșter Kiss Mihaly. Interiorul a fost lucrat de către un meșter din
Tășnad, Keresztesi Samue l, iar mobilierul de către Toth Imre, același meșter ce lucrase și la
mobilierul pentru biserica ortodoxă. Din anul 1934 parohul acestei biserici a devenit Iosif
Nistor.
În ceea ce privește comunitatea mozaică , evreii din Salonta erau în marea lor
majoritate de rit neolog. Conducătorul acestei comunității a fost , pentru o lungă
perioadă(1876 – 1925), Iosif Fried care avea funcția de rabin – șef. După 1925 rabin -șef al
evreilor a devenit Abraham Nebel. Cum în Europa începuse agitația antisemită, evreii
începuseră o mișcare s ionistă care îi îndemna pe conaționali să plece spre Israel. Este și cazul
lui Abraham Nebel care sprij inea mișcarea sionistă a organizații lor Aviva, Barisia sau
Habonim. Plecarea evreilor a cunoscut un vârf în 1932, cînd și un număr de evrei salontani au
plecat spre Israel. Din 1927 , în cadrul comunității mozaice s -a constituit un grup de evrei
ortodocși sub conducerea rabinului – șef Nathan Bri szk. Indiferent de conducerea religioasă, în
comunitatea moz aică un rol important îl juca conducerea laică prin președintele acesteia cum
au fost și cazurile lui Engel Jozsef și Szilas Sandor. Primăria a sprijinit și această comunitate,
din punct de vedere financiar, cu suma de 575.000 de lei venită ca o parte a datoriei comunei
Nădlac față de Salonta. Comunitatea evreilor s -a implicat puternic în viața socială a orașului

70
prin mai multe organizații și instituții sociale. Astfel , pe Calea Tincii a fost inaug urat în 1936
un cămin pentru bătrâni care a fost administrat de farmacistul Szekely Zoltan. Și celelalte
organizații caritabile ale evreilor au continuat să activeze în perioada interbelică prin vizitarea
bolnavilor și sprijinirea financiară a acestora pri n Asociația Chevra Kadisha sau Reuniunea
Filantropică a femeilor izraelite din Salonta Mare. Instalarea guvernului Goga a adus în
Rom ânia o înăsprire a legilor anti evreiești , care a creat la începutul anului 1938 o stare de
îngrijorare în rândul comunități i evreiești. Teama de persecuții a determinat vânzarea
proprietăților și a imobilelor pentru asigurarea de rezerve de bani peșin în vederea plecării din
România. Cel mai renumit caz este cel al moșierului Strenthal Arthur care, după vânzarea
proprietăților de la Homorog, Mădăras și Salonta , dorea să -și transfere capitalurile în Ungaria.
Biserica baptistă salontană aparținea de cea din Ungaria, care era mai veche, dar și
de cea română mai nouă. Conform recensământului din 1930 , 1 % dintre salontani erau
baptiști, adică147 de suflete. Trebuie să menționăm că numărul acestor credincioși a crescut
față de ultimii ani ai secolului XIX. În anii 1870 – 1871 la Salonta existau doar 8 – 10 persoane
baptiste. Activitatea de misionariat a lui Mihai Kornya la Micherechi și în satele din zonă a
reușit să atragă un număr destul de mare de oameni spre acest cult sau spre cel penticostal. O
altă explicație a răspândirii acestor culte este politica statului maghiar față de românii rămași
în Ungaria după 1918. Datorită măsurilo r luate Horthy și guvernele sale foarte mulți preoți și
învățători români pleacă din Ungaria în România lăsând astfel oamenii simpli fără hrană
spirituală, vulnerabili multor influențe46. Conform statisticilor oficiale maghiare în Ungaria
trăiau, în 1920, 23695 de români , adică 0,3 % din populația Ungariei , deși aceleași statistici
arătau că 88871 de cetățe ni aveau ca limbă maternă, româna . Conform altor date și cercetări
numărul românilor era mai mare 120000 sau chiar 500000 co nform deputatului maghiar
Knoller Viktor . La Salonta era cea mai veche comunitate baptistă din Bihor, dar oficierea
cultului fusese interzisă deoarece membrii acestuia aparțineau de C entrala de la Budapesta.
Pentru o scurtă perioadă , la finalul anului 1920 și începutul anului 1921 , lăcașul lor a fost
închis, dar foarte repede baptiștii maghiari au obținut aprobare de la Ministerul Cultelor
pentru a funcționa. Predicatorii acestora au fost Kiss Ferenc, Vass Sandor și Oroszlan Ferenc.
În anul 1933 trăiau la S alonta și 35 de credincioși baptiști români, veniți probabil din
comunele locuite de români în Ungaria. Sediul acestora era pe strada M. Viteazul nr 71 fiind
o filială a Comunității Baptiste Române din Oradea . Între baptiștii români și maghiari au
existat mai multe disensiuni , dar în anul 1937 sectele și asociațiile religioase au fost interzise.

46 A. Gociman, România și revizionismul maghiar 1934 , p. 341

71
Aici este locul să menționăm și puternica biserică baptistă de la Tulca unde trăia un număr
destul de ridicat de adepți ai acestui cult.
Trebuie să amintim despre c oloniștii din Regina Maria , astăzi Avram – Iancu , unde
slujea preotul Florin Bereteanu. Acesta solicita într -o scrisoare construirea unei biserici
pentru cei 1300 de credincioși. Cei 3072 de ortodocși din Sânnicolaul Român au trăit
momente de bucurie atunc i când la 30 august 1936 a fost sfințit clopotul bisericii din sat. Și
alte sate din zonă au beneficiat de ajutor pentru construirea de biserici. A stfel în anii 1925 –
1926 la Ianoșda a fost construită biserica Sf Arhangheli Mihail și Gavril, în stil baroc cu
elemente gotice și bizantine. La Mărțihaz între anii 1934 – 1937 a fost construită în stil roman
și brâncovenesc biserica ortodoxă cu hramul Adormirii Maicii Domnului. În aceiași perioadă
a fost construită și biserica din Ciumeghiu în stil bizantin.

III.VI. Despre c onviețuirea româno – maghiară – evreiască
Crearea statului național român unitar a însemnat pentru românii, maghiarii și evreii
locuitori în Salonta nevoia adaptării la un nou cadru economic, politic și juridic în care aceștia
să se dezvolte. Pentru unii din cetățenii maghiari ai statului român a fost un efort mental prea
mare și au preferat să părăsească România. Acțiunile guvernului maghiar i -a determinat pe
mulți funcționari, militari, intelectuali sau aristocrați maghiari să plece în Ungari a.
Fenomenul de emigrare dintr -o parte a graniței în cealaltă parte a fost valabil și pentru
românii din Ungaria. Politicile guvernului de la Budapesta, de îngrădire a drepturilor
minorităților, de izolare a românilor din Ungaria de statul român a determin at plecarea
învățătorilor și preoților români din mai multe sate și orașe din estul Ungariei. A fost un lucr u
grav pentru că astfel, românii din Bătani a, Micherechi, Bichiș și alte comunități nu vor mai
avea posibilitatea să m ai învețe în limba maternă, în timp ce în România cele mai multe
drepturi ale minorităților erau garantate prin Constituția de la 1923 și prin tratatele de pace de
la Paris. Aceste acțiuni ale guvernelor se reflectau în viața oamenilor simpli din zona Salonta,
care trăiau, conviețui au aici de mult timp. În perioada inte rbelică salontanii au colaborat în
toate aspectele vieții din oraș și zonă: în școli, în sport, în administrație, în domeniul sanitar,
în domeniul economic. În toate a ceste domenii a fost sesizabilă acți unea centraliza toare a
statului, derivată din prevederea constituțională de stat național unitar român.
În 1921 asociațiile maghiare au atras atenția forurilor internaționale că la Salonta au
fost ar estate, din cauza unor manifestări de patriotism maghiar, patru tinere . S-au cerut
lămuriri statului român care a arătat că cele 4 fete au încercat să trimită în Ungaria, printr -o
persoană, o scrisoare care conținea insulte la adresa statului român și a armatei române.

72
Observații asemănătoare, cum că statul maghiar instiga cet ățenii maghiari din România, făcea
și I.G.Duca într -o convorbire cu un reprezentant al instituțiilor internaționale, Eric Colban.
Prin politica dusă de statul român acesta își dorea să ofere posibilitatea membrilor
minorităților să se integreze în realităț ile noului stat. Astfel la conducerea principalelor
instituții din oraș s -au perindat în timp români, maghiari sau evrei. În ceea ce privește
manifestările culturale la care să participe toți cetățenii, indiferent de etnie, ele au fost destul
de rare deoar ece erau organizate aproape tot timpul de către biserică fie ea reformată,
ortodoxă, catolică, mozaică sau greco – catolică. Acest aspect făcea ca cetățenii să se
regăsească împreună doar în locațiile de distracție, de agrement sau la piețele și târgurile
săptămânale. Fiind un oraș de mărime medie posibilitățile de distracție și agrement erau
multiple. Un loc preferat încă de atunci pentru socializa re era caf eneaua. Cea mai renumită în
perioada interbelică era Cafeneaua Central din Piața Unirii Nr 15 , propr ietate a lui Ellman
Lajos. Aici , indiferent de etnie , clienții puteau juca rumy s au cărți. P uteai întâlni avocați,
doctori, negustori, profesori, meseriași, funcționari publici care veneau să se distreze la
cafenea.
Cluburile sportive organizau concursuri de șah, biliard sau popice. Existau mai mult e
cluburi în perioada interbelică: C.S. Salonta, Uniunea Muncitorilor Sportivi, C.S. Stăruința
Salonta. C a vechime primul era C.S. Salonta car e funcționa din 1920 înființ at la inițiativa
primarului Gall Paul. Acestui club și Primăriei îi datorăm stadionul orașului care a fost
inaugurat la 19 septembrie 1920 când C.S. Salonta, în prezența unui public numeros , a trecut
de Amefa Arad cu scorul de 2 -047. În 1921 s -a decis ca în cadrul acestui club să fun cționeze
secții de fotbal, tenis și atletism, la care se ad augă din 1923 lupte, patinaj și muzica. A existat
și un club de turism, Clubul Turistic Bihor , care începând cu 1935 a organizat excursii la
Cetatea Finiș, Băița, valea Arieșului, Moneasa sau Meziad. Salontan ii mai puteau socializa și
la cele două ștranduri care funcționau în curtea Morii Economilor și ștrandul comunal de
lângă liceul de băieți. Aceste locuri și ocazii au contribuit substanțial la instituirea unei
conviețuiri pașnice între români, maghiari și evrei. O statistică interbelică arăta că
aproximativ 59,1 % dintre români erau căsătoriți cu femei de etnie maghiară formând astfel
familii mixte. Coabitarea româno – maghiară de aproape 1000 de ani a lăsat a lăsat urme în
imaginarul colectiv al ambelor pop oare.
Poziția revizionistă a unei părți a populației maghiare și evreiești din Salonta s -a
conturat treptat, în mai mulți ani, în urma influențelor venite, așa cum am arătat mai sus, din

47 Gheorghe Dum itrescu, Petru Florin Pețan, Ștefan Maroti , Istoria în date a fotbalului Salonta n, Editura
Universității din Oradea 2012, p. 19

73
mai multe părți, de la mai mulți factori. Din rândul maghiarilor ref ugiați în Ungaria au fost
selectate vârfurile de lance ale revizionismului maghiar deoarece opțiunile politice ale
acestora erau transmise rudelor și prietenilor care au preferat să rămână la Salonta. Mai
existau nemulțumirile create de starea de asediu, c adrele și funcționarii maghiari , incitați de
Budapesta, pentru a refuza să învețe și să vorbească limba română. Între 1938 – 1940, î n
contextul regimului regelui Carol al II – lea, situația populației în general se înrăutățește,
inclusiv a minorităților. Ac tivitățile politice revizioniste ale Partidului Maghiar erau
cunoscute autorit ăților statului din rapoartele P oliției, dar erau deja observabile ș i în
atitudinea locuitorilor și în opinia publică. Evenimentele pol itice internaționale, agresiunile
Germanie i naziste , care a u dus la începerea celui de al doilea război mondial , a influențat
conviețuirea româno – maghiară – evreiască cât și viața cotidiană. Toate aspectele vieții au fost
influențate de activitățile specifice războiului. Vestea deciziilor luate la Viena, unde Diktatul
germano – italian a sfâșiat Români a Mare răpindu -i Ardealul de nord – est, a ajuns la cunoștința
salontanilor prin intermediul R adio Budapesta la 30 august 1940 , în jurul prânzului.
Următoarele zile au fost martore ale retragerii administrației române alături de care a plecat și
o parte a populației românești. Acest exod de populație este explicabil deoarece, imediat după
sosirea u nităților armatei maghiare , cei mai mulți locuitori ai cartierului Colonie au fost
alungați. Până la 9 octombrie 1940 , când s -a încheiat alungarea românilor , locuitorii Coloniei
au fost hărțuiți de grupe de soldați înarmați, deși bibliografia maghiară susț ine că aceștia au
plecat de bunăvoie, negând că românii ar fi fost bătuți, jefuiți și umiliți. Aceiași bibliografie
arată bucuria locuitorilor maghiari și comportamentul exemplar al honvezilor maghiari la
intrarea în Salonta pe data de 6 septembrie 1940. N u este menționată torturarea și asasinarea
lui Iosif Criste locuitor din Salonta. Nu a fost un caz singular deoarece au existat și alte cazuri
de români bătuți și uciși în Salonta48.
Deși au fost destule momente presărate de conflicte, în cea mai mare part e a istoriei
comune convietuirea celor două etnii a fost pașnică , mai ales la nivelul oamenilor simpli.
Limbile română și maghiară vorbite în zonă, mai ales la nivelul omului de rând, uneori chiar
al intelectualului rasat care vorbește limba literară, cupr ind influențe reciproce, chiar
barbarisme. De aceea vocabularul folosit în zonă este unul oarecum special, înțeles exact mai
mult de localnici. Este și aceasta o realitate în sprijinul unui fundament mental care facilitează
conviețuirea firească, normală a salontanilor de rând, atâta timp cât o parte a elitelor nu

48 Lucia Cornea, Contribuții la o istorie a orașului Salonta în perioda interbelica 1919 -1945 , Editura Muzeului
Țării Crișurilor, Oradea 2005, p . 160

74
învrăjbesc la ură, neînțelegeri, nu fac trimiteri la vemuri de mult apuse, ireversibile, în
dezacord total cu principiile Uniunii Europene .

75
CONCLUZII

În Salonta interbelică, cât timp orașul s – a aflat sub administrația românească
populația majoritară o constituiau maghiarii. Doar o cincime a locuitorilor erau
români. Această situație demografică a influențat decisiv toate aspectele vieții, cu
consecințe economice, politice, culturale dar mai ales s – au manifestat în relațiile
interetnice.
După 1919 instaurarea administrației românești a dus la o remodelare a
societății conform cu interesele dar și cu idealurile Statului național unitar român . Au
apărut animozități pe mai multe planuri, între noile autorități și maghiarii care
constituiau majoritatea locuitorilor din oraș; între românii majoritari în zonă și
minoritarii maghiari.
Dacă din punct de vedere politic Salonta acestei perioade a fost controlată de
români, din punct de vedere economic și financiar ea rămânea în mâinile vechilor
stăpâni, maghiarii și evreii. Acesta aspect nu era o excepție ci putem afirma că era
aproape o regulă la nivel urban în Transilvania. Eforturile administrației românești au
avut rezultate notabile și profunde la nivel politic , dar au rămas cu modeste rezultate
semnificative în plan economic.
Sursele bibliografice maghi are prezintă Salonta perioadei 1920 – 1940 ca pe
una de stagnare din a proape toate punctele de vedere, de in echitate social – culturală și
politică, în detrimentul minorităților. Este un punct de vedere unilateral deoarece nu se
înțelege dreptul absolut firesc ca un stat să – și organizeze un sistem propriu de muncă
și viață care să corespundă intereselor sale.
Se afirmă că în politica școlară autoritățile române au început” îngrădirea
învățământului în limba maternă a minorităților și acolo unde acest lucru a fost
posibil, încetarea lui completă”. Sigur că a existat o schimbare în sistemul școlar dar e
o diferen ță uriașă între legile școlare românești și cele elaborate de responsabilii
învățământului ma ghiar dintre 1867 – 1918 sau politica școlară a Ungariei interbelice
față de etniile minoritare din fruntariile sale, în special față de români.
Un alt aspect care este uitat, poate intenționat, este impactul Marii Crize
Economice asupra economiei europene și deci asupra României. Această criză a
afectat în Salonta toate micile întreprinderi industriale și comerciale, dar m ai ales pe

76
cele bancare controlate de minori tatea maghiară și evreiască. Totuși cu aceleași
greutăți s – au confruntat și românii.
Specific orașul ui nostru este relația strânsă dintre Salonta și satele din jur care
se manifestă prin modul de viață al oa meni lor din rural și de la periferia orașului , dar
și prin confruntatrea ruralului cu urbanul.
Ca și în alte orașe ardelene din epocă , s- a încercat crearea unor centre de
cultură urbană puternice care să reducă diferența față de cultura maghiară. Statul
român a sprijinit toate asociațiile culturale care organizau activ ități în regiunea de vest
a țării . Salonta se încadra și din acest punct de vedere în așa numita ”zonă culturală”
din ap ropierea graniței cu Ungaria. Totuși nu au fost neglijate de către statul român
nici manifestările culturale ale m inorităților. Astfel istoriografia maghiară recunoaște
că această perioadă a fost cea mai productiv ă în editarea cărților maghiare lăsând la o
parte tradiționalele ambiții mărunte ale intelectualilor .
Evenimentele dintre 1940 – 1944 au săpat brazde adânci în sufletele românilor
din Salonta, dar b unătatea lor sufletească a acoperit pornirile de răzbunare a unor
exaltați . Astfel, astăzi în oraș relațiile interetnice se doresc normale , ca între veritabili
cetățeni egali ai Uniunii Europene.