PARTEA I. Delimitari conceptuale priviind VĂDUVIA…………………………………….

Cuprins 2

PARTEA I. Delimitari conceptuale priviind VĂDUVIA…………………………………….

1.1 Istorie, definiții și teorii privind văduvele………..………………………………………….

1.1.1 Istorie privind perioada de văduvie…………………………………………………….

1.1.2 Definiții privind doliul………………………………………………………………….

1.1.3 Teorii aspura doliului……………………………………………………………………

1.2 Fazele doliului……………………………………………………………..…………….

1.2.1 Negarea……………………………………………………………………………….

1.2.2 Mânia…………..……………………………………………………………………..

1.2.3 Negocierea…………………………………………………………………………….

1.2.4 Depresia………………………………………………………………………………..

1.2.5 Acceptarea….…………………………………………………………………………

1.3. Modalități terapeutice priviind văduvele…………………………………………………

1.4. Perspectiva biblică asupra văduvelor……………………………………………………..

1.5. Rolul asistentului social în viața văduvelor………………………………………..

PARTEA II. Studiu și cercetare în domeniu…………………………………………………

introducere 2

1.1.Isorie, definiții și teorii privind văduvele

1.1.1.Istoria privind perioada de văduvie

Încă din vechime, din primele două epoci realizarea cuplurilor avea menirea sa disciplineze senzualitatea și sa ducă la îmulțire. Sau cu alte cuvinte putem spune că, căsătoria în vechime reprezenta o legătură, o relație dintre un bărbat și o femeie. Femeia reprezenta persoana care îngrijește de casă și copii iar bărbatul reprezenta persoana care aducea benii în casă, cel care avea un loc de muncă. Din această cauză bărbații tindeau mult mai mult spre căsătorie, pentru că aveau nevoie de cineva care să îngrijească atât casa cât și copii.

Încă de la începutul lumii datorită căderii în păcat omul a fost rânduit să moară. Și prin aceasta persoana care rămâne în urmă trece printr-o perioadă a vieții numită VĂDUVIA.

Istoria felului cum oamenii au interpretat moartea se întinde de la a o percepție fiind ceva natural, care se petrece cu oricine iîn natură, până la ceva psihologic, ca ceva care are o semnificație doar pentru oameni, o semnificație adițională, care s-a atașat celei naturale. Aceași traectorie o parcurge și reacția de pierdere, de la ceva natural și inexorabil la ceva specific, emoțional, ca mai apoi să se îndrepte către patologizare, oamenii de azi trebuind să apeleze la specialiști pentru a rezolva pierderea și să se reîntoarcă la raționalism, funcționalism și eficiență. Am putea împărți istoria conceptului în patru faze: epoca timpurie, când s-a identificat pierderea ca o experiență umana specifică, epoca romantică în care conceptului de pierdere i s-au atașat emoții și sentimente.

În trecut perioada de văduvie sau perioada de doliu era caracterizată de purtarea hainelor negre sau de cel puțin o panglică neagra pusă în piept. Această perioadă interzicea într-un fel sau altul persoanei îndoliate să participe la diferite petreceri sau anumite evenimente sociale care aveau prilej de bucurie.

Prin secolul al-XVIII-lea, Enciclopedia lui Diderot și d’Alambert fixa cadrul general al doliului. Departe de bătăile ideologice, autorii Enciclopediei numită și dictionnaire raisonne spun lucrurile fără ocoliș: doliul este o formulă intens de ritualizată, indentificabilă atât la nivelul coloristicii (albul fiind culoarea purtată de chinezi, albastru sau violet fiind pentru turci, galbenul fiind pentru egipteni iar cenusiul fiind pentru etiopieni) cât și în privința protocolului social: una fiind doliul pentru prinț și alta fiind doliul pentru cerșetor.

În terminologia asumată, între alții, de Arnold Van Gennep, doliul este asimilabil riturilor de separare, deși ele includ și elemente ale riturilor de prag și de agregare. Asta înseamnă că ele au în vedere și pe cei care pleacă, și pe cei rămași. Ritul constituie o punte cu două sensuri de deplasare, un mod al mijlocirii active între aici și dincolo. Van Gennep tinde să confere doliului statutul unui rit de prag, a unui mediator între lumi și stări: doliul reprezintă o perioadă de prag pentru supraviețuitori, în care se intră prin rituri de separare și din care se iese prin rituri de reintegrare în societatea generală (rituri de ridicare a doliului.) În unele cazuri, această perioadă de prag a celor vii este opusă perioadei de prag a mortului, sfârșitul primeia coincizând uneori cu sfârșitul celei de-a doua, altfel spus, cu agregarea celui decedat în lumea morților.

Doliul în lumea modernă se releva a fi o chestiunea vieții private, pe când în timpurile vechi era o chestiune a comunității.

Doliul reprezintă un obicei evreiesc adoptat și de creștini.

Doliul însă a fost considerat un sentiment studiat ca atare abia din secolul al XIX-lea. Persoana îndoliată are senzația că a pierdut o parte din sine însăși și că, de acum încolo, nu va mai putea fi fericită; se confruntă cu sentimente de tristețe, depresie, insomnie, coșmaruri, ruminație, neputința de a se mai bucura la evenimentele din viață, retragere din societate, și purtare de haine de culoare închisă.

1.1.2.Definiții privind doliul

În primul rând cred că cel mai important ar trebui să definim doliul. Putem definii doliul ca fiind starea intensă, durerea personal nu purtarea hainelor negre. Durerea profundă pricinuită de moartea unei persoane foarte dragi. Doliul putem spune că mai reprezintă și pierderea, durerea, depresia, nostalgia, melancolia, regretul, suferința. Toate acestea fiind o serie sinonimică, fiind fără excepție cuvinte din zona afectivului. Doliul fiind și un substituit de instituție și o stare a persoanei aflate în suferință. Persoana îndoliată este aceea persoană care jelește moartea unei persoane dragi.

Pierderea unei persoane dragi este un eveniment firesc în decursul vieții și este, în același timp, una dintre provocările cele mai mari ale vieții. Decesul unei persoane dragi este un factor de stres major din cel puțin două mari motive: pierderea (ruperea relației de atașament) și confruntarea cu moartea, mortalitatea, finitudinea vieții. Este un moment în care te simți mai singur decât ai simțit vreodată în viață. Este o experiență intensă la nivel psihic și nefamiliară (caracteristici ale experiențelor traumatice) pentru depășirea și procesarea mentală a căreia oamenii au de multe ori nevoie de ajutorul unui specialist. Putem să distingem  pierderea ca experiență; durerea – ca răspuns psihobiologic la pierdere; tiparul comun este un amestec de emoții (dor, tristețe), gânduri, amintiri și imagini ale/cu/despre persoana decedată. Într-o anumită măsură durerea nu dispare efectiv și radical niciodată, pentru că tristețea pentru pierderea persoanei va rămâne mereu și dorul de asemenea, dar, foarte important, intensitatea acesteia se diminuează în timp, durerea devine mai puțin intruzivă și poate fi integrată în viața și în istoria personală a
fiecăruia; moartea devine o parte a vieții; doliul – este procesul prin care experiența pierderii și durerea asociată acesteia sunt integrate la nivel psihic și a cărui finalizare permite reorientarea persoanei către viață; o lume și o viață care nu mai includ persoana decedată. Termenul este folosit și pentru a defini manifestările comportamentale ale durerii și/sau obiceiurile tradiționale care sunt puse în practică în astfel de situații.
Pierderea unei persoane dragi este ca un cutremur care zguduie fundația vieții unei persoane și declanșează un răspuns de separare intens, neașteptat, invaziv și copleșitor.

Datorită durerii și pierderii putem spune că există doliu de fiecare dată când există pierdere. A fi în doliu înseamnă a fi în suferință în dublu sens al cuvântului, a fii în durere și a fii în așteptare: doliul este o suferință care își așteptă concluzia și din acest motiv, toată viața este doliu deoarece toată viața este durere și căutarea liniștii cum afirmă și Buddaha. Doliul e revanșa pe tărâmul nesigur al durerii, a celui care știe, vede, simte că a mai triumfat o dată asupra morții. E gloria de o clipă a învingătorului.

Pentru Freud doliul reprezintă în termeni generali “reacția la pierderea unei persoane dragi sau a unei abstracțiuni ridicate la rangul de substituit al acestei persoane, cum ar fii patria, libertatea sau idealul.” Psihanalistul vienez susține că nu cel mai important e doliul în sine ci consecințele individului, deviațiile, suferințele într-un cuvânt, cortegiul de morbități induse de moarte. În concepția lui William Worden persoanele care trec prin perioada de doliu reprezintă un proces natural care este trăit diferit de fiecare persoană în parte existând totuși reacții comune, iar William împarte aceste reacții în mai multe categorii cum ar fii: tristețe, furie, anxietate, vinovăție, neputință, apatie, tânjire, șoc, amorțeală sentimentală, emancipare, ușurare. Sunt prezentate anumite senzații fizice cum ar fii: gol în stomac, nod în gât, nod în piept, hipersensibilitate la zgomot, o senzație de depersonalizare, în care lucrurile nu mai par reale, dificultăți în respirație (respirație mai scurtă, senzația de lipsa de aer), slăbiciune în mușchi, gura uscată. William face referire și la gândurile care apar: neîncredere (numită și negare, reprezintă gândul că ceea ce se întâmplă nu este real), confuzie, uitare, dificultate în concentrare, preocupări intense, gânduri repetitive legate de persoana pierdută, senzația că persoana este încă prin preajmă, semi-halucinații – de exemplu, impresia că am văzut acea persoana pe stradă. Sunt prezentate și schimbările de comportament: tulburări ale somnului – în doliul normal, acestea se regleaza în timp. Ele pot acoperi temeri diferite (de ex. Teama de a visa, de a rămâne singur etc); tulburări în alimentație – creștere în apetit sau, mai frecvent scăderea apetitului; a fi „cu capul in nori” – o persoană poate plăti cumpărăturile și să le uite în magazin, poate veni acasă cu autobuzul uitând că a plecat cu mașina personală; retragere socială – retragere concretă din interacțiunile sociale sau, mai subtil, prin a nu mai fi interesat de știri, ziare, evenimente; vise legate de persoana dispărută – care pot avea scopuri diferite și să fie trăite ca plăcute sau foarte stresante; evitarea lucrurilor care amintesc de persoana pierduta – de multe ori este un indicator al unei relații ambivalente; oftatul – se întâlnește frecvent și poate fi legat de senzația fizică de lipsă de aer; hiperactivitate – agitație care este liniștită, descărcată prin tot felul de activități. Aceasta reacție o întâlnim frecvent la văduvele care se ocupă de toate treburile legate de înmormântare, este unul dintre efectele terapeutice al obiceiurilor religioase legate de moartea cuiva; plânsul – lacrimile detensionează stresul emoțional iar plânsul este unul dintre cele mai eficiente moduri de descarcare a tristeții; amintirea sau prețuirea lucrurilor care amintesc de persoana pierdută.

Trebuie să avem în vedere că există un doliu indus dar și un doliu care izvorăște din interior, deasemenea există cea mai mare probabilitate ca aceste două să nu aibă nici o legătură.

În al doilea rând trebuie să definim perioada de doliu, și această perioadă face referire la starea emoțională, la durerea celui care suferă din pricina pierderii care a avut-o. Această suferință a doliului se manifestă atât emoțional cât și fizic iar sănătatea este afectată din punct de vedere medical.

Pentru ca moartea sau chiar perioada de doliu să nu fie o catastrofă trebuie să analizăm foarte bine care este scopul principal al vieții. Dacă scopul principal ar fi dragostea, statutul social, prosperiatea, confortul, plăcerea, atunci moartea va fi o catastrofă deoarece moartea face ca toate aceste lucruri să înceteze.

Datorită faptului că am fost create ființe care au nevoie de socializare, tind și necesită să aibe relații. Pe parcursul vieții omul crează și stabilește relații cu multe alte persoane iar aceste relații se dovedesc a fii satbile, încarcate emoțional și pline de semnificație dar pe măsura ce timpul trece înlocuirea membrilor pierduți devine din ce în ce mai grea, mai dificilă, aceasta se numește “moartea social externă” care se deosebește de moartea psihicului individual. Această moarte social își lasă aprenta asupra omului cu mult înaintea morții fizice. Această destrămare socială a individului poate fii provocată de anumite cause cum ar fii:pierderea finite iubite, înlocuirea unui individ cu altul mai puțin potrivit și chiar moartea poate duce la această destrămare.

Pierdera unei persoane iubite este unul din cele mai dureroase experiențe pe care omenii le pot trăi, și din păcate, aceasta este o realitate. Cei mai mulți percep în mod normal evenimentul: suferă, sunt o perioadă pur și simplu amorțiți, furiosi sau se simt vinovați, dar aceste sentimente se vor estompa în timp, întrucat majoritatea oamenilor accepta situația și își continuă viata. Pentru alții, deși suferința cauzată de decesul unei persoane apropiate este normală, aceasta devine mult mai complicată, dureroasă. în aceasta ultimă situație, emoțiile dureroase sunt de lungă durată și se accentuează, mai ales în cazul celor care nu acceptă moartea ca fiind un fenomen normal și nu reușesc să mearga mai departe. Totuși, sunt disponibile diverse modalități de tratament pentru a ajuta aceste persoane să se împace cu pierderea lor și să își regăsească echilibrul interior.

Putem spune că moartea este grăbită atunci când viața este lipsită de afecține, precum și faptul că persoanele sunt abandonate, părasite, chiar și singurătatea este cea care grăbește moartea.

1.1.3.Teorii asupra doliului

Literatura de specialitate a identificat o varitabililă încrengătură de fracture psihice și psihologice în cazul fiecărei forme de doliu. În cazul doliului psihologic, cel îndoliat prezintă un episod depresiv major care cuprinde o serie de de etape cum ar fii negarea, momentul în care apare un blocaj emoțional atunci când cel care trece prin această etapă nu realizează și nu înțelege cele întâmplate. O altă etapă a doliului psihologic face referire la stările confuzionale, momentul în care încearcă să gasească explicații raționale sau spirituale față de cele întâmplate.

În cazul doliului complicat, în funcție de simptomele identificate, se vorbește despre doliul amânat, doliul inhibat. doliul cronic, depresiunea majoră reacțională a doliului, varietățile acestea reprezită factori de degradare și factori de relativizare. Doliul patologic se manifestă ca doliul psihiatric (doliul isteric, doliul obsesional, doliul maniac, doliul melancolic) și ca doliu traumatic, identificabil îndeosebi la persoane predispuse la suferință. În cazul doliului traumatic, suferința e legată de două trăsături specifice individului în suferință: pierderea antrenează o avalanșă de reacții ale subiectului și îl pun în sutuația de suferință fizică și mentală.

 Traiectoria simptomelor de doliu variază foarte mult și adesea evoluează intermitent, cu suișuri și coborâșuri, în timp durerea este echilibrată de interesul pentru și către viață. Totuși, pentru o anumită parte (în medie 10%) a persoanelor care se confruntă cu o pierdere procesul de doliu normal (necomplicat) este deraiat, blocat, îngreunat, complicat, iar simptomele nu scad în intensitate sau/și se mențin o perioadă mai mare de 6 luni, rezultand doliul complicat.

1.2. Fazele doliului

1.2.1. Negarea

Datorită studiilor făcute de Elizabeth Kubler-Ross s-a dovedit că există cinci stadii prin care trece persoana îndoliată.

Prima etapă prin care trece persoana care a suferit o pierdere este NEGAREA sau IZOLAREA. La fel cum o persoană bolnavă de cancer care neagă sau refuză boala, refuză că într-un moment sau altul va trebui să părasească acestă lume. Tot așa și persoanele care rămân în urmă, soțiile sau soți în prima fază neagă că partenerul lor de viață, persoana cu care a petrecut o perioadă bună de timp, a plecat din lumea aceasta. Această perioadă a negării poate dura de la câteva zile până la câteva luni. Multe din persoanele văduve, de cele mai multe ori nu se pot identifica cu statutul de văduvă.

Negarea este primul val care însoțește durerea unei despărțiri. În acest stadiu lumea devine imensă, grea, copleșitoare, mai mult decât putem duce. Viața devine înăbușitoare, fără logică și fără rost, viitorul pare difuz, acoperit total de trecut. În afară de durere nu se mai simte nimic sau dacă se simte ceva este doar o amorțire, o amorțire plăcută în care din când în când apar unele întrebări: cum de putem respira…cum se poate trăi viiața fără persoana dragă…și cum am putea să dorim să mergem mai departe. În fiecare zi este o bătălie cu noi înșine, o bătălie în care marea faptă pe care o facem este aceea de a supraviețui. Negând încercăm să ținem pasul cu durerea și să încercăm să nu o lăsăm să ne copleșească, ca de exemplu: “nu mi se întâmplă tocmai mie acest lucru”, negând încercăm să rămânem unde eram înainte de durere. Negând ne apărăm de durere. Negarea este mecanismul natural de apărare împotriva durerii copleșitoare sau a șocului despărțirii, este primul pas în acceptarea despărțirii. Negând refuzăm conștient sau inconștient să acceptăm ceea ce ni s-a întâmplat.

Negarea reprezintă de asemenea și refuzul de a accepta realitatea și de cele mai multe ori aceasta produce boli fie emoționale fie boli mentale.

Acest stadiu al negării și al izolării este definit așa deoarece psihicul omului funcționează mai activ, având doua mecanisme de protecție-adaptare. Aceste mecanisme sunt: mecanismul negării realității neplăcute și înfricoșate și mecanismul izolării. Uneori această negare este totală iar alteori această negare este parțială. Majoritatea persoanelor ulterior în acest stadiu încep să recurgă la mecanismul izolării iar după această perioadă de negare, de izolare încep să depășească această perioadă critică.

1.2.2. Mânia

Cel de al doilea stadiu care este prezentat, este stadiul MÂNIEI, al revoltei. Acest stadiu prezintă mânia pe care pesoana care a rămas în urmă o arată sau o manifestă față de ceilalți din familie sau față de cunoscuții.

Momentele de mânie au fost prezente în viața celor care au trecut prin perioada de doliu. Unii au exprimat această formă iar alții au interiorizat-o.

Pe măsură ce negarea se estompează își face loc mânia iar cum este momentul cand apare faimoasa întrebare “de ce?”, “de ce trebuie să mi se întâmple mie?”, “de ce cel drag mie?”, “de ce acum?”, “de ce așa?”.

Faza de mânie este perioada cea mai dificilă pentru cei apropiați îndoliatului. Pentru o categorie de persoane, pentru că tragedia a venit pe neașteptate cei îndoliați se comportă ca și cum au primit un pun în față și au o dorință de a întoarce lovitura înapoi. În acest stadiu al doliului mânia poate fi indreptată asupra oricui, poate fii îndreptată chiar asupra ta insuți pentru că nu ai putut să împiedici targedia, poate fii îbdreptată împotriva celor care ți-au dat această veste cutremurătoare sau poate fii indreptată și împotriva celui decedat doar prin simplu fapt că a decedat. Dar de asemenea mânia poate fii îndreptată și împotriva lui Dumnezeu ca Unul care ar fi putut împiedica această tragedie și totuși nu a făcut-o.

Mânia este doar o altă etapă care te duce către acceptare și vindecare. Nu trebuie negată mania și de asemenea nu trebuie să simți mânie și nici să simți vinovăție pentru mania ta, este un sentiment absolute firesc și natural care însoțește depășirea durerii cauzate de despărțire. Cu cât conștientizezi mai mult existența acestui sentiment și nu incerci să îl suprimi sau negi, cu atât mai repede vei depăși acestă perioadă. Trebuie să avem în vedere că sub mânie se ascunde durere, este durerea celui îndoliat. Este normal să simți că ești abandonat, să simți că ești gol, să te simți pustiit însă trăim într-o societate care se teme de mânie. Mânia este putere și poate fi o speranță dând structura temporară nimicniciei pierderii. La început simți durerea ca și cum te-ai rătăcit pe mare, nu nici o legătuă cu nimic, însă în momentul în care îți orientezi mania spre ceva sau spre cineva brusc ai certitudinea unei structure, mânia ta către ceva sau către cineva. Mânia devine un pod peste marea nețărmuită, devine o conexiune între tine și cei din jurul tău.

1.2.3.Negocierea

Cea de a treia etapă a procesului de doliu o reprezintă NEGOCIEREA. Chiar dacă tragedia s-a produs deja începi să descoperi o tendință de a negocia o siguranță viitoare.

Negocierea reprezintă a ceea medotă de a folosi informațiile și puterea pe care o avem astfel încât să ducă la modificarea comportamentului, de asemenea reprezintă și un domeniu al cunoașterii și al efortului care se concentrează asupra câștigării unor beneficii sau chiar câștigarea bunăvoinței unor oameni de la care dorim ceva sau putem merge până acolo încât să începem să negociem cu Dumenzeu când vine vorba despre anumite lucruri la care nu suntem dispuși să renunțăm cum ar fii partenerul de viață. Dacă partenerul de viața prezintă o boală incurabilă atunci începem să negociem cu Dumnezeu în ceea ce privește timpul dar începem să negociem și ajutorul pe care El îl oferă.

Trebuie să avem în vedere că nimeni nu va începe să negocieze cu cineva dacă nu are convingerea că acel cineva îl va ajuta, de aceea în perioada aceasta de văduvie apare negociera cu Dumnezeu, pentru că omul într-un fel sau altul este convins că Dumnezeu este cel care poate să îl ajute.

Când experimentăm moartea unei persoane dragi adică moartea soțului sau moartea soției, ceilalți din jurul nostru sunt împroșcați cu o teamă că îi vom pierde. Partea aceasta a negocierii poate avea în subiect propria persoană (o să încerc să fac lucrurile cât se poate de bine doar din simplu fapt ca viiata mea să nu se încheie așa de repede cum s-a încehiat persoanei la care eu am ținut foarte mult.

1.2.4.Depresia

Cea de a patra etapă a procesului de doliu o reprezintă DEPRESIA. Oricare ar fii dorința noastră de a-L mitui pe Dumnezeu eșuează iar în viața celui îndoliat își face loc starea de depresie. Totul se înlocuiește cu o tristețe adâncă, ce nu este neaparat o depresie, ci tot o reacție fireasca. Însă, câteodată, perioadele de tristețe se prelungesc. Unii rămân în stadiile precedente. Abia acum intervine depresia. Golul creat nu poate fi umplut cu nimic, dorința de a te duce după răposat te poate acapara. Ritualurile sunt considerate o metodă foarte buna pentru a ieși din impas.

Perioada temporară de depresie este una dintre emoțiile omenești pe care toată lumea le trăiește într-un moment obijnuit de jale dar ca și toate celelalte emoții care vin odată cu jalea, dacă nu e controlată, depresiea poate devein o problem majoră. Cuvântul “depresie” se referă la starea de a fii sub sau la un domeniu care este mai jos decât nivelul normal afirmă Joyce Meyer.

Realitatea începe să devină din ce în ce mai clară. Această fază are loc la ceva timp după aflarea veștii, este mai puțin dureroasă și așa încetul cu încetul începe starea de acceptare a realității.

Ceea ce noi numim depresie are, din punct de vedere psihiatric, mai multe fete, respectiv există un mănunchi de tulburări afective de natură depresivă. Deoarece îndoliatul prezintă în principal un risc crescut de a dezvolta fie un episod depresiv major, fie, dacă simptomele persistă, o tulburare depresivă majoră. Diferențele dintre episodul și tulburarea depresivă sunt evident de durată- tulburarea este diagnosticată atunci când există două sau mai multe episoade depresive. Un episod depresiv major durează minim două săptămâni, timp în care sunt prezente aproape în fiecare zi, în cea mai mare parte a zilei următoarele simptome: pierderea interesului sau plăcerii pentru activități, starea poate fii descrisă ca fiind o stare de tristețe, o stare disperată, o stare de descurajare și de asemenea poate fii descrisă ca o lipsă de chef. Dar pentru a putea spune că o persoană care trece prin această fază a doliului adică depresia mai prezintă și modificări în greutate sau apetit scăzut, prezintă și energie scăzută, sentimente de inutilitate sau de culpă, prezintă și o dificultate în gândire sau concentrare sau chiar în luarea unei decizii

1.2.5.Acceptarea

Încetul cu încetul apare cea de a cincea etapă a doliului, ACCEPTAREA. În momentul când s-a ajuns la această etapă putem considera că procesul de vindecare este aproape spre sfârșite. Aceasta nu înseamnă că durerea a dispărut total ci faptul că începi să trăiești acceptând că moartea face parte din cursul vieții noastre.

Accepatarea mai este numită și vindecarea sufletului. Proces care are loc atunci când ne simțim pregătiți să mergem mai departe, atunci când am învățat din această lecție tot ce am avut de învățat. Este etapa când renunțăm la suferință, tristețe, culpabilizare, autocompătimire, învâțăm să fim noi înșine, mai puternici, mai iertători și iubitori cu cei din jur. Moartea cuiva apropiat are calitatea de a ne deschide ochii și sufletul, făcându-ne mai sensibili la nevoile celor din jur, mai plini de compasiune și întelegere, apropiindu-ne de Dumnezeu. Tocmai această iubire pentru noi înșine, pentru cei din jur, și pentru Dumnezeu este ceea ce vindecă sufletul. Trebuie să ne dăm seama că suntem persoane complete, perfecte, independente, suntem mai întâi indivizi, după suntem fii, părinți, soți și soții. Suntem copii ai lui Dumnezeu înainte de toate, iar dacă alegemsă ne întoarcem către spiritualitate și să ne deschidem inima, vom găsi acolo toate răspunsurile care să ne ajute să trecem peste acest moment greu. Fiecare greutate ne poate ajuta să găsim o lumină aparte în sufletul nostru care să ne facă să devenim mai puternici și mai încrezători.

Vindecarea în procesul de doilu înseamnă trecerea celui decedat de la existență în realitate, la o existență în amintire, faptul că îți plângi pierderea duce pas cu pas la procesul de vindecare.

Acceptare, deși enumerată ca în etapa finală de doliu, nu este un act de finalitate. Acceptarea este recunoaștere a morții și înțelegerea că cel iubit nu mai este prezentă în lumea fizică. Este important de știut că acceptarea este de obicei un proces repetat, cu o nevoie permanentă de a re-accepte lipsa celui drag.

Acceptarea începe să se vadă atunci când înțelegi durerea și suferința și să începi să vezi o speranță însă ceea ce stinge orice rugăciune sau speranță este amintirea tuturo rugăciunilor înălțate dar fără răspuns și a tuturor speranțelor făcute în zadar.

Pentru a vedea care este finalitatea acceptării sunt prezentați câțiva factori: indendificarea erorilor prin găsirea curajului, iertarea sau împăcarea care face referire la schimarea relației dintre subiect și evenimente trecute, restabilirea adevărului printr-o întelegere mai profundă, și videcarea care duce la restructurarea sau reorganizarea ierarhică a valorilor personale. Acceptarea fiind dătătoare de viată.

1.3 Modalități terapeutice priviind văduvele

În primul rănd trebuie să definim ce reprezintă consiliera psihologică. Acest concept este o intervenție psihologică în scopul optimizării, autocunoașterii și dezvoltării personale sau în scopul prevenției și remiterii problemelor emoționale, cognitive și de comportament. Cu alte cuvinte, consilierea psihologică este o intervenție psihologică care se adresează persoanelor aflate în criză, sau care se află în impas în ceea ce privește rezolvarea unor situații din viața personală sau profesională. Persoanele care apelează la consiliere psihologică sunt persoane sănătoase (fără tulburări psihice), care au nevoie de consiliere pentru a găsi soluții legat de problemele cu care se confruntă. Iar în al doilea rând trebuie să vedem cu definim consiliera spirituală. Acest concept reprezintă ajutorul și speranța pe care le oferă o persoană, pregătită în acest domeniu, unei alte persoane, pe plan spiritual. Ajutorul acordat poate varia de la un sfat sau o îndrumare generală la o mângâiere și încurajare personală din perspectivă biblică.

Faptul că pierderea partenerului de viață este una dintre cela mai mari surse de stres, durerea și suferința de cele ami multe ori s-au aplicficat de neștiința celor din jur de a se raporta la cel rămas, la cel văduv. Anumite studii făcute arăată ca după moartea partenerlui de viață un văduv își pierde 75% din prieteni și 60% din văduvi experimentează probleme serioase de sănătate în primul an de doliu, și finanțele celui care rămâne în urmă sunt înjumătățite, astfel văduvia aduce cu ea lipsa de intimitate, o scădere a relațiilor de prietenie, apariția bolii și lipsa banilor. De aceea trebuie să găsim anumite modalități pin care persoana care trece printr-o perioadă de doliu să nu simtă toate aceste efecte din plin.

În primul rând trebuie să îl ajutăm pe supraviețuitor să își actualizeze pierderea. Când cineva pierde o persoană semnificativă, chiar dacă moartea era oarecum previzibila dinainte, apare întotdeauna o senzatie de irealitate – sentimentul că de fapt nu s-a întâmplat. De aceea primul este să aduci supraviețuitorului o conștientizare completă că pierderea chiar a avut loc – persoana e moartă și nu se mai întoarce. Supraviețuitorii trebuie să accepte acestă realitate pentru a se putea confrunta cu impactul emoțional al pierderii.Pentru ai ajuta să depășească momentul una dintre cele mai bune căi e să-i ajuti pe supraviețuitori să vorbească despre pierdere. Acest lucru poate fi încurajat de consilier. Unde a avut loc decesul? Cum s-a întâmplat? De la cine a aflat? Unde era când a aflat? Cum a fost înmormântarea? Ce s-a spus la serviciile funerare? Toate aceste întrebări sunt puse pentru a ajuta persoana să vorbească în mod special despre circumstanțele decesului. Unii oameni au nevoie să fie încurajați să viziteze mormântul ca faza a travaliului lor de doliu. Acest lucru poate fi făcut cu delicatețe, sensibilitate și ținând cont de momentul potrivit pentru o astfel de sugestie. Consilierul poate fi un ascultator răbdător și poate continua să încurajeze persoana să vorbeasca despre pierdere. Verbalizarea poate include amintiri despre decedat, prezente și trecute.

În al doilea rând trebuie să-l ajutăm pe supraviețuitor să-și identifice și să-și exprime trăirile. Din cauza durerii și neplăcerii, multe dintre sentimente pot să nu fie recunoscute de către supraviețuitor sau pot să nu fie trăite la intensitatea de care ar avea nevoie pentru a fi consumate mai eficient. Mulți clienți vin la consilier pentru că vor să scape imediat de durererea lor. A-i ajuta să accepte și să-și trăiască durerea este o parte majora a intervenției. Unele dintre trăirile cele mai problematice pentru supraviețuitori sunt furia, vina, anxietatea și neajutorarea.

În al treilea rând este prezentat principului vieții fără decedat. Acest principiu implică să-i ajuți pe oameni să se acomodeze cu o pierdere facilitându-le abilitatea de a trăi fără decedat și de a lua decizii pe cont propriu. 

În al patrulea rând este prezent principiul facilitării reabilitării locului emoțional al persoanei decedate. Facilitând repoziționarea emoțională, consilierul poate ajuta supraviețuitorii să găsească un nou loc în viața lor pentru persoana pe care au pierdut-o, un loc care să-i permită supraviețuitorului să își vadă mai departe de viata lui și să-și faca alte relații.

În al cincilea rând trebuie să oferim timp pentru a jeli. A jeli cere timp. E procesul de tăiere a corzilor și un astfel de proces e gradat. Totuși, ceea ce vreau să spun e că travaliul de doliu necesită timp și consilierul trebuie să vada rolul intervenției ca unul care poate din necesitate să se intindă un anumit timp, chiar dacă contactele actuale pot să nu fie frecvente.

În al șaselea rând trebuie să vedem ce reprezintă interpretarea a ceea ce înseamnă comportamentul normal. După o pierdere importantă mulți oameni au senzația că o iau razna. Asta poate fi amplificată din cauza că de multe ori sunt distrași și trăiesc lucruri care nu fac parte din viața lor obișnuită. Dacă terapeutul are o înțelegere clara a ceea ce înseamnă comportament normal de doliu, atunci îl poate asigura pe îndoliat asupra normalității acestor experiențe noi.

În al șaptelea rând este prezentat permiterea diferențelor individuale. Așa cum e important să nu te aștepți ca toți care mor, să moară într-o manieră similară, tot așa e important să nu te aștepți ca toți oamenii care trec printr-un doliu să sufere în acelaș mod. Totuși, acest lucru e uneori greu de înțeles penru familii. Se simt jenați atunci când un membru al familiei are un comportament diferit de restul sau un individ care trăiește ceva diferit de restul familiei se poate simți stânjenit de propriul lui comportament.

În partea a opta trebuie să avem în vedere oferirea de suport continuu. Acest  principiu este ca o bună consiliere a durerii cere suport continuu. Spre deosebire de terapia durerii, care e focalizată pe o perioadă fixa de timp, în consilierea durerii consilierii pot fi disponibili supraviețuitorului și familiei în momentele critice de-a lungul timpului, cel puțin în primul an de la deces.

În al noulea rând e prezentată examinarea defenselor și a stilurilor de coping. Acest  principiu implică ajutarea clientului să-și examineze mecanismele de apărare și stilurile de coping, pentru că ele vor fi intensificate de o pierdere semnificativă. Acest lucru e mai usor de realizat dupa ce se dezvoltă încrederea între client și consilier, când clienții sunt mai dispuși să discute despre comportamentul lor. 

În al zecelea rând dar nu în ultimul rând este prezentată identificarea patologiei și trimiterea clientului la alt specialist. Acest ultim principiu din această listă e să identifici problemele și să știi când să recomanzi pe altcineva clientului. O persoană care face consilierea durerii poate fi capabilă să identifice existența patologiei care a fost declanșată de pierdere și de doliul ulterior și, o dată reperata o astfel de dificultate, poate găsi că e necesară îndrumarea spre alt profesionist. 

De asemenea doresc să prezint câteva sfaturi pentru cei care tec prin această perioadă de doliu. În primul rând trebuie să îți permiți să de schimbi, uneori schimbarea este foarte dificilă dar adevărul este că orice pierdere din viața noastră duce la schimbare. Un al punct de vedere ne arată că trebuie să facem loc pentru frumusețea din viața noastă, să încercăm să evadăm câteva momente din viața aceasta atât timp când nu exagerăm și conștientizăm lumea în care trăim în fiecare zi. Un alt factor pentru a ne simți în siguranță trebuie să avem o rutină zilnică, atunci când treci prin această perioadă de doliu simți nevoie de a fi în siguranță. Bineînțeles că trebuie să evităm să ne încemăm amarul în droguri sau băuturi acoolice. Un alt foactor ține de aspectul bilogic al doliului, este foarte important ca să îți ajuți corpul să treacă prin această durere psihică prin următoarele lucruri pactice: odihnă suficientă, mâncare coresunzătoare, mișcare zilnică, eviterea de a te supune la stres, încearcă să găsești timp pentru a te relaxa. Un alt factor ne recomandă deschiderea noastră către un specialist, chiar dacă tăim într-o societate în care deschiderea noastră față de un specialistă este mult mai dificilă asta nu înseamnă că nu ne deschidem față de cei mai apropiați, tindem să ne povetim durerea celui pe care îl cunoaștem. Un alt factor ne arată că plânsul și durerea nu trebuie evitate, prețul pe care îl plătesc cei ce plâng este dezvoltarea de tulburări psihologice mai târziu în viață cum ar fii: episoade depresive, atacuri de panică, fobii, tulburări de stres, trebuie să avem în vedere că fiecare lacrimă e un pas spre vindecare. Mai sunt și alți factori care ne ajută să depăsim doliul cum ar fii să îți amintești de cel drag, să scri gânduri pe care de cele mai multe ori îți vine foarte greu să le exprimi. În ultimul rând nu uita să învestești în relația ta cu Dumnezeu, în cele din urmă sufletul tău contează.

Proabil persoana care trece prin această perioadă mai dificilă necesită să petreci timp cu ea, ține să discute despre aceleași subiecte în mod repetat de aceea încurajeaza-o să își exprime sentimentele, chiar dacă furia și mânia sunt prezente nu lua totul prea presonal, caută să acorzi ajutor practic celui rămas în urmă, ajută persoana îndoliată să se încrie la evenimente speciale pentru a putea crea noi legături, nu încuraja faptul de a lua noi decizii majore în aceată perioadă mai dificilă pentru ei.

1.4 Perspectiva biblică asupra văduvelor

În acest capitol aș dori să abordez care este perspectiva Bibliei în ceea ce privește văduvele. Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la văduve.

În primul rând trebuie să obesrvăm care sunt principalii factori pentru ca o femeie să fie considerată cu adevărat văduvă. Aș că vom aborda perspectiva Apostolului Pavel în instruirea tânărului Tomotei de felul cum trebuie să abordeze situația văduvelor din Biserică. Observăm atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament că atât văduvele cât și orfanii sunt categorii speciale iar Dumnezeu este cel care se îndreaptă cu dragoste și milă.

Încă de la început Biserica lui Isus s-a ocupat în mare parte și de văduve. În poporul Israel milosteniile oamenilor evlavioși mergeau spre această categorie de persoane, spre văduve. Deoarece în vremea aceea văduvele aveau o situație destul de precară și de asemenea nu se cunoștea ideea de pensie de urmaș sau orice alceva asemănător.

În perioada în care Biserica primară începe o lucrare pentru a veni în ajutorul acestor categorii de persoane, în special în ajutorul văduvelor, numărul acestor persoane a crescut iar Pavel a ținut foarte mult să identifice care sunt văduvele care au cu adevărat nevoie de ajutor. Pavel deosebește două categorii de văduve: văduvele tinere sunt acele persoane care și-au pierdut soții dar mai au copii, nepoți care pot să vină în ajutorul lor pentru a nu îngreuna situația bisericii, iar a doua categorie de văduve pe care Pavel o deosebește sunt acele văduve care au rămas singure, acestea sunt în nevoie și nu au unde să caute ajutor decât la Dumnezeu.

Pavel caută și ține foarte mult ca o văduvă să fie înscrisă pe lista văduvelor să îndeplinească trei condiții: Prima condiție face referie la vârsta pe care femeia văduvă trebuie să o aibă și aceea de a nu avea mai puțin de 60 de ani. A doua condiție se referă la faptul că femeia nu trebuie să fi avut decât un singur bărbat. Iar a treia condiție dorește să scoată în evidență faptele bune ale văduvei. Pentru ca să întărească ceea ce Pavel a susținut cu privire la faptele bune ale femeii, textul din 1 Timotei 2, ne arată câteva exemple de fapte bune: să fii crescut copii, să fii fost primitoare de oaspeți, să fi spălat picioarele sfinților, să fi ajutat pe cei nenorociți și să fi dat ajutor la orice faptă bună. Toate aceste fapte ne duce cu gândul că femeia de pe lista văduvelor trebuie să aibă o reputație binecunoscută.

Însă Pavel aduce în discuție și văduvele tinere și îl instruește pe Timotei care ar trebui să fie atitudinea lui cu privire la văduvele tinere. Motivația lui Pavel cu privire la văduvele tinere era una dublă: viața sexuală a văduvelor în vârstă s-a încheiat dar nu putem spune tot același lucru în ceea ce privește văduvele tinere, așa că femeiile tinere oricând pot ajunge să se confrunte cu diferite dorințe sexuale dar normale și uneori aceste dorințe pot fi mai puternice decât dorința de a-L sluji pe Dumnezeu iar acest fapt le desparte de legământul pe care l-au făcut și așa apare dorința de recăsătorie. Dar Pavel nu abordează doar această parte ci și partea aceea în care văduvele tinere au mult mai multă energie, sunt mult mai active iar în momentul în care acestea intră în întreținerea bisericii acestea devin iresponsabile, fără nici o treabă în casă și putem merge până acolo încât să spunem ca aceste vor deveni chiar leneșe. Și din această cauză sfatul lui Pavel era acela ca văduvele tinere să nu fie adăugate pe lista văduvelor ci mai degrabă să se căsătorească, să aibă copii și bineînțeles să fie gospodine la casa lor având în felul acesta ocupație fără ca să mai dea potrivnicului nici un prilej de ocară. Sfatul lui Pavel era unul sănătos adică să îi trateze pe cei din jur ca și cum ar fii parte din familie, persoanele văduve care nu au nici un fel de întreținere din partea celorlalți merită o atenție special iar această atenție era întreptată în special spre aceste grupuri mai vulnerabile.

Îar în al doilea rând aș dori să abordăm doua personaje din Biblie care au rămas văduve iar după clasificare făcută de Apostolul Pavel, aceste două personaje par a se încadra în această listă.

Primul personaj la care dores să fac referire este “văduva din Sarepta”. Chiar dacaă acestei femei nu i-a fost prezentat numele, contextul ne arată că această femeie nu avea pe nimeni care să o ajute și să o sprijinească, singurul lucru care i-a mai rămas a fost credința în Dumnezeu. Deși locuia cu băiatul ei, textul nu ne arată că acest băiat este suficient de mare și de capabil pentru a întreține o familie, de asemenea textul ne arată că această familie nu o ducea financiar tocmai bine iar resursele erau foarte limitate. Dar în momentul în care aceasta se întâlnește cu Ilie această văduvă dă dovadă de credincioșie și de asemenea dă dovadă că este de acord să primească musafiri, să fie primitoare de oaspeți chiar dacă situația financiară nu era una tocmai bună.

Paul R. Hause este unul din comentatorii care a dezbătut acest pasaj din Biblie care cuprinde o mică parte din viața unei familii care au ajuns în momentul în care resursele pentru a mai trăi erau insuficiente dar atunci este momentul când intervine Dumnezeu trimițându-l pe Ilie ca și musafir pentru o bucată de vreme. Atunci când Ilie vine cu propunerea de a fii găzduit pentru o vreme această femeie trăieste o clipă în care gandul ei era doar la cele materiale, care va fii masa lor pentru următoare zile dar Ilie vine cu propunerea de a nu se îngrijora pentru că Domnul va fii cel care va purta de grijă. Ilie nu numai că vine cu încurajare dar vine și cu promisiunea că resursele nu se vor termina.

Și Simon J. Dervis este unul din comenatatorii care au dezbătut aceast pasaj. Atât Paul R. cât și Simon J. au încercat să scoată în evidență disponibilitatea femeii de a-l primi pe prorocul Ilie la ea în casă, modul în care această văduvă crede cuvintele pe care Ilie i le adresează fără să vină cu întrebări sau alte comentarii. Chiar dacă această văduvă a ajuns în momentul în care vedea ca nu mai are nici o speranță și singurul lucru pe care îl aștepta era finalizarea resurselor și așteptarea morții dar tocmai cu venirea lui Ilie lucrurile se schimbă. Văduva ascultă sfaturile pe care Ilie le are pentru dânsa iar Dumnezeu este cel care onorează ascultare.

Dumnezeu cere poporului Israel să vină în ajutorul orfanilor, săracilor și bineînțeles și văduvelor, dar Dumnezeu nu numai că cere poporului Israel aceste lucruri dar ne cere și nouă ca și credincioși să veghem asupra celor care se află în nevoi, Dumnezeu este cel care privește spre aceste grupuri defavorizate cu dragoste și cu blândețe și la aceasta suntem și noi chemați.

Al doilea personaj pe care aș dori să îl analizăm este Rut. Chiar dacă majoritatea comentarilor pun accent pe întâlnirea lui Boaz cu Rut dar si răscumpărarea ei dat parte ape care aș dori să o scot în evidență este acel moment în care Rut rămâne văduvă. În momentul în care Naomi trece printr-o triplă tagedie, moartea soțului și a celor doi fii, Naomi cere nurorilor ei să se întoarcă fiecare la casa tatălui lor deoarece Naomi nu mai are ce să le ofere. Momentul în care Rut decide să rămână alături de soacra ei, dă dovadă de credincioșie, de faptul că e dispusă să rămână chiar dacă nu mai are nimic de primit. Dar Rut nu dă dovadă dor de credincioșie ci și de ascultare și hărnicie. Rut ascultă fiecare sfat dat de Naomi și bineînțeles că Rut arată că e dispusă să lucreze orice pentru ca împreună cu Naomi să poată să se descurce în viiață. Rut era o văduvă tânără iar din perspective apostolului Pavel, ea nu intră în categoria văduvelor, totuși Rut dă dovadă de credincioșie, de ascultare, de hărnicie și toate acestea duc la faptul că tânărul Boaz ajunge să fie interest de această persoană, de Rut. Boaz caută și cercetează cine este Rut și de unde vine și care este familia ei .

Pentru că văduvele nu se numărau printer cei care ar fi putut moșteni o proprietate sau orice altfel de bun fără ca să fie un moștenitor de parte bărbătească, și așa ajunge Rut să fie răscumpărată împreună cu Naomi de tânărul Boaz. Atât Rut cât și Naomi au beneficiat de regulile secerișului, reguli de a putea fii răscumpărate.

1.5 Rolul Asistentului social în viața văduvelor

În primul rând aș dori să vedem cum am putea defini Asistentul Social

…….

Iar în al doilea rând aș dori să vedem care este rolul Asistentului Social. Asistentul Social este persoana care caută, care tinde să aducă rezolvare în viata celor aflați în dificultate. Rolul principal al Asistentului Social este acela de a asista persoanele aflate în dificultate și de a soluționa problemele sociale.

Ca și Asistent Social trebuie să știe cum trebuie să apere drepturile și să cunoască drepturile celor aflați în nevoie. Pe baza cercetării am observant că cele mai multe persoane văduve ar fii personae vârstnice iar ca și profesioniști care se ocupă de această categorie de beneficiari trebuie să conștientizeze faptul că nu e sufficient doar cunoștințele dobândite pe parcursul școlarizării, de asemenea este nevoie și de empatizare. Trebuie să avem în vedere că și aceste persoane văduve și de cele mai multe ori în vârstă au anumite drepturi iar Asistentul Social trebuie să fie aceea persoană care aduce la cunoștința văduvei care sunt drepturile dânsei de care beneficiază, cum ar fii: dreptul la îngrijirre medical, dreptul la religie, dreptul la ocrotire legală, dreptul la personal calificat, dreptul la îngrijire paleativă. Asistentul Social trebuie să aducă la cunoștința văduvei ajutoarele sociale și sanitare de care beneficiază, cum ar fii: pensia de vârstă, pensia de boală, pensia de urmaș.

De cele mai multe ori ajutorul practice care vine din partea Asistenților Sociali este denigrat, ca nefiind “adevărata asistență social”, astfel dar componentele ajutorului practice efficient sunt mai întâi obținerea de informații corecte, în al doilea rând de a avea informația corectă și recent cu privire la serviciile existente iar in al treilea rând de a putea corela toate acestea ca fiind eficiente.

Nu trebuie să uităm că Asistentul Social trebuie să mai ofere și servicii de consiliere. Asociația Britanică de Consiliere definește consilierea ca fiind “faptul câd o persoană care ocupă cu regularitate sau temporar funcția de consilier, oferă și accept explicit să acorde timp, atenție și respect altei sau altor persoane, care vor fii temporar în rolul de client.

Antonio Sandu oferă anumiți pași pentru o consiliere de succes, iar pentru a obține succes în consiliere, clientul trebuie să treacă prin mau multe etape. Prima etapă fiind conștientizarea existenței problemei: cel consiliat trebuie să conștientizeze, să admită că partenerul a decedat. A doua etapă este crearea relației asistent-client: apare atunci când clinetul accept relația de ajutor și începe să aibă încredere în consilier. A treia etapă reprezintă motivația: apare atunci când clientul accept posibilitatea schimbării, atunci când clientul vrea să își îmbunătățească situația și să aibă suficientă motivare interioară de a rezista eventualelor stări de disconfort. A patra etapă o reprezintă exploatarea strategiilor pentru rezolvare și apare atunci când se schițează planurile posibile pentru operaționalozarea schimbării, dar trebuie să avem în vedere că alegerea rezolvării îi aparține întru-totul clientului. A cincea etapă o reprezintă alegerea startegiei, atunci când clientul allege dintre soluțiile intrevăzute ca fiind posibile și cea pe care o considerăm acceptabilă. Cea de a șasea etapă o reprezintă evaluarea atunci când clientul acceptă pe deplin startegia propusă și se obține din ce în ce mai multe rezultate positive.