Partajul Mostenirii

CAPITOLUL I. MOȘTENIREA LEGALĂ ȘI TESTAMENTARĂ

1.1. NOȚIUNI GENERALE

Transmiterea prin moștenire are rădăcini străvechi, fiind orânduită de obiceiul pământului, căruia i s-au adăugat norme de drept canonic. În dreptul succesoral s-a reflectat întotdeauna instituția familiei și instituția proprietății. În dreptul roman, succesiunea purta numele de hereditas, cuvânt derivat din denumirea titularului dreptului de proprietate (heres) și era privită ca un sistem juridic ce înlocuia o persoană decedată cu o altă persoană din aceeași clasă sau din aceeași familie.

Instituția civilă a succesiunii începe să prindă contur începând cu adoptarea Legii Celor XII Table. Conform acestei legi, succesiunea se deschidea numai în cazul în care defunctul nu a lăsat testament, acesta a fost atins de o cauză de nulitate, sau moștenitorul refuză sau devenea incapabil să primescă moștenirea. Instituția moștenirii a fost validată legislativ și timpul împăratului Constantin. În aceea perioadă exista și o variantă rudimentară a moștenirii testamentare, testatorul partajând averea succesorală între copii săi pe baza unui testament care, chiar dacă nu era redactat în prezența unor martori, era considerat valabil.

Moștenirea este practica legală și socială de transmitere a proprietăților, titlurilor, datoriilor, drepturiilor și obligațiilor unei persoane defuncte către moștenitorii săi legali sau testamentari. În conformitate cu Codul civil, moștenirea se referă la transmiterea în cazul decesului a patrimoniului unei persoanei fizice care a decedat către una sau mai multe persoane aflate viață (persoane fizice, juridice sau unități administrativ – teritoriale). Regulile ce guvernează moștenirea se aplică în cazul morții unei persoane fizice, și nu în cazul încetării existenței unei persoane juridice. În locul noțiunii de moștenire se mai utilizează în practică și noțiunea de succesiune.

Persoana despre a cărei moștenire este vorba, defunctul, mai este denumit și autor, iar în cazul moștenirii testamentare, testator. Persoanele ce dobândesc moștenirea se numesc moștenitori sau succesori. În cazul moștenirii testamentare dobânditorul se numește, de regulă, legatar.

Juridic un moștenitor este o persoană care are dreptul la o cotă de moștenire a unei persoane decedate, prin intermediul normelor juridice de transmitere a moștenirilor, valabile în regiunea și în timpul decesului celui care lasă moștenirea. Strict vorbind, o persoană are dreptul de a moșteni doar după decesul celui care lasă moștenirea.

În cadrul dreptului de moștenire, noțiunea de moștenire se utilizează nu doar în sensul de transmitere a patrimoniului persoanei fizice decedate către persoane în ființă, ci și pentru desemnarea patrimoniului transmis din cauză de moarte, în sens de masa succesorală. În acest sens se vorbește de moștenirea lăsată de defunct, de moștenirea dobândită de moștenitori, sau de moștenirea vacantă, fără stăpân, termen ce se referă la bunurile lăsate de defunct ce trec în proprietatea statului, în lipsa moștenitorilor legali sau testamentari.Conform Codului civil, "patrimoniul defunctului se transmite prin moștenire legală, în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel prin testament".

În conformitate cu acest enunț, în funcție de izvorul vocației succesorale a celor ce dobândesc patrimoniul persoanei decedate, moștenirea poate fi legală sau testamentară.

Moștenirea legală și testamentară reprezintă moduri de dobândire a dreptului de proprietate. În acest sens, Codul civil prevede că "Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin convenție, moștenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credință în cazul bunurilor mobile și al fructelor, prin ocupațiune, tradițiune, precum și prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăși".

1.1.1. Moștenirea legală

În cazul moștenirii legale, transmiterea patrimoniului are loc conform legii, la persoanele, în ordinea și în cotele determinate de lege. Intervine în cazul în care defunctul nu a dispus prin testament de patrimoniul său sau manifestarea sa de voință nu poate produce efecte.

Moștenirea poate fi legală chiar dacă defunctul a lăsat testamen, însă acesta nu cuprinde dispoziții referitoare la transmiterea patrimoniului succesoral. Există și cazuri în care există atât moștenire legală, cât și moștenire testamentară, deoarece defunctul nu a dispus prin testament de întreaga moștenire.

Codul civil prevede trei condiții generale pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea moșteni. Aceste condiții sunt:

existența capacității succesorale.

existența vocației succesorale.

inexistența nedemnității succesorale.

Moștenirea se cuvine în soțului supraviețuitor și rudelor defunctului: descendenților, ascendenților și colateralilor acestuia.

În cazul succesiunii legale, moștenitorii cu drept de cotă egală sunt:

Moștenitori de clasa I

descendenții: fiii și fiicele celui ce a lăsat moștenirea, la fel și cei născuți vii după decesul lui, precum și cei înfiați

soțul supraviețuitor

ascendenții privilegiați: părinții sau întreținătorii celui ce a lăsat moștenirea

Moștenitori de clasa a II-a

colateralii privilegiați: frații și surorile

ascendenții ordinari: bunicii din partea tatălui și bunicii din partea mamei a celui ce a lăsat moștenirea.

Moștenitorii de clasa a III-a

colateralii ordinari: unchii și mătușile celui ce a lăsat moștenirea.

Moștenitorii vin la moștenire cu respectarea principiilor de stabilire a persoanelor chemate efectiv la moștenire:

chemarea la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali

între moștenitorii din aceeași clasă se aplică principiul proximității gradului de rudenie

între rudele din aceeași clasă și același grad se aplică principiul egalității

În cazul moștenirii descendenților și colateralilor se aplică reprezentarea descendenților la infinit și a colateralilor până la gradul al IV-lea de rudenie inclusiv. Ascendenții ordinari culeg moștenirea în ordinea proximității graduluide rudenie cu cel ce a lăsat moștenirea. În lipsa unor moștenitori legali sau testamentari, patrimoniul se transmite comunei, orașului sau municipiului în a cărui rază teritorială se află bunurile la data deschiderii moștenirii.

1.1.2. Moștenirea testamentară

Potrivit Codului civil, patrimoniul se poate transmite nu numai în temeiul legii, dar și în temeiul voinței, manifestată prin testament, caz în care moștenirea este testamentară. În dreptul român moștenirea legală constituie dreptul comun în materia transmiterii patrimoniului succesoral, însă ea poate fi înlăturată prin testament lăsat de defunct. Legea consacră principiul libertății testamentare, orice persoană capabilă este liberă de a lăsa un testament și de a dispune de patrimoniul său pentru cazul morții sale.

Potrivit Codului civil "testamentul este actul unilateral, personal și revocabil, prin care testatorul, dispune, în una dintre formele legale, pentru când nu va mai fi în viață".

După cum rezultă din definiția testamentului, obiectul acestuia sunt legatele universale, dispoziții referitoare la patrimoniul succesoral sau la legatele cu titlu particular, dispoziții referitoare la bunurile ce fac parte din acel patrimoniul succesoral.

Alături de legate sau testamentul poate conține și alte manifestări de voință a defunctului:

exheredări, adică înlăturări de la moștenire a unor moștenitori legali

numirea de executor testamentar, împuternicit pentru a asigura executarea dispozițiilor testamentare

sarcini de natură patrimonială sau de altă natură ale legatarilor și moștenitorilor legali

revocarea unui testament anterior sau a unei dispoziții anterioare

partajul de ascendent, adică împărțeala între descendenții săi a bunurilor succesorale

recunoașterea copilului trecut în Registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți sau de către tată a copilului din afara căsătoriei

alte dispoziții de ultimă voință, privitoare la funeralii și îngropare.

Dispozițiile testamentare, fiind acte juridice, trebuie să îndeplinească condițiile de validitate ale actului juridic, și anume: capacitatea persoanei de a încheia actul, consimțământul valabil exprimat, obiectul determinat și licit, precum și cauza reală, licită și morală. Pentru ca dispoziția testamentară să fie producătoare de efecte juridice, testatorul trebuie să dețină capacitatea de a dispune prin liberalități sau alte acte juridice, iar persoana în favoarea căreia se operează dispoziția să aibă capacitatea de a primi prin testament.

Având în vedere importanța și gravitatea efectelor dispozițiilor testamentare, protejarea voinței testatorului împotriva unor influențe și presiuni și pentru a nu lăsa îndoială asupra manifestării de voință, legea prevede sub sancțiunea nulității absolute anumite forme testamentare pe care trebuie să le îmbrace voința testatorului pentru a putea produce efecte juridice.

Formele testamentare prevăzute de lege sunt forme testamentare ordinare (testament olograf, testament autentic și testament secret, numit și mistic) sau forme testamentare extraordinare ce se pot încheia în împrejurări excepționale, când testatorul nu poate alege între formele testamentare ordinare (testament privilegiat).

Testamentul olograf este testamentul scris în întregime, datat și semnat de testator cu mâna lui. Neîndeplinirea oricăreia dintre cerințele referitoare la forma testamentului olograf atrage nulitatea absolută a acestuia. Această formă de testament are dezavantajul că poate fi revocată oricând, prin redactarea unui alt testament sau prin distrugere făcută voluntar de testator. De asemenea un astfel de testament poate fi pierdut sau sustras, neexistând copii de rezervă ale acestuia.

În conformitatea cu Codul civil, testamentul autentic este cel adeverit de autoritatea investită în acest scop, bucurându-se de forța probantă a oricărui înscris autentic. Conservarea unui exemplar la biroul notarului care l-a instrumentat face ca pierderea, distrugerea sau ascunderea lui să nu creeze probleme. Potrivit dispozițiilor Legii nr. 36/1995, testamentul autentic se instrumentează de un singur notar, testatorul putând solicita martori la semnarea testamentului.

Testament mistic este forma de testament scrisă și semnată de mâna testatorului și prezentată apoi de către acesta judecătoriei. Testamentul se sigilează, urmând ca testatorul să declare în fața unui judecător faptul că dispozițiile sunt testamentul său, scrise și semnate de el.

În situația în care testatorul nu poate recurge la testament autentic obișnuit, legea îi dă posibilitatea de a dispune prin forme simplificate de testamente autentice, numite testamente privilegiate. Testamentele privilegiate pot fie: testamente ale militarilor, testamente făcute în timp de boală contagioasă sau testamente făcute pe mare.

Reglementând o varietate de forme testamentare, legea consacră următoarele condiții de formă, generale, comune tuturor testamentelor:

Forma scrisă.

Testamentul trebuie să fie în formă scrisă indiferent de forma lui. Chiar dacă testatorul se găsește în împrejurări excepționale, testamentul trebuie să fie în formă scrisă. Legislația românească nu recunoaște ca valabil testamentul verbal. Forma scrisă este condiția de validitate a testamentului, lipsa ei sancționându-se cu nulitatea absolută a manifestării de voință.

Forma actului separat.

Pentru asigurarea libertății de voință a testatorului și a caracterului personal, unilateral și revocabil al dispozițiilor, legea nu permite testamentele conjunctive, care presupun că două sau mai multe persoane testează prin același act, una în favoarea alteia sau în favoarea unei terțe persoane. Aceste testamente sunt interzise pentru că pluralitatea de părți conferă testamentului caracter contractual.

1.2. NOȚIUNEA ȘI CONDIȚIILE DE FOND ALE PARTAJULUI

Când moștenirea se referă la doi sau mai mulră următoarele condiții de formă, generale, comune tuturor testamentelor:

Forma scrisă.

Testamentul trebuie să fie în formă scrisă indiferent de forma lui. Chiar dacă testatorul se găsește în împrejurări excepționale, testamentul trebuie să fie în formă scrisă. Legislația românească nu recunoaște ca valabil testamentul verbal. Forma scrisă este condiția de validitate a testamentului, lipsa ei sancționându-se cu nulitatea absolută a manifestării de voință.

Forma actului separat.

Pentru asigurarea libertății de voință a testatorului și a caracterului personal, unilateral și revocabil al dispozițiilor, legea nu permite testamentele conjunctive, care presupun că două sau mai multe persoane testează prin același act, una în favoarea alteia sau în favoarea unei terțe persoane. Aceste testamente sunt interzise pentru că pluralitatea de părți conferă testamentului caracter contractual.

1.2. NOȚIUNEA ȘI CONDIȚIILE DE FOND ALE PARTAJULUI

Când moștenirea se referă la doi sau mai mulți moștenitori cu vocație la întreg sau cote-părți din aceasta, între ei se naște starea de indiviziune, care se caracterizează prin faptul că fiecare dintre moștenitori are dreptul la o cota-parte ideală din moștenire și nu la anumite bunuri din aceasta. Indiviziunea este așadar situația juridică a unui bun asupra căruia se exercită mai multe drepturi de aceeași natură.  

Partajul reprezintă modalitatea prin care se realizează ieșirea din indiviziunea succesorală. Mai exact, partajul este o operațiune juridică ce pune capăt stării de indiviziune prin împărțirea bunurilor aflate în coproprietate. Procedura partajului este reglementată atât de Codul civil și Codul de procedura civilă, cât și de Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și alte acte normative.

Obiectul împărțelii îl constituie bunurile la care se referă drepturile reale ale defunctului transmise moștenitorilor, spre deosebire de obiectul transmisiunii succesorale ce cuprinde drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial ale defunctului.

Creanțele defunctului și pasivul succesoral se împart între moștenitorii universali și cu titlu universal proporțional cu partea ereditara a fiecăruia.

Moștenitorii dobândesc drepturi reale asupra bunurilor din patrimoniul aflat în stare de indiviziune. Fiindcă bunurile nu sunt divizibile, moștenitorii dobândesc cote – părți ideale din dreptul asupra bunurilor, în conformitate cu drepturile succesorale ale fiecăruia, urmând ca drepturile exclusive asupra bunurilor concrete din moștenire să fie stabilite prin partaj.

Obiectul împărțelii îl constituie bunurile asupra cărora poartă drepturile reale ale defunctului și care s-au transmis asupra moștenitorilor. Aceasta regulă cunoaște două excepții:

1. Bunurile existente în patrimoniul succesoral nesupuse partajului.

bunuri ce formeaza obiectul unor legate cu titlu particular ce se dobândesc de legatar la data deschiderii moștenirii și nu formeaza obiectul partajului.

bunuri care prin destinația sau natura lor nu se pot împărți:

amintiri de familie

servituți și părți comune din imobile destinate folosinței în comun

dreptul de folosință asupra locurilor de înmormântare și lucrarilor funerare

2. Bunurile care fac obiectul partajului deși nu au existat în masa succesorala la data deschiderii moștenirii

bunuri reincluse în masa succesorală

bunuri ce intră în masa succesorală în temeiul subrogației reale cu titlu universal

terenuri asupra cărora se reconstituie dreptul de proprietate al defunctului în condițiile Legii nr. 18/1991

fructele naturale, civile sau industriale produse de bunuri după ce s-a deschis moștenirea formează obiectul partajului, sporind masa succesorală prin accesiune.

Persoanele ce pot solicita partajul moștenirii sunt:

coindivizarii: moștenitori legali și legatari universali sau cu titlu universal.

succesorii în drepturi ai coindivizarilor. 

creditorii personali ai coindivizarilor pot cere împărțeala pe calea acțiunii oblice, dreptul de a cere ieșirea din indiviziune neavând caracter exclusiv personal.

creditorii moștenirii/succesiunii pot cere partajul pe cale oblică.

Partajul se poate efectua numai cu participarea tuturor coindivizarilor. Această regulă rămâne valabilă, indiferent de cine solicită împărțeala, atât pentru partajul prin înțelegere cât și pentru cel pe cale judecătorească.

În literatura de specialitate și în practica judiciară, partajul este cunoscut și sub denumirea de împărțeală, însă partajul are totuși înțeles mai restrâns, referindu-se doar la împărțirea unei averi. Partajul poate fi provizoriu sau definitiv total și definitiv parțial.

1.2.1. Partajul provizoriu

Partajul provizoriu, cunoscut în literatura de specialitate și sub denumirea de împărțeală de folosință, este forma de partaj prin care coindivizarii se pun de acord asupra împărțelii temporare a folosinței bunurilor ce compun masa indiviză. Acest tip de partaj are deci ca obiect doar posesia și folosința bunului comun, neafectând dreptul de proprietate comun. Fiecare coproprietar va putea culege fructele naturale și civile ale bunurilor care i-au fost atribuite în mod provizoriu, însă dacă există între coindivizari neîntelegeri referitoare la folosința bunurilor indivize, partajul folosinței neputându-se rezolvă prin acordul lor, partajul folosinței se solicită în instanță.

În acest caz partajul folosinței pronunțat de instanță nu poate fi incompatibil cu starea de indiviziune, iar soluționarea neînțelegerilor privind folosința bunurilor prezintă interes din punct de vedere practic. Doar cererea de ieșire definitivă din indiviziune a unui coproprietar împiedică partajul folosinței pe cale judecătorească, nimeni neputând fi obligat să ramâna în indiviziune. 

1.2.2. Partajul definitiv

Partajul definitiv, cunoscut în literatura de specialitate și sub denumirea de împărțeală definitivă a proprietății pune capat în mod retroactiv starii de indiviziune. Împărțeala definitivă a proprietății, indiferent dacă se realizează prin întelegere sau pe cale judecătorească, poate fi totală când are ca obiect întreaga masa indiviză, sau parțială când are ca obiect unul sau anumite bunuri succesorale și comoștenitorii doresc să ramâna în indiviziune asupra celorlalte bunuri.

Când există trei sau mai mulți coindiviziari, partajul poate fi parțial și în raport de persoane. Există cazuri în care numai unul (unii) dintre ei cere despărțirea părților la care are dreptul, iar ceilalți doresc să ramână în indiviziune asupra bunurilor rămase după satisfacerea solicitanților. Partajul parțial este inadmisibil când toți coindivizarii solicită ieșirea din indiviziune sau partajarea tuturor bunurilor indivize.

În cazul partajului partial, fiind nevoie de o nouă convenție de partaj sau de o hotărâre judecătorească pentru bunurile ce nu au facut obiectul partajului inițial sau pentru coindivizarii ce au ramas în indiviziune după primul partaj, înseamnă ca o indiviziune poate forma obiectul mai multor partaje. Este posibilă și varianta inversă, în care două sau mai multe succesiuni formează obiectul unui singur partaj. Un astfel de partaj este posibil fără restricții în cazul în care se face pe cale convențională. Totuși când partajul se face pe cale judecătorească, dacă prin aceeași hotărâre se împart mai multe succesiuni, fiecare trebuie tratată individual și în ordine cronologică, începând cu succesiunea cea mai veche.

1.2.3. Partajul de ascendent

Prin partajul de ascendent tatal, mama ori alt ascendent face în avans, în timpul vieții, repartizarea bunurilor sale între copiii sau descendenții lui. Este un act a cărui caracteristică principală este că ascendentul “face partajul bunurilor lor între descendenți”, fiind actul juridic, între vii (donație) sau din cauză de moarte (testament), prin care un ascendent divide în tot sau în parte, bunurile sale între eventualii săi moștenitori din clasa descendenților, creând între ei prin acel act raporturi de împărțeală.

Partajul de ascendent se poate realiza atât prin donație, cât și prin testament, adică printr-un act juridic unilateral pentru cauza de moarte. În ambele sale forme, partajul de ascenedent este actul mixt ce combină regulile partajului cu regulile donației sau testamentului.

Ambele forme au în comun efectul de a atribui individual comoștenitorilor bunurile dispunătorului, la fel ca efectuarea unui partaj la data decesului acestuia, ele diferă însă prin faptul că în donația-partaj se poate realiza numai cu acordul donatarului și nu poate fi revocată unilateral de donator, în timp ce testamentul-partaj este un act de formație unilaterală esențialmente revocabil.

Spre deosebire de partajul obișnuit care se realizează prin acordul coindivizarilior sau prin hotărâre judecătorească, partajul de ascendent se realizează sub autoritatea și cu voința ascendentilor despre a căror moștenire este vorba.

Partajul de asecendent poate fi făcut doar de tată, mamă și ceilalți ascendenți. Persoana care face împărțeala trebuie să aibă capacitatea de a dispune prin liberalități: donații sau testamente. Persoanele între care se face împărțeala de ascendent sunt copiii și ceilalți descendenți ai dispunătorului. Împărțeala care nu îi cuprinde pe toți descendenții este lovită de nulitate absolută.

Potrivit Codului civil “dacă în partajul de ascendent nu au fost cuprinse toate bunurile moștenirii, bunurile necuprinse se vor partaja conform legii”, rezultând deci că împărțealea poate avea ca obiect totalitatea bunurilor succesiunii sau numai o parte din ele.

În realizarea partajului de ascendent se va ține cont de următoarele aspecte:

atribuirea bunurilor trebuie făcută efectiv (nu în forma unei cote – ideale asupra bunurilor)

rezerva succesorală a descendenților va trebui respectată, întrucât, în caz contrar, moștenitorii rezervatari vor putea să uzeze de acțiunea în reducțiunea liberalităților excesive.

Împărțeală de ascendent trebuie să îndeplinească condițiile de fond generale prevăzute de lege pentru validitatea donațiilor și a dispozițiilor testamentare (capacitate, consimțământ, cauza, obiect).

Pe lângă acestea legea impune și îndeplinirea unor condiții speciale pt validitatea partajului de ascendent care privesc persoanele între care intervine, bunurile care se împart și modul în care se face împărțeală.

Aceste condiții speciale sunt:

numai părinții și ceilalți ascendenti pot să-și împartă bunurile între moștenitorii lor prezumtivi, cu efectele unei împărțeli de ascendent

partajul succesoral poate avea că drept numai bunuri care aparțin în mod exclusiv ascendentului dispunator

Împărțeala poate fi cerută în primul rând de coindivizari (moștenitorii legali).
Succesorii în drepturi ai coindivizarilor, care se subrogă în toate drepturile lor pot cere împărțeala sau pot continua actiunea începută de autorul lor.

Pot cere împărțeala și dobânditorii prin acte a unor drepturi succesorale, iar în caz de moarte a unui coindivizar, moștenitorii lui care se bucură de toate drepturile succesorale prin retransmitere. 

Creditorii personali ai coindivizarilor pot cere împărțeala sau continua actiunea promovată de coindivizarul debitor, pe calea acțiunii oblice.

Indiferent de cine o cere, împărțirea se poate realiza atât prin buna învoială, cât și pe cale judecătorească cu participarea tututror coindivizarilor, sub sancțiunea nulității actului de partaj.În condițiile legii, împărțeala poate fi cerută și de procuror.

Partajul produce efecte declarative de drepturi, datorită consecințelor pe care le are asupra patrimoniilor coindivizarilor și de aceea, împărțeala este calificată drept act de înstrăinare și nu de administrare a patrimoniului.

Altfel spus, toți coindivizarii participanți la împărțeală trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu, iar persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă sau cele lipsite de capacitate trebuie să fie reprezentate, respectiv asistate de ocrotitorul legal, nefiind suficientă o încuviințare prealabilă. Încuviințarea va fi necesara dacă împărțeala se face prin buna învoială sau în cadrul procedurii succesorale notariale. În cazul partajului judiciar aceasta încuviințare nu este necesară, interesele incapabilului fiind ocrototite de instanță.

Efectele juridice ale partajului se referă la faptul că fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor sau sumelor de bani ce i-au fost atributie cu începere de la data stabilită în actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii actului în cazul împărțelii voluntare, sau de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. În cazul imobilelor, efectele se produc numai dacă actul de partaj în formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă au fost înscrise în cartea funciară. 

Partajul în care nu s-au cuprins toți descendenții ce îndeplinesc condițiile pentru a veni la moștenire este lovit de nulitate absolută. Această dispoziție nu se aplică partajului în care nu a fost inclus un descendent ce vine la moștenire prin reprezentare succesorală, însă a fost cuprins cel pe care îl reprezintă.

Dacă prin partajul de ascendent se încalcă rezerva succesorală a unui descendent sau a soțului supraviețuitor, se aplică dispozițiile privitoare la reducțiunea liberalităților excesive.

1.2.4. Condițiile de fond

Moștenirea se referă la transmiterea patrimoniului persoanei fizice care a decedat către persoane vii. Moștenirea se deschide în momentul decesului persoanei, la ultimul domiciliu al acesteia.

Condițiile generale ale dreptului de a moșteni sunt următoarele:

1. Capacitatea de a moșteni

Au capacitate succesorală persoanele aflate în viață la data deschiderii moșteniriii; cele nenăscute, însă concepute până la data deschiderii moștenirii, precum și persoanele dispărute. În termeni simplificați, o persoana poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii.

2. Nedemnitatea succesorală se referă la decăderea unui moștenitor legal din dreptul de a moșteni datorită săvârșirii de fapte grave față de defunct. Nedemnitatea îl afectează pe cel vinovat, nu și pe succesorii acestuia.

Este de drept nedemnă de a moșteni persoana condamnată penal pentru infracțiuni săvârșite cu intenția de a-l ucide pe cel ce lasă moștenirea, dar și cea condamnată penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a ucide un succesibil ce ar fi înlăturat sau restrâns vocația la moștenire a făptuitorului înainte de deschiderea moștenirii. Nedemnitatea de drept poate fi constatată la cererea persoanelor interesate sau din oficiu de instanța de judecată ori de notarul public pe baza hotărârii judecătorești din care rezultă nedemnitatea. 

Poate fi declarată nedemnă de a moșteni persoana condamnată penal pentru săvârșirea intenționată împotriva celui ce lasă moștenirea a unor fapte de violență fizică sau morală, sau care au avut ca urmare moartea victimei. Poate fi declarată nedemnă de a moșteni și persoana care cu rea-credință a ascuns, distrus sau falsificat testamentul defunctului, precum și cea care prin dol sau violență l-a impiedicat pe cel ce a lăsat moștenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul. Nedemnul este înlăturat atât de la moștenirea legală, cât și de la cea testamentară. 

3. Vocația la moștenire se referă la faptul că pentru a moșteni, o persoană trebuie să aibă calitățile cerute de lege sau să fi fost desemnată de defunct prin testament. Legea oferă vocație succesorală soțului supraviețuitor, rudelor și statului.

1.2.5. Moștenitorii legali

Moștenirea se cuvine soțului supravietuitor și rudelor defunctului: descendenților, ascendenților și colateralilor acestuia. Descendenții și ascendenții au vocație la moștenire indiferent de gradul de rudenie, iar colateralii până la gradul al patrulea inclusiv. În lipsa moștenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se transmite comunei, orașului sau municipiului în a cărui rază teritorială se află bunurile la data deschiderii moștenirii. 

Principiile generale ale devoluțiunii legale a moștenirii 

Rudele defunctului vin la moștenire în următoarea ordine: 

clasa întâi: descendenții. Această clasă cuprinde copiii, nepoții, strănepoții și ceilalți descendenți ai defunctului, pană la infinit.

clasa a doua: ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați. Sunt ascendenți privilegiați părinții defunctului. Sunt colaterali privilegiați: frații, surorile defunctului, nepoții de frate/soră și strãnepoții de frate/soră (se merge doar pânã la gradul al IV-lea de rudenie).

clasa a treia: ascendenții ordinari. Această clasă cuprinde: bunicii, străbunicii și ceilalți ascendenți ai defunctului, fără limită de grad.

clasa a patra: colateralii ordinari. Această clasă cuprinde unchii/mătușile defunctului, frații/surorile bunicilor defunctului și verii primari ai defunctului (și aici există limitarea la gradul al IV-lea de rudenie)

Dacă rudele din cea mai apropiată clasa nu pot culege moștenirea în totalitate ca urmare a dezmoștenirii, partea rămasă se atribuie rudelor din clasa subsecventă ce îndeplinesc condițiile pentru a moșteni. Înăuntrul fiecarei clase, rudele de gradul cel mai apropiat înlătură de la moștenire rudele de grad mai îndepărtat. Între rudele din aceeași clasă și de același grad, moștenirea se împarte în mod egal. 

În mod normal soțul nu este rudă cu defunctul, nefăcând parte din nici o clasă de mostenitori. Însă, soțul supraviețuitor are, în temeiul legii, vocație concretă la mostenire. Există însă și posibilitatea ca soâul să fie rudă cu defunctul, deoarece Codul familiei nu interzice căsătoria între verii primari. Astfel, este posibil ca soțul supraviețuitor să facă parte din clasa a IV-a de mostenitori. Într-o asemenea situație, soțul supraviețuitor nu se poate prevala concomitent de ambele calități, ci doar de una dintre acestea (cea de soț sau cea de rudă).

Soțul supraviețuitor îl va moșteni pe soțul decedat dacă la deschiderea moștenirii nu există o hotărâre de divorț definitivă. Acesta este chemat la moștenire în concurs cu oricare din clasele de moștenitori legali. 

Cota succesorală a soțului supraviețuitor este: 

de un sfert din moștenire dacă vine în concurs cu descendenții defunctului

de o treime din moștenire dacă vine în concurs cu ascendenții privilegiați sau colateralii privilegiați ai defunctului

de jumătate din moștenire dacă vine în concurs numai cu ascendenții privilegiați sau numai cu colateralii privilegiați ai defunctului

de trei sferturi din moștenire dacă vine în concurs cu ascendenții ordinari sau cu colateralii ordinari ai defunctului.

Dacă soțul supraviețuitor în concurs cu moștenitori legali din clase diferite cota acestuia se stabilește ca și când ar fi venit în concurs cu cea mai apropiată clasă. În cazul în care în urma unei căsătorii putative mai multe persoane au situația unui soț supraviețuitor, cota stabilită li se împarte în mod egal. 

Soțul supraviețuitor netitular al unui drept de a folosi o locuință corespunzătoare nevoilor sale beneficiază de dreptul de abitație (uz) asupra locuinței în care a locuit până la data deschiderii moștenirii, dacă este parte a bunurilor moștenirii. Dreptul de abitație este gratuit, inalienabil și insesizabil.

Oricare moștenitor poate cere restrângerea dreptului de abitație, în cazil în care locuința nu este necesară în întregime soțului supraviețuitor, sau schimbarea obiectului abitației, dacă se pune la dispoziția soțului supraviețuitor o altă locuință corespunzătoare.

Dreptul de abitație se stinge prin partaj, dar nu mai repede de un an de la deschiderea moștenirii. Dreptul de abitație încetează înainte de a se împlini termenul de un an în cazul recăsătoririi soțului supraviețuitor. Toate litigiile cu privire la dreptul de abitație se soluționează de instanța competentă să judece partajul moștenirii. 

Când soțul supraviețuitor nu vine în concurs cu descendenții defunctului moștenește pe lângă cota stabilită și mobilierul și obiectele de uz casnic ce au fost afectate folosinței comune a soților. 

Descendenții sunt copii ai defunctului și urmașii lor în linie dreaptă la nesfârșit. Descendenții înlătură moștenitorii din celelalte clase, venind la moștenire în funcție de proximitatea gradului de rudenie. În concurs cu soțul supraviețuitor descendenții defunctului culeg împreună trei sferturi din moștenire. Moștenirea ce li se cuvine acestoa se împarte între ei în mod egal când vin la moștenire în nume propriu, sau pe tulpină când vin la moștenire prin reprezentare succesorală. 

Ascendenții privilegiați sunt tatăl și mama defunctului. Colateralii privilegiați sunt surorile și frații, precum și descendenții acestora până la al patrulea grad inclusiv. Ascendenții și colateralii privilegiați vin la moștenire dacă descendenții nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a moșteni.

Dacă soțul supraviețuitor vine la moștenire în concurs cu ascendenții sau colateralii privilegiați ai defunctului, partea ce se cuvine clasei a doua este de două treimi. Dacă soțul supravietuitor vine la moștenire în concurs numai cu ascendenții privilegiați sau numai cu colateralii privilegiați partea cuvenită clasei a doua este de jumătate din moștenire. 

Moștenirea sau partea din moștenire cuvenită ascendenților privilegiați și colateralilor privilegiați se împarte între ei în funcție de numărul ascendenților privilegiați ce vin la moștenire: 

dacă la moștenire vine doar un părinte va culege un sfert, iar colateralii privilegiați indiferent de numărul lor culeg trei sferturi. 

dacă la moștenire vin 2 părinți vor culege împreună o jumătate, iar colateralii privilegiați indiferent de numărul lor culeg cealaltă jumătate. 

Moștenirea sau partea din moștenire cuvenită colateralilor privilegiați se împarte între ei în mod egal. Dacă aceștia nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a moșteni, ascendenții privilegiați culeg moștenirea cuvenită clasei a doua. 

Dacă colateralii privilegiați vin la moștenire prin reprezentare succesorală, moștenirea ce li se cuvine se împarte pe tulpină. În cazul în care aceștia sunt rude pe linii diferite, moștenirea ce li se cuvine se împarte egal între linia maternă și linia paternă a defunctului.

Moștenirea sau partea din moștenire cuvenită ascendenților privilegiați se împarte între ei în mod egal. Dacă nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a moșteni, colateralii privilegiați culeg moștenirea sau partea din moștenire cuvenită clasei a doua. 

Ascendenții ordinari sunt rude în linie dreaptă ascendentă a defunctului, cu excepția părinților. Aceștia vin la moștenire dacă descendenții, ascendenții și colateralii privilegiați nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a moșteni. Ascendenții ordinari vin la moștenire în ordinea gradului de rudenie. În concurs cu soțul supraviețuitor, ascendenții ordinari indiferent de număr, culeg un sfert din moștenire împreună. Moștenirea cuvenită ascendenților ordinari de același grad se împarte între ei egal. 

Colateralii ordinari sunt rude colaterale până la gradul al patrulea, cu excepția colateralilor privilegiați. Aceștia vin la moștenire dacă descendenții, ascendenții și colateralii privilegiați și ascendenții ordinari nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a moșteni.

Colateralii ordinari vin la moștenire în ordinea gradelor de rudenie. În concurs cu soțul supraviețuitor, aceștia culeg împreună un sfert din moștenire, indiferent de numărul lor. Moștenirea cuvenită colateralilor ordinari de același grad se împarte între ei egal. 

Reprezentarea succesorală este beneficiul ce permite descendenților în linie dreaptă și descendenților fraților și surorilor defunctului să avanseze în locul și gradul unui ascendent ce a decedat anterior deschiderii succesiunii respective, pentru a culege moștenirea ce i s-ar fi cuvenit ascendentului predecedat dacă ar fi fost în viață. Ascendentul decedat se numește reprezentat, iar moștenitorul ce vine prin reprezentare se numește reprezentant.

Reprezentarea succesorală este permisă în cazul descendenților în linie dreaptă ai defunctului sau în cazul descendenților colateralilor privilegiați. Astfel pot veni la moștenire descendenții copiilor defunctului și cei ai fraților sau surorilor defunctului.

Poate fi reprezentată succesoral persoana lipsită de capacitatea de a moșteni și persoanele nedemne, cu respectarea anumitor condiții. Pentru a veni la moștenire prin reprezentare succesorală, reprezentantul trebuie să îndeplinească condițiile generale pentru a moșteni defunctul.

În cazurile în care operează reprezentarea succesorală, moștenirea se împarte pe tulpină.

Prin tulpină se înțelege:

înăuntrul clasei întâi, descendentul de gradul întâi care culege moștenirea sau este reprezentat la moștenire

înăuntrul clasei a doua, colateralul privilegiat de gradul al doilea care culege moștenirea sau este reprezentat la moștenire

Dacă o tulpină a produs mai multe ramuri, în cadrul fiecăreia subdivizarea se face pe tulpină, partea ce li se cuvine descendenților de același grad din ramură împărțindu-se între ei în mod egal.

În literatura de specialitate, instituția rezervei succesorale este tratată în cadrul moștenirii testamentare (rezerva succesorală limitează dreptul defunctului de a dispune de patrimoniul său prin legate). Rezerva succesoralã reprezintă acea parte a mostenirii care va fi culeasă de moștenitorii rezervatari în puterea legii și chiar împotriva voinței defunctului care ar dispune de toate bunurile sale prin liberalități mortis causa sau inter vivos. Fac parte din categoria moștenitorilor rezervatari doar: descendenții, ascendenții privilegiați și soțul supraviețuitor.

Cotitatea disponibilã reprezintă acea parte din masa succesorală care excede rezervei succesorale și de care defunctul poate dispune prin liberalități. În absența unui testament, la moștenirea legală nu avem de-a face cu liberalități mortis causa. Însă prezintă interes liberalitățile fãcute de defunct în timpul vieții și anume donațiile. În situația în care mostenirea este culeasă de moștenitori rezervatari, trebuie cercetat dacă donațiile fãcute de defunct în timpul vieții nu încalcă rezerva succesorală (în cazul în care se constată încălcarea rezervei succesorale, donațiile se supun reducțiunii).

1.2.6. Capacitatea de exercițiu

Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile. Capacitatea de exercițiu deplină începe la dată când persoană devine majoră. Pentru motive temeinice, instanța de tutela poate recunoaște minorului care a împlinit vârstă de 16 ani capacitatea deplină de exercițiu.

Minorul care a împlinit vârstă de 14 ani are capacitatea de exercițiu restrânsă. Actele juridice ale minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă se încheie cu încuviințarea părinților sau tutorelui. Cu toate acestea, minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum și acte de dispoziție de mică valoare.

Minorul poate să încheie acte juridice privind muncă, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviințarea părinților sau tutorelui. În acest caz, minorul exercită singur drepturile și execută tot astfel obligațiile izvorâte din aceste acte, putând dispune singur de veniturile dobândite.

În afară altor cazuri prevăzute de lege, nu are capacitate de exercițiu minorul care nu a împlinit vârstă de 14 ani sau interzisul judecătoresc.

Pentru cei ce nu au capacitate de exercițiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanții lor legali. Persoană lipsită de capacitatea de exercițiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum și actele de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor.

Actele făcute de o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu o capacitate de exercițiu restrânsă, precum și actele făcute de tutore fără autorizarea instanței de tutela, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt anulabile, chiar fără dovedirea unui prejudiciu. Persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă poate invocă singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea să rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicție judecătorească.

CAPITOLUL II. OBIECTUL PARTAJULUI DE FOLOSINȚĂ

Împărțeala moștenirii este o operație juridică ce pune capăt stării de indiviziune (coproprietate) prin partajarea în natură sau prin echivalent, a bunurilor aflate în indiviziune, având ca și consecință înlocuirea cu efect retroactiv a cotei-părți ideale indivize asupra acestora, cu drepturi exclusive ale fiecăruia dintre coindivizari asupra unor bunuri.

Împărțeala moștenirii se poate realiza ca împărțeală a proprietății, caz în care are caracter definitiv, sau ca împărțeală de folosință, caz în care are caracter provizoriu. Neînțelegerile cu privire la folosința unui bun se rezolvă prin partaj.

Partajul de folosință, cunoscut în literatura de specialitate și sub denumirea de partaj provizoriu, este acea formă de partaj prin care coindivizarii se pun de acord asupra împărțelii temporare a folosinței bunurilor ce compun masa indiviză.

Dreptul de folosință poate fi exercitat de toți coproprietarii, ceea ce presupune atât exercitarea folosinței materiale a bunului ce face obiectul dreptului de proprietate comună pe cote-părți, cât și posibilitatea culegerii fructelor produse de bun.

Acest tip de partaj are deci ca obiect posesia și folosința bunului comun, neafectând dreptul de proprietate comun. Fiecare coproprietar va putea culege fructele naturale și civile ale bunurilor care i-au fost atribuite în mod provizoriu, însă dacă există între coindivizari neîntelegeri referitoare la folosința bunurilor indivize, partajul folosinței neputându-se rezolvă prin acordul lor, partajul folosinței se solicită în instanță. În acest caz partajul folosinței pronunțat de instanță nu poate fi incompatibil cu starea de indiviziune, iar soluționarea neînțelegerilor privind folosința bunurilor prezintă interes din punct de vedere practic.

Doar cererea de ieșire definitivă din indiviziune a unui coproprietar împiedică partajul folosinței pe cale judecătorească, nimeni neputând fi obligat să ramâna în indiviziune. Însă, atunci când sunt neînțelegeri între coproprietari cu privire la folosirea materială a bunului,  pentru imobilul în care reclamanții nu au locuit anterior formulării acțiunii, aceștia au la îndemână calea încetării coproprietății prin partaj, fără ca dreptul de folosință să poată fi valorificat pe calea acțiunii în reintegrare.

Partajul poate fi convențional, în cazul în care termenii acestuia sunt stabiliți la buna învoială de către coproprietari. În absența unei astfel de înțelegeri, coproprietarii având posibilitatea și uneori în cazul în care partajarea bunurilor este impusă de lege chiar o obligație de a se adresa instanței de judecată pentru pronunțarea unei hotărâri de partaj, partajul devenind în acest caz partaj judiciar.

Dacă părțile nu pot ajunge la o înțelegere sau la încheierea unei tranzacții instanța va stabili bunurile ce vor fi supuse împărțelii, calitatea de coproprietar, cota – parte ce se cuvine fiecăruia, precum și creanțele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii față de alții. La împărțirea unei moștenire instanța va stabili și datoriile transmise prin moștenire, datoriile și creanțele comoștenitorilor față de defunct, precum și sarcinile moștenirii. Instanța va face împărțeala în natură. Instanța va proceda la formarea loturilor și atribuirea lor. Dacă loturile nu sunt egale în valoare, ele se vor întregi printr-o sumă în bani.

2.1. Formele partajului 

  Partajul poate fi realizat amiabil sau pe cale judecătorească.

Partajul amiabil

În conformitate cu dispozițiile Codului civil, partajul amiabil se poate realiza atunci când coindivizarii sunt de acord și au capacitate deplină de exercițiu. Acest partaj se poate realiza în formă scrisă (prin act autentic sau sub semnătură privată, dar și consensual (verbal). În orice caz, partajul verbal trebuie să fie dovedit neindoilenic, neputând fi dedus din stări de fapt echivoce. Avându-se în vedere dispozițiile legii, care opresc pactele asupra succesiunilor nedeschise, partajul voluntar nu se poate realiza în mod valabil decât după deschiderea moștenirii.

Partajul amiabil poate fi realizat nu numai extrajudiciar, ci și printr-o tranzacție făcută printr-o hotărâre de expedient în față instanței de judecată, chiar dacă printre coindivizari se află și minori sau interziși judecătorești, dacă există încuviințarea prealabilă a instanței tutelare, precum și, atunci când este cazul, a ocrotitorului legal. Partajul amiabil realizat fără respectarea normelor legale refritoare la ocrotirea minorilor nu este nul absolut, ci doar anulabil (afectat de nulitate relativă), putând fi ratificat de aceștia după ajungerea la majorat. De asemenea, partajul amiabil poate fi făcut și în cadrul procedurii succesorale notariale.

Împărțeală amiabilă poate fi parțială, pentru restul rămas asupra căruia există neînțelegeri urmând să se pronunțe instanța de judecată. Coindivizarii sunt liberi să împartă moștenirea așa cum cred de cuviință (în natură, prin atribuirea în întregime unuia dintre ei, prin vânzare la licitație și împărțirea sumei obținute). Dacă între coindivizari s-a realizat un partaj amiabil, nici unul dintre ei nu poate cere ulterior un alt partaj.

Partajul judiciar

Partajul judiciar are loc atunci când coindivizarii nu se înțeleg în privința realizării unui partaj amiabil, există coindivizari care nu pot fi prezenți la partaj sau printre coindivizari există minori sau interziși judecătorești, iar autoritatea tutelară nu și-a dat acordul la împărțirea amiabilă.

Cuprinsul cererii de chemare în judecată:

• Numele și prenumele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoane juridice, denumirea și sediul lor

• Codul numeric personal, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice

• Dacă reclamantul locuiește în străinătate, va arată domiciliul ales în România unde urmează să i se facă comunicările privind procesul

• Numele, prenumele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia și sediul profesional

• Persoanele între care urmează a avea loc partajul

• Obiectul cererii (partajul) și toate bunurile supuse partajului, realizându-se o evaluare a acestora, după prețuirea reclamantului. Pentru identificarea imobilelor se va arată județul, localitatea, strada și numărul, iar în lipsa, vecinătățile, etajul și apartamentul, precum și, numărul de carte funciară și numărul cadastral sau topografic când imobilul este înscris în cartea funciară

• Locul unde se află bunurile supuse partajului și persoana ce le deține sau administrează

• Titlul pe baza căruia acesta este cerut partajul

• Arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea

• Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere

• Semnătura.

La primul termen de judecată, dacă părțile sunt prezente, instanța va lua declarații cu privire la bunurile supuse partajului și va lua act de recunoașterile și acordul lor cu privire la existența bunurilor, locul unde se află și valoarea lor.

În tot cursul procesului, instanța va stărui că părțile să împartă bunurile prin buna învoială. Dacă părțile ajung la o înțelegere cu privire la împărțirea bunurilor, instanța va hotărî potrivit înțelegerii lor, părțile având posibilitatea încheierii unei tranzacții. Dacă printre cei interesați se află minori, persoane puse sub interdicție judecătorească ori dispăruți, se va putea încheia o tranzacție, însă numai cu încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă, a reprezentantului sau ocrotitorului legal.

Când înțelegerea privește numai partajul anumitor bunuri, instanța va lua act de această învoială și va pronunță o hotărâre parțială, continuând procesul pentru celelalte bunuri. Înțelegerea părților poate interveni oricând în cursul procesului, părțile putând solicită că instanța să ia act de tranzacție și să o consființească.

Dacă părțile nu ajung la o înțelegere, procesul va continuă, urmând că instanța să hotărască potrivit dispozițiilor legale și ținând cont de probele administrate în cauza.

Prin urmare, instanța va stabili:

• bunurile supuse împărțirii

• calitatea de coproprietar

• cota-parte ce se cuvine fiecăruia

• creanțele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietariile au unii față de alții

• dacă se împarte o moștenire, instanța va stabili datoriile transmise prin moștenire, datoriile și creanțele comoștenitorilor față de defunct și sarcinile moștenirii.

Atribuirea provizorie

În cazul în care împărțeala în natură a unui bun nu este posibilă sau ar cauza scăderi importante ale valorii acestuia ori i-ar modifica destinația economică, la cererea unuia dintre coproprietari instanța, prin încheiere, îi poate atribui provizoriu întregul bun. Dacă mai mulți coproprietari cer atribuie bunul, instanța va ține seama de anumite criterii, cum ar fi:

acordul părților

mărimea cotei părți ce se cuvine fiecăreia din masa bunurilor de împărțit

natura bunurilor

domiciliul și ocupația părților

faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărțeala, au făcut construcții sau îmbunătățiri cu acordul celorlalți coproprietari sau altele asemenea

Prin încheiere, instanța va stabili termenul în care coproprietarul căruia i s-a atribuit provizoriu bunul este obligat să consemneze sumele ce corespund cotelor-părți cuvenite celorlalți coproprietari. Dacăcoproprietarul căruia i s-a atribuit bunul provizoriu consemnează în termenul stabilit sumele cuvenite celorlalți coproprietari, instanța îi va atribui acestuia bunul. În cazul în care coproprietarul nu consemnează sumele cuvenite, instanța va atribui bunul altui coproprietar.

Atribuirea definitivă

La cererea unuia dintre coproprietari, instanța, ținând seama de împrejurările cauzei, pentru motive temeinice, va putea să îi atribuie bunul direct prin hotărârea asupra fondului procesului, stabilind totodată sumele ce se cuvin celorlalți coproprietari și termenul în care este obligat să le plătească.

2.2. Drepturile creditorilor cu privire la partaj 

Creditorii defunctului pot recurge la procedura separației de patrimonii pentru a-și apăra drepturile. Când succesiunea a fost acceptată pur și simplu, ei vor deveni creditorii personali ai moștenitorului. Au dreptul de a face opoziție creditorii care au o creanță certă, chiar dacă aceasta nu este lichidă și nici exigibilă.

Reținem deci că acești creditori vor putea:

provoca împărțeala

face opoziție și interveni la împărțeală

ataca împărțeala când aceasta s-a realizat ignorându-se opoziția sau intervenția lor.

Practica judiciară și doctrina au dat o interpretare mai largă, acceptând că poate face opoziție orice persoană ce poate justifica un interes legitim sau căreia partajul îi poate aduce prejudicii.

Dreptul creditorilor comoștenitori de a provoca împărțeala

Creditorii personali ai moștenitorilor au dreptul să declanșeze împărțeala în numele debitorului lor. Acțiunea de împărțeală provocată de creditori va putea fi respinsă dacă se dovedește că are caracter vexator, fiind lipsită de interes. Acțiunea de ieșire din indiviziune provocată de creditor nu va avea interes când fost introdusă mai întâi de moștenitor. În această situație, creditorul poate exercita doar dreptul de intervenție la partaj.

În practica judiciară s-a arătat că, de vreme ce nu există nicio prevedere legală care să impună obligativitatea pentru creditorii succesiunii de a interveni la efectuarea partajului sub sancțiunea pierderii dreptului, ei își vor putea oricând valorifica creanțele și pe calea unei acțiuni directe, înăuntrul termenului de prescripție.

Dreptul de opoziție și de intervenție al creditorilor moștenitorilor

Dacă moștenitorii au acceptat succesiunea pur și simplu, creditorii succesiunii vor deveni creditori personali ai moștenitorilor și vor putea face opoziție și interveni la partaj. Jurisprudența a extins dreptul de intervenție și la terții ce au dobândit cu titlu particular drepturi reale asupra unui bun succesoral, contractând în timpul indiviziunii cu unul din copărtașii care, dat fiind caracterul declarativ al partajului, au interes ca acel bun să fie atribuit moștenitorului vânzător. În principiu, dreptul de opoziție și de intervenție aparține creditorilor moștenitorilor, ipotecari sau chirografari, în general, tuturor acelora care au o acțiune împotriva moștenitorilor.

În cazul în care partajul nu a fost declanșat, creditorii se vor putea opune ca el să aibă loc în lipsa lor. Dacă împărțeala a început, creditorii vor putea interveni, pentru a nu fi fraudați de modul în care va avea loc partajul.

Între modalitățile de fraudă la care recurg mai des comoștenitorii distingem următoarele:

se includ în lotul unui copărtaș bunuri grevate de sarcini, în timpul indiviziunii, de un alt comoștenitor

în lotul comoștenitorului se includ bunuri de o valoare inferioară părții sale succesorale, diferența de valoare compensându-se prin sulte secrete

comoștenitorii se înțeleg ca imobilul ipotecat să cadă în lotul altui moștenitor decât al celui care a constituit ipoteca, ceea ce va face ca ipoteca să nu mai fie validă

comoștenitorii se înțeleg să supună pe unul din ei la un raport care nu este în realitate datorat de acesta, astfel că moștenitorul insolvabil va lua mai puțin

comoștenitorii consimt să se așeze în lotul copărtașului insolvabil bunuri neurmăribile ori creanțe ușor de disimulat spre a fi astfel sustrase gajului creditorilor.

Prin noțiunea de opoziție se înțelege orice act din partea creditorului din care rezultă intenția neîndoielnică a acestuia de a participa la împărțeală. Opoziția se realizează prin intermediul unei notificări, pe care creditorul o trimite moștenitorului debitor, precum și celorlalți comoștenitori, anterior partajului. Opoziția la împărțeală nu trebuie să îmbrace neapărat o anumită formă, deoarece legea nu impune aceasta.

Esențial este ca creditorul să fi adus la cunoștința tuturor comoștenitorilor dorința de a nu se proceda la împărțeală în absența sa. Pentru evitarea confuziilor, mai ales că în caz de conflict va trebui să facă dovada afirmațiilor sale, creditorul ar fi indicat să trimită notificarea fiecărui comoștenitor. În practică este dificil de dovedit că notificarea trimisă doar unui singur comoștenitor ar fi cunoscută și de ceilalți comoștenitori.

În doctrina judiciară s-a arătat că opoziția la împărțeală va putea fi făcută până la pronunțarea hotărârii de tragere la sorți sau de atribuire a loturilor, deci, având în vedere faptul că în prezent legiuitorul nu mai prevede posibilitatea tragerii la sorți a loturilor, opoziția creditorilor poate avea loc până la momentul atribuirii loturilor, atâta timp cât împărțeala nu a devenit definitivă sau nu s-a consumat. Se consideră că împărțeala este consumată atunci când face să înceteze definitiv, total sau parțial, starea de indiviziune. De exemplu, dacă partajul a fost parțial, în sensul că a avut ca obiect doar o parte din bunurile succesorale, față de aceasta, opoziția creditorului nu mai poate fi admisă. Partajul nu va fi consumat atâta timp cât litigiul în justiție se află în judecata apelului și nu s-a pronunțat o hotărâre.

Dacă s-a făcut opoziție la partaj, atunci comoștenitorii sunt obligați să cheme pe creditori să participe la toate operațiunile partajului. Dacă partajul va avea loc în disprețul opoziției, atunci creditorul va putea cere revocarea partajului, făcând dovada că prin modul în care a fost făcut partajul a fost prejudiciat. Credem că în absența prejudiciului nu va fi posibilă revocarea partajului, chiar dacă acesta a avut loc prin ignorarea opoziției, deoarece nu este posibilă acțiunea în justiție, cu alte cuvinte, justificarea unui interes, fără ca să existe un prejudiciu (face excepție situația când legea ar declara un act nul de drept, fără să se mai justifice existența unui prejudiciu).

Dacă s-a făcut o cerere de opoziție, dar ulterior este retrasă de creditor, acesta nu va mai putea ataca împărțeala pe considerentul că s-a realizat ignorându-se opunerea sa. Ceea ce este însă important, prin participarea creditorului la împărțeală, nu este posibil un amestec al acestuia în operațiunea partajului, ci numai o supraveghere a operațiunilor, pentru a se putea opune eventualelor acte care s-ar face în frauda lui.

În ceea ce privește efectele opoziției, vom reține că aceasta nu permite ca împărțeala să aibă loc în absența creditorului.

În primul rând, creditorul va deveni parte la partaj, indiferent dacă acesta este judiciar sau amiabil. El va supraveghea toate operațiunile împărțelii. Dreptul creditorului de a interveni la împărțeală este unul individual și independent unul de altul, astfel că, opoziția făcută de un creditor nu folosește celorlalți creditori, dar nici nu-i poate prejudicia.

În al doilea rând, creditorul se va limita doar să supravegheze operațiunile împărțelii, nefiindu-i permis să impună comoștenitorilor ca partajul să se realizeze potrivit intereselor sale.

În al treilea rând, opoziția va valora poprire în ceea ce privește drepturile succesorale care aparțin moștenitorului debitor. Aceasta face ca subiectul să nu poată încasa sumele care îi aparțin din succesiune și nici nu-i va fi permis să cedeze partea sa succesorală terților. Indisponibilitatea nu este opozabilă terțului cesionar al drepturilor succesorale, afară numai dacă acesta a fost de rea-credință.

În concluzie, opoziția nu creează în favoarea creditorilor un drept de preferință asupra bunurilor care vor fi atribuite moștenitorului prin împărțeală, ci reprezintă doar o simplă măsură de conservare.

Când copărtașii și-au împărțit moștenirea în disprețul opoziției făcută de un creditor, această împărțeală este prezumată de lege a fi frauduloasă. Drept urmare, creditorul va putea cere revocarea ei fără a fi obligat să dovedească frauda, care în speță este prezumată. Acțiunea, în acest caz, fiind o acțiune pauliană simplificată, creditorul va trebui să dovedească prejudiciul suferit, să suporte cheltuielile (căci lucrează în nume propriu) și, în sfârșit, fiind terț, împărțeala săvârșită sau actele de dispoziție consimțite de debitor înainte de opoziție, îi vor fi opozabile numai dacă au dată certă.

Dreptul creditorului de a ataca împărțeala când a fost realizată fără a ține seama de opoziția sau intervenția lui

În situația în care creditorul a făcut opoziție sau a intervenit, dar comoștenitorii au efectuat partajul fără să-l fi chemat, în acest caz partajul nu este nul, dar va putea fi atacat. Nu există obligația pentru moștenitori de a-l chema pe creditor la împărțeală, dacă el nu a făcut opoziție. Doctrina și jurisprudența, în marea lor majoritate, au considerat că acel creditor care nu a făcut opoziție sau intervenție nu va putea ataca un partaj definitiv; aceasta constituie o excepție de la regula potrivit căreia creditorii sunt în drept să atace actele încheiate în frauda drepturilor lor. Legiuitorul a urmărit să nu poată fi atacată o împărțeală definitivă, chiar frauduloasă, dacă nu s-a făcut opoziție sau intervenție.

Atunci când comoștenitorii s-au înțeles ca prin mijloace frauduloase să-l împiedice pe creditor să facă opoziție, acesta va putea cere revocarea împărțelii. Când ar exista discuții în ceea ce privește acțiunea revocatorie, există două situații când creditorul va putea ataca un partaj definitiv, deși nu s-a făcut opoziție: partajul este simulat; partajul a fost făcut în grabă.

Partajul este simulat atunci când, printr-o înțelegere frauduloasă, comoștenitorii îl prejudiciază pe creditor (de exemplu, sunt sustrase unele bunuri succesorale etc.). Prin orice mijloc de probă, creditorul va putea face dovada că partajul este simulat și va putea cere efectuarea unui alt partaj. Simulația va putea fi invocată de toți creditorii moștenitorilor, indiferent că drepturile lor au luat naștere anterior sau posterior consumării actului atacat ca fiind simulat.

Va putea fi atacat partajul făcut în grabă atunci când creditorii se plâng că împărțeala a fost efectuată atât de repede, încât ei au fost în imposibilitate de a-l putea împiedica prin declararea opoziției.

În acest caz, nu este necesar să se facă dovada că graba a fost frauduloasă, ci doar că a fost precipitată, punându-i pe creditori în imposibilitatea de a face opoziție sau intervenție. Fiind vorba despre o situație de fapt, dovada ei se va putea face prin orice mijloc de probă. Am văzut că, în cazul în care creditorii nu au făcut opoziție sau intervenție, nu vor putea, în numele lor propriu, să atace partajul pe calea acțiunii pauliene; ei vor putea să atace împărțeala în numele debitorului lor, în temeiul dreptului comun, ori de câte ori au vreo cauză de anulare.

Efectele opoziției

În primul rând, prin efectul opoziției, coindivizarii sunt obligați să-l convoace pe creditor la efectuarea împărțelii. Chemați sau citați fiind la partaj, creditorii pot supraveghea operațiunea respectivă, în special în ceea ce privește evaluarea bunurilor, compoziția loturilor și atribuirea acestora, dar și sub alte aspecte. Ei pot veghea ca partajul să nu se facă în frauda drepturilor lor, dar nu pot pretinde ca partajul să se finalizeze în funcție de interesele lor, nu pot pretinde ca partajul să se facă prin justiție atunci când coindivizarii sunt de acord să-l facă prin bună înțelegere sau nu pot împiedica efectuarea unui raport al donațiilor atunci când este dovedit că sunt îndeplinite condițiile în privința debitorului lor de realizare a acestuia.

În esență, dreptul lor constă în supravegherea operațiunii în scopul de a fi efectuată corect. În cazul în care nu au fost chemați la partaj, ei pot obține anularea lui, fără a fi ținuți să dovedească caracterul fraudulos al acestuia, pentru că se bucură de o prezumție în acest sens.

Consecința revocării partajului pentru efectuarea lui cu ignorarea dreptului de opoziție al creditorilor este valabilă și în cazul partajului judiciar. Nu s-ar putea susține că partajul efectuat prin hotărârea judecătorească nu ar putea fi desființat decât prin exercitarea căilor de atac împotriva acestei hotărâri, deoarece nu se face distincție după cum este vorba despre partaj convențional sau partaj judiciar atunci când se referă la posibilitatea atacării lui cu acțiune pauliană.

Un alt efect recunoscut opoziției este că bunurile ce cad în lotul coindivizarului debitor sunt indisponibilizate. Debitorul nu le poate înstrăina, deoarece posibilitatea de înstrăinare a bunurilor atribuite ar lipsi opoziția de finalitatea pentru care a fost concepută. Este o consecință care nu este prevăzută de lege, dar este admisă de practica judiciară și de doctrină.

După realizarea definitivă a partajului, situația creditorului care a făcut opoziție nu diferă de situația altor creditori personali ai coindivizarului debitor, în sensul că el nu are niciun drept de preferință cu privire la bunurile atribuite în lotul debitorului său.

Opoziția produce efecte relative, în sensul că nu poate fi invocată decât de creditorii care au solicitat-o, dar aceasta nu înseamnă nicidecum că opozanții ar avea drepturi suplimentare față de creditorii care au omis să facă opoziție. Opoziția făcută de un creditor oponent produce efecte numai în favoarea acestuia, cu excepția cazului în care creanța este solidară (solidaritate activă), creditorul oponent reprezentând pe ceilalți creditori solidari sau dacă obligația este indivizibilă, iar creditorul decedat are mai mulți moștenitori, din care numai unul a făcut opoziție.

Răspunderea proporțională a coerezilor pentru datoriile succesiunii operează oricând, iar nu numai în cazul în care creanța a fost valorificată în cadrul partajului succesoral. Pentru ipoteza în care un titlu de creanță se invocă după efectuarea partajului, coerezii sunt garantați unul către altul, fiecare fiind ținut, în proporție cu partea sa ereditară, să despăgubească pe moștenitorul care a suferit dauna.

2.3. Efectele partajului

Hotărârea de partaj are în dreptul comun efect constitutiv. Odată rămasă definitiv și investită cu formulă executorie, hotărârea de partaj constituie titlu executoriu putând fi pusă în executare chiar dacă nu s-a cerut în mod expres predarea efectivă a bunului.

Aceeași concluzie rezultă prevederile Codului civil care prevede în "fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor, sau după caz al sumelor de bani care i-au fost atribuite numai cu începere de la dată stabilită în actul de partaj, dar nu mai devreme de dată închirierii actului, în cazul împărțelii voluntare, sau după caz, de la dată rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. În cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de partaj încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă după caz, au fost înscrise în cartea funciară".

Hotărârea de partaj este supusă apelului în afară de cazul în care partajul a fost cerut pe cale accesorie, când ea va fi supusă acelorași cai de atac că și hotărârea dată asupra cererii principale.

Executarea cu privire la bunurile împărțite poate fi cerută în termen de 3 ani în materia bunurilor mobile, și 5 ani în cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale. În cazul în care părțile declara în mod expres că nu solicită predarea bunurilor, hotărârea de partaj nu este susceptibilă de executare silită.

Pentru a intră în posesia bunurilor atribuite și a căror predare i-a fost refuzată de ceilalți coproprietari, partea interesată va trebui să exercite acțiunea în revendicare. De asemenea, este necesară introducerea unei acțiuni în revendicare în cazul în care bunurile atribuite unui coproprietar sunt deținute de terțe persoane.

Fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor sau, după caz al sumelor de bani ce i-au fost atribuite numai cu începere de la dată partajului. În cazul imobilelor efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de partaj a fost înscris în cartea funciară.

În opinia noastră, partajul succesoral are însă și sub regimul noului Cod civil, că și sub regimul codului civil anterior un efect declarativ, de la dată deschiderii moștenirii, unele dispoziții din noul Cod de procedura civilă, fiind incompatibile cu regimul transmiterii succesorale, și lipsind de explicație juridică suficientă, regimul moștenirii în intervalul de la deschiderea ei până la rămânerea definitivă a hotărârii de partaj.

O astfel de interpretare este în concordanță și cu efectele actelor de opțiune succesorală (acceptarea moștenirii sau renunțarea la moștenire) care se produc retroactiv de la dată deschiderii moștenirii.

Efectul declarativ al partajului are drept consecință faptul că actele de dispoziție (înstrăinare sau grevare) încheiate de unul dintre copărtași cu terții, având că obiect un bun din indiviziunea succesorală, vor fi sau nu valabile, după cum prin împărțeală bunul în cauza a căzut sau nu în lotul copărtașului dispunator. În primul caz, actul se consolidează, în timp ce în cel de al doilea se desființează retroactiv.

Actele încheiate, în condițiile legii de un coproprietar cu privire la bunul comun, rămân valabile și sunt opozabile celui care a dobândit bunul în urmă partajului.

Garanțiile constituite de un coproprietar asupra cotei sale părți se strămută de drept asupra bunului atribuit acestuia sau, după caz, a sumelor de bani atribuite prin partaj.

2.4. Obligația de garanție între copărtași 

2.6. Reducțiunea donatiilor

În literatura de specialitate, instituția rezervei succesorale este tratată în cadrul moștenirii testamentare (rezerva succesorală limitează dreptul defunctului de a dispune de patrimoniul său prin legate). Rezerva succesoralã reprezintă acea parte a mostenirii care va fi culeasă de moștenitorii rezervatari în puterea legii și chiar împotriva voinței defunctului care ar dispune de toate bunurile sale prin liberalități mortis causa sau inter vivos. Fac parte din categoria moștenitorilor rezervatari doar: descendenții, ascendenții privilegiați și soțul supraviețuitor.

Cotitatea disponibilã reprezintă acea parte din masa succesorală care excede rezervei succesorale și de care defunctul poate dispune prin liberalități. În absența unui testament, la moștenirea legală nu avem de-a face cu liberalități mortis causa. Însă prezintă interes liberalitățile fãcute de defunct în timpul vieții și anume donațiile. În situația în care mostenirea este culeasă de moștenitori rezervatari, trebuie cercetat dacă donațiile fãcute de defunct în timpul vieții nu încalcă rezerva succesorală (în cazul în care se constată încălcarea rezervei succesorale, donațiile se supun reducțiunii).

Reducțiunea reprezintă o sancțiune civilă specifică dreptului succesoral aplicată dacă liberalitățile (donațiile și legatele) făcute de defunct aduc atingere drepturilor moștenitorilor rezervatari, încălcându-le rezervă succesorală conferită de prevederile legale.

Dreptul de a cere reducțiunea aparține moștenitorilor rezervatari, mijlocul procedural fiind acțiunea în reducțiune. Această este îndreptată atât împotriva donatarilor, cât și a legatarilor.

Acțiunea în reducțiune pornită de moștenitorii rezervatari poate să fie continuată de succesorii acestora, dar și de cei ce le înfățișează drepturile. Acțiunea în reducțiune nu poate fi pornită de persoane ce ar putea avea alte interese, cum ar fi creditorii defunctului sau alți legatari.

Dreptul la reducțiune poate fi exercitat prin excepția în reducțiune în cazul în care bunul ce face obiectul liberalităților nu a fost predat celui gratificat. Moștenitorii rezervatari sunt deținătorii bunurilor din moștenire și pot pe calea excepției în reducțiune să refuze să execute liberalitățile.

Dacă există o pluralitate de liberalități (legate și donații), se pune problema identificării ordinii în care ele se vor reduce. Codul civil stabilește următoarea ordine de reducțiune a liberalităților:

legatele se reduc înaintea donațiilor, ca o consecință a principiului irevocabilității donațiilor.

donațiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând deci cu cea mai nouă.

Se presupune că ultima voință a defunctului sau donațiile cele mai noi sunt făcute cu depășirea cotității disponibilului. Regula se justifică prin ideea că donațiile mai noi au adus atingere rezervei succesorale, în condițiile în care donațiile mai vechi au fost făcute, cel puțin parțial, din cotitatea disponibilă și depășirea acesteia s-a făcut treptat, prin cele următoare.

Regula în discuție este în acord cu principiul irevocabilității donațiilor. În cazul în care donațiile s-ar reduce cronologic, donatorul ar putea revoca donațiile anterioare făcând noi donații care să epuizeze cotitatea disponibilă. Donatorul nu poate stabili o altă ordine de reducțiune a donațiilor nici prin contractele încheiate și nici prin testament, principiul irevocabilității donațiilor fiind de ordine publică.

Regulă reductiunii donațiilor în ordine invers cronologică nu poate fi aplicată în cazul donațiilor cu aceeași dată. În acest caz ele se reduc simultan și proporțional cu valoarea lor, donatorul având dreptul să stabilească o ordine de preferință privitoare la reducțiunea lor în măsură necesară întregirii rezervei. Printr-o asemenea stipulație nu se contravine principiului irevocabilității donațiilor, reducțiunea donațiilor pentru asigurarea rezervei fiind prevăzută de lege.

În raporturile dintre donatari, vechimea donațiilor se determina după momentul când actul a căpătat dată certă, cel târziu la moartea donatorului, inclusiv în cazul darului manual, dacă donatarul nu a reușit să dovedească în acest caz data anterioară a darului. Este vorba de donații neautentice, pentru că actele autentice valabil încheiate au implicit dată certă.

Dacă beneficiarul donației supuse reductiunii este insolvabil (a înstrăinat bunul donat și nu are alte bunuri urmaribile), în doctrina se admite în mod majoritar soluția reducerii donației anterioare În cazul donațiilor, reducțiunea are că efect rezolutiunea totală sau parțială a liberalității.

Moștenitorii rezervatari pot solicita reconstituirea dreptului la rezervă prin promovarea acțiunii în reducțiune, cu efecte retroactive de la data deschiderii succesiunii. Tratament juridic aparte au liberalitățile ce au că obiect un drept de uzufruct sau rentă viageră a cărei valoare depășește cotitatea disponibilă. Moștenitorii rezervatari au posibilitatea de a alege să execute aceste dispoziții sau să abandoneze proprietatea cotității disponibile.

Opțiunea se poate realiza expres sau tacit, fie prin neatacarea donației, fie prin executarea legatului. Odată exprimată opțiunea, nu se mai poate reveni asupra ei. Soluția este una rezonabilă de ambele părți, rezervatarul executând sau neatacând donația, iar gratificatul primind definitiv ceea ce i-a fost dăruit.

BIBLIOGRAFIE

Bacaci, A., Comăniță, G., Drept civil. Succesiunile, Editura Alma Mater, Sibiu, 2003.

Deak, F., Popescu, R., Tratat de drept succesoral, volumul 1. Moștenirea legală, Ediția a 3-a, Ed. Universul juridic, București, 2013.

Deak, F., Popescu, R., Tratat de drept succesoral, volumul 2.Moștenirea testamentară, Ediția a 3-a, Ed. Universul juridic, București, 2013.

Deak, F., Popescu, R., Tratat de drept succesoral, volumul 3.Transmisiunea moștenirii, Ediția a 3-a, Ed. Universul juridic, București, 2013.

Enache, C.D., Evicțiunea în contracte civile și comerciale. Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2011.

Genoiu, I., Dreptul la moștenire în noul Cod civil, Ed. CH Beck, București, 2012.

Popescu, D.A., Ghid de drept internațional în materia succesiunilor, http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=K9My6VkQlv8%3D&tabid=2980

Rădescu, D., Rădescu, E., Stoican, G., Dicționar de drept civil și proceduri civile, Editura C.H. Beck, București, 2009.

Codul civil (Legea nr. 287/2009) actualizată

Codul civil al Republicii Moldova

Codul de procedură civilă

Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale republicată