Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene Si Comisia Europeana

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1:Istoricul Uniunii Europene

1.1.Scurt istoric al instituțiilor de decizie

1.2.Evoluția procesului de decizie

Capitolul 2. Procesul de decizie

2.1.Tipuri de proceduri legislative ale UE

2.1.1.Codecizia

2.1.2.Cooperarea

2.1.3.Consultarea

2.2.Tipuri de acte legislative ale UE

2.2.1.Regulamentul

2.2.2.Directiva

2.2.3.Decizii

Capitolul 3.Parlamentul European

3.1.Considerații generale

3.2.Organizarea și funcționarea Parlamentului European

3.3.Competențele Parlamentului European

Capitolul 4.Consiliul Uniunii Europene

4.1.Noțiuni și structură

4.2.Funcționarea Consiliului Uniunii Europene

4.3.Atribuțiile Consiliului Uniunii Europene

Capitolul 5.Comisia Europeana

5.1.Considerații generale și compunere

5.2.Organizarea si funcționarea Comisiei Europene

5.3.Atribuțiile Comisiei Europene

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Procesul de decizie în UE reprezintă un subiect foarte important, folositor pentru ințelegerea și aflarea modului a cum sunt realizate si luate deciziile politice la nivelul Uniunii Europene, ce instituții sunt implicate si ce rol au cetățenii in acest proces.

Principalele instituții ale Uniunii Europene, cunoscute ca instituții centrale si implicate in procesul de decizie sunt Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene si Comisia Europeană. Pe langă aceste instituții si cetațeni pot participa la luarea deciziilor prin inițiative cetățenesti, prin participarea la procedura de consultare si alegerea prin vot a unor reprezentanți naționali în Parlamentul European. Acest proces deși sună destul de simplu este defapt destul de laborios si de durată.

Toate politicile publice luate la nivelul UE vor trebuie implementate de către statele membre, asadar propunerile legislative trebuie sa raspundă nevoilor celor vizați si să evite procedurile birocratice inutile. De asemenea, Comisia evaluează potențialele consecințe economice,sociale si ecologice pe care le-ar putea avea acestea.

Procesul decizional asigură o mai bună transparență in vederea realizării si adoptări politicilor publice și asupra obicetivelor pe care acestea trebuie sa le indeplinească. Acest proces este important iar noi, ca cetațeni ai UE ar trebuie să cunoaștem cum sa ne implicăm în influențarea deciziilor politice pentru a reprezenta un lucru pozitiv și de pe urma căruia să profităm.

În cadrul primului capitol intitulat “Istoricul Uniunii Europene” voi analiza geneza si evoluția Uniunii Europene, voi prezenta un istoric al instituțiile de decizie și evoluția procesului de decizie.

Istoria Uniunii Europene este strâns legată de eforturile realizate imediat după cel de al-doilea război mondial. Uniunea Europeană este formată din 28 de state membre care colaborează atât din punct de vedere economic cât si politic și care are la bază respectul pentru drepturile omului,democrație și statutul de drept. Construcția europeană a constat inițial din trei comunități:una cu vocație generală(C.E.E.-Comunitatea Economica Europeană) și alte două comunități cu caracter sectorial (C.E.C.O.-Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oțelului) și (E.U.R.A.T.O.M-Comunitatea Europeană a Energiei Atomice). Această cooperare a statelor suverane s-a dezvoltat in trei etape si pe trei planuri diferite: pe plan economic având ca susținere inițial planul Marshall si creearea Organizației Europene de Cooperare Economică, apoi pe plan diplomatic si militar cu pactul de la Bruxelles si tratatul Antlanticului de Nord iar al treilea pe plan politic si parlamentar prin Consiliul Europei.

Uniunea Europeană a fost înființată formal când tratatul de la Maastricht a intrat in vigoare pe date de 1 noiembrie 1993. Prin acest tratat structura U.E. a fost formată pe trei piloni:politică externă si de securitate comună(PESC), justiție si afaceri interne(JAI) și Comunitățile Europene. În 1 decembrie 2009, tratatul de la Lisabona a intrat in vigoare și a schimbat multe aspecte ale UE,cum ar fi trecerea de la unanimitate de voturi la votul cu majoritate calificată, au fost acordate mai multe puteri Parlamentului European și Uniunea Europeană va avea personalitate juridică.

În ceea ce privește instituțiile de decizie, Parlamentul European reprezintă cetațenii UE, iar din 1979 sunt ales chiar de aceștia. PE are trei mari rolui: adoptă legile impreună cu Consiliul, supraveghează celălalte instituții europene și aprobă bugetul european.

Comisia Europeană are,în prezent 28 de de membri din fiecare stat membru iar rolul acesteia este acela de a face propuneri legislative, să implementeze politicile si să aplice legea europenă.

Consiuliul Uniunii Europene este principalul organism decizional la nivelul UE și reprezintă interesele statelor membre.Consiliul îndeplinește următoarele roluri: adoptă legislația europeană,coordonează politicile economice ale statelor membre, Dezvoltă Politica Externă si de Securitate Comună.

Procedura de codecizie a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană (1992) și a fost extinsă și eficientizată prin Tratatul de la Amsterdam (1999). Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, procedura legislativă ordinară a devenit principala procedură legislativă a sistemului decizional al UE. Procedura legislativă ordinară acordă astfel aceeași importanță Parlamentului și Consiliului Uniunii Europene într-o gamă largă de domenii (de exemplu: guvernanță economică, imigrare, energie, transport, mediu și protecția consumatorilor). Marea majoritate a legilor europene sunt adoptate în comun de către Parlamentul European și Consiliu. Inițial, Tratatul de la Roma din 1957 acorda Parlamentului un rol consultativ în procesul legislativ; Comisia formula propuneri, iar Consiliul adopta legislația.

Actul Unic European (1986) și tratatele de la Maastricht, Amsterdam, Nisa și Lisabona au extins în mod succesiv prerogativele Parlamentului.

În cadrul celui de-al doilea capitol voi aprofunda formarea procesului de decizie și voi exemplifica câteva dintre tipurile de proceduri și acte legislative ale UE.

Principalele tipuri de proceduri legislative ale UE sunt: Co-decizia,Procedura de cooperare și Consultarea.Co-decizia este procedura utilizată în prezent pentru majoritatea proceselor legislative comunitare, puterea se împarte în mod egal între Parlament si Consiliul UE.

Procedura de cooperare se aplică pentru adoptarea de măsuri la piața internă,la libera circulație a persoanelor etc. și oferă Parlamentului European o influență mai mare asupra procesului legislativ,prin intermediul unei a doua lecturi a propunerilor Comisiei.

Procedura de consultare obligă Consiliul să consulte Parlamentul înainte de adoptarea oricărei decizii.

Obiectivele stabilite în tratate sunt realizate prin intermediul mai multor tipuri de acte legislative. Principalele acte legislative sunt regulamentul care are un caracter obligatoriu,directiva ce stabilește un obiectiv pe care trebuie să-l atingă toate statele membre și decizia care este un act direct aplicabil si obligatoriu pentru cei cărora se adresează.

În capitolele trei, patru și cinci voi prezenta cele trei instituții importante implicate în procesul deciozional(Parlamentul European,Consiliul Uniuni Europene și Comisia Europeană). În aces capitol voi vorbi despre constituirea celor trei instituții,rolul fiecăreia în procesul decizional si modul lor de organizare.

Capitolul I

Uniunea Europeană

Istoria Uniunii Europene este strâns legată de eforturile realizate imediat după cel de al-doilea război mondial.Uniunea Europeană este formată din 28 de state membre care colaborează atât din punct de vedere economic cât si politic și care are la bază respectul pentru drepturile omului,democrație și statutul de drept.

Cel de al doilea război mondial a avut ca rezultat pozitiv pentru inceput,consolidarea conștiinței europene in rândul foștilor aliați. După încheierea războiului Europa era divizată în regimuri politice sociale și economice diferite. Începuse Războiul Rece, unul dintre factorii acestui fenomen era reprezentat de teama față de sovietici.S.U.A suținea statele europene în realizarea unei Europe consolidate din care trebuiau înlăturate haosul și sărăcia iar în acest context statele europene s-au aliat în organizații comune.

Construcția europeană a constat inițial din trei comunități: una cu vocație generală(C.E.E.-Comunitatea Economica Europeană) și alte două comunități cu caracter sectorial (C.E.C.O.-Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oțelului) și (E.U.R.A.T.O.M-Comunitatea Europeană a Energiei Atomice).Această cooperare a statelor suverane s-a dezvoltat în trei etape si pe trei planuri diferite:pe plan economic având ca susținere inițial planul Marshall si creearea Organizației Europene de Cooperare Economică, apoi pe plan diplomatic și militar cu pactul de la Bruxelles si tratatul Antlanticului de Nord iar al treilea pe plan politic și parlamentar prin Consiliul Europei.

Începând cu anul 1950, țările europene încep să se unească, din punct de vedere economic și politic, în cadrul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, propunându-și să asigure o pace durabilă. Cele șase state fondatoare sunt Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Țările de Jos.Robert Schuman, împreună cu Alcide D Gasperi,Konrad Adenauer si Jean Monnet au fost cei care au susținut această comunitate, ei fiind considerați “părinți fondatori”. Tratatul de la Paris a instituit CECO pentru o perioadă limitată de 50 de ani. CECO a expirat, așadar, la 23 iulie 2002.

Caracteristicile C.EC.O. :

avea vocație federalistă cu caracter sectorial

crearea unei pieți comune limitate la cărbune si oțel cu îndepărtarea restrițiilor vamale și taxele

fixarea prețurilor și ridicarea nivelului de trai.

Creându-se o piață comună fie și ea cu caracter sectorial se urmărea și apropierea în plan politic.Îndeplinirea obiectivelor înscrire in Tratat se realiza prin cele 4 instituții create: Înalta Autoritate, Consiliul de Miniștri, Adunarea Comună și Curtea de Justiție. Aceste instituții sunt înzestrate cu putere de decizie, cu competențe bine structurate în ele fiind structurate 2 caracteristici fundamentale: legitimitatea democratică și eficacitatea decizională.

Sistemul instituțional din 1951 se compunea din:

Înalta Autoritate ,independentă de statele membre,formată din 9 persoane numite de comun acord de guvernele celor șase state membre și având ample puteri executive și cvasilegislative,deciziile acesteia fiind aplicate imediat în fiecare stat membru.

Consiliul de Miniștri era format din miniștri ce reprezentau statele membre,rolul acestuia era acela de a coordona acțiunile statelor membre și C.E.C.O. Consiliul era abilitat să determine în unanimitate prioritățile de utilizare între industriile interesate a resurselor de cărbune si oțel.

Adunarea Parlamentară sau Adunarea Comună era compusă din parlamentari desemnați de parlamentele naționale ,aveau competențe limitate.

Curtea de Justiție are rolul de a veghea asupra prevederilor din Tratat,de a soluționa neîntelegerile dintre statele membre și Înalta Autoriate și a respectării separației atribuțiilor dintre C.E.C.O și statele membre.

Comunitatea Economică Europeană și EURATOM au fost create separat de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și al Oțelului,deși împărțeau aceleași instanțe și Adunare Comună.Aceste instituții au fost create prin semnarea celor 2 tratate de la Roma la date de 25 martie 1957,tratele intrând in vigoare la 1 ianuarie 1958.” Ambele organizații au ca acte constitutive, în afara celor două Tratate, mai multe protocoale și anexe la fiecare dintre ele precum și o Convenție referitoare la unele instituții comune Comunităților și un Act Final semnat la aceeași dată”

Obiectivele generale ale CEE menționate în primul tratat erau:

creșterea nivelului de trai;

instituirea unei piețe comune ;

realizarea unor relații mai stranse intre statele membre;

apropierea politicilor economice a statelor membre.

Îndeplinirea celor patru libertăți fundamentale ale pieței însemna mai mult decât o Uniune Vamală deoarece nu erau asigurate libera circulație a bunurilor ci și impunerea unor taxe vamale externe comune.Pe lângă elaborarea acestor libertăți, au fost puse la punct trei politici comunitare:o politică agricolă comună, o politică comercială comună și o politică concurențială.

Tratatul prin care a fost creată CEE a adus la schimbări în dreptul intern al statelor membre în ceea ce privește ordinea juridică. Comunitatea era înzestrată cu personalitate juridică,dotată cu atribuții proprii și cu o capacitate instituțională de reprezentare.

Prin cel de al doilea tratat de la Roma a fost creată Comunitatea Europeană a Energiei Atomice tot la 25 martie 1957 cu scopul folosirii pașnice a energiei atomice în dezvoltarea industriilor nucleare.EURATOM a reprodus schema instituțională a CECO și CEE:

Consiliul de Miniștri

Comisia

Parlamentul European

Curtea de Justiție

Spre deosebire de primele două tratate,acesta din urmă prin care a fost creat EURATOM conține în plus probleme referitoare la securitate, prin stabilirea și garantarea unor norme de securiate pentru proctecția cetățenilor ,învățământ, sănătate și dezvoltarea cercetării și asigurarea transmiterii cunoștințelor tehnice.

La 8 aprilie 1965 a fost semnat Tratatul de la Bruxelles prin care a fost creat un Consiliu și o Comisie unică pentru toate cele trei comunități.Scopul acestui tratat a fost să simplifice cadrul instituțional european.

Actul Unic European a fost elaborat în 1985 și a fost ratificat 2 ani mai târziu,acesta a completat și a amendat tratatele de la Roma furnizând celor 12 state membre condițiile necesare pentru definitivarea procesul de construcție a unei piețe unice. Deși piața unică reprezenta pricipalul obiectiv în acel moment,Actul Unic European a oferit baza juridcă și pentru introducerea sistemului de cooperare.Prin aceasta procedură,poziția Parlamentului în cadrul dialogului interinstituțional este consolidată,dându-i posibilitatea unei duble lecturi a legislației propuse.Pentru a ușura realizarea pieței unice sa stabilit creștere numarului de domenii in care Consiliul poate adopta deciziile cu majoritate calificată in locul unanimității.

AUE atribuie PE dreptul de a autoriza încheierea acordurilor de asociere și a tratatelor de aderare.

AUE a vizat întărirea a unor politici comunitare și atribuirea de noi competențe comunităților pentru îndeplinirea obiectivelor fundamentale ale procesului integrator,cum ar fi:

-formarea unei piețe interne și unice prin eliminarea piedicilor fizice, tehnice sau fiscale;

-cooperarea statelor membre în scopul realizării unei Uniuni Economice Monetare;

-au fost introduse noi obiective și politici, precum cercetarea și dezvoltarea tehnoligică sau politica de mediu.

Actul Unic European a condus, inevitabil, la Tratatul Constituiv al UE(TUE). Prin realizarea unei piețe interne și unice sa dorit și introducerea unei monede unice. Tratatul de la Maastricht a fost semnat la 7 feburarie 1992 și datorită unor probleme de ratificare a intrat in vigoare pe 1 noiembrie 1993. Pe lângă o serie de modificări aduse Tratului CEE și a Tratatului EURATOM acest document este actul constituiv al UE.

Uniunea Europeană astfel constituită, nu înlocuiește vechile comunități ci le reunește sub un numitor comun acela al unei noi politici și forme de colaborare. Scopul acestui tratat a fost să pregătească realizarea Uniunii Monetare Europene și să introducă elemente ale uniunii politice cum ar fi:cetățenie, politică externă comună, afaceri externe. Prin creearea Uniunii Europene și realizarea integrării monetare, o altă schimbare esențială a fost și introducerea procedurii de codecizie care îi conferă Parlamentului un rol mai important în procesul decizional, noi forme de cooperare între statele membre în domeniul apărării, justiției și afacerilor interne.

Uniunea Europeană este reprezentată în acest tratat sub forma a trei piloni:

1.al Comunității Europene

2.al cooperării în domeniul PESC-politici externe și securitate comună

3.al cooperării in domeniu JAI –domeniul justiției și afacerilor interne.

Prin Tratatul UE, principiul subsidiarității devine regulă generală. Conform acestui principiu,” în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii.”

În urma instituirii Uniunii Economice și Monetare sa stabilit ca prim obiectiv realizarea unei piețe unice și introducerea monedei unice europene cel mai devreme 1 ianuarie 1997 și cel mai târziu 1 ianuarie 1999.Politica economică a presupus ca statele să asigure coordonarea politicilor lor economice, realizarea unui control asupra acestei coordonări, respectarea anumitor reguli de disciplină financiară și bugetară și dezvoltarea solidarității între statele membre. Pentru ca o țară să participe la procesul de introducere a monede unice, aceasta trebuia să îndeplinească criteriile de convergență.Aceste criterii sunt:

-stabilitatea prețurilor;

-situația finanțelor publice;

-participarea la mecanismul cursului de schimb al Sistemului Monetar European;

-convergența ratelor dobânzilor.

Pe lângă UEM, tratatul de la Maastrcht a introdus și conceptul de cetățenie europeană, care se adăuga cetățeniei naționale.Acum orice cetățean al statelor membre era și cetățean al Uniunii.

Această cetațenie a oferit noi drepturi persoanelor din spațiul UE cum ar fi:

-dreptul la libera circulație și sedere în cadrul Uniunii;

-dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile europene și locale;

-dreptul la protecție diplomatică și consulară din partea unui stat membru pe teritoriul unei țări terțe;

-dreptul de a adresa petiții Parlamentului European și Ombudsmanului.

Importanța tratatului se mai manifestă și prin transformarea a Comunității Economice Europene(CEE) în Comunitatea Europeană(CE), introducerea în procedul de intregrare comunitară a politicii comune de viză, la politica privind industria de cooperare în dezvoltare.

Odată cu “ punerea in mișcare” a UEM, marea problemă a UE rămânea reforma instituțională..Aceasta s-a realizat in două etape:

-1997-Tratatul de la Amsterdam

-2000-Traatul de la Nisa

Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de șefii de stat și de guvern la Consiliul European de la Amsterdam din iunie 1997, a intrat in vigoare în mai 1999 după ce a fost ratificat de cele 15 state membre. Acest tratat nu se substituie tratatelor anterioare ci le completează.

Scopul acestui tratat a fost dea a asigura capacitatea de acțiune a UE și după extinderea spre est. Această reformare a eșuat fiind necesare alte măsuri.

Principalele modificări aduse de acest tratat au fost:

în cadrul Consiliul Uniunii Europene, votul cu majoritate calificată a fost extins la următoarele domenii:ocuparea forței de muncă, excludrea socială, libera circulație a persoanelor, sănătate publică, egalitate de se șanse între femei și bărbați;

extinderea drepturilor Parlamentului European în sensul coparticipării acestuia în procesul decizional și în ceea ce privește numirea membrilor Comisiei;

în cadrul Comisiei Europene,rolul politic al președintelui Comisie este consolidat, alegerea membrilor facându-se cu acordul lui și al guvernelor statelor membre;

un proces decizional mai transparent.

Prin acest tratat a fost instituit “Spațiul de libertate, securitate și justiție”În acest sens au fost extinse drepturile Europolului și a fost integrat în acte comunitare Tratatul de la Schengen.De asemenea, Statele Unite ale Americii au hotărât să colaboreze în domeniul vizelor,emigrării.

Pentru a asigura capacitatea de acțiune a Uniunii și după extinderea, s-a hotărât ca țările mai mari să renunțe la cel de al doilea comisar iar numărul maxim al deputaților din Parlamentul European sa fie de 700.

Problemele nesoluționate de Tratatul de la Amsterdam trebuia rezolvate prin Tratatul de la Nisa.Tratatul de la Nisa a fost semnat la 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.

Scopul principal al acestui tratat era să pregătească instituțiile pentru ca UE să poată funcționa eficient și după extinderea până la 25 de state membre.Modificările aduse de tratat:

a fost consolidat rolul colegislator a Parlamentului European;

domeniile în care PE putea sesiza Curtea de Justiție a Comunităților au fost extinse;

a fost stabilit un număr maxim de 732 de deputați;

au fost extins votul cu majoritate calificată la domeniile în care era folosită unanimitatea.

În ceea ce privește Comisia Europeană,potrivit Tratatului de la Nisa,incepând cu anul 2005 fiecare stat va oferi câte un comisar.

Tratatul prevede ca fiecare stat să aibă câte un reprezentatnt la Curtea de Conturi Europeană.

Tratatul de la Lisabona(inițial cunoscut ca Tratatul de Reformă) este un tratat internațional care amendează Tratatul Maastricht și Tratatele prinvind CEE fără însă a le înlocui. Tratatul a fost semnat de statele membre UE la 13 decembrie 2007 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Scopul principal al acestui tratat a fost să transforme UE într-o entitate mai democratică ,mai eficientă, mai transparentă în care să își rezolve problemele în comun și cetățenii au mai multe șanse de a fi ascultați. Cele mai importante schimbări aduse de Tratatul de la Lisabona în legătura cu Parlamentul European au fost prin sporirea puterii acestuia în domeniul legislației, a bugetului și a aprobării acordurilor internaționale.Parlamentul ajunge pe poziție de egalitate juridică cu Consiliul de Miniștri în ceea ce privește adoptarea legislației europene.

Cea mai importantă schimbare pe care tratatul o aduce funcționării Consiliului Uniunii Europene se referă la procedura de luare a deciziilor.Majoritatea calificată se va extinde și la alte domenii iar din 2014 va fi introdusă o nouă procedură, aceea de majoritate-dublă. Tot din 2014, numarul de comisari europeni va fi redus,acesta rămânând la două treimi.Tratatul de la Lisabona introduce funcția de președinte a UE și funcția de ministru de externe al Uniunii cu numele oficial de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica externă comună și de securitate.

Tratatul cuprinde în textul său Cartea Drepturilor Fundamentale, care va crește democrația UE, Carte care după semnare, ratificare și punearea în vigoare va căpăta forță juridică obligatorie,devine instrument juridic de protecție a drepturilor omului.

1.1. Scurt istoric al instituțiilor de decizie

PARLAMENTUL EUROPEAN

Parlamentul European este una dintre cele mai importante instituții europene, cu o istorie proprie si interesantă. Totul a pornit de la ideea unei Europe visate de cațiva vizionari. Parlamentul European este rezultatul tratatelor institutive. A avut mai multe denumiri: Adunarea Parlamentară (în Tratatul CECA) sau, simplu, Adunarea (in Tratatul de instituire a CEE si Euratom). In 1958 apare denumirea de Adunarea Parlamentara Europeana, iar 4 ani mai târziu s-a hotărat denumirea de Parlamentul European (PE).

În cele trei Tratate Constituive se menționează existența celor trei Adunări Parlamentare, compoziția și funcționarea acestora (art.20-25 TCECA,art.137-144 TCE și art. 107-114 TCEEA). Tratatul CECO a instituit Adunarea Comună a Comunității la 10 septembrie 1952,fiind “prima adunare internațională de natură parlamentară din istorie înzestrată cu puteri reale,dar limitate”.În primii ani ai UE, Parlamentul European nu a avut un rol important în procesul de elaborare a politicilor, având doar puteri consultative.

În 1957, odată cu Tratatele de la Roma sa stabilit ca în loc de trei Adunări Parlamentare să fie doar una singură, comună celor trei Comunități Europene. Denumirea de Parlament European a fost instituită prin rezoluția Adunării parlamentare europene din 30 martie 1962, denumire oficială pe care o poartă și astăzi instituția europeană. Oficializarea denumirii de Parlament European s-a produs prin dispozițiile art. 3 din Actul Unic European.

În cursul anilor ’70 PE, a câștigat competețe importante în ceea ce privește bugetul UE, în special în anumite domenii de cheltuieli.

Parlamentul reprezintă cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene, fiind singura instituție ai cărei membri sunt aleși în mod democratic prin vot universal și direct odată la 5 ani, acest lucru începând cu anul 1979. Dispozițiile Tratatului de la Amsterdam stipulează că numărul deputaților europeneni nu poate fi mai mare de 700 de membri din perspectiva extinderii Uniunii Europene iar în Tratatul de la Nisa numărul maxim de deputați să fie de 732 pentru o uniunea mai mare.

Prin modificările Tratatului de la Lisabona , PE este marele câștigător dintre toate instituțiile europene, fiindu-i atribuit mai multă putere la nivel legislativ și bugetar dar și cu mai multă responsabilitate în conturarea politicilor și asupra liderilor Uniunii Europene.

Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene (vocea statelor membre), cunoscut și sub denumirea de Consiliu de Miniștri sau Consiliu, este principalul organ decizional european care adoptă acte legislative și coordonează politicile europene.

A fost creat inițial în cadrul CECO prin Tratatul de la Paris,ulterior au fost create doua instituții asemănătoare în cadrul CEE și EURATOM prin Tratatul de la Roma. În 1967 prin tratatul de la Bruxelles s-a instituit un consiliu unic care a primit denumirea de Consiliul Comunităților Europene. Consiliul UE este un organ interguvernamental cu atribuții principale în materie decizională, având funcții colective în cadurul Uniunii. Membrii săi sunt miniștri din guvernele statelor membre dar felul în care sunt aleși pentru a participa la reuniuni depinde de subiectele discutate.

“Prin Tratatul de la Maastricht s-a precizat că reprezentanții trebuie să fie abilitați să angajeze guvernele statelor membre.”

Președenția Consiliului UE este asigurată 6 luni pe rând de către membrii acestuia, asigurându-se o strictă egalitate. Votul în consiliu se realizează prin trei modalități de vot: majoritate simplă, majoritate calificată și unanimitate.Potrivit Tratatului de la Lisabona din 2014 va fi introdus și votul cu dublă-majoritate.

Consiliul reprezintă una dintre principalele instituții europene de la începuturi în comparație cu altele care au fost statuate în timp.

Comisia Europeană

Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene. Este total independentă de guvernele naționale ale statelor membre, fiind responsabilă pentru întocmirea propunerilor legislative, implementarea deciziilor și apărarea tratatelor Uniunii precum și coordonarea activităților curente ale Uniunii. Comisia Europeană, cea mai originală instituție a Uniunii Europene, ia ființă prin dispozițiile Tratatului de la Paris (Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului) sub denumirea de Înalta Autoritate cu un rol consultativ. La creea CEE în 1958,unele state membre au ezitat în acordarea unei puteri mai mari Comisiei aceasta primind un mandat ambiguu, cu puteri substanțiale în anumite domenii.

Tratatele de la Roma (Tratatul Comunității Economice Europene și Tratatul Comunității Europene a Energiei Atomice) asigurau fiecărei comunități propria identitate, punând în valoare interesele comunitare, adică existau trei comisii pentru fiecare comunitate. Cele trei organisme, denumite colectiv Executivele Europene, au co-existat până la 1 iulie 1967 când Tratatul de fuziune le-a combinat într-o singură administrație. Art.12 al Tratatului de Fuziune stabilea că membrii Comisiei se numesc de comun de acord de către guvernele statelor membre. Membrii Comisiei trebuie să primescă investitura Parlamentului European,organizarea Comisiei finnd dominată de principiul colegialității.

Tratatul de la Lisabona aduce o inovație structurii instituționale a Comisiei Europene. Aceasta prevede ca în viitor Comisia Europeană să fie compusă dintr-un număr de membri, incluzând președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre. Consiliul European dispune de competența de a decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate.

1.2. Evoluția procesul de decizie

Tratatul de la Roma din 1957 acorda Parlamentului un rol consultativ în procesul legislativ; Comisia formula propuneri, iar Consiliul adopta legislația.

Procesul de decizie a suferit cele mai importante modificări în urma adoptării Actului Unic European prin creșterea numărului de domenii în care Consiliul poate adopta deciziile cu majoritate calificată în locul unanimității.Acest lucru ușurează procesul de adoptare a deciziilor,evitând astfel probleme în cazul în care votul trebuie să fie unanim.Unanimitatea nu mai era necesară pentru realizarea pieței interne dar mai era folosită în domenii precum fiscalitatea, libera circulație a persoanelor și drepturile și interesele lucrătorilor.

În ceea ce privește Parlamentul European puterile acestuia au fost consolidate prin introducerea avizului conform al Parlamentului. Influența Parlamentului sporește odată cu creearea și acordarea acestuia a procedurii de cooperare în cadrul dialogului interinstituțional, dându-i posibilitatea unei duble lecturi a legislației propuse. 

Continuând logica Actului Unic European, Tratatul de la Maastricht consolidează rolul Parlamentului European. Domeniul de aplicare a procedurii de cooperare și a procedurii de aviz conform este extins, tratatul introducând și o procedură noua numită, codecizia,care îi permite Parlamentului să adopte acte împreună cu Consiliul. Aceasta procedură presupune o legătură mai apropiată între Parlament și Consiliu pentru a ajunge la un acord asupra problemii dezbătute. Ca și Actul Unic, acest tratat extinde votul cu majoritate calificată în cadrul Consiliului pentru majoritatea deciziilor supuse procedurii de codecizie și pentru toate deciziile adoptate prin procedura de cooperare.

În ceea ce privește Comisia, durata mandatului este extinsă la cinci ani, ca să corespundă cu ceea a Parlamentului European.

Prin Tratatul de la Amsterdam au fost adoptate următoarele schimbari:

Consiliul UE poate emite recomandări guvernelor naționale prin majoritate calificată și poate adopta – în co-decizie cu Parlamentul – măsuri de promovare a acțiunilor inovatoare în domeniul ocupării.

Extinderea procedurii de co-decizie la noi sectoare de activitate (excluziunea socială, sănătatea publică, lupta împotriva fraudei);

Tratul de la Nisa a adus două inovații majore privind procesul de decizie:

extinderea ariei de utilizare a procedurii de decizie prin vot cu majoritate calificată în cadrul Consiliului UE, pentru probleme în care anterior deciziile erau luate prin consens (de exemplu, facilitarea libertății de circulație a persoanelor, cooperarea judiciară pe probleme civile, încheierea de acorduri internaționale în domeniile comerțului, serviciilor și aspectelor comerciale ale proprietății individuale – cu unele excepții;

extinderea procedurii co-deciziei la noi chestiuni, ce privesc: crearea de stimulente pentru combaterea discriminării, cooperarea judiciară pe probleme civile, măsuri specifice de sprijin industrial, acțiuni de coeziune desfășurate în afara Fondurilor Structurale, statutul partidelor politice europene și aspecte legate de imigrație, de acordarea de vize și de azil;

Procedura de codecizie a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană (1992) și a fost extinsă și eficientizată prin Tratatul de la Amsterdam (1999). Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, procedura legislativă ordinară a devenit principala procedură legislativă a sistemului decizional al UE. Această procedură acordă aceeași importanță Parlamentului și Consiliului Uniunii Europene într-o gamă largă de domenii. Marea majoritate a legilor sunt adoptate în comun de către Parlamentul European și Consiliu.

În ceea ce privește procedura legislativă ordinară, Comisia trimite propunerea sa Parlamentului și Consiliului. Aceste două instituții examinează propunerea și o discută în două lecturi succesive iar dacă nu ajung la un acord, propunerea este transmisă unui Comitet de conciliere. Comitetul este alcătuit dintr-un numar egal de membri atât din partea Consiliului cât și ai Parlamentului. Comisia asistă la întrunirile Comitetului și participă la discuții. Odată ajuns la un acord, textul convenit este trimis Parlamentului pentru o a treia lectură, pentru ca acesta sa fie adoptat ca text legislativ. Acordul final al celor două instituții este indispensabil pentru adoptarea textului.Chiar daca sa ajuns la un acord, Parlametul poate respinge actul propus cu majoriatea voturilor existente.

Procedura legislativă ordinară reprezintă un dialog între cei doi codecizori care se poate desfășura pe durata a trei luni,în unele situații șase săptămâni .

II.PROCESUL DE DECIZIE

2.1.Tipuri de proceduri legislative ale UE

2.1.1.Codecizia

Tratatul de la Maastricht a fost cel care a instituit procedura de adoptare a actelor comunitare prin care Parlamentul ia deciziile împreună cu Consiliul.A fost modificată prin Tratatul de la Amsterdam în sensul exemplificării prin introducerea posibilității obținerii acordului după prima lectură și al extinderii în domeniul de aplicabilitate.

Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, a devenit procedura legislativă ordinară și totodată principala procedură legislativă a sistemului decizional al Uniunii Europene.

Comisia este cea care prezintă o propunere de act legislativ. De asemenea obiectul propunerii legislative ordinare poate veni la inițiativa unui sfert din Statele Membre sau cel puțin un milion de cetățeni. Curtea de Justiție poate solicita și ea adoptarea unui act legislativ, iar Banca Centrală Europeană poate propune o recomandare de act legislativ. Propunerea legislativă este prezentată Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene și este pusă la dispoziția parlamentelor statelor membre care în opt săptămâni trebuie să prezinte un aviz motivat dacă proiectul de act legislativ respectă sau nu principiul subsidiarității.Procedura este lungă, complexă și amănunțită, ea se desfășoara pe trei faze sau lecturi:

Prima lectură

În prima lectură Parlamentul adoptă poziția sa și o trasminte Consiliului care acesta o poate accepta, iar actul normativ este adoptat de Consiliu și trimis Președinților și Secretarilor generali ai Consililui și PE apoi publicat în jurnalul oficial al UE. Dacă este respinsă, atunci Consiliul trebuie să adopte o poziție comună. Circa 80% din legislație se adoptă în prima lectură a procedurii legislative ordinare.

Atunci când colegislatorii doresc să ajungă la un acord cu privire la prima lectură, ei organizează adesea reuniuni formale la care participă reprezentanții Parlamentului(raportorul,raportorii aleternativi), Consiliul(președintele grupului de lucru) și ai Comisiei , numite “trialoguri”. Scopul acestora este de a asigura că amendamentele Parlamentului adoptate în plen sunt acceptate de Consiliu,Comisia jucănd rolul de mediator.

A doua lectură

Poziția comună face obiectul celei de a Doua Lecturi a Parlamentului European. Acesta dispune de trei posibilități de acțiune, într–un termen de 3 luni

– dacă Parlamentul European aprobă Poziția Comună a Consiliului sau dacă nu se pronunță în cele 3 luni, se hotărăște asupra actului avizat,se consideră aprobare tacită.

– atunci când Parlamentul European respinge în întregime Poziția comună, acest lucru se poate realiza doar prin majoritatea membrilor, procedura legislativă se închide, actul nu este adoptat.

– PE mai poate propune ,cu majoritatea membrilor modificarea poziției Consiliului din prima lectură, textul modificat este transmis Consiliului și Comisiei care emite un aviz cu privire la aceste modificări. În această fază, Consiliul dispune de 3 luni pentru a se pronunța. Procedura este similară cu elaborarea poziției Consiliului din prima lectură, au loc negocieri între reprezentanții Parlamentului și Consiliului, au loc reuniuni formale bilaterale cu scopul de a ajunge la un acord cu privire la pachetul de amendamente. Avizul Comisiei este important, deoarece el determină tipul de vot în cadrul Consiliului. Dacă Consiliul aprobă amendamentele, actul legislativ este considerat aprobat. Textul este semnat de președinții și secretarii generali ai Parlamentului European și ai Consiliului, apoi este publicat în Jurnalul Oficial.

În cazul în care nu sunt aprobate toate modificările, președintele Consiliului împreună cu președintele PE convoacă comitetul de conciliere în termen de șase săptămâni.

Concilierea

Comitetul de conciliere este format din membrii Consiliului sau reprezentanții lor și membri Parlamentului, egali ca număr care au misiunea de a ajunge la un acord asupra unui proiect. În cadrul acestui comitet, cei doi colegislatori negociază direct în vederea ajungerii la un acord comun. Concelierea este precedată de o serie de trialoguri informale, ele fiind conduse din partea Consiliului de președintele COREPER 1. Pentru ajungerea la un acord și de a fi de acord cu privire la un text comun este necesară majoritatea calificată din partea Consiliului și majoritate simplă din partea PE.

Comisia ia partea la acest comitet prin inițiative necesare de a proomva apropierea intre cei doi colegislatori.

În termenul de șase săptămâni de la convocare,comitetul de conciliere nu aprobă niciun proiect comun,actul propus este considera neadoptat.

A treia lectură

În situația în care comitetul de conciliere aprobă un proiect comun, Parlamentul European și Consiliul dispun, fiecare, de un termen de 6 săptămâni pentru a hotărâ asupra actului în a Treia Lectură. Textul este redactat mai întâi într-o singură limbă și apoi în celălalte limbi oficiale. Textul comun finalizat este trasmis in mod oficial de copreședinții comitetului de conciliere Președintelui PE și Președintelui în exercițiu al Consiliului .

În cazul în care una din instituții sau ambele resping textul sau nu se pronunță în termen, propunerea devine caducă iar procedura se încheie. Ea poate fi reluată doar printr-o nouă propunere a Comisiei.

2.1.2. Cooperarea

Procedura de cooperare a fost introdusă prin Actul Unic European. Ea conferă Parlamentului European o influență mai mare asupra procesului legislativ, prin intermediul unei a doua lecturi a propunerilor Comisiei. Parlamentul, cu majoritatea absolută a membrilor săi, poate să respingă poziția comună a Consiliului. Aplicabilitatea aceste proceduri a fost extinsă prin Tratatul de la Maastricht în noi domenii:transporturi, nediscriminare, implementarea Articolului 101 (fondurile Bancii Centrale Europene sau ale bancilor centrale ale statelor membre),modalități de supraveghere a politicilor economice ale statelor membre, învățământ profesional, armonizarea monedelor naționale în cadrul monedei unice, Fondul Social european(art.125), cercetare, mediu înconjurător, cooperare pentru dezvoltare, sănătate și siguranță la locul de muncă(art.138) și altele.

Procedura de cooperare pleacă întotdeauna de la o propunere a Comisiei înaintate Consiliului și Parlamentului European. La prima lectură, Parlamentul formulează o opinie în legătura cu propunerea,apoi Consiliul,hotărăște cu majoritate calificată o poziție comună care reflectă propria convingere asupra propunerii primite de la Comisie și a avizelor.

Parlamentul examinează poziția comună la a doua lectură și o poate adopta, amenda sau respinge în decurs de trei luni. Parleamentul poate să aprobe poziția comună sau să nu se pronunțe, astfel încât Consiliul va hotărâ definitiv asupra poziției comune.

Parlamentul poate respinge poziția comună iar Consiliul în această situașie nu poate statua decât prin unanimitate.

De regulă, Parlamentul pronunță amendamentele iar pentru ca acestea să fie adoptate,ele nu pot fi reluate de Consiliu decât dacă sunt sprijinte prin unanimitate de membrii acestuia.

2.1.3. Procedura de consultare

Procedura consultării a fost prima procedură legislativă a Comunităților Europene. După introducerea procedurii cooperării și a procedurii co–deciziei, această procedură și–a pierdut din importanță.

Conform articolului 289 din Trataul privind funcționarea Uniunii Europene, consultarea este o procedură legislativă specială, în care Parlamentului i se cere avizul în legătură cu legislația propusă, înainte ca aceasta sa fie adoptată de Consiliu. Parlamentul are rolul de a aproba sau repinge o propunere legislativă sau de a propune amendamente la aceasta.

În conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție, Consiliul nu are obligația de a ține seama de avizul Parlamentului, însă nu poate să adopte o decizie in lipsa acestuia. Tratatul de la Roma acorda Parlamentului un rol consultativ în preocesul legislativ. Tratul CEE atribuie Parlamentului mai multe mijloace pentru exercitarea puterilor sale de control: moțiunea de cenzură(art.144 CEE), examinarea raportului anual general(art.143 CEE), întrebări parlamentare(art.140 CEE) și petiții acordate oricărui cetățean din comunitate.

Actul Unic European și tratetele de la Maastricht,Amsterdam,Nisa și Lisabona au extins prerogativele Parlamentului, consulatarea devenind o procedură legislativă specială aplicată într-un număr limitat de cazuri.

Această procedură se aplică în prezent în domeniul derogărilor de pe piața internă și dreptul concurenței.

Alte proceduri decizionale

Procedura de aviz conform(Aprobarea)

Parlamentul European aprobă acordurile în mod obișnuit prin votul cu majoritate absolută.

“Avizul conform, dat cu majoritatea absolută a membrilor Parlamentului, nu se aplică decât acordurilor de adeziune la Comunitate, acordurilor de asociere și protocoalelor la aceste acorduri (art. 237 și 238 din Tratatele CEE, devenite în Tratatul asupra Uniunii Europene art. O).”Prin procedura de aviz conform, Consiliul UE trebuie să obțină avizul conform al PE înainte de adoptarea anumitor decizii. Procedura este similară procedurii de consultare, cu deosebirea că Parlamentul nu poate modifica propunea:fie o acceptă, fie o respinge.

Procedura de aviz conform a fost introdusă în 1986 de Actul Unic European în două domenii: acordurile de asociere și acordurile de aderare la Uniunea Europeană. Tratatul de la Maastricht ia extins procedura la șase noi domenii: dreptul de a locuri și de a circula cetățenilor, dreptul de a vota și de a fi ales al cetățenilor UE pentru PE, modificarea statutelor Sistemului European al Băncilor Centrale, regulie aferente fondurilor structurale, admiterea în Uniune a unui nou stat și semnarea de Comunitate a unor acorduri de asociere.

Această procedură se aplică în principal la aderarea noilor state membre, pentru acorduri de asociere și numirea președintelui Comisiei. După intrarea în vigoare a tratatului de la Amsterdam, avizul Parlamentului este necesar și pentru aplicarea de sanțiuni asupra unui stat membru pentru o încălcare serioasă, conform noului Articol 7 al Tratatului UE.

Domeniul de aplicare a procedurii a fost extins prin toate modificările ulterioare ale tratatelor.

Procedura de numire permite Parlamentului European să exercite un control asupra anumitor instituții europene cât și un control democratic asupra tuturor activităților comunitare.

Odată cu extinderea puterilor prin tratatele de la Amsterdam,Nisa și Lisabona,PE a ajuns să joace un rol important în alegerea membrilor și a președintelui Comisiei. Conform articolului 17 alineatul (7) din TUE președintele Comisiei este propus de Consiliul European și ales de Parlamentul European cu majoritatea membrilor care îl compun. Dacă acest candidat nu întrunește majoritatea,Consiliul trebuie să propună un nou candidat în termen de o lună iar PE trebuie să repete din nou procedură.

Proceduri privind dialogul social

Aceste proceduri au rolul de a promova dialogul dintre parteneri sociali pentru încheierea de acorduri sau convenții și pentru a contribuii la conceperea politicilor sociale europene.

Conform articolului 154 din TFUE, Comisia este instituția însărcinată cu promovarea consultărilor partenerilor sociali pentru a asigura un echilibru între părți.

După elaborarea unui document încheiat între Comisie și partenerii sociali, acesta este trimis unei comisii competente a Parlamentului unde este analizat pentru a a ajunge la un comun acord. Pentru a fi pus în aplicare, documentul trebuie introdus într-o decizie a Consiliului la propunearea Comisiei.

În temeiul articolului 156 din TFUE, Comisia încurajează statele membre în cooperare și coordonarea acțiunilor acestora în următoarele domeni:

-ocuparea forței de muncă;

-dreptul muncii și condițiile de muncă;

-formarea și perfecționarea profesională;

-securitatea socială;

-igiena muncii;

Procedura de inițiativă legislativă

Comisia Europeană este singura instituție din UE care are drept de inițiativă legislativă. Prin tratatul de la Maastricht, consolidat prin cel de la Lisabona și PE a primit un drept de inițiativă legislativă în care Comisia trebuie să îi prezinte propunerile.

Pe lângă cele două instituții și cetățenii UE au dreptul de a propune o inițiativă legislativă într-un anumit domeniu printr-o petiție semnată de un milion de cetățeni.

Programarea anuală și multianuală sunt adoptate de către Comisie. Aceste inițiative au rolul de a pregăti un program de lucru pentru Comisie cât și pentru Uniune. La elaborarea acestui program participă Comisia împreună cu Parlamentul, ținunduse seama și de prioritățile exprimate de PE. Pentru adoptarea acestui program este organizat un trialog între Parlament,Consiuliu și Comisie.

În urma relațiilor dintre Parlament și Comisie, cele două instituții au întocmit un calendar. Acest calendar trebuie respectat de toate instituțiile iar când aceste nu poate fi respectat de o instituție trebuie prezentate motivele întârzierii și propus un nou calendar.

Procedura de cooperare consolidată

A fost introdusă prin Tratatul de la Amsterdam, procedura permitea statelor membre să inițieze acțiuni reciproce de cooperare. Formele de cooperare urmăresc să realizeze obicetivele Uniunii, să apere interesele acesteia.

Inițierea și desfășurarea unei acțiuni de cooperare trebuia să respecte domeniile prevăzute în tratate și să nu afecteze competențele, drepturile și interesele statelor care nu participau.

Comisia este cea care analiza o asemnera cerere și putea să i-o prezinte Consiliului care va decide cu majoritate calificată. Dacă refuza să prezinte cererea, Comisia trebuia să explice motivele.

După solicitarea cererii, conform art.20 alin (3) din TUE toate statele membre aveau posibilitatea de a participa la acțiunea de cooperare.Actele adoptate după o cooperare consolidată sunt obligatorii doar pentru statele care au participat.Acestea nu fac parte din aquis-ul comunitar.

2.1.Tipuri de acte legislative ale UE

2.1.1. Regulamentul

Este definit în articolul 249 TCE, alineatul 2, ca actul cu aplicabilitate generală, obligatoriu în toate elementele sale și direct aplicabil în toate statele membre.

În legătura cu aplicabilitatea genrală,acesta se adresează unor categorii abstracte de persoane și unor anumiți destinatari. Potrivit Curții de Justiție, regulamentul poate fi limitat să vizeze anumite categorii de persoane.

Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale ceea ce înseamnă că nu poate fi aplicat incomplet, selectiv sau parțial.Este vorba de un act juridic cu caracter obligatoriu pentru:

-instituții;

-state membre :

-persoanelor fizice călora se adresează.

El este direct aplicabil, adică regulamentul creează norme de drept care se aplică imediat în toate statele membre,asemănător cu normele de drept intern și fără intervenții din partea autorităților naționale.Aplicabilitatea directă inseamnă că:

-nu va reprezenta o măsura de includere în dreptul național

-conferă drepturi și obligații independent de o măsurp națională de punere în aplicare.

-poate fi folosit drept referință în relația persoanelor fizice cu alte persoane,cu statele membre sau cu autoritățile europene.

Regulamentul este aplicat de fiecare stat membru de când aceste intră în vigoare,adică după 20 de zile de la publicarea sa în Jurnalul Oficial.

2.1.2 Directiva

Directiva este un instrument juridic folosit de instituțiile europene pentru punerea în aplicare a politicilor europene. Scopul ei este să uniformizeze legislațiile statelor membre. Directiva se caracterizează prin flexibilitatea ei de a lega statele membre în a obține un rezultat țintă dar lăsăndu-le libertatea în ceea ce privește mijloacele utilizate în acest sens.

Directiva face parte din legislația secundară a Uniunii Europene. Ca și regulamentul are caracter obligatoriu, dar nu beneficiză de efectul direct, statele membre fiind obligate să o transpună mai întâi în legislația internă cu toate elementele sale.

Directiva nu conține modalități de aplicare a aceste, ci doar impune statelor membre obligația de a atinge un rezultat, indiferent de metodele și forma pe care statele le aleg de a aplica aceea directivă.

Articolul 289 din Tratatul prinvind funcționarea UE precizează că directiva este un act legislativ în cazul în care este adoptată în urma unui proceduri legislative. În principiu, directiva este o propunere din parte Comisiei care este adoptată de Consiliu și de Parlamentul European .

Intrarea în vigoare nu poate produce efecte directe în legislațiile naționale iar pentru acest lucru este necesară operațiunea de transpunere. Trasnpunerea directivei este operațiunea prin care un stat membru procedează pentru aprobarea măsurilor naționale menite pentru punerea în practică a directivei și de a se conforma rezultatelor stabilite de ea. Autoritățile naționale trebuie să comunice Comisiei aceste măsuri. Directiva trebuie să fie transpusă interval stabilit de instituții(între 6 luni și 2 ani). După expirarea termenului de transpunere, directiva poate fi folosită de persoanele fizice în fața tribunalelor împotriva statelor membre dar nu și împotriva altor persoane fizice.

Directiva intră în vigoare imediat ce este notificată statelor membre sau ce este publicată în Jurnalul Oficial.

2.1.3. Decizia

Definită în Articolul 288 din Tratatul privind funcționarea UE, decizia este un actul obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii pe care ea îi desemnează.

“Decizia este un instrument juridic de care dispun instituțiile europene pentru a pune în aplicare politicile UE”.Are un caracter obligatoriu cu o aplicabilitate generală dar care poate să fie destinată unu destinatar precis. Decizia este un act juridic care face parte din legislația secundară a UE aceasta fiind adoptată de instituțiile europene și adresată mai multor destinatari cum ar fi: statele membre și întreprinderele sau pot chiar să nu indice niciun destinatar precis.

O decizie se adoptă în urma unei proceduri legislative fiind adoptată de Consiliu și Parlament în urma unei proceduri legislative ordinare sau proceduri legislative speciale.Dacă decizia este adoptată în mod unilateral de către instituțiile europene aceasta devine un act nelegislativ.

Deciziile sunt adoptate de către Consiuliu împreună cu Palamentul European, sau de către Comisie cu scopul de a rezolva o soluție particulară, ele putând fiind folosite și de instituții în a obliga un stat membru sau un resortisant al UE să îl oblige să se comporte într-un anume fel, să- i confere drepturi sau să se abțină de la o anumită conduită.

Decizii pot fi:

-decizii cu destinatar

-decizii fără destinatar.

Deciziile adresate unuia sau mai multor destinatari au o aplicabilitate strict individuală neavănd un efect obligatoriu asupra lor.Pentru a intra în vigoare, decizia trebuie trimisă părții interesante prin o scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Deciza este publicată în Jurnalul Oficial decât doar dacă este notificată pentru a face actul opozabil față de destinatar.

Prin intratrea în vigoare a Tratatului de la Lisabona decizia nu se mai referă neapărat numai la un destinatar,aceasta devenind instrument juridice de bază în domeniul PESC.

Alte acte unilaterale

Recomandrea nu are un caracter obligatoriu. Recomandarea permite instituțiilor să se exprime,să își facă cunoscută opinia și direcțiile de acțiune,fără a impune obligații juridice destinatarilor.(state membre,alte instituții,cetășenilor UE).

Avizul este un instrument care permite instituțiilor să se pronunțe într-o manieră facultativă fără a impune obligații celor care se adresează.Acesta poate fi emis de principalele instituții europene Comisia,Consiliu,Parlamentul și de Comitetul Regiunilor sau Comitetul Economic și Social European.Scopul principal este de a stabili un punct de vedere asupra unei chestiuni.

Capitolul III. Parlamentul european

3.1. Considerații generale

Parlamentul European este una din cele mai importante instituții europene cu cea mai spectaculoasă evoluție din punct de vedere a prerogativelor. Trataul CECO a instituit Adunarea Comună a Comunității la 10 septembrie 1952, fiind creată prima adunare parlamentară internațională din istorie dar înzestrată cu puteri limitate.Această Adunare a primit denumirea de Parlament European încă din anul 1962,denumirea fiind oficializată art.3 din Actul Unic European.

Parlamentul European a avut mai multe denumiri: Adunare Parlamentară în tratatul CECA, Adunarea în tratatele CEE și EURATOM iar în 1958 de Adunare Parlamentară Europeană. PE reprezintă interesele cetățenilor statelor membre simbolizând aplicarea democrației la întreaga structură a UE.

Competențele PE au fost extinse prin revizuirile aduse de tratatele europene, Parlamentul exercitând acum aceeași putere legislativă ca și Consiliul în mai multe domenii.

Inițial membrii Parlamentului erau aleși din membrii parlamentelor naționale având un mandat dual.Începând cu anul 1979,în urma modificării tratatului, membrii Parlamentului European sunt aleși prin alegeri directe, libere și secrete de către cetățeni pentru un mandat de 5 ani. Prin actul din 1979 cu privire la alegerea reprezentanților în Parlament au fost stabilite câteva reguli,cum ar fi:

-principiul votului unic;

-vârsta minimă de vot este de 18 ani;

-alegerea să înceapă într-o joi dimineață și să se termine duminica următoare.

În ceea ce îi privește pe deputați ei votau în mod invidual și personal, nu puteau fi membri ai guvernelor statelor de care aparțineau, nu puteau deține funcții în cadrul instituțiilor și cadrelor comunitare dar beneficiau de unele privilegii cum ar fi libera circulație, imunități pe teritoriul național cât și în statele membre. Spre deosebire de alți membrii din alte institușii și organe auxiliare ale UE care sunt aleși în cadrul lor sau numiți de Consiliu, membrii PE sunt aleși direct de către cetățenii acestora fără a avea o legătură cu guvernele naționale ale statelor membre.

Confrom art.138B TCE, Parlamentul European are rolul de a participa la procesul de adoptare a deciziilor și a normelor europene în următoarele forme: codecizie împreună cu Consiliul,cooperare,avize consultative și conforme .Acesta decide adoptarea bugetului cu Consiliul și asigură un control politic asupra Comisiei.Pentru a-și indeplini obligațiile, PE trebuie să colaboreze cu celălalte instituții pe care într-o anumită măsură le controlează politic. Prin acest control politic se înțelege influența pe care o are PE asupra numirii membrilor Comisiei și a președintelui acesteia, în alegerea membrilor Curții de Conturi, în desemnarea Apărătorului Poporului, obligarea Comisiei de a prezenta rapoarte PE.

PE este diferit de un parlament național din punct de vedere a componenței, competențelor, a locului ocupat în structura instituțională fiind o noutate în teoria relațiilor internaționale și a relațiilor dintre state.În ceea ce privește domeniul de componență, membrii acestuia nu sunt delegați de către parlamentele sau guvernele naționale(N.AT.O.,O.N.U) ci sunt aleși direct de către populația statelor membre. În domeniul competențelor este implicat în procesul de luare a deciziilor, de control politic iar în locul ocupat în instituție nu reprezintă centrul puterii de decizie a UE.

3.2. Organizarea și funcționare Parlamentului European

Reamintim că, PE este format din reprezentanții popoarelor statelor membre, deputați care reprezintă interesele cetățenilor mai mult decât cele ale statelor membre.

Locurile din Parlament sunt repartizate în mod proporțional cu numărul populației țării membre din care vin parlamentarii. Alocare numărului de locuri este un subiect destul de complex, PE trebuie să respecte o proporție satisfăcătoare a numărului de locuri, trebuie să reflecte și asupra statelor cu membrii mai puțini dar nici să depășească o anumită limită.

Tratatul de la Nisa a reprezentat pentru Parlament o oarecare echilibrare a reprezentativității deputaților,numărul deputațiilor fiind de maxim 732, acest lucru oferind un echilibru în ceea ce privește deținerea puterii și a procesului decizional din cadrul Uniunii. Acest număr a fost din nou modificat din cauza nemulțumirilor statelor membre iar de la Tratatul de la Lisabona alocarea numărului de locuri nu mai face parte din tratate.Acum, aceasta se face cu o decizie adoptată de Consiliu în unanimitate la inițiativa PE și cu aprobarea acestuia. Tratatul a stabilit ca numărul maxim de locuri din PE să fie 751, numărul minim de locuri de 6 pentru fiecare stat membru,numărul maxim să fie de 96 iar alocarea să se realizeze conform principiului proporționalității descrescătoare.

Repartizarea locurilor în Parlametul European după alegerile europene desfășurate în anul 2014 erau următoarele:

Germania-96 de locuri Austria-18 locuri

Franța-74 de locuri Bulgaria-17 locuri

Italia-73 de locuri Finlanda-13 locuri

Regatul Unit-73 de locuri Danemarca-13 locuri

Spania-54 de locuri Slovacia-13 locuri

Polonia-51 de locuri Irlanda-11 locuri

România-32 de locuri Lituania-11 locuri

Țările de Jos-26 de locuri Croația-11 locuri

Belgia-21 de locuri Letonia-8 locuri

Cehia-21 de locuri Slovenia-8 locuri

Grecia-21 de locuri Cipru-6 locuri

Ungaria-21 de locuri Estonia-6 locuri

Portugalia-21 de locuri Luxemburg-6 locuri

Suedia-20 de locuri Malta-6 locuri

în total 751 de parlamentari europeni.

Această repartizare respectă principiul proporționalității dar cum se vede există anumite discrepanțe între numărul locuitorilor și populația, acesta fiind de mult timp un subiect de dispută din interiorul PE. Dacă sistemul de repartizare ar fi fost strict proporțional,unele state mici nu ar fi avut reprezentanți iar cele mari mult prea mulți membrii. Momentan sistemul este unul proporțional regresiv sau amendat.

Membrii Parlamentului European nu își desfășoară activitățile grupați pe naționalități,ci în funcție de părerile lor politice,formând grupuri politice în PE și care votează conform deciziei colective luate. Statutul parlamentarilor este reglementat atât de norme de drept comunitar cât și de drept național.

Ca incompatibilități, calitatea de membru PE este este compatibilă cu cea de parlamentar național dar partidele interzic o asemenea situație din cauza agendei încărcate a celor două parlamente. La nivel european aceste incompatibilităși se referă că membrii PEnu pot fi membrii ai Comisiei Europene, ai Consiliului, grefier la Curte de Justiție, avocat, judecator, membrii ai Curiții de Conturi, ai Comitetului Economic și Social, BEI și alte organisme.

Cum am mai spus, membrii PE se reunesc în grupuri politice, care în prezent există 8 astfel de grupuri în cadrul PE. Numărul minim de deputați necesari este de 25 dar pot exista și unii deputați care nu aparțin nici unui grup, ei fiind astfel deputați neafiliați. Conform grupurilor politice, compoziția parlamentului este:

-Grupul Partidului Popular European(Creștin Democrat)

-Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților din PE

-Conservatorii și Conformiștii Europeni

-Grupul Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa

-Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică

-Grupul Verzilor/Alianță Liberă Europeană

-Grupul Europa Libertății și Democrației Directe

-Europa Națiunilor și Libertății

-Deputați după stat membru și grup politic

-Conturi anuale

Activitarea Parlamentului European se desfășoară în trei sedii oficiale diferite:

-Secretariatul General cu sediul la Luxemburg

-sesiunile plenare au loc la Strasboug și la Bruxelles

-reuniunile comisiilor la Bruxelles.

Organizarea activităților din cadrul PE este reglementată prin Regulamentul Intern, de Tratul CE și alte acte interne. Toate aceste se bazează pe existența unui președinte ales de membrii PE pentru un mandat de 2 ani și jumătate care poate fi reînnoit. Acesta reprezintă PE în relația cu alte instituții europene cât și în plan extern. Președintele asigură buna desfășurare a lucrărilor în Parlament, ridică, suspendă ședințele, asigură respectarea regulamentului, supune chestiunile la vot și anunță rezultatul votului.

Președintele prezidează Ședințele Plenare,Biroul Parlamentului European și Conferința Președinților Grupurilor Politice.Organele politice ale PE care sunt responsabile cu organizarea activității administrative,finaciare,de personal și a planificării legislative sunt următoarele:

-Conferința președinților;

-Biroul;

-Colegiul chestorilor;

-Conferința președinților de comisie;

-Conferința președinților de delegație.

Conferința președinților este organul politic responsabil cu organizarea lucrărilor PE, stabilirea componenței și a competenșelor comisilor și delegațiilor și stabilirea relațiilor cu instituțiile europene, parlamente naționale și țări terțe. Conferința este formată din președintele Parlamentului și președinții grupărilor politice la care se mai adaugă un reprezentant al deputaților neafiliați.

Biroul este organul de reglementare a PE responsabil de buna funcționare a Parlamentului, cu numeroase atribuții cu privire la toate chestiunile financiare, administrative și de organizare. Este compus din Președintele PE, 14 vicepreședinți și 5 chestionari aleși de către deputați pe un mandat de 2 ani și jumatate care paote fi reînnoit. Biroul mai numește și Secretatul General care se ocupă cu conducerea serviciilor administrative ale Parlamentului.

Colegiul chestorilor este organul care ocupă de problemele adminstrative și financiare care îi privesc direct pe deputați.Colegiul este format din 5 chestori care au un rol consultativ în cadrul Biroului.

Conferința președinților de comisie este organul politic al Parlamentului responsabil cu asigurarea unei mai bune cooperări între diferitele comisii parlamentare.Aceasta este formată din președinții tuturo comisiilor,unde își aleg un președinte.

Conferința președinților de delegație reprezintă organul politic al PE răspunzător de verificarea periodic a problemelor ce țin de buna funcționare a delegațiilor interparlamentare și a delegațiilor la comisiile parlamentare mixte.

“În afara sesiunilor plenare,PE lucrează în Comisiile parlamentare” .

PE poate avea comisii permanente,speciale sau de anchetă.

Comisiile permanente se află în centrul activității legislative a PE și se ocupă cu examinarea situațiilor care țin de competența lor. Comisiile speciale își primesc atribuțiile în momentul constituirii lor iar cele de achetă sunt responsabile cu examinarea eventualelor încălcări ale dreptului Uniunii.

Comisiile trebuie să fie formate din membrii grupurilor politice iar conducerea să fie asigurată de un președinte și doi vicepreșsedinți.

Comisiile permanente ale PE sunt:

1.Comisia pentru afaceri externe (AFET)

        Subcomisia pentru securitate și apărare (SEDE)

        Subcomisia pentru drepturile omului (DROI)

     2. Comisia pentru dezvoltare (DEVE)

     3. Comisia pentru comerț internațional (INTA)

     4. Comisia pentru bugete (BUDG)

     5. Comisia pentru control bugetar (CONT)

     6. Comisia pentru afaceri economice și monetare (ECON)

     7. Comisia pentru ocuparea forței de muncă și afaceri sociale (EMPL)

     8. Comisia pentru mediu, sănătate publică și siguranță alimentară (ENVI)

     9. Comisia pentru industrie, cercetare și energie (ITRE)

    10. Comisia pentru piața internă și protecția consumatorilor (IMCO)

    11. Comisia pentru transport și turism (TRAN)

    12. Comisia pentru dezvoltare regională (REGI)

    13. Comisia pentru agricultură și dezvoltare rurală (AGRI)

    14. Comisia pentru pescuit (PECH)

    15. Comisia pentru cultură și educație (CULT)

    16. Comisia pentru afaceri juridice (JURI)

    17. Comisia pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne (LIBE)

    18. Comisia pentru afaceri constituționale (AFCO)

    19. Comisia pentru drepturile femeii și egalitatea de gen (FEMM)

    20. Comisia pentru petiții (PETI).

3.3.Competențele Parlametului European

Competențele PE au fost extinse prin fiecare revizuire a Tratatelor.PE nu s-a mulțumit niciodată cu faptul că avea puteri reduse și a avansat mereu, consolidându-și dreptul de control politic asupra Comisiei și a Consiliului în privința coperării politice.

Începând de la rolul doar de consultativ în procesul legislativ a devenit de-a lungul timpului co-legislator împreună cu Consiuliul European. De asemenea se poate decide în privința bugetului cu Consiliul și își exercită puterea de control democratic asupra altor institușii europene.

Parlamentul European are următoarele atribuții:

-de supraveghere și control politic;

-competențe bugetare;

-competențe legislative.

Un mod de supraveghere și control politic îl reprezintă interpelările pe care parlamentarii le adresează instituțiilor referitoare la acte normative, evenimente ce pot afecta competența PE. Întrebările pot fi adresate Comisiei, Consiliului dar și în particular pentru PESC. Toate aceste proceduri s-au consolidat cu timpul pe măsura ce puterea de cooperare politică a crescut.

Interpelările pot fi orale sau scrise, cu sau fără dezbatere iar Comisia și Consiliul erau obligate să răspundă la acestea.

Întrebările orale erau inițiate de către o comisie parlamentară, de un grup politic sau un număr de 29 de deputați și adresată din vreme instituției interepelate pentru ca aceasta să aibă timp să își pregătească răspunsurile. Cu ocazia răspunsurilor oferite PE, se putea organiza dezbateri dacă era cazuri grave de încălcarea drepturilor omului, a democrației sau a statului de drept.

Întrebările scrise puteai fi formulate de către orice deputat iar întrebările cele mai importante trebuia să primească un răspuns în trei săptămâni.

Un alt instrument important de control politic îl constituie moțiunea de cenzură adresată doar Comisiei Europene. Moțiunea poate fi propusă de 10% din deputați, să fie scrisă și motivată. Adoptarea moțiunii necesită o majoritate de două treimi din voturile exprimate și majoritatea membrilor PE. Până în anul 1993, moțiunea era văzută mai mult ca o amenințare simbolică. Până în prezent nici una din cele 8 moțiuni prezentate în plen nu au fost adoptate.Dacă aceasta se adopta,membrii comisiei trebuiau să demisioneze.

O altă competență de control al Parlamentului este aceea de a participa la fiecare deschidere Consiliului European, mai exact a Președintelui PE și de a prezenta poziția PE referitor la temele de pe agenda Consiuliului. După fiecare reuniune, Președintele Consiliului European trebuie să prezinte un raport cu rezultatul reuniunii Parlamentului European.

Petițiile sunt un alt instrument de control în care orice cetățean,organizație sau companie din UE se poate adresa PE cu privire la o problemă.

Ombusdumanul este ales de Parlamentul European și se ocupă cu analizarea ce privesc administrarea defectuoasă a instituțiilor și organelor UE.

Competența bugetară care se referă la deciziile Parlamentului și a Consiliului cu privire la cheltuielie și veniturile anuale care trebuie să se încadreze în unele limite prevăzute în planul financiar al UE.

Tratatele din 1970 și 1975 au sporit puterea bugatară a PE. Tratatul din 1970 făcea referire că la capitolul “cheltuieli obligatorii” ultimul cuvânt îl avea Consiliul iar la “cheltuieli neobligatorii” ultimul cuvănt îi aparținea Parlamentului. Până la introducerea Tratatului de la Lisabona,celălalte tratate nu au adus modificări în acest domeniu. Prin Tratatul de la Lisabona procedura bugetară a devenit mult mai transparentă, mai simplă iar distincția dintre cheltuieli obligatori și neobligatorii a fost eliminată.

Comisia este responsabilă cu întocmirea unui proiect de buget care este trimis Parlamentului și Consiliului. Consiliul trebuie să adopte o poziție privind proiectul care trebuie însoțit cu motivele Consiliului legat de poziția adoptată. După ce a primit poziția Consiliului, PE are 42 de zile disponibile să o aprobe sau să o modifice cu majoritatea absolută a membrilor săi.

În cazul în care PE adoptă poziția Consiliului sau nu se mai pronunță proiectul este aprobat. PE poate adopta amendamente, textul este trimis Consiliului iar PE poate solicita o întrunire a Comitetului de Conciliere. Comitetul se întrunește doar dacă Consiliul a a probat amendamentele.

Comitetul de conciliere care este format din un număr egal de reprezentanți ai Consiliului cât și ai Parlamentului are la dispoziție 21 de zile ca să ajungă la un acord asupra proiectului.

Adoptarea are loc doar după ce comitetul de conciliere ajunge la un acord comun iar PE și Consiliul au 14 zile de al aproba,fiind adoptat definitiv după semnarea acestuia de Președintele Parlamentului European.

Există și situația în care concilierea eșuează sau PE respinge proiectul comun, Comisia trebuie să o ia de la capăt.Dacă proiectul comun este respins de Consiliul,PE totuși îl poate adopta.Odată adoptat bugetul,Comisia este institușia responsabilă pentru execuția acestuia.

Veniturile bugetului UE provin din patru surse principale:taxele vamale cu țările terțe,o parte din TVA al fiecărei țari membre, resursa PNB și impozitul pe produsele importate din țările terțe.

Competența legislativă

Parlamentul participă la elaborarea actelor legislative ale Uniunii în proporții diferite,în funcție de temeiul juridic din actele vizate.

Inițial ,rolul PE în procesul de adoptare a normelor comunitare era doar de avizarea propunerilor făcute de Consiliu către Comisie.

Actul Unic European este cel care a consolidat puterile Parlamentului prin introducerea avizului conform,prin instituirea procedurii de cooperare chiar dacă tot Consiliul avea ultimul cuvânt.

1.Procedura de codecizie(Procedura legislativă ordinară)

Această procedură a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht și eficientizată prin Tratatul de la Amsterdam care a plasat Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul în mai mult domenii cum ar fi:libera circulație,educație,sănătate,cultură,mediu,transport etc.Prin procedura de codecizie, Parlamentul avea acum putera de a respinge prin majoritatea membrilor săi poziția comună a Consiliului iar procedura să se încheie.

Odată cu Tratatul de la Lisabona,procedura de codecizie se va transforma în procedura legislativă ordinară(articolul 294 din TFUE).Vor fi introduse peste 40 de noi politici privind libertatea,imigația ilegală, comerțul,securitatea,justiția,mediu și politica agricolă comună(PAC).

În prezent pentru ca un regulament sau o directivă să fie adoptată este nevoie nevoie de aprobarea de comun acord a Parlamentul și a Consiliului.

2.Consultarea

Procedura de consultare oferă Parlamentului dretul de a emite un aviz consultativ,care era solicitat de Comisie și Consiliou înainte de adoptarea deciziilor.

Procedura se aplică în domenii precum fiscalitatea,dreptul concurenței,derogările pe piața internă.PE este capabil să se pronunțe și din proprie inițiativă în domenii care intră în sfera sa de activitate.

3.Cooperarea

Procedura Cooperării o fost introdusă “prin reforma realizată în 1986, odată cu adoptarea AUE”. Această reformă a permis PE participarea la procesul normativ la un număr mai mare de domenii. Consiliul era obligat prin procedură să ia în considerare amendamentele parlamentului adoptate în a doua lectură prin vot cu majoritate absolută. Acest lucru a reprezentant pentru Parlament creșterea competenșelor legislative ale acestuia. Împortanța procedurii a scazut odată cu genereliarea procedurii de codecizie prin Tratul de la Amsterdam.

4.Avizul conform

Proceduta prin care Consiliul trebuie să primescă aprobarea Parlamentuluia, acesta neputând formula amendamente, ci doar putea accepta sau respinge o propunere. Fără avizul conform al Parlamentului actul nu poate fi aprobat.

A fost introdusă prin Actul Unic European și se aplica în două domenii importante:

-aderarea de noi state

-încheierea de acorduri sociale(art. 238 TCE) care a dus la extinderea sferei în care avizul PE era necesar și în acordurile internaținale.

Această extindere și în acordurile internaționale a însemnat un progres în eliminarea lacunelor UE în privința acțiunilor externe.TUE a extins avizul în mai multe domenii.

Acum această procedură mai este întâlnită în cazurile de violare gravă a drepturilor fundamentale, la sancțiune asupra statelor membre și acorduri internaționale.

5.Dreptul de inițiativă

Cum știm dreptul de inițiativă este o competență a Comisiei Europene.TUE a acordat PE acest drept doar prin a solicita Comisiei să prezinte o propunere.Deși nu are drept de inițiativă,PE poate solicita Comisiei rapoarte periodice cu privire la propunerile acestuia și inițiative legislativa în diferite domenii.

Capitolul 4.Consiliul Uniunii Europene

4.1. Noțiuni și structură

Consiliul Uniunii Europene, cunoscut mai întâi sub denumirea de Consiliu de Miniștri este format din reprezentanții statelor membre. Este un organism al legislativului Uniunii împreună cu Parlamentul European. Are rolul de a adopta și negocia legislația UE împreună cu PE, coordonează politcile țărilor UE, elaborează politica externă și de securitate a UE, încheie acorduri și aprobă bugetul anual al UE .

Consiliul este format din 28 de miniștri naționali, câte un reprezentant din fiecare stat membru.

“Consiliul ar trebui să fie o instituție cominitară la fel ca și Comisia sau PE, dar faptul că este compus din reprezentanții guvernelor face ca acesta să se transforme într-un for de apărare a intereselor naționale”.

Consiliul a fost înființat prin Tratatul CECO din 1950. Încă din 1958 pentru cele trei Comunități a existat câte un Consiliu, până în 1957, când a fost semnat Tratatul de Fuziune.

Consiliul Uniunii Europene nu trebuie confundat cu Consiliu European sau cu Consiliul Europei. Consiliul Europei este o organizație independentă de UE, un organism internațional și interguvernamental cu caracter politic. Consiliul Europei se diferă de Consiliul Uniunii Europeane prin modalitatea de apariție neconvențională a acestuia, prin componența acestuia care este format din liderii de stat sau guvern și datorită caracterului politic.

Consiliul Uniunii Europene se deosebește de celălalte instituții datorită voinței proprii exprimate, prin faptul că deciziile lui sunt obligatorie pentru toate statele indiferent de modul în care sa votat.

Compenența Consiliului este dată de prezența a câte un membru al fiecărui guvern în cadrul lui.Conform art.16 alin.(2) TUE “Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru,împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă și să exercite dreptul la vot”.

Compoziția Consiliului diferă de tema discutată în ziua respectivă iar dacă un membru lipsește sau nu poate participa aceste este înlocuit de un funcționar de rang înalt sau de ajunctul acestuia. Cele mai frecvente teme sunt formulate pe afacerile generale, agricultură și domeniu economico-financiar.Astfel statele membre trimit membrii responsabili la reuniuni în funcție de domeniul aflat pe agenda întrunirii. Dacă reuniunea este axată pe domeniul afacerilor externe, atunci participă miniștrii afacerilor externe.La reuniunile Consiliului, membrii acestuia pot fi însoțiți de funcționarii care îi asistă. Numărul acestora este stablit de Consiuliu iar numele și calitatea lor trebuie comunicate Secretarului General al Consiliului pentru a le acorda permise de acces în sală.

Componența Consiliului variază în funcție de temele discutate, astfel fiind create nouă formațiuni:

-Consiliul Afacerilor Generale și Relațiile Externe(CAGRE)

-Consiliul Afaceri Economice și Financiare(ECOFIN)

-Consiliul Justiției și Afaceri Interne(JAI)

-Consiliul Muncă,Politici Sociale,Sănătate și Protecția Consumatorilor

-Consiliul Competivitate

-Consiliul Transporturilor,Telecomunicațiilor și Energiei(TTE)

-Consiliul Agriculturii și Pescuitului

-Consiliul Mediului

-Consiliul Educației,Tineretului,Sportului și Culturii.

La formația Afaceri Generale poate participa orice ministru datorită largii responsabilități politice. Consiliul format din miniștri de externe se numește Consiliu General. Consiliu Special este format din miniștri de resort care poate lucra în diferite componente în paralel cu probleme discutate.

Organele auxiliare ale Consiliului sunt Secretariatul General și COREPER. Secretariatul se ocupă cu buna funcționare a Consiliului iar COREPER cu pregătirea lucrărilor Consiliului.

Secretariatul este condus de un secretar general ales de Consiliu prin majoritate calificată care de asemenea se mai ocupă cu gestionarea creditelor Consiliului și de estimare a cheltuielilor acestuia. Pe lângă aceste atribuții Secratariatul General se mai ocupă de eliberarea premiselor pentru accesu la reuniuni, pregătește documentele necesare pentru ordinea de zi și sprijină activitatea Președintelui Consiliului.

COREPER este asemeni Consiliul alcătuit din reprezentanții statelor membre formând (COREPER 1) iar adjuncții (COREPER 2). Președintele COREPER este președintele Consiliului care asigură respectarea politicilor UE precum și a:

-principiilor legalității, subsidiarității și proporționalității;

-dispoziții bugetare;

-norme privitoare la competențele insituțiilor și organelor UE;

-norme privind procedura,transparența și calitatea redactării.

Fiecare stat membru are un birou de reprezentare permanentă la Bruxelles.

Alte organe auxiliare ce ajută Consiliul sunt grupurile de experți, Comitetul Special pentru Agricultură, Comitetul pentru Vize, Comitetul Regiunilor și Comitetul Econimc și Social.

4.2.Funcționarea Consiliului Uniurii Europene

Condițiile de funcționare a Consiliului în Tratul TUE, TFUE și regulamentul intern elaborat de Consiliu. Consiliul se întrunește la convocarea președintelui său. Președenția este asigurată printr-un sistem de rotație semestrial în conformitate cu articolul 236 din TFUE. Președenția este exercitată pe rând de fiecare stat membru pe o perioadă de 6 luni astfel asigurându-se egalitatea. Consiliul are sediu la Bruxelles dar întrunirile din luna aprilie, iunie și octombrie au loc la Luxemburg. Ordinea de zi este stabilită la începutul fiecărui reuniuni adoptată de Consiliu iar ordinea provizorie e întocmită de președinte. Pentru impulsionarea activității comunitații europene,Președintele Consiliului stabilește contacte oficiale cu membrii Comisiei, președintele și cu membrii Consiliului. Președenția îi oferă celui care deține această funcție puterea de coordonare a direcțiilor de activitate și posibilitatea de a atrage o atenție pozitivă asupra UE.

Rotația oferă fiecărui stat membru de a aduce în atenția UE o preocupare personală dar schimbarea de 6 luni a președenției oferă o lipta de coerență.

Ordinea ținerii preșidenției Consiliului UE pentru perioda 2006-2020 este următoarea:

-2006:Austria,Finlanda;

-2007:Germania,Portugalia

-2008:Slovenia,Franța

-2009:Cehia,Suedia

-2010:Spania,Belgia

-2011:Ungaria,Polonia

-2012:Danemarca,Cipru

-2013:Irlanda,Lituania

-2014:Grecia,Italia

-2015:Letonia,Luxemburg

-2016:Olanda,Slovacia

-2017:Malta,Marea Britanie

-2018:Estonia,Bulgaria

-2019:Austri,România

-2020:Finlanda.

Ministrul a cărui stat asigură președenția trebuie să pregătească și să conducă lucrările Consiliului. Formal, președintele nu prezidează pentru comunitatea europeană și nici nu o reprezintă, el prezidează doar Consiliul. Fiecare stat când deține funcția de președinte își stabilește obiectivele și prioritățile pe care le prezintă PE a căror îndeplinire se va da socoteală la sfârșit,tot în fața acestuia.

În ceea ce privește modalitatea de vot,Tratatele asigură Consiliului trei modalități de a lua decizii:

-vot în unanimitate;

-vot cu majoritate calificată;

-vot cu majoritate simplă.

1.Unanimitatea

Fiecare stat membru beneficiată de drept de veto. Aceasta era prevăzută pentru decizii foarte importante. Spre deosebire de consens, abținerea nu împiedica adoptarea deciziei prin unanimitate dar este necesar ca statele membre să fie prezente sau reprezentante. Deși Actul Unic European și Tratatul de la Maastricht a extins sfera votului prin majoritate calificată, totuși nu s-a renunțat la unanimitate. Prin semnarea celor două tratate votul cu unanimitate s-a stabilit la următoarele domenii:

-cetățenia UE;

-cultură;

-industrie.

Sunt și situații în care se combină unanimitatea cu majoritatea calificată,cum ar fi:

-UEM;

-problemele de mediu;

-domeniul cercetării și inovației;

-coeziunii economico-sociale.

2.Vot cu majoritate calificată

Este procedura cea mai des folosită de exprimare a voinței comunitare. Consiliul hotărăște cu majoritate în aproape taote cazurile, singurele excepții fiind când tratatele dispun altfel.

Prin tratatul TCE majoritatea calificată era folosită în:

-libera circulație a lucrătorilor;

-transporturi;

-libera circulație a serviciilor;

-libera ciruclație a capitalurilor;

-piața internă;

-imigație;

-sănătate publică;

-concurență și în multe alte domenii.

Domeniile majorității au fost extinse și mai mult prin modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam și Nisa. Cu privire la procesul decizional, există un echilibru instuțional între Consiliu și Comisie care a fost stabilit expres ca cele două instituții să colaboreze.

O problemă fundamentală referitoare la majoritatea calificată este legată de distribuția voturilor. Dezbaterea aceasta se contura pe echilibrarea sau nu a voturilor în funcție de populația statelor și extinderea UE spre estul Europei, spre “supraprezentarea” statelor mici. Ponderea a fost întocmită în așa fel încât să nu fie contrară intereselor tuturor statelor membre, indiferent de mărimea lor, vechimea sau poziția geografică.

Până pe data de 1 noiembrie 2014 se va aplica majoritatea calificată stabilită prin Tratatul de la Nisa, unde majoritatea este realizată când 255 de voturi din cele 345 posibile sunt oferite în favoarea actului propus, reprezentând 62% din populația UE.

Tot începând cu 1 noiembrie 2014 se va introduce sistemul cu dublă majoritate. Pentru adoptarea unei reglementări va fi nevoie ca majoritatea calificată să fie definită ca fiind egală cu cel puțin 55% din membrii Consiliului, reprezentând 15 state care să formeze 65% din populația Uniunii Europene. Calculul majorității se face din ponderea stabilită de legislația Uniunii.

Sistemul de vot pentru o Uniune din 27 de state membre:

-29 de voturi:Franța,Germania,Italia,Regatul Unit

-27 de voturi:Spania și Polonia

-14 voturi:România

-13 voturi:Țările de Jos

-12 voturi:Belgia,Cehia,Grecia,Ungaria,Portugalia

-10 voturi:Austria,Bulgaria și Suedia

-7 voturi:Danemarca,Finlanda,Irlanda,Lituania,Slovacia și Slovacia

-4 voturi:Cipru,Estonia,Letonia,Luxembrug și Slovenia

-3 voturi:Malta

Potrivit Constituției Europene,Președintele Consiliului și Președintele Comisiei nu iau parte la vot.

3.Vot cu majoritate simplă

Votul este utilizat decât în cazuri limită cum ar fi adoptarea regulamentulu intern,deliberările Consiliului,solicitarea de studii și propuneri Comisiei, adoptarea agendei de lucru a Consiliului și a amendării Tratatelor Comunitare.

4.3.Atribuțiile Consiliului Uniunii Europene

Atribuțiile Consiliului sunt definite de tratatele institutive ale Uniunii Europene. Într-o exprimare cât mai sintetică, Consiliul are șase atribuții:

-adoptă legislația pe baza propunerilor Comisiei,în unele domenii Consiliul împarte puterea legislativă cu PE;

-asigură coordonarea politicilor economice;

-încheie acorduri internaționale în numele Comunității Europene;

-stabilește bugetul Uniunii Europene;

-definește politica externă și de securitate comună a UE pe traseele stabilite de Consiliu;

-armonizează cooperarea în materie penală între instanțele judiciare și forțele politice naționale.

În ceea ce privește competența bugetară, conform art.203 TCE, Consiliul este cel care are ultimul cuvânt asupra Cheltuielilor Obligatorii. Aceste ample atribuții au și o limită acesta fiind dreptul PE de a respinge proiectul de buget al Consiliului,Consiliul fiind obligat să elaboreze alt buget.

Cu privire la competențele internaționale, Consiliului îi revine rolul de a semna acorduri cu state terțe, aceste decizii luându-se prin majoritate calificată sau unanimitate. Și în această situație nu poate fi vorba de o competență absolută a Consiliului, deoarce un asemenea acord trebuie să aibă și Recomandarea Comisiei iar dacă este vorba de acorduri încheiate în alte domenii prevăzute de art.113 TCE, PE trebuie să participe abligatoriu.

În legătură cu competențele Consiliului sunt și cele 10 formațiuni amintite anterior în care se unește Consiliul în funcție de subiectul dezbătut.

Consiliul Afaceri Economice și Financiare care este responsabil de 3 domenii importante pentru politica UE:politica economică,fiscalitate și reglementarea serviciilor financiare. Este format din miniștrii economiei și finanțelor din toate statele membre,se reunesc o dată pe lună. Consiliul ECOFIN pregătește bugetul anual,aspectele practice legate de moneda euro,coordonează politica economică a statelor membre și monitorizează politicile bugetare.

Consiliul Afaceri Externe se ocupă de toate aspectele care includ acșiunea externă în UE, inclusiv comerțul, securitatea, coperarea pentru dezvoltare. Este format din miniștrii afacerilor externe, reuniunile fiind prezidate de către Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. Se reunește o dată pe lună.

Consiliul Afaceri Generale este cel care se ocupă de coordonarea pregătirilor reuniunilor din cadrul Consiliului Uniunii Europene. Examinează dosarele care se referă la mai multe politice ale Uniunii, răspunde în legătură cu domeniile ce privesc extinderea UE și a negocierilor de aderare, organizarea instituțională, planul bugetar precum și alte chestiune pe care i le adresează Consiliul Uniunii.

Consiliul pentru agicultură și pescuit presupune adoptarea reglementărilor în domenii ca dezvoltarea rurală, în îmbunătățirea piețelor, stabilitatea resurselor disponibile. Consiliul adoptă majoritatea cazurilor cu Parlamentul European și se reunește o dată pe lună.

Consiliul Competivitate își asumă rolul în asigurarea unei creșteri sporite a competivității și a economiei UE. Cele patru direcții ale acestui Consiliu sunt: piața internă, industrie, cercetare și inovare, spațiul. Acest consiliu își propune să rezolve problemele legate de competitivitate care împiedică fluxurile trasnfrontaliere de produse, de forță de muncă. Depune eforturi în îmbunătățirea mediului de afaceri pentru IMM-uri prin reducerea birocrației.

Consiliul Educație,Tineret,Cultură și Sport dorește dezvolatea unei educații de calitate prin creearea uni cadru de cooperare între state. Această acțiune a UE dorește aplicarea unei politici de formare profesională, de creearea unui parimoniu cultural al Europei, de sprijirea studenților în activități ce vizează continuarea studiilor în alte state membre.

Consiliul JAI se întrunește o dată la 3 luni, este format din miniștri de justiție din fiecare stat membru și vizează dezvoltarea cooperării și a politicilor comune din acest domeniu. Consiliul adoptă împreună cu Parlamentul directive și reglementări în domeniul justiției și afacerilor interne, în garantarea drepturilor fundamentale și a liberei circulații a persoanelor.

Consiliul Mediului care are sarcina de a promova protecția mediului, o dezvoltare armonioasă a activităților de protejare a habitatelor naturale, de utilizarea eficientă a resurselor și eliminarea deșeurilor care vor duce întreprinderile să se orienteze către o economie durabilă.

Consiliul pentru Ocuparea Forței de Muncă, Politică Socială, Sănătate și Consumatori adoptă norme pentru ridicarea nivelui de ocupare a forței de muncă, să îmbunătățească condițiile de viață și de muncă. Obiectivul principal al Consiliului este de a ridica nivelul de trai, asigurarea locurilor de muncă care responsabiitate îi revine Consiliului pentru elaborarea unor astfel de politici și de a le implementa cu Parlamentul European.

Consiliul Transporturi, Telecomunicații și Energie dorește realizarea unor sisteme eficiente și moderne în aceste trei domenii. Dezvolatarea infrastructurii este un factor important în cazul transporturilor, pentru buna funcționare a economiei interne. Prin adoptarea acestor legislații de către Consiliu și Parlament se va ajunge la o amelioarare a concurenței și o creștere a securității.

Capitolul 5.Comisia Europeană

5.1. Considerații generale și compunere

Comisia Europeană este organismul executiv al UE care este responsabil cu întocmirea propunerilor legislative și a implementării lor. Comisia supravegheză și monitorizează la aplicarea dreptului Uniunii de către statele membre. Conform condițiilor prevăzute în tratate, Comisia poate exercta funcții ce coordonare, de executare și administrative. Comisia execută bugetul Uniunii, adoptă inițiativele de programare anuală și multianuală și gestionează programele.

Comisia a fost înființată prin Trataul CECO unde era numită Înalta Autoritate și a devenit Comisie prin Tratatele CEE și CEEA. La acel moment exista câte o comisie pentru cele trei Comunități Europene. Fuziunea celor trei Comisii prin Tratatul de la Bruxelles a creat o Comisie Unică,cu competențe din fiecare tratat.

La ora actuală, Comisia este formată din 28 de membri, câte unu din fiecare stat membru pentru un mandat de 5 ani. Numărul membrilor poate fi modificat de Consiliu prin unanimitate. În urma primirii de noi membri sa stabilit ca fiecare stat membru să aibe doar un singur comisar.

Comisia, așa cum era scris în art 9 TCECA, 157 TCE și 126 TCECA era compusă din 9 membri, după care s-a trecut la 13 (odată cu aderarea Mării Britanii),la 14 (cu intrarea Greciei în comunitate) și la 17 (odată cu integrarea Spaniei și Portugaliei).

Tratatul de Fuziunea prin art.12 stabilea ca membrii Comisiei să fie numiți de comun de acord de către statele membre. Prin tratatul TUE este modificat numărul vicepreședinților, mandatul comisarilor, rolul PE creștea în numirea și aleagerea comisarilor. Comisia poate să adopte acte normative care creează drepturi și obligații pentru cetățenii UE. Prin desemnarea membrilor și a președintelui Comisiei de către PE, desemnarea președintelui capătă o legitimitate democratică directă. Tratatul de la Amsterdam a crescut rolul PE în alegerea Președintelui Comisiei și al acestuia în alegearea comisarilor.

Tratul de la Lisabona a dus o inovație Comisiei, care prevedea ca începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia Europeană să fie compusă dintr-un numar de membri, împreună cu președintele Comisiei și Înaltul Reprezentant corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre. La summitul de la Bruxelles toți liderii europeni au votat cu unanimitate menținerea sistemului actual cu câte un comisar de stat membru până în 2019. Comisia are sediul la Bruxelles și se întrunește săptămânal.

Comisia are următoarele funcții generale:

-normativă, datorită propunerilor normativa pe care le face;

-de control, asupra aplicaării corecte a dreptului comunitar ;

-de gestiunea a politicilor publice;

-de reprezentare a UE în cadrul organizațiilor internaționale.

Membrii Comisiei sunt aleși în funcție de competențele lor, pe baza angajamentului lor față de ideea europeană și trebuie să își desfășoare funcțiile în deplină independență. Pe timpul mandatului lor ei nu trebuie să dețină o altă funcție și după angajarea lor trebuie să respecte obligațiile din timpul mandatului și după aceasta. Membrii sunt aleși dintre resortisanții statelor membre printr-un sistem de rotație egal care să asigure diversitatea demografică și geografică a țărilor membre. Sistemul este stabilit de către Consiuliul European prin unanimitate.

Membrii Comisiei se bucură de imunități și privilegii consacrate de Protocolul privind privilegiile și imunitățile Comunităților Europene. Prin aceste imunități și privilegii se înțelege:imunitatea de jurisdicție care își menține efectele și după încetarea activității în Comisie, scutirea de impozite pe salarii sau alte drepturi bănești acordate de organele comunitare. Aceștia nu acceptă indicații din partea niciunui guvern, instituție, organ sau agenție.

Comisia răspunde în fața Parlamentului European, care are posibilitatea sa o demită prin o moțiune de cenzură.

Durata mandatului unui comisar este de 5 ani. Aceasta poate înceta prin următoarele situații:

-ajungerea la termen

-demisie voluntară

-demitere de oficiu

-moțiune de cenzură a Parlamentului

-deces.

În cazul demiterii voluntare, din oficiu sau deces, statele membre pot desmena noi comisari dar în cazul demiterii din oficiu acesta intervine ca o sacțiune.

Președintele Comisiei este figura cea mai importantă a Uniunii. Aceasta are rol administrativ și protocolar, reprezentând Comisia în fața altor instituții internaționale, precum și în relațiile cu terți. Înfluneța președintelui poate fi destul de mare, aceasta fiind mărită prin Tratatul de la Nisa care a întărit rolul președintelui în comparație cu ceilalți comisari. El se ocupa de organizarea internă a Comisiei, de orientările politice, asigura eficacitatea și colegialitatea acțiunilor acesteia și numește vicepreședinții. Conducerea Comsiei este asigurată de de președinte și de vicepreședinți care au rolul de a suplini președintele .

Un membru își poate prezenta demisia dacă președintele îi cere acest lucru.

Conform art.17 alin (7) din TUE, alegerea unui președinte a Comisiei se face de către Consiliul European care prin majoritate calificată propune Parlamentului European un candidat la această funcție. El este ales de PE prin majoritatea membrilor care îl compun iar în cazul în care candidatul nu întrunește majoritatea, Consiliul European trebuie să propună un nou candidat.

Președintele ales împreună cu Consiliul adoptă lista cu membrii propuși pentru Comisie. Președintele,membri ai Comisiei și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate sunt supuși unui vot de aprobare de către PE. Pe baza aceste aprobări, Comisia este numită prin majoritate calificată de Consiliul European.

Potrivit art.18 alin (1) din TUE Înaltu Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate este ales de Consiliul European prin majoritate calificată cu acordul președintelui Comisiei, mandatul său putând fi încheiat tot prin această procedură.Înaltul Reprezentant al Uniunii este unul din vicepreședinții Comisiei,conduce Consiliul Afaceri Externe și este responsabil în domeniul afacerilor externe și securitate.

Comisia este compusă din 33 de directorate generale (direcții generale-DG) și 11 servicii.Direcțiile generale sunt clasificate în funcție de domeniile de activiate iar serviciile sunt cele care se ocupă cu probleme administrative sau de ordin general.

Direcțiile generale sunt:

-Afaceri Economice și Financiare (ECFIN) 

-Afaceri Maritime și Pescuit(MARE)

-Agricultură și Dezvoltare Rurală (AGRI) 

-Ajutor Umanitar și Protecție Civilă (ECHO) 

-Buget(BUDG)

-Centrul Comun de Cercetare (JRC) 

-Cercetare și Inovare (RTD) 

-Comerț (TRADE) 

-Comunicare (COMM) 

-Concurență (COMP)

-Cooperare Internațională și Dezvoltare (DEVCO) 

-Educație și Cultură (EAC) 

-Energie (ENER) 

-Eurostat (ESTAT)

-Impozitare și Uniune Vamală (TAXUD) 

-Informatică (DIGIT)

-Interpretare (SCIC)

– Justiție și Consumatori(JUST)

-Mediu (ENV) 

-Migrație și Afaceri Interne (HOME) 

-Mobilitate și Transporturi (MOVE) 

-Ocuparea Forței de Muncă , Afaceri Sociale și Incluziune (EMPL)

-Piață Internă, Industrie, Antreprenoriat și IMM-uri (GROW) 

-Politica Urbană și Regională (REGIO)

-Politici Climatice (CLIMA) 

-Resurse Umane și Securitate (HR) 

-Rețele de Comunicare, Conținut și Tehnologie (CNECT) 

-Sănătate și Siguranță Alimentară (SANTE)

– Secretariatul-General (SG)

-Serviciul Instrumente de Politică Externă (FPI) 

-Stabilitate Financiară, Servicii Financiare și Uniunea Piețelor de Capital (FISMA) 

-Traduceri (DGT) 

-Vecinătate și Negocieri privind Extinderea (NEAR)

Serviciile sunt clasificate în funcție de sarciniile pe care le îndeplinesc:

-Arhive istorice 

-Biblioteca centrală 

-Centrul European de Strategie Politică (EPSC) 

-Infrastructură și logistică – Bruxelles (OIB) 

-Infrastructură și logistică – Luxemburg (OIL) 

-Oficiul de Administrație și Plată a Drepturilor Individuale (PMO)

-Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF)

-Oficiul pentru Publicații (OP)

-Responsabilul cu protecția datelor din cadrul Comisiei Europene 

-Serviciul de audit intern (IAS) 

-Serviciul juridic (SJ) 

5.2. Organizarea și funcționarea Comisiei Europene

Tratatele institutive și Regulamentul interior sunt cele care reglementează modul de organizare și funcționare a Comisiei Europene.

Conform Regulamentului Intern una dintre caracteristicile de funcțioare a Comisiei o reprezintă colegialitatea.Principiul colegialității înseamnă că hotărârile din cadrul Comisiei se iau printr-o decizie colectivă,ele fiind adoptate prin majoritate absolută,membri fiind responsabili în comun.Colegialitatea înseamnă că toți membrii, inclusiv Președintele participă în condiții de egalitate la doptarea deciziilor.

Comisia se reunește o dată pe săptămână la Bruxelles în forma sa colegială pentru a se pronunța asupra textelor incluse în ordinea de zi. Președintele este cel care realizează proiectul Ordinii de zi care este transmis comisarilor cu trei zile înaintea oricărei sesiuni .Ordinea de zi poate fi modificată cu acordul comisarilor.

La aceste sesiuni participă Secretarul General, Secretatul General Adjunct, comisari ,Directorul general al departamentului legislativ dar pot fi invitați și alti tehnicieni ai Comisiei. Comisarii absenți pot fi înlocuiți de către alți funcționari dar aceștia nu au drept de vot.

În procesul decizional intern al Comisiei sunt implicate mai multe niveluri ale structurii administrative a acesteia. Deciziile Comisiei se adoptă prin patru proceduri:

-procedura orală

-procedura scrisă

-procedura de abilitare

-procedura de delegare.

Pentru a se asigura conformitatea textului cu ordinea juridică comunitară, actul normativ trebuie vizat de Serviciul Juridic, care apoi este verificată de juriști-revizori.

1) Prin procedura orală deciziile se iau în cadrul ședințelor colegiului comisarilor.

2) Procedura scrisă, un comisar elaborează o propunere care prin intermediul Secretariatului General este trimisă celorlalți comisari. Comisarii au la dispozișie 5 zile de a o studia,după care depun amendamente,o resping sau o introduc pe ordinea de zi. Dacă după cinci zile acordul nu are amendamente, observații, acodrul este adoptat tacit.

3) Procedura de abilitare are rolul de a atribui unul sau mai mulți comisari de a lua decizii în locul Colegiului Comisiei în materii care nu ridică probleme. Comisia poate să delege un comisar care să se pronunțe sau să ia măsuri în numele ei doar în acorduri de gestiuni și administrative, nu și politice.

4) Prin procedura de delegare, Comisia deleagă directori generali sau șefilor de servicii anumite competențe de gestionare sau administrare.

Pentru pregătirea și executarea deciziilor, comisari dispun de propriile cabinete care au rolul de a pregătii deciziile colegiului.”Acestea comunică instrucțiuni serviciilor sau direcțiilor generale vizate”.Trebuie să existe o bună coloborare și coordonare între direcțiile generale și cabinete pentru a asigura calitatea activității Comisiei.Această cooperare începe de la realizarea unei inițiative până la prezentarea ei, Comisiei. Inițiativa reprezintă prentru Comisie posibilitatea de a stabili agenda,din acest motiv Comisia poate fi o țintă pentru oricine vrea să influențeze conținutul politicilor UE.

Secretarul General este cel care răspunde de supravegherea și punerea în aplicare a procedurilor deciozionale și de a veghea la executarea lor de către Comisie.

Principalele limbi de lucru ale Comsiei sunt:

-engleza;

-franceza;

-germana.

5.3.Atribuțille Comisiei Europene

În privința atribuțiilor Comisiei,trebuie precizat că aceastea diferă în funcție de tratat.

Comisia are puteri absolute în Tratatul CECA, care definește rolul Comisiei de a asigura respectarea obiectivelor stabilite în tratat. Rolul de instituție cu putere de decizie este prezentat mai bine în Tratatul CECA decât în Tratatele de la Roma, în care puterea de decizie aparține Consiliului.

Comisia este ceea care asigură respectarea tratatelor,dacă sunt respectate regurile de drept comunitar,atât de statele membre cât și de particulari.

Totodată Comisia are și rol politic prin care trebuie să răspundă în fața Parlamentului European.Acest rol este posibil prin cele două instrumente ale Comisie și anume:

-norme de drept comunitar,elaborate,stabiliti și transmise de Comisie;

-directivele, recomandările și avizele care nu sunt obligatorii, ci doar niște recomandări de a atrage atenția asupra unor lucruri trimise statelor membre.

Ca organ executiv al Uniunii Europene, atribuțiile Comisiei sunt definite în mai multe funcții esențiale.

Acestea sunt:

1.Funcția de inițiativă legislativă

Comisia are competențe în sectorul legislativ prin formularea de propuneri,de adoptarea actelor normative,de a emite regulamente și directive.

Participarea la puterea legislativă se face prin elaborarea actelor normative care sunt aprobate de către Consiliu sau Consiliu împreună cu Parlamentul European,conform art.189B TCE.

Comisia poate adopta regulamente sau directive. Destinatarii regulamentelor pot fi pluararități nedeterminate de subiecți iar ce ai directivelor sunt statele membre.

Prin participarea la puterea legislativă se înțelege și adoptarea regulamentelor de aplicare care stau la baza regulamentelor Consiliului.Regulamentele de aplicare pot fi elaborate de Consiliu sau de Comisie.

2.Funcția de execuție

Până la adoptarea Actului Unic European, Consiliul era instituția care deținea putearea legislativă cât și puterea executivă,Comisia neputând să ia măsuri de execuție.

Competențele executive ale Comisiei se referă la asigurarea execuției bugetare, la aplicarea legislației și la supravegherea implementărilor politice ale UE. Comisia execută veniturile și cheltuielile bugetului în conformitate cu dispozițiile prevăzute în tratate și în Regulamentul financiar. Comisia este cea care gestionează fondurile structurale utlizate pentru a ajuta la creșterea economică în anumite zone a UE.

3.Funcția de decizie

Puterea de decizie a Comisiei a fost atribuită prin trate sau de către Consiliu. Are putere proprie de decizie și participă la formularea actelor de către Consiliu și Parlament. Comisia beneficiază de un înalt grad de autonomie de exercitare a atribuțiilor sale în domenii precum politica concurențială, în controlul aplicării politicilor comune referitoare la agricultură și transport

4.Funcția de reprezentare

Această funcție se referă la rolul important pe care Comisia îl are în relațiile cu celălalte state terțe sau cu alte organizații internaționale.Comisia asigură reprezentarea UE în negocierile internaționale,comerciale sau de admitere a noi membri.Pentru Comisie interesul comunitar este cel mai important și trebuie să primeze în fața intereselor statelor membre.

Comisia Europeană este una din cele mai importante instituții comunitare care are ca scop general să exprime interesul cuminitar și să asigure realizarea lui.

Concluzii

Bibliografie

Irina Moroianu Zlătescu:Instituții Europene și Drepturile Omului,editura IRDO,București 2008

Irina Moroianu Zlătescu:Drepturile Omului-Un sistem în evoluție,editura IRDO,București 2008

Irina Moroianu Zlătescu:Dreptul Instituțional comunitar și drepturile omului,editura IRDO,București 2005

Iordan Gheorghe Bărbulescu,Procesul decisional în Uniunea Europeană,-Iași,Editura POLIROM,2008

Helen Wallace,William Wallace și Mark A.Pollack,Elaborarea politiclorr în Uniunea Europeană Institutul European din România,2005

Augustin Fuerea,Manualul Uniunii Europene,Ed-a 5a,rev și adăug.după Tratatul de la Lisabona-București,Universul Juridic,2011

Vasile Cucerescu,Drept Instituțional European Ed.Print-Caro,Chișinău,2013

Suport de Curs,Drept European,Lectr.Dr.Tofan Mihaela

Mihaela Victorița Cărăușan,Structuri,Mecanisme Și Instituții Administrative în Uniunea Europeană,Editura Tritonic,București

Augustin Furea,Instituții Europene,București,2002

Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene

Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului

Tratatul de la Lisabona

http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_eec_ro.htm

http://europa.eu/eu-law/decision-making/treaties/index_ro.htm

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=URISERV:xy0027

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2008:115:0013:0045:RO:PDF

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=URISERV:xy0026

http://www.ier.ro/Tratate/11997D_Amsterdam.pdf

http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_15.pdf

http://www.consilium.europa.eu/ro/council-eu/presidency-council-eu

http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/index_ro.htm

http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_singleact_ro.htm

http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/20150201PVL00004/Competen%C5%A3e-legislative

http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/20150201PVL00010/Activitatea-Parlamentului

http://www.europarl.europa.eu/external/html/legislativeprocedure/default_ro.htm

http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/20150201PVL00004/Puteri-%C8%99i-proceduri

http://www.consilium.europa.eu/ro/council-eu/configurations/ecofin/

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=URISERV:o10004