Parlamentul European Aspecte Evolutive

PARLAMENTUL EUROPEAN:ASPECTE EVOLUTIVE

CUPRINS

Capitolul 1:

Introducere si metodologia cercetării

Capitolul 2:

Evoluția Parlamentului Europan până la Tratatul de la Maastricht

Aspecte privind construcția europeană,apariția Adunării Parlamentare Europene și competențele sale inițile

Votul universal.Premise,introducere și consecințe

Actul Unic European

Capitolul 3:

Consolidarea puterilor Parlamentului European:de la Tratatul de la Maastricht până în prezent

Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Nisa

Tratatul instituind o Constituție pentru Europa

Tratatul de la Lisabona

Capitolul 4:

Organizarea și funcționarea Parlamentului European

Sediul Parlamentului European

Alegerea deputaților europeni și statutul acestora

Organele Parlamentului European

Grupurile politice parlamentare

Comisiile parlamentare

Capitolul 5: Studiu de caz

România și Parlamentul European

Capitolul 6: Concluzii

Bibliografie

CAPITOLUL I: Introducere și metodologia cercetării

Introducere

Fiind o instituție a Uniunii Europene, Parlamentul European,organ reprezentativ, are o importanță deosebită, atât datorită caracterului unic pe care îl are din mai multe puncte de vedere, cât și pentru că, în prezent, acesta influențează în mod direct viața a aproximativ 500 milioane de persoane, cetățeni ai Uniunii Europene și indirect, un număr nelimitat de oameni, având în vedere și rolul său pe plan mondial.

Datorită unei existențe controversate, Parlamentul European a cunoscut o dezvoltare accelerată, reușind ca pe parcursul a câtorva decenii să își consolideze poziția pe plan european și să dobândească un rol din ce în ce mai important bazat pe competențele sale sporite.

Este esențial sa analizăm importanta Parlamentului European pe trei planuri: internațional, național cât și personal pentru a evidenția semnificația cercetării acestei teme.

În primul rând, pe plan internațional trebuie sa remarcăm faptul că Uniunea Europeană reprezintă o organizație puternică, iar sistemul său instituțional este unul dintre cele mai consolidate din comunitatea internațională. Parlamentul European a existat încă de la început, când, în baza Tratatului Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, era constituita Adunarea Comună, instituție alcătuită din deputații statelor membre. De la puterile consultative pe care le deținea inițial, ea a ajuns, în urma modificării tratatelor fondatoare, să obțină puteri care să îi asigure o poziție remarcabilă nu doar pe plan european, cât și pe plan mondial. Astfel, în prezent, Parlamentul European participa la politica externă a Uniunii Europene prin așa numită procedură a “avizului conform”, aviz care este necesar atunci când Uniunea ia parte la negocierea de tratate internaționale, precum și pentru aderarea la construcția comunitară europeană a unor noi state. De asemenea, o componentă esențială a activitații Parlamentului European este preocuparea pentru respectarea drepturilor omului la nivel internațional, dar și menținerea unor relații apropiate, bazate pe colaborare și dialog, cu statele terțe Uniunii Europene (prin intermediul delegațiilor interparlamentare).

În al doilea rând, în ceea ce privește activitatea Parlamentului European în plan național este de asemenea de o importanță deosebită, mai ales după creșterea competențelor acestei instituții, care i-au oferit legitimitatea de a interveni în cât mai multe domenii și astfel de a influența din ce în ce mai mult viața politică, economică, socială și culturală a popoarelor statelor membre.

Probabil cel mai puternic argument care susține faptul că Parlamentul European este de o importanță majoră pentru țările Uniunii Europene este faptul că acesta reprezintă o structură reprezentativă pentru cetățenii statelor membre. Astfel, persoanele care, în urma votului universal, obțin calitatea de europarlamentari, au misiunea principală de a apăra interesele acestora.

Pe de altă parte însă, rolul instituției parlamentare europene este întărit pe plan național de competențele pe care aceasta le deține la nivel european. De exemplu, datorită statutului său de co-legislator la nivel european(alături de Consiliu), Parlamentul European are un rol decisiv în adoptarea de acte comunitare, de regulamente, directive sau decizii, care, la rândul lor sunt pârghii directoare pentru legislația națională a statelor membre. Pe de altă parte, și bugetul Uniunii este supus într-o măsură semnificativă deciziei Parlamentului European, care are totodată un cuvânt de spus și în acordarea de fonduri și subvenții statelor membre.De asemenea, si europarlamentarii au un rol determinant în numeroase domenii care stau la baza activităților de zi cu zi ale cetățenilor europeni. Ei dezbat și adoptă legi pentru ca viața cotidiană a acestora să fie mai bună, mai sigură și mai sănătoasă.

Acestea sunt doar câteva din motivele serioase care arată de ce Parlamentul European este important pe plan național, de ce rolul său în ansamblul instituțional al Uniunii Europene influențează atât de mult viața cetățenilor din cele 27 de state, câte există în prezent în cadrul Uniunii.

Personal însă, am ales să fac această cercetare din mai multe motive. În primul rând acest subiect mi s-a părut unul deosebit datorită caracterului Parlamentului European, de adunare multinațională în care sunt reprezentați aproximativ 500 de milioane de cetățeni. Mai mult decât atât, nu doar că tema este una de actualitate, dar activitatea de la Bruxelles influențează foarte mult viața cotidiană a oamenilor din statele membre ale Uniunii. În plus, cu un minim de cunoștințe și o dorință de îmbunătățire a lucrurilor, orice persoană din ansamblul comunitar poate intra în legătură directă cu Parlamentul European(spre exemplu, prin intermediul petițiilor, care pot lua forma unor cereri, plângeri sau observații privind aplicarea dreptului comunitar).

Datorită acestor aspecte menționate, am considerat că această instituție merită o cercetare mai amănunțită. Am considerat totodată esențială prezentarea evoluției instituției încă de la înființarea Comunităților Europene și până în prezent pentru a evidenția modul în care acesta a dobândit statutul pe care îl are astazi Uniunea Europeana. Practic, de la un organ pur consultativ, acuzat ca având un deficit democratic, va reuși să își consolideze poziția la nivel european, puțin câte puțin, de la un tratat la altul obținând mai multe competențe.

Această lucrare are rolul de a aduce argumente tezei conform căreia Parlamentul European s-a aflat încă de la apariția sa într-o încercare continuă de sporire a puterilor și competențelor, reușind ca, de-a lungul timpului, să influențeze din ce în ce mai mult viața cetățenilor europeni.

Astfel, pe parcursul acestei lucrări va fi urmărită evoluția instituției parlamentare europene, având în vedere atât tratatele fondatoare ale Comunităților Europene și competețele inițiale ale Adunării Comune, cât și tratatele modificatoare ale acestora. Cercetarea va surprinde cum Parlamentul European se va transforma dintr-un organ fără puteri reale, într-unul cu drept de veto în procesul legislativ european și cu o influență majoră în multe alte domenii care afectează în prezent viața de zi cu zi a aproximativ 500 de milioane de cetățeni. Acest proces evolutiv va fi surprins în două capitole, unul dintre ele analizând rolul instituției parlamentare până la Tratatul de la Maastricht, momentul în care se vor pune în mod oficial bazele Uniunii Europene. Astfel, până în 1993, Parlamentul European va avea o poziție mai retrasă în procesul decizional european. Cu toate acestea, momente importante vor marca această perioadă, momente precum introducerea votului universal direct în anul 1979 sau introducerea procedurii cooperării odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic European.

Un alt capitol va surprinde modificările aduse Parlamentului European de tratatele de după anul 1993. Aici se va putea observa consolidarea reală a puterilor instituției parlamentare, care va deveni co-legislator(alături de Consiliul European) în numeroase domenii, reușind să obțină o poziție importantă în procesul decizional la nivel european(procedura codeciziei introdusă prin Tratatul de la Maastricht însemna pentru Parlamentul European inclusiv obținerea dreptului de veto în ceea ce privea adoptarea actelor comunitare). Analiza evoluției se va face până în prezent, urmărind astfel și prevederile instituționale ale ultimului tratat al Uniunii Europene intrat în vigoare, Tratatul de la Lisabona.

De asemenea, pentru a înțelege mai bine activitatea Parlamentului European va fi necesară și introducerea unui capitol referitor la funcționarea acestuia. În acest capitol se va avea în vedere Regulamentul de Procedură al instituției, în care se regăsesc normele care reglementează organizarea sa. Prezentarea aspectelor surprinse de acest capitol(cum ar fi activitatea comisiilor și a grupurilor politice parlamentare) se va face tot evolutiv pentru a se evidenția și modul în care Parlamentul se va dezvolta intern, nu doar ca urmare a prevederilor tratatelor Uniunii Europene.

Într-un final, studiul de caz va avea la rândul său un rol semnificativ pentru această lucrare.După un scurt istoric al relațiilor dintre România și Uniunea Europeană, el va avea ca obiectiv principal cercetarea interesului cetățenilor români față de Parlamentul European, mai exact a modului în care percep ei această instituție.

Metode de cercetare

Delimitări conceptuale

Pentru a avea o precizie mai mare a lucrării, definirea principalilor termeni de specialitate și a conceptelor specifice reprezintă o necesitate.

Astfel, organizația internațională este o asociație de state suverane care urmăresc realizarea unui scop comun, constituită printr-un tratat, dotată cu un statut, cu organe proprii, care are o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre.

Comunitățile Europene sunt organizații internaționale regionale, cu competență specială, guvernamentale, deschise, preponderent economice, a căror supranaționalitate se definește în principal prin independența organelor și funcționarea lor permanentă.

Potrivit articolului 1, paragraful 1 al Regulamentului său de Procedură, Parlamentul European este adunarea aleasă în conformitate cu tratatele, cu Actul din 20 septembrie 1976 privind alegerea membrilor Parlamentului European prin vot universal direct și cu legislațiile naționale adoptate în aplicarea tratatelor.

Folosim sintagma Conferința Interguvernamentală(CIG) pentru a descrie negocierile dintre statele membre în scopul modificării tratatelor.CIG sunt extrem de importante deoarece permit modificări ale structurii juridice și instituționale sau numai ale tratatelor.

Metode de analiză

În conturarea unui cadru analitic explicit al prezentei lucrări a fost necesară o varietate a surselor. Diversitatea acestora a fost esențială în surprinderea cât mai amănunțită a problematicii analizate.

Metoda de cercetare utilizată în realizarea lucrării a presupus câteva etape principale. Astfel, inițial a avut loc identificarea surselor, atît primare cât și secundare, iar apoi selectarea informațiilor relevante pentru tema aleasă. Selectarea a fost făcută în baza anumitor criterii cum ar fi precizia, obiectivitatea autorului dar și importanța lucrării în mediul academic. De asemenea, foarte importantă pentru tema aleasă a fost și actualitatea surselor cercetate, mai ales în condițiile în care niște reguli de organizare sau norme valabile într-un anumit an, puteau fi în anul următor complet schimbate.

Avand in vedere sursele primare, cercetarea datelor a fost fundamentată pe analiza tratatelor fondatoare și cele modificatoare ale Uniunii Europene (în special prevederile instituționale ale acestora), dar și a documentelor relevante și a diferitelor legi adoptate în timpul perioadei studiate. Toate aceste surse primare reprezintă izvoare ale dreptului comunitae cercetare utilizată în realizarea lucrării a presupus câteva etape principale. Astfel, inițial a avut loc identificarea surselor, atît primare cât și secundare, iar apoi selectarea informațiilor relevante pentru tema aleasă. Selectarea a fost făcută în baza anumitor criterii cum ar fi precizia, obiectivitatea autorului dar și importanța lucrării în mediul academic. De asemenea, foarte importantă pentru tema aleasă a fost și actualitatea surselor cercetate, mai ales în condițiile în care niște reguli de organizare sau norme valabile într-un anumit an, puteau fi în anul următor complet schimbate.

Avand in vedere sursele primare, cercetarea datelor a fost fundamentată pe analiza tratatelor fondatoare și cele modificatoare ale Uniunii Europene (în special prevederile instituționale ale acestora), dar și a documentelor relevante și a diferitelor legi adoptate în timpul perioadei studiate. Toate aceste surse primare reprezintă izvoare ale dreptului comunitar și sunt determinante în realizarea oricărei cercetări despre Uniunea Europeană sau sistemul instituțional al acesteia.

Cu toate acestea, cercetarea s-a bazat în principal pe analizarea surselor secundare, mai exact a unor volume de referința în domeniul urmărit.În ceea ce privește tipurile de cărți, acestea au fost în cele mai multe dintre cazuri din secțiunea dreptului comunitar instituțional.Au fost însă studiate și volume care la rândul lor au analizat evoluția Parlamentului European(cum ar fi lucrarea lui Jean-Louis Burban,Parlamentul European) sau organizarea acestuia(în Parlamentul European, de Richard Corbett, Francis Jacobs și Michael Shakleton).

De asemenea a mai fost realizată și o monitorizare a agențiilor de știri, a cotidienelor cu activitate în acest domeniu și a publicațiilor de specialitate.Revistele au fost atât din domeniul dreptului(Revista Dreptul), cât și din cel politic(Sfera Politicii sau Revista 22).

Atât sursele primare, cât și cele secundare au fost consultate în format tipărit sau în format electronic.Un rol important l-au avut și site-urile oficiale ale Uniunii Europene, întrucât informația era mereu actualizată.În plus, pentru informație de actualitate au fost urmărite și transmisiuni ale ședințelor din cadrul Parlamentului European prin intermediul EP Live.

Cercetarea a fost completată și de experiența participării la conferințe în acest domeniu. Spre exemplu, participarea la Simularea Parlamentului European, conferință organizată de Asociația Studenților Europeniști din orașul Cluj Napoca, în luna aprilie a anului 2011, a presupus simularea de către studenții interesați a procesului decizional din cadrul Parlamentului European.În acest mod, a fost posibilă obținerea de informații într-un mod practic și dinamic.

Pentru a încheia, este important de menționat faptul că diversitatea surselor utilizate a fost absolut esențială pentru exactitatea informațiilor.Ansamblul lor a făcut posibilă realizarea acestei cercetări prinvind evoluția și influența Parlamentului European.

CAPITOLUL II: Evoluția Parlamentului European până la Tratatul de la Maastricht

2.1 Aspecte privind construcția europeană, apariția Adunării Parlamentare Europene și competențele sale inițiale

Ideea de a constitui o Europă unită este una foarte veche, cu rădăcini adânci în istoria continentului european. Deși începuturile ar putea fi plasate chiar în Antichitate, proiecte de federalizare mai concrete au apărut pe la începutul secolului al XVIII-lea, exemple în acest sens fiind “Proiectul pentru a face pacea permanentă în Europa”, din anul 1713, al abatelui de Saint-Piere sau ideea de “republică europeană” a lui J.J.Rousseau. Planurile au continuat de-a lungul secolelor care au urmat,însa fara succes deoarece fie nu s-au concretizat după cum se urmărea, fie nu au avut un ecou destul de puternic și au rămas la stadiul de proiecte. În ciuda acestui lucru, ele nu au fost lipsite de importață, ba chiar au avut un impact major în conștiința europeană și au marcat gândirea oamenilor politici, care au considerat că o integrare europeană ar putea fi soluția pentru evitarea conflictelor și asigurarea bunăstarii sociale.

Cele două războaie mondiale au distrus însă toate așteptările și au condus continentul european într-o criză atât socială, cât și politică. Această distrugere și divizare între Est și Vest, între democrație și totalitarism, nu putea rămâne însă fără consecințe. Așadar, după 1945 au început să apară din ce în ce mai multe organizații cu vocație modială, fie că este vorba pe de o parte de Organizația Națiunilor Unite, de Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, Fondul Monetar Internațional sau pe de altă parte de Pactul de la Varșovia sau de Consiliul de Ajutor Economic Reciproc.Mai mult decât atât, în domeniul militar a fost înființată Uniunea Europei Occidentale, în a cărei tratat de constituire era prevăzută o clauză de angajament militar automat în caz de agresiune împotriva unuia dintre membrii săi, dar și “Organizația Europeană de Cooperare Economică”, care permitea statelor europene gestionarea ajutorului american oferit prin planul Marshall.

Scopul urmărit prin înființarea acestor instituții era realizarea unei noi ordini mondiale, bazată pe cooperarea și solidaritatea dintre națiuni, pentru a se evita tragediile provocate de cele două conflagrații mondiale, cu toate consecințele nefaste care s-au produs. Voința de coordonare a politicilor naționale, de apropiere a popoarelor pentru aparărea păcii, de gestionare și prevenire a eventualelor crize a provocat după cel de-al Doilea Război Mondial numeroase forme și modalitați de cooperare internațională care, prin amploarea, diversitatea și profunzimea lor, au depașit tot ceea ce anterior caracterizase relațiile de cooperare.

Oameni de valoare ai vremii au preluat inițiativa și și-au exprimat dezideratele de refacere a lumii pe noi baze și valori. Un exemplu în acest sens ar putea fi dat de președintele francez Charles de Gaulle, care, în timpul numeroaselor sale conferințe de presă, îsi exprima dorința de realizare a unei “confederații europene” și preciza că “instituțiile europene trebuie să ia naștere din voința europenilor, adică dintr-o manifestare democratică, prin vot universal, a cetațenilor Europei”.

În schițarea acestor planuri de refacere a Europei existau însa și dificultăți care priveau atât reticența britanicilor față de orice formă de “supranaționalitate”, cât și problema reintegrării Germaniei într-o Europă democratică și reconstrucția sa într-o manieră care să nu mai conducă lumea spre o altă catastrofă.

Soluția a venit însă chiar din rândul francezilor, încrezători în ceea ce privea viitorul statului german, mai exact din partea lui Jean Monnet, comisarul general al planului de reconstrucție în Franța. Proiectul său prevedea punerea în comun a producției de cărbune și oțel (ramuri de bază ale industriei de armament) din Franța si Germania și administrarea acestora de către un organism supranațional. Robert Schuman va fi cel care va lansa ambițioasa si celebra declarație la 9 mai 1950, proiectul unei piețe comune care să reprezinte un prim pas spre o dezvoltare ulterioară a Europei. Ideea va fi prezentată în cadrul unei conferințe interguvernamentale, la Paris, în iunie 1950, a cărei președenție era asigurată de Jean Monnet. Astfel, ”Tratatul constituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului” va fi semnat la data de 18 aprilie 1951, pe o durată de 50 ani, fiind ratificat de șase state semnatare(Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg).

După intrarea în vigoare a Tratatului Comunitații Europene a Cărbunelui și Oțelului(25 iulie 1952), au fost lansate și alte inițiative de cooperare, în alte domenii. Deși anul 1954 a fost marcat de eșecurile planurilor pentru crearea unei Comunitați Europene de Apărare și a unei Comunitați Politice Europene, relansarea construcției comunitare s-a realizat prin Conferința de la Messina(Italia) a miniștrilor de externe a țarilor membre CECO, care a avut loc în perioada 1-3 iulie 1955. Prin “Memorandumul” elaborat, se urmărea extinderea procesului de integrare europeană la toate ramurile economiei.

Un alt pas decisiv a fost însă reprezentat de înființarea Comunitații Economice Europene(CEE) și a Comunitații Europene a Energiei Atomice(CEEA/EURATOM), în urma tratatelor de la Roma din 25 martie 1957. Prima structură instituțională menționată viza apropierea politicilor economice ale statelor membre și crearea unei piețe comune extinse la mai multe domenii, iar cea de-a doua avea ca obiectiv dezvoltarea industriei nucleare în statele membre pentru a contribui la creșterea nivelului de trai al populației.

Crearea celor trei comunitați europene a reprezentat începutul unui proces complex de evoluție a sistemului comunitar, care s-a dezvoltat în deceniile ce au urmat în două direcții principale: la nivel cantitativ, pe de o parte fiind vorba de extinderea Comunităților prin cooptarea de noi membrii; pe de altă parte de perfecționarea instituțională in ceea ce priveste dimensiunea calitativă.

Prezenta lucrare urmărește evoluția instituției parlamentare a construcției europene, care, după cum se va observa de-a lungul timpului, de la un tratat la altul va capăta din ce în ce mai multe atribuții și competențe, fapt care îi va spori importanța în procesul decizional european. Datorită acestei evoluții continue, Parlamentul European va fi supranumit “instituție itinerantă” de către C.Philip în lucrarea “Les institutions europeennes” sau “instituție nomadă” de către M.F.Labouz în “Le systeme communautaire”.

Întrucât Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului(CECO) era considerată încă de la început un prim pas în realizarea unei federații europene, era imperioas necesară crearea unui sistem instituțional pe măsură, care să respecte și să promoveze interesele exprimate prin actul constitutiv. Conform Tratatului CECO au fost constituite inițial patru instituții, respectiv Înalta Autoritate(formată din 9 membri desemnați de guvernele statelor membre și care, după 1967 va deveni “Comisia Europeană”), Consiliul de Miniștri(reprezentând statele membre), Adunarea Comună(alcătuită din deputați ai statelor membre) și Curtea de Justiție(alcătuită din 9 judecători cu sarcina de a aplica și interpreta dispozițiile Tratului).

Adunarea Comună a CECO a fost reglementată prin articolele 20-25 ale Tratatului de la Paris din 1951. Astfel, încă din articolul 20 se prevedea că Adunarea va fi alcătuită din “reprezentanții popoarelor statelor reunite în Comunitate” și va exercita puteri de supervizare după cum îi erau oferite de tratat.Înființarea unei instituții care să reprezinte și popoarele în construcția comunitară era absolut necesară pentru promovarea caracterului democratic al acesteia. Deși instituția va exista, puterile sale vor fi limitate, Adunarea funcționând mai mult ca un forum alcătuit din delegați ai parlamentelor naționale(după cum era precizat și în articolul 21 al tratatului fondator).

În forma actuală,cei chemați să lucreze în cadrul acestei instituții își exprimau de multe ori nemulțumirea față de un sistem care permitea doar miniștrilor să adopte legislația, acuzând Adunarea de un “deficit democratic”. Acest deficit democratic putea fi explicat printr-o serie de deficiente atribuționale care caracterizau instituția în momentul apariției sale. Pe de o parte era vorba de competențele sale inițiale, care într-o mare măsura erau limitate. Astfel, conform Tratatului de instituire a CECO existau trei funcții principale ale Adunării Comune și anume:de control(în conformitate cu anumite norme înscrise în tratat), de a adresa întrebări Înaltei Autorități(care putea răspunde oral sau în scris) sau de a impune o moțiune de cenzură împotriva acesteia(ea putea fi demisă printr-un vot de cenzură, care se adopta cu o majoritate de două treimi din totalul voturilor exprimate).Astfel, instituția parlamentară, lipsita de puteri legislative concrete, era creată “în umbra” Înaltei Autorități, cea care deținea de facto astfel de competențe. Ca și organ care reprezenta popoarele europene, poziția sa marginală accentua deficitul democratic blamat în repetate rânduri.Pe de altă parte, un alt motic care isca diverse nemulțumiri era dublul mandat al deputaților Adunării.Aceștia trebuiau să își împartă timpul pentru a face față atât sarcinilor care le reveneau în urma mandatului european, cât și a celui național, lucru care de multe ori conducea către o scădere a eficienței.

Denumirea și rolul Adunării aveau să fie reîntâlnite cu prilejul semnării tratatelor care, după 1957, puneau bazele altor două Comunități Europene:Comunitatea Economică Europeană(CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice(CEEA/EURATOM).

Aceste două tratate nu conduceau la schimbări majore pentru instituția parlamentară, atribuțiile sale fiind în principal doar reamintite. Singura modificare mai importantă consta în prevederea uramatoare: “Convenția referitoare la unele instituții comune ale Comunităților Europene”, adoptată în același an(mai exact la data de 25 martie 1957), care a stabilit ca, în loc de trei Adunări Parlamentare, să existe doar una, comună celor trei Comunități Europene și să poarte numele de “Adunarea Parlamentară Europeană”.

Prevederile celor trei tratate fondatoare relevau faptul că procesul decizional comunitar se desfășura în principal în relația dintre Înalta Autoritate și Consiliu. În domeniul legislației europeane, cele două instituții acționau împreună existând însă nevoia consultării Adunării Parlamentare, care putea elabora recomandări și rezoluții. În unele domenii precum politica agricolă comună, libera circulație a bunurilor, politica transporturilor, mediul înconjurător, consultarea era obligatorie.

Procedura legislativă presupunea inițiativa Înaltei Autorități care propunea proiectul de lege asupra căruia Adunarea putea emite avize, care constau de obicei in amendamente rezultate în urma discuțiilor cu Înalta Autoritate în cadrul comisiilor parlamentare.Ulterior, aceasta din urmă își modifica propunerea astfel încât să includă și amendamente ale Adunării pe care le accepta. În cele din urma, Consiliul adopta legislația.

Astfel, prin competențele sale limitate la supraveghere, Adunarea Parlamentară Europeană avea inițial o poziție marginală în construcția comunitară, neputând interveni într-o măsură prea mare în adoptarea deciziilor fundamentale. Ea se bucură însă, conform articolului 142 al Tratatului CEE (fapt precizat încă de la început în articolul 25 al Tratatului CECO), de o putere regulamentară importantă, care nu era supusă controlului unei Curți Constituționale. Acestă putere legitimă Adunărea să își organizeze lucrările după cum dorea, să își aleagă structurile administrative, să-și fixeze cvorum-ul, numărul membrilor necesari pentru constituirea unui grup politic etc.Însă chiar și această putere, de auto-organizare, arată faptul că instituția parlamentară era lăsată oarecum în afară, să funcționeze mai mult ca un forum de consultare, neintegrată prea mult în procesul de decizie și de adoptare a normelor. Ea exista, popoarele statelor membre erau reprezentate, însă vocea lor se făcea puțin auzită din cauza puterilor limitate ale instituției.

2.2 Votul universal.Premise,introducere și consecințe

Datorită limitării competențelor sale, Adunarea își va desfașura activitatea într-un mod continuu și responsabil, încercând în același timp să își sporească gradual influența în procesul decizional comunitar.Se poate spune chiar că întreaga istorie a instituției parlamentare a fost marcată de o permanentă luptă pentru creșterea rolului și a competențelor sale, de o dorința continuă de înlăturare a deficitului de democrație reclamat de poziția de inferioritate conturată de tratatele fondatoare.

În evolutia sa de după 1958 și până în 1979, anul introducerii votului universal în alegerea Parlamentului European(titulatură pe care o va adopta Adunarea Parlamentară Europeană în 1962), se pot identifica două etape importante.

Pe de o parte, prima etapa, până în 1970, sporirea puterilor parlamentare ar putea fi descrisă ca o sporire a influenței sale.Întărirea rolului Adunării se făcea prin diferite proceduri lansate, fără ca tratatele să fie revizuite, un exemplu în acest caz fiind “Procedura Luns”, din 1964, adoptată în materie de acorduri de asociere între Comunitate și state terțe pentru informarea Parlamentului European asupra mersului negocierilor.

Totodată, prin intermediul “consultărilor voluntare” introduse după anul 1960, Parlamentul European își exprima opinia referitoare la majoritatea problemele importante, chiar și în domenii în care consultarea nu era în mod specific reglementata în tratate.Mai mult decât atât, în noiembrie 1968, Consiliul s-a angajat să consulte Parlamentul și în ceea ce privea textele nelegislative(cum ar fi memorandumuri ale Comisiei sau diverse rezoluții ale Consiliului).La rândul său, Comisia a consimțit să trimită Parlamentului toate memorandumurile și comunicatele pe care le trimitea Consiuliul, reducând în acest fel deficitul informațional din Parlament.

De asemenea, începând cu anul 1970, Parlamentul European primește în mod formal, adică prin modificarea tratatelor, o putere esențială despre care se spune chiar că s-ar afla la originea parlamentarismului:puterea bugetară. Datorită faptului ca primele tratate nu confereau Parlamentului puteri reale în cadrul procedurii bugetare, rolul deciziv în ceea ce privea cheltuielile și resursele avându-l Consiliul de Miniștri, situația s-a schimbat după 1970, când Parlamentul European a cerut ca puterile sale să crească ca urmare a două rapoarte: Spenale(1970) și Vedel(1972). Ulterior, în anul 1970 va fi semnat Tratatul de la Luxemburg, care introducea procedura co-deciziei Consiliului cu Parlamentul în problemele bugetare, acesta din urmă câștigând dreptul de a modifica cheltuielile care nu erau obligatorii. O alta modificare introdusa prin acest tratat este reprezentata de “procedura bugetară anuală”, care va ramâne neschimbată pe tot parcusul evoluției Parlamentului.În anul 1970, tratatul va fi amendat în 1975 printr-un altul care prevedea sporirea prerogativelor bugetare, Parlamentului European fiindu-i conferită puterea de a respinge propunerea de buget.

Aceste tratate de buget au reprezentat un pas foarte important în evoluția Parlamentului European, care va continua însă să aspire la un rol din ce în ce mai reprezentativ în cadrul Comunităților Europene. În acest sens, există dorința arzatoare a deputaților europeni de constituire a unui Parlament European ales prin sufragiu universal, astfel mai democratic și mai aproape de toți cetațenii europeni, membrii ai construcției comunitare.Propunerea de alegere a instituției prin vot universal nu era însă o noutate, ea fiind adusă de multe ori în discuție de către federaliștii europeni

Înca din martie 1958,cu ocazia primelor intalniri ale Adunarii Europene, se va elabora un proiect de convenție privind alegerea directă a europarlamentarilor.Acest proiect însă nu va avea efecte si prin urmare nu i se va acorda o importața deosebită, subiectul introducerii sufragiului universal fiind unul delicat și de cele mai multe ori ocolit.

Anul 1973 reprezintă debutul elaborarilor de noi propuneri de catre Parlamentul, numindu-l raportor pe socialistul olandez Schelto Patijn.În anul următor, cu ocazia reuniunii de la Paris, șefii de guvern au decis instituționalizarea întâlnirilor sub forma Consiliului European, care urma să se reunească de 3 ori pe an.Pentru a compensa această consolidare a laturii interguvernamentale a Comunității, s-a convenit totodată să se treacă “cât mai repede posibil” la alegerea prin vot universal direct a deputaților europeni și s-a afirmat că se așteptau noile propuneri din partea Parlamentului European. Atfel, inca din ianuarie 1976, cu ocazia lansării unor noi inițiative din partea instituției parlamentare, vor fi puse în dezbatere mai multe probleme privind obstacolele care ar sta în calea alegerii prin vot universal a Parlamentului.Se lua astfel în calcul problema germană, si anume reintegrarea Germaniei în concertul națiunilor europene;odată ce ar deveni electori ai Parlamentului European, germanii ar deveni automat cetățeni cu drepturi depline ai noii Europe, idee care dădea nastere unor controverse, în special în rândul națiunii franceze. Pe de altă parte, în anul 1973 Marea Britanie devenise și ea parte a construcției comunitare și își exprima ostilitatea față de sufragiul universal, în principal din cauza reticenței istorice a statului față de orice formă de supranaționalitate. Existau totodată și probleme de ordin tehnic, problema unui sistem electoral uniform și problema ponderii voturilor.

În anul 1958 doar în Franța era instituit un sistem electoral de tip majoritar, ceilalti cinci parteneri ai săi practicând un sistem proporțional.Un sistem electoral uniform, așa cum era specificat și în articolul 138 al Tratatului CEE, presupunea adoptarea sistemului proporțional pentru alegerile europene, fapt care atragea nemultumiri din partea statului francez, care, în timpul Republicii a V-a adoptase acest mod de votare tocmai ca reacție la sistemul proporțional din timpul Republicii a IV-a.Problema ponderii era determinata în principal de suprareprezentarea statelor mai mici în raport cu cele mai mari.Preocuparea de a ajunge la un Parlament European ales prin vot universal era însă una mare și de aceea ideea nu a fost abandonată, ci din contră, pentru înlăturarea obstacolelor au început să se ivească diverse soluții(printre care și proiectul Dehousse din 1960 sau Patijn din 1974,care încercau să soluționeze problema ponderii numărului de reprezentanți pentru fiecare stat).

În acest sens, la 20 septembrie 1976 Consiliul va adopta “Actul pentru alegerea reprezentanților în Adunare cu sufragiu universal direct”, act care aducea în prim plan câteva reguli precum:principiul votului unic, alegerile să se desfașoare în cursul unei perioade care începe joi dimineața și se termină în duminica următoare, vârsta minimă de vot să fie 18 ani, deschiderea urnelor să se poată face numai după închiderea scrutinului în toate statele membre.Acest act va fi supus ratificării parlamentelor naționale ale statelor membre.Deși în majoritatea statelor va fi adoptat cu ușurință, în unele state vor apărea însă și controverse.În Franța spre exemplu, comuniștii refuzau o instituție care, după părerea lor, urma să consolideze forțele de dreapta, pro-americane, din Europa.Gaulliștii erau, de asemenea, ori ostili, ori rezervați în ceea ce privea o integrare politică a Europei.

Deși primele alegeri pentru Parlamentul European au fost inițial stabilite pentru mai-iunie 1978, acestea au fost amânate și astfel, primele alegeri prin vot universal din istoria construcției europene s-au desfășurat între 7 si 10 iunie 1979.În acel moment, statele membre aveau legislații electorale diferite, cu toate că între sistemul ales pentru alegerile europene si cel aplicat în cazul alegerilor pentru parlamentele naționale nu exista o coincidență absolută (exemple în acest sens ar putea fi oferite de cazul Franței, care, pentru alegerile europene folosea un sistem electoral cu reprezentare proporțională aplicat întregului teritoriu, asemenea unei circumscripții unice, cu un prag electoral de 5%, în locul unui sistem majoritar în două tururi de scrutin desfășurat în circumscripții uninominale, sistem folosit pentru alegerile interne, sau cazul Germaniei, care a creat un sistem unitar cu reprezentare proporțională pentru alegerile europene, nefolosind sistemul mixt bazat pe scrutin circumscripții și pe scrutin de lista, folosit în cazul alegerilor naționale).Cu toate că nu a fost instituită și o procedură electorală uniformă, introducerea votului universal a reprezentat cu singuranță una dintre cele mai importante realizari din istoria Parlamentului European. Prin intermediul aceastei proceduri de vot, popoarele statelor membre au fost aduse mai aproape de procesul decizional european și instituția a dobandit un plus de legitimitate.

Acestă apropiere dintre popoare și Parlament era absolut necesară pentru o Comunitate Europeană care împărtașea valorile democrației, o Comunitate care urmărea să se dezvolte prin extindere și promovarea unor interese comune;mai mult decât atât, necesitatea apărea din faptul că publicul european avea o idee destul de vagă asupra Comunitații și a instituțiilor sale, după cum a arătat și participarea la vot din timpul primelor alegeri:doar 32,4% în Marea Britanie sau 65,9% în Germania.

Deși alegerile din 1979 nu au fost alegeri europene autentice, ci mai degrabă o sumă de alegeri naționale, ele au avut consecințe importante care au marcat evoluția Comunitaților Europene.Nu doar că acestea au marcat reconcilierea națiunilor europene, la doar 35 de ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, dar, cu ocazia alegerilor, europenii au fost mai determinați să se informeze asupra chestiunilor europene și să reconsidere într-o măsură mai mare destinul Europei.Pentru instituție în sine, această nouă legitimitate a reprezentat cu siguranța o motivație puternică pentru consolidarea puterilor sale.

Astfel, în nici trei decenii de existența, instituția parlamentară a reușit să se dezvolte nu doar prin obținerea de competențe sporite, dar și prin atingerea unui scop de mult timp urmărit:sporirea legitimitații democratice prin introducerea votului universal în alegerea sa, făcând din Parlamentul European prima și singura instituție europeană aleasă în acest mod.

2.3 Actul Unic European

Pentru Parlamentul European, instituție aflată pe tot parcursul istoriei sale într-o încercare continuă consolidare a puterii și influenței în cadrul comunitar, nevoia de a valorifica fiecare oportunitate ivită era una decisiva;evoluția sa a putut astfel fi remarcată tocmai ca urmare a unor momente mai mult sau mai puțin semnificative, de care Parlamentul a știut cum să profite.

Ca exemplu în acest sens poate fi introducerea votului universal, care implica fără îndoială o consolidare a legitimitații instituției, deși nici în acest moment Parlamentul nu dispunea de puteri legislative care să îi confere o poziție de egalitate cu alte instituții comunitare.Alegerile din 1979 au reprezentat însă o oportunitate pentru creșterea numărului deputaților europeni care după acest an au atins numarul 410(de la 198 membrii, în urma extinderii din anul 1973).Ca urmare, în cadrul noului Parlament ales, celor 4 state “mari”(Germania, Franța, Italia și Marea Britanie) le erau alocate un număr de 81 de locuri, Belgiei și Olandei câte 25 de locuri, iar Irlandei și Danemarcei câte 15.Luxemburgul, cel mai mic dintre statele membre, își păstra cele 6 locuri oferite inițial.

Un alt exemplu constă în respingerea proiectelor de buget din anii 1980 și 1985 de către Parlamentul European, ca urmare a competențelor obținute în acest domeniu cu cațiva ani înainte. Principala motiv al conflictului consta in lipsa de transparență în delimitarea cheltuielilor asupra cărora Parlamentul nu avea nici un cuvânt de spus și cele asupra cărora avea putere de decizie.În urma respingerii proiectelor de buget, gestul său a fost perceput chiar ca o demonstrare simbolică a determinării sale în a-și folosi puterile bugetare pentru obținerea de competențe legislative.

În ceea ce privea puterile de consultare ale Parlamentului European în domeniul legislației europene, un moment care cu siguranță a marcat evoluția de mai târziu a instituției a fost cazul Isoglucose, atunci când Consiliul adoptase o decizie finală înainte ca Parlamentul să își dea avizul.Situație adusă în fața Curții de Justiție(cazurile 138 și 139/79), hotărârea judecătorească i-a conferit Parlamentului puterea “de facto” de prerogare, pe care o putea folosi pentru a negocia eventualele modificari.În acest fel, Consiuliul a fost nevoit să se obișnuiască cu necesitatea de a negocia cu Parlamentul.

Din cauza relațiilor interinstituționale tensioante la nivel comunitar, începutul anilor ’80 a fost marcat de diverse încercări pentru promovarea unei reforme și extinderea cooperării asupra domeniului politic;dintre acestea se pot enumera:”Inițiativa Genscher-Colombo”(1981, pentru intensificarea cooperarii politice și crearea Uniunii Europene) sau “Declarația festivă privind Uniunea Europeană”, adoptată de Consiliul European în 1983).

După anul 1980 va fi creat și “Clubul Crocodililor”(după numele unui restaurant în care se reuneau deputați ai diferitelor ideologii) sub conducerea italianului Altiero Spinelli.Acest club, care s-a largit progresiv a reușit să impună crearea de către Parlamentul European a unei “Comisii Instituționale”, cu caracter permanent, având ca sarcina elaborarea unui proiect de tratat, care se va materializa în final la 14 februarie 1984 în “Proiectul Spinelli pentru Tratatul Uniunii Europene”. In ciuda faptului ca proiectul nu va fi adoptat de către statele membre, fiind considerat prea avangardist, el va sta la baza apariției unui tratat considerat drept cea mai importantă reformare a instituțiilor europene de după Tratatele de la Roma.

Consiliul European de la Milan va convoca în iunie 1985 o Conferința Interguvernamentală în urma căreia, după 6 luni de negocieri, se va aproba prin unanimitate textul “Actului Unic European”, intrat în vigoare, în urma ratificării, la 1 iunie 1987.Acest tratat a reprezentat pentru Comunitatea Europeană o reformă majoră, după aproximativ trei decenii de stagnare.Prevederile sale cele mai importante aveau ca scopuri pe de o parte realizarea unei piețe comune și pe de altă parte o democratizare mai mare a procesului legislativ în special prin reforme instituționale.În vederea realizării celui din urmă obiectiv enunțat, Actul Unic European sporește capacitatea de influența a Parlamentului European asupra Consiliului prin introducerea “sistemului de cooperare”.Specificul acestuia consta în faptul că introducea o așa numită “a doua lectură” a Parlamentului și a Consiliului în procedura legislativă comunitară.

Astfel, procedura cooperării avea ca ca bază o propunere a Comisiei, asupra căreia Parlamentul trebuia sa își dea avizul înainte de adoptarea unei “poziții comune” de către Consiliu. Etapa următoare era reprezentată de cea “de-a doua lectură”, când,ulterior examinarii poziției comune, Parlamentul European avea la dispoziție un termen de 3 luni pentru a adopta o atitudine.El putea astfel fie să accepte textul(sau să nu ia nicio măsură, situație în care Consiliul va hotărî definitiv asupra poziției comune), să îl respingă(în cazul acesta textul mai putea fi adoptat doar în urma unui vot unanim în Consiliu) sau să propună amendamente(care puteau fi acceptate sau nu de către Comisie).În cele din urmă, adoptarea actului final se putea realiza ca urmare a trei posibilități:fie Consiliul adopta actul modificat de Parlamentul European și aprobat de Comisie, fie Consiliul modifica și adopta cu unanimitate proiectul modificat de Parlament și preluat de Comisie sau, o ultimă variantă, Consiliul putea să voteze cu unanimitate proiectul la care modificările nu au fost preluate de către Comisie.Astfel, chiar dacă Consiliul era cel care avea ultimul cuvânt, rolul Parlamentului era vizibil mărit odată cu introducerea acestei proceduri.Mai mult decât atât, Actul Unic European atribuia Parlamentului European și dreptul de a autoriza încheierea Acordurilor de Asociere și a Tratatelor de Aderare.

O altă procedură legislativă introdusă de acest tratat a fost și cea a “avizului conform”(prin articolul 8 și articolul 9).Această procedură introducea o modalitate de aprobare a unei propuneri a Consiliului și presupunea nu doar obligația acestuia de a cere consultarea Parlamentului înainte de luarea unei decizii, dar și de a respecta poziția exprimată de acesta, în caz contrar fiind în imposibilitatea de a adopta actul normativ aflat în dezbatere.Procedura avizului conform se aplică doar în cazuri specifice precum cererea unui stat de a deveni membru al Uniunii sau hotărârea sa de a se retrage din aceasta;totodată ea este necesară și în privința acordurilor încheiate între Uniune și unul sau mai multe state terțe sau organizații internaționale. În cadrul acestei proceduri, Parlamentul European are la dispoziție doar exprimarea acordului sau opoziția sa față de actul respectiv, neputând propune sau impune amendamente.

În evoluția construcției comunitare, Actul Unic European a reprezentat cu siguranță un “moment critic” atât pentru Parlamentul European cât și pentru Uniunea Europeana în ansamblul ei, contribuind la o creștere vizibilă si remarcabilă a eficacității și democratizării procesului de decizie european.

CAPITOLUL III: Consolidarea puterilor Parlamentului European: de la Maastricht până în prezent

3.1 Tratatul de la Maastricht

La începutul anilor ’90 a existat un moment de răscruce în istoria întregii lumi, o perioadă marcată de căderea totalitarismului și dispariția Europei bipolare, dar și evenimente care au influențat într-o oarecare măsură și Comunitațile Europene în ansamblul lor.

În cadrul Comunităților, după anul 1989, se manifestă treptat necesitatea extinderii cooperarii economice și la nivel politic. Astfel încep sa apara tot mai multe planuri de dezvoltare, la nivelul organelor comunitare au loc din ce în ce mai multe dezbateri legate de adâncirea integrării și realizarea uniunii politice, despre diverse sisteme decizionale cu vot majoritar, subsidiaritate, perfectionarea instituțiilor sau despre introducerea cetățeniei unionale și o politică externă și de securitate comună.

Ca si consecinta al amplului proces de reflecție desfășurat în acea perioadă, Consiliul European convocat la Maastricht în decembrie 1991 va aproba un text care va pune bazaele “Tratatului de la Maastricht”, adoptat în urma unei Conferințe Interguvernamentale,la 7 februarie 1992.

Tratat M a fost unul de o foarte mare importanta,care a marcat “o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei”. El punea bazele unei Uniuni Europene structurate pe 3 piloni:pilonul comunitar, politica externă și de securitate comună și cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne și cuprindea totodată modificări și completări ale celor 3 tratate deja existente, constituind CECA,CEE și EURATOM.Tratatul privind Uniunea Europeană introducea multe elemente inovatoare:o Uniune Economică și Monetară ca o completare pentru piața comună instituită prin Actul Unic European, un spațiu fară frontiere, o cetațenie unională sau libera circulație a persoanelor.Toate acestea au determinat prin însăși natura lor crearea unor noi funcții, care au antrenat, la rândul lor, inovația instituțională fără de care sistemul comunitar nu putea prospera.

Parlamentul European este instituția care a avut cel mai mult de caștigat de pe urma acestui tratat, devenind un adevărat corp legislativ cu o putere consolidată în noul cadru instituțional comunitar.

Procedura co-deciziei, prevazuta in art. 189 B din Tratatul Maastricht reprezintă una dintre cele mai importante prevederi instituite prin acest tratat si determinand o crestere considerabila a competentelor legislative ale Parlamentului.. Ca urmare a acestei proceduri, un act normativ nu poate fi adoptat decât pe baza acordului Parlamentului European sau a lipsei de opoziție a acestuia la adoptarea actului de către Consiliu.Procedura co-deciziei este similara procedurii cooperării până la “cea de-a doua lectură” când, după ce Consiliul adoptă poziția comună, Parlamentul poate să continuie cu examinarea textului și listarea de amendamente la fel ca și în cazul procedurii cooperării. Diferența constă însă în faptul că procedura co-deciziei cere Consiliului să adopte toate amendamentele Parlamentului, în caz contrar fiind necesară intervenția “Comitetului de Conciliere”.Acesta reprezinta un comitet ad-hoc care include reprezentanți atât ai Parlamentului, cât și ai Consiliului,cooperand în vederea ajungerii la un compromis.Doar în urma ajungerii la un compromis și a adoptării textului comun de către Parlament și de către Consiliu, actul final putea fi adoptat și procedura legislativă declarat încheiată.După 1993 Parlamentul și Consiliul se vor situa pe o poziție de egalitate în ceea ce privește adoptarea de acte comunitare.

Tratatul de la Maastricht va introduce și o nouă procedură privind învestitura Comisiei, proces în care Parlamentul va avea un rol semnificativ prin implicarea încă de la început în alegerea președintelui.Astfel, guvernele statelor membre vor propune de comun acord un candidat la președenție, însă doar după consularea Parlamentului European. Ulterior, guvernele vor alege, consultandu-se cu președintele desemnat și ceilalți oficiali pe care intenționează să îi numească în calitate de membrii ai Comisiei. Într-o ultimă fază, Comisia desemnată va fi supusă unui vot de aprobare din partea Parlamentului și doar dacă acesta îsi dă acordul, Președintele și membrii Comisiei vor fi numiți de comun acord de către guvernele statelor membre.

Articolul 138 B din (ghilimele) Tratatul instituind o Uniune Europeana cuprinde dispozitii referitoare la dreptul de initiativa legislativa conferit Parlamentului, în temeiul căreia “Parlamentul European, hotărând cu majoritate a membrilor săi, poate cere Comisiei să prezinte orice propunere corespunzătoare privind problemele care i se par că necesită elaborarea unui act comunitar pentru aplicarea prezentului tratat”.Comisia își va păstra astfel integral puterea sa de propunere formală fără a mai detine însă exclusivitatea inițiativei.

Pe de alta parte, potrivit articolului 138e, Parlamentul European dobândește o nouă funcție importantă, aceea de a institui un Ombudsman, “împuternicit să primească plângeri de la orice cetățean al Uniunii sau de la orice persoană fizică sau juridică cu reședința sau sediul social într-un stat membru, care privesc cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor sau organelor comunitare, cu excepția Curții de Justiție și a Tribunalului de Primă Instanță aflate în exercițiul funcțiilor lor jurisdicționale”. Obiectivul Ombudsmanului este de a iniția investigații pe baza plângerilor primite de la cetățenii Uniunii legate de administrarea defectuasă a instituțiilor acesteia.La finalul fiecărui an, Ombudsmanul are obligatia de a prezenta un raport Parlamentului European care sa cuprinda rezultatele activității sale.

Totodata, Parlamentul își va mentine multe dintre vechile sale competențe, dreptul de a adresa întrebări scrise și orale Comisiei și Consiliului sau dreptul de a impune o moțiune de cenzură(care ar trebui votată tot cu o majoritate de două treimi dintre membrii prezenți);dipozițiile instituționale ale Tratatului prevăd însă și drepturi suplimentare(spre exemplu dreptul de anchetă, conform căruia Parlamentul poate constitui, după modelul parlamentelor naționale, comisii temporare de anchetă în vederea examinării acuzațiilor de infracțiune sau de proastă gestiune a resurselor proprii Comunității).In plus, va fi consolidat și controlul bugetar al instituției iar accesul său la informație va fi facilitat, atât pe lângă Comisie, cât și pe lângă Curtea de Conturi, ambelor instituții putându-le solicita orice informație necesară.

3.2 Tratatul de la Amsterdam

Adoptarea Tratatului de la Amsterdam la 2 octombrie 1997 a apărut ca o necesitate în evoluția Uniunii Europene. Reorganizarea continentului european în urma dispariției Europei bipolare nu a fost pe deplin satisfăcută de Tratatul de la Maastricht, tratat care lăsase nedezbatute si nereglementate o serie de probleme și teme de reflecție.Astfel, încă din 1992, prin articolul N al “Tratatului instituind o Uniune Europeană” se mentiona intenția de a convoca o conferință a reprezentanților guvernelor statelor membre în 1996 avand ca scop examinarea “dispozițiilor prezentului tratat pentru care este prevazută o revizuire”.Se dorea astfel urmărirea evoluției construcției europene în urma trecerii de la o uniune economică la una politică.Tratatul de la Amsterdam nu a constat insa doar intr-o verificare a dezvoltării prevederilor tratatului anterior,Conferința Interguvernamentală în urma căreia a fost adoptat acesta având în agenda sa și teme noi de reflecție,apărute pe de o parte în urma extinderii din 1995 a Uniunii cu alte 3 state, pe de altă parte, în urma “întrecerii” Grupurilor de Reflecție, a instituțiilor comunitare și a statelor membre de a emite idei cât mai variate.

Legat de aspectele instituționale, Tratatul de la Amsterdam aducea noutăți importante privind competențele și organizarea Parlamentului European, puterea sa fiind în continuare consolidată.Astfel, procedura co-deciziei, introdusă prin Tratatul de la Maastricht, a fost supusă unei reforme semnificative. In primul rand, este vorba de extinderea domeniilor de aplicare a acesteia(noi domenii incluzând cooperarea vamală, egalitatea de șanse și tratament, sănătatea publică, transparență etc) iar in al doilea rand de simplificarea procedurii.Prin urmare, ea putea fi finalizată chiar după prima lectură în cazul în care se crea acordul dintre Parlamentul European și Consiliu.O altă prevedere importantă cuprinde dispozitii legate de suprimarea acțiunii unilaterale a Consiliului în cazul persistenței dezacordului între cele două instituții și după o a doua lectură, astfel încât, chiar dacă nu exista un acord de conciliere, Consiliul nu mai putea impune, după cea de-a doua lectură, propria-i decizie.

Un alt element important de noutate legat de aspectele instituționale, introdus prin Tratatul de la Amsterdam, se referea la limitarea numărului de europarlamentari.Numărul acestora și reprezentativitatea lor au reprezenta o problema constanta si dificila pentru Parlamentul European.Controversele s-au amplificat și mai mult odată cu extinderea Uniunii prin aderarea de noi membrii.Astfel, printr-o modificare adusă la articolul 137(devenit ulterior articolul 189), numărul deputaților europeni nu va depăși șapte sute.

În legatura cu celelalte domenii in care activa, Parlamentul European își va păstra și vechile atribuții.Tratatul de la Amsterdam nu făcea decât să consolideze puterea acestuia la nivel european sau cel puțin să eficientizeze activitatea lui.

3.3 Tratatul de la Nisa

Semnarea Tratatului de la Nisa(intrat în vigoare la 1 februarie 2003) a reprezentat un alt moment semnificativ în procesul de integrare europeană.El a fost adoptat de șefii de stat și de guvern ai statelor membre în urma unei Conferințe Interguvernamentale care s-a desfasurat în decembrie 2000 și al cărei obiectiv a fost viitoarea extindere a Uniunii Europene prin aderarea unor noi state din centrul și estul Europei.

Acest tratat pregătea Uniunea pentru cea mai mare extindere din istoria sa-alăturarea în 2004 a zece noi state în cadrul construcției comunitare europene.Aceasta creștere semnificativă a numărului membrilor avea o inflenta evidenta asupra funcționării instituțiilor.Cu cât numărul deputaților europeni era mai mare, cu atât creșteau dificultățile acestora de a lucra împreună datorită eterogenității lor, numărului mai mare de limbi oficiale și nu în ultimul rând datorită reuniunilor mai lungi și mai puțin interactive.

Prin tratatul de la Nisa a fost introdusa o nouă repartiție a locurilor pentru Parlamentul European, o repartiție necesară pentru evitarea unei instituții de dimensiuni exagerate și totodată pentru asigurarea menținerii eficientizării lucrărilor acesteia în noile condiții.Astfel, potrivit noului articol 189, alineatul 2, numărul maxim al deputaților europeni va ajunge la 732, chiar dacă Tratatul de la Amsterdam limitase acest număr la 700.Astfel, în perspectiva viitoarei extinderi, Germania va fi singurul stat care își va menține numărul de deputați și într-o Uniune cu 27 de membri.Franța, regatul Unit și Italia vor mai pierde fiecare câte 15 locuri, în timp ce Belgiei și Portugaliei le vor mai fi gratificate câte 22 de locuri pentru fiecare;în ciuda unei populații numeroase, Ungaria sau republica Cehă nu vor obține decât câte 20 de locuri în cadrul noului Parlament.

Consecintele reducerii numărului de europarlamentari pentru fiecare țară puteau fi observate asupra dimensiunii circumscripțiilor electorale ale fiecărui europarlamentar, care uneori depășeau și un milion de electori(de obicei acest lucru se întampla în cazul statelor mari,subreprezentate).

Mai mult decat atat, pentru o democratizare și mai mare a procesului legislativ la nivel european prin creșterea rolului Parlamentului, procedura co-deciziei va fi extinsă și la alte domenii, cum ar fi coeziunea economică și socială, imigrația, lupta împotriva discriminărilor și altele;practic, ea va cuprinde toate domeniile în care Consiliul hotărăște, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa,cu majoritate calificată ceea ce priveste 28 de articole din tratate, excepțiile notabile rămânând fiscalitatea, securitatea socială și cultura, care rămaneau reglementate în unanimitate.

Alte prevederi ale Tratatului de la Nisa cuprindeau dispoziții privind interdependenta dintre Parlamentul European și alte instituții comunitare.Astfel, așa cum este mentionat în articolul 214, Parlamentul participă la numirea comisarilor(aprobând atât numirea președintelui Comisiei, cât și a colegiului său), la numirea membrilor Curții de Conturi, care potrivit articolului 247, se realiza doar “după consultarea Parlamentului European” sau la cea a Președintelui, vicepreședintelui și a membrilor Comitetului Executiv al Băncii Centrale Europene(potrivit articolul 112, aceștia erau numiți “de comun acord de guvernele statelor membre la nivelul șefilor de stat sau de guverne, la recomandarea Consiliului și după consultarea Parlamentului European și a Consiliului Guvernatorilor Băncii Centrale Europene”).

Tratatului de la Nisa i-a fost anexată și “Declarația privind viitorul Uniunii”, prin care se prevedea că, începând cu anul 2001, președențiile în exercițiu ale Uniunii să încurajeze dezbaterea, în cooperare cu instituția Comisiei, cu participarea Parlamentului European, în asociere cu parlamentele naționale, cu mediile politice, economice și universitare, cu reprezentanții societății civile, ca și cu statele membre.În această declarație se indicau și temele asupra cărora aveau să se desfasoare dezbateri în viitor.Se dorea astfel organizarea de discuții privind simplificarea tratatelor, delimitarea competențelor în cadrul Uniunii,statutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene după proclamarea sa la Nisa și bineînțeles și despre rolul parlamentelor naționale în arhitectura europeană.

3.4 Tratatul instituind o Constituție pentru Europa

Inca de pe atunci se dorea convocarea unei noi C I in cadrul carora sa se dezbata temele de reflectie continute in ( ghilimele ) Declaratia priivind viitorul Uniunii si in subsidiar modificarea tratatelor anterioare.

Această Conferință, care avea ca obiectiv pregătirea reformei Uniunii, avea să fie convocată în anul 2004 și reprezenta o adevărată inovație în istoria Uniunii tocmai prin faptul că urma să reunească, în condiții de deplină egalitate, reprezentanți ai statelor membre și ai instituțiilor comune și să asocieze la aceasta activitate chiar și societatea civilă europeană.

“Convenția privind viitorul Europei” și-a început astfel lucrările la 27 februarie 2002 iar rezultatele eforturilor celor aproximativ 105 participanți se vor putea observa abia la data de 20 iunie 2003, atunci când președintele Convenției, V.Giscard d’Estaigne, va prezenta proiectul de Tratat Constituțional în cadrul Consiliului European de la Salonic.Abia însă în urma unei Conferințe Interguvernamentale care avea ca și obiectiv analizarea proiectului de către statele membre ale Uniunii, ”Tratatul Constituțional” va fi semnat la Roma, de către reprezentanții a 25 de state.

Acest tratat cuprindea patru parți, după cum urmează: prima parte, cu caracter constituțional evidentia valorile, instituțiile, obiectivele, competențele, procedurile instituționale, simbolurile etc;partea a doua cuprindea Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii, cea de-a treia politicile și funcționarea Uniunii, iar în ultima parte se regăseau dispozițiile generale și finale.

In conformitate cu Tratatul Constituțional, Parlamentul European urma să cunoască o reală extindere a puterilor sale în special datorită faptului că, dacă tratatul intra în vigoare, 95% din legislația europeană avea să se decidă prin procedura co-deciziei, care va purta numele de “procedură legislativă ordinară” și care plasa pe o treaptă de egalitate Consiliul și Parlamentul în ceea ce privea adoptarea actelor legislative.De altfel, Parlamentul European va obține și dreptul de a monitoriza măsurile de reglementare luate de către Comisie pentru a completa sau a modifica elementele neesențiale ale unui act legislativ, așa numitele “regulamente delegate”.

Pe de altă parte, repartiția locurilor în Parlament era din nou in vizorul partilor intereste, ( ghilimele )Tratatul privind o Constituție pentru Europa prevedea prin articolul I-20, paragraful 2, un nou număr maxim de europarlamentari, un număr care ajungea la 750;totodată erau mentionate și limitele în ceea ce privea numărul de locuri alocat pentru fiecare stat, pragul minim fiind de 6 locuri iar cel maxim de 96.Tot în cadrul aceluiași articol se regăsea și faptul că, prin unanimitate, Consiliul va adopta “la inițiativa Parlamentului European și cu aprobarea acestuia, o decizie europeană de stabilire a compunerii Parlamentului European”.

Prin însăși natura sa, Tratatul Constituțional reprezenta o lege fundamentală și totodată un pas foarte semnificativ în istoria construcției europene.Rolul instituțiilor europene era consolidat pentru o și mai mare eficacitate;mai mult decât atât, tratatul introducea două noi instituții:un președinte și un ministru al afacerilor externe pentru Consiliul European.Fără a fi omisă importanța cooperarii dintre instituțiile Uniunii Europene, cei doi, împreună cu ceilalți membrii ai Comisiei, urmau a fi supuși unui vot de aprobare din partea Parlamentului European.

Tratatul privind Constituția Uniunii Europene va fi semnat la 29 octombrie 2004 de catre șefii de stat și de guvern și miniștrii de externe.Anul urmator însă va intra în istorie sub numele de “anul crizei constituționale”-populația din Franța și Olanda, consultata în cadrul unui referendum, va vota împotriva ratificării, ceea ce va determina esecul proiectului constituțional european și faptul ca tratatul nu va fi adoptat.

3.5 Tratatul de la Lisabona

În procesul de evoluție al Uniunii Europene, anul 2007 a insemnat aparița unui nou act comunitar, ultimul până în prezent și totodată cel mai controversat. El a apărut ca o înlocuire a acestuia, textul noului tratat fiind redactat în general pe baza conținutului Constituției Europene.Acesta a fost și motivul care a condus la apariția diverselor nemulțumiri și controverse.

Autorul Marin Voicu, in lucrarea sa “Uniunea Europeană înainte și după Tratatul de la Lisabona”, vorbește despre o “minciuna birocratica” în a pretinde că noul tratat al Uniunii Europene este altceva decât ceea ce fusese respins în anul 2005(cu doar două articole modificate substanțial). De asemenea, el readuce în discuție “deficitul democratic” care încă reprezenta o problema în cadrul Comunitații Europene, distanța enormă dintre instituții și cetățeni și totodată susține ideea că Europa a ajuns una a administrațiilor si nu a cetățenilor,o “federație condusă de o birocrație nealeasă și cu valori străine majoritații populare din statele membre”.

Desi au existat numeroase controverse legate de originalitatea Tratatului de la Lisabona, acesta, semnat la data de 13 decembrie 2007 de către șefii de state și de guverne, va intra în vigoare la 1 decembrie 2009, în urma ratificării prin referendum național de către toate statele membre ale Uniunii Europene.

Tratatul de la Lisabona nu se substituie tratatelor deja existente și nu le înlocuiește, ci le completează și le îmbunătățește printr-o serie de amendamente aduse. Totodata,una dintre cele mai importante prevederi se refera la conferirea personalitatii juridice a Uniunii Europene, fapt care îi va permite afirmarea mai accentuată a rolului său pe scena internațională și promovarea valorilor și intereselor sale.Pe de altă parte, reunește funcția de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate cu aceea de Vicepreședinte al Comisiei și creează un Serviciu European pentru acțiune externă care îl va sprijini pe noul Reprezentant în realizarea dublei sale misiuni.

Privind numărul deputaților europeni, potrivit Tratatului de la Lisabona, acesta nu poate depăși șapte sute cincizeci, plus președintele.Reprezentarea cetățenilor este asigurată în mod proporțional descrescător,cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat și un prag maxim de nouăzeci și șase de locuri.Aceasta precizare este intarita si prin dispozitiile articolului 9A al tratatului, componența sa fiind stabilită de o decizie a Consiliului European, adoptată numai prin unanimitate și la inițiativa Parlamentului și cu aprobarea acestuia.

In ceea ce priveste competențele Parlamentului European, unele dintre acestea au ramas nemodificate, în timp ce altele au fost revizuite în scopul unei și mai eficiente funcționări a acestei instituții.

Analizând atribuțiile sale în domeniul legislativ, Parlamentul își exercita puterea împreuna cu Consiliul după procedura legislativă ordinară(procedura co-deciziei), procedura legislativă specială, aprobarea sau consultarea.Tratatul de la Lisabona va extinde aria de utilizare a procedurii co-deciziei, Parlamentul aflându-se pe o poziție de egalitate cu Consiliul în adoptarea celei mai mari părți a legislației Uniunii.În plus, va fi mentinuta și procedura avizului conform, introdusă prin dispozitiile Tratatului de la Amsterdam.

Referitor la domeniul internațional, Parlamentul are dreptul de a ratifica și puterea de a respinge acordurile internaționale;prin Comisia pentru dezvoltare si cooperare, el poate îndruma și promova programele de dezvoltare și cooperare ale Uniunii Europene, cu aproape toate țările în curs de dezvoltare din lume.

Procesul de adoptare a bugetului Uniunii este caracterizat, după noul tratat, prin echilibrul existente intre rolurile dintre Parlament și Consiliu. Daca înainte de Lisabona, în ceea ce privea cheltuielile obligatorii(cum ar fi cheltuielile agricole și cele legate de acordurile internaționale), decizia finală aparținea Consiliului, cheltuielile neobligatorii cădeau sub incidența deciziei Parlamentului, care decidea însă în colaborare cu Consiliul. Noutatea adusă de noul tratat consta în eliminarea distincției care se făcea între cheltuielile obligatorii(aproximativ 45% din bugetul Uniunii Europene) și cele neobligatorii și astfel punerea pe o poziție de egalitate a celor două instituții.

De asemenea, Parlamentul European dispune și de alte competențe, cum ar fi alegerea președintelui Comisiei Europene, proces în cadrul căruia are un rol determinant. Articolul 9D, paragraful 7 al Tratatului de la Lisabona, prevede faptul ca în cazul în care Parlamentul nu alege cu majoritatea membrilor săi candidatul propus de Consiliul European, acesta din urmă va avea obligatia ca în termen de o lună să propună un nou candidat.Mai mult decât atât, instituția parlamentară poate face o recomandare pentru numirea Înaltului Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună și are un rol decisiv și în alegerea membrilor Comitetului Director al Băncii Centrale Europene(în cazul în care Parlamentul ar da un aviz negativ, Consiliul ar trebui să prezinte o nouă propunere de membrii pentru acesta).

Introdusă prin Tratatul de la Maastricht, puterea Parlamentului European de a numi Mediatorul European se mentine. El poate vota în continuare o moțiune de cenzura asupra gestiunii Comisiei, care, dacă este adoptată, provoacă demisia acesteia(aceasta este una dintre cele mai vechi puteri ale instituției parlamentare europene).

Totodata, se va păstra și dreptul Parlamentului de a constitui, la solicitarea unui sfert din membrii săi, o comisie temporară de anchetă pentru a cerceta cazurile de proasta administrare sau de infracțiune in aplicarea dreptului Uniunii.

Tratatul de la Lisabona este creat avand la baza două acte juridice de drept internațional public:“Tratatul asupra Uniunii Europene” și “Tratatul asupra funcționarii Uniunii Europene”.Cele două tratate sunt însă urmate de 12 protocoale, Carta drepturilor fundamentale și indicațiile Conferinței Interguvernamentale în privința interpretării tratatelor. “Protocolul privind rolul parlamentelor naționale în Uniunea Europeană” este unul dintre cele 12 protocoale anexate la noul tratat. Potrivit acestuia, este încurajată o participare mai mare a parlamentelor naționale la activitațile Uniunii Europene și totodată intarita capacitatea acestora de a-și exprima punctul de vedere asupra proiectelor de acte legislative ale Uniunii.Rolul lor în cadrul construcției comunitare este vizibil sporit, în conformitate cu acest protocol ei acționând ca și “gardieni” ai principiului de subsidiaritate fiind capabile să influențeze deciziile la nivel comunitar încă din faza inițială a elaborării unei propuneri.Parlamentele naționale vor putea participa la procedurile viitoare de revizuire a tratatelor, vor fi informate cu privire la cererile de aderare la Uniunea Europeană, vor putea participa la mecanismele de evaluare a punerii în aplicare a politicilor UE în domeniul afacerilor interne și vor fi implicate în supravegherea activitaților Europol și Eurojust.Prin această inițiativă de o importanța majora se urmărea promovarea unei cooperări mai consolidate la nivel parlamentar și totodată apropierea planului național de cel european.Acestă apropiere aducea beneficii avantajoase ambelor părți, atât Parlamentului European cât și parlamentelor naționale, prin eficientizarea organizării lor;în plus, ea era nu doar necesară, ci și obligatorie, prin prisma faptului că Parlamentul European reprezintă cetățenii statelor membre.

CAPITOLUL IV: Organizarea și funcționarea Parlamentului European

Pentru a înțelege cât mai bine cum este organizat și cum funcționează Parlamentul European, trebuie analizate prevederile referitoare la această instituție, așa cum se regăsesc ele în tratatele și actele Uniunii Europene, cât și de a avea în vedere Regulamentul său de Procedură, după care Parlamentul își stabilește organizarea internă.

Acesta din urmă cuprinde 13 titluri și un total de 216 articole;prin acestea se stabilesc norme privind mandatul parlamentar, organele Parlamentului European și atribuțiile acestora dar cuprinde și dispoziții privind procedurile existente în cadrul instituției parlamentare dar și relațiile acesteia cu alte instituții europene sau cu parlamentele naționale.

4.1 Sediul Parlamentului European

Problema sediului a fost și a ramas una controversată deoarece nu există un sediu unic al instituției, ci trei.Acest lucru se datorează faptului că cele trei Comunitați Europene nu au fost formate în același timp și nici în același loc.Astfel, CECO a fost constituită la Luxemburg(care era și sediul Înaltei Autorități) în 1952, în timp ce EURATOM și CEE au fost constituite în principal la Bruxelles în 1958.Încă de la începuturile ei, Adunarea se reunea însă la Strasbourg, care era și sediul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, căruia îi aparțineau majoritatea membrilor săi inițiali și care avea singurul hemiciclu parlamentar multilingvist, dotat corespunzător.Secretariatul fusese însă instalat la Luxemburg.După anul 1958, comisiile parlamentare au început să se reunească în mod regulat la Bruxelles.

Deși noile tratate adoptate au adus numeroase modificări pentru construcția comunitară, problema sediului nu a fost în vreun fel reglementată.Inconvenientele(privind atât transportul deputaților europeni, cât și transportul documentelor)au fost observate și aduse în atenție;problema sediului a devenit un subiect aprins de discuție, însă nu a fost gasită nicio cale de rezolvare care să mulțumească pe deplin și astfel instituția parlamentară a rămas în continuare să își desfașoare activitatea în 3 sedii din 3 orașe diferite:Strasbourg, Bruxelles și Luxemburg.

4.2 Alegerea deputaților europeni și statutul acestora

Parlamentul European este alcătuit din “reprezentanți ai popoarelor statelor membre”, după cum se precizează încă din articolul 20 al “Tratatului de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului”, reprezentând astfel la nivel comunitar interesele cetățenilor Comunității Europene.Inițial membrii erau delegați ai parlamentelor naționale ale statelor membre, fapt care stârnea unele controverse, instituția confruntându-se la începuturile sale cu acuzații privind lipsuri în caracterul său democratic.“Actul privind alegerea reprezentanților în Parlamentul European prin sufragiu universal direct” adoptat la 20 septembrie 1976 și intrat în vigoare la 1 iulie 1978a reprezentat unul dintre cele mai importante momente din istoria instituției.El va insemna un nou început pentru o instituție cu un plus de legitimitate și democrație.Potrivit acestui document, după 1979 europarlamentarii vor fi aleși prin vot universal, orice persoană facând parte din ansamblul comunitar european putând obține calitatea de “deputat în Parlamentul European”, denumire consacrată prin articolul 1 al Regulamentului acestei instituții.

Numărul parlamentarilor europeni avea să varieze de-a lungul timpului atât datorită valurilor succesive de aderare ale unor noi state la Uniunea Europeană, cât și ca urmare a amendamentelor aduse tratatelor fondatoare cu scopul atingerii unui grad cât mai ridicat de eficiență în cadrul instituției prin evitarea unui Parlament de dimensiuni exagerate.

În anul 1958 Adunarea Parlamentară Europeană avea un total de 142 de membri, număr care avea să crească în 1973 la 198, odată cu alaturarea printre cei 5 membrii fondatori a altor 3 state:Marea Britanie, Danemarca și Irlanda.Prima creștere în ceea ce privește numărul de locuri alocate pentru fiecare stat a avut loc însă în anul 1979, după introducerea votului universal, când cele patru țări mari vor trece de la 36 la 81 de locuri.După creșteri succesive a numărului deputaților, se va pune problema limitării lor, ultimul tratat intrat în vigoare stabilind pentru Parlamentul European un maxim de 750 de locuri plus președintele.

Un moment important a fost cu siguranță Actul de la 20 septembrie 1976, care stabilește dispozițiile prinvind caracteristicile mandatului european care vor sta la baza funcționării Parlamentului European până în prezent.Astfel, potrivit acestuia, alegerile aveau să se desfașoare în aceiași perioadă în statele membre, începând de joi dimineață și încheindu-se duminica următoare celei din saptamâna în care au început.În ceea ce privește mandatul deputaților europeni, acesta era stabilit la 5 ani și putea înceta, înainte de termen, prin demisie, deces sau demitere.În plus, locul unui europarlamentar putea deveni vacant datorită incompatibilitații care se putea crea cu un alt post.Având la bază actul din 1976, în prezent mandatul unui membru al Parlamentului European este incompatibil cu cel de membru al parlamentului național sau cu cel de:membru al guvernului unui stat din cadrul Uniunii, membru al Comisiei, judecător, avocat general sau grefier al Curții de Justiție a Uniunii Europene sau al Tribunalului, membru al Consiliului Director al Băncii Centrale Europene ori al Curții de Conturi,Ombudsman, membru al Comitetului Economic și Social sau al Comitetului Regiunilor, membru sau angajat al Băncii Europene de Investiții.

Potrivit articolului 3 al Regulamentului de Procedură al Parlamentului, după fiecare alegere, Președintele invită autoritățile competente ale statelor membre să anunțe fără întârziere numele celor aleși ca și deputați.Tot în acest articol este specificată și necesitatea atenționării autoritaților de catre Președinte în legatură cu Actul de la 20 septembrie 1976 pentru a se evita orice fel de incompatibilități cu poziția de membru al Parlamentului European.

Tot referitor la mandatul europarlamentarilor se mai poate spune că acesta este reprezentativ, ceea ce înseamnă că fiecare parlamentar reprezintă nu doar corpul electoral al țării de unde a fost ales, ci și toate popoarele Uniunii, deci pe toți cetățenii din spațiul comunitar european.

Statutul juridic al membrilor Parlamentului European a fost stabilit prin “Protocolul asupra imunităților și privilegiilor Comunității” din 8 aprilie 1965.Astfel, potrivit articolului 9, “membrii Adunării nu pot fi cercetati, deținuți sau urmăriți pentru opiniile sau voturile emise de ei in excercițiul funcțiilor lor”.Acest articol este unul foarte important pentru caracterul democratic al instituției, încurajând membrii săi în exprimarea liberă și nestingherită a opiniilor.Mai mult decât atât, imunitatea lor se manifestă atât pe teritoriul național(după cum este recunoscută de Parlamentul propriei țări), dar și pe teritoriul oricărui alt stat membru, prin exceptarea privind orice masură de detenție sau urmărire penală.Cu toate acestea ea nu poate totuși fi invocată în caz de flagrant delict și nici nu poate constitui o piedică pentru Parlamentul European de a ridica imunitatea unuia dintre membri.

Indemnizațiile oferite pentru exercitarea atribuțiilor corespunzatoare funcției de europarlamentar au stat la baza apariției de noi discuții și uneori controverse.Astfel, inițial salariul deputaților era plătit de către statele din care proveneau și era egal cu salariul pe care il primea un membru al parlamentului din statul național.Nemulțumirile își făceau apariția atunci când se constatau diferențele deloc nesemnificative dintre indemnizațiile oferite în funcție de naționalitățile diferite existente în Parlament.

Odată cu intrarea în vigoare a noului statut al Parlamentului European, în anul 2009, se stabiliește un salariu unic care se platește din bugetul instituției și care în prezent este de 7.956,87 EUR.Din acesta se mai reține un impozit comunitar și asigurarea în caz de accident;în plus, și statele membre pot să perceapă un impozit național.

4.3 Organele Parlamentului European

Pentru o bună funcționare și organizare, prin Regulamentul său intern, Parlamentul European își constituie o serie de organe proprii care îndeplinesc funcții specifice.Acestea sunt:Președintele Parlamentului, Biroul Parlamentului, Conferința Președinților, Conferința Președinților Comisiilor și Conferința Președinților Delegațiilor.

Potrivit articolului 20 din capitolul 3 al Regulamentului de Procedură, “Președintele conduce toate activitățile Parlamentului și ale organelor sale și dispune de toate competențele pentru a prezida dezbaterile Parlamentului și pentru a asigura buna desfășurare a acestora”.Mai mult decât atât, el este cel care deschide, suspendă și închide ședințele;tot el este cel care “hotărăște asupra admisibilității amendamentelor, asupra întrebărilor adresate Consiliului și Comisiei și asupra conformității rapoartelor cu prezentul regulament. Președintele asigură respectarea prezentului regulament, menține ordinea, dă cuvântul vorbitorilor, declară închise dezbaterile, supune la vot chestiunile și anunță rezultatele votului. Președintele adresează comisiilor comunicările care sunt de resortul acestora.”Dacă înainte de 1979, președintele era ales în fiecare an, în prezent mandatul său reprezintă jumătate din legislatura parlamentară, adică doi ani și jumătate;acesta poate fi însă și reînnoit.

După cum s-a putut observa,și instituția prezidențială a trecut printr-o evoluție odată cu trecerea anilor, evoluție care s-a manifestat în principal prin creșterea competențelor președintelui.Un exemplu poate fi faptul că doar către sfârșitul anilor ‛80 , președintele a obținut dreptul de a participa și de a lua cuvântul în deschiderea tuturor reuniunilor Consiliului European.

De la data de 14 iulie 2009, funcția de președinte al Parlamentului European este îndeplinită de fostul prim-ministru polonez Jerzy Buzek.Așa cum au fost prezentate în discursul său inaugural, printre prioritățile mandatului se număra:“promovarea ideii unei comunități europene a energiei, promovarea democrației și apărarea drepturilor omului, consolidarea cooperării cu vecinii sudici și estici ai UE și a rolului UE într-o lume multipolară, garantarea faptului că bugetul multianual al UE poate răspunde nevoilor și ambițiilor unei Uniuni extinse, precum și a faptului că Parlamentul European este pregătit să își asume un rol mai important după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona”.

Potrivit articolului 22 al Regulamentului de Procedură, Președintele,alături de 14 vicepreședinți și chestorii cu funcție consultativă compun Biroul Parlamentului European.

Mandatul vicepreședinților și al chestorilor este tot de doi ani și jumătate, ei având rol în asistarea președintelui în activitățile sale.Rolul vicepreședinților este evident mai important, aceștia având capacitatea de a prezida plenarele în locul președintelui și de a ține locul acestuia în a reprezenta Parlamentul pe plan extern, spre deosebire de chestori, care au doar o poziție consultativă în chestiuni administrative și financiare.

Funcțiile Biroului sunt stabilite prin articolul 23 al Regulamentului de Procedură;după cum este precizat aici, unul dintre rolurile sale mai importante este și acela de a numi Secretarul General.

Conferința Președinților cuprinde Președintele Parlamentului, președinții grupurilor politice și reprezentanții parlamentarilor neînscriși în niciun grup politic(aceștia însă fără drept de vot).Articolul 25 al Regulamentului de procedură stabilește competențele acestui organ, printre care:organizarea lucrărilor Parlamentului și chestiunile aferente programării legislative, competența privind chestiunile referitoare la relațiile cu alte organe și instituții ale Uniunii Europene, precum și cu parlamentele naționale ale statelor membre sau privind chestiunile aferente relațiilor cu țările terțe și cu instituțiile sau organizațiile din afara Uniunii.

Conferința președinților comisiilor se compune din președinții tuturor comisiilor permanente și temporare și este condusă de un președinte ales de aceștia.Aceasta poate adresa recomandări Conferinței președinților cu privire la lucrările comisiilor și la stabilirea ordinii de zi a sesiunilor parlamentare.

Conferința președinților delegațiilor se compune din președinții tuturor delegațiilor interparlamentare permanente și poate de asemenea să facă recomandări Conferinței președinților cu privire la activitatea delegațiilor.

4.4 Grupurile politice parlamentare

Membrii Parlamentului European se pot organiza în grupuri “pe baza afinităților politice”, după cum se specifica în primul paragraf al articolului 30 din Regulamentului de Procedură.Așezarea în cadrul instituției parlamentare nu în funcție de naționalitatea membrilor, ci doar conform orientării lor politice este un lucru foarte important pentru funcționarea eficientă a Parlamentului întrucât membrii săi, deși provin din state diferite pot coopera într-o măsură mult mai mare.Mai mult decât atât, o grupare în funcție de naționalitate ar fi reprezentat cu siguranță un eșec nu doar datorită faptului că unele grupuri ar fi fost cu mult mai mari decât altele, dar și pentru că afinitățile politice diferite ar fi condus la numeroase controverse în cadrul grupurilor și de multe ori la imposibilitatea găsirii unor soluții.

În continuare, același articol 30 stabilește numărul 25 ca fiind numărul minim de europarlamentari care pot inființa un grup politic în cadrul instituției și condiția ca un deputat să fie membru doar într-un singur grup;exista însă și varianta membrilor neînscriși.Fiecare grup politic este resposabil de organizarea sa internă și de alegerea unui președinte(sau a doi președinți în cazul anumitor grupuri), a unui birou și a unui secretariat.Aceste dispoziții sunt însă cele valabile în prezent întrucât lucrurile nu au stat așa de la început.În anul 1953, atunci când grupurile politice au fost în mod oficial create, Adunarea Comună a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului a devenit prima adunare internațională ai cărei membrii se reuneau în funcție de apartenența politică.Numărul minim pentru înființarea unui astfel de grup era de 9 dintr-un total de 78 de locuri, câte avea în acel moment instituția.

Rolul grupurilor politice a fost și el consolidat de-a lungul timpului, odată cu creșterea puterilor Parlamentului European.În prezent, grupurile dispun în principal de atribuții legislative, puteri bugetare, puterea de control democratic, cooperearea cu lumea a treia dar și un rol de impulsionare politică.

În anul 2009, Parlamentul European era compus din urmatoarele grupuri politice:Grupul Partidului Popular European, Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților din Parlamentul European, Grupul Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa, Grupul Verzilor, Conservatorii și Reformiștii Europeni, Grupul Confederal al Stângii Unite Europene, Grupul Europa Libertății și Democrației.

Grupul Partidului Popular European este, din punct de vedere numeric, cel mai mare grup politic din Parlament.Înființat sub numele de “Grupul Creștin Democrat” la data de 23 iunie 1953, în prezent a ajuns să aibă 265 de membri, poziția sa dominantă permițându-i astfel mai mult decât oricărui alt grup politic să stabilească programul politic al Parlamentului și să caștige voturile sale cele mai importante.Președintele grupului este în prezent Joseph Daul, care anterior deținuse funcția de președinte al Comisiei pentru agricultura și dezvoltare rurală.

Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților este continuatorul Uniunii Partidelor Socialiste din Comunitatea Europeană, înființată la 5 aprilie 1974.Programul său politic se concentrează pe încurajarea managementului macro-economic, adâncirea și sporirea strategiei de ocupare a forței de muncă, creșterea coeziunii sociale și răspândirea îmbunătățirilor făcute.În anul 2009 grupul avea 184 de reprezentanți în cadrul Parlamentului;președenția grupului aparține lui Martin Schulz, născut în Germania.

Înființat în 1976 sub numele de Federația Partidelor Liberale și Democrate din Comunitatea Europeană, actualul Grup al Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa dorește să promoveze o cultură economică dinamică, respectul și toleranța pentru diversitatea culturală, religioasă și lingvistică.Viziunea grupului presupune o Europă deschisă tuturor țărilor europene care respectă principiile democrației, statul de drept, precum și drepturile omului și economia de piața.

Grupul Verzilor, înființat în 1999, urmărește respectarea drepturilor fundamentale ale omului și responsabilitatea față de mediul inconjurator(o calitate mai bună a vieții), libertatea prin autodetermimare, o democrație mai profundă bazată pe participarea activă a cetățenilor în procesul de decizie care îi privește pe aceștia, dar și construirea unei Uniuni Europene bazate pe principiul subsidiarității și diversitate.

Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni a fost înființat în anul 2009;Cu 54 de membrii, grupul a fost compus din 8 partide politice din Belgia, Republica Cehă, Ungaria, Letonia, Lituania, Olanda, Polonia și Marea Britanie.Una dintre orientarile sale urmărea încetarea birocrației excesive și o mai mare transparență în cadrul instituțiilor și în utilizarea fondurilor Uniunii Europene.

Grupul Confederal al Stângii Unite s-a format în anul 1994 și spijină ideea unei Europe a solidarităților.

Cel mai mic din punct de vedere al numărului de membrii, Grupul Europei Libertății și Democrației s-a format în anul 2009 ca urmare a dizolvării a alte două grupuri politice europene:Independența și Uniunea pentru Europa Națiunilor.

De-a lungul timpului, numărul de grupuri din cadrul Parlamentului a rămas oarecum stabil:în anul 1979 existau 6 partide politice, iar aproximativ 30 de ani mai târziu, în anul 2008, doar 7;apogeul a fost atins în anul 1989, când în cadrul Parlamentului European existau 10 grupuri politice(printre grupurile politice care și-au încetat existenta se pot enumera:Grupul Uniunii Democratice Europene, înființat în 1965 sau Grupul de Dreapta European care a existat între 1984 și 1989).

După cum s-a putut observa, odată cu Parlamentul European și partidele politice au trecut printr-o anumita evoluție.În ultimii ani s-a constat însă că acestea au ajuns la o anumită stabilitate numerică, determinată pe de o parte de afinitațile politice(chiar dacă apar noi membrii în cadrul instituției parlamentare, aceștia se afiliază de obicei ideologiilor deja existente), iar pe de altă parte și din cauza normelor din ce în ce mai stricte din Regulamentul de Procedură privind crearea de noi grupuri politice(fie că este vorba de numărul de state membre necesare sau de numărul de europarlamentari).Exemple de modificări în ceea ce privește Regulamentul de Procedură ar putea fi faptul că în mai 1999 dreptul de a crea un grup politic cu membrii aparținând unui singur stat a fost retras sau dispoziția stabilită în 2009 potrivit căreia, pentru alcătuirea unui grup, era nevoie de cel puțin un sfert din statele membre și un minium de 25 de membri.

Astfel, grupurile politice parlamentare sunt de o importanță majoră pentru construcția comunitară, ajutând la o mai bună organizare a activitaților în cadrul Parlamentului European și contribuind la formarea unei conștiințe europene.

4.5 Comisiile parlamentare

Un rol foarte important în desfășurarea activității Parlamentului European îl au și comisiile parlamentare.Prin acestea, lucrările parlamentului sunt împărțite pe domenii, contribuind astfel într-o măsură foarte mare la eficacitatea instituției.

Deși au existat încă de la începuturile Adunării Comune a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, de-a lungul timpului, alături de instituția parlamentară, au cunoscut o evoluție atât din punct de vedere al numărului lor, cât și în ceea ce privește organizarea și competențele.

Dacă inițial existau 7 comisii, odată cu inființarea Comunității Economice Europene și a Comunității Europene a Energiei Atomice, numărul acestora a crescut la 13.

În anul 1979 existau 16 comisii parlamentare, ajungându-se în 1999 la 20 de comisii.Cu toate acestea se simțea nevoia unei revizuiri a numărului comisiilor, care, prin urmare va scădea de la 20 la 17.Odată cu extinderea din 2004, numărul acestora va ajunge din nou la 20.Mai mult decât atât, în același an va fi revocată decizia din 1999 de a se desființa toate subcomisiile și vor apărea două noi subcomisii:pentru Securitate și Apărare și pentru Drepturile Omului, ambele subordonate Comisiei pentru Afaceri Externe.

Totodată, după cum s-a observat de-a lungul timpului, comisiile parlamentare au fost martorele unei fluctuații destul de mari de membri de la un Parlament la altul, ceea ce a făcut ca doar un număr foarte scăzut de membri să facă parte din aceiași comisie mai mult de 10 ani.Spre exemplu, în anul 1999, doar 3 membri titulari ai Comisiei de Cultură făcuseră parte din aceiași comisie și în perioada mandatului legislativului precedent.

Comisiile au un rol foarte important pentru buna funcționare a Parlamentului, reprezentând niște structuri de bază în cadrul acestuia.Numărul, atribuțiile și mărimea lor sunt stabilite inițial în sesiunea din iulie a Parlamentului nou ales și sunt confirmate la jumătatea mandatului acestuia, după doi ani și jumătate, după cum este precizat prin articolul 183 al Regulamentului de Procedură al Parlamentului European.

În ceea ce privește membrii unei comisii, se pot avea în vedere două aspecte.Pe de o parte faptul că orice comisie dispune de un Birou, funcționarii oficiali, adică președintele comisiei și cei trei vicepreședinți.Aceștia sunt aleși cu ocazia ședinței de constituire a noului Parlament(în iulie), dar și la jumătatea mandatului acestuia.În alegerea lor se are de obicei în vedere un factor cheie:repartizarea anterioară a posturilor.Astfel, dacă o delegație națională a unui grup politic a avut deja membri în funcția de președinte, vicepreședinte sau chestor al Parlamentului European, ori a deținut președenția grupului politic din care face parte, șansele de a obține din nou o funcție fruntașă în cadrul comisiei scad întrucât și celelalte delegații vor dori să ocupe la randul lor astfel de posturi.Pe de altă parte, în cadrul fiecarei comisii, membrii acesteia pot deține calitatea de membru titular sau supleant.Majoritatea deputaților europeni sunt membri titulari ai unei comisii și supleanți ai alteia.Cu toate acestea, câțiva sunt fie membri titulari a două comisii și membrii supleanți în alta, sau membri titulari ai unei singure comisii și membri supleanți în alte două.În activitatea lor însă, membri supleanți nu dețin dezavantaje prea mari față de cei titulari.Astfel, ei au drepturi depline în ceea ce privește luarea cuvântului, dreptul la vot(în absența unui membru titular) și pot fi numiți totodată și raportori sau pot participa uneori și la redactarea rapoartelor.

Comisiile parlamentare pot fi permanente, temporare și de anchetă.În prezent numărul celor permanente a rămas stabilit la 20.Acestea sunt:Comisia pentru afaceri externe, Comisia pentru dezvoltare, Comisia pentru comerț internațional, Comisia pentru bugete, Comisia pentru control bugetar, Comisia pentru afaceri economice și monetare, Comisia pentru ocuparea forței de muncă și afaceri sociale, Comisia pentru Mediu, sănătate publică și siguranță alimentară, Comisia pentru industrie, cercetare și energie, Comisia pentru piața internă și protecția consumatorilor, Comisia pentru transport și turism, Comisia pentru dezvoltare regională, Comisia pentru agricultură și dezvoltare rurală, Comisia pentru pescuit, Comisia pentru cultură și educație, Comisia pentru afaceri juridice, Comisia pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne, Comisia pentru afaceri constituționale, Comisia pentru drepturile femeii și egalitatea de gen și nu în ultimul rând Comisia pentru petiții.

În ceea ce privește activitatea comisiilor permanente, ea vizează în principal examinarea și adoptarea proiectelor de raport și a avizelor, îndeplinind funcțiile legislativă, bugetară și de întocmire a ordinii de zi a Parlamentului European.De obicei, acestea includ examinarea proiectelor de lege sau a altor texte ale Comisiei sau Consiliului, dar pot fi și din propria inițiativă a comisiei.Pe de altă parte, misiunile comisiilor speciale și ale celor de anchetă sunt stabilite în momentul constituirii acestora, iar aceste comisii nu pot emite avize adresate altor comisii.

Astfel, o comisie parlamentară își intră cu adevărat în rol odată cu primirea unei propuneri oficiale din partea Comisiei sau a Consiliului.În acel moment, este necesară desemnarea “comisiei competente” și a “comisiilor de aviz”, acestea urmând să se preocupe într-un mod mai detaliat de respectiva problemă.

Decizia privind comisia căreia îi este înaintată propunerea este luată de funcționari din cadrul Direcției Generale a Președenției, în cooperare cu secretariatele comisiilor și este anunțată de către Președintele Parlamentului în cadrul următoarei ședințe plenare.Se întâmplă uneori ca această decizie să fie contestată.Spre exemplu, de la alegerile din 1999 și până în luna mai a anului 2004 au fost înregistrate nu mai puțin de 73 de conflicte de competență între comisii.

O soluționare eficientă a acestor tip de conflicte este foarte importanată pentru instituția parlamentară.Astfel, potrivit Regulamentului de Procedură, în termen de patru săptămâni lucrătoare de la anunțarea oficială în Parlament a contestației trimise, aceasta trebuie retrimisă Conferinței Președinților, care are la dispoziție șase săptămâni să ia o decizie, dacă este necesar, cu majoritate ponderată.În cazul în care termenul nu este respectat, problema va fi rezolvată în următoarea ședință plenară, printr-un vot cu majoritate simplă.

O altă competență a comisiilor parlamentare constă în capacitatea lor de a întocmi așa numitul “raport din proprie inițiativă” privind o chestiune în care nu a fost consultată.

În oricare dintre situații, fie că trebuie să lucreze pe baza unei propuneri primite de la Comisie sau Consiliu, sau că decide să realizeze un raport din proprie inițiativă, următorul pas este reprezentat de numirea unui raportor(atunci când comisia este competentă în fond) sau un raportor pentru aviz(atunci când trebuie întocmit un aviz pentru o altă comisie).Rolul acestora este de a pregăti dezbaterile, de a prezenta proiectul de text și de a-l modifica dacă este necesar, ținând cont și de observațiile comisiei.După adoptarea raportului de către comisie, acesta trebuie prezentat în timpul unei ședințe plenare, în timpul căreia raportorul trebuie să exprime o opinie în numele comisiei în ceea ce privește orice amendamente care au fost depuse cu ocazia respectivei plenare.În plus, raportorul trebuie să urmărească și evoluția lucrărilor după prima lectură și să pregătească o recomandare pentru cea de-a doua.

Atfel, comisiile parlamentare sunt de o importanță foarte mare pentru Parlamentul European, ajutând foarte mult la eficiența acestuia prin posibilitatea deputaților de a se constitui în grupuri potrivit specializărilor personale și a domeniilor în care excelează.

CAPITOLUL 5: STUDIU DE CAZ

ROMÂNIA ȘI PARLAMENTUL EUROPEAN

Analiza legăturilor dintre România, stat membru al Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007, și Parlamentul European reprezintă o completare esențială a acestei lucrări întrucât, după prezentarea evoluției și a organizării instituției parlamentare europene, devine necesară examinarea concretă a modului în care activitățile acestei instituții se răsfrâng în plan național.

În continuare, studiul de caz va fi organizat în două părți.Astfel, prima parte va cuprinde un scurt istoric al relațiilor dintre România și Uniunea Europeană, încă de dinainte ca aceasta să devină stat membru și până în prezent, cuprinzând totodată și negocierile de aderare, aderearea propriu-zisă și consecințele dobândirii statutului de țară membră a Uniunii Europene.

În partea a doua se va trece la legătura dintre România și Parlamentul European, analizând evolutiv relațiile dintre acestea;se vor avea în vedere alegerile europene din 2007 și cele din 2009, rezultatele acestora și gradul de interes pe care românii il manifestă față de europarlamentare.Prin acest studiu de caz se va realiza o cercetare a felului în care instituția parlamentară europeană este percepută de societatea civilă românească, urmărindu-se fapte concrete, cum ar fi rata de participare la vot sau sondaje oficiale privind percepția românilor asupra Parlamentului European.

Partea I:România și Uniunea Europeană

România a stabilit relații oficiale cu Comunitatea Europeană încă din perioada comunistă, încă de când era membră a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc.

Primele contacte au fost stabilite în anul 1967, atunci când au fost lansate negocieri pentru încheierea unei serii de acorduri tehnico-sectoriale privind anumite produse agroalimentare(precum brânzeturi, ouă, carne de porc), cu scopul de a scuti produsele românești de taxe suplimentare, dar și de a obliga partea română să respecte un anumit nivel al prețurilor pentru a nu crea dificultăți pe piața statelor membre.Astfel, în anul 1970 mai multe întreprinderi românești vor avea pentru prima oară posibilitatea de a desface produse în spațiul Comunității Economice Europene fără suprataxe vamale.

Cooperarea dintre România și Comunitatea Europeană va continua prin încheierea unor tratate.Astfel, în anul 1974, în urma unui tratat bilateral, România va intra în sistemul generalizat de preferințe al Comunității Europene, ceea ce însemna eliminarea taxelor vamale la exportul anumitor produse.Mai mult decât atât, anul 1980 va însemna nu doar încheierea unui acord cu privire la produsele industriale, cât și a “Acordului privind înființarea Comisiei mixte Republica Socialistă România-Comunitatea Economică Europeană”, acord intrat în vigoare în anul 1981.

Astfel, deși un stat comunist și membru al CAER, România a știut să se bucure de oprtunitățile ce îi erau oferite de cooperarea cu Comunitatea Europeană.Prin semnarea de acorduri economice și de cooperare instituțională, statul român a fost și primul stat din blocul estic care a recunoscut de jure Comunitatea Economică Europeană ca subiect de drept internațional.

Prabușirea regimurilor comuniste în Europa a adus schimbări majore pentru întreg sistemul internațional.În acel moment, din Comunitatea Europeană faceau parte 12 state însă cooperarea cu statele care nu erau membre era încă puternică și urma a se consolida și mai mult.

La doar câteva luni de la prăbușirea regimului comunist în România, în martie 1990, statul român și Comunitatea Europeană stabililesc relații diplomatice, urmând ca, doar o lună mai târziu să își înceapă activitatea la Bruxelles primul ambasador român iar în luna iunie să fie deschisă Delegația Permanentă a Comisiei Europene la București.

Urmărindu-se o apropiere a fostelor state comuniste de Comunitățile Europene, în scopul unor viitoare eficiente colaborări care să aducă beneficii ambelor părți, după anul 1990 vor fi încheiate acorduri de asociere(denumire Acorduri Europene).

La 1 februarie 1993 va fi semnat “Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte,și Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altă parte”.Totodată va fi încheiat și un “Acord interimar privind asocierea României la Comunitatea Economică Europeană”, care, până la intrarea în vigoare a Acordului European, reprezenta principalul cadru legislativ de dialog între România și Comunități.

Acordul European încheiat cu România era de o importanță majoră, el urmând sa asigure un cadru adecvat dialogului politic între părți, care urma să permită dezvoltarea unor legături politice strânse, dar și să promoveze cooperarea în alte domenii(economic, social, cultural).Mai mult decât atât, el urma să sprijine România în eforturile sale de realizare a tranziției către o economie de piață și de consolidare a democrației.

Începând cu anul 1995 interesul pentru aderarea la Uniunea Europană va deveni din ce în ce mai vizibil fiind manifestat prin intensificarea legăturilor dintre aceasta și statul român.Astfel, Guvernul României va adopta în primă instanță un act normativ prin care era înființată o Comisie pentru elaborarea strategiei de integrare europeană, instituție care era subordonată premierului.Va fi creat totodată și un Comitet Interministerial pentru integrare europeană.În același an va intra în vigoare și Acordul European iar la Luxemburg avea loc prima sesiune a Comitetului de Asociere România-Uniunea Europeană și se constituia Comitetul parlamentar mixt România-UE.

În iunie 1995, la Snagov, va fi semnată de către toate partidele politice parlamentare, Strategia Națională de Pregătire a Aderării României la Uniunea Europeană, urmând ca la 22 iunie 1995 România să prezinte cererea oficială de aderare împreună cu strategia națională.Către sfârșitul anului, în urma Consiliului European de la Madrid, se hotărăște începerea în 1998 a negocierilor cu 11 țări, printre care și România.Din acel moment, statul român capătă statutul de stat candidat la aderarea la Uniunea Europeană.

Importanța integrării europene era una foarte mare pentru România nu doar pentru că Uniunea Europeană reprezenta o forță de stabilitate în lume, dar și datorită multiplelor avantaje pe care le aducea pentru statul român și cetățenii acestuia.Astfel, pe lângă apartenența la marea familie europeană, ea dobândea și avantajul de a participa la cea mai mare piață unică din lume, sursă inegalabilă de creștere economică și prosperitate.În plus, odată cu aderarea, România obținea și dreptul de a beneficia de Fondurile Structurale destinate dezvoltării zonelor mai puțin prospere ale Uniunii.Pe de altă parte, drepturile pentru cetățeni constau într-o îmbunătățire continua a calității vieții prin garanția unor standarde pentru anumite domenii precum protecția mediului, sănătate, protecția socială și siguranța la locul de muncă.Cetățenii obțineau totodată și dreptul de a călători, de a munci sau de a se stabili în oricare dintre statele membre.

Primul “Parteneriat pentru Aderare” va fi primit de către România în anul 1998, astfel beneficiind de asistență financiară în 3 direcții:fondul destinat sectorului agricol(SAPARD), fondul structural destinat dezvoltării infrastructurilor de transport și protecției mediului înconjurător(ISPA), dar și fondul pentru investiții și consolidare instituțională și administrativă(PHARE).Acest ajutor era foarte important pentru statul român întrucât era destinat dezvoltării acestuia, pentru ca România să atingă standardele europene impuse pentru obținerea calității de stat membru.

În luna iunie a anului 1999, România va înainta Comisiei Europene primul Program Național de Aderare la Uniunea Europeană, iar prin Consiliul European de la Helsinki, din 10-11 decembrie 1999, se va decide deschiderea negocierilor de aderare cu România, Bulgaria, Lituania, Letonia, Slovacia și Malta.Negocierile efective pentru aderarea României vor fi însă lansate oficial la 15 februarie 2000, la Bruxelles,în cadrul Conferinței Interguvernamentale pentru Aderarea la Uniunea Europeană.

În procesul de aderare la Uniunea Europeană, perioada negocierilor era una foarte importantă, scopul acesteia fiind unul foarte precis.Astfel, prin negocierile care au loc se urmărește modificarea tratatelor constitutive pentru a include noile state membre dar și modificările instituționale ale Uniunii Europene, cum ar fi noua redistribuire a locurilor în cadrul Comisiei, a Consiliului și a Parlamentului.Se urmărește totodată și modificarea legislației derivate a Uniunii Europene astfel încât ea să devină aplicabilă în noile state membre.Prin negocieri se stabilesc și perioadele de tranziție ale noilor state, dar și contribuția acestora la bugetul Uniunii Europene precum și alocația care va fi primită din acest buget.

Negocierile de aderare au loc după o procedură strictă, desfășurarea lor influențând momentul exact al dobândirii statutului de stat membru, dar și urmările obținerii unui asemenea statut.

La negocierile de aderare ale României au participat Comisia Europeană(în calitate de reprezentant al statelor membre) și reprezentanții României.Pentru ca România să devină stat membru al Uniunii Europene, ea trebuia să pună în practică legislația comunitară(așa-numitul aquis comunitar), împărțită în 31 de domenii, care făceau obiectul capitolelor de negociere.Fiecare dintre aceste capitole erau deschise atunci când Uniunea considera că România a ajuns la un nivel minim de adoptare a legislației europene din domeniul respectiv.Procesul de negociere se referea la adoptarea de către România a unor reglementări similare celor europene și prezentarea unui program detaliat al adoptării întregului acquis din domeniu.Față de fiecare capitol de negociere România trebuia să transmită Consiliului Uniunii câte un document de poziție.Pentru ca un capitol de negociere să fie închis provizoriu, Uniunea Europeană trebuia să răspundă documentelor de poziție ale României printr-o poziție comună, care trebuia adoptată și de către Consiliul Uniunii Europene.

Închiderea ultimelor capitole se va realiza cu prilejul Conferinței de Aderare România-UE,care a avut loc la Bruxelles, la data de 8 decembrie 2004, rezultatul negocierilor urmând să fie cuprins în Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană.La 13 aprilie 2005, România primește avizul conform al Parlamentului European, urmând ca semnarea Tratatului de Aderare să aibă loc la 25 aprilie 2005.

Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană reflecta condițiile aderării României(și Bulgariei), dar și rezultatul negocierilor celor 31 de capitole privind 31 de domenii în care urma să fie aplicată legislația europeană.În paralel cu acesta au fost redactate și un Act de Aderare și un Protocol de Aderare, care urmau să intre în vigoare alternativ, în funcție de intrarea în vigoare a Tratatului instituind o Constituție pentru Europa.Întrucât acesta nu va intra însă în vigoare înainte de data aderării României și Bulgariei la Uniunea Europeană, cel care va fi aplicat va fi Actul de Aderare.

Prin urmare, în Tratatul de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană erau cuprinse clauze foarte importante, prin care se reglementau principiile care urmau a sta la baza cooperării dintre cele doua state și Uniune.În plus, erau menționate și prevederi instituționale referitoare la participarea României și Bulgariei la instituțiile Uniunii Europene(cum ar fi numărul de locuri pe care statul român urma să îl dețină în cadrul Parlamentului European și data alegerilor deputaților europeni).

După anul 2005, îndeplinirea angajamentelor asumate de România în perioada negocierilor vor fi urmărite de către Comisia Europeană prin diverse “Rapoarte comprehensive de monitorizare”.Prin acestea se urmăreau progresele înregistrate de statul român în anumire domenii.În plus, în aceeași perioadă(2005-2006) se va avea în vedere ratificarea Tratatului de Aderare de către Parlamentele României, Bulgariei și ale statelor membre ale Uniunii Europene, făcând ca aderarea propriu-zisă să devină posibilă de la 1 ianuarie 2007.

Obținerea statutului de stat membru al Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007 a reprezentat un pas foarte important pentru România, o nouă etapă care influența viața cetățenilor pe toate planurile și care implica în același timp, atât drepturi cât și obligații.Pe de o parte, pe lângă intrarea în marea familie europeană,România beneficia de asistență europeană, de fonduri de dezvoltare și obținea un număr sporit de drepturi pentru cetățenii săi.Pe de altă parte, ea trebuia sa rămână fermă în îndeplinirea angajamentelor și să respecte valorile și normele Uniunii.

În preajma anului 2007 au existat numeroase discuții, atât sceptice(în special în presa internațională), cât și optimiste, privind obținerea statutului de țară membră a Uniunii Europene de către România.

În lucrarea sa, România în Uniunea Europeană, publicată în anul 2007,autorul Radu Șerban vorbește despre “cele 10 daruri ale României”.El consideră statul român drept unul înzestrat cu calități și pe deplin legitim în a face parte din familia europeană.Astfel, autorul aduce în vedere forța umană de care se bucura România(fiind un stat cu 21% mai populat decât un stat mediu al Uniunii), dinamismul economic(aici este dată ca și exemplu creșterea din anul 2007 a PIB-ului cu 7,7%,prin care România devansa de 1,6 ori creșterea medie a Uniunii Europene), dar și gradul său redus de îndatorare(în anul 2005 datoria publică a României reprezenta numai 15,2% din PIB, fiind de 3,2 ori mai mică decât media europeană de 63,2% din acel an).Potrivit analizei autorului Radu Șerban, și finanțele publice sănătoase reprezentau un plus pentru România, alături investițiile interne puternice și independența energetică de care se bucura statul român(importurile de energie reprezentau în România 28% din consum, față de 50,5% în Uniunea Europeană).Printre darurile României se enumeră și hărnicia, credința, speranța privind găsirea unui loc de muncă dar și optimismul românilor.

După 1 ianuarie 2007, viața politică, economică, socială și culturală a României va fi influențată într-o măsură foarte mare de valorile promovate de Uniunea Europeană.Statul român va face parte, alături de alte 26 de state, dintr-o comunitate care urmărea ca prin unitatea europeană să se ajungă la o prosperitate mult dorită.

Partea a II-a:România și Parlamentul European

Parlamentul European este singura instituție europeană aleasă prin vot universal direct, reprezentând popoarele statelor membre.Astfel, membrii acestuia au un rol foarte important pentru Comunitatea Europeană, misiunea lor principală fiind de a apăra drepturile și interesele cetățenilor statelor membre.

După semnarea Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană, la 25 aprilie 2005, parlamentarii români vor avea pentru prima oară ocazia să se familiarizeze cu mediul de decizie din cadrul instituției parlamentare europene prin intermediul observatorilor. Deși participarea lor nu avea efecte juridice asupra activității Parlamentului European, ei au avut posibilitatea de a se afilia unui grup politic și de a participa la lucrările acestuia.În plus, observatorii au avut posibilitatea de a participa la ședințele în plen, cu toate că nu au avut voie să ia cuvântul, să voteze sau să candideze la alegeri.Observatorii au fost numiți din cadrul partidelor politice naționale cu toate că se anticipa de la început faptul că absența lor va periclita activitatea comisiilor specializate din care făceau parte în cadrul Parlamentului României.

Încă din Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeană era specificat faptul că, în cadrul Parlamentului European, statul roman va dispune de un număr de 35 de locuri.În conformitate cu acest lucru, Parlamentul României va adopta legea nr.33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European, care va fi publicată în Monitorul Oficial la data de 16 ianuarie 2007.Legea cuprindea 4 capitole și 28 de articole.În primul capitol erau precizate dispoziții privind mandatul europarlamentarilor(de 5 ani) și alegerea acestora(“prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat”).Așa cum era specificat în articolul 4, alegerea membrilor din România se făcea pe bază de scrutin de listă, potrivit principiului reprezentării proporționale, dar și pe bază de candidaturi independente.În cel de-al doilea capitol, se făcea referire la exercitarea dreptului de vot și de a fi ales ca membru din România în Parlamentul European.Capitolul trei cuprindea organizarea și desfășurarea alegerilor.Prin articolul 14 se introducea Biroul Electoral Central, ca și instituție responsabilă de organizarea și desfășurarea operațiunilor specifice perioadei electorale.În cele din urmă, în capitolul patru erau cuprinse dispozițiile finale, printre care reafirmarea obligației României de a desfășura alegeri europarlamentare până la cel mai târziu 31 decembrie 2007.

Primele alegeri pentru Parlamentul European în România vor fi organizate la data de 25 noiembrie 2007, în urma cărora statul roman va fi reprezentat la nivel european printr-un număr de 35 de europarlamentari.În afară de candidatul independent Laszlo Tokes, ceilalți deputați vor reprezenta Partidul Social Democrat, Partidul Național Liberal, Partidul Democrat Liberal, Partidul Democrat și Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, ei urmând a se grupa ulterior în cadrul Parlamentului European, în funcție de afinitățile politice, în cadrul grupurilor politice parlamentare europene.

Prezența la vot pentru alegerile din 2007 a fost de doar 29,47%, un procent destul de scăzut, ținând cont de aparentul entuzism al românilor față de aderarea României la Uniunea Europeană.

Printr-un articol intitulat Radiografii Postelectorale, publicat în luna decembrie a anului 2007 în Revista 22, se încearcă interpretarea participării scăzute la votul pentru deputații Parlamentului Europan, în urma opiniilor unor oameni politici, analiști și sociologi.Astfel, pe de o parte, Cătălin Augustin Stoica, director general CURS(Centrul de Sociologie Urbană și Regională) afirmă că acest procent era oarecum previzibil având în vedere media prezenței la europarlamentarele care au avut loc în 2004 în noile țări membre ale Uniunii Europene.Mai mult decât atât, el vorbește despre o campanie electorală modestă, cu “greșeli colosale de strategie și mesaj” din partea unora dintre partide.Pe de altă parte, Bogdan Teodorescu, compară participarea la vot din 25 noiembrie 2007 cu celelalte consultări populare care au avut loc în Romania după anul 1990 și observă un trend descendent de participare, europarlamentarele din 2007 având într-adevăr cea mai scăzută rată de participare din ultimii 17 ani.El remarcă totodată că nu doar în cazul României, ci în toate statele membre, prezența la vot pentru alegerile europarlamentare este mai scăzută decât în cazul unor alegeri naționale.Explicația pe care o oferă se bazează pe o percepție individuală în rândul cetățenilor potrivit căreia Parlamentul European este “mult prea departe și mult prea puțin important pentru viața cotidiană”.O altă opinie îi este rezervată sociologului Mircea Kivu, care vorbește despre o lipsă a confruntării care nu a motivat oamenii la vot și contra-argumentează prin cazul luptei dintre UDMR și gruparea din jurul episcopului Tokes pentru voturile maghiarilor, care a condus la o prezență la vot semnificativ mai mare în județele Harghita(44%) și Covasna(38%) decât în restul țării.La fel ca și ceilalți doi, și Micea Kivu aduce în discuție problema unei slabe campanii electorale.

Mandatul europarlamentarilor români a fost unul destul de scurt întrucât, la doar 2 ani după aceea, mai exact la data de 7 iunie 2009 se vor organiza alte alegeri, la nivel european, nu doar pentru România.După anul 2009 numărul de locuri atribuite statului roman va fi stabilit la 33, distribuite între candidați provenind de pe listele Partidului Democrat Liberal, Alianței Electorale Partidul Social Democrat-Partidul Conservator, Partidului Național Liberal, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, Partidului România Mare și candidatul independent Elena Băsescu.

Rata de participare la vot a cunoscut o scădere în cazul României(și nu numai) față de ultimul tur de alegeri din anul 2007, procentul ajungând la doar 27,6%.Acest fenomen de scădere de la mandat la mandat a participării la vot, fenomen manifestat și în România, după cum a arătat experiența celor două tururi de europarlamentare, a îngrijorat lumea europeană și astfel s-a încercat găsirea unor răspunsuri care să explice aceste probleme și mai ales să ajute la remedierea lor.

Revenind la România, opiniile post-alegeri europarlamentare 2009 au fost împărțite.Într-un articol publicat în 2009 în revista Sfera Politicii, Alexandra Radu vorbește despre o instabilitate legislativă ca și caracteristică a sistemului electoral românesc, care a condus la o lipsă de interes din partea românilor în ceea ce privește implicarea politică.Acestă instabilitate o argumentează printr-un exemplu, și anume modificare substanțială a legii 33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor europene.Modificările, făcute de fiecare dată pe baza ordonanțelor guvernamentale de urgență, au condus la schimbări în 22 din cele 28 de articole ale legii menționate.

Într-un alt articol publicat în același număr al revistei Sfera Politicii, Adrian Cioroianu lansează o privire de ansamblu asupra alegerilor europarlamentare, care implică atât aspecte pozitive, cât și negative.Astfel, în articolul intitulat “Și totuși, Europa unită există-deși nu toți europenii votează”, referitor la participarea scăzută la vot, el vorbește în primul rând despre lipsa unui entuziasm comunitar datorat unor deficiențe din cadrul Uniunii Europene.Aceasta este acuzată că nu ar avea, nici până în prezent, o politică externă comună și nici o politică de securitate energetică;din această cauză apar diferențe mari dintre state comunitare precum Italia, Germania, Lituania sau România în privința relațiilor lor cu Rusia.Îndepărtarea față de instituția parlamentară europeană este explicată și prin faptul că mulți europeni nu înțeleg de ce Uniunea Europeană a trecut de la 15 la 27 state membre într-un timp atât de scurt.O altă cauză este identificată a fi și criza economică modială, căci, ca urmare a unei realități mai grele(manifestată prin creșterea șomajului și scăderea nivelului de trai), cetățeanul comunitar lasă deoparte preocupările politice.

Procentul de 27,6%, adică puțin peste 5 milioane de români prezenți la vot, este perceput ca reprezentând o participare scăzută care arată de fapt falsul entuziasm al românilor față de aderarea la Uniunea Europeană.Potrivit statisticilor, acest procent este unul considerabil mai mic față de media la nivelul Uniunii Europene de 43,4%,care la rândul său este cel mai scăzut procent din ultimii 30 de ani de alegeri parlamentare.

Printr-o privire pesimistă, Adrian Cioroianu aduce în discuție problema absenteismului și rata descrescătoare de participare la vot ca manifestații ale sentimentului pe care il au mulți dintre europenii contemporani că “Uniunea Europeană nu este o Europă a cetățenilor, ci e mai curând o Europă a elitelor politice”.

Cu toate că sunt prezentate diverse deficiențe din cadrul Uniunii Europene care alimentează controversatul fenomen al reducerii progresive de la an la an al procentului de participare la alegerile europarlamentare, prezentul articol încearcă să surprindă și “jumătatea plină a paharului”.Astfel, lăsând deoparte aspectele negative, articolul argumentează și realul progres pe care Parlamentul European l-a făcut în ultimele decenii, ajungând “un corp care funcționează din ce în ce mai coerent”, deși cu doar trei decenii în urmă era doar un organ consultativ căruia nu i se dădeau prea multe șanse de supraviețuire.Ca și exemplu, doar în legislatura 2004-2009, Parlamentul European a participat activ la aprobarea a peste 400 legi care afectau direct viața cetățenilor.

În plus, procentul de participare la nivelul întregii UE a fost de 43,4%, ceea ce a însemnat că aproximativ 160 de milioane de europeni au ieșit la vot pentru a-și spune părerea și nu doar au asistat pasivi la mersul Uniunii.Concluzia articolului, într-o notă optimistă, este că “Europa unită mai are un viitor”, altfel spus, deși supusă controverselor, Uniunea Europeană, prin instituțiile sale înregistrează progrese odată cu trecerea timpului, progresele care o mențin importantă în cadrul sistemului european.

În prezentarea evoluției relațiilor dintre România și Parlamentul European, studiul de caz a fost axat în principal pe identificarea interesului pe care cetățenii români îl au față de instituția parlamentară europenă.În acest sens s-a considerat importantă analizarea celor două tururi de alegeri europarlamentare care au avut loc după obținerea statutului de stat membru de către România.Mai exact, a fost analizat procentului de participare la europarlamentare, considerându-se important în evidențierea gradului de interes mai sus menționat, dar au fost luate în vedere și părerile unor persoane cu experiență în domeniu, pentru a se înțelege cât mai bine fenomenele care au loc în preajma și în timpul alegerilor.Până analiza de până acum, rezultatele nu au fost excepționale, rata de participare la vot fiind una destul de scăzută și aflată într-un proces continuu descrescător iar criticile au atras atenția asupra unui număr mare al deficiențelor din cadrul Uniunii Europene și a instituțiilor sale.

În continuare, pentru completarea viziunii privind apropierea, respectiv îndepărtarea față de Parlamentul European, se vor analiza și rezultatele unor sondaje de opinie, pentru a identifica răspunsurile directe ale cetățenilor privind aspecte legate de viața europeană și de modul cum percep instituția parlamentară europeană.Cele două sondaje Eurobarometru care vor fi analizate au fost realizate în perioade de timp diferite, mai exact în anul 2007, respectiv 2009.Ambele reflectă opinia cetățenilor despre Parlamentul European.

Către sfârșitul anului 2007(septembrie-noiembrie) au fost strânse datele pentru primul sondaj de opinie Eurobarometru care va fi analizat.Acesta a fost realizat atât la nivelul Uniunii Europene(printr-un număr de 26,768 de interviuri), cât și la nivelul României(pe un eșantion de 1000 de persoane).O primă idee care se conturează în urma răspunsurilor oferite la întrebările sondajului este aceea că Parlamentul European este o instituție foarte populară.Astfel, 57% dintre românii chestionați au afirmat că au auzit în ultima vreme despre acesta, fie că au citit, au văzut pe internet sau au vizionat ceva la televizor.În plus, aproape jumătate dintre respondenți, mai exact 48% dintre ei, consideră că Parlamentul European este instituția cu puterea cea mai mare la nivelul Uniunii Europene.Deși acest lucru nu este adevărat, răspunsurile indică opinia favorabilă pe care românii o au despre aceasta intituție.De asemenea, 46% dintre respondenți consideră că Parlamentul European ar trebui cu adevărat să dețină cel mai înalt grad de putere decizională la nivelul Uniunii Europene.

Potrivit rezultatelor sondajul, imaginea pe care Parlamentul European o evocă este una total pozitivă, după cum au declarat 63% dintre cei chestionați.Acestă imagine este în continuare descrisă prin niște cuvinte cheie prin care se reflectă percepția românilor asupra Parlamentului European.Astfel, 60% dintre aceștia îl consideră a fi dinamic, în timp ce doar 13% susțin ineficiența sa printre instituțiile comunitare.Un procent foarte mare, de 71% dintre respondenți consideră instituția ca fiind una democratică.

Astfel, rezultatele acestui sondaj de opinie sunt unele favorabile pentru Parlamentul European.Potrivit acestuia, rolul jucat de instituție este unul important și ar trebui consolidat în continuare.Foarte puține sunt persoanele care nu au auzit nimic despre această instituție și mai mult de jumătate dintre persoanele chestionate au afirmat că le-ar plăcea ca, în viitor, Parlamentul European să joace un rol și mai important decât în prezent.

Imaginea idilică a cetățenilor asupra acestei instituții comunitare poate fi pe de o parte explicată prin faptul că Parlamentul European este singurul dintre organele comunitare ales în mod direct, ceea ce îl aduce mai aproape de societatea civilă.Pe de altă parte, rezultatele au fost colectate la puțin timp de la momentul în care România a devenit membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, iar aceste rezultate se pot interpreta și ca o manifestare a entuziasmului românilor față de construcția comunitară.

Pentru a se vedea dacă răspunsurile oferite în acest prim chestionar au fost sau nu datorate entuziasmului general al românilor, devine necesară analizarea unui alt sondaj Eurobarometru, realizat cațiva ani mai tîrziu.Culegerea datelor pentru acest al doilea sondaj a fost făcută în lunile noiembrie și decembrie ale anului 2010, numărul de respondenți fiind stabilit la 26 574 pentru Uniunea Europeană și 1 013 pentru România.Și de acestă dată se vor avea în vedere rezultatele din România privind percepția cetățenilor asupra Parlamentului European.

În primă instanță se va observa că procentul celor care au auzit recent din diverse surse despre instituția parlamentară europeană va fi unul considerabil mai mare, ajungând la 76%(față de 57% în anul 2007).Acestă evoluție putea fi anticipată întrucât se implineau deja 3 ani de când România era membra a Uniunii Europene.Un lucru nu tocmai de dorit a fost și creșterea procentului persoanelor care considerau slabă informarea privind activitatea Parlamentului European(de la 67% în 2007 la 74% în 2010).

În ceea ce privește modul cum este reflectată imaginea instituției prin anumite cuvinte cheie, se vor observa de asemenea unele variații.Aceste variații vor indica o scădere a încrederii cetățenilor în Parlamentul European.Astfel, doar 54% dintre respondenți vor considera instituția ca fiind una dinamică și 68% democratică(de remarcat ca procentele au scăzut de la 60%, respective 71%).În plus, o creștere îngrijorătoare va fi semnalată de rata persoanelor care considera ineficint organul comunitar parlamentar:de la doar 13% în anul 2007 la 41% în 2010.

Analizând cele doua sondaje Eurobarometru se va observa într-adevăr o anumită scădere a încrederii cetățenilor în ceea ce privește Parlamentul European și activitatea acestuia.Cu toate acestea, instituția va rămâne una puternică în percepția românilor.Acest lucru poate fi argumentat și prin faptul că, în cadrul sondajului realizat în anul 2010, 66% dintre persoanele intervievate au răspuns că, pe viitor, și-ar dori ca Parlamentul să devină și mai puternic, cu un rol consolidat și mai important la nivelul procesului decizional european.

În relația dintre România și Parlamentul European, prezentul studiu de caz încearcă să arate felul în care instituția este percepută în plan național.Inițial au fost prezentate cele două rânduri de europarlamentare care au avut loc în România în 2007, respectiv 2009, cu scopul de a identifica interesul cetățenilor față de acestea, considerat a fi cel mai bine reflectat prin participarea la vot.Analiza a arătat faptul că procentul de participare a fost unul nemulțumitor, însă nu total îndepărtat față de media europeană.În continuarea studiului de caz au fost analizate două sondaje de opinie Eurobarometru privind opinia cetățenilor români asupra Parlamentului European.Acestea au indicat faptul că instituției îi este atribuită o importanța majoră la nivel comunitar.Datorită alegerii sale prin vot direct universal, se consideră a fi și cea mai populară dintre instituțiile europene.

Concluzia cercetării constă în faptul că Parlamentul European ar trebui să profite mai mult de imaginea pozitivă pe care o inspiră pentru a se apropia într-o măsură mai mare de alegătorii săi.

Reprezentând cetățenii europeni și fiind singura dintre instituțiile comunitare aleasă prin vot universal direct, în mod automat oamenii se simt mai apropiați de Parlamentul European decât de celelalte organe ale Comunității Europene(fapt demonstrat și de cele două sondaje Eurobarometru analizate).Cu toate acestea, îndepărtarea se produce în momentul în care cetățenii percep deficiențele și resimt în plan național consecințele problemelor de la nivel european.Alienarea progresivă față de viața politică de la Bruxelles a fost analizată în acest context prin rata scăzută de participare la vot atât la nivel național, în România,cât și la nivelul întregii Uniuni Europene.Mai mult decât atât, datorită calității sale unice de a fi ales prin vot universal direct, participarea la alegerea Parlamentul European reflectă de multe ori părerea generală a popoarelor asupra întregului ansamblu comunitar, indiferent de rolul pe care îl deține instituția parlamentară.În acest mod, problemele de la nivelul Uniunii se răsfrâng în multe cazuri asupra Parlamentului European.Acest lucru ar trebui însă perceput doar ca o motivație în plus pentru Parlament să își consolideze poziția la nivel european și să lupte pentru rezolvarea tuturor problemelor care îi pot periclita activitatea.

CAPITOLUL 6: Concluzii

În prezent, Parlamentul European, ca și instituție a Uniunii Europene, deține o importanță și o influență majoră atât pe plan național(pentru statele membre), cât și pe plan internațional(prin legăturile pe care le stabilește cu statele terțe).Cu toate acestea, lucrurile nu au stat de la început așa,ci din contră, în momentul înființării Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, Adunarea Comună(după cum se numea atunci Parlamentul European) deținea o poziție marginală datorită rolului său pur consultativ și lipsei de puteri reale în procesului decizional din cadrul Comunităților Europene.

Prin prezenta lucrare a fost urmărită evoluția acestei instituții și s-a arătat cum, prin diferite tratate, acte sau proceduri, competențele sale au sporit progresiv, ajungând să se manifeste în cât mai multe domenii și să influențeze din ce în ce mai mult viața cetățenilor europeni.

După cum s-a demonstrat, această evoluție a fost una atât internă(organizarea sa ca și instituție), cât si externă(în ceea ce privește în special relațiile sale cu celelalte instituții).Astfel, pe de o parte s-a constatat o încercare continuă de stabilire a unor reglementări privind numărul europarlamentarilor.Acest lucru a fost unul foarte important deoarece numărul deputaților europeni putea influența foarte mult activitatea Parlamentului.Cu toate că Uniunea Europeană s-a lărgit progresiv ca urmare a aderării statelor, iar acestea trebuiau reprezentate într-un mod cât mai satisfăcator pentru toti actorii implicați și în cadrul Parlamentului European, întotdeauna s-a avut în vedere și limitarea numărului europarlamentarilor pentru evitarea unui corp de dimensiuni exagerate, care ar fi condus la îngreunarea lucărilor.Mai mult decât atât, Parlamentul European a cunoscut o evoluție și în ceea ce privește organele sale, organizarea grupurilor politice sau a comisiilor parlamentare dezvoltându-se neîntrerupt, scopul permanent fiind acela al întăririi eficienței sale.Toate schimbările care au avut loc au contribuit însă la dinamismul instituției și la popularizarea acesteia astfel încât ea să facă parte pe cât de mult posibil din viața cetățenilor pe care îi reprezintă.

Pe de altă parte, a fost menționată și evoluția în ceea ce privește relațiile cu celelalte instituții dar și cu Uniunea Europeană în ansamblul ei.Aceste relații au fost stabilite în special de competențele Parlamentului European, care puteau permite la un moment dau colaborarea cu celelalte organe ale Uniunii(în special cu Comisia Europeană și Consiliul, dar nu numai).

În acest sens, Parlamentul, lipsit inițial de puteri reale la nivel comunitar, a obținut gradual competențe care l-au adus pe o treaptă de egalitate cu instituțiile decizionale ale Uniunii Europene.Începând cu Actul Unic European, care a reprezentat totodată și prima modificare majoră adusă Tratatelor Constitutive, puterea Parlamentului a început să crească.În primă instanță, el a trecut de la rolul consultativ la dreptul de a coopera cu celelalte instituții(în special cu Comisia și Consiliul) în ceea ce privește reglementarea legislației în unele domenii dinainte stabilite.Adevărata consolidare a puterilor sale a fost însă realizată după Tratatul de la Maastricht, mai exact după introducerea co-deciziei, procedura prin care puterea Parlamentului European devenea egală cu aceea a Consiliului.După acest tratat, procedura va căpăta o importanță din ce în ce mai mare, pe de o parte datorită simplificării sale, iar pe de altă parte datorită extinderii ariei de aplicare a acesteia.

Parlamentul European reprezintă un caz deosebit de evoluție instituțională unică.Cu toate că de-a lungul istoriei sale a avut de înfruntat mai multe dificultăți, întrucât nu toți actorii implicați în acest proces de integrare europeană au fost de acord cu creșterea puterilor sale, el a reușit să se afirme pe plan european și chiar pe plan mondial.

Întreaga cercetare a fost completată și de analiza cazului statului român în relațiile acestuia atât cu Uniunea Europeană, cât și cu Parlamentul European.Evidențierea interesului pe care cetățenii îl manifestă față de instituția parlamentară europeană s-a considerat a fi necesară pentru o viitoare analiză privind viitorul Parlamentului.S-a constatat că o problemă actuală ar fi reprezentată de fenomenul de scădere progresiva a ratei de participare la vot în timpul europarlamentarelor, acest lucru având loc nu doar în România, ci la nivelul întregii Uniuni Europene.

În concluzie, acestă lucrare a avut un scop bine determinat care s-a dovedit a fi unul de o importanță majoră.Astfel, prin analizarea prevederilor instituționale ale tratatelor care stau la baza Uniunii Europene, s-a arătat care a fost și care este în prezent rolul Parlamentului European în amplul proces de integrare europeană.S-a dovedit că, datorită competențelor pe care le-a obținut progresiv, instituția a ajuns să dețină o capacitate uriașă de influență în procesul decizonal.Mai mult decât atât, fiind reprezentantul cetățenilor Uniunii, activitățile sale se răsfrâng într-o măsură foarte mare asupra vieții cotidiene a acestora.Datorită impactului pe care îl produce asupra a sute de milioane de cetățeni, studierea activității Parlamentului European devine o necesitate.

Bibliografie

Lucrări de specialitate:

Avram,Ion, Uniunea Europeană și aderarea României,București,Ed.Sylvi,2001.

Bărbulescu,Ghe.Iordan, De la Comunitațile Europene la Uniunea Europeană,București, Ed.Trei,2001.

Bărbulescu,Ghe.Iordan, Uniunea Europeană:de la economic la politic,București, Ed.Tritonic,2005.

Bibere,Octav,Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, Iași,Ed.Polirom,1999.

Bibere,Octav, Uniunea Europeană,între real și virtual, București,Ed.ALL Educațional,1999.

Burban,Jean-Louis, Parlamentul European, București,Ed.Meridiane,1999.

Constantinescu,Mihai;Nicolae,Șerban;Amzulescu,Marius,Instituții Parlamentare Internaționale”,București,Ed.Fundației România de Mâine, 2005.

Corbett,Richard;Jacobs,Francis;Shakleton,Michael,Parlamentul European, București,Regia Autonomă “Monitorul Oficial”,2007.

Dragoș,Dacian Cosmin,Uniunea Europeană:instituții,mecanisme, București,Ed.C.H.Beck,2007.

Drăgan,Gabriela,Uniunea Europeană între federalism și interguvernmentalism, București,Ed.ASE,2005.

Fabian,Gyula, Drept instituțional comunitar,Ediția a II-a,Cluj-Napoca,Ed.Sfera Juridică,2006.

Fuerea,Augustin, Instituțiile Uniunii Europene,București,Universul Juridic,2002.

Fuerea,Augustin, Manualul Uniunii Europene,București,Ed.Universul Juridic,2010.

Ghica,Luciana Alexandra, România și Uniunea Europeană,București,Ed.Meronia,2006.

Groza,Anamaria, Uniunea Europeană:drept instituțional,București,Ed.C.H.Beck,2008.

Iancu,Gheorghe, Instituții de drept constituțional al Uniunii Europene,București,Ed.Lumina Lex,2007.

Niță,Dan;Dragomir,Eduard, Instituțiile Uniunii Europene conform Tratatului de la Lisabona,București,Ed.Nomina Lex,2010.

Pop,Flore;Gherghina,Sergiu;Jiglau,George, Drept,mecanisme și instituții comunitare,Cluj-Napoca,Ed.Argonaut,2007.

Popescu,Eugen,Teorii ale integrării europene,București,Ed.C.H.Beck,2009.

Scăunaș,Stelian, Uniunea Europeană:construcție,instituții,drept,București,Ed.All Beck,2005.

Sidjanski,Dusan, Viitorul federalist al Europei:comunitatea europeană de la origini la Tratatul de la Lisabona,Trad.de Raluca Brad și Daniela Rapan,Iași,Ed.Polirom,2010.

Șerban,Radu, România în Uniunea Europeană,București,Ed.Tribuna Economică,2007.

Vătăman,Dan, Dreptul Uniunii Europene,București,Universul Juridic,2010.

Vătăman,Dan, Organizații europene și euroatlantice, București,Ed.Lumina Lex,2008.

Vătăman,Dan;David,Ion, România și Uniunea Europeană:istorie și actualitate, București,Ed.Pro Universitaria,2008.

Voicu,Marin, Jurisdicții și proceduri judiciare în Uniunea Europeană, București,Universul Juridic,2010.

Voicu,Marin, Uniunea Europenă înainte și după Tratatul de la Lisabona,București.Universul Juridic,2009.

Legislație:

Tratatul de la Paris instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului-1951(intrat în vigoare în 1952).

Tratatele de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice-1957(intrate în vigoare în 1958).

Tratatele de la Luxemburg și Bruxelles privind sporirea puterii bugetare a Parlamentului European-1970,respective 1975(intrate în vigoare în 1971,respectiv 1976).

Actul Unic European-1986(intrat în vigoare în 1987).

Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană-1992(intrat în vigoare în 1993).

Tratatul de la Amsterdam privind Uniunea Europeană-1997(intrat în vigoare în 1999) .

Tratatul de la Nisa-2001(intrat în vigoare în 2003).

Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa.

Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene,publicat în Monitorul Oficial al Uniunii Europene,C 306,17 decembrie 2007.

Regulamentul de Procedură al Parlamentului European,actualizat în martie 2011.

Legea nr 33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European,publicată în Monitorul Oficial,Partea I,nr 28 din 16.01.2007.

Studii și articole:

Adrian Cioroianu,“Și totuși,Europa unită există-deși nu toți europenii votează”, în Sfera Politicii,Numărul 136,Anul XVII(2009).

Alexandra Radu,“Alegeri Europarlamentare-experiența românească”,în Sfera Politicii,Numărul 136,Anul XVII(2009).

Amie Kreppel,“Necessary but not sufficient:understanding the impact of treaty reform on the internal development of the European Parliament” în Journal of European Public Policy,December 2003. www.jstor.org

European University Institute,Florence,Building Parliament-50 Years of European Parliament History,sub coordonarea lui Yves Meny, Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities, 2009.

Răzvan Băileanu,“Radiografii Postelectorale”,în Revista 22,5 decembrie 2007.

Reviste de specialitate:

Dreptul,Uniunea Juriștilor din România,București.

Revista 22-Revista Grupului pentru Dialog Social www.revista22.ro

Revista Română de Drept Comunitar,Ed.Rosetti,București.

Sfera Politicii-Revistă de Stiințe Politice și de Teorie Politică,Editată de Fundația Societatea Civilă.

Alte surse:

http://europa.eu/index_ro.htm Site-ul oficial al Uniunii Europene

http://www.europarl.europa.eu Site-ul Parlamentului European

http://eur-lex.europa.eu/ro/index.htm Legislație Europeană

http://uniuneaeuropeana.sitestudio.org/

http://www.euractiv.ro/index.html

http://www.eppgroup.eu/home/en/default.asp Site-ul oficial al Partidului Popular European

http://www.greens-efa.eu Partidul Verzilor

www.infoeuropa.ro Site-ul Centrului de informare al Comisiei Europene la București

http://qvorum.ro Institutul European pentru Democrație Participativă

http://www.europuls.ro Portal de analiză a vieții publice românești

Bibliografie

Lucrări de specialitate:

Avram,Ion, Uniunea Europeană și aderarea României,București,Ed.Sylvi,2001.

Bărbulescu,Ghe.Iordan, De la Comunitațile Europene la Uniunea Europeană,București, Ed.Trei,2001.

Bărbulescu,Ghe.Iordan, Uniunea Europeană:de la economic la politic,București, Ed.Tritonic,2005.

Bibere,Octav,Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, Iași,Ed.Polirom,1999.

Bibere,Octav, Uniunea Europeană,între real și virtual, București,Ed.ALL Educațional,1999.

Burban,Jean-Louis, Parlamentul European, București,Ed.Meridiane,1999.

Constantinescu,Mihai;Nicolae,Șerban;Amzulescu,Marius,Instituții Parlamentare Internaționale”,București,Ed.Fundației România de Mâine, 2005.

Corbett,Richard;Jacobs,Francis;Shakleton,Michael,Parlamentul European, București,Regia Autonomă “Monitorul Oficial”,2007.

Dragoș,Dacian Cosmin,Uniunea Europeană:instituții,mecanisme, București,Ed.C.H.Beck,2007.

Drăgan,Gabriela,Uniunea Europeană între federalism și interguvernmentalism, București,Ed.ASE,2005.

Fabian,Gyula, Drept instituțional comunitar,Ediția a II-a,Cluj-Napoca,Ed.Sfera Juridică,2006.

Fuerea,Augustin, Instituțiile Uniunii Europene,București,Universul Juridic,2002.

Fuerea,Augustin, Manualul Uniunii Europene,București,Ed.Universul Juridic,2010.

Ghica,Luciana Alexandra, România și Uniunea Europeană,București,Ed.Meronia,2006.

Groza,Anamaria, Uniunea Europeană:drept instituțional,București,Ed.C.H.Beck,2008.

Iancu,Gheorghe, Instituții de drept constituțional al Uniunii Europene,București,Ed.Lumina Lex,2007.

Niță,Dan;Dragomir,Eduard, Instituțiile Uniunii Europene conform Tratatului de la Lisabona,București,Ed.Nomina Lex,2010.

Pop,Flore;Gherghina,Sergiu;Jiglau,George, Drept,mecanisme și instituții comunitare,Cluj-Napoca,Ed.Argonaut,2007.

Popescu,Eugen,Teorii ale integrării europene,București,Ed.C.H.Beck,2009.

Scăunaș,Stelian, Uniunea Europeană:construcție,instituții,drept,București,Ed.All Beck,2005.

Sidjanski,Dusan, Viitorul federalist al Europei:comunitatea europeană de la origini la Tratatul de la Lisabona,Trad.de Raluca Brad și Daniela Rapan,Iași,Ed.Polirom,2010.

Șerban,Radu, România în Uniunea Europeană,București,Ed.Tribuna Economică,2007.

Vătăman,Dan, Dreptul Uniunii Europene,București,Universul Juridic,2010.

Vătăman,Dan, Organizații europene și euroatlantice, București,Ed.Lumina Lex,2008.

Vătăman,Dan;David,Ion, România și Uniunea Europeană:istorie și actualitate, București,Ed.Pro Universitaria,2008.

Voicu,Marin, Jurisdicții și proceduri judiciare în Uniunea Europeană, București,Universul Juridic,2010.

Voicu,Marin, Uniunea Europenă înainte și după Tratatul de la Lisabona,București.Universul Juridic,2009.

Legislație:

Tratatul de la Paris instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului-1951(intrat în vigoare în 1952).

Tratatele de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice-1957(intrate în vigoare în 1958).

Tratatele de la Luxemburg și Bruxelles privind sporirea puterii bugetare a Parlamentului European-1970,respective 1975(intrate în vigoare în 1971,respectiv 1976).

Actul Unic European-1986(intrat în vigoare în 1987).

Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană-1992(intrat în vigoare în 1993).

Tratatul de la Amsterdam privind Uniunea Europeană-1997(intrat în vigoare în 1999) .

Tratatul de la Nisa-2001(intrat în vigoare în 2003).

Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa.

Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene,publicat în Monitorul Oficial al Uniunii Europene,C 306,17 decembrie 2007.

Regulamentul de Procedură al Parlamentului European,actualizat în martie 2011.

Legea nr 33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European,publicată în Monitorul Oficial,Partea I,nr 28 din 16.01.2007.

Studii și articole:

Adrian Cioroianu,“Și totuși,Europa unită există-deși nu toți europenii votează”, în Sfera Politicii,Numărul 136,Anul XVII(2009).

Alexandra Radu,“Alegeri Europarlamentare-experiența românească”,în Sfera Politicii,Numărul 136,Anul XVII(2009).

Amie Kreppel,“Necessary but not sufficient:understanding the impact of treaty reform on the internal development of the European Parliament” în Journal of European Public Policy,December 2003. www.jstor.org

European University Institute,Florence,Building Parliament-50 Years of European Parliament History,sub coordonarea lui Yves Meny, Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities, 2009.

Răzvan Băileanu,“Radiografii Postelectorale”,în Revista 22,5 decembrie 2007.

Reviste de specialitate:

Dreptul,Uniunea Juriștilor din România,București.

Revista 22-Revista Grupului pentru Dialog Social www.revista22.ro

Revista Română de Drept Comunitar,Ed.Rosetti,București.

Sfera Politicii-Revistă de Stiințe Politice și de Teorie Politică,Editată de Fundația Societatea Civilă.

Alte surse:

http://europa.eu/index_ro.htm Site-ul oficial al Uniunii Europene

http://www.europarl.europa.eu Site-ul Parlamentului European

http://eur-lex.europa.eu/ro/index.htm Legislație Europeană

http://uniuneaeuropeana.sitestudio.org/

http://www.euractiv.ro/index.html

http://www.eppgroup.eu/home/en/default.asp Site-ul oficial al Partidului Popular European

http://www.greens-efa.eu Partidul Verzilor

www.infoeuropa.ro Site-ul Centrului de informare al Comisiei Europene la București

http://qvorum.ro Institutul European pentru Democrație Participativă

http://www.europuls.ro Portal de analiză a vieții publice românești