Parlamentul Atribuțiile și Funcțiile Parlamentului

Introducere.

Atribuțiile și funcțiile Parlamentului român actual se datorează unei evoluții istorice atât a poporului român în general, cât și a instituției ca organ politic.Există o tradiție democratică și parlamentară în România ale cărei începuturi se regăsesc în Regulamentele Organice și în Convenția de la Paris din 1858, precum și în statutul lui Cuza.Dar semnificativ este evoluția inaugurată de Constituția din 1866, deoarece ea marchează evoluția spre epoca modernă a parlamentarismului în România întemeiat pe pluralismul politic și pe dezvoltarea treptată a reprezentativității care, pe măsura generalizării votului universal, a devenit democratic.

Deasemenea, o altă perioadă importantă pentru dezvoltarea parlamentarismului în România o reprezintă evoluția regimului reprezentativ după Revoluția din Decembrie 1989 și aprobarea Constituției prin referendum din 8 Decembrie 1991.Această periodicizare a “rădăcinilor istorice”, a dus la ceea ce azi numim Parlamentul României, adică o instituție a statului responsabilă cu legiferarea și buna funcționare a ordinii publice.

Conform art. 61 alin. 1 din Constituția României, “ Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării’’.În complexul sistem de autorități statale, Parlamentul se înfățișează într-o contrapondere față de Guvern, constituind totodată și autoritatea de directivare și control asupra activității executive.

Așadar, Parlamentul este instituția juridică și politică formată din una sau două ‘‘adunări’’ sau ‘‘camere’’, fiecare compusă dintr-un număr diferit de membri (deputați sau senatori ), care se bucură de anumite imunități, având drept de control asupra autorităților executive și fiind unica putere legislativă a țării. Parlamentele contemporane sunt formate fie dintr-o singură cameră, fie din două camere. Cele formate dintr-o singură cameră sunt Parlamente cu o structură camerală, iar cele

formate din două camere sunt de stat.

De pildă, într-un stat federal este obligatorie existența în cadrul Parlamentului. și a unei camere care să apere și să reglementeze interesele statelor membre pe când cealaltă cameră este formată din reprezentanții statului federal. Sunt însă și state care au structură bicamerală. Ca exemple elocvente : Italia, Belgia, Spania, Japonia, Marea Britanie.

În România, potrivit art. 61 alin.2 din Constituție, Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaților și Senat. Astfel, Parlamentul poate adopta acte cu caracter juridic și acte cu caracter exclusiv politic.

Prăbușirea totalitarismului comunist nu a condus la instituirea imediată a regimului democratic reprezentativ. Au fost necesare eforturi și acțiuni pentru regândirea și reconstruirea sistemului social-politic și statal juridic pe principii noi, printre care cel al pluralismului politic devenit condiția ‘‘sine qua non’’ în edificarea democrației reprezentative.

Fiecare din aceste evoluții a condus și la conturarea unor premise juridice privind Parlamentul în România, mai ales prin unele reguli incipiente privind activitatea autorităților ce îndeplineau funcția legislativă în stat. Parlamentul român contemporan se identifică cu legea, care reprezintă ‘‘actul’’ suprem al unui stat și modul de a regândi o societate în virtutea ei, a încerca stăvilirea unor infracțiuni și tentațiile apărute prin încălcarea ordinii publice. Din această cauză este nevoie de explicarea conceptului de ‘‘lege’’. Acest termen este folosit în două accepțiuni și anume în sens larg ( ‘‘lato sensu’’), se are în vedere orice act normativ și în sens restrâns (‘‘stricto senso’’), se are în vedere actul juridic al organului legiuitor.

Au fost date diverse definiții privind conceptul de ‘‘lege’’ dar majoritatea nu a surprins conceptul formal al termenului ( conținutul normativ al legii ). O definiție care reușește să acopere și să răspundă necesităților determinate atât de criteriul material cât și de cel formal este dată de profesorul Ioan Muraru.

Astfel autorul reușește să surprindă în definiția dată, legătura cu actul suprem care este constituția. Autorul precizează că legea este ‘‘actul juridic al Parlamentului, elaborată în conformitate cu constituția și potrivit unei proceduri prestabilite și care exprimând voința și interesele poporului, reglementează relațiile sociale cele mai generale și importante’’.

Legea este în exclusivitate emanația unicului organ legiuitor, conform cu dispozițiile constituționale și elaborată după o procedură prestabilită chiar prin legea fundamentală.Parlamentul adoptă legea în vederea reglementării celor mai importante relații sociale, de aici rezultând faptul că nu toate relațiile sociale vor fi reglementate prin lege, rămânând ca relațiile sociale de mai mică importanță să fie reglementate prin acte normative subordonate legii ( hotărâri, ordine).

Această evoluție nu s-a încheiat. Există în toate țările tendințe pentru ridicarea eficienței activității parlamentare, fără sacrificarea, însă a valorilor democratice proprii regimului parlamentar. Și în țara noastră modificările regulamentelor parlamentare, chiar după adoptarea Constituției, sunt o mărturie a acestor eforturi. Deasemenea, și în prezent, în ambele Camere ale Parlamentului, s-au instituit formații de lucru pentru reexaminarea regulamentelor parlamentare, de care depinde, hotarâtor, eficientizarea activității Camerelor. În fond armonizarea legislațiilor, nu poate ocoli și pe aceea a regulamentelor parlamentare, spre a se asigura, astfel, îndeplinirea rolului primordial al parlamentelor în cadrul democrațiilor europene.

Eforturile de eficientizare a deciziilor politice sunt strâns legate de modul în care Parlamentul român reușește să interacționeze cu celelalte instituții ale statului la nivel central ( Guvernul și Președintele României ), dar și modul în care reușește să păstreze o imparțialitate conformă cu realitatea și Constituția României. Astfel, analizarea atribuțiilor și funcțiilor Parlamentului în România este necesar.

Capitolul Ι

Parlamentul în România.Scurt istoric

1.Începutul și evoluția Parlamentului în România.

Țările române au înregistrat același proces de dezvoltare a vieții politice pornind de la domnia absolută spre un sistem de conducere reprezentativ care însemna, spre final, separarea puterilor statului și eliminarea atotputerniciei puterii centrale.

Tendința aceasta, accelerată sub influența ideilor revoluției franceze, avea la bază existența adunărilor de stări din evul mediu.’’În marginea Sucevei, la locul ce se chema Direptate, lui Ștefan i-au ieșit înainte boierimea și clerul de toate treptele, oșteni, țărani, iar el i-au întrebat pe toți :ieste-le cu voie tuturor să le fie domn ? Ei cu toții au strigat într-un glas : în mulți ani de la Dumnezeu să domneați. Și deci cu toții ridicatu domn’’(Grigore Ureche). Este unul din numeroasele exemple care atestă existența adunări stărilor la români.

Sistemul parlamentar în România, instituit în anii 1858-1859, a constituit forma de realizare a guvernamântului democratic, în condițiile pluralismului politic, până în preajma celui de-al doilea război mondial, pe o durată de 80 de ani, interval în care viața politică s-a derulat și s-a caracterizat prin guvernamântul reprezentativ și separarea puterilor.Aprecierea mai generală, de principiu – cuprinsă în ‘‘Enciclopedia României, vol Ι, 1938 – confirmă și în cazul țării noastre pentru perioada istorică pe care am menționat-o. ‘‘Parlamentul este, în democrațiile moderne – se subliniază în acest sens – organul care exercită puterea legislativă și, prin urmare, una din aplicațiunile principiului separațiunii puterilor în stat.’’

Parlamentul s-a impus în România treptat, paralel cu dezvoltarea constituțională și consacrarea statului modern, materializând principiul voinței suverane a poporului, ca unul dintre principiile fundamentale de organizare politică a națiunii. Fazele și procesele ce au premers și au urmat apariției și instituției parlamentare în viața politică a țării noastre au purtat amprenta stadiului general de dezvoltare a civilizației românești , a întârzierii sale materiale și spirituale față de Occident, a condițiilor specifice de existență și de evoluție a poporului român , aflat sub dominația sau în atenția de cotropire a unor mari imperii rivale, a aspirațiilor sale de libertate națională și de influențare a guvernamântului prin participarea la procesele de alegere a reprezentanților săi.

Participarea reprezentanților tuturor categoriilor sociale la procesul instituționalizat de adoptare a legilor constituie prima dintre condițiile indispensabile democrației moderne.Dată fiind legătura inseparabilă dintre democrația modernă și existența Parlamentului ca instituție fundamentală a sistemului politic, apreciem că Adunarea Obștească din Țara Românească, alcătuită din 42 de membri, și Adunarea Obștească din Moldova, alcătuită din 35 de membri, cei mai mulți aleși pe 5 ani, iar alții având calitatea de membri de drept, organisme întemeiate prin Regulamentul Organic, în anii 1831 și 1832, nu pot fi considerate formele de debut ale parlamentarismului în România, deși nu au lipsit unele încercări de afirmare a unor reguli specifice acestui sistem de guvernamânt, cum au fost tendința de bifurcare a executivului, participarea miniștrilor la lucrările adunărilor etc.

În România, ca și în celelalte țări de pe continentul nostru, Parlamentul a fost o creație precumpănitoare a practicii sociale, rezultat al luptelor purtate de unii exponenți ai noii clase sociale în ascensiune , formată din ‘‘boiernași’’, meșteșugari, negustori, arendași și alte forțe, împotriva fenomenului excesiv de personalizare a puterii, practicat și reflectat de domnitorul autocrat. Spre deosebire de procesele de întemeiere a Parlamentului în Europa de Vest, crearea Parlamentului în Principatele Române a răspuns și cerinței de emancipare a națiunii române față de dominația otomană seculară și de cea ‘‘protectoare’’, impusă și exercitată de Rusia în anii ’20 ai secolului al XΙX-lea. Ca urmare a acestei opresiuni străine, sistemul parlamentar a fost instituționalizat, în bună măsură, și cu acordul Rusiei, Turciei, al celorlalte puteri ale Europei, care aveau interese politice, strategice, economice la Gurile Dunării. În consecință, primele reglementări electorale și primele dispoziții constituționale referitoare la organizarea și funcționarea instituției parlamentare în devenire, precum și la raporturile acesteia cu domnitorul, sunt stipulate în acorduri internaționale bilaterale, turco-ruse, și multilaterale, ce au implicat și Franța, Anglia, Prusia, Austria. Tendința de preinstituționalizare a Parlamentului în documente diplomatice internaționale nu i-a afectat substanțial natura.

Introducerea sistemului parlamentar în țara noastră, deși a trebuit să suporte amprenta unor abateri de la ‘‘modelul clasic’’, a reprezentat, în a doua parte a secolului XΙX și în primele decenii ale secolului XX, un substanțial progres în raport cu mecanismele autocratice din trecut.

Un document de referință îl reprezintă Proclamația de la Islaz, nu atât pentru promovarea unor reguli specifice regimului parlamentar, întrucât regimul politic pe care îl preconiza era mai degrabă de adunare decât parlamentar, cât pentru afirmarea unor drepturi și libertăți publice care în evoluțiile ulterioare și-au aflat în Parlament confirmarea constituțională și legală.

Convenția de la Paris din 1858, deși nu definea un cadru precis de dezvoltare a regimului parlamentar, a consacrat unele principii specifice acestui sistem de guvernamânt, cum erau prerogativa domnului de a dizolva Adunarea Electivă, accesul miniștrilor la lucrările adunării, posibilitatea recrutării acestora din rândul deputaților, responre îl preconiza era mai degrabă de adunare decât parlamentar, cât pentru afirmarea unor drepturi și libertăți publice care în evoluțiile ulterioare și-au aflat în Parlament confirmarea constituțională și legală.

Convenția de la Paris din 1858, deși nu definea un cadru precis de dezvoltare a regimului parlamentar, a consacrat unele principii specifice acestui sistem de guvernamânt, cum erau prerogativa domnului de a dizolva Adunarea Electivă, accesul miniștrilor la lucrările adunării, posibilitatea recrutării acestora din rândul deputaților, responsabilitatea miniștrilor pentru actele demnitarului.

Sistemul parlamentar din România – rezultat al corelării influenței factorilor externi cu acțiunea decisivă a factorilor și cerințelor endogene – a fost favorizat de constituirea statului unitar național, în 1859, și a fost întemeiat grație ansamblului de reforme înfăptuite de Alexandru Ioan Cuza, ce au avut în vedere și modernizarea organizări statale, crearea de instituții statale, printre care s-a aflat și Parlamentul.

Statutul ‘‘desvoltător’’ reprezintă un moment de referință și în istoria Parlamentului – ce își începuse activitatea de puțin timp înainte de sfârșitul anului 1858 – deoarece A.I. Cuza a propus importante modificări în raporturile dintre puterea legislativă și puterea executivă : puterile legiuitoare erau încredințate domnitorului și ‘‘reprezentanței naționale’’ ; ‘‘reprezentanța națională’’ trecea de la sistemul unicameral la sistemul bicameral, format din Adunarea Electivă și Adunarea Ponderatoare sau Corpul Ponderator (Senatul).

Statutul lui Cuza consacră și independența legislativă a Principatelor Române, câștigată încă din 1862, în urma vizitei pe care domnitorul a efectuat-o la Constantinopol.

Astfel, Statutul lui Cuza împreună cu Legea Electorală întrunesc elementele necesare pentru a fi considerate o constituție – de fapt, prima Constituție a României, deoarece cuprind reglementări care vizează relații sociale fundamentale, esențiale pentru a instaura, menține și exercita puterea : Statutul includea regulile fundamentale de organizare a puterii, iar Legea electorală cuprindea unele drepturi fundamentale și unele drepturi politice. Apariția primei Constituții, ca lege fundamentală de organizare a statului român modern, a însemnat totodată geneza propriu-zisă a Parlamentului în România, ca instituție politică și juridică bicamerală, cu atribuții specifice înfăptuirii la cel mai înalt nivel a conducerii statale și cu capacitatea de a răspunde necesității de a crea condițiile de exprimare a voinței poporului care îl alege și pe care îl reprezintă nemijlocit.

Adunarea Electivă era formată din 160 de membri, aleși conform Legii electorale.

Președintele ei nu mai era de drept mitropolitul țării, ci o persoană pe care domnitorul o numea pe durata unui an, selectând-o din rândul membrilor Adunării Elective. Principala inovație a Statutului o constituie crearea Senatului, prin care se adopta sistemul bicameral. Organ permanent, Corpul ponderator avea în compunere atât membri de drept, cât și persoane numite de domnitor. Numărul senatorilor de drept era de 9 : cei doi mitropoliți ai țării, episcopii eparhiilor, primul președinte al Curții de Casație și cel mai vechi dintre generali în activitate. Numărul senatorilor numiți era de 64 : jumătate proveneau ‘‘dintre persoanele cu un venit anual de 800 de galbeni’’, iar ceilalți dintre membrii consiliilor generale ale județelor, câte unul din fiecare județ, de pe o listă de prezentare de 3 candidați, aleși de Consiliul Județean dintre membrii săi. Președintele de drept al Senatului era mitropolitul primat al României.

Rolul legislativ al Senatului făcea din el o Cameră care dubla Adunarea Electivă. Senatul avea însă și alte competențe, stipulate în articolul al XΙΙ- lea : ‘‘Dispozițiunile constitutive ale noii organizațiuni a României sunt puse sub ocrotirea Corpului Ponderatoriu’’. Așadar, Senatul deținea controlul constituționalității legilor, îndeplinind rolul fostei Comisii Centrale de la Focșani. Deasemenea, la sfârșitul fiecărei sesiuni, cele două Camere alegeau o comisie mixtă, ce redacta un raport asupra lucrărilor ultimei sesiuni, pe care îl înainta domnitorului și în care propunea îmbunătățiri în diferite ramuri ale administrației.

Adunarea Electivă era alcătuită din 160 de deputați, dintre care 94 trebuiau să fie desemnați de alegătorii din colegiile de orașe și numai 66 de către cei din colegiile județene. Suprareprezentarea populației orășenești și subreprezentarea celei rurale, care avea o pondere covârșitoare în ansamblul locuitorilor României, era menită să sublinieze rolul nou și în creștere al ‘‘claselor de mijloc’’ în viața politică, acestea devenind și principalele beneficiare ale sistemului parlamentar. De altfel, Legea Electorală extindea baza socială a Camerei, dar o condiționa de plata unui anumit impozit, plafonul acestuia distribuindu-i pe votanți în alegători primari, care votau indirect și alegători direcți.

În ansamblu, Legea Electorală constituia un salt înainte spre democratizarea vieții politice în România : de la un alegător la aproximativ 1000 de locuitori, conform stipulațiilor Convenției de la Paris, Statutul lui Cuza impune raportul de un alegător la circa 8-9 locuitori, numărul total al alegătorilor din România ajungând la 579.690, la o populație care se apropia de 5 milioane de locuitori .

Statutul lui Cuza a deplasat evident puterile în stat dinspre Parlament spre șeful statului, în scopul legiferări de către domnitor a marilor reforme ce au creat bazele dezvoltări moderne a țării – reforma agrară, Codul civil, Codul de procedură civilă etc. – fără a nega existența sistemului parlamentar : echilibrul între puterea executivă și cea legislativă nu era eliminat și nici nu se putea vorbi de concentrarea puterilor statului în mâinile domnitorului. Deasemenea, principiul separației puterilor își făcea simțită prezența pe mai departe.

‘‘Să nu zică – aprecia Mihail Kogălniceanu asupra fenomenului de continuitate a sistemului parlamentar, că (noua) Cameră de (la) 2 mai nu avea caractere independente, nu da libertate tribunii. Tribuna s-a păstrat plină și întreagă ; este aceeași care există și astăzi.’’A fost un moment de culme a recepționării marilor valori ale culturii europene.

Astfel, sistemul parlamentar s-a fundamentat pe întregirea instituțiilor, având un caracter independent și formal care a dus la dezvoltarea instituțiilor centrale la nivel statal.

2. Rolul, locul și dezvoltarea sistemului parlamentar.

După înlăturarea domnitorului Al.I.Cuza, a urmat o nouă perioadă de dezvoltare, o dată cu venirea la tron a domnitorului Carol I, care corespundea unui deziderat al pașoptiștilor, în sensul de a se alege un domnitor străin, spre a se curma astfel luptele interne pentru acapararea tronului, precum și cu adoptarea Constituției din 1866.

Constituția din 1866 a urmărit să consolideze sistemul parlamentar și să înlocuiască Statutul fostului domnitor. Noua lege fundamentală era menită să definitiveze organizarea statului național român în limitele dreptului de autonomie, să consacre ideile liberale și să statueze principiul monarhiei constituționale și ereditare.

Șeful statului, Regele, are dreptul de a dizolva Parlamentul, drept care în Constituția din 1866 lua forma unei prerogative discreționare, deoarece – în aparență – putea dispune de ea după libera lui apreciere, iar aceasta era contrabalansată de câteva precizări : obligativitatea de a convoca noi alegeri în maximum două luni și reluarea activității parlamentare în cel mult trei luni după data dizolvării Camerelor. Aceasta a creat condiții mai propice pentru încetățenirea sistemului parlamentar, dar nu l-a consacrat pe deplin, tocmai datorită faptului că una dintre regulile lui fundamentale, și anume răspunderea politică a Guvernului în fața Parlamentului, nu era exprimată direct de nicio prevedere constituțională. O lege în acest sens urma să fie adoptată la cea mai apropiată sesiune a Parlamentului, iar până atunci – încălcându-se principiul separației puterilor, se stabilea că Înalta Curte de Casație și Justiție era împuternicită să caracterizeze delictul și să determine pedeapsa între anumite limite.

În perioada de la 1866 până la intrarea României în războiul pentru reîntregirea neamului, o notă pozitivă a acaparat dezvoltarea Parlamentului, și anume existența unei largi libertăți de dezbatere în interiorul corpurilor legiuitoare, în presă, întruniri publice, în manifestări de stradă.

Libertatea cuvântului în Camere nu a cunoscut în această perioadă nicio restricție formală, normativistă, încât prevederile art.51 din Constituție au fost efectiv respectate.

Desfășurarea liberă a dezbaterilor parlamentare, în cursul cărora propunerile de amendamente la proiectele de lege sau formularea de moțiuni, ca și intervențiile sau voturile contra, care veneau nu numai din partea membrilor opoziției, ci și a majorității, au făcut ca Parlamentul să nu constituie un simplu birou de înregistrare a legilor inițiate de executiv, ci un for de dezbateri efective, cu contribuții utile și îndrăznețe și existând șicanele.

În România, dreptul de veto legislativ revenea atât fiecărei Camere, cât si Regelui, ca șef al statului, implicarea pe mai departe a acestuia din urmă fiind motivată de grija de a nu tulbura echilibrul dintre Camere și Guvern. Șeful statului își exercita astfel prerogativele prin refuzul de a sancționa o lege sau prin simpla abținere, fără a fi nevoit să recurgă la un document contrasemnat de un ministru. Deși exista riscul ca șeful statului să abuzeze, practica politică din România nu a fost în general influențată negativ de dreptul de veto absolut al Regelui.

Răspunderea politică a miniștrilor în fața Parlamentului își găsește o consacrare expresă abia în 1884 și numai pe cale indirectă. Totuși, nici acum nu a fost prevăzută obligația miniștrilor de a demisiona în cazul unui vot de neîncredere. Convingerea că miniștri erau obligați să demisioneze în această situație era puternic înrădăcinată în conștiința contemporanilor cât timp, ca urmare a atitudinii Parlamentului, ei practic nu mai puteau guverna.

Evoluția sistemului parlamentar sub imperiul Constituției din 1866 a avut efecte pozitive asupra modernizării politice în țara noastră. Astfel, România și-a făurit un stat democratic, întemeiat pe separația puterilor, pe preocuparea de a consacra primatul legii în ordonarea și dinamica relațiilor sociale. Treptat, rolul Parlamentului s-a consolidat, de drept și/sau de fapt, în ansamblul instituțiilor fundamentale ale statului. Astfel, la începutul secolului XX, riscul ca Guvernul să răstoarne în interesul său relațiile cu Parlamentul – prin alegeri manipulate, organizate imediat după numire – se diminuase sensibil, iar echilibrul dintre puteri se consolidase pe măsură ce alegerile au devenit mai libere și opoziția a reușit să fie mai bine reprezentată în Parlament. În aceste condiții, se constată un fenomen nou și anume, că alegerile parțiale sunt câștigate mai ales de opoziție și devin, alături de întrunirile publice și demonstrațiile de stradă, unul dintre principalele indicii după care șeful statului se calăuzea în alegerea momentului declanșări crizei de guvernare și alegerea formulei politice de a o depăși.

Parlamentul român a fost profund afectat de impactul, fără precedent în istoria modernă a României, produs asupra conștiinței tuturor de către răscoala țăranilor din 1907.

Aproape întreaga viață parlamentară se va desfășura în următori trei ani, de fapt, în

perioada guvernării liberale, sub imperativul adoptării unor legislații agrare menite a ușura, cât de cât, situația grea a țărănimii. Guvernul conservator, aflat la putere în momentul declanșări răscoalei, se dovedea incapabil să facă față noilor împrejurări.La 12 martie 1907, Guvernul conservator condus de Gh. Gr. Cantacuzino și-a prezentat demisia.

În ședința Camerei din 13 martie 1907, președintele noului Consiliu de miniștri, D.A.Sturdza, a dat citire Mesajului regal prin care au fost numiți noii miniștri. După aceea, primul ministru a adresat deputaților apelul de a înțelege situația existentă și de a acorda sprijin Guvernului în împrejurările grele ale desfășurării răscoalei.

În ședința Senatului din aceeași zi, D.A.Sturdza, după citirea Mesajului regal pentru numirea noului Guvern, evidenția gravitatea momentului, făcând apel la solidaritate între partide. Parlamentarii din cele două Corpuri legiuitoare răspundeau cu promptitudine apelului făcut de prim-ministru, îndeosebi șefii opoziției conservatoare.Astfel, în Cameră, Take Ionescu, considerând că vorbește în numele marii majorități a deputaților, promitea tot sprijinul Guvernului pentru restabilirea ordinii și păcii interne.

În Senat, lucrurile se petreceau diferit, datorită intervenției dr. C.I.Istrati, savant cu vederi mai înaintate decât mulți dintre contemporanii săi. Luând cuvântul, constata că răscoalele au surprins conducerea țării, momentele fiind de cea mai mare gravitate.Deși țara făcuse reale progrese ‘‘în lupta noastră de toate zilele, în nevoia ce aveam să mergem tot înainte, se pare că nu s-a dat atenție destulă clasei muncitoare de la țară […], căci, să nu ne ascundem, este oarecare dreptate în mișcarea de astăzi’’.

După ce în sedința din 15 martie 1907, Regele declarase închisă sesiunea Parlamentului, la 26 aprilie, în fața membrilor săi întruniți în ședința comună extraordinară, primul ministru, D.A.Sturdza, a dat citire Mesajului regal de dizolvare a Corpurilor legiuitoare. Prin Mesajul regal se fixau data alegerilor, iar Parlamentul viitor era convocat în prima sa ședință la 7 iunie 1907. La cele trei colegii, pentru Cameră au fost aleși 183 deputați, iar la Senat 120 de senatori. În prima ședință a Camerei, președintele Consiliului de Miniștri a dat citire Mesajului regal, în care se amintea de pacificarea internă, facându-se apel la deputați și senatori pentru stabilirea unui echilibru între păturile sociale, baza existenței statului.

În aceeași ședință, s-a trecut la alegerea organelor de conducere ale noii Adunări a Deputaților. A fost ales președinte provizoriu Victor Antonescu, care a făcut apelul nominal : 162 de deputați prezenți, 21 de absenți. În timpul alegerii noilor organe de conducere, N. Iorga, nou ales în Adunarea Deputaților, adresa o interpelare ministrului de Interne, cerând amnistierea răsculaților arestați.

În continuarea argumentări sale, N. Iorga considera că țărănimea s-a ridicat la luptă

pentru o reformă generală.

Perioada 1911-1913 s-a caracterizat printr-un sistem electoral defectuos și nedemocratic. Îndată după dizolvarea Corpurilor legiuitoare și prezentarea programului partidului de guvernământ, începe campania electorală caracterizată printr-o violență împinsă la extrem de ambițiile unor oameni politici avizi de putere. În schimbarea guvernelor și în alegerile ce urmau, rolul Parlamentului era nul. Deși Constituția, ca atare, era foarte democratică și liberală pentru acel timp, în forma cunoscută n-a fost aplicată decât parțial.

După Constituție, puterea emana de la națiune, dar voința națională nu exista în realitate. Autoritatea regelui era incontestabil o realitate și determina rosturile politicii interne și externe, bineînțeles, în anumite limite, prevăzute în Constituție. Fără un singur vot parlamentar, regele îl însărcina pe unul din fruntașii partidelor de guvernământ cu formarea unui nou cabinet ministerial, a cărui grijă imediată consta în dizolvarea Parlamentului, în scopul organizării unor noi alegeri și obținerii unei majorității întotdeauna zdrobitoare. Nesocotirea voinței naționale era flagrantă, fiind pusă în evidență de atâtea ori, fie chiar și prin dizolvarea Corpurilor legiuitoare și ele alese prin intermediul unui sistem electoral inechitabil.

Legea electorală în vigoare în 1911 era cea de după modificarea Constituției din 1884.Potrivit legii electorale, Camera deputaților era aleasă după un sistem cenzitar.Dreptul de vot a fost acordat numai cetățenilor care plăteau un impozit statului.

Alegătorii erau împărțiți în trei colegii, primul alegând 77 de deputați, al doilea 72 și al treilea 40 de deputați, adică un total de 189 de deputați.În primul colegiu intrau cei care aveau un venit anual de cel puțin 1200 de lei, în al doilea cei care plăteau un impozit direct de cel puțin 20 de lei pe an, reprezentând profesiile libere, iar în al treilea colegiu intrau micii contribuabili, care aveau un venit de cel puțin 300 de lei și știau să scrie,să citească și ceilalți alegătorii care votau indirect, prin delegați,un delegat la 50 de alegători.

În campania electorală, principalul obiectiv de atac al opoziției devine programul electoral al guvernului. Întrucât programul cuprindea prevederi generale, la care puteau subscrie și partidele de opoziție, este considerat din primul moment ca demagogic, ceea ce nu era desigur întru totul întemeiat.

Acest Guvern avea însă să-și găsească sfârșitul la 29 decembrie 1913 când Titu Maiorescu a mers în audiență la rege. La 31 decembrie 1913 o prezintă în scris, iar la 3 ianuarie 1914 regele o acceptă, dispunând formarea unui nou guvern, sub conducerea șefului Partidului Liberal, I.I.C.Brătianu, la 4 ianuarie 1914.

În noul guvern, Brătianu era prim-ministru și ministru de Război. Corpurile legiuitoare au fost dizolvate la 11 ianuarie, alegerile fiind fixate în perioada 2-12 februarie, iar deschiderea noului Parlament la 21 februarie 1914. Ca de obicei, fără nicio excepție în trecut, guvernul a câștigat alegerile. Fuseseră aleși 191 deputați și 126 senatori.

Deschiderea noului Parlament a avut loc la 21 februarie 1914, prin prezentarea Mesajului tronului. Se recunoștea necesitatea întăriri conștiinței naționale, a dezvoltării învățământului, organizării armatei, unei mai strânse solidarități naționale, consolidări finanțelor. Se recomanda participarea parlamentarilor la dezbaterea proiectului de reforme, de colaborare cu guvernul în această privință. Liberalul M. Orleanu, în numele unui grup de deputați, propunea, în ședința Camerei din 24 februarie 1914, modificarea Constituției în vederea realizării reformelor.

La 27 februarie 1914 a fost prezentat, de către C. Stere, raportul comitetului de delegați ai secțiilor Camerei în vederea revizuirii Constituției. Se argumenta îndelung asupra necesității reformelor. Aceasta era prima citire a propunerii de reforme. Mai urmau, conform prevederilor Constituției, două citiri la interval de 15 zile. În Senat, prima citire avea loc în aceeași zi, argumentându-se în favoarea reformelor.

În Cameră, dezbaterile la prima citire dau loc la îndelungi înfruntări de concepții.

Deputatul liberal N. Basilescu, cunoscut profesor universitar de drept, dezvolta concepția Partidului Liberal asupra reformelor.

În replică, i-a cuvântul Gh. Știrbei, disimulând că nu înțelege caracterul reformelor,

cerând precizări în legătură cu profunzimea lor.

Cele două Corpuri legiuitoare votează, prin apel nominal, propunerea de modificare a Constituției în vederea realizării reformelor, după prima citire. Celelalte două citiri nu mai puteau progresa ca nivel al dezbaterilor, decizându-se modificarea Constituției.

La 5 iunie 1914, a fost deschisă sesiunea noului Parlament. Fuseseră aleși 188 de deputați și 125 de senatori. În Mesajul tronului, se exprima încrederea în sprijinul parlamentarilor la revizuirea Constituției, ale cărei dezbateri urmau să aibă loc în toamnă, în sesiunea deschisă făcându-se doar pregătirile în acestă privință.

La dezbateri, se aduc acuzații din partea opoziției cu privire la probleme electorale, cautându-se a se devia scopul pentru care fusese ales noul Parlament. Sesiunea extraordinară s-a încheiat prin formarea unei comisii pentru pregătirea lucrărilor viitoarei sesiuni, numai din rândul parlamentarilor aparținând majorității, întrucât opoziția a refuzat să participe.

Izbucnirea primului război mondial avea să amâne însă dezbaterea programului liberal de reforme care va fi reluată abia în 1917, la Iași.

Take Ionescu, șeful celuilalt partid conservator, declara și el că aderă la cererea Guvernului de a se abține de le dezbaterea problemelor de politică externă (în special în privința declarării neutralității). Spre sfârștul lunii decembrie 1914, divergențele dintre liderii conservatori devin mai acute. Parlamentul, la propunerea primului ministru, a adoptat legea pentru declararea stării de asediu.

Evident, perioada a fost una a marilor zbuciumări, care au fost evidențiate de primul război mondial, neutralitatea României ducând la păreri pro și contra în ceea ce privește politica internă și externă a Guvernului.

Această situație se menține până la 26 ianuarie/8 februarie 1918, când Guvernul Ion I.C. Brătianu – Take Ionescu a demisionat, iar la 29 ianuarie/11 februarie 1918 se formează un nou Guvern, condus de Al. Averescu, în vederea tratativelor pentru încheierea păcii cu Puterile Centrale. În luna mai s-au desfășurat alegerile pentru noul Parlament, care avea sarcina de a ratifica tratatul de pace cu Puterile Centrale, să avizeze stabilirea răspunderilor cu privire la pretinsa violare a Constituției, o dată cu intrarea în război, să stabilească noile hotare, autonomia provincială și descentralizarea etc.

Al. Marghiloman nota cu satisfacție că alegerile se desfășurau în liniște, cu mulți votanți. Alegerile au decurs în condițiile speciale ale războiului, votându-se după listele electorale întocmite în 1916. Mulți erau dispăruți, alți alegători noi n-au fost incluși pe liste. Cu toate aceste condiții, s-a votat în liniște, Guvernul obținând ceea ce dinainte știa că are să obțină, adică majoritatea.

Mesajul tronului era alcătuit, ca de obicei, de către primul ministru Al. Marghiloman care recunoaște acest lucru. Regele se arăta vădit nemulțumit de situația creată prin pacea de la București. La 3/16 iunie 1918, soseau parlamentarii la Iași, în scopul deschiderii noilor Corpuri legiuitoare. Parlamentarii guvernamentali s-au întrunit la locuința lui Al. Marghiloman, spre a proceda la darea în judecată a guvernului I.I.C. Brătianu. Înaintea deschiderii Parlamentului, Marghiloman merge din nou la rege, care-i înmânează unele modificări la mesaj. Cu toate că era bolnav, regele a venit la deschiderea Parlamentului, la 4/7 iunie 1918, fiind primit cu răcire de majoritatea conservatoare.

În acea perioadă, acuzele despre situația internă a țării era dată către conducători cu funcțiile cele mai înalte. Astfel, conservatorul C. Fortunescu considera ca singur vinovat de dezastrul țării pe I.I.C. Brătianu, care, încă din 1914, se angajase față de Rusia, înșelându-l pe regele Carol I.

Liderii Partidului Conservator, mari moșieri, puneau astfel deschis problema revizuirii reformelor liberale și restrângerea bazei de aplicare. Nu puteau afirma public tot ceea ce gândeau, dar intenția lor în Parlament era clară, fiind combătută ca atare de unii membri ai opoziției. Dintre toți, doar generalul Al.Averescu a avut rezerve. Al. Marghiloman constata că partidului său, care a fost contra intrării României în război, i-a revenit sarcina de a încheia pacea. Marghiloman și-a făcut studiile în Franța, dar a renunțat la tot pentru că era la mijloc Rusia, a cărei victorie în război ar fi însemnat desființarea statului român.

Prin pace, a salvat tot ce se putea salva, Partidului Conservator revenindu-i sarcina de a reclădi țara. Reforma agrară va fi făcută potrivit concepției Partidului Conservator, fiind ultima ce va mai putea fi realizată. Deasemenea, legile organice erau promulgate la 6 luni de la eliberarea țării, iar votul universal nu era o reformă ci un principiu, Parlamentul ales neputând modifica Constituția, fiind necesară alegerea unei Constituante, dar nu prin vot universal.

3. Parlamentul interbelic.

Dacă din perioada antebelică s-au desprins anumite trăsături care sunt conforme cu actualul regim politic, în perioada interbelică și chiar postbelică, sistemele democrate moderne sunt fundamental reprezentative. De pildă, în perioada antebelică, structura Parlamentului era tot bicamerală : Camera Deputaților și Senatul. Organizarea internă a celor două adunări era însă aproape identică, ca și în prezent. La începutul fiecărei legislaturi și sesiuni ordinare Camerele alegeau, dintre membrii lor, pe președintele, vicepreședintele și ceilalți membri ai biroului. Singura deosebire față de regimul actual constă în aceea că președintele este astăzi ales pe durata legislaturii pe când în trecut el era ales, o dată cu ceilalți membrii ai biroului, pe durata sesiunii.

Spre deosebire de regimul Constituției din 1991, organele de lucru ale Camerelor – birou permanent, comisiile parlamentare etc. -, nu se alcătuiau pe baza configurației politice a adunărilor.

Revenind la perioada interbelică, limitele epocii își pun amprenta asupra tendințelor reformatoare, chiar dacă acestea proavoacă o breșă în gândirea politică de atunci.

Democrația reprezentativă debutează în spațiul geo-politic românesc o dată cu reformarea sistemului electoral cenzitar, care începe în 1918. Reforma electorală, corelată cu adoptarea unui nou pact fundamental (1923), elaborarea și promovarea unor legi organice care consacrau noi reglementări și norme în sistemul pluripartidist (1924) și modificarea regulamentelor de funcționare a ‘‘camerelor’’ (1920,1925 ș.a.m.d) conferă Parlamentului român atributele suverane ale puterii legislative în stat.

Încărcătura considerabilă de neîmpliniri care i se pune în sarcină legislativului românesc din epoca interbelică este de natură să deruteze sau să instituie din start o doză de suspiciune.George Schopflin, într-o perspectivă analitică globală a ‘‘tradițiilor politice ale Europei de Est’’, releva incapacitatea sistemelor est-europene de a realiza o integrare politică în perioada interbelică. Practic, considera imposibilă integrarea națională și socială, datorită minorităților naționale importante.

În această perioadă, Parlamentul nu numai că este amenințat de tendințe reformatoare proferate de curentele extremiste de dreapta sau de stânga, dar chiar sunt restructurate fundamental, potrivit intereselor regimului autoritar monarhic (1938-1940).

Viața politică, tradițional agitată, devine și mai turbulentă după 1930, când prințul Carol, instalat pe tron, începe să desfășoare, cu abilitatea politică recunoscută, propriile acțiuni. Agitația care cuprinde viața politică în această perioadă, este expresia unor ciocniri de interese și care se puteau soluționa prin politici de intervenție pentru restabilirea controlului și evitarea unor conflicte socio-politice majore.

După 5 septembrie 1940, perioadă în care regele Carol al II-lea a suspendat Constituția și a dizolvat Parlamentul (a doua zi, Carol al II-lea a abdicat în favoarea fiului său Mihai și a părăsit țara. Printr-un decret al noului rege, generalul Ion Antonescu era investit cu depline puteri),cu excepția scurtului ‘‘intermezzo’’ democratic din august 1944 – martie 1945, urmează o perioadă îndelungată în care statura și funcțiile Parlamentului fie dispar complet, fie se diminuează dramatic în regimul totalitar comunist, ceea ce comportă alte tipuri de abordări.

Trebuie să menționăm că acestă structură se datorează Constituței din 7 februarie 1938, potrivit căreia puterea legislativă era exercitată de suveran prin Reprezentanța Națională (Adunarea Deputaților și Senat). Astfel, întreaga putere în stat era concentrată în mâinile regelui și se punea capăt regimului parlamentar în România.Deasemenea, pe 19 noiembrie 1946, au avut loc primele alegeri parlamentare postbelice, dar numai pentru Adunarea Deputaților, în urma cărora, prin nereguli și fraude a fost viciat rezultatul.

Alegerile au fost câștigate de Blocul Forțelor Armate (controlat de PCR). Se poate spune că precedenta Constituție publicată la 29 martie 1923, era mai bine elaborată în ceea ce privește Parlamentul, exercitând o forță democratică.

Conform Constituției ‘‘Adunarea Deputaților se compune din deputați aleși de cetățenii românii, majori, prin vot universal, egal, direct, obligatoriu și secret, pe baza reprezentări majorității’’, iar în Senat intrau ‘‘senatori aleși și senatori de drept’’.

Perioada ce a urmat s-a caracterizat printr-o recesiune la nivel politic instituindu-se un regim totalitar care a cuprins estul Europei și nu numai. În România punctul culminant a fost adoptarea Constituției Republicii Socialiste România din 21 august 1965, regim care s-a menținut până pe 22 decembrie 1989.

4. Parlamentul în România după 1989.

Revoluția română din decembrie 1989, realizându-se ca o mișcare populară largă și spontană, fără o conducere politică cu un program politic prestabilit, propriu și coerent, prin abolirea structurilor politice și statale ce constituiau mecanismul dictaturii, a creat, în mod firesc, un vid de putere. O societate, însă, nu poate exista în afara unei organizări politico-statale și juridice, construite prin raportare la starea sa socială și la idealurile ce o animă. De-aceea, în mod firesc, forțele reprezentative ale Revoluției din Decembrie 1989 s-au constituit în Frontul Salvării Naționale, care și-a asumat rolul și răspunderea conducerii politico-sociale și statale.

Desigur, având un caracter incipient, sensul inițial este acela al perspectivelor, al evoluției. Prin modul de constituire, prin rolul și funcțiile asumate, în condițiile unui

vid de putere existent, Frontul Salvării Naționale, cu structurile sale, s-a definit ca o putere constituantă originară.

De aceea, Frontul a preluat exercițiul suveranități naționale iar actele pe care le-a elaborat au fost cu caracter constituțional.

De la început, Frontul s-a constituit ca o mișcare de masă premergătoare sistemului pluripartid, reunind tendințe politice și orientări diverse, în vederea realizării unei largi coaliții împotriva dușmanului comun – dictatura ceaușistă – și pentru transformarea pașnică a vieții sociale în cadrul societății civile, pluraliste și democrate. Frontul și-a constituit și o structură statală, de asemenea ca o formă premergătoare a viitorului stat, prin instituirea Consiliului Frontului Salvării Naționale iar, pe plan local, a consiliilor teritoriale ale acestuia, ca organe ale puterii de stat.

Potrivit Decretului-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989, Consiliul Frontului Salvării Naționale reunea reprezentanții tuturor forțelor patriotice ale țării de toate categoriile sociale și de toate naționalitățile, având astfel rolul de organ suprem al puterii de stat.

Din programul de guvernare al Consiliului, ceea ce privește nemijlocit evoluția fenomenelor politice și instituționale este, abandonarea rolului conducător al unui singur partid și afirmarea necesității instituirii unui sistem democratic și pluralist de guvernământ, organizarea de alegeri libere în cursul lunii aprilie 1990, separarea puterilor în stat și alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau, cel mult, două mandate, egalitatea în drepturi a cetățenilor, libertatea presei și a cultelor.

Structurile puterii erau alcătuite din Consiliul Frontului Salvării Naționale, compus din 145 de membri, Biroul său Executiv, ce cuprindea 11 membri și președintele Consiliului, pe plan central, iar pe plan local din consiliile teritoriale ale Frontului.

Consiliul Frontului exercita funcția legislativă în stat, numea și revoca primul-ministru și aproba componența Guvernului, la propunerea primului-ministru, numea și revoca președintele Curții Supreme de Justiție și procurorul general al republicii, aproba bugetul de stat etc. Organizarea și funcționarea sa au corespuns momentului inițial, când Frontul reprezenta o largă coaliție a tuturor factorilor interesați în transformarea pașnică a vieții sociale.

Aceasta explică faptul că exercita și anumite funcții de natura puterii executive. Astfel, în subordinea sa funcționa Consiliul Militar Superior, care coordona întreaga activitate a armatei și a unităților preluate de la Ministerul de Interne. Activitatea Consiliului se desfășura în sesiuni, cât și în cadrul celor 11 comisii de specialitate (comisia de reconstrucție și dezvoltare economică, pentru agricultură, comisia constituțională etc.).

În intervalul dintre sesiunile sale, atribuțiile Consiliului erau exercitate de Biroul său Executiv, alcătuit din Președintele Consiliului, un prim-vicepreședinte, doi vicepreședinți, un secretar și șase membri, aleși din membrii acestuia.Era al doilea organ al puterii de stat, cu activitate permanentă, subordonat Consiliului.

Președintele Consiliului avea atribuții caracteristice șefului statului cât și președintelui unei adunări parlamentare, aceasta îndeosebi în ce privește pregătirea și conducerea sesiunilor Consiliului. Astfel, se conturează un anumit regim constituțional, care, prin amplificarea dimensiunilor sale, ca urmare a creării Consiliului Provizoriu de Uniune Națională, va dura până la alegerile din 20 mai 1990, caracterizat prin constituirea nemijlocită a organelor ce dețin, în principal, puterea în stat, de către partide și formațiuni politice.

Constituirea nemijlocită de către partide a organelor ce dețin, în principal, puterea în stat se legitima pe adeziunea populației, pentru care elementul esențial îl reprezenta desființarea Partidului Comunist Român, ca partid unic de guvernământ și opțiunea pentru pluralism, ca trăsătură fundamentală a instaurării unei societăți democratice și premisă de bază pentru organizarea de alegeri libere. Astfel, statul în această perioadă de tranziție către regimul reprezentativ rezultat din alegerile de la 20 mai 1990, avea la bază faptul că partidele alcătuiau, prin intermediul alegerilor, autoritățile ce îndeplineau funcția de reprezentanță națională. O evoluție în ceea ce privește democrația o reprezintă transformarea Frontului într-o formațiune de sine stătătoare, alături de celelalte partide și formațiuni politice, care a condus la actul politic din 1 februarie 1990 și la o nouă evoluție, de instituționalizare a pluralismului politic în România, în cadrul Consiliului Provizoriu de Uniune Națională. În cadrul Consiliului, pentru prima oară după prăbușirea regimului comunist, se conturează elementul

esențial al unei vieți parlamentare democrate : majoritatea și opoziția. Ca și predecesorul său, Consiliul Provizoriu a exercitat în deplinătatea sa funcția legislativă. În plus, el a exercitat un anumit control asupra Guvernului, pe calea întrebărilor și interpelărilor, ca și asupra vieții sociale în general.

Alegerile din 20 mai 1990 au însemnat evenimentul politic cel mai important de după Revoluția din Decembrie 1989. Ele au marcat hotărâtor evoluția constituțională a țării întrucât pe baza lor s-a instituit regimul reprezentativ. În lipsa Constituției, legea electorală a cuprins prevederi de natură constituțională pentru definirea viitorului regim politic, strict necesare ca alegerile să poată avea loc. Astfel, art.1 prevedea că puterea politică în România aparține poporului ; deasemenea art.2 consacră pluralismul și separarea puterilor în stat ca principii fundamentale în guvernarea României.

În ce privește regimul politic, legea electorală a înființat instituția Președintelui, iar ca autoritate legiuitoare Parlamentul, organizat potrivit principiului bicameralismului, reprezentat de Adunarea Deputaților și Senat. Atât Președintele României cât și Parlamentul sunt aleși prin scrutin popular, direct de către corpul electoral, ceea ce are o importanță hotărâtoare în caracterizarea regimului politic. În acest sens, două trăsături sunt esențiale. Pe de o parte Parlamentul, ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, este organul legiuitor, îndeplinind sub acest aspect, o dublă funcție, atât de Adunare Constituantă, prin reunirea celor două Camere în ședință comună, cât și de autoritate legiuitoare obișnuită (art.80 din lege). Deasemenea, Parlamentul investește Guvernul, care răspunde politic în fața sa pentru activitatea desfășurată.

Concentrarea de către Parlament a funcției legislative, investirea și răspunderea politică a Guvernului ce implică și răspunderea solidară a cabinetului, ca și iresponsabilitatea politică a șefului statului, sunt trăsături specifice republicii parlamentare.

În ce privește posibilitatea dizolvării Parlamentului, ea a fost legată exclusiv de neîndeplinirea de către acesta a principalei sale funcții și competențe ca Adunare Constituantă. Aspectele semnalate au marcat hotărâtor regimul politic instituit de Constituția din 1991 care astfel apare nu numai ca expresie a voinței Adunării Constituante ci și ca o consecință și încununare a evoluțiilor anterioare inaugurate de Revoluția din Decembrie 1989.

Specificul parlamentarismului în această perioadă rezultă tot din caracterul său de tranziție, dar de această dată, către un regim constituțional rezultat din procesul complex, social-politic, de elaborare, adoptare și aprobare prin referendum a Constituției.

Autoritatea publică prin care se exercita puterea legislativă era Parlamentul. Acesta o realiza, așa cum s-a arătat, atât ca adunare legiuitoare, în acest caz structura fiind bicamerală (Adunarea Deputaților și Senatul), cât și ca Adunare Constituantă, în acest caz structura sa era monocamerală, constituită din reuniunea Adunării Deputaților și Senatului în ședință comună. Totodată, în practica parlamentară de elaborare a Constituției, birourile permanente ale Camerelor au îndeplinit un rol specific, de organizare a negocierilor politice între grupurile parlamentare, în vederea găsiri unor formule de compromis pentru anumite soluții accentuat divergente, înainte de a fi supuse votului Constituantei. În ce privește președintele Adunării Deputaților și președintele Senatului, aceștia au fost aleși prin vot secret.

Ei prezidau, prin rotație, și ședințele Adunării Constituante iar președintele Senatului, în plus, asigura interimatul, pe perioada cât funcția de Președinte al României ar fi devenit vacantă sau președintele s-ar fi aflat în imposibilitatea de a-și îndeplini atribuțiile.

Structura bicamerală a Parlamentului și egalitatea celor două Camere corespundea structurii bicefale a executivului și autonomiei celor două autorități publice ce îl alcătuiau: Președintele României și Guvernul. Ea realiza un echilibru intern în cadrul puterii legislative, evitând concentrarea excesivă a acestei puteri în cadrul unei singure adunări și a influențat pozitiv calitatea procesului legislativ, asigurând analiza critică a proiectului adoptat de una din Camere de către cealaltă Cameră deși, acest aspect, a fost câteodată eludat, ca urmare a unei practici constituționale pentru accelerarea procesului legislativ, referitoare la dezbaterea concomitentă a proiectului în cele două Camere, cu medierea ulterioară a deosebirilor.

Esențial, însă, este faptul că mandatul parlamentarilor avea caracter reprezentativ, nu imperativ, parlamentarii reprezentând națiunea, nu numai pe alegătorii care i-au ales. De aceea ei nu puteau fi revocați de către alegători.

Mandatul de parlamentar putea înceta, locul devenind vacant, fie în caz de deces sau demisie – situații care, deși nereglementate expres în regulamente, sunt implicite, candidatura constituind un drept, nu o obligație. În situația în care locul devine vacant, de drept era parlamentar, în ordinea de pe lista de candidați, supleantul, adică cel ce urmează imediat după candidații validați anterior. În acest caz, însă, constituindu-se un raport constituțional nou între națiune și noul parlamentar, chiar dacă motivul de incompatibilitate a încetat, fostul parlamentar nu-și putea relua locul, pierderea calității de parlamentar fiind definitivă.

Astfel, se asigura pentru partidele reprezentate în Parlament menținerea puterii de vot și a influenței lor politice. Controlul executivului se exercita prin intermediul întrebărilor, interpelărilor, moțiunii de cenzură, prin analiza în cadrul comisiilor parlamentare a unor aspecte ale activității diferitelor ministere și departamente, prin comisii de anchetă etc. ; îndeosebi ancheta parlamentară, ca mijloc de investigație în orice domeniu de activitate, asigura posibilitatea controlului Parlamentului asupra întregii activități economice și sociale.

Evoluția Parlamentului până la actualul sistem democratic nu s-a schimbat foarte mult față de Constituția din 1991. De pildă, ca fundament al dreptului parlamentar, a rămas organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării conform art. 61 alin.1 din Constituția României.

Practic, pentru a fi mai bine înțeleasă, autoritatea legislativă actuală trebuie analizată în profunzime și comparată cu vechile autorități care îndeplineau funcția acesteia, în contextul în care România este un stat democratic, național, suveran, independent, unitar și indivizibil.

Capitolul II

Considerații generale privind Parlamentul României.

1.Modul de organizare al Parlamentului României.

Parlamentul român, ca autoritate legiuitoare supremă și unică, are la bază o rețea de relații care sunt legate între ele formând un ansamblu de reguli exercitate și respectate prin Constituție, formând un tot unitar. În majoritatea țărilor, executivul domină procesul legislativ (ca și pe cel bugetar), în detrimentul autorității Parlamentului.

Este de remarcat, tendința tot mai mare a Parlamentului de a-și exercita puterea prin influențarea și controlarea acțiunilor, primatul Parlamentului putând să se facă simțit prin procedura de numire a Guvernului și se poate face simțit și mai bine, prin procedura prin care se angajează răspunderea ministerială.

Așa cum am mai spus, ca organizare, Parlamentul României are o structură bicamerală fiind alcătuit din Camera Deputaților și Senat, alese prin vot universal egal, direct, secret și liber-exprimat. Numărul deputaților și senatorilor este prevăzut prin legea electorală, în raport cu populația țării, stabilindu-se totodată, că organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat fiind reprezentați numai de o singură organizație.

Atât Camera Deputaților cât și Senatul sunt alese pentru o perioadă de patru ani, mandat ce poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.

Alegerile pentru Parlament se desfășoară în cel mult trei luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea acestuia, mandatul Camerelor prelungindu-se până la întrunirea legală a noului Parlament, în această perioadă neputând fi abrogate legi organice și nici revizuită Constituția.

Deasemenea, fiecare Cameră își alege un birou permanent. Președintele acestuia este ales pe toată durata mandatului, în timp ce ceilalți membri ai biroului permanent sunt aleși la începutul fiecărei sesiuni, ei putând fi revocați înainte de expirarea mandatului.

Totodată, fiecare Cameră își constituie comisii permanente, comisii de anchetă sau alte comisii speciale, Camerele având și comisii comune. Camera Deputaților și Senatul adoptă legi, hotărâri și moțiuni în prezența majorității membrilor. Legile pot fi : constituționale, organice, ordinare.

Ambele Camere se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an : prima începând în luna februarie și nu poate depăși sfârșitul lunii iunie, iar a doua în luna septembrie și nu poate depăși sfârșitul lunii decembrie. Se pot întâlni și în sesiuni extraordinare la cererea : Biroului Permanent al fiecărei Camere, Președintelui României, a cel puțin o treime din numărul deputaților sau al senatorilor, aprobarea bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat, a Guvernului etc.

Ambele Camere au o organizare și funcționare proprie, separată de cealaltă, organizare care are un rol foarte important în diversificarea autorități ca formă unilaterală. Astfel, la constituirea Senatului, acesta se întrunește, la convocarea Președintelui României, în cel mult douăzeci de zile de la alegeri. Până la alegerile Biroului permanent, lucrările Senatului sunt conduse de cel mai în vârstă senator, asistat de patru secretari, dintre cei mai tineri senatori.

Pentru validarea mandatelor, Senatul alege, în prima sa ședință, o comisie de validare, alcătuită din 12 senatori, propuși, prin reprezentanții lor de fiecare partid sau formațiune politică, care să reflecte configurația politică a Senatului. Președintele de vârstă prezintă Senatului propunerile, Senatul hotărăște asupra componenței comisiei, cu votul majorității senatorilor prezenți. Comisia de validare își alege un președinte și doi vicepreședinți, care alcătuiesc biroul comisiei, precum și trei grupe de lucru, cuprinzând fiecare câte trei membri.

În cel mult patru zile de la constituirea sa, comisia de validare întocmește un raport, în care sunt nominalizați senatorii propuși pentru validarea sau invalidarea mandatelor acestora. În a cincea zi de la constituirea comisiei de validare, Senatul se întrunește pentru dezbaterea raportului comisiei, care este prezentat de președintele acesteia, Senatul pronunțându-se prin votul majorități senatorilor prezenți pentru fiecare senator propus pentru invalidarea mandatului și printr-un singur vot asupra listei cu senatorii propuși pentru validare. Astfel, Senatul este legal constituit după validarea a două treimi din numărul mandatelor de senator.

După constituirea Senatului se alege președintele Senatului, care este și președintele

Biroului permanent, precum și ceilalți membri ai Biroului, anume patru vicepreședinti, patru secretari și doi chestori. Compunerea Biroului permanent se stabilește prin negocieri, între reprezentanți grupurilor parlamentare, potrivit configurației politice a Senatului. În cazul în care nu se ajunge la un acord, problema este supusă votului Senatului.

Comisiile sunt organe de lucru ale Senatului, în scopul de a îndeplini sarcinile ce le sunt încredințate în vederea pregătirii lucrărilor Senatului.

Senatul poate înființa : comisii permanente, comisii de anchetă, comisii speciale, comisii de mediere, comisii comune cu Camera Deputaților. La propunerea Biroului permanent, Senatul stabilește numărul, denumirea, competența și numărul membrilor comisiilor, potrivit configurației politice a Senatului rezultată din alegeri sau prin negocieri între reprezentanți grupurilor parlamentare. Pe această bază și în funcție de opțiunile senatorilor, Biroul permanent propune Senatului, pentru fiecare comisie, lista nominală a membrilor acesteia ; Senatul aprobă componența nominală a fiecărei comisii, cu votul deschis al majorității senatorilor prezenți.

În prima lor ședință, convocată de președintele Senatului, comisiile își aleg birourile compuse dintr-un președinte, 1-2 vicepreședinți și 1-2 secretari, cu respectarea configurației politice a Senatului și a negocierilor dintre reprezentanți grupurilor parlamentare.

Deasemenea, trebuie menționat faptul că fiecare senator este obligat să facă parte dintr-o comisie permanentă, având posibilitatea să fie membru și într-o altă comisie permanentă, precum și posibilitatea de a putea să-și schimbe opțiunile. Președintele Senatului și senatorii care sunt și membri ai Guvernului nu pot face parte din comisiile permanente pe timpul deținerii acestor funcții.

În ce privește desfășurarea ședințelor Senatului, acestea sunt publice, în afară de cazul în care, la cererea președintelui sau a cel puțin 20 de senatori, se hotărăște ca ședința să fie secretă, cu votul majorității senatorilor prezenți. Membrii Guvernului au acces la lucrările Senatului, iar dacă li se solicită prezența, participarea lor este obligatorie.

La ședințele publice ale Senatului pot participa diplomați, reprezentanți ai presei, radioului, televiziunii, precum și cetățenii, pe baza acreditarii sau invitației emise de secretarul general al aparatului Senatului, în condițiile stabilite de Biroul permanent.

Legile, hotărârile și moțiunile se adoptă prin vot. Votul senatorului este personal, dar poate fi deschis sau secret. Votul deschis se exprima public, prin ridicarea mâinii, prin apel nominal, prin ridicarea în picioare sau electronic, în timp ce votul secret se exprima prin bulletin de vot, pentru alegerea sau numirea într-o funcție, prin bile sau electronic, în cazul votării legilor, a hotarârilor sau a moțiunilor.

Există și o poliție a ședinței care vizează încălcarea dispozițiilor obligatorii privind îndatoririle prevăzute în Constituția României și Regulamentul Senatului, exercitarea abuzivă a mandatului de senator, comportamentul injurios sau calomniator la adresa unui parlamentar sau a altui demnitar în ședințele în plen, de comisii sau de birou, ori în afara acestora, dar cu privire la exercitarea mandatului de senator constituie abatere de la deontologia parlamentară și se sancționează cu : avertisment, chemare la ordine, retragerea cuvântului sau îndepărtarea din sală pe durata ședinței.

Aceste sancțiuni sunt aplicate de președinte, după un prealabil avertisment.

Serviciile Senatului sunt conduse de secretarul general al aparatului Senatului, numit de Senat, pe durata mandatului acestuia, la propunerea președintelui, în timp ce propunerea de revocare poate fi formulată o singură dată în cursul aceleiași sesiuni. Secretarul general este ordonator de credite și întocmește împreună cu chestorii, proiectul de buget al Senatului.

În general, modul de organizare și funcționare al Camerei Deputaților se aseamănă modului de organizare și funcționare al Senatului, existând și unele deosebiri între acestea.

Astfel, comisia de validare este alcătuită din 30 de deputați, repartizați pe 9 grupe de lucru, iar Grupurile parlamentare trebuie să fie compuse din cel puțin 10 deputați.

Deputații care reprezintă organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, altele decât minoritatea maghiară, pot constitui un singur grup parlamentar. Biroul permanent cuprinde 4 chestori. Comisiile permanente sunt formate dintr-un număr de 13-40 de deputați, stabilit, pentru fiecare în parte de Camera Deputaților, biroul comisiilor fiind format dintr-un președinte, doi vicepreședinți și doi secretari.

În ceea ce privește punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului, cererea de punere sub urmărire penală trebuie să fie adoptată cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților. Deasemenea, interpelările se citesc în ședința publică de luni, consacrată întrebărilor și interpelărilor, după care se prezintă președintelui Camerei Deputaților spre a fi transmise Guvernului. Se dă cuvântul celui care a interpelat, apoi primului-ministru sau reprezentantului acestuia.

În scopul exercitări mandatului în circumscripțiile electorale, deputaților li se alocă lunar, o sumă forfetară, din bugetul Camerei Deputaților. În limitele acesteia, deputații își pot organiza, separat sau prin asociere, birouri parlamentare în circumscripția în care au fost aleși.

Ca sancțiuni aplicabile pentru deputați, ar fi : avertismentul, chemarea la ordine, retragerea cuvântului și eliminarea din sala de ședințe, care se aplică de președintele Camerei Deputaților. Interzicerea participării la lucrările Camerei, la propunerea președintelui, se face după ce cazul a fost trimis comisiei juridice de disciplină și imunități, care prezintă un raport asupra cercetări efectuate, aplicându-se în cazul unor abateri grave, săvârșite în mod repetat sau a unor abuzuri deosebit de grave.

Ca și Senatul, Camera Deputaților are Comisii permanente care se ocupă de politica Camerei. Dintre acestea amintim : Comisia pentru politică economică, reformă și privatizare, Comisia pentru buget, finanțe și bănci, Comisia pentru industrii și servicii, Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară, pentru drepturile omului, pentru muncă și protecție socială, Comisia juridică etc.

Parlamentul, ca autoritate legislativă, avea nevoie de un organ consultativ de specialitate care să se afle în slujba acestuia. Astfel, a fost înființat Consiliul Legislativ, a cărui sarcină este de a aviza proiecte de acte normative, în vederea sistematizării, unificării și coordonării întregii legislații și de a ține evidența oficială a legislației României. Consiliul Legislativ este condus de un președinte care este numit prin votul majorității deputaților și senatorilor, reuniți în ședință comună a celor două Camere ale Parlamentului.

Consiliul Legislativ are atribuții privind analizarea și avizarea proiectelor de legi, propunerile legislative, proiectele de ordonanțe și de hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului, în vederea supunerii lor spre legiferare sau adoptare după caz, dar și alte atribuții (examinează conformitatea legislației cu prevederile Constituției, ține evidența oficială a legislației etc.)

2. Funcțiile și atribuțiile Parlamentului României.

Parlamentul român are o serie de responsabilități ce vizează atât politica internă cât și cea externă. Această responsabilitate intervine din interiorul autorități și prin modul în care aceasta reușește să transpună planul propus în practică. Ca autoritate reprezentativă prin care, potrivit art 2 alin.1 din Constituție, poporul exercită suveranitatea națională, Parlamentul are și atribuții în politica externă. Aceste atribuții se înscriu în dimensiunile puterii politice a poporului. Trebuie subliniat, însă, că în competența Parlamentului revin numai atribuțiile de conducere în politica externă, adică acelea care sunt fundamentale.

Precizarea este pertinentă și necesară, știut fiind că și alte autorități publice au atribuții în acest domeniu.

Constituția încredințează Parlamentului, în exclusivitate, următoarele atribuții : ratificarea și denunțarea tratatelor internaționale ; declararea stării de război ; suspendarea sau încetarea ostilităților militare.

În temeiul autonomiei sale organizatorice și funcționale, Parlamentul – așa cum s-a arătat – este singurul care își stabilește organizarea sa internă, bineînțeles în limitele dispozițiilor constituționale și legale. În exercitarea acestei funcții, Constituția prevede că fiecare Cameră își validează alegerea deputaților și senatorilor, își adoptă regulamentul propriu de organizare și își stabilește bugetul propriu.