Parlamentul

Introducere

S-a dovedit faptul că nu s-a aflat nimic care să exprime mai clar starea socială a unei națiuni ca mediul parlamentar. Acesta reprezintă o constatare posibilă la nivelul oricui este preocupat de viața politică a societății.

Modalitatea de formare a parlamentului, prin alegeri, presupune prioritatea voinței electoratului, care exprimă forța umană activă și originară a unei națiuni. Electoratul, parte componentă a corpului social, exprimă trăsăturile fundamentale ale acestuia, nivelul său de dezvoltare, comportamentele sale, morală și moravurile sale.

Astfel parlamentul este oglinda fidelă a istoriei și prezentului națiunii, face parte integrantă din aceasta, se înscrie în speranțele națiunii cu valorile și limitele acesteia.

Parlamentul este coloana vertebrală a statului de drept, democratic și pluralist. Fără parlament democrația ar fi o simplă iluzie, după cum fără opoziție, parlamentul ar deveni o înșelătorie.

Parlamentul constituie un pilon necesar, edificiului unei vieți publice democratice, cel mai necesar dintre toate lucrurile bune și rele ce ne aparțin nouă oamenilor în perspectiva dezvoltării națiunii.

Conform dispozitiilor art. 61, alin. (1), Parlamentul este un organ reprezentativ suprem si unica autoritate legiuitoare in Romania.

Parlamentele existente astazi in sistemele constitutionale sunt formate fie dintr-o singura adunare (camera), fie din doua sau mai multe adunari. Parlamentele formate dintr-o singura camera sunt parlamente cu structura unicamerala, iar cele formate din doua sau mai multe camere sunt parlamente cu structura bicamerala sau multicamerala.

Structura parlamentului este in stransa legatura cu structura de stat. Structura unitara a statului este o motivatie a structurii unicamerale a parlamentului. Structura de stat federala presupune insa, obligatoriu existenta in cadrul parlamentului a unei a doua camere care sa reprezinte interesele statelor membre.

Intr-un sistem bicameral, camerele pot avea aceeasi legitimitate precum si aceeasi competenta sau competente diferite.

Un parlament este format din majoritatea parlamentara, denumita deseori opozitie. De aceea se pune problema de a gasi noi tehnici, procedee, reguli care sa impiedice dominatia parlamentara si care sa protejeze minoritatea parlamentara, sa-i permita sa se manifeste eficient.

Camerele parlamentului precum si parlamentul in intregul sau sunt organisme cu o compozitie numeroasa, care lucreaza si decid numai in plenul lor, in sesiuni. S-a realizat o organizare interna a deputatilor sau senatorilor, care cuprind birouri, comitete, comisii, grupuri etc. Aceste structuri interne de lucru sunt organizate si isi desfasoara activitatea potrivit regulamentului fiecarei camere. Aceasta organizare sta sub amprenta autonomiei organizarii Parlamentului.

Functionarea Parlamentului are loc in intervalul de timp dintre doua alegeri generale consecutive. Aceasta activitate nu este insa indeplinita in mod continuu si uniform, fiind caracterizata printr-un ritm si o periodicitate proprii, definite prin legislatura, sesiune si sedinte.

Principalele acte emise de Parlament sunt legile. Aceste acte normative se afla la varful piramidei surselor formale ale dreptului, ceea ce inseamna ca nici un alt act juridic normativ nu poate abroga sau modifica legea. Legea nu poate fi modificata sau abrogata decat printr-o alta lege.

Importanța și actualitatea temei este justificată de caracterul transformărilor care au survenit în viața politico-socială, de realitățile și tendințele dezvoltării statelor în condițiile contemporane.

Lucrarea de față, analiză ………………….(titlul lucrarii).

Lucrarea se caracterizează, sub aspectul formei și al fondului, prin sistematicitatea abordării temei și este structurată în patru capitole și secțiuni urmând, astfel:

Capitolul I. intitulat „Structura parlamentului” este analizat bicameralismul in Parlamentul României și analizează componenta Camerei Deputatilor si Camerei Senatorilor.

În Capitolul II. denumit „Organizarea interna a camerelor”, asa cum reiese din titlu analizeaza organizarea Parlamentului României.

În Capitolul IlI. am discutat despre “Functionarea parlamentului României”, definind legislatura, analizand Sesiunea, durata lor, Sedintele si Sistemul de vot.

Ultima parte a acestei lucrări – Capitolul IV. „ Actele Parlamentului”, analizează puterea legislative a parlamentului.

Se remarcă de asemenea bibliografia bogată, care cuprinde atât literatură juridică română, cât și tratate, monografii, și cursuri, practică judiciară a instanțelor naționale, site-uri internet, precum și acte normative.

Capitolul I. Structura parlamentului

Bicameralismul in Parlamentul României

Instituția Parlamentului are origini îndepărtate. Islanda înainte de anul 1000, Sicilia în 1130 și Anglia în jurul anului 1300, cunoșteau existența unor adunări care aveau să constituie, în secolul următor, modelul unor Adunări deliberative.

În secolul al XVIII-lea, Parlamentul britanic – profitând de slăbiciunea unor monarhi – a impus ca model de guvernare regimul parlamentar, care introducea pentru prima dată responsabilitatea Guvernului față de Adunarea deliberativă. Acest model a fost adoptat ulterior în Franța și Belgia. Constituția S.U.A. a creat un Parlament bicameral (Congresul), care echilibrează și astăzi puterea prezidențială.

Create la origine cu misiunea unică de a consimți asupra stabilirii unor impozite, parlamentele au ajuns – cu timpul – nu numai să controleze modul în care erau utilizate fondurile statului, dar și întreaga activitate guvernamentală. În anumite situații, parlamentele au ajuns chiar să dispună de întreaga politică a țării, așa cum a făcut, de pildă, Convenția revoluționară franceză prin comitetele sale (Le Régime des Assemblées).

Pe măsură însă ce principiul separației puterilor s-a afirmat ca o creație a gândirii liberale, parlamentele au început să-și asume atribuții tot mai importante legate de alegerea unor demnitari, a judecătorilor, iar în unele țări chiar a șefului statului.

Regimurile parlamentare sunt cele care astăzi controlează cel mai eficient activitatea guvernelor, își permite să le înlocuiască atunci când comit greșeli și chiar să tragă la răspundere pe șeful statului, în cadrul unei procedurii care, evident, comportă o serie de trepte și garanții. Forța sistemului parlamentar constă însă în principiul suveranității naționale, în ideea că Parlamentul reprezintă poporul însuși, iar parlamentari sunt delegații săi, care nu pot delega, în nici un caz, prerogativele lor unor funcționari ai statului.

Opțiunea pentru sistemul parlamentar unicameral sau bicameral constituie, în toate cazurile, rezultatul unor condiții istorice existente la un moment dat în istoria fiecărei țări. De regulă, unicameralismul este considerat ca fiind specific statelor unitare, reflectând unicitatea organelor statului și structurii politice, ce pune în evidență modul de înfăptuire a puterii de către o națiune unitară. Problema structurii monocamerale sau bicamerale a parlamentelor este și în prezent obiect de dispută.

În România, bicameralismul datează de la jumătatea secolului al XIX-lea, cu excepția perioadei 1946-1989, când, printr-o voință politică dictatorială, s-a impus organizarea unicamerală a autorității legislative.

După cum rezultă, criteriul național (unitar) joacă un rol esențial în determinare unei anumite opțiuni de organizare parlamentară. Acestui element i se adaugă însă și rațiuni de ordin istoric, care au făcut ca în anumite state să prevaleze opțiunea bicamerală, fiind consfințită prin Constituție.

În doctrină s-a opinat că bicameralismul are la origine trei factori, fiecare stat putând opta după împrejurări, pentru unul dintre aceștia:

1. stratificarea socială, fiecare clasă socială dorind să fie reprezentată în Parlament;

2. existența statelor federale;

3. reprezentarea intereselor socio-profesionale (bicameralismul corporativ).

Noțiunea de “parlament”, din perspectiva constituțiilor României, este consacrată pentru prima dată în Constituția din 1991. Între cele două variante de structură oferite în cuprinsul «tezelor» Constituției, Adunarea Constituantă a optat pentru un Parlament bicameral, întrucât: bicameralismul constituie o tradiție în organizarea constituțională democratică din România; el reprezenta deja o realitate; el este de natură să asigure calitatea procesului legislativ, o „Cameră de reflecție” contribuind substanțial la ameliorarea demersului legislativ.

Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaților și Senat. Prin noțiunea de Parlament se înțelege „toate structurile sale, nu numai Camerele”.

Ambele Camere sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, ele sunt alese pentru un mandat de 4 ani, principial, ele sunt învestite cu prerogative identice (își adoptă regulamentele proprii, își constituie aceleași organe directoare și lucrează în aceleași sesiuni, deputații și senatorii au aceleași drepturi și îndatoriri, Camerele participă de pe poziții egale la procesul legislativ etc.).

O singură prerogativă a fost constituită exclusiv în favoarea Senatului, dar și această a fost apoi aplatizată prin reguli corelative ori de complinire. Astfel, Avocatul Poporului era numit de Senat, dar el prezența rapoarte celor două Camere ale Parlamentului, anual sau la cererea acestora.

Ambele Camere sunt alese prin același tip de scrutin, au un mandat cu durată egală (4 ani), sunt învestite cu prerogative identice, deputații și senatorii au aceleași drepturi și îndatoriri, iar Camerele participă de pe poziții egale la procesul legislativ .

În condițiile păstrării structurii bicamerale a parlamentului, noul art. 75 din Constituție realizează, pe de o parte, o distribuire între cele două Camere a materiilor susceptibile de legiferare, iar pe de altă dezbaterea și adoptarea proiectelor de legi și a propunerilor legislative într-o „primă” și o „a doua lectură”, această din urmă definitivă, urmărindu-se astfel diferențierea celor două Camere, asigurarea celerității procesului legislativ și înlăturarea procedurii de mediere între cele două Camere.

În acest context, marcând efortul de „adaptare” și „justificare” a bicameralismului, aducem în atenție câteva observații.

Astfel predeterminarea termenului în care o Cameră trebuie să dezbată și să adopte, cu unele excepții, un proiect de lege sau o propunere legislativă poate fi nu numai stânjenitor, dar și motiv scuzabil pentru superficialitate. O situație poate fi demnă de „invidiat” – sau de condamnat? – anume adoptarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative de către Camera sesizată în „primă lectură" chiar prin expectativa de a-1 dezbate și adoptă.

Considerarea propunerii sau a proiectului ca fiind adoptat, atunci când s-a depășit termenul, nu numai că nu are nici o explicație rezonabilă – este o sancțiune, o prezumție sau o ficțiune juridică – dar, astfel, deși bicameral, Parlamentul funcționează ca unicameral – un paradox dintre cele inacceptabile.

La același rezultat se ajunge și atunci când prima Cameră sesizată a respins proiectul sau propunerea și a doua Cameră o adoptă ca lege sau când prima Cameră a adoptat proiectul sau propunerea și totuși, a doua Cameră o respinge definitiv. Anularea voinței – tacite sau exprese – a uneia dintre Camere pune inevitabil sub semnul întrebării utilitatea acesteia.

Sistemul nu înlătură, în toate cazurile, „naveta legislativă”, din moment ce este posibilă întoarcerea legii în cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care, potrivit art. 75 alin. (1) din Constituție, intră în competența sa decizională, acea prevedere este definitiv adoptată dacă și cea de-a doua Cameră este de acord; „în caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată…" art. 75 alin. (4) din Constituție; și tot astfel se procedează când „Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competența decizională aparține primei Camere" art. 75 alin. (5) din Constituție.

Aceste câteva observații pot fi calificate simple speculații teoretice, fiind – cum se știe – mult mai lesne să observi critic decât să rezolvi. Este oricum un sistem ingenios care poate va fi mai benefic decât cel precedent.

Camera Deputaților dezbate și adoptă „în primă lectură” proiectele de legi și propunerile legislative privind: ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaționale și a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri; obligația mijloacelor de comunicare în masă de a face publică sursa finanțării; categoriile de funcționari publici care nu pot face parte din partidele politice; condițiile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare; organizarea și funcționarea instituției Avocatului Poporului; organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării; contenciosul administrativ; organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi; organizarea generală a învățământului; organizarea administrației publice locale, a teritoriului, precum și regimul general privind autonomia locală; înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ; componența Guvernului; incompatibilitățile membrilor Guvernului; recunoașterea unor organe de specialitate în subordinea Guvernului și a ministerelor; structura sistemului național de apărare, pregătirea populației, a economiei și a teritoriului pentru apărare și ale celorlalte componente ale forțelor armate, precum și statutul cadrelor militare; folosirea limbii minorității naționale; compunerea înaltei Curți de Casație și Justiție, regulile de funcționare a acesteia, înființarea unor instanțe specializate, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii; condițiile de înnoire a Curții Constituționale.

Celelalte proiecte de lege sau propuneri legislative se supun dezbaterii și adoptării, în „primă lectură”, Senatului.

Practic, în afară de proiectele lege și propunerile legislative, Senatul, ca primă Cameră sesizată, deliberează și statuează asupra proiectelor de legi organice cu privire la: teritoriu; cetățenie; simbolurile naționale; egalitatea în drepturi; dreptul de proprietate privată; jurământul deputaților și senatorilor.

De asemenea, aparțin competenței sale și următoarele categorii de legi organice: sistemul electoral, organizarea, funcționarea și finanțarea partidelor politice, organizarea și desfășurarea referendumului, regimul stării de mobilizare a forțelor armate și al stării de război, regimul stării de asediu și al stării de urgență, infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora, acordarea amnistiei și a grațierii colective, statutul funcționarilor publici, regimul juridic al proprietății și al moștenirii, regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială, statutul minorităților naționale; regimul general al cultelor, prelungirea mandatului Președintelui României, regimul juridic general cu privire la formele proprietății, Consiliul Economic și Social.

Conform dispozițiilor constituționale, Camerele nou alese ale Parlamentului României se întrunesc la convocarea Președintelui României in termen de cel mult 20 de zile de la data alegerilor legislative.

Fiecare Camera parlamentara isi alege un birou permanent. Până la alegerea biroului permanent, lucrările Camerelor sunt conduse de cel mai in vârsta deputat sau, după caz senator, ajutat de un număr de patru secretari desemnați din deputați respectiv senatori mai tineri. In fiecare Camera parlamentara este aleasa o Comisie in vederea validării mandatelor de parlamentar. Aceasta Comisie de validare a mandatelor este aleasa in prima ședința si trebuie sa respecte configurația politica a Camerei parlamentare. Intr-un termen de patru zile de la constituire Comisia de validate întocmește un raport cu propuneri de validare sau de invalidare a mandatelor.

Validarea sau invalidarea se realizează in plan cu votul majoritatii deputaților sau, după caz, a senatorilor prezenți. După validarea a 2/3 din numărul mandatelor fiecare Camera este legal constituita.

În Parlament, poporul își definește voința generală, o oficializează și o exteriorizează în legi, hotărâri și moțiuni.

Astfel cum reiese atât din analiza prevederilor constituționale, cât și din opiniile doctrinare, observăm că Parlamentului i s-a acordat primul loc în rândul autorităților publice, fiind „organul reprezentativ suprem al poporului român”.

În cadrul separației puterilor în stat, Parlamentul ocupă un loc care, de-a lungul timpului, a evoluat, s-a diversificat, pe măsura evoluției societății, atât în context intern, cât și în context internațional, ca urmare a aderării țării la structurile internaționale.

Cu toate acestea, în realitate, „Parlamentul ca instituție este supus unei tentative fără precedent de defăimare, în cel mai pur sens al termenului: din rațiuni ce țin de calcule politice meschine subordonate prezentului, o structură esențială pentru democrație este calomniată, sensul său este minimalizat, funcționarea sa este perturbată, credibilitatea sa este subminată, iar membrii săi sunt denigrați din principiu, global și nediscriminatoriu, sub pretextul simplei apartenențe la for”.

Camera Deputatilor

Infiintarea si desfasurarea activitatii Camerei Deputatilor, limitele autoritatii acesteia ca for legislativ suprem al tarii, sunt reglementate prin Constitutie. Camera Deputatilor isi elaboreaza propriile regulamente de organizare si functionare, functionand in baza legala a acestora si a Constitutiei.

Fata de celelalte institutii de guvernamant, Camera deputatilor se deosebeste prin modalitatea de constituire, importanta misiunii sale, toate celelalte institutii avand nevoie de legi pentru a putea functiona, functia de legiferare, organizare, proceduri caracteristice si functia de for reprezentativ al statului.

Principalele caracteristici ale Camerei Deputatilor sunt:

functia de for reprezentativ

Timp de multa vreme, principala atributie a parlamentelor a fost de a reprezenta cetatenii la nivelul statului, dupa criterii geografice. La inceput era o institutie pur consultativa, ai carei componenti indeplineau functii executive limitate in teritoriu, la solicitarea conducatorului statului. Functiile de legiferare si de reglementare a politicii publice au aparut treptat, pe masura ce functionarea societatii s-a complicat.

functia de legiferare

Legiferarea a devenit, cu timpul, functia cea mai importanta a Camerei Deputatilor. Functia legislativa presupune adoptarea de norme juridice, obligatorii pentru executiv, iar in caz de litigii si pentru puterea juridica.

Legea fundamentală, adoptată în anul 1991, a alocat un spațiu larg puterii legiuitoare – Parlamentul, stabilind că acesta este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării, fiind alcătuit din Camera Deputaților și Senat cu rolul de a exercita puterea legislativă, însărcinată cu exercitarea funcției legislative.

Daca exercitarea functiei legislative apartine teoretic numai Parlamentului, in practica legislativul imparte aceasta functie cu executivul, cu electoratul prin referendum, si cu propriile comisii. In acest sens trebuie precizat ca executivul se implica in aceasta functie prin initiativa legislativa. Din acest motiv se vorbeste despre limitele puterii legialative, insa aceste limitari sunt date de Constitutie, care stabileste chestiunile care trebuiesc breglementate prin lege, lasand atributii in acest sens si altor organe de stat.

stabileste principalele directii ale politicii in diverse domenii

Membrii Camerei Deputatilor sunt alesi de catre cetateni sa ia decizii in cele mai importante probleme. Imputernicirile Camerei Deputatilor sunt prevazute in Constitutie si se realizeaza prin lege. Camera deputatilor poate lua decizii in urmatoarele directii: social-economic, juridic, cultural si statal.

In acest sens, Camera Deputatilor impreuna cu Senatul au urmatoarele atributii: adopta bugetul, aproba programul Guvernului, declara mobilizarea generala sau partiala, reglementeaza alegerile, reglementeaza organizarea si desfasurarea referendumului, organizeaza functionarea organelor de stat precum si a partidelor politice, organizarea fortelor armate si a apararii nationale, stabileste regimul juridic al starii de asediu si al starii de urgenta, stabileste infractiunile si pedepsele si acorda amnistii, reglementeaza cetatenia, stabileste sistemul general al impozitelor si taxelor si emisiunea de moneda, stabileste regimul proprietatii si al mostenirii, stabileste regulile generale privind raporturile de munca, sindicatele si securitatea sociala, organizeaza invatamantul, organizeaza administrativ teritoriul, stabileste proceduri jurisdictionale, stabileste statutul functionarilor publici, etc.

alege, instituie, numeste si revoca unele autoritati statale

Ca si Senatul, Camera Deputatilor are prioritate fata de celelalte puteri publice si alege si revoca sefii de state sau guvern, aproba componenta guvernelor sau revoca guverne prin motiuni de neincredere sau motiuni de cenzura, numeste in functii inalti functionari, alege si revoca judecatori, etc.

controleaza alte institutii ale statului

Potrivit Constitutiei si legilor, Camera Deputatilor impreuna cu Senatul pot controla activitatea Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, executia bugetara, cu prilejul aprobarii contului de incheiere a exercitiului bugetar, activitatea Bancii Nationale si a Curtii de Conturi si activitatea Serviciului Roman de Informatii.

Controlul parlamentar este exercitat: direct de catre intreg Parlamentul prin audierea si dezbaterea unor dari de seama, mesaje, rapoarte, programe de actiune, prin comisile parlamentare permanente sau speciale, prin intrebari si interpelari adresate de catre parlamentari demnitarilor si institutiilor, prin demersurile de rezolvare a petitiilor cetatenilor și prin Avocatul poporului.

decide in politica externa

Cele mai importante atributii in acest domeniu sunt: stabilirea liniilor directoare ale politicii interne si externe a statului si controlarea infaptuirii acestora, ratificarea tratatelor internationale si denuntarea acestora, declararea starii de razboi precum si suspendarea ostilitatilor militare, hotararea privind incheierea armistitiului si dispunerea incetarii starii conflictuale, ratificarea tratatelor de pace.

Sistemul organizatoric al Camerei Deputatilor este prezentat in documentele de formalizare a structurii organizatorice: regulamentul de organizare si functionare, organigrama, fisele de post.

Camera Deputatilor isi elaboreaza propriul Regulament de organizare si functionare, care se publica in Monitorul Oficial.

Structurile interne ale Camerei Deputatilor sunt constituite din: Biroul permanent, comisiile parlamentare si grupurile parlamentare.

Grupurile Parlamentare se constituie prin asocierea deputaților care au candidat în alegeri pe listele aceluiași partid politic, ale aceleiași formațiuni politice, alianțe politice sau alianțe electorale. Un grup parlamentar trebuie sa aibă cel puțin zece deputați. Grupurile parlamentare reflectă configurația politică a Camerei Deputaților. În Camera Deputaților s-au organizat urmatoarele grupuri parlamentare:

Grupul parlamentar al Partidului Social Democrat (PSD)

Grupul parlamentar al Partidului Național Liberal (PNL)

Grupul parlamentar al Partidului Democrat Liberal (PDL)

Grupul parlamentar al Partidului Poporului – Dan Diaconescu (PP-DD)

Grupul parlamentar al Uniunii Democrate Maghiare din România (UDMR)

Grupul Parlamentar al Minorităților Naționale

Grupul parlamentar al Partidului Conservator (PC).

Pentru validarea mandatelor Camera Deputatilor alege in prima sa sedinta o comisie de validare care sa reflecte configuratia politica a Camerei si care functioneaza pe intreaga durata a mandatului. Comisia de validare isi alege un presedinte si doi vicepresedinti care alcatuiesc biroul comisiei. Validarea sau invalidarea mandatelor de deputat se face cu votul majoritatii deputatilor prezenti, iar Camera Deputatilor este legal constituita dupa validarea a doua treimi din mandatele de deputat.

Comisiile permanente ale Camerei Deputaților sunt formate dintr-un număr de 11-41 de deputați, cu excepția Comisiei pentru regulament, care se compune din câte un reprezentant al fiecărui grup parlamentar din Camera Deputaților. Numărul membrilor comisiilor permanente se stabilește, pentru fiecare caz în parte, de plenul Camerei Deputaților, la propunerea Comitetului liderilor grupurilor parlamentare din Camera Deputaților. Obiectivele, numărul membrilor, componența nominală și conducerea comisiilor de anchetă sau speciale ale Camerei Deputaților se aprobă de plenul acesteia odată cu constituirea acestora.

În prezent, în Camera Deputaților s-au constituit următoarele comisii permanente:

Comisia pentru politică economică, reformă și privatizare;

Comisia pentru buget, finanțe și bănci;

Comisia pentru industrie și servicii;

Comisia pentru agricultură, sivicultură, industrie alimentară și servicii specifice;

Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților nationale;

Comisia pentru administrație publică, amenajarea teritoriului și echilibru ecologic;

Comisia pentru muncă și protecție socială;

Comisia pentru sănătate și familie,

Comisia pentru învățământ, știință, tineret și sport;

Comisia pentru cultura, arte și mijloace de informare în masa;

Comisia juridică, de disciplină și imunități;

Comisia pentru apărare, ordine publică și siguranță națională;

Comisia pentru politică externă;

Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupție și pentru petiții.

Comisia pentru regulament

Comisia pentru tehnologia informației și comunicațiilor

Comisia pentru egalitatea de șanse pentru femei și bărbați

Comisia pentru comunitățile de români din afara granițelor țării

Comisia pentru regulament

Alcatuirea comisiilor Camerei Deputatilor se face cu respectarea configuratiei politice a Camerei.

Comisiile permanente isi aleg birourile compuse din cate un presedinte, 2 vicepresedinti si 2 secretari, cu exceptia Comisiei pentru regulament,al carei birou este compus din presedinte,un vicepresedinte si un secretar.

Biroul fiecarei comisii are urmatoarele atributii: propune ordinea de zi a sedintelor, prezentand comisiei lista cuprinzand toate initiativele legislative si celelalte probleme de competenta acesteia, propune proiectul regulamentului de functionare a comisiei, stabileste sarcinile ce revin deputatilor din comisie, adopta hotarari in chestiuni care intereseaza bunul mers al activitatii comisiei, constituie, daca e necesar, subcomisii, desemnandu-le misiunea, componenta si conducerea.

Presedintele comisiei are urmatoarele atributii: conduce sedintele comisiei, poate propune ca la lucrarile comisiei, in scopul realizarii lor in bune conditii, sa ia parte si alte persoane, asigura reprezentarea comisiei in raporturile cu Guvernul, cu Biroul permanent al Camerei si cu celelalte comisii, indeplineste alte atributii cerute de desfasurarea in bune conditii a lucrarilor comisiei.

Vicepresedintii comisiilor indeplinesc pe rand, in lipsa presedintelui, atributiile acestuia.

Secretarii comisiilor au urmatoarele atributii: tin evidenta prezentei membrilor comisiei la sedintele acesteia, asigura redactarea tuturor actelor comisiei, urmaresc intocmirea proceselor-verbale ale sedintelor comisiei, indeplinesc orice atributii necesare bunului mers al activitatii comisiei, ca urmare a dispozitiilor biroului sau ale presedintelui acesteia.

Participarea deputatilor la sedintele comisiilor este obligatorie. In timpul sesiunii, sedintele comisiilor parlamentare pot avea loc in acelasi timp cu cele ale plenului Camerei, pe baza aprobarii date de Comitetul ordinii de zi.

Sedintele comisiilor nu sunt publice. In mod exceptional comisiile pot hotara invitarea la dezbateri a reprezentantilor presei, precum si conditiile in care lucrarile pot fi transmise la radio sau la televiziune, daca acest lucru nu aduce atingere unor interese de stat care recomanda pastrarea secretului acestor dezbateri.

Ministrii au acces la lucrarile comisiilor. Daca li se solicita participarea, prezenta lor devine obligatorie.

Hotararile comisiilor se adopta cu votul majoritatii membrilor prezenti.

La sfarsitul fiecarei sedinte, prin grija biroului comisiei se redacteaza un comunicat de presa. Sinteza lucrarilor fiecarei comisii se publica saptamanal in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a II-a.

Hotararea privind structura organizatorica a Secretariatului general al Camerei Deputatilor a fost publicata in Monitorul Oficial nr. 31/2006. Secretariatul general asigura conditiile organizatorice, de specialitate si materiale pentru desfasurarea activitatii parlamentare. In cadrul compartimentelor prevazute in organigrama, se pot organiza dupa caz, directii, sectoare, servicii, birouri, oficii, sectii si ateliere, potrivit normelor de structura aprobate de Biroul permanent.

Departamentele si directiile generale din cadrul Secretariatului general al Camerei Deputatilor sunt conduse de directori generali. Secretarul general conduce intreaga activitate a Secretariatului general, conduce personalul care isi desfasoara activitatea la cabinetele membrilor Biroului permanent, la Secretariatul pentru grupurile parlamentare si la Secretariatul tehnic al comisiilor parlamentare, sub aspectul pregatirii profesionale si al respectarii ordinii interioare.

Numarul maxim de posturi pentru fiecare compartiment din structura Secretariatului general al Camerei Deputatilor se stabileste prin statul de functii care se aproba de catre Biroul permanent in conditiile legii. Numirea si eliberarea din functie a personalului care isi desfasoara activitatea in cadru Secretariatului general al Camerei se realizeaza prin ordin de catre Secretarul general, in conditiile legii.

Numirea si eliberarea din functia de director general se realizeaza prin ordin de catre secretarul general cu acordul prealabil al Biroului permanent. Numirea si eliberarea din functie a personalului se realizeaza prin ordin de catre secretarul general, la propunerea prealabila, dupa caz, a fiecarui membru al Biroului permanent, a conducerii fiecarui grup parlamentar și a biroului fiecarei comisii parlamentare.

Secretarul general va proceda, in raport cu modificarile intervenite prin efectul intrarii in vigoare a structurii organizatorice a Secretariatului general al Camerei Deputatilor, la reincadrarea personalului exiatent in functii si, dupa caz in grade si trepte profesionale, tinandu-se seama de competenta profesionala reflectata in rezultatele obtinute pana la data incadrarii, precum si de nivelul de pregatire al fiecaruia. Reincadrarea personalului se va efectua, potrivit legii, in termen de 30 de zile de la data aprobarii statului de functii al Secretariatului general al Camerei Deputatilor.

Nici un deputat nu poate lipsi de la sedintele Camerei sau comisiei din care face parte decat in cazul in care a obtinut aprobarea unui concediu medical. Abaterile deputatilor de la regulament atrag urmatoarele sanctiuni:

avertismentul

chemarea la ordine

retragerea cuvantului

eliminarea din sala de sedinte

interzicerea participarii la lucrarile Camerei timp de maximum 15 zile

excluderea temporara

Pentru sanctiunile prevazute la literele e) si f) cazul se va trimite Comisiei juridice, de disciplina si pentru imunitati, care va prezenta un raport asupra cercetarii efectuate.

La prima abatere de la regulament, presedintele Camerei il avertizeaza pe deputatul in culpa si il invita sa respecte regulamentul. Deputatii care vor nesocoti avertismentul si vor continua sa se abata de la regulament, precum si cei care, chiar pentru prima data incalca in mod grav dispozitiile regulamentului, vor fi chemati la ordine. In cazul unor abateri grave savarsite de un deputat in mod repetat, sau al unor abateri deosebit de grave, Camera poate aplica sanctiunea interzicerii participarii deputatului la lucrarile ei pe o perioada de maximum 15 zile sau poate hotari excluderea temporara a deputatului in culpa.

Gravitatea abaterilor va fi stabilita de Comisia juridica, de disciplina si de imunitati in cel mult 4 zile. Excluderea temporara poate varia de la o sedinta la maxim 30 de sedinte din aceeasi sesiune. Aplicarea excluderii temporare are urmatoarele consecinte:

suspendarea indemnizatiei lunare pe timpul excluderii

suspendarea drepturilor ce tin de calitatea de deputat cu exceptia imunitatii parlamentare

interzicerea participarii la sedintele Camerei si ale comisiilor

interzicerea accesului in localul Camerei Deputatilor

Personalul din serviciile Camerei Deputatilor este condus de secretarul general al Camerei Deputatilor.

Secretarul general secretarul general adjunct sunt numiti si eliberati din functie de catre Camera Deputatilor la propunerea presedintelui acesteia.

Camera Deputatilor isi desfasoara activitatea in doua sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune incepe in luna februarie si nu poate depasi sfarsitul lunii iunie. A doua sesiune incepe in luna septembrie si nu poate depasi sfarsitul lunii decembrie.

Camera Deputatilor se intruneste si in sesiuni extraordinare la cererea presedintelui Romaniei, a Biroului permanent sau a cel putin unei treimi din numărul deputatilor.Cererea de convocare a unei sesiuni extraordinare se face in scris si va cuprinde ordine de zi precum si perioada de desfasurare a sesiunii.

Convocarea Camerei Deputatilor se face de catre presedintele acesteia.In timpul sesiunilor Camera Deputatilor lucreaza in sedinte in plen, pe comisii si in grupuri parlamentare. Camera Deputatilor adopta legi, hotarari si motiuni. De asemenea poate adopta mesaje, declaratii, rezolutii si alte acte politice.

Proiectul ordinii de zi si proiectul programului de lucru ale Camerei Deputatilor pentru saptamana urmatoare se intocmesc de Biroul permanent. Ordinea de zi a Camerei cuprinde toate problemele care se supun dezbaterei si adoptarii Camerei.

La intocmirea si adoptarea ordinii de zi in domeniul legislativ se va asigura o prioritate cererilor adresate de birourilor comisiilor permanente, dezbaterilor in procedura de urgenta, cererilor pentru adoptarea unei asemenea proceduri si dezbaterii rapoartelor intocmite de comisiile de mediere. Cererile Presedintelui Romaniei, rapoartele si declaratiile primului-ministru se inscriu cu prioritate pe ordinea de zi.

Camera Senatorilor

Inspirat după modelul actului constituțional francez din 2 decembrie 1851, care vedea în acesta „o a doua cameră formată din toți reprezentanții țării, puterea ponderatoare, gardianul pactului fundamental și al libertăților publice“, Senatul României înființat prin Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris din 7/19 august 1858, de la 3 iulie 1864 primea drept misiune, așa cum se releva în Mesajul Tronului de la deschiderea activității sale, pe aceea de a evita „ciocnirile între puterile statului“, de a le menține în echilibru și de a nu se aduce atingere „pactului fundamental și libertăților publice“.

Senatul, împreună cu Camera Deputaților, alcătuiesc Parlamentul României. Ambele Camere sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Mandatul acestora este de patru ani și se prelungește, de drept, în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență.

Senatul se organizează și funcționează potrivit dispozițiilor Constituției, Regulamentului Senatului, Regulamentului ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului și Legii privind statutul deputaților și senatorilor.

Senatul nou ales se întrunește în cel mult 20 de zile de la alegeri, conform decretului de convocare emis de Președintele României.

Până la alegerea Biroului permanent, în plen au loc numai dezbateri cu privire la validarea mandatelor de senator, a procedurilor necesare  depunerii jurământului sau legate de constituirea noului Senat. Lucrările sunt conduse de cel mai în vârstă senator, în calitate de președinte decan de vârstă, asistat de cei mai tineri patru senatori.

Pentru validarea mandatelor, Senatul alege, în prima sa ședință, o comisie compusă din 15 senatori. Comisia este se organizează în patru grupe de lucru, fiind condusă de președinte, care, împreună cu cei doi vicepreședinți, alcătuiesc biroul comisiei.

În cel mult cinci zile de la constituire, Comisia de validare întocmește un raport în?care nominalizează senatorii pentru care propune validarea sau invalidarea mandatelor, cu motivarea propunerilor de invalidare.

Senatul este legal constituit după validarea mandatelor a trei pătrimi din numărul total de senatori. Validarea mandatului presupune validarea alegerii senatorului, precum și depunerea juramantului de către acesta.

La constituirea Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunități și validări, Comisia de validare își încetează activitatea.

Membrii Camerei Senatului (137 senatori, fiecare având vârsta de cel puțin 33 de ani) sunt aleși prin vot universal în cele 42 de circumscripții electorale, corespunzătoare celor 41 de județe și Municipiului București.

Norma de reprezentare pentru alegerea Senatului este de un senator la 160.000 locuitori.
Sistemul electoral este unul proporțional (membrii se aleg din toate partidele care au depășit pragul electoral de 5% din totalul voturilor exprimate în baza unui algoritm).

Alegerile se țin o dată la patru ani, și sunt făcute printr-un sistem de reprezentare proporțională cu vot în colegii uninominale.

După validarea mandatului și depunerea jurământului, senatorii se constituie în grupuri parlamentare care cuprind cel puțin șapte senatori, aleși pe listele aceluiași partid, ale aceleiași organizații a cetățenilor aparținând minorităților naționale, alianțe politice sau alianțe electorale.

Un grup parlamentar poate fi constituit și poate funcționa pe toată durata legislaturii dacă este alcătuit din cel puțin șapte senatori, care au fost aleși pe listele aceluiași partid sau ale aceleiași formațiuni politice.

Grupurile parlamentare își aleg un lider, unul sau doi vicelideri și un secretar, ale căror nume sunt anunțate în plenul Senatului, la începutul fiecărei sesiuni ordinare.

Orice modificare intervenită în conducerea sau componența unui grup parlamentar se aduce la cunoștință, în scris, președintelui Senatului, sub semnătura liderului de grup. Președintele de ședință informează senatorii, în prima ședință publică, asupra modificărilor intervenite în componența sau conducerea grupurilor parlamentare.

Grupurile parlamentare îndeplinesc un rol major în activitatea Senatului atât în ceea ce privește constituirea organelor de lucru și de conducere, cât și în ceea ce privește definirea atitudinii și a poziției politice a senatorilor față de proiectele de lege supuse dezbaterii.

 Astfel, grupurile parlamentare, prin liderii sau prin reprezentanții lor, au următoarele atribuții:

– fac propuneri pentru componența Comisiei de validare a mandatelor de senator

– propun candidați pentru alegerea președintelui Senatului și pentru alegerea membrilor Biroului permanent, în limita locurilor ce le revin, potrivit algoritmului

– prezintă opțiunea senatorilor din respectivul grup pentru a face parte din comisiile permanente, avansează propuneri pentru funcțiile din birourile acestora și desemnează senatorii care vor face parte din alte comisii ale Senatului, cu respectarea configurației politice a Senatului

– pot cere revocarea membrilor Biroului permanent sau a membrilor birourilor comisiilor permanente, propuși de grupul respectiv

– participă la stabilirea ordinii de zi și pot cere modificarea ordinii de zi a ședințelor în plen ale Senatului

– pot prezenta amendamente și pot cere continuarea, întreruperea sau încheierea dezbaterilor asupra unei probleme puse în discuția Senatului

– pot solicita verificarea întrunirii cvorumului în cursul ședințelor în plen

 Liderul grupului parlamentar poate, de asemenea, să participe, fără drept de vot, la ședințele Biroului permanent, poate propune modalitatea de vot și poate contesta rezultatul votului exprimat, poate cere pauză pentru consultări în grupul parlamentar al cărui lider este  sau, după caz, cu ceilalți lideri ai grupurilor parlamentare, poate propune, în numele grupului parlamentar, retrimiterea proiectului de lege la comisia sesizată în fond.

Ei informează membrii grupului asupra activităților Senatului și ale comisiilor Senatului și reprezintă grupul ori de câte ori este nevoie în activitatea Senatului.

Unul dintre viceliderii grupului îl înlocuiește pe lider în lipsa acestuia sau ori de câte ori este nevoie, în baza mandatului dat de acesta, iar secretarul grupului asigură întocmirea documentelor necesare grupului.

Senatul este condus de un organism colectiv, Biroul permanent, compus din: președinte, patru vicepreședinți, patru secretari și patru chestori.

Biroul permanent al Senatului se compune din președintele Senatului, care este și președintele Biroului permanent, patru vicepreședinți, patru secretari și patru chestori, apartenența politică a membrilor biroului reflectând configurația politică a Senatului rezultată din alegeri.

Președintele este ales pe durata mandatului Senatului, iar ceilalți membri ai  Biroului permanent sunt aleși la începutul fiecărei sesiuni ordinare.       

Biroul permanent se convoacă din oficiu de către președintele Senatului sau la solicitarea a cel puțin cinci dintre ceilalți membri ai săi, a unui grup parlamentar sau a cel puțin șapte senatori independenți. Convocarea trebuie însoțită de o propunere de ordine de zi și, eventual, de o propunere privind invitarea altor persoane la anumite puncte de pe ordinea de zi.

Biroul permanent invită la lucrările sale liderii grupurilor parlamentare, președinții comisiilor parlamentare sau alte persoane, ori de câte ori consideră necesar.

Biroul permanent lucrează în prezența majorității membrilor săi și adoptă hotărârile cu votul deschis al majorității membrilor prezenți.

Președintele Senatului convoacă Senatul în sesiuni ordinare și extraordinare, conduce lucrările Senatului și ale Biroului permanent, reprezintă Senatul în relațiile interne și externe, reprezintă Senatul în relațiile cu Președintele României, Camera Deputaților, Guvernul și Curtea Constituțională și asigură interimatul funcției de Președinte al României în condițiile în care această funcție devine vacantă.

Vicepreședinții Senatului îndeplinesc, în ordinea stabilită de Biroul permanent, unele atribuții ale președintelui, la solicitarea sau în absența acestuia.

Secretarii îl asistă pe președinte în conducerea lucrărilor Senatului, întocmesc lista înscrierilor la cuvânt, prezintă președintelui propunerile, amendamentele și orice comunicări adresate Senatului, efectuează apelul nominal și consemnează rezultatul votului, țin evidența hotărârilor adoptate și veghează la întocmirea stenogramelor.

Chestorii verifică modul de gestionare a patrimoniului Senatului, exercită controlul financiar, prezintă Senatului proiectul de buget și încheierea exercițiului bugetar anual, asigură menținerea ordinii în sediul instituției.

Biroul permanent al Senatului are următoarele atribuții:

– propune datele de începere și de terminare ale fiecărei sesiuni, cere președintelui Senatului convocarea în sesiune extraordinară

– propune înscrierea pe ordinea de zi a aprobării Regulamentului Senatului sau a modificărilor acestuia

– pregătește și asigură desfășurarea în bune condiții a lucrărilor Senatului

– primește proiectele de lege sau propunerile legislative și decide:

– reținerea proiectului la Senat și sesizarea comisiilor permanente competente în vederea întocmirii rapoartelor și avizelor, în cazul în care Senatul este competent să dezbată și să adopte ca primă Camera sesizată, precum și în cazul în care Senatul este sesizat de către Camera Deputaților

 – transmiterea proiectelor de lege sau a propunerilor legislative Camerei Deputaților, în cazul în care aceasta este competentă să le dezbată și să le adopte ca primă Cameră sesizată, ca urmare a hotărârii plenului Senatului și cu avizul Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunități și validări

– dispune difuzarea către senatori a proiectelor de lege, propunerilor legislative sau rapoartelor comisiilor, după îndeplinirea cerinței prevăzute la lit. e) și publicarea acestora pe site-ul Senatului

– stabilește, cu consultarea președinților comisiilor, repartizarea proiectelor de lege și a inițiativelor legislative către comisii pentru amendamente, avize și întocmirea rapoartelor, precum și termenul pentru fiecare din acestea

– întocmește proiectul ordinii de zi a ședințelor Senatului și programul de activitate, cu consultarea liderilor grupurilor parlamentare, a președinților comisiilor permanente și a reprezentantului Guvernului pentru relația cu Parlamentul

– stabilește, cu consultarea liderilor grupurilor parlamentare, timpul total de dezbatere și alocarea acestuia pentru luări de cuvânt la dezbaterile politice, precum și timpul total necesar și alocarea acestuia pentru luări de cuvânt la declarațiile politice

– organizează relațiile Senatului cu parlamentele altor state sau cu organizațiile parlamentare internaționale

– supune spre aprobare Senatului componența numerică și nominală a delegațiilor la organizațiile parlamentare internaționale, pe baza deciziilor negociate de reprezentanții grupurilor parlamentare

– supune aprobării Senatului proiectul de buget al acestuia și contul de încheiere a exercițiului bugetar

– aprobă regulamentele comisiilor  permanente

– exercită controlul financiar-contabil intern, prin intermediul chestorilor și ia hotărârile ce se impun în acest domeniu

– supune aprobării Senatului structura serviciilor acestuia

– propune Senatului numirea sau revocarea secretarului general și a secretarului general adjunct

– aprobă statul de funcții și regulamentele de organizare și funcționare a serviciilor Senatului, la propunerea secretarului general

– controlează activitatea serviciilor Senatului

– aprobă Regulamentul privind paza și accesul în sediul Senatului

– adoptă hotărâri care sunt obligatorii pentru senatori și aparatul tehnic

– îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege, de prezentul regulament sau hotărâte de Senat

 Senatul își constituie comisii permanente și poate institui comisii de anchetă, comisii speciale, inclusiv comisii paritare de mediere, sau comisii comune cu Camera Deputaților.

Comisiile Senatului sunt structuri interne de lucru constituite pentru examinarea, avizarea și pregătirea proiectelor de lege în vederea dezbaterii în plenul Senatului, precum și pentru realizarea funcției de control parlamentar.

Componența comisiilor se stabilește potrivit configurației politice a Senatului rezultate din constituirea inițială a grupurilor parlamentare sau prin negocieri între reprezentanții grupurilor parlamentare. Toți senatorii, cu excepția președintelui Senatului, sunt obligați să facă parte din cel puțin o comisie permanentă. Un senator nu poate face parte din mai mult de două comisii permanente, cu excepția Comisiei pentru regulament.              

Fiecare comisie își alege un birou, ca organ de conducere, format din președinte, vicepreședinte și secretar. Comisiile își adoptă propriul lor regulament de organizare și funcționare, care se supune aprobării Biroului permanent și se revizuiește ori de câte ori este necesar. În cadrul Senatului funcționează comisii permanente, comisii de anchetă, comisii speciale, inclusiv comisii paritare de mediere, sau comisii comune cu Camera Deputaților.

Biroul fiecărei comisii întocmește și supune votului comisiei propuneri privind ordinea de zi a fiecărei ședințe, atribuțiile ce revin fiecărui senator în cadrul comisiei, constituirea de subcomisii, precum și sarcinile și competența acestora, organizarea de ședințe, de consultări sau audieri pe diverse teme din domeniul de activitate a comisiei, precum și alte măsuri ce interesează bunul mers al activităților comisiei.

Președintele comisiei asigură reprezentarea comisiei în raporturile cu Biroul permanent și cu celelalte comisii, conduce ședințele comisiei, invită persoane din afara comisiei să participe la lucrările acesteia, are acces sau poate desemna un reprezentant al comisiei la ședințele altor comisii care examinează lucrări ce prezintă importanță pentru comisia pe care o conduce, semnează rapoartele și celelalte acte elaborate de comisie și îndeplinește alte atribuții prevăzute de regulamentul comisiei sau stabilite prin votul majorității membrilor acesteia.

Vicepreședintele îndeplinește, în lipsa sau la cererea președintelui, atribuțiile acestuia, precum și alte atribuții prevăzute de regulamentul comisiei sau stabilite prin votul comisiei.

Secretarul comisiei ține evidența prezenței senatorilor la ședințe, urmărește primirea avizelor de la celelalte comisii permanente și a punctului de vedere al Guvernului, asigură redactarea tuturor actelor comisiei, numără voturile exprimate în ședințele comisiei, urmărește întocmirea proceselor-verbale ale ședințelor, contrasemnează toate actele comisiei și îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de regulamentul comisiei sau stabilite prin votul acesteia.

Convocarea ședințelor comisiei se face, potrivit programului de lucru al Senatului, de președintele acesteia sau, în lipsa sa, de vicepreședintele care îl înlocuiește, pe baza hotărârii biroului comisiei. Ședințele comisiilor pot avea loc în același timp cu cele ale plenului, numai cu aprobarea Senatului. În afara programului de lucru, comisiile pot fi convocate și pot ține ședințe cu aprobarea sau din dispoziția Biroului permanent.

Comisiile pot adopta avize și rapoarte numai în prezența majorității membrilor. Avizele și rapoartele comisiilor se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți. Votul în comisie este deschis. La propunerea  oricărui membru, comisia poate decide prin vot ca anumite avize și rapoarte să fie supuse votului secret.

La ședințele comisiilor pot participa și senatori din alte comisii sau deputați care au legătură cu materialele aflate in dezbatere, fără a avea drept de vot.

Membrii Guvernului sau reprezentanții mandatați ai acestora au acces la lucrările comisiilor. În cazul în care comisiile solicită participarea la lucrările lor a unor membri ai Guvernului sau a conducătorilor unor instituții publice, prezența acestora este obligatorie. În cazul propunerilor legislative, la dezbateri în comisii sunt invitați inițiatorii.

Capitolul II. Organizarea interna a camerelor

2.1. Presedintele Camerei

După constituirea legală a Camerelor se aleg Președinții și ceilalți membri ai Biroului permanent. Președintele fiecărei Camere este și președintele Biroului permanent, din care mai fac parte 4 vicepreședinți, 4 secretari și 4 chestori.

Președintele este ales pe durata mandatului Camerei, prin vot secret, cu buletine de vot pe care sunt înscrise numele și prenumele tuturor candidaților propuși de grupurile parlamentare. Fiecare grup parlamentar poate face o singură propunere.

Este declarat ales președinte al Camerei candidatul care a întrunit votul majoritarii deputaților sau senatorilor. Dacă nici un candidat nu a întrunit, după două tururi, votul majorității deputaților sau senatorilor, se organizează noi tururi de scrutin, în urma cărora va fi declarat președinte al Camerei candidatul care a obținut majoritatea voturilor deputaților prezenți, în condițiile întrunirii cvorumului prevăzut de art. 67 din Constituție.

Functia de presedinte a Camerei este considerata a fi cea mai importanta, dificila si complexa functie din Parlament. Presedintele reprezinta Camera si are in sarcina interesela sale. Astfel, el nu este nici in serviciul unei opiniei publice, al unui partid, prin alegerea sa Camera nu hotaraste asupa unei linii politice de conduita, intru-cat magistratura pe care o exercita este in folosul tuturor. El trebuie sa manifeste in timpul dezbaterilor o atitudine echidistanta si impartiala. Impartialitatea in exercitarea functiei nu este antinomica cu apartenenta de partid, intru-cat presedintele este al Camerei, nu reprezentatul unui partid, potrivit dictonului: „presedintele nu are partid cand prezideaza”.

Președintele Camerei are, în principiu, următoarele atribuții:

– convoacă deputații și senatorii în sesiuni ordinare sau extraordinare;

– conduce lucrările Camerei, asistat obligatoriu de 2 secretari, și asigură menținerea ordinii;

– în timpul dezbaterilor, precum și respectarea regulamentului; acordă cuvântul, moderează discuțiile, sintetizează problemele puse în dezbatere, stabilește;

– ordinea votării, precizează semnificația votului și anunța rezultatul acestuia;

– conduce lucrările ședințelor Biroului permanent;

– sesizează Curtea Constituțională în condițiile prevăzute de art. 146 lit. a), b) și c) din Constituție;

– reprezintă Camera Deputaților în relațiile interne și externe.

2.2. Grupurile parlamentare

Organizarea parlamentului este în strânsă legătură cu structura de stat. Structura unitară a statului este o motivație a structurii unicamerale a parlamentului. Un parlament este format din majoritatea parlamentară, precum și din minoritatea parlamentară denumită deseori opoziție.

Camerele Parlamentului precum și Parlamentul în întregul său sunt organisme cu o compoziție numeroasă, care lucrează și decid numai în plenul lor, în sesiuni. S-a realizat o organizare internă a deputaților sau senatorilor, care cuprind birouri, comitete, comisii, grupuri etc. Aceste structuri interne de lucru sunt organizate și își desfășoară activitatea potrivit regulamentului fiecărei camere. Această organizare stă sub amprenta autonomiei organizării Parlamentului.

Legea fundamentală – Constituția României, nu impune modul de constituire a celor două Camere însă limitează numerarul maxim al deputaților și senatorilor, calculat în raport cu numărul de locuitori ai țării. Trebuie precizat însă faptul că constituirea Camerelor parlamentului nu este lăsată în van, ea este supusă controlului legislativ prin prevederile Legii electorale nr. 370/2004.

Organizarea internă a Parlamentului presupune existența unor organisme colegiale, care decid și lucrează tocmai pentru ca activitatea parlamentară să se desfășoare în bune condiții.

Organizarea Parlamentului, în vederea desfășurării activității parlamentare, cuprinde: grupuri parlamentare, birouri permanente, și un număr de comisii parlamentare stabilit prin regulamentul propriu.

Grupurile parlamentare constituie organisme interne ale camerelor, urmare a organizării deputaților și senatorilor care, având aceeași concepție politică sau orientării înrudite, se reunesc voluntar pentru eficiența acțiunii politice.

Activitatea partidelor politice și a altor formațiuni angajate în campania electorală continuă, în cadrul Parlamentului, prin formarea grupurilor parlamentare sau a grupurilor politice, alcătuite de regulă din parlamentarii care aparțin aceleiași formațiuni sau care subscriu aceluiași program ori sunt adepții acelorași idei. Sistemul grupurilor parlamentare este compatibil numai cu principiul pluralismului politic. Grupurile parlamentare asigură suplețea activității Parlamentului, precum și concentrarea diverselor tendințe politice existente în cadrul acestuia.

Constituția României spune doar că „deputații și senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere". Din perspectivă și a altor dispoziții constituționale, dar mai ales ale regulamentelor, rolul semnificativ al grupurilor parlamentare este indeniabil. Ele fac propuneri pentru alegerea componenței biroului permanent și a comisiilor parlamentare, ca și pentru alegerea președintelui Adunării, reprezentanții grupurilor pot participa la ședințele biroului permanent și la consultările politice organizate de acesta, grupurile pot propune amendamente și își pot prezenta în plen punctele comune de vedere prin delegați, grupul parlamentar poate sesiza Curtea Constituțională pentru verificarea constituționalității regulamentului Camerei art. 146 lit. c) din Constituție, liderii grupurilor parlamentare sunt consultați de Președintele României în ipoteza în care acesta își propune dizolvarea Parlamentului art. 89 alin. (1) din Constituție.

Eficiența grupurilor parlamentare depinde însă de evoluția fenomenului politic, „un pluripartitism excesiv conduce la atomizarea grupurilor și, deci, a Parlamentului, astfel încât formarea majorităților necesare pentru adoptarea unor măsuri devine o operație aproape farmaceutică, în care afinitățile cu caracter personal și sprijinul grupurilor minoritare capătă un rol excesiv".

Fenomene care, deși «subiective», pot fi considerate «obiective», pe suprafața uneori a „nisipurilor mișcătoare”, au dat naștere unor practici discutabile sau controversate precum: ajutorul dat de un grup parlamentar, prin împrumutarea unora dintre membrii săi, unei alte formațiuni politice pentru a-și constitui un grup, reprezentarea de către un parlamentar a unui partid politic care nu a rezultat din alegeri, sciziunea grupurilor parlamentare, părăsirea de către parlamentar a grupului din care face parte, pentru a se alătura altuia ori pentru a deveni independent, constituirea unui grup parlamentar al independenților etc.

2.3. Birourile permanente

Biroul permanent este organul de lucru al Camerei. El este indubitabil un organ de stat, un organ intern al Camerei, având de îndeplinit atribuții prevăzute în Constituție, în celelalte legi și în regulamente.

Birourile permanente se alcătuiesc potrivit configurației politice a fiecărei Camere. Această precizare are deplină semnificație mai ales în condițiile existenței unui grup parlamentar majoritar. Potrivit dispozițiilor din Constituție, birourile permanente „se alcătuiesc potrivit configurației politice a fiecărei Camere". Configurația politică rezultată din alegeri constituie principiul esențial al alcătuirii Biroului permanent, fără distincție dacă această alcătuire se produce la începutul legislaturii sau în condițiile rezultate după revocarea din funcție a președintelui Camerei înainte de expirarea mandatului.

Biroul permanent este ales de către fiecare Cameră și este chemat să organizeze desfășurarea muncii parlamentare, precum și să asigure condițiile materiale necesare acestei activități. S-ar putea deci spune că Biroul permanent are, pe de o parte, competențe politice, iar pe de alta atribuții administrative.

Ca principale competențe politice, Biroul permanent:

a) Propune Adunării perioada în care se va desfășura sesiunea, iar la terminarea acesteia, data la care Camera își va relua lucrările;

b) Solicită președintelui Camerei convocarea unei sesiuni extraordinare;

c) Supune aprobării Camerei regulamentul acesteia, precum și propunerile pentru modificarea lui;

d) Pregătește și asigură desfășurarea, în bune condiții, a lucrărilor Camerei;

e) Supune votului deputaților, respectiv al senatorilor, componența nominală a comisiilor parlamentare;

f) Primește și distribuie proiectele și propunerile de legi, precum și rapoartele comisiilor;

g) întocmește proiectul ordinii de zi a ședințelor parlamentare;

h) Organizează relațiile Camerei cu parlamentele altor state și cu organizațiile parlamentare;

i) Supune spre aprobare Camerei componența delegațiilor permanente la organizațiile parlamentare mondiale sau regionale;

j) îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de regulament sau însărcinări date de respectiva Adunare.

Atribuțiile administrative ale Biroului permanent constau în conducerea și controlul serviciilor Adunării, în stabilirea statutului unora dintre funcționarii Adunării, prezentarea proiectului de buget spre aprobare Camerei și a contului de încheiere a exercițiului bugetar.

Birourile permanente sunt constituite din președintele Camerei, 4 vicepreședinți, 4 secretari și un număr de 2 chestori în cazul Senatului, și respectiv 4 chestori în cazul Camerei Deputaților.

Președintele Camerei este ales, prin vot secret, dintre candidații propuși de grupurile parlamentare. Este declarat ales candidatul care a întrunit, la primul tur, votul a cel puțin jumătate plus unu din totalul membrilor respectivei Adunări. Dacă niciun candidat nu a întrunit numărul de voturi necesar, se organizează un al doilea tur de scrutin, în cadrul căruia vă fi declarat președinte candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi din totalul voturilor exprimate.

Președintele are următoarele atribuții:

a) Conduce lucrările Biroului permanent;

b) Asigură menținerea ordinii în timpul dezbaterilor și respectarea regulamentului;

c) Anunță rezultatul votării și hotărârile adoptate;

d) Asigură legătura Camerei cu Președintele României, cu cealaltă Cameră și cu Guvernul;

e) Reprezintă Camera în relațiile interne și externe;

f) Convoacă membrii Camerei în sesiuni ordinare sau extraordinare;

g) Conduce lucrările Biroului permanent;

h) Sesizează Curtea Constituțională, în condițiile prevăzute de art. 146 lit. a) și b) din Constituție;

i) îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de Constituție, de legi organice și ordinare, de regulamentul Camerei, de alte hotărâri ale acesteia, precum și însărcinările date de Cameră.

Având ca reper temeiul legal al atribuțiilor președintelui, s-ar putea distinge între atribuții constituționale, adică cele prevăzute în Constituție și în legi organice și atribuții parlamentare, cele prevăzute în legi ordinare, în regulamentul Camerei sau în alte hotărâri ale acesteia.

Astfel, potrivit Constituției, convocarea Camerelor în sesiuni ordinare și extraordinare se face de președinții acestora; președintele Camere; este informat despre reținerea, arestarea sau percheziția deputatului sau senatorului. pentru a se obține încuviințarea Camerei; președinții Camerelor sunt consultați în vederea dizolvării Parlamentului; președintele Senatului sau, după caz, președintele Camerei Deputaților asigură interimatul funcției de Președinte al României prin intermediul președintelui Camerei se solicită informațiile și documentele necesare Camerei sau comisiilor acesteia; președintele Camerei sesizează Curtea Constituțională pentru controlul constituționalității unei legi, al unui tratat sau al unui al: acord internațional sau al regulamentului Camerei.

Vicepreședinții sunt aleși, prin vot secret, în aceleași condiții ca și președintele, propunerea grupurilor parlamentare, în cadrul numărului de locuri stabilite pentru fiecare grup parlamentar. Vicepreședinții îndeplinesc, în ordinea stabilită de Biroul permanent atribuțiile președintelui, în absența acestuia, precum și alte sarcini încredințate de Biroul permanent.

Secretarii se aleg după o procedură identică cu cea stabilită pentru alegerea vicepreședinților. în principal, ei veghează la redactarea proceselor verbale la ședințelor și le autentifică prin semnătura lor, întocmesc lista înscrierilor la cuvânt, prezintă propunerile amendamentele și orice alte comunicări adresate Adunării, efectuează apelul nominal, notează rezultatul votului, țin evidența hotărârilor adoptate, asistă pe președinte în realizarea atribuțiilor ce-i revin.

Chestorii sunt și ei aleși după procedură, deja descrisă, pentru desemnarea președintelui, a vicepreședinților și a secretarilor. Ei verifică modul de gestionare a patrimoniului Camerei, exercită controlul financiar asupra cheltuielilor efectuate, prezintă respectivei Adunări proiectul de buget al acesteia și încheierea exercițiului bugetar anual, asigură menținerea ordinii în localul Adunării și îndeplinesc alte atribuții, în conformitate cu dispozițiile președintelui Camerei și ale Biroului ei permanent.

2.4. Comisiile parlamentare

Comisiile parlamentare sunt cele mai importante organele interne de lucru a Camerelor, ele constituind „sistemul vascular” al Parlamentului. Fiecare Cameră își constituie comisii permanente și poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele își pot constitui și comisii comune. Comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configurației politice a fiecărei Camere. Așadar, potrivit Constituției, există comisii permanente și comisii speciale, comisii ale fiecărei Camere și comisii comune.

Pentru fiecare comisie, numărul de locuri care, revine fiecărui grup parlamentar se stabilește de Cameră, la propunerea Biroului permanent, cu precizarea că la Camera Deputaților, Regulamentul prevede că în cadrul comisiilor permanente pot participa un număr de 11-33 de deputați, cu excepția Comisiei pentru regulament, care se compune din câte un reprezentant al fiecărui grup parlamentar din Camera Deputaților. Membrii comisiilor sunt desemnați prin acordul liderilor grupurilor parlamentare, cu respectarea configurației politice a Camerei.

Necesitatea acestor comisii poate fi justificată sub cel puțin următoarele aspecte:

a) Asigurarea continuității muncii parlamentare, între sesiunile și chiar între ședințele Camerelor;

b) Pregătirea lucrărilor fiecărei Camere, iar uneori a Parlamentului, mai ales în perspectiva adoptării unor decizii;

c) îndeplinirea corespunzătoare a unora dintre funcțiile esențiale și specifice ce revin Parlamentului, prin chiar natura sa (mai ales funcția de deliberare legislativă și funcția de control asupra activității executive);

d) Diviziunea muncii parlamentare și, în măsura posibilă, specializarea acesteia;

e) Asigurarea operativității și eficacității activității parlamentare.

Din punct de vedere al organizării interne, structura comisiilor permanente este diferită la Senat față de Camera Deputaților, în sensul că în cadrul Senatului, comisiile sunt conduse de un birou compus dintr-un președinte, un vicepreședinte și un secretar, în timp ce la Camera Deputaților, comisiile permanente își aleg birourile, compuse din câte un președinte, 2 vicepreședinți și 2 secretari, cu excepția Comisiei pentru regulament, al cărei birou este compus din președinte, un vicepreședinte și 2 secretari. Funcțiile din biroul Comisiei pentru regulament sunt ocupate în ordinea mărimii grupurilor parlamentare. 

Din perspectiva principiului autonomiei Parlamentului, regimul juridic al comisiilor parlamentare este lăsat la discreția fiecărei Camere, cu condiția ca modul de reglementare a statutului comisiilor să nu contravină Constituției, legilor organice și ordinare, hotărârilor sau altor rezoluții ale Parlamentului.

Simplificând lucrurile, grupăm comisiile parlamentare în două categorii:

a) permanente;

b) temporare (comisiile speciale, de anchetă, de mediere și cele ad-hoc sau excepționale).

2.4.1. Comisiile parlamentare permanente

Lucrarile Parlamentului, in ambele camere, se desfasoara in cadrul comisiilor permanente. Comisiile permanente sunt cele mai importante și sunt alese pe durata mandatului parlamentar fiind constituite pe diferite domenii de activitate: industrie, servicii, buget și finanțe, sănătate, agricultură, învățământ, etc.

Comisiile permanente sunt constituite pe durata legislaturii. Numărul, denumirea și competența fiecărei comisii sunt stabilite de fiecare Cameră, fie direct, prin regulamentul acesteia, fie printr-o hotărâre ulterioară regulamentului. Un număr restrâns de comisii permanente are drept consecință cuprinderea unui număr mare de membri, ele devenind niște „miniparlamente", lipsite de operativitate și eficacitate. Un număr mare de comisii poate conduce la dublarea ramurilor sau domeniilor Executivului, fiecare președinte de comisie jucând rolul unui contra-ministru.

Alegerea membrilor comisiilor este supusă principiului reprezentării proporționale a grupurilor parlamentare, numărul de locuri care revin fiecărui grup parlamentar fiind stabilit de fiecare Cameră, la propunerea Biroului permanent al acesteia, ținând seama de configurația politică a Camerei.

Comisiile își aleg birourile, respectând, pe cât posibil, configurația politică a Camerei din care ele provin. Biroul fiecărei comisii aprobă ordinea de zi a ședințelor; propune proiectul regulamentului de funcționare a comisiei; el constituie, dacă este cazul, subcomisii, desemnându-le componența, sarcinile și conducerea: stabilește sarcinile ce revin membrilor comisiei; hotărăște în toate problemele ce interesează bunul mers al activității comisiei.

Un parlamentar face parte obligatoriu dintr-o singură comisie permanentă. Participarea membrilor comisiei la ședințele acesteia este obligatorie.

Ședințele comisiilor, de regulă, nu sunt publice. La ședințele acestora pot participa, fără drept de vot, deputații sau senatorii care au făcut propuneri ce stau la baza lucrărilor acestora (autori de propuneri legislative, de amendamente, de anchetă parlamentară etc.), precum și, la cererea președintelui comisiei, specialiști din domeniul tehnico-legislativ sau din alte domenii. Miniștrii au acces la lucrările comisiilor.

Hotărârile comisiilor se adoptă cu votul a cel puțin jumătate plus unu din numărul membrilor prezenți.

Fiecare comisie desemnează, la propunerea președintelui ei, unul sau mai mulți raportori, care redactează raportul sau avizul comisiei și îl supune aprobării acesteia. Rapoartele sau, după caz, avizele cuprind, în mod obligatoriu, pe lângă opinia majorității membrilor comisiei și părerea contrară, motivată, a celorlalți membri.

Aceste câteva reguli de organizare și funcționare sunt comune tuturor comisiilor, indiferent de specificul activității lor.

Comisiile permanente au ca atribuții principale:

a) întocmirea raportului sau avizului asupra proiectului sau propunerii legislative;

b) Efectuarea, în cadrul competenței lor, a anchetelor parlamentare, cu încuviințarea Camerei;

c) Avizarea, în scris sau oral, a amendamentelor la proiectele de legi sau la propunerile legislative;

d) Dezbaterea și adoptarea hotărârilor asupra altor probleme trimise lor spre examinare de Biroul permanent.

Comisia este sesizată în fond, atunci când proiectul de lege, propunerea legislativă sau amendamentele la acestea aparțin competenței comisiei, prin specificul materiei ce face obiectul viitoarei reglementări. Comisia sesizată în fond elaborează raportul. Orice altă comisie, la cererea Biroului permanent sau din inițiativă proprie, elaborează un aviz. în raportul comisiei sesizate în fond se va face referire la toate avizele celorlalte comisii care au examinat proiectul sau propunerea respectivă.

Raportul comisiei cuprinde propuneri motivate privind:

a) Admiterea fără modificări a actului examinat;

b) Respingerea actului examinat;

c) Admiterea actului cu modificări.

2.4.2. Comisiile parlamentare de mediere

În general, comisiile de mediere se formează în parlamentele cu structură bicamerală, atunci când în procedura de legiferare intervin soluții legislative diferite între cele două Camere. În asemenea situații se încearcă medierea între cele două Camere, iar comisia de mediere este tocmai mijlocul prevăzut de lege în acest sens.

Constituția României prevede constituirea comisiei de mediere, stabilind că asemenea comisii se înființează doar pentru proiectele de lege aflate în curs de legiferare la data intrării în vigoare a legii de revizuire a Constituției, precum și, ori de câte ori este nevoie în cazul legilor de revizuire a Constituției, fiecare cameră urmând a desemna un număr egal de membri.

Deci comisiile de mediere sunt constituite, la inițiativa președinților celor două Camere, numai în cazul în care una dintre Camere adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă de revizuire a Constituției cu modificări față de textul adoptat de cealaltă Cameră.

In acest scop, birourile permanente ale Camerelor, la propunerea grupurilor parlamentare și respectându-se proporția membrilor fiecărui grup parlamentar în totalul membrilor Camerelor, desemnează deputații și senatorii care vor face parte din comisia de mediere și îi supune aprobării Camerei.

Comisia își alege un birou și ea însăși – potrivit regulamentelor – își stabilește regulile după care își va desfășura activitatea, inclusiv termenul în care urmează să prezinte raportul. Activitatea comisiei încetează odată cu depunerea raportului.

În cazul în care comisia nu ajunge la un acord sau dacă una din Camere nu aprobă raportul comisiei de mediere, textele aflate în divergență se supun dezbaterii Camerei Deputaților și Senatului, în ședință comună, care vor adopta textul definitiv, cu votul majorității calificate, de cel puțin trei pătrimi din numărul deputaților și senatorilor.

2.4.3. Comisiile parlamentare speciale

Constituția României prevede posibilitatea înființării de comisii speciale, iar regulamentele Camerelor detaliază aceste prevederi.

Comisiile speciale sunt constituite, de la caz la caz, de către fiecare Cameră pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte obiective, indicate în hotărârea de înființare a comisiei. O comisie specială se substituie deci competenței obișnuite a unei comisii permanente

Aceste comisii întocmesc un raport privind scopul pentru care s-au înființat pe care îl depun la Biroul permanent, iar acesta, în termen de 10 zile pentru cele de la Senat, va include raportul pe ordinea de zi a Senatului. La Camera Deputaților, se pot constitui comisii speciale conform art. 72 alin. 1 din Regulament, la propunerea a 50 de deputați din cel puțin două grupuri parlamentare, iar componența și biroul acestora se hotărăsc, la propunerea Comitetului liderilor grupurilor parlamentare, cu respectarea configurației politice inițiale rezultate în urma alegerilor. Propunerile legislative astfel elaborate nu se mai supun examinării altor comisii.

2.4.4. Comisiile parlamentare de ancheta

Comisiile de anchetă pot fi constituite, de fiecare Cameră, la cererea a cel puțin unei treimi din membrii acesteia. Reglementările în materie sunt lacunare. Și aceasta, nu în ceea ce privește instituționalizarea însăși a comisiilor de anchetă, care, la urma urmelor, nu sunt decât un corolar logic și indispensabil al prerogativelor parlamentare, un instrument pentru exercitarea funcției de control parlamentar, ci cât privește condițiile de înființare a acestor comisii, prerogativele și natura lor juridică.

Textele corespunzătoare din cele două regulamente nu fac nici o referire la circumstanțele și limitele constituirii unei comisii de anchetă. Considerăm că acestea ar putea fi cel puțin următoarele:

a) Existența unui fapt determinat, susceptibil de anchetă;

b) Inexistența unei proceduri judiciare deschise cu privire la acel fapt sau a unei hotărâri judecătorești definitive;

c) Adoptarea unei legi, dacă prin ancheta parlamentară se derogă de la dispozițiile legale în vigoare, întrucât prin hotărârea unei singure Camere nu pot fi create proceduri sau jurisdicții contrare celor prevăzute prin lege.

Numai astfel se respectă independența autorităților publice, competența exclusivă a organelor administrative și judecătorești și principiul legalității.

Pentru a-și putea îndeplini mandatul, comisia de anchetă trebuie să fie înzestrată cu mijloace de acțiune adecvate.

In acest sens, bunăoară, Regulamentul Camerei Deputaților face câteva precizări: comisia citează orice persoană care poate avea cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului; la cererea comisiei, orice persoană care cunoaște vreo probă sau deține vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoștință sau să le înfățișeze; instituțiile și organizațiile sunt obligate, în condițiile legii, să-și dea concursul la solicitările comisiei de anchetă: când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoștințele unor experți, comisia de anchetă dispune efectuarea de expertize.

Dar precizarea semnificativă ni se pare a fi aceea în sensul căreia „dispozițiile legii referitoare la citarea, prezentarea și ascultarea martorilor, precum și cele privitoare la prezentarea și predarea obiectelor ori înscrisurilor sau efectuarea expertizelor se aplică în mod corespunzător".

Sunt toate acestea elemente suficiente pentru a considera comisia de anchetă ca fiind un organ jurisdicțional, iar actul ei fiind un act de jurisdicție? Răspunsul nostru este categoric negativ:

a) Activitatea comisiei nu are ca obiect soluționarea unui litigiu juridic;

b) Unele dintre principiile procedurii jurisdicționale nu-și găsesc aplicare în procedura comisiei de anchetă (de exemplu, principiul independenței, inamovibilității, contradictorialității, organizării activității în două grade de jurisdicție etc.);

c) Actul final al comisiei (raportul) nu rezolvă el însuși problema ce a făcut obiectul anchetei parlamentare, ci propune doar o soluție sau o atitudine a Camerei care a hotărât ancheta;

d) Raportul comisiei nu este similar hotărârii organului jurisdicțional, hotărâre care se bucură de autoritatea lucrului judecat.

Lucrările Comisiei de anchetă parlamentară se încheie cu redactarea unui raport asupra anchetei derulate, care se dezbate de camera în cauză, într-un termen rezonabil pentru comisiile de la Senat, respectiv în termen de 15 zile de la depunere pentru comisiile constituite la Camera Deputaților.

Concluziile, răspunderile și măsurile conținute în raportul privind ancheta parlamentară, dezbătute de către cameră, vor fi reflectate în conținutul unei hotărâri care, după adoptare, va fi înaintată, dacă se impune, împreună cu raportul, autorităților competente în vederea examinării și soluționării. Autoritățile sesizate cu această hotărâre și cu raportul comisiei de anchetă parlamentară au obligația să informeze, în termen de 30 de zile de la adoptarea soluției, Biroul permanent al Camerei în cauză privind soluțiile adoptate și motivarea acestora. Biroul permanent va prezenta plenului Camerei informarea autorităților sesizate.

Capitolul III. Functionarea parlamentului

3.1. Mandatul sau legislatura

Ca varietate a timpului social-uman există și un timp juridic. Instituțiile parlamentare, întocmai ca toate celelalte instituții juridice, își desfășoară activitatea în timp, semnificat prin legislaturi, sesiuni și ședințe.

Deci prin mandat sau legislatura se întelege perioada de timp pentru care este ales parlamentul (sau camerele) si îsi exercita împuternicirile sale.

Legislatura este de 4 ani. Alegerea Parlamentului pentru o perioadă limitată de timp, la expirarea căreia urmează să fie format un nou Parlament, este un procedeu menit să asigure acestui organ un caracter cât mai reprezentativ.

Astfel cum rezultă din cuprinsul art. 63 al Constituției, mandatul Camerelor se prelungește, de drept, până la întrunirea legală a noului Parlament, în scopul asigurării continuității în exercițiul funcțiilor Parlamentului, sau prin lege organică, în caz de război ori de catastrofă.

Prima formă a prorogării este dinainte limitată în timp și prin obiect. Cea de-a doua formă este și ea limitată în timp, dar printr-un termen incert; ea nu este însă limitată prin obiect.

Alegerile pentru noile Camere vor avea loc în termen de cel mult trei luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului.

Parlamentul nou ales se întruneste, la convocarea Presedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri. Pentru a atenua influenta parlamentarilor în functie în alegerile ce urmeaza expirarii mandatului sau dizolvarii acestuia si desigur pentru a gasi o solutie de asigurare a continuitatii conducerii la acest înalt nivel statal, Constitutia stabileste ca mandatul Camerelor se prelungeste pâna la întrunirea legala a noului Parlament.

Aceasta prelungire nu da însa Parlamentului totalitatea împuternicirilor din timpul mandatului normal. Astfel, pe perioada acestei prelungiri a mandatului, Parlamentul nu poate revizui Constitutia si nu poate adopta, modifica sau abroga legi organice.

Tot în ideea garantarii unei necesare continuitati în activitatea parlamentara, Constitutia a prevazut si ca proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îsi continua procedura în noul Parlament.

In total, incepand cu 1990, romanii si-au ales reprezentantii parlamentari de șapte ori, astfel ca in ultimii 25 de ani s-au derulat șapte legislaturi parlamentare, incluzand-o si pe cea actuala.

Prima intalnire consacrata dezbaterii proiectului Legii Electorale elaborat de Comisia Constitutionala, Juridica si pentru Drepturile Omului a Consiliului Frontului Salvarii Nationale a avut loc la 27 ianuarie 1990.

Primele alegeri generale, parlamentare si prezidentiale, din Romania, dupa Revolutia din decembrie 1989, au avut loc la 20 mai 1990.

Conform Decretului – Lege nr. 92 din 14 martie 1990, parlamentul era ales prin vot proportional, pe liste de partid, fara existenta unui prag electoral.

Astfel primul parlament a fost ales in 1990, pentru un mandat de 2 ani, nu exista un prag electoral, asa ca in Parlament au intrat 28 de formatiuni politice (inclusiv 11 minoritati) in Adunarea deputatilor, iar in Senat, 7 formatiuni.

In urma alegerilor din mai 1990, se revenea la formula traditionala de Parlament bicameral. Adunarea Deputatilor si Senatul au fost alese in cele 41 de circumscriptii electorale din tara, prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat: 515 membri in total – 396 deputati (385 alesi si 11 desemnati de minoritatile nationale) si 119 senatori (118 reprezentand o formatiune politica si unul, independent).

Senatul avea in component 7 formatiuni politice astfel: FSN (67,02% din voturile valabil exprimate), UDMR (7,2% din voturi), PNL (7,065 din voturi), PNTCD (2,50% din voturi), MER (Miscarea Ecologista din Romania) (2,45% din voturi), A.U.R – Partidul de Uniune Nationala a Romanilor din Transilvania si Partidul Republican (2,12%), PER (1,38% din voturi).

Adunarea Deputatilor era reprezentata de 17 formatiuni politice si 11 minoritati astfel: FSN (66,31% din voturile valabil exprimate), UDMR (7,23% din voturi), PNL (6,41% din voturi), MER (2,62% voturi), PNTCD (2,56% din voturi), AUR (2,12% din voturi), PDAR (1,83% din voturi), PER (1,69% din voturi), Partidul Socialist Democratic Roman (1,05% din voturi), Partidul Social Democrat Roman (0,53% din voturi), Gruparea Democratica de Centru (0,48% din voturi), Partidul Democrat al Muncii (0,38% din voturi), Partidul Lider-Schimbist (0,34% din voturi), Partidul Reconstructiei Nationale din Romania (0,32% din voturi), Partidul Tineretului Liber Democrat din Romania (0,32% din voturi), Uniunea Liberala "Bratianu" – 17 formatiuni (0,27% din voturi) + 11 minoritati.

Consecinta guvernamentala a acestei structuri politice a Parlamentului a fost constituirea, la 28 iunie, a guvernului monocolor majoritar condus de Petre Roman, liderul oficial al FSN. Guvernul a fost investit cu 330 de voturi pentru si 11 impotriva. Totusi, 15 luni mai tarziu, in conditii sociale si politice tensionate, experienta romaneasca a guvernului monocolor majoritar s-a incheiat, guvernul Roman fiind inlocuit cu guvernul condus de Theodor Stolojan format din reprezentantii FSN, PNL, MER si PDAR.

Durata mandatului acestui prim Parlament de dupa Revoltie a fost de doi ani – 1990-1992 a functionat ca Adunare Constituanta.

Conducerile celor doua Camere au fost alese la 18 si la 19 iunie 1990: Alexandru Barladeanu – presedintele Senatului, respectiv Dan Martian – presedintele Adunarii Deputatilor.

Primul Parlament a elaborat legea fundamental, Constitutia Romaniei, care a fost adoptata la 21 noiembrie 1991 si aprobata prin referendum national la 8 decembrie 1991, cu o majoritate semnificativa de 77,3%. Constitutia a functionat din 1991 pana in octombrie 2003.

Al doilea parlament, in ordine istorica, ales in urma scrutinului din 1992, a fost primul in ordine constitutional avand in verdure ca prima Constitutie postdecembrista a fost adoptata in 1991.

Legea electorala, elaborata dupa adoptarea Consitutitiei, impunea in premiera un prag electoral de 3%. Norma de reprezentare parlamentara a fost modificata, ceea ce a dus la redimensionarea camerelor prin reducerea locurilor la deputati (de la 396, la 328) si cresterea locurilor la Senat (de al 119, la 143) – numarul mandatelor s-a redus cu 8,5%, ajungand la 471.

In ceea ce priveste reprezentarea speciala, s-a acordat un mandat de deputat pentru fiecare dintre organizatiile minoritatilor nationale recunoscute oficial care nu depaseau pragul electoral – numarul organizatiilor minoritatilor nationale reprezentate in Camera Deputatilor a fost de 13.

Parlament era ales pentru un mandat de 4 ani.

Presedintii celor doua Camere ale Parlamentului au fost alesi la 28 octombrie 1992: Oliviu Gherman – Senat, si Adrian Nastase – Camera Deputatilor.

Senatul avea 7 formatiuni politice si 143 de mandate astfel: FDSN a obtinut 49 si a intrunit 28,29% din totalul voturilor valabil exprimate; CDR, 34 de mandate si 20,16%; FSN, 18 si 10,38%; PUNR, 14 si 8,12%; UDMR, 12 si 7,58%; PRM, 6 si 3,85%; PDAR, 5 si 3,13%; PSM, 5 si 3,19%.

Camera Deputatilor era alcatuita din 7 formatiuni politice si 13 minoritati – cele mai multe mandate din cele 328 au revenit tot FDSN, 117, care a obtinut 27,71% din totalul voturilor valabil exprimate, restul fiind repartizate astfel: CDR, 82 si 20,01%; FSN, 43 si 10,18%; PUNR, 30 si 7,71%; UDMR, 27 si 7,45%; PRM, 16 si 3,89%; PSM, 13 si 3,04%.

PDAR nu a putut accede si in Camera Deputatilor pentru ca a obtinut 2,998% din totalul voturilor valabil exprimate, situandu-se sub pragul electoral de 3%.

In lipsa unui partid majoritar absolut in mandate, majoritatea parlamentara s-a constituit prin asocierea mai multor partide, fara insa ca aceasta asociere partidista sa fie regasita si in coalitia guvernamentala.

In legislatura 1992-1996 a functionat un guvern minoritar, format din FDSN, in principal, si PUNR. De-a lungul celor patru ani de mandat, guvernul Vacaroiu a rezistat celor 4 motiuni de cenzura depuse de Opozitie, dar a trecut si prin 7 remanieri care i-au modificat componenta in proportie de 50%.

Alegerea celui de-al treilea parlament, in 1996, a avut o insemnatate politica deosebita, prin realizarea primei alternante la putere de dupa 1989, Conventia Democrata Romana impreuna cu Uniunea Social Democrata si UDMR formand noul legislativ.

Parlamentul din noiembrie 1996 a fost format din 343 de deputati (328 alesi si 15 desemnati de minoritatile nationale) si 143 de senatori. Desi fata de alegerile precedente, din 27 septembrie 1992, pragul de voturi necesar accederii in Parlament a ramas nemodificat, de 3%, numarul formatiunilor intrate in cursa electorala a scazut, fie din cauza fuzionarii partidelor sau a formarii de noi aliante, fie in virtutea Legii partidelor politice 27/1996.

Senat avea 6 formatiuni politice: CDR si-a adjudecat 53 de mandate (30,70% din totalul voturilor valabil exprimate); PDSR, 41 de mandate (23,08%); USD, 23 (13,16%); UDMR, 11 (6,81%); PRM, 8 (4,54%); PUNR, 7 (4,22%). Sub pragul electoral de 3% s-au aflat PS, care a obtinut 2,26% din voturi, PSM – cu 2,16%, ANL – cu 1,92%, PPR – cu 1,45% si PSMR – cu 1,33%.

Camera Deputatilor avea 6 formatiuni politice si 15 minoritati din totalul mandatelor, astfel ca 122 au revenit CDR (30,17% din totalul voturilor valabil exprimate); PDSR – 91 (21,52%); USD – 53 (12,93%); UDMR – 25 (6,64%); PRM – 19 (4,46%); PUNR – 18 (4,36%).

La acestea s-au adaugat, potrivit prevederilor Constitutiei, cele 15 mandate acordate organizatiilor minoritatilor nationale, altele decat cea maghiara, care au obtinut cel putin 5% din numarul mediu de voturi valabil exprimate pe tara pentru alegerea unui deputat.

In 27 noiembrie 1996 a fost aleasa conducerea celor doua Camere ale Parlamentului: Petre Roman (PD), la Senat, si Ion Diaconescu (PNTCD), la Camera Deputatilor.

In aceasta legislatura au functionat 3 guverne (“Ciorbea”, “Vasile” si “Isarescu”), toate bazate pe aceeasi majoritate parlamentara initiala si avand aceeasi compozitie politica, exceptie fiind faptul ca cel de-al treilea a fost condus de un premier independent.

Scrutinul pentru cel de-al patrulea Parlament postdecembrist a marcat revenirea la putere a actualului PSD (atunci numit PDSR), varful de forma electorala pentru PRM, dar si sfarsitul politic al CDR.

Pentru alegerile din 2000, a fost impus un prag de 5% pentru partide si unul special pentru coalitii de mininum 8% si maximum 10%.

Numarul mandatelor de senatori si deputati a fost redus cu 4, astfel, Senatul a avut 140 de mandate, fata de 143 in legislatura 1996-2000, iar Camera Deputatilor – 327, fata de 328 anterior, numarul de mandate de parlamentari – senatori si deputati – a fost stabilit potrivit normei de reprezentare prevazute in legea electorala, in functie de numarul locuitorilor fiecarui judet si din Capitala.

Parlamentul ales la 26 noiembrie 2000 a avut 345 de deputati (327 alesi si 18 desemnati de organizatiile minoritatilor nationale, altele decat cea maghiara) si 140 de senatori

In ceea ce priveste minoritatile nationale, pentru ca o astfel de organizatie sa fie reprezentata trebuia sa intruneasca cel putin 5% din numarul de voturi necesare validarii unui mandat de deputat (cateva mii).

Dintre cele 88 de formatiuni politice, aliante si organizatii ale minoritatilor nationale care au depus liste electorale, dupa alegerile de la 26 noiembrie, au intrat in parlament doar cinci forte politice.

Pe durata mandatului de patru ani, conducerea celor doua Camere ale Parlamentului a fost asigurata de Nicolae Vacaroiu (PDSR) – la Senat, ales la 18 decembrie 2000, si Valer Dorneanu (PDSR) – la Camera Deputatilor, ales la 15 decembrie 2000.

 Alegerile generale din 2004 s-au derulat in contextul pregatirilor pentru aderarea Romaniei la Uniunea Europeana. Scrutinul s-a desfasurat intr-un cadru legal nou, marcat de revizuirea Constitutiei, in 2003, si de modificari aduse legislatiei electorale.

A fost ultima oara, dupa 1989, cand alegerile parlamentare s-au desfasurata in acelasi timp cu cele prezidentiale, deoarece conform Constitutiei, aprobata prin referendumul national de la 18-19 octombrie 2003, alegerile prezidentiale urma sa aiba loc din 5 in 5 ani, iar cele parlamentare din patru in patru ani.

Dintre cele 52 de formatiuni politice, partide, aliante si organizatii ale minoritatilor naionale care au depus liste electorale, dupa alegerile din 28 noiembrie, au intrat in Parlament doar 6 forte politice.

In aceasta legislatura au avut loc doua premiere parlamentare: schimbarea presedintelui Camerei Deputatilor (martie 2006) si suspendarea presedintelui Romaniei (aprilie-mai 2007)

Alegerile de la 30 noiembrie 2008, desfasurate si ele intr-un context modificat sub aspect juridic (inlocuirea votului plurinominal cu cel uninominal) si politic (desfacerea Aliantei PNL-PD), au produs cel mai echilibrat parlament minoritar din intreaga perioada postcomunista.

Sistemul electoral specific alegerilor din 30 noiembrie 2008 este considerat unul mixt, deoarece, desi au fost votate persoane, a fost pastrata proportionalitatea reprezentarii partidelor in legislativ. Astfel, fiecare partid a avut in Parlament un numar de reprezentanti corespunzator procentelor obtinute la nivelul intregii tari.

Alegatorii romani au votat uninominal 452 de parlamentari. O noutate adusa de scrutinul din 30 noiembrie 2008 a fost asa-numitul „vot alb”, considerat vot de protest.

Alegerile au generat, in premiera absoluta, diferentierea dintre castigatorul in voturi (PSD+PC) si castigatorul in mandate (PD-L).

Atunci s-a ajuns la reducerea reala la patru a actorilor politici, in Camera si Senat functionand cate un singur grup parlamentar al fiecaruia dintre acestia.

 În legislatura actual 2012-2016 au fost aleși (prin “vot uninominal”) 588 de parlamentari – respectiv 412 deputați și 116 senatori.

Comparativ cu legislatura precedentă (2008-2012) numărul total al parlamentarilor a sporit cu 117 – deși alegerile sau desfășurat în baza aceleiași legi.

Parlamentul are in prezent 9 comisii permanente, dintre care două conduse de socialiști, două de liberal-democrați, două de comuniști și două de democrați. Liberalii vor conduce o singură comisie parlamentară.

3.2. Sesiunea

Sesiunea este forma organizatorică de lucru a Parlamentului, perioada stabilită pe parcursul unui an calendaristic când Parlamentul se reunește valabil pentru a delibera în ședințe plenare.

3.2.1. Categorii de sesiuni

În condițiile reglementării extrem de sumare a modului de organizare și funcționare a Parlamentului, prin Decretul-lege nr. 92/1990, și în lipsa altor reglementări, Parlamentul s-a considerat în sesiune permanentă. Acest sistem are însă două neajunsuri:

a) Sub aspectul regimului politic, el conduce la ideea și practica – guvernământului de adunare sau a guvernământului convențional;

b) în condițiile sesiunilor permanente, apare «oboseala nervoasă», prejudiciabilă pentru cumpănirea deciziilor.

Constituția a stabilit regimul sesiunilor parlamentare și, totodată, a distins, în manieră clasică, între sesiuni ordinare, sesiuni extraordinare și de plin drept.

Sesiunile ordinare,

Sesiunile ordinare sunt acele sesiuni în care Camera (adunarea, parlamentul) este obligata a se întruni, numarul lor fiind expres prevazut prin lege.

În termenii art. 66 din Constituție, Camera Deputaților și Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie și nu poate depăși sfârșitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie și nu poate depăși sfârșitul lunii decembrie.

Rezultă astfel că parlamentul se află în sesiuni aproximativ 9 luni pe an.

Convocarea în sesiuni ordinare se face de către președinții Camerelor, înlăturându-se astfel orice imixtiune a autorității executive în funcționarea Parlamentului și asigu-rându-se deplina libertate sau independență a acestuia.

Sesiunea ordinară corespunde cerinței plenitudinii de competență parlamentară, pe perioada acesteia Parlamentul putându-și exercita oricare dintre funcțiile lui.

În intervalul dintre cele două sesiuni ordinare, comisiile parlamentare și organele directoare ale Camerelor pot continua desfășurarea activității lor, fără cerința vreunei abilitări exprese în acest scop, întrucât sesiunea este forma organizatorică de lucru a Adunării, iar nu a organelor ei interne.

În perioadele dintre sesiunile ordinare, Parlamentul se poate întruni în sesiuni extraordinare, care pot fi la cerere sau de drept.

Sesiunile extraordinare

Sesiunile extraordinare sunt acele sesiuni care se pot tine ori de câte ori este nevoie, în afara sesiunilor ordinare. Desigur, sesiunile extraordinare se realizeaza acolo unde durata în timp a sesiunilor este limitata. Potrivit art. 66 alin. (2) din Constitutia României, Camera Deputatilor si Senatul se întrunesc si în sesiuni extraordinare, la cererea Președintelui României, a Biroului permanent al respectivei Camere ori a cel puțin o treime din numărul deputaților sau al senatorilor.

Câteva supoziții se impun dintru început:

sesiunea extraordinară este justificată de cerința îndeplinirii unei sarcini neobișnuite sau de producerea unui eveniment neprevăzut;

problema ce face obiectul sesiunii extraordinare trebuie să fie determinată prin ordinea de zi a sesiunii;

subiectele care pot cere convocarea sesiunii extraordinare sunt expres și limitativ arătate;

deși legea nu o spune, se va înțelege că durata sesiunii extraordinare este mărginită de data rezolvării problemei înscrise pe ordinea de zi, nu dincolo însă de termenul maxim până la care se convoacă sesiunea ordinară.

Cererea de convocare a unei sesiuni extraordinare se face în scris și va cuprinde ordinea de zi, precum și perioada de desfășurare a sesiunii. Neaprobarea de către Cameră a ordinii de zi solicitate împiedică ținerea sesiunii extraordinare conform Regulamentului Camerei Deputaților și Regulamentul Senatului.

Textul constituțional este formulat la modul imperativ, așa încât el trebuie interpreta: în sensul că, odată cerută convocarea sesiunii extraordinare, aceasta este obligatorie, organul director al Camerei sau membrii acesteia neputând refuza cererea de sesiune extraordinară.

Sesiunea extraordinară este însă obligatorie și în anumite circumstanțe calea interpretării unora dintre dispozițiile constituționale.

Astfel, cât privește exercitarea atribuțiilor de către Președintele României, prevăzute la art. 92-93 din Constituție (luarea unor măsuri pentru respingerea agresiunii armate împotriva țării, instituirea stării de asediu sau a stării de urgență), ele sunt înscrise sub b#%l!^+a?condiția «aprobării lor ulterioare» de Parlament, în cel mult 5 zile de la luarea măsurii, ori sub condiția încunoștințării lui printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de plin drept, altminteri decizia președințială rămâne neconstituțională.

De asemenea, atunci când Guvernul, în cazuri extraordinare, emite ordonanțe de urgență, dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunerea ordonanței sau, după caz, de la trimitere [art. 115 alin. (5) din Constituție].

3.2.2. Convocarea sesiunilor parlamentare

Conform art. 66 alin. (3) din Constitutia României, convocarea, în orice tip de sesiune, revine presedintilor camerelor si se realizeaza prin decizie. 

In legatura cu acest aspect trebuie retinute însa si dispozitiile art. 63 alin. (3), potrivit carora Parlamentul nou ales se întruneste la convocarea Presedintelui României în cel mult 20 de zile de la alegeri, indiferent de rezultatul acestora și indiferent de numărul tururilor de scrutin care se pot stabili prin legea electorală. Această prerogativă constituțională a Președintelui se justifică prin faptul că după alegeri este vorba de un nou Parlament, iar președinții celor două Camere nu au fost încă aleși pentru a exercita atribuția de convocare a forului legislativ. Actul prin care Președintele României aduce la îndeplinire această atribuție este decretul.

Președintele României are, de asemenea, posibilitatea, de a solicita convocarea în sesiuni extraordinare a Camerei Deputaților și a Senatului. De această dată însă, convocarea se face de președinții Camerelor. Referitor la solicitarea convocării Parlamentului în sesiune extraordinară, menționăm că aceasta nu reprezintă o posibilitate exclusivă a Președintelui României, ea putând fi exercitată, potrivit acelorași dispoziții constituționale, și de Biroul permanent al fiecărei Camere, precum și de cel puțin o treime din numărul deputaților sau al senatorilor.

În literatura de specialitate s-a susținut că norma constituțională nu clarifică valoarea juridică a cererii Președintelui, în sensul dacă solicitarea de convocare în sesiune extraordinară este sau nu obligatorie pentru Parlament, deoarece numai prin Constituție se poate reglementa competența Parlamentului și a Președintelui României în raporturile lor reciproce.

Cu privire la acest ultim aspect, considerăm că, dacă o solicitare de convocare a Parlamentului a fost înaintată președinților celor două Camere ale Parlamentului de către Președintele României, aceștia au obligația de a convoca, printr-o decizie, Camerele, în sesiune. Plenul Camerelor însă, față de obiectul sesiunii extraordinare propuse de Președintele României, are deplina libertate de a aproba ori de a respinge ordinea de zi a sesiunii extraordinare; votul de respingere a ordinii de zi a sesiunii extraordinare duce, în mod obligatoriu, la consecința respingerii desfășurării sesiunii extraordinare.

Prin urmare, Parlamentul nu poate refuza întrunirea în sesiune extraordinară, dacă această solicitare de convocare i-a fost înaintată de Președintele României, însă simpla solicitare a Președintelui nu poate obliga Parlamentul la desfășurarea propriu-zisă a sesiunii extraordinare.

Considerăm că această opinie este justificată de rolul și locul pe care Parlamentul și Președintele României le au în sistemul nostru constituțional, de autorități publice ce au aceeași legitimitate, dar care trebuie să își exercite competențele lor constituționale cu respectarea principiului separației și echilibrului puterilor în stat, consacrat la art.1 alin. (4) din Constituție, republicată.

O situație specială, care a fost analizată în doctrina de specialitate, este legată de posibilitatea convocării de către Președinte, în sesiune extraordinară, doar a unei singure Camere. Interpretarea constituțională confirmă, ca regulă, formularea unei cereri din partea Președintelui pentru convocarea ambelor Camere, iar doctrina apreciază că motive speciale ar îndreptăți și cererea Președintelui de convocare doar a unei singure Camere.

În practica parlamentară acest lucru s-a întâmplat; astfel, Camera Deputaților a fost convocată în sesiune extraordinară în data de 3 ianuarie 1994, iar Senatul în data de 25 ianuarie 1994.

Dispozițiile constituționale reglementează și instituția „convocării de drept” a Parlamentului, precizând expres situațiile în care aceasta intervine. Evident că instituția convocării de drept acționează numai în cazul în care Parlamentul nu este deja întrunit în sesiune ordinară sau extraordinară. Conform dispozițiilor constituționale, convocarea de drept a Parlamentului intervine:

a) în caz agresiune armată îndreptată împotriva țării și în caz de mobilizare sau de război, când Parlamentul se convoacă în 24 de ore de la declararea lor;

b) în caz de instituire a stării de asediu sau a stării de urgență, când Parlamentul se convoacă de drept în 48 de ore de la instituirea acestora și

c) în ipoteza depunerii spre aprobare, de către Guvern, a unei ordonanțe de urgență, când Camerele se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunerea ordonanței.

Convocarea de drept a Parlamentului este, în esență, o convocare în sesiune extraordinară, dar care nu mai este supusă regulilor procedurale la care ne-am referit, legiuitorul constituant stabilind el însuși aceste reguli, și anume: termene scurte (de exemplu, 24 sau 48 de ore), continuarea activității parlamentare pe toată durata acestor stări și caracterul obligatoriu al convocării, în raport cu convocarea în sesiune extraordinară reglementată de art. 66 alin. (2) din Constituție, republicată.

În cazul acestor împrejurări extrem de grave (agresiune militară, starea de asediu sau de urgență, împrejurări excepționale ce justifică emiterea de ordonanțe de urgență) care, prin natura lor, afectează drepturile și libertățile fundamentale, dar și stabilitatea țării, Parlamentul îndeplinește rolul de garant împotriva posibilelor abuzuri.

3.2.3. Durata sesiunilor parlamentare

Durata sesiunilor este fie stabilita explicit prin lege, fie, de regula, dureaza pâna la epuizarea problemelor înscrise pe ordinea de zi, în afara situatiilor când se hotaraste închiderea sau suspendarea lor.

Dispozitiilor Constitutiei României în acest domeniu valorifica procedee eficiente si practice, în ce priveste sesiunile ordinare,  Constitutia stabileste ca acestea sunt doua pe an, mentionând si perioada calendaristica în care se desfasoara. Astfel, prima sesiune ordinara începe în luna februarie si nu poate depasi sfârsitul lunii iunie. Cea de a doua sesiune ordinara începe în luna septembrie si nu poate depasi sfârsitul lunii decembrie.

Cât priveste sesiunile extraordinare, dupa cum am spus, acestea pot fi convocate la initiativa Presedintelui României, a biroului permanent al fiecarei Camere ori cel putin o treime din numarul deputatilor sau al senatorilor.

3.3. Sedintele

În cadrul sesiunilor, camerele parlamentului lucreaza în sedinte, care se desfasoara potrivit regulamentelor de functionare.

Deci ședința este forma de întrunire efectivă, plenară și în principiu publică, a membrilor unei Camere pentru a delibera asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi. Ea este subdiviziunea temporală a sesiunii, așa cum sesiunile sunt subdiviziunile temporale ale legislaturii.

Camerele parlamentare își desfășoară activitatea – în calitatea lor de organe colective de lucru – în reuniuni plenare. Ședința reprezintă tocmai forma de constituire a Camerei în reuniune plenară. Parlamentarii sunt obligați să fie prezenți la ședința Camerei din care fac parte și să se înscrie pe lista de prezență.

Trebuie avut în vedere ca potrivit Constitutiei Camera Deputatilor si Senatul lucreaza în sedinte separate si sedinte comune. 

Constitutia nominalizeaza situatiile în care Camerele lucreaza în sedinte comune, mentionând ca desfasurarea acestora este stabilita prin regulament.

Ședințele sunt, în principiu, publice. Publicitatea este asigurată prin: accesul liber în sală a oricărei persoane, care nu are calitatea de parlamentar, pe baza autorizației sau invitației emise de secretarul general al aparatului Camerei, în limita locurilor disponibile; transmiterea directă prin radio și televiziune a unora dintre ședințele parlamentare: publicarea in extenso a stenogramei ședinței în „Monitorul Oficial".

Ședința poate fi secretă, la cererea președintelui Camerei sau a unui grup parlamentar (ori a cel puțin 20 de senatori). Asupra cererii, Camera decide cu cel puțin jumătate plus unu din voturile celor prezenți.

Prezidarea sedintelor apartine de regula presedintelui camerei, ajutat de membri ai biroului, toti sau numai unii prin rotatie. Potrivit regulamentelor Camerelor Parlamentului României, conducerea lucrarilor apartine Presedintelui Camerei sau, în lipsa acestuia, unuia din vicepresedinti, ajutat de doi secretari. Lucrarile sedintelor comune sunt conduse, alternativ, de presedintele Camerei Deputatilor si de presedintele Senatului, asistati de doi secretari câte unul de la fiecare Camera. Persoana care conduce ședința este obligată să precizeze dacă este întrunit cvorumul legal și să anunțe ordinea de zi.

Astfel, potrivit regulamentului, Camera Deputatilor îsi desfasoara activitatea, în plen, în comisii, si în grupurile parlamentare, pe parcursul a patru sau cinci zile consecutive din saptamâna, potrivit programului stabilit de ea, la propunerea Biroului permanent. A cincea zi din saptamâna, de regula, potrivit programului este rezervata activitatii în circumscriptiile electorale în care deputatii au fost alesi. La propunerea Biroului permanent se vor putea tine sedinte si dupa un alt program.

Cât priveste Senatul, acesta îsi desfasoara activitatea în plen si pe comisii, de regula, în zilele de luni, marti, miercuri si joi. La propunerea Biroului permanent se vor putea tine sedinte sau efectua deplasari ale senatorilor în judete si dupa un alt program. La sedinte au dreptul sa participe, în afara deputatilor sau senatorilor, membrii sau reprezentantii Guvernului, diplomati, reprezentanti ai presei, radioului si televiziunii, precum si cetateni, pe baza autorizatiei sau invitatiei emise de secretarul general al aparatului Camerei, în conditiile stabilite de Biroul permanent.

Camera lucrează valabil în prezența a cel puțin jumătate plus unu din numărul membrilor ei. In timpul ședințelor, președinții grupurilor parlamentare pot cere președintelui Camerei să verifice întrunirea cvorumului legal, cerere care rămâne însă la libera lui apreciere. Dacă cvorumul legal nu este întrunit, președintele Camerei suspendă ședința și arată ziua și ora de reluare a lucrărilor.

Dezbaterile constau în discutarea chestiunilor înscrise pe ordinea de zi, potrivit unei proceduri prealabil stabilite, care asigură independența Camerei, ordinea sistematică în expunerea punctelor de vedere, confruntarea opinilor și adoptarea deciziilor în cunoștință de cauză. Ar fi deci îngăduită, în anumite limite, o analogie între procedura dezbaterilor parlamentare și procedura judiciară. Procedura dezbaterilor poate fi obișnuita, comună sau specială.

În cadrul procedurii obișnuite, parlamentarii participă la dezbateri în ordinea înscrierii lor pe listă, cu încuviințarea președintelui. Acesta are dreptul să limiteze durata luărilor de cuvânt, în funcție de obiectul dezbaterilor. Vorbitorii sunt obligați, în cuvântul lor, să se refere exclusiv la chestiunea pentru discutarea căreia s-au înscris la cuvânt; în caz contrar, președintele le atrage atenția, iar dacă parlamentarul în cauză nu se conformează, îi retrage cuvântul.

Președintele sau un grup parlamentar (în cadrul Senatului și un număr de cel puțin 15 senatori) poate cere încheierea dezbaterii unei probleme puse în discuția Camerei. Cererea de încheiere a dezbaterii se adoptă cu votul a cel puțin jumătate plus unu din numărul parlamentarilor prezenți.

Președintele Camerei sau Vicepreședintele care îl înlocuiește, conducând dezbaterile, veghează la respectarea regulamentului și la menținerea ordinii în sala de ședință. Este interzisă proferarea de insulte sau calomnii, atât de la tribuna Adunării, cât și din sala de ședințe. Se interzice dialogul între vorbitorii aflați la tribună și persoanele aflate în sală. Președintele cheamă la ordine pe cei care tulbură dezbaterile sau creează agitație. El poate întrerupe ședința când tulburarea persistă și poate dispune eliminarea din sală a persoanelor care împiedică în orice mod desfășurarea normală a lucrărilor.

Procedura specială, derogatorie de la cea comună, se aplică – la propunerea președintelui Camerei – pentru dezbaterea unor proiecte de acte normative cu caracter deosebit (legi financiare, ratificarea unor tratate internaționale etc.). Procedura specială poate fi și o procedură de dezbateri restrânse, accelerată. Este așa-zisa “procedură de urgență”, stabilită prin regulamentul fiecărei Camere.

La cererea Guvernului sau din proprie inițiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative în procedură de urgență, stabilită potrivit regulamentului fiecărei Camere. In câteva ipoteze, chiar Constituția evocă «procedura de urgență»: în cazul întoarcerii legii la prima Cameră sesizată – art. 75 alin. (4); în cazul dezbaterii ordonanțelor de urgență – art. 115 alin. (5).

3.4. Sistemul de vot

Vocația Camerelor parlamentare este, în mod obișnuit, aceea de a decide. Așa încât, în afara procedurilor parlamentare informative, Camerele deliberează, iar suportul deliberării lor îl constituie votul parlamentarilor.

Votul este acela care permite, asupra fiecărei probleme litigioase, să se degajeze o majoritate a cărei opinie, în sensul regulii democratice, anulează opinia minorității și se impune față de toți.

În principiu, scrutinul parlamentar reprezintă o reproducere a atributelor scrutinului electoral: votul este, de regulă, public; el este în principiu personal și, deci, esențialmente direct: votul este egal, indiferent de apartenența parlamentarului la un grup majoritar sau minoritar, de calitatea sau de funcția lui, de vârstă sau de sex; raportat la comunitatea parlamentarilor, votul este universal, dreptul de vot fiind inerent fiecărui parlamentar. Votul nu este însă și liber exprimat, întrucât parlamentarul are obligația de a participa la ședințele Camerei din care face parte și de a se implica în procesul adoptării deciziilor acesteia, iar abținerea reprezintă o varietate de exprimare a votului.

Publicitatea votului derivă din caracterul public al ședințelor Camerei; pe de altă parte, cum s-a spus odinioară, dacă parlamentarul are dreptul său de a vota, alegătorul îl are pe acela de a ști cum a votat parlamentarul, un drept nu mai puțin «sacru» decât cel dintâi.

Votul deschis se exprimă public, prin ridicare de mâini, apel nominal sau ridicare în picioare.

Votul secret se exprimă prin buletine de vot, pentru numiri, și prin bile sau electronic. în cazul votării legilor sau a unor hotărâri.

Camera este aceea care, la propunerea Biroului ei, hotărăște ce modalități de vot va folosi, afară de cazul când prin regulament se stabilește o anumită procedură de vot. Bunăoară, se procedează prin vot secret la aprobarea nominală a listei privind componența Guvernului, la alegerea președintelui Camerei și a celorlalți membri ai biroului permanent, în cazul când urmează a se decide asupra cererii de reținere, arestare, percheziție a unui parlamentar.

Caracterul personal al votului implică imposibilitatea delegării acestuia, unele excepții fiind admise în cadrul comisiilor.

Validitatea votului se află sub o dublă condiție:

a) întrunirea cvorumului în Camera chemată să decidă:

b) întrunirea majorității cerute de lege sau regulament pentru a decide într-o anumită problemă.

Cât privește prima condiție, Constituția precizează că fiecare Cameră lucrează legal în prezența majorității membrilor ei.

Cât privește cea de-a doua condiție Constituția sau regulamentele solicită uneori fie majoritatea calificată (cel puțin două treimi din numărul total al membrilor Camerei), fie majoritatea absolută (cel puțin jumătate plus unu din numărul total al membrilor Camerei), fie majoritatea simplă (cel puțin jumătate plus unu din numărul celor prezenți).

Capitolul IV. Actele Parlamentului

4.1. Actele juridice ale Parlamentului

În general, prin Parlament se înțelege acel ,,organ colegial desemnat într-o manieră principial – democratică, cu caracter reprezentativ, asociat la producerea de norme generale și abstracte și abilitat să controleze alte organe”.

Sunt acte ale Parlamentului acele manifestări de voință politică ce nasc reguli de drept sau atitudini exclusiv politice și care sunt adoptate ca urmare a aplicării diverselor proceduri parlamentare. Insa nu toate manifestările de voință ale Parlamentului îmbracă forma unor acte ale acestuia, ci doar acelea care pot fi ,,exteriorizate, materializate și obiectivate, ca expresie a voinței organului emitent”. În lumina actualelor dispoziții constituționale, actele care pot fi adoptate de Parlamentul României potrivit funcției sale deliberative sunt: acte juridice și acte exclusiv politice.

Așa cum prevede articolul 67 alin. (1) din Constituție, Camera Deputaților și Senatul adoptă legi, hotărâri și moțiuni, în prezența majorității membrilor.

Aceste trei tipuri de acte evidențiate de Constituție reprezintă manifestări de voință realizate în scopul producerii de efecte juridice a căror încălcare atrage intervenția statului prin forța sa de constrângere.

Enumerarea actelor juridice mai sus amintite a deschis calea unor discuții în literatura de specialitate. Conform unor autori, enumerarea lor este limitativă, astfel încât organul legiuitor nu poate adopta alte acte juridice în afara celor prevăzute de art. 67 din Constituție .

Conform unui punct de vedere opus, nu există nicio piedică de ordin constituțional ca Parlamentului să i se confere prin lege organică sau ordinară și alte atribuții decât cele enumerate în Constituție. Atunci când sar proceda așa, nimic nu se opune ca, odată cu stabilirea prin lege organică sau ordinară a unei noi atribuții în sfera de competență a Parlamentului, să se instituie și o modalitate procedurală specifică pentru exercitarea ei, concretizată în acte care, prin conținutul și forța lor juridică, se deosebesc de legile constituționale, organice și ordinare, ca și de hotărârile propriuzise ale Parlamentului.

Întrucât competențele Parlamentului sunt strict condiționate constituțional, orice încercare de a lărgi sfera acestora prin acte juridice inferioare Constituției, de genul legilor organice sau ordinare, ar putea fi considerate neconstituționale, ajungandu-se astfel la un dezechilibru major, insurmontabil vizavi de separația puterilor în stat, transformând Parlamentul într-o putere absolută si incontrolabilă. De aceea, se considera că legile, hotărârile și moțiunile sunt singurele acte juridice care pot fi adoptate de Parlament, iar în cazul în care se adoptă unele acte ce poartă o altă denumire, ele trebuie considerate ca fiind o varietate a celor arătate în constitutie.

În acest sens, s-a considerat că regulamentul de organizare și funcționare a fiecărei Camere a Parlamentului nu este altceva decât ,,o rezoluție prin care se fixează principiile muncii parlamentare”, o varietate a hotărârilor cu caracter normativ. Doctrina a învederat însă unele elemente de distinctibilitate între regulamente și hotărâri, cum ar fi faptul că adoptarea regulamentelor se face cu majoritate absolută, hotărârea nu se identifică cu actul (regulamentul) pe care-l aprobă și nici nu-l încorporează, hotărârea nu convertește prin aprobare însăși natura juridică a regulamentului etc..

Legile – incluzându-le aici, în sens larg, și pe cele constituționale – sunt acte juridice supreme în arhitectura sistemului juridic. Ele se află la vârful piramidei surselor formale ale dreptului.

Legea reprezintă o regulă de conduită socială generală, obligatorie adoptată de Parlament și susceptibilă de a fi sancționată prin forța de constrângere a statului.

Rezultă de aici că:

– toate celelalte acte juridice normative nu pot contrazice legea existentă; nu o pot dilata, nu o pot restrânge, nu o pot abroga;

– dimpotrivă, stă la discreția legii posibilitatea de a modifica sau de a anula orice acte juridice normative, ce-i sunt de altfel subordonate;

– legea nu poate fi modificată sau abrogată decât de ea însăși.

Totuși, relația dintre lege și celelalte acte juridice normative, aparținând altor autorități publice, este modulară. Uneori legea însăși fixează reglementarea în detaliu. Într-o asemenea situație, spațiul de mișcare al altor acte normative subordonate ei este extrem de îngust sau, practic, inexistent. Alteori legea fixează doar cadrul reglementării. Acum spațiul de mișcare e mai larg, dacă legea-cadru nu reclamă ea însăși, expres, tot o lege, care să-i precizeze și să-i detalieze reglementarea.

Legea este actul normativ cu cea mai mare forță juridică, toate celelalte acte normative trebuind să i se conformeze.

Parlamentul României poate adopta trei categorii de legi: legi constituționale, legi organice si legi ordinare.

Legile constituționale sunt legile de revizuire a Constituției. Legile constituționale se adoptă conform proceduri legislative, de Camera Deputaților și de Senat, dar cu votul a cel puțin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere. Aceste legi sunt adoptate definitiv numai după aprobarea lor prin referendum național, de către corpul electoral.

Legile organice sunt legile prin care se reglementează domenii de relații sociale deosebit de importante și, ca atare, prevăzute expres prin însuși textul Constituției. În ierarhia legilor, urmează imediat legilor constituționale. Legile organice se adoptă cu votul a cel puțin jumătate pus unu din membrii Camerei parlamentare (majoritate absolută).

Domeniile rezervate legii organice sunt:

1. prevăzute de art. 73 alin. 3 lit. a-s din Constituția României revizuite:

a) sistemul electoral; organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente;

b) organizarea, funcționarea și finanțarea partidelor politice;

c) statutul deputaților și al senatorilor, stabilirea indemnizației și a celorlalte drepturi ale acestora;

d) organizarea și desfășurarea referendumului;

e) organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării;

f) regimul stării de mobilizare parțială sau totală a forțelor armate și al stării de război;

g) regimul stării de asediu și al stării de urgență;

h) infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora;

i) acordarea amnistiei sau a grațierii colective;

j) statutul funcționarilor publici;

k) contenciosul administrativ;

l) organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi;

m) regimul juridic general al proprietății și al moștenirii;

n) organizarea generală a învățământului;

o) organizarea administrației publice locale, a teritoriului, precum și regimul general privind autonomia locală;

p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială;

r) statutul minorităților naționale din România;

s) regimul general al cultelor.

2. domenii prevăzute în alte articole din Constituție:

– frontierele țării (art. 3 alin. 2),

– cetățenia română (art. 5 alin. 1),

– egalitatea în drepturi (art. 16 alin. 4),

– interzicerea de a face parte din partide politice pentru judecătorii Curții Constituționale, Avocatul Poporului, magistrați, membrii activi ai armatei, polițiști și alte categorii de funcționari publici (art. 40 alin. 3),

– dobândirea dreptului de proprietate privată a străinilor și apatrizilor (art. 44 alin. 2),

– condițiile și limitele exercitării dreptului persoanei vătămate de o autoritate public (art. 52 alin. 2),

– condițiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare și încorporarea (art. 55 alin. 2 și 3),

– organizarea și funcționarea unor instituții și autorități publice, precum Avocatul Poporului (art. 58 alin. 3), Consiliul Legislativ (art. 79 alin. 2), autorități administrative autonome (art. 117 alin. 3), prefect (art. 123 alin. 3), Consiliul Superior al Magistraturii (art. 134 alin. 4), componența Înaltei Curți de Casație și Justiție și instanțele specializate (art. 126 alin. 4 și 5), Consiliul Economic și Social (art. 141), Curtea Constituțională (art. 142 alin. 5),

– jurământul deputaților și al senatorilor (art. 70 alin. 1),

– alte incompatibilități cu mandatul de parlamentar (art. 71 alin. 3) sau cu funcția de membru al Guvernului (art. 105 alin. 2),

– prelungirea mandatului Președintelui Republicii (art. 83 alin. 3),

– stabilirea altor membrii ai Guvernului (art. 102 alin. 3),

– structura sistemului național de apărare, pregătirea populației, a economiei și a teritoriului pentru apărare, precum și statutul cadrelor militare (art. 118 alin. 2),

– dreptul minorităților naționale de utilizare a limbii materne (art. 120 alin. 2),

– reglementarea dreptului de proprietate publică (art. 136),

– reglementarea circulației și înlocuirea monedei naționale cu cea a Uniunii Europene (art. 137 alin. 2).

În domeniul legilor organice, nu se poate interveni prin ordonanțe simple ale Guvernului. O lege organică nu poate modifica, completa sau abroga o lege constituțională. În schimb, o lege organică poate modifica, completa sau abroga o lege ordinară.

Legile ordinare reglementează toate celelalte domenii de relații sociale pentru care nu se prevede expres intervenția printr-o lege constituțională sau organică.

Legile ordinare se adoptată cu votul a cel puțin jumătate pus unu din membrii Camerei prezenți la ședință (majoritate simplă).

O lege ordinară nu poate modifica, completa sau abroga o lege organică și, cu atât mai puțin, o lege constituțională.

Hotararea este actul juridic prin care se stabilesc masurile privind organizarea si functionarea interna a Camerelor. Ea este actul uneia din Camerele Parlamentului sau a Camerelor reunite in sedinta comuna privitoare la organizarea activitatii lor, cum ar fi, printre altele, pentru aprobarea regulamentelor, constituirea organelor de conducere si de lucru sau validarea mandatelor parlamentarilor.

Altfel spus hotărârile Camerelor sau ale Parlamentului sunt acele acte juridice, manifestări unilaterale de voință, adoptate cu votul majorității parlamentarilor prezenți, după o procedură simplă, având caracter normativ sau nenormativ, și vizează, în principal, activitatea parlamentară.

Hotararile cu caracter normativ au un caracter inferior legilor, aceasta rezultand din continutul acestora si a procedurii de adoptare. Sub aspectul procedurii de adoptare, hotararile au o procedura mult simplificata nemafiind necesara initiativa legislativa, hotararile nu trebuiesc examinate inainte de adoptare in comisiile permanente, nu sunt supuse promulgarii, fiind semnate numai de presedintele Camerei si nu trebuiesc publicate in Monitorul Oficial. Hotararile au un regim juridic inferior legilor, continand norme cu o forta juridica inferioara si putand fi adoptate si de o singura Camera, lucru nepermis pentru legi.

Un loc aparte il ocupa hotararile prin care se aproba regulamentele de organizare si functionare a Camerelor si regulamentul de organizare a sedintelor comune ale celor doua Camere. Daca majoitatea hotararilor sunt asimilate legilor ordinare, pentru adoptarea lor fiind suficient intrunirea votului majoritatii parlamentarilor prezenti, pentru adoptatrea regulamentelor este nevoie de votul majoritatii membrilor Camerei.

Motiunea este, deasemenea, actul juridic al uneia dintre Camerele Parlamentului sau al Camerelor reunite in sedinta comuna prin care se exprima atitudinea lor intr-o anumita problema de politica interna sau externa. In cele mai multe cazuri motiunile adoptate de Parlament privesc atitudinea acestuia fata Guvern, in exercitarea dreptului de control a Parlamentului a activitatii executivului.

Moțiunile reprezintă de fapt o varietate a hotărârilor Parlamentului, rezultat al dezbaterilor și deliberării Camerelor asupra unui text determinat, ce poate avea fie consecințe juridico-politice, fie numai politice.

În sensul celor afirmate, deslușim existența în cadrul sistemul constituțional actual a două tipuri de moțiuni: moțiunea de cenzură, obiect al art. 113 din Constituție și moțiunea simplă, evidențiată de art. 112, cu toate că așezământul nostru fundamental, înainte de revizuirea constituțională din 2003, făcea referire expresă numai la moțiunea de cenzură.

Adoptarea unei moțiuni de cenzură și anume retragerea încrederii acordate Guvernului, echivalentă cu demiterea sa, urmată de deschiderea procedurilor care au ca finalitate învestirea unui nou Guvern, este logic că numai pe aceasta o putem încadra în categoria actelor producătoare de efecte juridice, deoarece moțiunea simplă are de regulă ,,o rezonanță și eventual un rezultat exclusiv politic”.

Respingerea moțiunii de cenzură de către Parlament nu dă naștere unor efecte juridice, ci are pe planul consecințelor imediate același efect pe care l-ar avea adoptarea unei moțiuni simple, și anume atenționarea Guvernului cu privire la problema ce a făcut obiectul moțiunii. Regulamentul Senatului prevede referitor la consecințele adoptării moțiunilor simple de această Cameră că ele sunt obligatorii pentru Guvern și membrii săi, precum și pentru celelalte persoane vizate.

Regimul juridic al moțiunii de cenzură este prevăzut de Constituție și de Regulamentul ședințelor comune ale Senatului și Camerei Deputaților.

4.2. Actele Parlamentului exclusiv politice

Organul reprezentativ suprem nu adopta numai acte cu caracter juridic, ci si acte exclusiv politice.

Nu sunt prevazute de legea fundamentala, insa sunt adoptate in practica parlamentara. Este vorba de unele manifestari de vointa care se refera la anumite evenimente internationale si este nevoie ca in calitate de organ reprezentativ suprem Parlamentul sa isi expuna pozitia.

Cu alte cuvinte, prin actele exclusiv politice, Parlamentul ia o atitudine in domeniul politicii externe.

Actele cu caracter exclusiv politic sunt diverse: declarații, apeluri, moțiuni, mesaje, scrisori, declarații, apel, rezoluții etc., în funcție de obiectul actului, de destinatar și de scopul urmărit. Aceste acte nu produc efecte juridice.

Prin faptul ca provin de la autoritatea cea mai inalta din sistemul statal, ele se bucura de prestigiu si influenta atat pe plan intern cat si extern.

4.3. Ordonanțele de urgență – act al Parlamentului?

Examinând Constituția, se remarcă că intrarea în vigoare a unei ordonanțe de urgență este dublu condiționată și etapizată: de depunerea sa prealabilă spre dezbatere în procedură de urgență la Camera competentă a fi sesizată și ulterior de publicarea ei în Monitorul Oficial al României. În cazul în care, se precizează în același context, Camera sesizată nu se pronunță în termen de 30 de zile de la depunere, ordonanța de urgență se consideră ,,adoptată”.

Astfel redactat, textul constituțional lasă impresia că Parlamentul dezbate și adoptă și ordonanțe, nu numai legi, hotărâri și moțiuni, intrând astfel în contradicție cu art. 67 care enumeră doar trei tipuri de acte pe care le poate adopta Parlamentul.

În corelare cu art. 115 alin. (7), unde se precizează că ,,ordonanțele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping prin lege…”, ar fi fost poate mai potrivit, pentru a se evita posibile interpretări, să se indice peste tot, în cadrul articolului referitor la delegarea legislativă, faptul că ordonanțele ,,se aprobă” de Parlament, și nu ,,se adoptă”. Parlamentul poate adopta, în concepția noastră, doar hotărâri, moțiuni și legi, incluzând aici, bineînțeles, și legile de aprobare a ordonanțelor. Dacă am extinde categoria actelor juridice adoptate de Parlament și la ordonanțele guvernamentale, am interfera și cu textul art. 108 alin. (1) din Constituție, conform căruia ,,Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe”.

Confuzia ar fi totală, ajungându-se astfel ca unul și același tip de act juridic, ordonanța, să poată fi adoptată potrivit Constituției, de două autorități publice: Guvernul, conform art. 108 alin. (1) și Parlamentul, conform art. 115 alin. (5). Ori acest fapt nu poate fi primit, știut fiind că doar Guvernul României poate adopta acest tip de act, Parlamentului rămânându-i doar posibilitatea de a aproba cu sau fără modificări ordonanța guvernamentală sau de a o respinge, și asta doar printr-o lege adoptată conform legislației în vigoare.

Art. 115 alin. 4 și 8 din Constituție a încercat să introducă ordinea în starea de dezordine cultivată în timp și dezinvolt prin practica emiterii ordonanțelor de urgență.

Astfel textul precizeaza ca Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență „în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată." Această primă propoziție implică deja două substanțiale determinări: existența unei situații extraordinare și urgența, atașată de altfel ca atribut esențial al unor asemenea ordonanțe – ordonanțe de urgență. Din păcate, ambele determinări nu sunt definite și nici nu puteau fi definite prin chiar dispozițiile Constituției.

Dar textul oferă suficiente elemente, în pofida laconismului acestuia, pentru a le cristaliza și conjuga. Într-o astfel de încercare am spune că situația extraordinară ce trebuie imediat reglementată este o situație imprevizibilă, care se abate de la regulile sau așteptările obișnuite, de natură să întrețină, să determine ori să favorizeze periclitarea interesului public, implicând, din acest motiv și în lipsa altor mijloace constituționale imediate, măsuri urgente pentru înlăturarea sau prevenirea pericolului, aplicabile de îndată, măcar parțial. Ar rămâne însă greu de demonstrat, făcând trimitere la cazuistica guvernamentală, întrunirea unor asemenea condiții indeniabile situației extraordinare.

Atât jurisprudența Curții Constituționale, cât și doctrina juridică sunt concordante în ceea ce privește natura juridică a ordonanțelor de urgență. Acestea, în funcție de emitentul lor, ar fi acte cu caracter administrativ, însă, ținând cont de materia în care intervin sunt acte legislative. Potrivit Constituției, acestea trebuie supuse aprobării Parlamentului prin lege.

Însă, și până la momentul aprobării prin lege, efectele pe care le produce o astfel de ordonanță sunt asimilate legii, Guvernul îndeplinind funcția de legislator pozitiv.

Astfel, în jurisprudența Curții Constituționale, s-a reținut că ordonanțele de urgență au putere de lege și, prin urmare, pot conține norme de reglementare primară. După aprobarea prin lege a ordonanțelor de urgență, în conformitate cu prevederile Constituției, acestea încetează să mai fie acte normative de sine stătătoare și devin, ca efect al aprobării de către autoritatea legiuitoare, acte normative cu caracter de lege, chiar dacă, din rațiuni de tehnică legislativă, alături de datele legii de aprobare, conservă și elementele de identificare atribuite la adoptarea lor de către Guvern.

Prin urmare, din cele arătate mai sus, se reține că ordonanța de urgență, sub aspect material, conține norme de reglementare primară, având o forță juridică asimilată cu a legii; de abia după aprobarea sa prin lege, normele juridice conținute de aceasta sunt ridicate la rang de lege.

Adoptarea ordonanțelor de urgență trebuie să se circumscrie respectării a cel puțin patru limite esențiale, două dintre acestea fiind limite expres prevăzute de Constituție, iar două implicite:

– existența unor situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, Guvernul având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora;

– interdicția adoptării acestora în domeniul legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică;

– interdicția alterării sau contracarării voinței exprimate de către Parlament prin adoptarea unei legi;

– interdicția confirmării/ reluării unor soluții legislative neconstituționale intrinseci sau extrinseci prin acte de modificare sau completare, în caz contrar, neconstituționalitatea lovind și actul succesiv de confirmare.

Atât Guvernul, cât și Parlamentul trebuie să manifeste o atenție deosebită față de condițiile în care sunt adoptate ordonanțele de urgență, întrucât viciul de neconstituționalitate a unei ordonanțe sau ordonanțe de urgență emise de Guvern nu poate fi acoperit prin aprobarea de Parlament a ordonanței respective, în consecință, legea care aprobă o ordonanță de urgență neconstituțională este ea însăși neconstituțională.

Concluzii

Apariția parlamentului trebuie considerată ca exprimând cerința umană de participare la facerea legilor, participare care este de fapt prima dintre legile democrației. Soluția găsită de filosofi, juriști, politologi s-a verificat a fi bună, practică și eficientă. Aceasta a fost ca poporul să delege exercițiul dreptului său, natural și inalienabil, de a legifera unor reprezentanți ai săi (delegați, mandatari), astfel încât să poată exprima  juridic voința acestuia. Astfel au apărut sistemele electorale, deputații și senatorii, parlamentul.

Parlamentul apare deci ca o instituție politică și juridică formată din una sau mai multe corpuri, adunări sau “camere”, fiecare alcătuită dintr-un număr de membri (deputați, senatori), dispunând într-o măsură mai mare sau mai mică, de putere de decizie. Parlamentul nu trebuie confundat cu comitetele sau comisiile care, de regulă, sunt create de către camerele parlamentare și cuprind un număr mai mic de membri și nici cu adunările consultative care nu au puteri de decizie.

Parlamentul – spune art. 61 alin. (2) din Constituție – este alcătuit din Camera Deputaților și Senat. Ambele Camere sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, ele sunt alese pentru un mandat de 4 ani, principial, ele sunt învestite cu prerogative identice (își adoptă regulamentele proprii, își constituie aceleași organe directoare și lucrează în aceleași sesiuni, deputații și senatorii au aceleași drepturi și îndatoriri, Camerele participă de pe poziții egale la procesul legislativ etc.).

Camerele Parlamentului sunt legal constituite după validarea a cel puțin două treimi din mandatele celor ce le alcătuiesc, în vederea organizării activității de validare a mandatelor și pentru desfășurarea celorlalte activități specifice primei ședințe a legislaturii, fiecare Cameră își alege un „birou de vârstă”, alcătuit din decanul de vârstă al membrilor Adunării și 4 secretari, desemnați din rândul celor mai tineri deputați, respectiv senatori.

Activitatea acestui birou vremelnic încetează, după constituirea legală a Camerelor, odată cu alegerea președintelui Camerei și a Biroului ei permanent.

Organizarea parlamentului este în strânsă legătură cu structura de stat. Structura unitară a statului este o motivație a structurii unicamerale a parlamentului. Un parlament este format din majoritatea parlamentară, precum și din minoritatea parlamentară denumită deseori opoziție.

Camerele Parlamentului precum și Parlamentul în întregul său sunt organisme cu o compoziție numeroasă, care lucrează și decid numai în plenul lor, în sesiuni. S-a realizat o organizare internă a deputaților sau senatorilor, care cuprind birouri, comitete, comisii, grupuri etc. Aceste structuri interne de lucru sunt organizate și își desfășoară activitatea potrivit regulamentului fiecărei camere. Această organizare stă sub amprenta autonomiei organizării Parlamentului.

Legea fundamentală – Constituția României, nu impune modul de constituire a celor doua Camere însă limitează numararul maxim al deputaților și senatorilor, calculat în raport cu numărul de locuitori ai țării. Trebuie precizat însă faptul ca constutuirea Camerelor parlamentului nu este lăsată în van, ea este supusă controlului legislativ prin prevederile Legii electorale nr. 370/2004.

Grupurile parlamentare constituie organisme interne ale camerelor, urmare a organizării deputaților și senatorilor care, având aceeași concepție politică sau orientării înrudite, se reunesc voluntar pentru eficiența acțiunii politice.

Activitatea partidelor politice și a altor formațiuni angajate în campania electorală continuă, în cadrul Parlamentului, prin formarea grupurilor parlamentare sau a grupurilor politice, alcătuite de regulă din parlamentarii care aparțin aceleiași formațiuni sau care subscriu aceluiași program ori sunt adepții acelorași idei. Sistemul grupurilor parlamentare este compatibil numai cu principiul pluralismului politic. Grupurile parlamentare asigură suplețea activității Parlamentului, precum și concentrarea diverselor tendințe politice existente în cadrul acestuia.

Eficiența grupurilor parlamentare depinde însă de evoluția fenomenului politic, „un pluripartitism excesiv conduce la atomizarea grupurilor și, deci, a Parlamentului, astfel încât formarea majorităților necesare pentru adoptarea unor măsuri devine o operație aproape farmaceutică, în care afinitățile cu caracter personal și sprijinul grupurilor minoritare capătă un rol excesiv".

Biroul permanent este organul de lucru al Camerei. El este indubitabil un organ de stat, un organ intern al Camerei, având de îndeplinit «atribuții» prevăzute în Constituție, în celelalte legi și în regulamente. Biroul permanent este ales de către fiecare Cameră și este chemat să organizeze desfășurarea muncii parlamentare, precum și să asigure condițiile materiale necesare acestei activități. S-ar putea deci spune că Biroul permanent are, pe de o parte, competențe politice, iar pe de alta «atribuții administrative».

Birourile permanente sunt constituite din președintele Camerei, 4 vicepreședinți, 4 secretari și un număr de 2 chestori în cazul Senatului, și respectiv 4 chestori în cazul Camerei Deputaților.

Comisiile parlamentare sunt cele mai importante organele interne de lucru a Camerelor, ele constituind „sistemul vascular” al Parlamentului. Fiecare Cameră – spune art. 64 alin. (4) și (5) din Constituție – își constituie comisii permanente și poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele își pot constitui și comisii comune. Comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configurației politice a fiecărei Camere.

Pentru fiecare comisie, numărul de locuri care, revine fiecărui grup parlamentar se stabilește de Cameră, la propunerea Biroului permanent, cu precizarea că la Camera Deputaților, Regulamentul prevede că în cadrul comisiilor permanente pot participa un număr de 11-33 de deputați, cu excepția Comisiei pentru regulament, care se compune din câte un reprezentant al fiecărui grup parlamentar din Camera Deputaților. Membrii comisiilor sunt desemnați prin acordul liderilor grupurilor parlamentare, cu respectarea configurației politice a Camerei.

Din punct de vedere al organizării interne, structura comisiilor permanente este diferită la Senat față de Camera Deputaților, în sensul că în cadrul Senatului, conform art. 48 din Regulamentul Senatului, comisiile sunt conduse de un birou compus dintr-un președinte, un vicepreședinte și un secretar, în timp ce la Camera Deputaților, conform art. 45 alin. 1 din Regulamentul Camerei Deputaților, comisiile permanente își aleg birourile, compuse din câte un președinte, 2 vicepreședinți și 2 secretari, cu excepția Comisiei pentru regulament, al cărei birou este compus din președinte, un vicepreședinte și 2 secretari. Funcțiile din biroul Comisiei pentru regulament sunt ocupate în ordinea mărimii grupurilor parlamentare. 

Din perspectiva principiului autonomiei Parlamentului, regimul juridic al comisiilor parlamentare este lăsat la discreția fiecărei Camere, cu condiția ca modul de reglementare a statutului comisiilor să nu contravină Constituției, legilor organice și ordinare, hotărârilor sau altor rezoluții ale Parlamentului.

Simplificând lucrurile, grupăm comisiile parlamentare în două categorii:

a) permanente;

b) temporare (comisiile speciale, de anchetă, de mediere și cele ad-hoc sau excepționale).

Comisiile permanente sunt constituite pe durata legislaturii. Numărul, denumirea și competența fiecărei comisii sunt stabilite de fiecare Cameră, fie direct, prin regulamentul acesteia, fie printr-o hotărâre ulterioară regulamentului.

Comisiile temporare sunt comisii speciale comisiile de anchetă, comisiile de mediere și comisiile ad-hoc sau excepționale. Ele își desfășoară activitatea până când Camera sau, după caz, Parlamentul decide definitiv asupra lucrărilor încredințate acestora.

Alegerea Parlamentului pentru o perioadă limitată de timp, la expirarea căreia urmează să fie format un nou Parlament, este un procedeu menit să asigure acestui organ un caracter cât mai reprezentativ. Perioada de timp pentru care este ales parlamentul (sau camerele) si îsi exercita împuternicirile sale se numeste mandat sau legislatura. Legislatura este de 4 ani.

Forma organizatorică de lucru a Parlamentului este sesiunea, perioadă stabilită pe parcursul unui an calendaristic când Parlamentul se reunește valabil pentru a delibera în ședințe plenare. Constituția a stabilit regimul sesiunilor parlamentare și, totodată, a distins, în manieră clasică, între sesiuni ordinare, sesiuni extraordinare și de plin drept.

Sesiunile ordinare sunt acele sesiuni în care Camera (adunarea, parlamentul) este obligata a se întruni, numarul lor fiind expres prevazut prin lege.

Sesiunile extraordinare sunt acele sesiuni care se pot tine ori de câte ori este nevoie, în afara sesiunilor ordinare.

Durata sesiunilor este fie stabilita explicit prin lege, fie, de regula, dureaza pâna la epuizarea problemelor înscrise pe ordinea de zi, în afara situatiilor când se hotaraste închiderea sau suspendarea lor.

În cadrul sesiunilor, camerele parlamentului lucreaza în sedinte, care se desfasoara potrivit regulamentelor de functionare. Deci ședința este forma de întrunire efectivă, plenară și în principiu publică, a membrilor unei Camere pentru a delibera asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi. Ea este subdiviziunea temporală a sesiunii, așa cum sesiunile sunt subdiviziunile temporale ale legislaturii.

Vocația Camerelor parlamentare este, în mod obișnuit, aceea de a decide. Așa încât, în afara procedurilor parlamentare informative, Camerele deliberează, iar suportul deliberării lor îl constituie votul parlamentarilor.

Votul este acela care permite, asupra fiecărei probleme litigioase, să se degajeze o majoritate a cărei opinie, în sensul regulii democratice, anulează opinia minorității și se impune față de toți.

Conform art. 67 din Constituția României republicată, Camera deputaților și Senatul adoptă legi, hotărâri și moțiuni. Acestea sunt actele juridice ale Parlamentului României, care, mai poate emite și acte cu caracter politic (de exemplu, declarații ale Parlamentului privind anumite evenimente sau situații deosebite, mesaje, rezoluții, apeluri etc.).

Legea reprezintă o regulă de conduită socială generală, obligatorie adoptată de Parlament și susceptibilă de a fi sancționată prin forța de constrângere a statului. Legea este actul normativ cu cea mai mare forță juridică, toate celelalte acte normative trebuind să i se conformeze.

Conform art. 73 alin. 1 din Constituție, Parlamentul României poate adopta trei categorii de legi: legi constituționale, legi organice si legi ordinare.

Legile constituționale sunt legile de revizuire a Constituției. Legile constituționale se adoptă conform proceduri legislative, de Camera Deputaților și de Senat, dar cu votul a cel puțin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere (majoritate calificată). Aceste legi sunt adoptate definitiv numai după aprobarea lor prin referendum național, de către corpul electoral.

Legile organice sunt legile prin care se reglementează domenii de relații sociale deosebit de importante și, ca atare, prevăzute expres prin însuși textul Constituției. În ierarhia legilor, urmează imediat legilor constituționale. Legile organice se adoptă cu votul a cel puțin jumătate pus unu din membrii Camerei parlamentare (majoritate absolută).

Legile ordinare reglementează toate celelalte domenii de relații sociale pentru care nu se prevede expres intervenția printr-o lege constituțională sau organică (de exemplu, reglementarea dreptului la azil (art. 18 alin. 2), indemnizația și celelalte drepturi ale Președintelui Republicii (art. 101), impozitele, taxele și alte contribuții la bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale de stat (art. 139 alin. 1).

Legile ordinare se adoptată cu votul a cel puțin jumătate pus unu din membrii Camerei prezenți la ședință (majoritate simplă).

O lege ordinară nu poate modifica, completa sau abroga o lege organică și, cu atât mai puțin, o lege constituțională.

Hotărârile sunt acte juridice emise de Camera Deputaților sau de Senat. Hotărârile pot fi adoptate separat de fiecare Cameră sau în comun de ambele Camere. Pot avea caracter normativ sau individual. Tot prin hotărâri se adoptă și regulamentele celor două Camere.

Hotărârile trebuie să fie conforme cu legea, având forță juridică inferioară. Se adoptă conform unei proceduri mai simple, decât cea necesară adoptării unei legi, procedură din care lipsește inițiativa legislativă, dezbaterea în comisii parlamentare, promulgarea de către șeful statului, control de constituționalitatea (cu excepția hotărârilor privind adoptarea regulamentelor Camerelor), publicarea în Monitorul Oficial.

Moțiunea este actul prin care o Cameră a Parlamentului sau Camerele reunite în ședință comună își exprimă atitudinea cu privire la o anumită problemă. Moțiunile pot fi simple sau moțiuni de cenzură.

Moțiunile simple pot fi inițiate de cel puțin 50 de deputați sau cel puțin o pătrime din numărul senatorilor și prin ele se exprimă poziția acestora într-o anumită problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă care a făcut obiectul unei interpelări. Trebuie motivate și se depun la președintele Camerei. Se adoptă cu votul majorității deputaților sau senatorilor prezenți la ședință. Sunt obligatorii pentru Guvern.

Moțiunile de cenzură pot fi utilizate în anumite situații reglementate prin Constituție. Astfel, potrivit art. 113 din Constituție, o moțiune de cenzură se poate adopta în ședința comună o Camerelor Parlamentului în vederea retragerii încrederii acordate Guvernului, urmărindu-se demiterea acestuia. Trebuie inițiată de cel puțin 1/4 din numărul total al parlamentarilor și se comunică Guvernului. Se adoptă cu votul majorității parlamentarilor.

Dacă moțiunea de cenzură astfel inițiată este adoptată, Guvernul este demis ca urmare a pierderii încrederii Parlamentului. Dacă moțiunea de cenzură este respinsă, deputații și senatorii care au inițiat-o nu mai pot iniția o altă moțiune de cenzură în aceeași sesiune parlamentară, cu excepția cazului în care Guvernul își asumă răspunderea, în condițiile art. 114 din Constituție.

O altă situație în care poate fi utilizată moțiunea de cenzură se referă la angajarea răspunderii Guvernului în fața Parlamentului asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege. În trei zile de la anunțarea angajării răspunderii de către primul-ministru se poate depune o moțiune de cenzură, iar dacă aceasta este adoptată cu votul majorității parlamentarilor, Guvernul este demis.

De asemenea, în practica parlamentară mai sunt utilizate și alte categorii de acte emise de organe interne de lucru ale Camerelor: decizii ale biroului permanent, decizii ale președintelui Camerei, avizele și rapoartele comisiilor parlamentare.

Revizuirea Constituției din 2003 a însemnat, incontestabil, o importantă perfecționare prin optimizarea procesului legislativ în parlament și prin pregătirea regimului nostru constituțional în vederea integrării euro-atlantice a țării. Ea este consecința și expresia maturizării democrației în societatea românească precum și a regimului parlamentar, prin receptarea mai accentuată a unor tehnici constituționale de guvernare din țările occidentale.

Ameliorarea raporturilor constituționale dintre majoritate și opoziție rămâne o mare problemă de perspectiva. Ambele componente trebuie, nu numai sa știe, dar sa și aplice regula fundamentală de democrație parlamentară, în sensul căreia opoziția are dreptul sa se exprime, iar majoritatea are dreptul de a decide.

Competența limitată a parlamentarilor poate fi parțial compensată de calitatea consilierilor din comisiile de specialitate ale Parlamentului. Nu trebuie să uităm că decizia finală este normal să rămână la nivelul reprezentanților aleși, iar preocuparea lor trebuie să fie expresă pentru binele public și să nu fie eclipsată de cea pentru interesele personale și de grup.

Viața parlamentară românească poate fi sprijinită eficient și de către presă. Raporturile parlament-presa trebuie sa fie întemeiate pe adevăr și pe respectul reciproc, trebuie sa se realizeze într-un climat de demnitate și responsabilitate.

Așadar, alături de instituția președintelui și de guvern, parlamentul constituie instituția politică cu rol major în structurarea și funcționarea statului și în aplicarea principiilor separației puterilor în stat.

In concluzie afirmam ca Parlamentul României este organul reprezentativ suprem și unica autoritate legiuitoare a României.

Bibliografie

Cristian Ionescu, Constituția României comentată și adnotată cu dezbateri parlamentare și jurisprudența Curții Constituționale, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Cristian Ionescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. All Beck, București, 2004

Cristian Ionescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 1997

Cristian Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, ed. a 2-a, București, Ed. C. H. Beck, 2008

Dumitru Brezoianu, Drept administrativ român, Ed. All Beck, București, 2004

Emil Boc, Carmen Curt, Institutii politice si proceduri constitutionale in Romania, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2012

Genoveva Vrabie, Organizarea politico-etatica a Romaniei, vol. II, Institutul European, Iasi, 2004

Gheorghe Iancu, Drept constitutional și institutii politice, Ed. Lumina Lex, București, 2002, p. 219

Ioan Muraru, Elena Simina Tanasescu, Drept constitutional si institutii politice, Ed. All Beck, București, 2005

Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Ed. All Beck, București, 2005

Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Ordonanța Guvernamentală – Doctrină și Jurisprudență, Ed. Lumina Lex, București, 2000

Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Mihai Enache, Gheorghe Iancu, Interpretarea Constitutiei, doctrină și practică, Ed. Lumina Lex, București, 2002

Ioan Vida, Antinomii intraconstituționale, în Revista Pandectele române, nr. 1/2004

Ioan Vida, Procedura legislativă, Ed. Crater, București 1999

Ion Deleanu, Ficțiunile juridice, Ed. All Beck, București, 2005

Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Ed. Servo Sat, Arad, 2003

Ion Deleanu, Instituții si proceduri constituționale, in dreptul roman si comparat, București, Ed. C.H. Beck, 2006

Ion Rusu, Drept Constitutional si Institutii  politice, Ed. Lumina Lex, București, 2004

M. Preda, B. Vasilescu, Drept administrativ. Partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2007

Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Curtea Constituționala a României, Ed. Albatros, București, 1997

Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Drept parlamentar românesc, Ed. All Beck, București, 2005

Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Drept parlamentar, Ed. Gramar, București, 1994

Mircea Duțu, Senatul României – for de exprimare a elitelor naționale, in Revista Academica, Ed. Academia Română, București

Tofan Apostol, Drept administrativ, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2008

Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1998

Tudor Draganu, Drept constitutional si institutii politice.Tratat elementar, Ed. Lumina Lex, București, 2001

V. Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituției și bicameralismul, în Revista de Drept Public, 2001, nr. 1

V. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ed. All Beck, București, 2005

Constituția României

Regulamentul Camerei Deputaților

Regulamentul Senatului

Bibliografie

Cristian Ionescu, Constituția României comentată și adnotată cu dezbateri parlamentare și jurisprudența Curții Constituționale, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Cristian Ionescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. All Beck, București, 2004

Cristian Ionescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 1997

Cristian Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, ed. a 2-a, București, Ed. C. H. Beck, 2008

Dumitru Brezoianu, Drept administrativ român, Ed. All Beck, București, 2004

Emil Boc, Carmen Curt, Institutii politice si proceduri constitutionale in Romania, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2012

Genoveva Vrabie, Organizarea politico-etatica a Romaniei, vol. II, Institutul European, Iasi, 2004

Gheorghe Iancu, Drept constitutional și institutii politice, Ed. Lumina Lex, București, 2002, p. 219

Ioan Muraru, Elena Simina Tanasescu, Drept constitutional si institutii politice, Ed. All Beck, București, 2005

Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Ed. All Beck, București, 2005

Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Ordonanța Guvernamentală – Doctrină și Jurisprudență, Ed. Lumina Lex, București, 2000

Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Mihai Enache, Gheorghe Iancu, Interpretarea Constitutiei, doctrină și practică, Ed. Lumina Lex, București, 2002

Ioan Vida, Antinomii intraconstituționale, în Revista Pandectele române, nr. 1/2004

Ioan Vida, Procedura legislativă, Ed. Crater, București 1999

Ion Deleanu, Ficțiunile juridice, Ed. All Beck, București, 2005

Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Ed. Servo Sat, Arad, 2003

Ion Deleanu, Instituții si proceduri constituționale, in dreptul roman si comparat, București, Ed. C.H. Beck, 2006

Ion Rusu, Drept Constitutional si Institutii  politice, Ed. Lumina Lex, București, 2004

M. Preda, B. Vasilescu, Drept administrativ. Partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2007

Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Curtea Constituționala a României, Ed. Albatros, București, 1997

Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Drept parlamentar românesc, Ed. All Beck, București, 2005

Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Drept parlamentar, Ed. Gramar, București, 1994

Mircea Duțu, Senatul României – for de exprimare a elitelor naționale, in Revista Academica, Ed. Academia Română, București

Tofan Apostol, Drept administrativ, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2008

Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1998

Tudor Draganu, Drept constitutional si institutii politice.Tratat elementar, Ed. Lumina Lex, București, 2001

V. Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituției și bicameralismul, în Revista de Drept Public, 2001, nr. 1

V. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ed. All Beck, București, 2005

Constituția României

Regulamentul Camerei Deputaților

Regulamentul Senatului