Parlamentarii Europeni
CAPITOLUL I NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Secțiunea I Premisele apariției Comunităților europene
Secțiunea a II-a Înființarea Comunităților europene
Secțiunea a III-a Scurtă prezentare a instituțiilor Comunităților europene
CAPITOLUL II PARLAMENTUL EUROPEAN
Secțiunea I Organizarea Parlamentului european
Secțiunea a II-a Funcționarea Parlamanetului european
Secțiunea a III-a Atribuțiile Parlamentului european
CAPITOLUL III PARLAMENTARII EUROPENI
Secțiunea I Noțiune
Secțiunea a II-a Alegerea parlamentarilor europeni
Secțiunea a III-a Statutul parlamantarilor europeni
Secțiunea a IV-a Grupurile parlamentare
CAPITOLUL V REPREZENTAREA ROMÂNIEI ÎN CADRUL
PARLAMENTULUI EUROPEAN
CONCLUZII
ANEXE
Bibliografie
=== Parlamentarii europeni ===
Parlamentarii europeni
CAPITOLUL I NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Secțiunea I Premisele apariției Comunităților europene
Secțiunea a II-a Înființarea Comunităților europene
Secțiunea a III-a Scurtă prezentare a instituțiilor Comunităților europene
CAPITOLUL II PARLAMENTUL EUROPEAN
Secțiunea I Organizarea Parlamentului european
Secțiunea a II-a Funcționarea Parlamanetului european
Secțiunea a III-a Atribuțiile Parlamentului european
CAPITOLUL III PARLAMENTARII EUROPENI
Secțiunea I Noțiune
Secțiunea a II-a Alegerea parlamentarilor europeni
Secțiunea a III-a Statutul parlamantarilor europeni
Secțiunea a IV-a Grupurile parlamentare
CAPITOLUL V REPREZENTAREA ROMÂNIEI ÎN CADRUL
PARLAMENTULUI EUROPEAN
CONCLUZII
ANEXE
Listă de abrevieri
A.C.L. -Asociația comerțului liber
A.E.L.S./A.E.L.E. -Asociația europeană a liberului schimb
A.U.E. -Actul unic european
B.C.E. -Banca Centrală Europeană
B.E.I. -Banca Europeană de Investiții
C.E. -Comunitatea europeană
C.E.C.A./C.E.C.O. -Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului
C.E.A. -Comunitatea europeană de apărare
C.E.E. -Comunitatea economică europeană
C.E.E.A./EURATOM -Comunitatea europeană a energiei atomice
C.E.S. -Comitetul economic și social
C.J. -Curtea de Justiție
C.J.C.E. -Curtea de Justiție a Comunităților Europene
COREPER -Comitetul reprezentanților permanenți
C.S.C.E./O.S.C.E. -Conferința/Organizația pentru securitate și cooperare în Europa
C.R. -Comitetul regiunilor
F.E.D. -Fondul European de Dezvoltare
F.M.I. -Fondul Monetar Internațional
G.A.T.T. -Acordul general pentru tarife și comerț
I.M.E. -Institutul Monetar European
J.A.I. -Justiție și afaceri interne
J.O.C.E. -Jurnalul Oficial al Comunităților europene
N.A.T.O. -Organizația Atlanticului de Nord
O.C.E.D. -Organizația pentru cooperare economică și dezvoltare
O.N.U. -Organizația Națiunilor Unite
P.E.S.C. -Politica externă și de securitate comună
PHARE -Polonia și Ungaria -ajutor pentru reconstrucția economiilor lor
P.N.A.R. -Programul național pentru aderarea României
S.M.E. -Sistemul Monetar European
T.C.E. -Tratatul instituind Comunitatea europeană
T.P.I. -Tribunalul de Primă Instanță
T.U.E. -Tratatul asupra Uniunii Europene
U.E. -Uniunea Europeană
CAPITOLUL I
NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Secțiunea I
Premisele apariției Comunităților europene
1. Ideea comunitară. C.E.C.O.
La 19 septembrie 1946, primul-ministru englez Winston Churchill, în discursul său la Universitatea din Zürich, și-a prezentat opiniile privind viitorul Europei după cel de-al doilea război mondial, afirmând necesitatea construirii Statelor Unite ale Europei, pentru care el vedea un parteneriat Franța-Germania ca o prima etapa. Ideea unei Europe unite nu era nouă, ea fiind vehiculată de-a lungul anilor în diferite împrejurări, inclusive în cadrul dezbaterilor de la Liga Națiunilor. Acest lucru s-a concretizat, pentru început, la 5 mai 1949, când a fost creat Consiliul Europei, având ca membri fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia și Suedia. Principalul rol al Consiliului Europei s-a circumscris însă domeniului social și cultural, nu și domeniului militar și economic. Prima sa realizare în plan politic a fost adoptarea și deschiderea spre semnare, la 4 noiembrie 1950, la Roma, a Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Tot în aceeași perioadă, în plan economic, S.U.A. lansează în 1947 planul Marshall de ajutorare a statelor europene aflate în dificultați economice și sociale evidente la sfârșitul războiului, sub condiția aplicării de către aceste state a unor programe de restructurare. În plan politico-militar se evidențiază înființarea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord-NATO.
În acest context însă, problema Franco-Germană se menținea, în sensul că era necesar să se obțină garanții pentru Franța, astfel încât Germania să nu mai reprezinte o amenințare. Spre sfârșitul anului 1948 s-a insistat asupra supravegherii aliate în ce privește producția de cărbune și reglementarea, pe cale de consecință, a statutului zonei Ruhr-ului. S.U.A. și Marea Britanie au manifestat rețineri în această privință.
Pentru punerea în aplicare a planului Marshal, la 16 aprilie 1948 a fost înființată Organizația de Cooperare Economică Europeană- OEEC, ca o organizație care să-și continue activitatea și care să promoveze Cooperarea europeană și după ce planul respsctiv va fi avut efectul scontat. Deși această organizație a contribuit esențial la liberalizarea comercială și politică, la adaptarea politicilor economice naționale datorita diferențelor de opinii privind natura și metodele parteneriatului și a structurii instituționale inadecvate, nu se putea realiza în fapt un început al înlăturării barierelor economice și comerciale între țările membre. De altfel, o propunere a Olandei privind stabilirea uniunii vamale după modelul tratatului dintre țarile Beneluxului din 1944 nu a fost urmată de o acțiune concretă.
La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, lansează, în cadrul unei conferințe de presă ce a avut loc la Paris, planul prin care Franța și Germania urmau să pună sub administrație comună industria cărbunelui și oțelului di cele două țări, plan ce fusese aprobat de Consiliul de miniștri francez și care marcheazătrecerea la o fază hotărâtoare în destinul comunităților europene. Puțin înțeles de unii miniștrii, acel plan era necunoscut pentru responsabilii industriei vizate și total necunoscut opiniei publice din cele două țări. Scopul principal era de natură politică. Industria grea din Ruhr, cea care, în asociere cu militarismul prusac, într-o perioadă de 70 de ani, îi adusese pe germani de trei ori la Paris, era acum pusă sub o organizare și un control comun. Învinsii și învingătorii ultimului război se organizau pornind de la un principiu total nou în relațiile internaționale: transferul de drepturi suverane în unele sectoare economice și administrarea acestor sectoare prin instituții cu caracter supranațional. De inspirație funcționalistă, noua Comunitate îsi propunea ca prin pași mici dar siguri să inițieze construcția Europei începând cu domeniul economic.
Republica Federală a Germaniei era interesată să-și ocupe un loc în Europa de vest. Oferta guvernului Francez reprezenta o astfel de posibilitate pe care cancelarul Adenauer o primește cu entuziasm. Italia și cele trei țări din Benelux se raliază la proiectul Francez. Conservatoare și prudentă, Marea Britanie respinge această ofertă, neâncrezătoare în această „Lotharingie” dominată de democrația creștină. Cele 9 luni de negocieri ale proiectului fravcez sunt finalizate prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, tratat prin care se instituie Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului (CECO) și care a intrat în vigoare la 25 iulie 1952.
În ce privește sistemul instituțional al primei comunități economice, tratatul CECO desemnează o Înaltă Autoritate care să asigure realizarea obiectivelor sale în conformitate cu principiile stabilite, compusă din persoane independente, numite de guverne împreună, cu resurse financiare proprii realizate din taxe asupra producției de oțel și cărbune și care beneficiază de autoritatea necesară spre a impune obligații statelormembre și producătorilor în conformitate cu dispozițiile tratatului. În luarea deciziilor urmează să consulte guvernele direct sau în concertare cu Comitetul Special de Miniștrii sau Comitetul Consultativ în toate cazurile când consideră necesar. Creat ca urmare a unei inițiative olandeze, Consiliului de Miniștrii își va exercita atribuțiile stabilite prin Tratat, cu precădere cele în scopul armonizării acțiunii Înaltei Autorități și a guvernelor, care sunt răspunzătoare pentru politicile economice generale ale țărilor lor. Se instituie regula consultării și schimbului de informații cu această Autoritate, existând și posibilitatea inițierii unor propuneri sau măsuri pe care Consiliul le consideră corespunzătoare, el având însă numai în anumite cazuri și numai sub anumite condiții puterea de intervenție în politica privind cărbunele și oțelul. Este înființată și o Adunare Comună, compusă din membrii parlamentelor naționale, numiți de acestea, în fata acesteia Înalta fiind răspunzătoare pentru aplicarea Tratatului, putând fi depusă împotriva ei o moțiune de cenzură. În sfârșit, a fost creată și o Curte de justiție, ce are sarcina de a asigura respectarea legii în interpretarea și aplicarea Tratatului și a regulilor elaborate în temeiul acestuia.
Prima comunitate europeană reprezintă primul pas în reconcilierea fronco-germană (care este de astfel și prima condiție de împlinire a noului desen european). Interesul stârnit este pe măsura evenimentului. După instalarea Înaltei Autorități la Luxemburg, Statele Unite și Marea Britanie, își desemnează reprezentanții (care de altfel erau deja în zonă). Entuziasmul este mare în rândul elitelor economice, însă politica de integrare scoate destul de repede la iveală unele dependențe, în principal în raport cu interesele naționale și cele financiare. Oricum, trecând peste unele nepotriviri „tehnice” din CECO, procesul de integrare încearcă și „domeniile de vârf” ale politicii-contextul internațional fiind deosebit de „favorabil” în acest sens.
Crearea Comunității Economice Europene și a EURATOM
La 20 mai 1955 a fost elaborat un Memorandum al țărilor Beneluxului, prin care se confirmă principiul că integrarea economică trebuie să preceadă integrarea politică, el urmând unei idei din Planul „Beyen” (decembrie 1952-februarie 1953), prin care au fost schițate contururile unei piețe comune europene cu renunțarea la ideea dominantă privind o integrare progresivă a țărilor europene prin sectoare. S-a propus convenirea unei conferințe cu scopul de a pune la punct texte pentru un tratat care să aibă în câmpul său de aplicare o colaborare mai apropiată în ce privește crearea unei piețe comune, politica energetică, infrastructura transporturilor, dezvoltarea și folosirea pașnică a energiei atomice. Cu unele rezerve ale Germaniei privind unele tendințe dirijiste, opiniile statelor membre CECO au fost, în general, pozitive, iar Franța s-a arătat interesată în special în domeniul energiei atomice. Memorandumul a fost discutat și aprobat la întâlnirea din 1-2 iunie 1955, de la Messina-Italia, a miniștrilor de externe ai celor șase state. Problemele energiei atomice și ale pieței comune nu au fost dezbătute foarte intens. Totuși, s-a convenit ca, în scopul elaborării de tratate, să se întrunească mai multe conferințe și să se constituie un comitet de reprezentanți guvermentali, care își începe activitatea la 9 iulie 1955 sub președenția belgianului Paul Henry Spaak-și el unul dintre artizanii procesului de integrare, ministru de externe și prim-ministru al Belgiei, Președintele Adunării consultative a Consiliului Europei (1949-1951) și secretar general NATO (1957-1961). Deși a acceptat invitația de a face parte dintr-un astfel de comitet, Marea Britanie s-a retras în noiembrie 1955, în considerarea opțiunii sale pentru o cooperare interguvernamentală de preferat în cadrul OEEC și pentru un comerț liber, fără o uniune vamală.
Raportul „Spaak” întocmit de acel comitet a fost stabilit în forma sa finală în aprilie 1956, astfel încât să evidențieze măsurile necesare pentru edificarea unei piețe comune, cu o concepție fundamentală privind relațiile dintre state în această privință. S-a pornit de la constatarea că o fuziune a piețelor naționale este absolut necesară, o diviziune a muncii corectă, pe o scară mare, poate stăvili risipirea resurselor economice, iar o mai mare siguranță că resursele necesare de aprovizionare sunt permanent accesibile face posibilă renunțarea la activitățile productive care nu acordă atenție costurilor. Potrivit Raportului, fuziunea piețelor ar implica consolidarea unei uniuni vamale, înlăturarea restricțiilor vamale, libera circulație a serviciilor și o politică agricolă comună, în condițiile unui regim concurențial comun și al armonizării legislațiilor. Dezvoltarea resurselor economice și folosirea lor deplină ar presupune, între altele, ajutor financiar pentru investiții, dezvoltarea legiunilor rămase în urmă, mobilitate profesională.
Raportul „Spaak” a fost adoptat de cei șase ministrii de externe la 29 mai 1956 la Veneția, ca bază de negocieri privind încheierea unor tratate, convenindu-se totodată o conferință interguvernamentală în acest scop, la Bruxelles, pentru 26 iunie 1956. Au urmat negocieri intense, inclusiv asupra implicării economice reduse din partea Franței în piața comună.
În paralel cu negocierile proiectului de convenție se dezvoltau strategii pentru ridicarea capitalului politic al procesului de integrare, pentru a nu mai avea surprize cu ratificarea. Jean Monnet inițiase un „Comitet de acțiune pentru Statele Unite ale Europei”, comitet compus din personaje cu putere de influență în mediile lor, căutându-se cât mai mulți partizani pentru o Europă integrată.
Totuși, într-o Europă cu interese și situații politice diverse, îndoielile și contestațiile nu lipseau. Creștin-democrații cancelarului Adenauer prezentau integrarea ca pe un pas esențial în înscrierea Republicii Federale în circuitul internațional, însă social democrații și liberalii se temeau că această mișcare politică va face imposibilă reunificarea Germaniei. În Franța, Pierre Mendes France, „marele om de stat al celei de-a IV-a Republici, avea îndoieli asupra acestei Europe liberale”, iar generalul de Gaulle rămânerea clar împotriva supranaționalismului. În ce privește negocierile, nici acestea nu erau scutite de interesele specifice fiecărui participant, Franța, de exemplu, insistând ca în domeniul agriculturii, teritoriile sale de peste mări să fie asociate la mecanismele de ajutor și finanțare ce urmau să fie puse la punct pe continent.
Proiectele de Tratate sunt reluate la nivel de experți și la nivel de miniștrii de externe în Conferința de la Paris din februarie 1957.
Așadar, trei tratate de pornire a construcției europene, dintre toate trei Tratatul de constituire a Comunitații Economice Europene fiind cel mai important, prin fundamentul juridic în procesul de integrare economică, o noutate în dreptul internațional, prin care se declanșa o noutate și în sistemul economic internațional; un tratat cu unele trăsături asemănătoare unei constituții, definind un sistem comunitar dotat cu instituții politice comune (Adunarea parlamentară, Consiliul de miniștri, Comisiei și Curte de justiție); un tratat-cadru prin care sunt definite unele obiective, competențele instituțiilor, regulile si procedeele comune, fără a fi însă precis asupra metodelor și finalității politice…
Deși o perioadă au existat, în paralel, două sisteme instituționale internaționale, încă de la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma în 1958 s-a avut în vedere reunirea instituțiilor celor trei Comunități în instituții unice, deci realizarea unui sistem instituțional unic. Acest lucru s-a finalizat în anul 1965 prin „Tratatul de la Bruxelles”.
3. Spre o uniune economică și monetară. Actul Unic European.
Creșterea numărului de membri ai Comunităților europene, ca și nivelul diferit al structurii economice și de dezvoltare, au generat unele dificultăți în formularea și aplicarea politicilor comunitare în procesul integrării economice, ceea ce făcea necesară adaptarea acestuia noilor cerințe, în condițiile în care era din ce în ce mai clar că nu se putea evita cooperarea politică. În acest sens a fost recunoscută legătura dintre activitățile comunitare și necesitatea unei astfel de cooperări prin insituirea unui Consiliu european al șefilor de state și de guverne care să se întâlnească de cel puțin trei ori pe an (Reuniunea „la vârf” de la Paris din 9-10 decembrie 1974), prin acesta nefiind afectate regulile și procedurile cuprinse în Tatat și nici prevederile privind cooperarea politică, stabilite de Rapoartele aprobate la Luxemburg în 1970, prin care s-au pus bazele Cooperării Politice europene, la Copenhaga în 1973 și la Londra în 1981, în cadrul unor asemenea întruniri „la vârf”.
Aceste rapoarte, ca și Declarația solemnă de la Stuttgard din 1983 a șefilor de state și guverne privind Uniunea Europeană și practicile stabilite gradual între statele membre au fost confirmate prin Actul Unic European, semnat la 17 și 28 februarie 1986 la Luxemburg. Acest document a fost elaborat în urma desfășurării la Milano a unei Conferințe ce a fost convocată la întrunirea Consiliului european de la începutul anului 1985. Urmare a unui lung și complex proces, în scopul de a întări și a extinde procesul de integrare europeană, Actul Unic European este un tratat complementar, în care sunt cuprinse amendamentele la tratatele constitutive comunitare. Prin acest tratat complementar se consolidează și cooperarea în politica externă (titlul III, art. 30-Dispozitii privind cooperarea europeană în politica externă). Alăturarea pentru prima oară într-un tratat a integrării economice și a cooperării politice este și motivul termenului de Act Unic. „Prin acest text, cadrul juridic al vieșii economice și sociale se fixează la Bruxelles”.
În 1978 a urmat crearea unei unități monetare-ECU, iar la 13 martie 1979 a intrat în vigoare un sistem de stabilizare a ratelor de schimb. Șefii de state și de guverne întruniți în Consiliul european, în 1982, la Copenhaga, au stabilit, ca o primă prioritate a acestei etape, desăvârșirea unei piețe interne unice, problemă care a fost luată în discuție și la întrunirile din 25/26 iunie 1984 de la Fontainebleau și din 29-30 martie 1985 de la Bruxeles, unde s-a afiemat că trebuie să fie pus accentul pe acțiuni vizând realizarea până în 1992 a unei mari piețe unice, creându-se astfel un mediu mai propice stimulării întreprinderilor, concurenței și schimburilor, iar Comisia a fost invitată să stabilească în acest sens un program detaliat însoțit de un calendar precis. Comisia a prezentat o Carte albă în această privință pentru Consiliul european de la Milano din 28-29 iunie 1985, preconizându-se trei categorii de măsuri: eliminarea frontierelor fizice, a celor tehnice și a celor fiscale, cu un program de realizare a lor până în 1992. O mare parte dintre aceste idei și măsuri se regăsesc în AUE, în principal privind realizarea Uniunii economice prin înfăptuirea unei piețe interne până în 1992, această piață cuprinzând o zonă fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului este asigurată în conformitate cu dispozițiile Tratatului, precum și privind politica socială, coeziunea economică și socială, dezvoltarea științifică și tehnologică și mediul înconjurător.
Un principiu de bază al Actului este acela al „subsidiarității”, ceea ce înseamnă că nici o hotărâre care trebuie luată la nivel inferior să nu fie luată la nivelul guvernului european. Conform acestuia, rolul Uniunii ar trebui să se limiteze la acele domenii în care hotărârea trebuie luată în mod colectiv, toate deciziile care pot fi luate la nivel național sau regional ar trebui să fie de competența statelor membre.
Prin AUE s-a creat o dinamică favorabilă punerii în aplicare a altor reforme, care va trebui să permită realizarea Uniunii economice și monetare și să contribuie cu edificarea unei Uniuni politice-obiective care au fost discutate în cadrul Consiliului european de la Hanovra din 27-28 iunie 1988 și încredințate celor două conferințe interguvernamentale deschise la Roma la 15 decembrie 1990, în cadrul cărora trebuia să se convină modificări ale tratatelor comunitare prin instrumente adecvate, ce ar fi urmat să fie ratificate până la sfârșitul anului 1992.
Actul Unic European intră în vigoare la 1 iulie 1987. După mai bine de 20 de ani de la Compromisul de la Luxemburg, deciziile se iau cu vot majoritar, crește rolul Comisiei și spațiul de manevră al acesteia. Adoptarea „pachetului Delors” în 1987 duce, în principal, la reforma resurselor proprii (1,4 din PNB comunitar) și la dublarea fondurilor structurale, în scopul punerii în practică a noilor politici și acțiuni comune.
Prin AUE se relansează proiectul de uniune economică și monetară, reușita germană de la Luxemburg, proiect pe care cancelarul Kohl, profitând de președenția Consiliului în 1988, îl va pune în mișcare în ciuda diverselor opoziții (Marea Britanie, Bundesbank…).
În fine, AUE va avea un efect mobilizator la scară comunitară (guverne, operatori economici, forțe politice, opinie publică) și va pune capăt într-o oarecare măsură stagnării și europesimismului în construcția europeană. „Animați de voința de a continua opera întreprinsă începând cu tratatele comunităților europene și de a transforma ansamblul relațiilor între statele lor într-o Uniune Europeană …”, AUE reprezintă o nouă etapă înspre „ uniunea veșnică între popoarele europene”.
4. Instituirea Uniunii Europene.
O etapă decisivă a procesului integrării europene a început odată cu semnarea de către cei 12 membri ai Comunităților Europene, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni europene. Tratatul, care a avut de înfruntat numeroase obstacole până la ratificarea sa (Populația daneză a consimțit ratificarea la capătul a două referendumuri, iar în Germania a fost introdus un recurs constituțional împotriva aprobării tratatului de către parlament) înainte de a putea intra în vigoare la 1 noiembrie 1993, constiruie „o nouă etapă în procesul creării unei uniuni fără încetare mai strânsă între popoarele Europei”, în care deciziile sunt luate cât mai aproape de cetățeni, obiectivul major al Uniunii fiind acela de a organiza în mod coerent și solidar relațiile între statele membre și între popoarele lor (art. A).
Tratatul de la Maastricht a modificat tratatele originale ale anilor `50 instituind Comunitățile Europene (CECA, CEE, EURATOM), el constituind un prim pas către ordinea constituțională europeană definitivă și totodată actul fondator al Uniunii Europene, Constituția Uniunii Europene. O noutate care merită relevată aici este introducerea în tratatul Uniunii Europene a unei clauze de flexibilitate care permite o colaborare mai strânsă între statele membre, prin recurgerea la instituțiile, procedurile și mecanismele prevăzute prin tratatele comunitare. Calea a fost deci deschisă, în ciuda limitelor impuse de anumite exigențe, înspre o „Europă cu mai multe viteze”. Uniunea Europeană astfel întemeiată nu înlocuiește Comunitățile Europene, în ciuda a ceea ce afirmă unii teoreticieni, ci le asociază cu noile „politici și forme de cooperare” (art. 47 din Tratatul UE). Tratatul de la Maanstricht a instituit, printre altele, o cetățenie europeană, a creat un cadru de drepturi și de obligații suplimentare pentru cetățenii statelor membre. Pe de altă parte, tratatul de la Maanstricht, aprofundând opera întreprinsă prin Actul Unic European, a ameliorat funcționarea instituțiilor comunitare și a intensificat puterea de codecizie legislativă și de control a Parlamentului European.
Tratatul de instituire a Uniunii Europene, tratatele privind instituirea Comunităților Europene și unele acte legate de acestea au fost modificate prin Tratatul din 2 octombrie 1997 de la Amsterdam, urmare a desfășurări Conferinței interguvernamentale de revizuire a tratatului de la Maanstricht, începută la 29 martie 1996 la Torino. După mai mult de un an, tratatul de la Amsterdam s-a finalizat în noaptea de 17 spre 18 iunie 1997 și a fost semnat la 2 octombrie, intrând în vigoare la 1 mai 1999. Prin acest tratat, Uniunea Europeană a fost într-o oarecare măsură transformată: îi sunt conferite noi atribuții, este subliniat rolul cetățenilor, este consolidat caracterul democratic al instituțiilor. Chiar dacă construcția europeană s-a dezvoltat din punct de vedere istoric în jurul obiectivelor economice, accentul este în mod dezarmant pus pe responsabilitățile politice ale Uniunii, atât în interiorul ei, cât și în relașiile cu celelalte state ale lumii. Obiectivele tratatului sunt clare: trebuie să se creeze condițiile politice și instituționale necesare pentru a permite Uniunii Europene să facă față provocărilor viitorului, printre care evoluția rapidă a situației internaționale, mondializarea economiei si repercursiunile ei asupra forței de muncă, lupta împotriva terorismului, criminalitatea internațională și traficul de droguri, dezechilibrele ecologice și punerea în pericol a sănătății populației.
Secțiunea a II-a
Delimitări conceptuale
Prima idee care le-a venit europenilor la sfârșitul celui de-al doilea Război mondial, când au decis să întoarcă spatele trecutului și să unifice Europa, a fost crearea unei Adunări europene.
Pe de o parte, ideea Statului-națiune ieșise cam terfelită dintr-un conflict care s-a dovedit a fi cel mai cumplit dintre toate conflictele europene.
Pe de altă parte, democrația ieșea victorioasă asupra unor dictaturi care atinseseră culmea infamiei, călcând în picioare drepturile omului. Trebuia, așadar, construită o Europă democratică, cu alte cuvinte Europa parlamentar constituită.
Partidele aflate la putere, creștin-democrate, socialiste și liberale, mișcările europene născute încă din perioada interbelică și sindicatele democratice au pus toate umărul la această treabă, inclusiv Charles de Gaulle care, în cursul numeroaselor sale conferințe de presă, își exprima năzuința spre o „confederatie europeană” și menționa chiar că „instituțiile europene trebuie să ia naștere din voința europenilor, adică dintr-o manifestare democratică, prin vot universal, a cetățenilor Europei.
Prevăzută încă de la inceput printre viitoarele instituții europene, impunerea unei adunări parlamentare internaționale avea să se dovedească totuși dificilă, cel putin la nivelul „Marii Europe”. Reticențele britanicilor fată de orice formă de „supranaționalitate” pe de o parte, problema dureroasă a reintegrării Gennaniei într-o Europă democratică pe de altă parte, prezența statelor neutre și mândre de neutralitatea lor nu au permis alegerea acestei „constituante europene” care ar fi generat tot restul.
În fapt, oamenii de stat din Europa anilor 50 au fost nevoiți să constate că gradul de supranaționalitate a instituțiilor europene este invers proporțional cu numărul statelor membre. Această constatare a fost formulată de Robert Schuman și de „inspiratorul” său Jean Monet, în celebra declarație de la 9 mai 1950 din salonul Orologiului din Quai d'Orsay: „Europa nu se va face printr-o construcție de ansamblu, ci prin realizări concrete, care să creeze mai intâi solidarități de fapt”.
A apărut, așadar, CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului-1952), apoi CEE (Comunitatea Economică Europeană) și EURATOM (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice)-1957 care comportau, firește, o adunare parlamentară, dar o adunare parlamentară funcționând în cadrul unei simple comunități economice, comunitatea redusă inițial la cărbune-oțel, extinsă mai apoi și la alte sectoare ale economiei.
Acesta ar fi punctul de plecare modest al unei Adunări care, în 1962, avea să se încununeze cu titiul de Parlament European”.
Ea avea să cunoască, foarte rapid, un destin prodigios. Pe de o parte, avea să-și sporească reprezentativitatea până la a fi desemnată prin vot universal, devenind astfel prima Adunare parlamentară. internațională din istorie aleasă prin vot direct de cetățeni. Pe de altă parte, înainte chiar de alegerea sa directă, această adunare va intreprinde o cucerire lentă, dar sistematică de puteri, care a apropiat-o din ce în ce mai mult de un organism parlamentar clasic. În fine, profitând de sporul de prestigiu conferit de votul popular, ca va înceta foarte curând să se comporte ca adunare a unei Comunități Economice Europene, pentru a se profila ca adunare politică a unei Uniuni Europene fondată juridic și proclamată la 1 noiembrie 1993.
Toate acestea justifică numele de Parlament European, termen ce va fi, de altminteri, folosit de acum înainte în actele oficiale ale tuturor statelor membre. Franța, ratificând Actul Unic European, intrat în vigoare la 1 iulie 1987, a recunoscut denumirea, contestată până atunci în anumite cercuri politice sau juridice, de „Parlament European”.
CAPITOLUL II
PARLAMENTUL EUROPEAN
Secțiunea I
Parlamentului european –noțiune și organizare
Parlamentul european a apărut prin Tratatele institutive, fiind denumit, la început, fie Adunarea comună (în Tratatul instituind C.E.C.A.), fie Adunare (în Tratatele instituind C.E.E., Euratom); prin Rezoluția din 20 martie 1958, cele trei instituții similare au fost reunite în Adunarea parlamentară europeană, numire ce și-a produs efectele începând cu anul 1960.
Prin rezoluția Adunării parlamentare europene din 30 martie 1962, s-a stabilit denumirea de Parlamentul european, denumire pe care o poartă și în prezent.
Organizarea și funcționarea Parlamentului european sunt reglementate în Tratatele institutive și în Regulamentul adoptat cu majoritate de voturi de către însuși Parlamentul european. Regulamentul a făcut obiectul unei reforme globale în octombrie 1993.
1. Biroul
Din punctul de vedere al organizării. Parlamentul european cuprinde:
un Birou;
Conferința președinților;
comisii;
grupuri politice parlamentare.
Toate activitățile Parlamentului European și ale organismelor sale se află sub conducerea biroului Parlamentului. Biroul și președinția sunt organele directoare ale parlamentului. Distingem două formule ale biroului: biroul „simplu”, care reunește în jurul președintelui pe cei 14 vicepreședinți, (aceștia din urmă au doar vot consultativ și sunt însărcinați cu administrarea și cu finanțele care privesc în mod privat pe deputați) și biroul „lărgit”, care comportă în plus pe președinții grupurilor politice. În caz de paritate a voturilor în birou votul președintelui este preponderent.
Parlamentul se întrunește în sesiune anuală ordinară care este prevăzută să înceapă în a doua zi de marți a lunii martie, dar el se poate întruni și în sesiune extraordinară la cererea unei majorități a membrilor săi ori la cererea Consiliului sau a Comisiei.
Președintele, vicepreședinții (14) și cei 5 chestori sunt aleși de către Parlament prin scrutin secret, pentru o perioadă de 2 ani și jumătate. Ei formează Biroul, în cadrul căruia chestorii au un drept de vot consultativ, în chestiunile administrative și financiare legate de membri și de statutul acestora.
Președintele reprezintă Parlamentul în situații oficiale și în relațiile internaționale, prezidează ședințele plenare și întâlnirile Biroului și ale Conferinței Președinților.
Biroul este responsabil cu bugetul Parlamentului și răspunde de chestiuni administrative, de organizare și de personal.
Teoretic, președintele este ales în fiecare an la începutul sesiunii anuale, adică în martie, la Strasbourg. În realitate, pentru a evita o rotație prea rapidă el este ales pentru doi ani și jumătate, ceea ce înseamnă că schimbarea președintelui are loc la mijlocul legislaturii. Alegerea comportă mai multe tururi, fiindcă trebuie obținută o majoritate absolută pentru a fi ales în cursul primelor trei tururi. Pot fi candidați doar cei care au obținut cel mai mare număr de voturi în turul al treilea. Acest sistem se aplică și la alegerea vicepreședintelui.
În practică, grupurile politice încearcă în prealabil să ajungă la un gentleman`s agreement, măcar în cei privește pe vicepreședinți pentru care se face o repartizare pe naționalități și apartenență politică; acest lucru se încearcă, deopotrivă și pentru președinte. Uneori aceste acorduri prealabile sunt respectate (cum a fost cazul la alegerea din iulie 1989 a președintelui Baron Crespo, desemnat practic fără concurent ca urmare a unui acord între socialiști și creștin democrați), alteori nu sunt respectate și atunci se procedează la o alegere conform regulamentului. De la alegerea sa prin vot universal, Parlamentul a cunoscut următorii președinți: Simone Veil, Piet Dankert, Pierre Pflinlin, Lord Henry Plumb, Enryque Baron Crespo, Egon Klepsch, Klaus Hänsch, José Maria Gil-Robles, Nicole Fontaine.
În ce privește prerogativele organelor directoare, trebuie să menționăm că cel ce reprezintă Parlamentul și conduce lucrările este președintele, dar fixarea ordinii de zi îi revine biroului lărgit, prerogativele deosebit de importante care fac ca Parlamentul European să fie stăpân absolut asupra ordinii de zi.
În general, Președintele Parlamentului European este dotat cu competențe mai largi decât cele atribuite omologilor săi naționali în conducerea lucrărilor Adunării -tendință întărită și mai mult o dată cu revizuirea regulamentului consecutiv alegerilor directe. Este de altminteri un domeniu unde președintele Parlamentului European joacă un rol care nu este echivalent la președinții parlamentelor naționale: relațiile externe. Președintele Adunării ia atitudine față de marile probleme internaționale și angajează chiar convorbiri diplomatice cu guvernele statelor terțe, care îl primesc ,,mai mult ca pe un șef de guvern decât ca pe un simplu președinte al Adunării’’. Acest lucru se datorează în special naturii internaționale a Parlamentului, dar și faptului că, în absenta unui președinte al Consiliului stabil și a unui președinte al Comisiei care să beneficieze de autoritatea sufragiului popular, el apare în ochii opiniei publice ca un fel de șef de stat european. În acest sens, el vine să umple un vid, care se face simțit mai cu seamă în epoca noastră, de personalizare a puterii.
2. Conferința președinților.
Noul text al Regulamentului a desființat Biroul lărgit (care era compus din membrii Biroului și președinții grupurilor politice parlamentare), fiind înlocuit de Conferința președinților. Conferința are în compunerea sa președintele Parlamentului și președinții grupurilor politice parlamentare.
Aceasta exercită atribuții în legătură cu organizarea internă și privind relații cu alte instituții și organisme comunitare sau extracomunitare.
Conferința elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabilește orarul activității organismelor parlamentare și termenii de referință și dimensiunea comisiilor și a delegațiilor parlamentare.
3. Comisii.
Parlamentul are libertatea de a crea numărul de comisii care îi convine, atât comisii permanente, cât și comisii temporare sau comisii speciale, adică comisii de anchetă, precum și subcomisii și grupuri de lucru. Din acest punct de vedere, Parlamentul European se aseamănă cu parlamentele naționale.
În practică, Parlamentul a sporit numărul comisiilor sale permanente succesiv de la 12, anterior alegerilor directe la 15 și în cele din urmă la 20 la 1 octombrie 1996. După tratatul de la Amsterdam intrat în vigoare în 1999, numărul comisiilor permanente s-a redus la 17, fiecare comisie având un domeniu de activitate precis:
comisia pentru afaceri externe, drepturile omului, securitate comună și politică a apărării;
comisia pentru agricultură și dezvoltare rurală;
comisia pentru buget;
comisia economică și monetară;
comisia pentru industrie, comerț exterior, cercetare și energie;
comisia juridică și pentru funcționare internă;
comisia pentru afaceri sociale și încadrarea în muncă;
comisia pentru politică regională, transport și turism;
comisia pentru mediu, sănătate publică și protecția consumatorilor;
comisia pentru cultură, tineret, educație, mijloace mass-media și sport;
comisia pentru dezvoltare și cooperare;
comisia pentru libertățile și drepturile cetățenilor, justiție și afaceri interne;
comisia pentru control bugetar;
comisia pentru pescuit;
comisia pentru probleme constituționale;
comisia pentru drepturile femeii și egalitatea șanselor;
comisia pentru petiții.
Din septembrie 1979 s-a creat o comisie ad-hoc „Drepturile femeii”, în principiu temporară, dar care și-a văzut mandatul în mod constant prelungit înainte de a deveni o comisie permanentă.
Rolul principal revine așadar comisiilor permanente, care sunt specializate, așa cum am văzut, pe diverse domenii și care pregătesc lucrările Parlamentului. Uneori, aceste comisii își țin ședințele în mod public. În ce privește rolul comisiilor permanente, firește, acesta este de examina propunerile de regulament și directivele comunitare, de a le amenda apoi de a le transmite plenului adunării. O comisie este sesizată fie pe fond fie pentru aviz.
Fiecare membru al Parlamentului este în principiu membru titular al unei comisii și membru supleant al altei comisii.
Este de menționat că după alegerile directe, un număr de comisii, cum ar fi comisia socială sau comisia pentru mediu, au decis să permită publicului (ziariștilor și lobbyștilor) să asiste la întrunirile lor. Toate întrunirile comisiei ,,Drepturile femeii’’ au fost de asemenea publice.
După alegerea sa directă Parlamentul European a avut tendința de a utiliza tot mai mult tehnica comisiilor de anchetă, iar comisiile sale permanente au multiplicat ceea ce se cheamă hearings (audieri publice de experți). Astfel au fost create în mod special o comisie pentru droguri, una pentru excedentele agricole sau comisia de anchetă asupra creșterii rasismului și a xenofobia, ale căror lucrări au avut succes răsunător în mass-media.
Comisiile temporare sunt create atunci când există un subiect de interes european, care necesită o examinare particulară și profundă. Durata acestor comisii este de un an, poate fi prelungită și poate deveni chiar permanentă. Spre deosebire de comisiile permanente compuse de la 20 la 60 de membri, comisiile temporare pot avea până la 15 membri. Au existat Comisia pentru reușita Actului unic, Comisia pentru reunificarea Germaniei…
Comisiile de anchetă se formează atunci când Parlamentul consideră că există unele încălcări ale legii comunitare sau când sunt sesizate unele aspecte considerate nocive societății europene. Aceste comisii au în compunere până la 15 membri, au durată de nouă luni și pot deveni permanente (cum a fost cazul comisiei privind drepturile femeii). Au existat comisii de anchetă privind ,,transportul materialelor nucleare’’, ,,recrudescența nazismului în Europa’’.
În afară de cele trei tipuri de comisii, în cadrul parlamentului sunt create delegații interparlamentare, scopul lor fiind de a purta relații cu alte parlamente sau organizații internaționale importante și comisii parlamentare mixte, cu scopul de a întreține relații cu parlamentele statelor care sunt legate de Uniunea Europeană prin acorduri de asociere.
În total, Parlamentul European s-a inspirat pe scară largă din tehnicile anglo-saxone, fie engleze (question time), fie americane (enquiries committees) de investigație parlamentară, fără a renunța însă la tradițiile parlamentare ale Europei continentale și în special cea franceză.
Parlamentul European a operat astfel o sinteză armonioasă a ceea ce este mai bun și mai eficient în cele două mari tradiții parlamentare, creând totodată un nou ,,parlamentarism’’, cel al viitorului.
4. Grupurile politice parlamentare.
Rolul grupurilor politice în Parlamentul European a fost și rămâne fundamental.
Încă de la începuturile parlamentarismului comunitar, eurodeputații din CECO s-au grupat după apartenența lor ideologică și nu după apartenența la delegațiile naționale sau după ordinea alfabetică (ca în alte Adunări europene). Ei au decis să se constituie în grupuri politice, în consecință multinaționale – așa au apărut grupurile socialiste, liberale, creștin-democrate, iar această practică a fost consacrată oficial în 1953, printr-un regulament privind formarea grupurilor politice. Așadar, Parlamentul European este constituit din grupuri politice transnaționale, grupuri care se înscriu într-un larg spectru de tendințe, curente sau ideologii.
Ținând cont de multitudinea formațiunilor politice din statele membre, trebuie să remarcăm că Parlamentul European n-a numărat niciodată mai mult de zece grupuri politice, în 1996 grupul acestora scăzând chiar la 8. Aceste 8 grupuri reunesc aleși din mai mult de 100 partide politice diferite, la nivel european producându-se astfel un fel de resorbție a disputelor naționale în favoarea unei regrupări ideologice. Deopotrivă remarcabil este faptul că nici un grup politic nu este compus din deputați provenind dintr-un singur stat membru. S-a întâmplat așa doar în cazul grupului ,,Europeni ai Progresului’’ din Adunarea celor Șase care se compunea numai din gaulliști. Dar, de atunci, grupul gaullist a devenit plurițional prin aderarea succesivă a deputaților Fianna Fail irlandez (partidul lui De Valera), a deputaților ,,anti-impozit’’ danezi, a naționalistei scoțiene din Adunare și mai nou a deputaților Forza Italia a lui Mario Berlusconi, precum și a doi greci și trei portughezi.
Cu siguranță că disciplina votului în cadrul acestor grupuri politice europene nu trebuie să se comporte ca într-un parlament național, este de altfel esențial ca ea să nu fie aceeași. Vedem cum, cu prilejul unor dezbateri cruciale (prețuri agricole, buget etc.), reapar clivajele naționale și nu arareori se întâmplă să asistăm la formarea unor coaliții bizare (comuniștii italieni votând alături de conservatorii britanici) sau, mai frecvent, la voturi ,,naționale’’, cei 87 de francezi votând împreună împotriva celor 87 de britanici. Cu toate acestea, când dezbaterea este mai mult ideologică (drepturile omului), disciplina de vot redevine riguroasă în cadrul grupurilor care, pe măsură ce legislația avansează, își aplanează divergențele interne și ajung mult mai ușor la un consens.
Trebuie să remarcăm, de asemenea, că multe grupuri au practicat și încă mai practică așa-numita regulă a rotației: gaulliștii francezi și radicalii italieni în Parlamentul din 1979, apoi Verzii germani și francezii în parlamentele următoare. În ce privește pe gaulliști, rotația se bloca foarte repede, cu atât mai mult cu cât ceilalți parlamentari și opinia publică se arătau ostili acestui sistem. Interpretat ca un ultraj la adresa votului universal, astfel încât, la alegerile din 1984, acesta a fost abandonat de regulament. Regula rotației este o practică ce constă în a cere aleșilor de pe o listă să demisioneze la capătul unei anumite perioade, pentru a lăsa locul următorilor pe listă.
În urma tratatului de la Nisa din decembrie 2000, articolul 1901 CE a fost completat cu un fundament juridic, permițând adoptarea, potrivit cu procedura de codecizie, a unui statut al partidelor politice la nivel european și în special a unor reguli referitoare la finanțarea lor.
5. Mediatorul.
Una dintre noutățile Tratatului de la Maastricht o reprezintă și consacrarea juridică a instituției Mediatorului, prin articolele 8, alin. 2 și 138E, din Tratatul CE.
Conform articolul 8D, alin. 2, orice cetățean al Uniunii poate să se adreseze Mediatorului instituit conform articolului 138E. Parlamentul european numește un mediator, având drept atribuție principală pe aceea de a primi plângerile oricărui cetățean al Uniunii sau de la orice persoană fizică sau juridică care își are reședința sau sediul statutar într-unui dintre statele membre și care privesc cazurile de proastă administrare în acțiunea instituțiilor sau organelor comunitare, cu excepția Curții de justiție și a Tribunalului de primă instanță în exercițiul funcțiilor lor jurisdicționale.
Mediatorul este cel care face anchete în cazuri temeinic justificate, din proprie inițiativă sau atunci când este sesizat direct ori prin intermediul unui membru al Parlamentului, mai puțin în situația când este, deja, inițiată o procedură jurisdicțională.
În cazul în care mediatorul constată existența unor fapte de administrare defectuoasă a afacerilor comunitare, sesizează instituția respectivă, instituție ce trebuie să răspundă la sesizare în termen de 3 luni.
Mediatorul prezintă Parlamentului și instituției în cauză un raport întocmit cu privire la constatările făcute.
Uneori, mediatorul informează cu privire la concluziile la care s-a ajuns și persoanele care au sesizat faptele ce au făcut obiectul investigației.
În fiecare an, mediatorul prezintă Parlamentului și un raport final cu privire la rezultatul tuturor anchetelor desfășurate.
Mandatul mediatorului este egal cu mandatul parlamentarilor, existând posibilitatea realegerii acestuia. El poate fi demis doar de Curtea de justiție, pentru că în exercitarea atribuțiilor ce-i revin se apreciază că este total independent de orice altă instituție. Pe perioada mandatului îi este interzisă desfășurarea oricărei activități remunerate sau nu.
Secțiunea a II-a
Funcționarea Parlamanetului european
Prin art.142 CEE, Adunării I-a fost conferită o putere regulamentară importantă, care nu este supusă controlului nici unei Curți constituționale. Prin această putere regulamentară I s-a permis Parlamentului European să-și organizeze lucrările după cum dorește, să-și aleagă structurile administrative, să-și fixeze cvorum-ul, numărul membrilor necesari pentru constituirea unui grup politic. Tot prin această putere i s-a permis Parlamentului să-și gestioneze puterile bugetare care i-au fost acordate cu începere din 1970 sau să precizeze condițiile de exercitare a moțiunii de cenzură față de Comisia de la Bruxelles. Notabil este faptul că Parlamentul ales în mod direct a păstrat vreme de aproape doi ani esența vechiului regulament, în pofida propunerilor de revizuire făcute de marile grupuri politice, mai cu seamă pentru a împiedica filibustering-ul radicalilor italieni și al unor parlamentari neînscriși din Irlanda de Nord.
În martie 1981 a fost adoptat un nou regulament, care menține o mare libertate a cuvântului și răspunde astfel dorinței radicalilor italieni și a parlamentarilor neînscriși irlandezi, al căror tip de cuvânt a fost chiar dublat comparativ cu regulamentul vechii Adunări.
Noul regulament introduce în schimb o serie de inovații, cele mai importante fiind următoarele:
– atribuirea de puteri deliberative comisiilor parlamentare în scopul de a despovăra plenul Adunării de textele de ordin tehnic. Acest sistem se inspiră din parlamentarismul Italian și constă în delegarea puterii legislative către comisii, nu însă fără anumite condiții, astfel încât Adunarea să nu fie în totalitate deposedată de aceste puteri. Această tehnică parlamentară va rămâne fără aplicabilitate practică, căci se întâmplă rar ca un Parlamentul European, Comisiile parlamentare, deși constituite după sistemul proporțional, să reflecte cu fidelitate reacțiile Adunării în plenul ei;
– amplificarea dezbaterilor de actualitate. Dincolo de Question time, care permite membrilor să adreseze individual întrebări de actualitate executivelor europene, Adunarea își rezervă dreptul de a organiza trei ore de dezbateri de actualitate pe sesiune, ale căror teme vor fi propuse de grupurile politice și reținute de birou;
– democratizarea relațiilor dintre birou și membrii Adunării prin instaurarea unui Question time, permițând backbencher-ilor să interpeleze organele directoare ale parlamentului în legătura cu organizarea lucrărilor. Această inovație nu s-a inspirat din vreun alt sistem în vigoare în parlamentele naționale;
– Întărirea dreptului de petiție acordat rezidenților statelor membre și tuturor cetățenilor Europei care individual sau în grup, pot să-și exercite dreptul de petiție și să înainteze Președintelui Parlamentului European cererile sau revendicările lor în acele chestiuni care intră în jurisdicția Uniunii Europene;
– în 1987 introducerea în regulament a mecanismelor instituționale noi prevăzute în actul unic în folosul Parlamentului: procedura de cooperare.
Secțiunea a III-a
Atribuțiile Parlamentului european
1. Considerații generale.
Parlamentul european exercită, în mod tradițional, un rol consultativ în elaborarea actelor comunitare și nu are, deci, putere legislativă în sistemul comunitar.
De-a lungul timpului, Parlamentul european, însă, dobândește puterea bugetară, el fiind din ce în ce mai mult antrenat în materie co-decizională, sporind în intensitate.
Obligația de a consulta Parlamentul european s-a intensificat după Actul unic european prin procedura cooperării, lăsând, însă, Consiliului ultimul cuvânt.
Parlamentul este chemat să dea un aviz conform pentru încheierea de acorduri întemeiate pe articolul 310 din Tratatul CE. (fostul art. 238) și acordurile de aderare după Actul unic european.
De asemenea, Parlamentul exercită un control politic asupra Comisiei; controlul se poate finaliza prin adoptarea unei moțiuni de cenzură împotriva Comisiei.
Tratatul asupra Uniunii Europene a instituționalizat intervenția Parlamentului european în procedura de numire a membrilor Comisiei (art. 158 Tratatul CE., art. 127 Tratatul EURATOM, art. 10 Tratatul C.E.C.A.).
Dreptul de inițiativă al Parlamentului a fost recunoscut parțial. Tratatul asupra Uniunii Europene i-a atribuit, în mod oficial, dreptul de a cere Comisiei să elaboreze propuneri.
De asemenea, Parlamentul european beneficiază de o putere de co-decizie legislativă.
Dreptul de a examina petiții a fost în mod oficial recunoscut Parlamentului european de noile texte care rezultă din Tratatul asupra U.E.
Parlamentul numește mediatorul și îl poate destitui.
2. Controlul Politic.
Reprezintă primul atribut al puterii. Această posibilitate, pe care o are Parlamentul european, se materializează, în primul rând, în dezbaterile organizate, ocazie cu care diferitele organe de acțiune sunt chemate să-și susțină activitățile și orientarea în plan politic. Maniera de lucru este profundă. Fiecare dezbatere se finalizează prin adoptarea unei rezoluții prin care se face cunoscută poziția față de o anumită problemă.
În fiecare an, se prezintă un raport general asupra activității desfășurate de cele 3 Comunități. Comisia își întocmește chiar un program de lucru anual, care este avut în vedere la elaborarea discursului-program al Președintelui Comisiei, prezentat în sesiunea din luna februarie a fiecărui an. Discursul este urmat de o dezbatere generală asupra politicii trecute și viitoare, încheiată printr-o rezoluție asupra politicii generale a Comunităților. În ce privește "primul program de acțiune" prezentat de Comisie după intrarea în funcție, la fiecare 4 ani, acesta tinde să devină un program de legislatură, iar dezbaterile care urmează îmbracă forma unor dezbateri de învestitură, Parlamentul având posibilitatea să le limiteze printr-un vot formal al unei moțiuni de învestitură (formă a controlului politic).
Dezbaterile care urmează după prezentarea programului de către conducerea Consiliului, prin ministrul Afacerilor Externe care urmează la președinție, reprezintă încă un element forte al controlului politic.
După anul 1973, se înregistrează progrese evidente în domeniul cooperării politice și au loc transformări asemănătoare și pentru perfecționarea mecanismelor controlului politic prin: dezbateri, declarații ale Președintelui în exercițiu al conferinței miniștrilor Afacerilor Externe, rapoarte după fiecare sesiune a Consiliului european, întocmite de către consilierul pentru Afacerile Externe de pe lângă președinție și altele.
Parlamentul european, instituție deliberativă, poate sesiza orice problemă care consideră că se poate raporta la activitatea și misiunile Comunităților, inclusiv cooperarea politică. Problemele se examinează în cadrul comisiilor, se dezbat în ședințe plenare (atunci când este cazul), Parlamentul făcându-și publică poziția, prin adoptarea unei rezoluții.
Întrebările pe care parlamentarii pot să le pună Comisiei în virtutea dreptului conferit de articolul 140 al Tratatului C.E.E. constituie tot un instrument de control. După ce sunt formulate, atât întrebările, cât și răspunsurile sunt date publicității.
Instituția Parlamentului european poate, de asemenea, ca, pe calea unei moțiuni de cenzură, să constrângă Comisia să demisioneze (conform art. 144 al Tratatului C.E.E.). Între anii 1970 și 1977 au fost depuse 4 moțiuni, dintre care 2 au fost supuse la vot, fără a obține majoritatea necesară. Împotriva Consiliului, ca instituție interguvernamentală, această formă de sancționare este practic inexistentă.
În anul 1993, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, atribuțiile de control ale Parlamentului european s-au extins prin adăugarea unor noi tehnici de control pe care acesta le are, de acum încolo, la dispoziție. Astfel, regăsim: dreptul de a primi petiții de la cetățenii Uniunii și dreptul de a numi un mediator.
Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale ale cetățenilor, așa cum sunt ele garantate în Convenția europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 și așa cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre.
Promovarea și respectarea drepturilor omului reprezintă unul din mijloacele de garantare a acestor drepturi în baza instrumentelor internaționale și a celor europene, în special. Alegerile prin sufragiu universal direct oferă legitimitate Parlamentului European, astfel încât votul cetățeanului din statele membre ale U.E. are un rol important în cadrul acestui proces. Fiecare persoană poate deveni membru al Parlamentului European cu speranțele și preocupările sale. Cetățenii europeni, individual sau în grup, își pot exercita dreptul la petiție și pot depune la Președintele Parlamentului European cererile sau plângerile lor cu privire la probleme care se află în jurisdicția Uniunii Europene.
Potrivit articolului 8D, alin. I din Tratatul C.E., orice cetățean al Uniunii are drept de petiționare către Parlamentul european, în condițiile articolului 138D. Dispozițiile acestui din urmă articol stabilesc că orice cetățean al Uniunii, precum și orice persoană fizică sau juridică care își are reședința sau sediul statutar într-unui din statele membre, are dreptul de a prezenta, cu titlul individual sau în asociație cu alți cetățeni sau persoane juridice, o petiție Parlamentului european, cu privire la un subiect ce ține de domeniile de activitate ale Comunității și care îi privesc.
În prezent, este nevoie de asentimentul Parlamentului pentru decizii referitoare la acceptarea de noi State Membre, la acorduri de asociere cu țările care nu sunt membre ale Uniunii și la încheierea de acorduri internaționale. Aceasta înseamnă că, în prezent, Parlamentul arc dreptul să ratifice și puterea să respingă acorduri internaționale. Din preocuparea sa pentru apărarea drepturilor omului. Parlamentul își folosește puterea pentru a cere țărilor care nu sunt membre ale Uniunii să își îmbunătățească practicile în domeniul respectării drepturilor omului. Parlamentul nu a ezitat să respingă o serie de protocoale financiare cu unele state care nu sunt membre ale Uniunii, pe baza unor chestiuni legate de drepturile omului, obligând aceste țări să elibereze deținuții politici sau să accepte angajamente internaționale pentru respectarea drepturilor omului.
În anul 1998 Parlamentul a decis să creeze Premiul Saharov, oferit anual unor persoane care s-au distins în lupta pentru apărarea drepturilor omului.
3. Competența bugetară.
Ocupă un loc important între atribuțiile Parlamentului european și îi permite, dacă nu să se impună, măcar să negocieze de la egal la egal cu Consiliul.
În etapa actuală a competențelor, puterea bugetară este instrumentul privilegiat prin care se poate exprima voința politică a Parlamentului.
Articolul 203 din Tratatul C.E.E., în redactarea sa din anul 1957, nu acorda Adunării (actualului Parlament) decât o competență consultativă. Ca și alte instituții, într-o anumită fază, elabora proiectul cheltuielilor proprii. Anteproiectul de buget era pregătit de către Comisie. Proiectul de buget, hotărât de Consiliu, era transmis Adunării, care avea dreptul să-l dezbată și să propună modificări. După aceea, Consiliul era cel care hotăra definitiv bugetul.
Făcând să triumfe teza conform căreia contribuțiile financiare ale statelor membre sunt înlocuite cu resurse proprii ale Comunităților, Parlamentul a reușit să impună o creștere a competenței în materie de buget. Adunarea a devenit, în acest fel, grație a două modificări succesive ale dispozițiilor financiare originare (Tratatele: de la Luxemburg din 22.04.1970 și de la Bruxelles din 22.07.1975), codeținătoare a autorității (competenței) bugetare. De acum, ea împarte cu Consiliul competențele bugetare după un sistem inedit, bazat pe prevederile articolului 203 al Tratatului C.E.E., care, din anumite perspective, este ambiguu și care, în practică, favorizează înclinarea balanței către Parlament.
Declarația comună a Parlamentului, a Consiliului și a Comisiei, din 30 iunie 1982, vizează, într-o interpretare indisolubil legată de principalele dispoziții litigioase ale articolului 203 din tratatul deja menționat, că este necesar să se evite reînnoirea conflictelor pe teme bugetare, conflicte care se repetă începând cu anul 1975 în fiecare an și se manifestă între cele 2 autorități bugetare.
Adunarea poate ca printr-o majoritate a membrilor săi și 2/3 din sufragii exprimate să respingă proiectul de buget în întregime și să ceară ca un nou proiect să-i fie supus aprobării de către Consiliu.
Folosirea unei astfel de arme, de natură a perturba grav funcționarea Comunităților, nu este de conceput decât pentru a manifesta un dezacord politic important al Parlamentului cu Consiliul.
Articolul 206.4 al Tratatului C.E.E., adăugat de Tratatul de la Bruxelles din anul 1975, a transferat Parlamentului competența de a descărca Comisia asupra executării bugetului. De arunci, Consiliul nu mai intervine decât pe calea unei simple recomandări. În același timp, articolul 206.4 al Tratatului C.E.E.. cu privire la Curtea de Conturi, confirmă expres competența pe linia controlului permanent al executării bugetului pe care Parlamentul o exercită prin intermediul comisiei sale de control bugetar.
4. Competența în materie legislativă.
După enunțarea acestor atribuțiuni, s-ar putea discuta în ce măsură Parlamentul european are o competență decizională de natură legislativă comunitară. Textul – art. 192 alin. (1) – enunță un principiu, acela al participării la procesul ce duce la adoptarea de acte comunitare, și două modalități de realizare a lui prin: 1) exercitarea atribuțiilor sale în cadrul procedurilor definite la art. 251 și art. 252 și 2) emiterea de avize conforme și formularea de avize consultative. Principiul este astfel enunțat încât concluzia la care s-ar putea ajunge ar fi aceea în sensul că Parlamentul are, în general numai un rol contributiv, participativ, și nu unul decizional, final, iar modalitățile concrete ar fi strict afectate acestui rol. Insă, dacă ne raportăm la prevederile art. 249, care precizează că „… pentru îndeplinirea misiunii lor și în condițiile prevăzute în prezentul Tratat, Parlamentul împreună cu Consiliul, Consiliul și Comisia adoptă regulamente și directive, iau decizii și formulează recomandări și avize”, precum și la dispozițiile art. 251 par. 5, nu se poate susține o asemenea concluzie. Într-adevăr, art. 251 par. 5, prevede expres posibilitatea adoptării în comun de către Parlament și Consiliu a actelor legislative conform unui proiect comun aprobat de comitetul de conciliere. Există, prin urmare, un drept de codecizie al celor două instituții care a fost prevăzut prin modificările introduse de TMs. (a se vedea, comparativ, fostul art. 149 CEE, abrogat), ca în cazurile art. 12, art. 40, art. 44, art. 46, art. 48, art. 95. Tratatul de la Amsterdam a accelerat procedura de codecizie îndeosebi prin a face posibil să se adopte un act legislativ la prima lectură, dacă toți cei implicați în proces sunt de acord, întărindu-se astfel implicarea Parlamentului în faza prelegislativă a luării deciziilor.
Un drept de cooperare al Parlamentului în luarea deciziilor este instituit în virtutea art. 252 în puține cazuri, de exemplu, art. 99 par. 5, art. 103 par. 2, o bună parte dintre trimiterile la art. 252 (fostul art. 189 C introdus prin TMs.) fiind înlocuite cu trimiteri la art. 251 (fostul art. 189 B introdus prin TMs.), urmare a modificărilor aduse prin TA.
Un drept decizional individual este acordat numai în materie bugetară – art. 272 și art. 273 CE.
Atribuțiile specifice cu caracter decizional mai pot reveni Parlamentului numai în cazuri strict determinate, cum ar fi cele privind propria organizare internă și funcționarea sa, elaborarea de propuneri în scopul de a se permite alegerile prin vot universal direct potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre și luarea unor decizii privind alegerile .
5. Competența în materia relațiilor externe.
În situația în care tratatele se limitează să prevadă intervenția Parlamentului numai pentru acordurile de asociere (articolele 238 al Tratatului C.E.E. și 206 din Tratatul C.E.E.A.), sub forma unei consultări ulterioare, deci înainte de concluzia Consiliului, acesta a obținut să fie informat în cursul întregului proces diplomatic, atât cu acordurile de asociere, cât și cu acordurile comerciale sau economice cu țările terțe. în termenii procedurii numite "Luns-Westerterp" (după numele președintelui Consiliului care a acceptat aceasta), Parlamentul primește din timp și cu titlu oficial (în comisii) o informație asupra acordurilor internaționale și poate, astfel, să procedeze la o primă dezbatere de orientare în ședință plenară, înainte chiar de deschiderea negocierilor. Permanent sunt informate apoi Comisiile parlamentare. Înaintea semnării acordului, un reprezentant al Consiliului expune în Parlament rezultatele negocierilor.
După semnare, dar înainte de concluzie, Parlamentul este informat, în adunare plenară, asupra esențialului acordurilor comerciale. Este consultat formal asupra concluziei acordurilor economice, dispunând de o adevărată competență co-decizională pentru acordurile de asociere. Conform articolului 238 aliniatul 2 al Tratatului C.E.E., modificat de A.U.E., Consiliul nu poate conchide decât după ce are "părerea conformă" a Parlamentului.
CAPITOLUL III
PARLAMENTARII EUROPENI
Secțiunea I
Noțiune
În prezent, numărul membrilor Parlamentului european este de 732, limita fiind stabilită prin Tratatul de la Nisa din anul 2001.
Anterior extinderii Uniunii Europene de la 1 mai 2004, după cum se știe, numărul membrilor Parlamentului de la Strasbourg era de 626. Prin Tratatul de la Amsterdam s-a hotărât că numărul parlamentarilor europeni nu poate fi mai mare de 700, în perspectiva extinderii. Potrivit Proiectului de Tratat instituind o Constituție pentru Europa, Parlamentul European este compus din reprezentanții cetățenilor Uniunii. Numărul membrilor nu va putea depăși, însă, cifra de 750. Numărul minim de reprezentanți ai unui stat membru va fi de 6 și nici un stat membru nu va avea mai mult de 96 de reprezentanți. De la 1 mai 2004, locurile în Parlament au fost împărțite astfel:
Deși alegerile au loc în fiecare țară membră separat, totuși, la nivelul Parlamentului European, deputații sunt grupați în cadrul Grupurilor politice parlamentare (GPP), în funcție de opțiunea politică a fiecăruia, și nu în funcție de cetățenie. Deoarece un Grup politic parlamentar se constituie potrivit convingerilor politice ale parlamentarilor, și nu după criteriul apartenenței acestora la statele membre, un parlamentar european nu poate face parte, în același timp, din mai multe grupuri politice.
Grupurile politice parlamentare sunt formațiuni organizatorice ale parlamentarilor, constituindu-se în temeiul criteriilor politice care îi separă sau îi unesc pe parlamentari.
Orice grup politic parlamentar se înființează prin intermediul unei declarații care se face în fața președintelui Parlamentului, declarație care conține denumirea Grupului, semnătura membrilor și componența Biroului. Această Declarație se publică în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene. Pentru prima dată, constituirea GPP-urilor a fost decisă la 21 martie 1958, iar constituirea lor efectivă s-a realizat în a doua jumătate a aceluiași an.
După alegerile parlamentare europene desfășurate în luna iunie 2004, componența Grupurilor politice parlamentare este următoarea :
Din grupul celor neînscriși, potrivit Regulamentului intern sunt aleși doi reprezentanți care vor participa, fără drept de vot, la lucrările Biroului” Parlamentului european.
Prerogativele Grupurilor politice pot fi sintetizate după cum urmează :
beneficiază de resurse proprii prevăzute în bugetul Parlamentului;
au propriul secretariat;
participă, în mod activ, la pregătirea ordinii de zi;
contribuie la dezbateri;
desfășoară activități proprii;
au administratori specializați permanenți pe lângă comisiile parlamentare, contribuind la pregătirea comisiilor.
Secțiunea a II-a
Alegerea parlamentarilor europeni
1. Preliminarii.
Principalul for legislativ al Uniunii Europene, Parlamentul european reprezintă, în formularea Tratatului de la Roma, „popoarele statelor unite în Comunitatea europeană”.
Sub aspectul componenței și al recrutării, remarcăm că, încă din anul 1951, autorii tratatelor au susținut principiul conform căruia membrii Adunării să fie aleși cu „sufragiu universal direct, după o procedură uniformă în toate statele membre” și, de asemenea, să se reglementeze punerea sa în aplicare. S-a avut în vedere ca, în perspectivă, Adunarea să fie formată din delegați desemnați de Parlamentele naționale, după procedura stabilită de fiecare stat membru. Primele alegeri directe pentru Parlamentul european au avut loc în iunie 1979, când, la numai 34 de ani de la terminarea celui de-al doilea război mondial, popoarele națiunilor Europei, destrămate de război, au mers la urne pentru a alege membrii unui parlament unic, ca simbol al reconcilierii între națiuni , Deși la 20 septembrie 1976, Consiliul de miniștri a adoptat „Actul; pentru alegerea reprezentanților în Adunare, cu sufragiu universal direct”, statele membre nu au putut să se pună de acord asupra unei „proceduri electorale uniforme”, totul confirmând că, oricât de bune ar fi obiectivele și rezumarea regulilor de competență prevăzute în art. 138.3 al Tratatului constituind CEE la acest efect, „Actul” nu se ridică la același nivel, prevăzând că procedura electorală este condusă în fiecare stat membru prin dispoziții naționale” . Fiecare stat este liber să adopte un anume tip de scrutin, conform tradițiilor electorale naționale. Astfel, o dată la 5 ani, deputații europeni sunt aleși prin sufragiu universal, prin scrutin proporțional fie la nivel regional, fie la scară națională sau în cadrul unui sistem mixt.
Numărul de alegători din circumscripțiile electorale pentru Parlamentul European variază foarte mult pe cuprinsul teritoriului Uniunii Europene. În prezent, comunitatea lingvistică germanofonă din Belgia este cel mai bine reprezentată, având asigurat un loc în Parlamentul European pentru 71.000 de cetățeni. Cel mai slab reprezentată este populația regiunilor italiene Sicilia și Sardinia, incluse într-o singură circumscripție electorală europeană, unde un mandat europarlamentar revine la 943.000 de cetățeni. În toate celelalte state membre, media normei de reprezentare în Parlamentul European se cifrează la aproximativ 400.000 – 450.000 de cetățeni pentru un mandat de europarlamentar.
Vârsta minimă pentru vot este 18 ani, în toate statele Uniunii Europene. Cetățenii europeni au, potrivit art. 19 al Tratatului Comunității Europene, dreptul să voteze pentru Parlamentul European în statul membru în care își au reședința, chiar dacă nu sunt cetățenii țării respective. Noțiunea de reședință are însă conținut diferit de la un stat la altul. Astfel, conform legislațiilor naționale, în Franța și Finlanda există cerința domiciliului sau reședinței permanente, în Germania, Luxemburg, Belgia, Grecia, Spania, Portugalia și Italia – cea a simplei locuiri obișnuite, pe când în Austria, Danemarca, Marea Britanie, Irlanda, Olanda și Suedia înscrierea pe listele electorale locale este imperativă. În Luxemburg, legea permite străinilor europeni să voteze pentru Parlamentul European numai dacă au rezidat permanent pe teritoriul marelui ducat cel puțin cinci ani.
Cetățenii statelor membre care locuiesc în afara teritoriului Uniunii Europene pot vota pentru Parlamentul European în condițiile stabilite de legislația țării ai cărei cetățeni sunt. Suedia, Belgia, Franța, Spania, Grecia și Italia garantează cetățenilor lor acest drept indiferent de locul și durata reședinței în străinătate. Marea Britanie permite acest vot în străinătate numai pentru militari și funcționari, precum și cetățenilor care au părăsit teritoriul național de mai mult de cinci ani. Austria, Danemarca, Portugalia și Olanda au stipulată legal această posibilitate de vot numai pentru cetățenii care locuiesc într-un alt stat membru al Uniunii, iar Germania numai pentru cetățenii care au reședința în străinătate de mai mult de zece ani. Irlanda garantează acest drept numai cetățenilor europeni ce-și au reședința pe teritoriul său.
Dreptul de a candida și de a fi ales în Parlamentul European este reglementat diferit în statele membre, singura trăsătură comună a legislațiilor naționale în acest sens fiind condiția obligatorie de cetățenie europeană, respectiv de cetățenie a uneia dintre țările Uniunii Europene. Candidații trebuie să fi împlinit 18 ani în Finlanda, Suedia, Danemarca, Germania, Spania, Olanda și Portugalia, 19 ani în Austria, 21 în Belgia, Grecia, Irlanda, Luxembourg și Marea Britanie, 23 în Franța și 25 în Italia.
În cinci state membre – Danemarca, Germania, Grecia, Olanda și Suedia – doar partidele și organizațiile politice au dreptul conform legii să prezinte candidați pentru Parlamentul European. În celelalte țări, candidaturile pot fi prezentate numai din partea unui număr minim de cetățeni înscriși pe listele electorale, număr stabilit prin lege și probat prin semnături autentice. În Irlanda, Olanda și Marea Britanie legea prevede și obligativitatea constituirii unui depozit pecuniar, ca semn de seriozitate și ca garanție pentru cheltuielile de procesare a alegerilor angajate de autoritățile publice de resort.
Alegerile pentru Parlamentul European au loc în zile de duminică în 21 din statele membre ale Uniunii Europene, respectiv în zile de joi, conform tradițiilor naționale, în Danemarca, Irlanda, Olanda și Marea Britanie. Actuala componență a Parlamentului European a fost decisă la 10 și 13 iunie 2004.
Potrivit legislației naționale, alegătorii din Germania, Spania, Franța, Grecia și Portugalia nu au dreptul să schimbe ordinea candidaților de pe listele prezentate la alegerile pentru Parlamentul European. În opt dintre statele membre -Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Italia, Luxemburg, Olanda și Suedia alegătorii pot folosi „voturi transferabile”, ce au drept consecință modificarea ordinii candidaților de pe listele supuse votului în favoarea politicienilor preferați de public, peste opțiunile partidelor sau grupurilor care au alcătuit listele de candidați. În Suedia, alegătorii pot să șteargă candidați de pe liste sau chiar să adauge alți candidați pe acestea.
În Luxemburg, alegătorii au dreptul să voteze candidații preferați de pe listele separate ale diferitelor partide și grupări politice. Sistemul de liste de candidați nu este utilizat în Irlanda și Marea Britanie, unde candidaturile sunt individuale, dar alocarea mandatelor europarlamentare se face tot pe baze proporționale.
Statele membre care utilizează reprezentarea proporțională aplică la alocarea mandatelor de europarlamentar metodele d'Hondt (inclusiv Franța și Spania), Hare-Niemayer (Germania), Hagenbach-Bischoff, Eniskhimeni Analogiki și Sainte-Lague. În Italia, locurile în Parlamentul European sunt alocate după metoda cotei electorale întregi și a numărului cel mai mare de voturi rămas.
Rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European sunt verificate de către instanțele judecătorești și de către autoritățile electorale centrale în toate statele membre, legislația Danemarcei, Germaniei și Luxemburgului stipulând și dreptul Parlamentului European de a proceda la o asemenea verificare electorală.
La 19 iunie 2003, Parlamentul European a adoptat Rezoluția referitoare la Statutul finanțarea partidelor politice europene, care introduce posibilități de finanțare europeană a campaniilor electorale la nivel național ale partidelor membre ale „familiilor politice”, partidelor rea europene din Parlamentul European. Spre deosebire de campaniile electorale naționale, până în prezent nu există în legislația statelor membre prevederi speciale sau restricții de cheltuieli legate de campaniile electorale pentru Parlamentul European.
În opt state membre – Austria, Danemarca, Finlanda, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda și Portugalia – locurile de europarlamentari devenite vacante din cauze naturale sau urmare a demisiei „publice”, oficiale, a titularului se alocă primului candidat neales de pe lista respectivă cu ocazia scrutinului. În Belgia, Irlanda, Germania și Suedia, fiecare candidat este prezentat la alegerile europene cu un substitut, astfel că în caz de vacanță substitutul respectivului europarlamentar primește mandatului acestuia. În Marea Britanie și Grecia electoratul circumscripției este chemat la vot, în caz de vacantare a unui loc în Parlament.
2. Tipuri de scrutin.
La nivel național, scrutinul majoritar constituie modalitatea cea mai veche de desemnare a membrilor Parlamentului european. Este vorba de atribuirea unuia (scrutin uninominal) sau mai multor (scrutin plurinominal) locuri celui sau celor care au obținut cele mai multe voturi.
În cazul scrutinului uninominal cu un singur tur, persoana care a obținut cele mai multe voturi câștigă. Avantajul acestei proceduri îl reprezintă simplitatea. La nivel global, adesea, partidul care s-a clasat pe a doua poziție este surclasat în raport cu numărul total de voturi. În ceea ce privește celelalte partide, acestea nu vor primi nici un loc. Pe de altă parte, reprezentarea geografică a părților influențează foarte mult rezultatul final, în măsura în care un partid mic, foarte bine plasat la nivel regional (local), poate fi reprezentat, în timp ce un partid care obține cele mai multe voturi la nivel național poate fi privat de victorie.
În scrutinul uninominal cu două tururi, reușita primului tur este condiționată de o majoritate absolută de voturi. În raport cu scrutinul cu un singur tur, posibilitatea de a încheia alianțe pentru al doilea tur poate crea o serie de distorsiuni: partidele mici se pot uni cu altele mai mari pentru a obține voturi acolo unde acestea sunt puternice. În schimb, cei care nu subscriu acestei alianțe sunt, adesea, privați de orice reprezentare.
Scrutinul plurinominal cu două tururi atribuie toate locurilor celor înscriși pe liste. Amplificarea victoriei este foarte puternică, chiar dacă pot exista și nedreptăți (majoritatea locurilor, dar minoritate de voturi).
Spre deosebire de scrutinele prezentate anterior, scrutinul proporțional este, în principiu, simplu, locurile fiind atribuite în funcție de numărul de voturi, dar complicat în practică, deoarece este vorba mai puțin de a vota pentru om și mai mult pentru partid sau un program.
Pragul fixat în cazul scrutinului proporțional pentru a obține dreptul de a avea reprezentanți, precum și mărimea circumscripției reprezintă variabile determinante. Cu cât pragul va fi mai ridicat și numărul de circumscripții mai important, cu atât accesul partidelor mai mici va fi mai dificil.
În sfârșit, după cum am arătat, există și posibilitatea scrutinul mixt care încearcă să cumuleze avantajele celor două metode și să elimine inconvenientele.
3. Reguli comune pentru desemnarea membrilor Parlamentului european.
În prezent, Parlamentul european este format din 732 de membri, numărul reprezentanților pentru fiecare stat membru fiind fixat prin Tratat.
Pentru alegerile europene, în lipsa unei proceduri electorale uniforme pentru toate statele membre, fiecare stat își definește propriile proceduri electorale.
Vârsta minimă pentru a vota este de 18 ani. Însă, vârsta minimă cerută pentru a putea fi ales membru al Parlamentului european diferă de la un stat la altul, aceasta fiind stabilită potrivit legislației interne.
Orice cetățean rezident într-un stat membru care nu este resortisant al acelui stat are drept de vot în statul unde este rezident, în aceleași condiții ca și resortisanții din acest stat. În ceea ce privește noțiunea de rezident, care nu face obiectul unei definiții uniforme, regimul electoral din statele membre dispune că este rezident persoana care:
fie are domiciliul sau reședința în mod obișnuit pe teritoriul electoral3;
fie își petrece o bună parte pe teritoriul acelui stat;
fie își are reședința de cel puțin 45 de zile în statul respectiv ;
fie este înscris în registrul populației;
fie este înscris în registrul electoral.
egalitatea între femei și bărbați;
secretul votului;
nimeni nu poate vota decât o singură dată.
4. Data alegerilor.
Odată ce Consiliul Uniunii Europene, după consultarea Parlamentului european, a stabilit săptămâna rezervată alegerilor, fiecare stat membru își fixează data la care se vor desfășura alegerile la nivel național. Aceasta trebuie să fie o zi cuprinsă între joia și duminica săptămânii stabilite ca dată a alegerilor. Pentru alegerile din acest an, data de 13 iunie a fost aleasă de majoritatea statelor membre, excepție făcând Regatul Unit și Olanda, care, în mod tradițional, votează joia, astfel încât și-au ales ca dată 10 iunie, Irlanda și Malta care au votat vineri, 11 iunie, Letonia care și-a ales ca zi pentru alegerea membrilor Parlamentului european sâmbătă, 12 iunie și Republica Cehă, care, potrivit legislației interne, votează pe parcursul a două zile – 11 și 12 iunie.
5. Circumscripțiile.
Practic, toate statele membre au o circumscripție unică care acoperă întregul teritoriu național. Numai 5 state – în special cele a căror populație depășește 20 milioane locuitori au mai multe circumscripții. Aceste state sunt: Irlanda, care are 4 circumscripții; Regatul Unit cu 11 circumscripții; Germania, care dispune de 16; Belgia cu 5 circumscripții grupate în 3 colegii electorale și Franța care, începând cu alegerile din acest an, are 8 circumscripții.
Secțiunea a III-a
Statutul parlamantarilor europeni
Actul de la Bruxelles din 1976 preferă să nu abordeze problema statutului parlamentarului european, făcând trimitere la Protocol din 8 aprilie 1965. Parlamentul însuși, în proiectul său din 1975, renunțase în final să propună un nou statut și îndeosebi să fixeze o indemnizație parlamentară europeană. Aceasta se dovedea însă a fi necesară, dat fiind faptul că membrii noii Adunări nu erau obligatoriu, ca predecesorii lor, membrii unui parlament național. Fixarea unei remunerații a fost deci încredințată parlamentelor naționale, în vreme ce statutul juridic al membrilor rămâne cel al vechii Adunări.
În tratatul de la Amsterdam este inserată o dispoziție prin care se prevede că, în acord cu Consiliul, statuând în unanimitate și după avizul Comisiei, Parlamentul European va stabili un statut pentru membrii săi. O dispoziție asemănătoare întâlnim și în tratatul de la Nice, unde se arată că statutul membrilor Parlamentului va fi aprobat de către Consiliu cu majoritate calificată, cu excepția dispozițiilor referitoare la regimul fiscal (art.190 C).
1. Statutul juridic.
„Actul” pune capăt unei lungi controverse, autorizând, fără a impune, cumulul mandatului european cu cel parlamentar național. Însă, începând cu anul 2004, membrii unui parlament național (deputați sau senatori) nu pot fi aleși deputați europeni, excepție făcând reprezentanții Irlandei și ai Regatului Unit, state care au primit derogare de la această regulă.
Alesului european i se interzic, constant, o serie de funcții la nivel comunitar. Astfel, nu pot fi deputați europeni următoarele categorii de persoane:
membrii guvernului statului membru;
membrii Comisei europene;
judecătorul, avocatul general sau grefierul CJCE sau TPI;
mediatorul european;
membrii Curții de conturi;
membrii Comitetelor sau ai organismelor create în vederea aplicării tratatelor constitutive CEE sau Euratom, pentru administrarea fondurilor comunitate sau care au ca atribuții permanente și directe pe cele privind gestiunea administrativă;
membrii Consiliului de administrare, ai comitetului de direcție sau angajații BEI;
funcționarii sau agenții instituțiilor europene, ai organismelor sau ai organelor specializate care lucrează pe lângă BEI.
Statutul juridic al membrilor Parlamentului European este determinat și prin ,,Protocol asupra imunităților și privilegiilor Comunităților’’ din 8 aprilie 1965 care, în articolele 9 și 10, conferă membrilor Parlamentului European imunitățile parlamentare clasice:
– ART.9-,,Membrii Adunării nu pot fi cercetați, deținuți sau urmăriți pentru opiniile sau voturile emise de ei în exercițiul funcțiilor lor’’.
– ART.10-,,Pe durata sesiunilor Adunării, membrii ei beneficiază:
Pe teritoriul lor național, de imunitățile recunoscute membrilor Parlamentului din Țara lor;
Pe teritoriul oricărui alt stat membru, de exceptarea oricărei măsuri de detenție și de orice urmărire judiciară. Beneficiază de imunitate deopotrivă când se deplasează la locul întrunirii Adunării sau când revin acolo’’.
,,Imunitatea nu poate fi invocată în caz de flagrant delict și nu poate împiedica dreptul Adunării de a ridica imunitatea unuia dintre membrii săi’’.
Observăm așadar că Parlamentul European beneficiază de aceleași imunități ca un parlamentar național în propria sa țară, ceea ce înseamnă totodată că deputații europeni sunt protejați în măsura în care toate statele membre recunosc parlamentarilor lor imunitatea parlamentară, dar și dacă deputații europeni nu sunt protejați toți în același mod, pentru că noțiunea de imunitate parlamentară este departe de a acoperi aceleași garanții în fiecare țară.
Observăm astfel că există o serie de diferențe de la un stat la altul, care reclamă adoptarea unui act uniform în materie.
În ce privește durata imunității europene, s-a pus o problemă de interpretare privind formula ,,pe durata sesiunilor’’. Tratatul de la Roma spune că ,,Adunarea ține o sesiune anuală’’, care se deschide în prima zi de marți a lunii martie, iar Parlamentul European se reunește practic cam o săptămână pe lună. În consecință, Curtea de Justiție Europeană a decis că imunitatea parlamentară îi protejează pe membrii săi pe toată durata legislaturii.
Articolul 5 al Regulamentului Parlamentului definește procedura de ridicare a imunității parlamentare: cererea provine de la autoritățile naționale competente și este trimisă comisiei de regulamente, care o examinează de urgență și supune Adunării un raport conținând o propunere de decizie pe care aceasta o votează.
În anii `80, cererile de ridicare a imunității parlamentare s-au multiplicat, vizând în deosebi pe radicalii italieni sau pe Verzii germani (din cauza terorismului ambiant), sau pe Jean Marie Le Pen (din cauza declarațiilor rasiste). Doctrina Parlamentului este însă de a nu acorda ridicarea imunității parlamentare atunci când ,,delictul’’ invocat de autoritățile naționale se referă la un delict de opinie sau ține de exercitarea normală a mandatului parlamentar (articol de presă, prezență la manifestație), ridicarea imunității parlamentare fiind, așadar, rareori acordată.
2. Statutul material.
Parlamentul European dorea să fixeze în actul de la Bruxelles condiția materială a viitorului ales european dar, stabilirea unei indemnizații parlamentare ,,europene’’ a făcut foarte curând obiectul unor vii polemici în presă și în opinia publică, cu atât mai mult cu cât se vehicula un zvon conform căruia viitoarea indemnizație s-ar alinia la indemnizația parlamentară națională cea mai ridicată, cea a deputatului german. Drept urmare Parlamentul European a preferat să se debaraseze de dosar, pe care l-a moștenit întâi Consiliul de Miniștrii, apoi însuși Consiliul European, care urma să se adreseze în final, ca și pentru legislația electorală și atâtea alte chestiuni delicate, parlamentelor naționale.
Parlamentele naționale au decis toate să doteze deputații europeni cu o imunitate identică cu a lor. Cu excepția Țărilor de Jos, ei au decis să interzică cumulul de indemnizații pentru parlamentarii titulari ai unui dublu mandat.
Cu toate că nu a putut fixa o indemnizație europeană egală pentru toți membri săi, Parlamentul European a încercat totuși să corecteze această indemnizație de bază, contrară de altfel principiului fundamental enunțat în art.7 al tratatului de la Roma, conform căruia ,,în domeniul aplicării prezentului tratat și fără prejudiciul dispozițiilor particulare pe care el le prevede, este interzisă orice discriminare exercitată în funcție de naționalitate’’, atribuind fiecăruia următoarele avantaje:
– un asistent parlamentar și o secretară, remunerați din bugetul comunitar;
– o indemnizație numită de ,,cheltuieli generale’’ destinată să acopere cheltuielile de telefon, cheltuielile poștale, cheltuielile de gestionare a biroului și cheltuielile de călătorie ale deputaților în propriul lor stat membru. Această indemnizație este redusă la jumătate pentru parlamentarii care practică absenteismul;
– o indemnizație de călătorie pentru acoperirea cheltuielilor de călătorie efectuate în lumea întreagă în afară de deplasările oficiale în exercițiul mandatului. Cheltuielile de deplasare până la locul sesiunilor sau reuniunilor pe comisii cad în sarcina Parlamentului.
Astfel o oarecare ,,egalitate’’ este reintrodusă în statutul material al membrilor Parlamentului European, de altfel singurul din lume ai cărui parlamentari primesc o remunerație diferită.
Pentru a fi estompate diferențele existente între nivelurile de salarizare ale parlamentarilor europeni, s-a instituit un sistem compensatoriu, ce constă în sume bănești acordate parlamentarilor în raport cu numărul de zile în care au desfășurat activități la nivel comunitar. Sumele bănești obținute din acest sistem compensatoriu, conform regulamentului interior, nu sunt supuse impozitării la nivel național, dacă se încadrează în limite rezonabile.
În ce privește problema transparenței financiare a aleșilor europeni și a încadrării activității lobbyștilor, ea nu a întârziat să se pună Parlamentului European, așa cum ea se pune Parlamentelor naționale, într-o epocă în care opinia publică așteaptă de la aleși o moralitate exemplară. După mulți ani de tergiversări, Parlamentul European a adoptat în sesiunea sa din iulie 1996, cu o majoritate zdrobitoare, o revizuire a regulamentului-pe de o parte pentru a reglementa accesul lobbyștilor, pe de altă parte pentru a limita prestațiile pe care aceștia le pot oferi parlamentarilor, la ce ține strict de exercitarea mandatului lor. În schimb, dată fiind diversitatea ,,culturilor’’ parlamentare după țară, nu a fost posibilă elaborarea unui statut al deputatului european și, în consecință, parlamentarii rămân supuși în ceea ce privește situația lor financiară personală obligațiilor statului membru căruia îi aparțin.
Secțiunea a IV-a
Grupurile parlamentare
Rolul grupurilor politice în Parlamentul European a fost și rămâne fundamental.
Încă de la începuturile parlamentarismului comunitar, eurodeputații din CECO s-au grupat după apartenența lor ideologică și nu după apartenența la delegațiile naționale sau după ordinea alfabetică (ca în alte Adunări europene). Ei au decis să se constituie în grupuri politice, în consecință multinaționale – așa au apărut grupurile socialiste, liberale, creștin-democrate, iar această practică a fost consacrată oficial în 1953, printr-un regulament privind formarea grupurilor politice. Așadar, Parlamentul European este constituit din grupuri politice transnaționale, grupuri care se înscriu într-un larg spectru de tendințe, curente sau ideologii.
Ținând cont de multitudinea formațiunilor politice din statele membre, trebuie să remarcăm că Parlamentul European n-a numărat niciodată mai mult de zece grupuri politice, în 1996 grupul acestora scăzând chiar la 8. Aceste 8 grupuri reunesc aleși din mai mult de 100 partide politice diferite, la nivel european producându-se astfel un fel de resorbție a disputelor naționale în favoarea unei regrupări ideologice. Deopotrivă remarcabil este faptul că nici un grup politic nu este compus din deputați provenind dintr-un singur stat membru. S-a întâmplat așa doar în cazul grupului ,,Europeni ai Progresului’’ din Adunarea celor Șase care se compunea numai din gaulliști. Dar, de atunci, grupul gaullist a devenit plurițional prin aderarea succesivă a deputaților Fianna Fail irlandez (partidul lui De Valera), a deputaților ,,anti-impozit’’ danezi, a naționalistei scoțiene din Adunare și mai nou a deputaților Forza Italia a lui Mario Berlusconi, precum și a doi greci și trei portughezi.
Cu siguranță că disciplina votului în cadrul acestor grupuri politice europene nu trebuie să se comporte ca într-un parlament național, este de altfel esențial ca ea să nu fie aceeași. Vedem cum, cu prilejul unor dezbateri cruciale (prețuri agricole, buget etc.), reapar clivajele naționale și nu arareori se întâmplă să asistăm la formarea unor coaliții bizare (comuniștii italieni votând alături de conservatorii britanici) sau, mai frecvent, la voturi ,,naționale’’, cei 87 de francezi votând împreună împotriva celor 87 de britanici. Cu toate acestea, când dezbaterea este mai mult ideologică (drepturile omului), disciplina de vot redevine riguroasă în cadrul grupurilor care, pe măsură ce legislația avansează, își aplanează divergențele interne și ajung mult mai ușor la un consens.
Trebuie să remarcăm, de asemenea, că multe grupuri au practicat și încă mai practică așa-numita regulă a rotației: gaulliștii francezi și radicalii italieni în Parlamentul din 1979, apoi Verzii germani și francezii în parlamentele următoare. În ce privește pe gaulliști, rotația se bloca foarte repede, cu atât mai mult cu cât ceilalți parlamentari și opinia publică se arătau ostili acestui sistem. Interpretat ca un ultraj la adresa votului universal, astfel încât, la alegerile din 1984, acesta a fost abandonat de regulament. Regula rotației este o practică ce constă în a cere aleșilor de pe o listă să demisioneze la capătul unei anumite perioade, pentru a lăsa locul următorilor pe listă.
În urma tratatului de la Nice din decembrie 2000, articolul 1901 CE a fost completat cu un fundament juridic, permițând adoptarea, potrivit cu procedura de codecizie, a unui statut al partidelor politice la nivel european și în special a unor reguli referitoare la finanțarea lor.
Sistemul grupurilor politice la Parlamentul European este unul specific: deputații europeni nu se reunesc în funcție de interesele naționale, ci în formațiuni supranaționale ce reprezintă interese comune. În momentul de față, la Parlamentul European sunt opt grupuri politice, la care se adaugă 14 deputați neafiliați. Pentru formarea unui grup politic nou este nevoie de cel puțin 20 de deputați iar cel puțin o cincime din statele membre trebuie să fie reprezentate în cadrul grupului. Influența grupurilor se reflectă în faptul că ele pot propune candidați pentru toate posturile importante, și anume pentru președintele PE, pentru vicepreședinți, președinții de comisie și chestori.
Cele opt grupuri politice sunt: Grupul Partidului Popular European (Creștin-Democrat) și al Democraților Europeni, care are printre membri PD, UDMR și PNȚCD, Grupul Socialist din Parlamentul European, din care face parte PSD, Grupul Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa, în care PNL are statut de membru cu drepturi depline, Grupul Uniunea pentru Europa Națiunilor, Grupul Verzilor/Alianța Liberă Europeană, Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică, Grupul Independență și Democrație și Grupul Identitate, Tradiție, Suveranitate din care face parte PRM. Cel mai mare grup din PE este Grupul Partidului Popular European (Creștin-Democrat) și al Democraților Europeni, cu 277 de parlamentari.
În PE există și modalități "informale" de lucru, numite intergrupuri. Aceste grupuri de lucru includ membri din diferite partide politice și care se concentrează asupra unor subiecte specifice și de interes comun, ca protecția animalelor, lupta împotriva rasismului și sănătatea. Este nevoie de sprijinul a cel puțin trei grupuri politice pentru crearea unui intergrup. Intergrupurile nu sunt organe parlamentare – ca delegațiile și comisiile – și nu le este permis să exprime oficial un punct de vedere al Parlamentului european. Nu au voie să folosească logo-ul Parlamentului și nici "să organizeze activități care ar putea crea confuzie cu activitățile oficiale ale Parlamentului european". În momentul de față există 23 de intergrupuri înregistrate, dar neoficial numărul ajunge până la 40. Unul din cele mai mari intergrupuri la Parlamentul european este cel asupra protecției animalelor, care include aproximativ 70 de deputați europeni din tot spectrul politic.
CAPITOLUL V
REPREZENTAREA ROMÂNIEI ÎN CADRUL
PARLAMENTULUI EUROPEAN
Din luna octombrie 2005, pe agenda Parlamentului României se află o inițiativă parlamentară de reglementare a alegerilor pentru Parlamentul European în țara noastră. Acest proiect legislativ are meritul de a sublinia importanța națională majoră a demersului normativ în materie și propune o serie de inovații față de tehnica și practica electorală încetățenită în ultimii cincisprezece ani de exercițiu democratic și parlamentar în România, între care: dreptul alegătorilor de a modifica, cu prilejul votului, ordinea candidaților de pe listele de candidați prezentate numai de partidele politice parlamentare; formarea a opt circumscripții electorale pe baza celor opt regiuni de dezvoltare existente actualmente în România și alocarea locurilor de europarlamentar printr-o procedură complexă pe trei paliere de calcul și distribuție/redistribuție a voturilor.
Baza deciziei colective în interes național pentru reglementare alegerilor pentru Parlamentul European în România este dată de dispoziția art. 38 din Constituția României, care consfințește dreptul cetățeanului român de a alege și de a fi ales în Parlamentul European, precum și în Tratatele Constitutive ale Uniunii Europene, Actul de la 20 septembrie 1976 privind alegerea Parlamentului European prin sufragiu universal direct, Directiva Consiliului Uniunii Europene din 6 decembrie 1993 privind dreptul cetățenilor europeni de a alege și de a fi ales în Parlamentul European în statul membru pe teritoriul căruia își au reședința, Directiva Consiliului Uniunii Europene din 25 iunie 2002 privind alegerea Parlamentului European prin vot proporțional și pe baza „principiilor comune” de reglementare electorală ale Statelor Membre, precum și practica în materie în cadrul Uniunii Europene.
Ca propuneri de lege ferenda, ținând cont de elementele de drept și de fapt, ca și de experiența statelor membre, inclusiv cea a țărilor care au aderat recent la Uniunea Europeană, ne pronunțăm pentru o reglementare clară și cât se poate mai simplă în acest domeniu complex, respectiv; pentru scrutin pe bază de liste nemodificabile; liste prezentate de oricare dintre partide și organizații politice; posibilitatea de înscriere a candidaților independenți; obligativitatea susținerii listelor de candidați și a candidaturilor independente de un număr minim de semnături autentice, corelat cu norma de reprezentare care este în cazul României de 400.000 – 500.000 cetățeni pentru fiecare din cele 35 apoi 33 locuri în Parlamentul European ce sunt alocate prin Tratatele Uniunii Europene și cu prevederile constituționale românești privind inițiativa legislativă; prag electoral asemănător celui aplicabil alegerilor parlamentare; o singură circumscripție electorală, la nivel național; controlul Curții Constituționale; vârstă minimă pentru a fi ales în Parlamentul European, similară cu cea pentru Camera Deputaților din Parlamentul României; garantarea dreptului de vot pentru alegerea Parlamentului European în România tuturor cetățenilor români care locuiesc în alte state membre sau în afara teritoriului Uniunii Europene, fără restricții de timp sau condiții de durată a șederii în străinătate; reglementarea expresă a dreptului de a alege și de a fi ales în Parlamentul European pentru cetățenii celorlalte state membre care au reședința permanentă de cel puțin doi ani în România; reguli de campanie electorală europeană conform Rezoluției în materie, adoptată de Parlamentul European.
I. – Tratatul de aderare a României si Bulgariei la Uniunea Europeană prevede -în art. 24 al Actului de aderare și, respectiv, în art. 21 al Protocolului de aderare -că:
„(1) Prin derogare de la numărul maxim de membri ai Parlamentului European […], pentru a se tine seama de aderarea Bulgariei și României, numărul de membri ai Parlamentului European se majorează cu următorul număr de membri din aceste țări, corespunzător perioadei dintre data aderării și 'începutul legislaturii 2009 – 2014: Bulgaria 18, România 35.
Înainte de 31 decembrie 2007, Bulgaria și România sunt obligate să organizeze fiecare alegeri pentru Parlamentul European, prin votul universal direct al cetățenilor lor, pentru desemnarea numărului de membri prevăzut la alin. (1), în conformitate cu dispozițiile Actului privind alegerea membrilor Parlamentului European prin vot universal direct.
[…] În cazul în care alegerile sunt organizate după data aderării, membrii Parlamentului European care reprezintă popoarele Bulgariei și României sunt numiți, pentru perioada dintre data aderării și data fiecăreia dintre alegerile prevăzute la alin. (2), de către parlamentele acestor state din rândurile lor, în conformitate cu procedura stabilită de fiecare stat în parte”.
În legislatura Parlamentului European din perioada 2009 – 2014, României îi vor reveni 33 de locuri în acest for suprem de reprezentare a tuturor celor aproape o jumătate de miliard de cetățeni europeni. Reglementarea „alegerilor europene” și în țara noastră devine astfel o urgență a procesului integrării europene a României.
Pregătirea corespunzătoare a acțiunii României în instituția fundamentală a Uniunii Europene, respectiv Parlamentul European, exprimarea societății românești și promovarea intereselor legitime ale acesteia în cadrul comunitar european, precum și fructificarea oportunităților de dezvoltare durabilă pentru țara noastră în condițiile aderării la Uniunea Europeană sunt elementele principale de referință pentru decizia politică majoră ce va trebui luată pentru reglementarea alegerii europarlamentarilor români.
Guvernul a aprobat proiectul de lege pentru alegerea reprezentanților României în Parlamentul European, care stabilește cadrul normativ privind organizarea scrutinului: depunerea candidaturilor, procedura de vot și de atribuire a mandatelor, incompatibilitățile, a anunțat primul-ministru, Călin Popescu-Tăriceanu.
„Principiul fundamental pe care se bazează actul normativ este cel al listei naționale, cu sistem de vot proporțional și prag electoral de 5%”, a afirmat șeful Executivului.
Conform proiectului, primele alegeri pentru Parlamentul European (PE) vor fi organizate până cel târziu la 31 decembrie 2007, data exactă urmând a se stabili prin Hotărâre de Guvern.
În cazul în care alegerile vor fi organizate după data aderării, de la momentul aderării la UE și până la organizarea primelor alegeri pentru desemnarea europarlamentarilor, reprezentanții României în PE vor fi desemnați din rândul senatorilor și deputaților, conform Tratatului de Aderare.
Tratatul de Aderare: “în cazul în care alegerile sunt organizate după data aderării, membrii Parlamentului European care reprezintă popoarele Bulgariei și României sunt numiți, pentru perioada dintre data aderării și data fiecăreia dintre alegerile prevăzute la alineatul (2), de către parlamentele acestor state, din rândurile lor”.
Reprezentanții României în PE se aleg prin vot direct. Au dreptul să participe la scrutin cetățenii români care, conform Constituției, au drept de vot, respectiv cei care au împlinit vârsta de 18 ani și nu li s-a restricționat acest drept printr-o hotărâre judecătorească.
Cetățenii români cu drept de vot, care au împlinit 23 ani până la data alegerilor, pot să candideze pentru mandatul de parlamentar european.
După data aderării, cetățenii UE cu reședința în România au dreptul de a alege și de a fi aleși în aceleași condiții ca și cetățenii români. Cetățenii români cu domiciliul în străinătate beneficiază de aceleași drepturi ca și cetățenii români cu domiciliul în România.
Potrivit proiectului, candidaturile pentru PE se depun de către partide politice, alianțe politice, alianțe electorale și organizații ale minorităților naționale. Votul este pe liste, în cadrul unui singur tur de scrutin, indiferent de prezența la urne. De asemenea, vor putea fi înscrise candidaturi din partea unor independenți.
Pentru a-și exercita dreptul de a fi ales ca reprezentant al României în Parlamentul European, un cetățean al Uniunii Europene este obligat ca, pe lângă actele necesare candidaților care sunt cetățeni români, să prezinte Biroului Electoral Central o declarație în care să precizeze: cetățenia și adresa la care locuiește pe teritoriul României, localitatea sau circumscripția electorală pe ale cărei liste electorale este înscris și mențiunea că nu candidează pentru obținerea unui mandat de parlamentar european în alt stat membru al UE.
De asemenea, cetățenii UE care își depun candidatura, trebuie să prezinte un document valabil de identitate sau orice alt document care le atestă identitatea și un certificat în traducere oficială, eliberat de autoritatea competentă din statul al cărui cetățean este, care să ateste că nu a fost lipsit de dreptul de a fi ales în acel stat.
Listele, care se depun la Biroul Electoral Central (BEC) cu cel puțin 30 de zile înainte de data alegerilor, trebuie susținute de semnăturile a minimum 200.000 de alegători, respectiv a minimum 100.000 de alegători, în cazul candidaților independenți.
Numărul de candidați de pe fiecare listă poate fi cu maximum 10 mai mare decât numărul mandatelor repartizate României în PE.
Candidaturile se afișează la BEC în termen de 24 de ore de la înregistrare și pot fi contestate cu 20 de zile înainte de data alegerilor.
Contestațiile se soluționează de către tribunalul pe raza căruia au domiciliul/reședința contestatarii în cel mult două zile de la depunerea contestației.
Hotărârea tribunalului poate fi atacată la Curtea de Apel în cel mult 24 de ore de la pronunțare, decizia acestei din urmă instanțe, care se pronunță în cel mult 48 de ore, fiind definitivă și irevocabilă.
Alegerile propriu-zise se desfășoară similar cu cele pentru Parlamentul național și sunt supuse acelorași reguli de finanțare prevăzute de legea 334/2006, privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale.
Pragul electoral de atribuire a mandatelor reprezintă 5% din voturile valabil exprimate la nivel național.
Repartizarea mandatelor se face în două etape:
I. BEC stabilește coeficientul electoral național, prin împărțirea numărului total de voturi valabil exprimate la numărul de mandate de parlamentari; fiecărei liste i se repartizează atâtea mandate de câte ori coeficientul național se include în voturile valabil exprimate pentru acea listă
II. În cazul în care au mai rămas mandate de atribuit acestea se repartizează participanților la scrutin care au obținut cele mai mari resturi.
BEC repartizează apoi candidaților aleși un certificat constatator al alegerii.
Candidații care nu au fost aleși sunt declarați supleanți pe listele respective, iar în caz de vacanță a unor mandate acestea revin supleanților, în ordinea în care au fost aleși.
Proiectul stabilește și funcțiile incompatibile cu mandatul de parlamentar european:
• Incompatibilități stabilite de dreptul comunitar (conform Actului din 1976 privind alegerea membrilor Parlamentului European prin vot universal direct, cu modificările ulterioare): membru al parlamentului național, membru al guvernului unui stat membru, membru al Comisiei Comunității Europene, judecător, avocat general, grefier al Comunităților Europene, membru al Curții Europene de Conturi, membru al consiliului director al Băncii Centrale Europene, ombudsman al Comunităților Europene, membru al Comitetului Economic și social al Uniunii Europene sau al Comunității Economice Europene sau al Comunității Europene a Energiei Atomice, membru al comitetelor sau organismelor create în virtutea sau în aplicarea Tratatelor constitutive în vederea administrării fondurilor comunitare sau a unei sarcini permanente și directe de gestiune administrativă, membru al Consiliului de Administrație, Colegiului Director sau personalului Băncii Europene de Investiții, funcționar sau angajat activ al instituțiilor Comunităților Europene sau al organismelor specializate care le sunt atașate sau al Băncii Centrale Europene
• Incompatibilități stabilite de legislația națională: se aplică aceleași incompatibilități precum în cazul deputaților și senatorilor, așa cum sunt prevăzute de art. 81 și 82 din legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției: exercitarea oricărei funcții publice de autoritate, respectiv funcțiile din administrația publică asimilate celor de ministru, funcțiile de secretar de stat, subsecretar de stat și funcțiile asimilate celor de secretar de stat și subsecretar de stat din cadrul organelor de specialitate din subordinea Guvernului sau a ministerelor, funcțiile din Administrația Prezidențială, din aparatul de lucru al Parlamentului și al Guvernului, funcțiile de conducere specifice ministerelor, celorlalte autorități și instituții publice, funcțiile de consilieri locali și consilieri județeni, de prefecți și subprefecți și celelalte funcții de conducere din aparatul propriu al prefecturilor, funcțiile de primar, viceprimar și secretar ai unităților administrativ-teritoriale, funcțiile de conducere și execuție din serviciile publice descentralizate ale ministerelor și celorlalte organe din unitățile administrativ-teritoriale și din aparatul propriu și serviciile publice ale consiliilor județene și consiliilor locale, precum și funcțiile care, potrivit legii, nu permit persoanelor care le dețin să candideze în alegeri (judecători ai Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiști și alte categorii de funcționari publici, inclusiv cei cu statut special, stabilite prin lege organică), funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor la societățile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare și cele financiare, precum și la instituțiile publice; funcția de președinte sau de secretar al adunărilor generale ale acționarilor sau asociaților la societățile comerciale prevăzute la lit. a); funcția de reprezentant al statului în adunările generale ale societăților comerciale prevăzute la lit. a); funcția de manager sau membru al consiliilor de administrație ale regiilor autonome, companiilor și societăților naționale; calitatea de comerciant persoană fizică; calitatea de membru al unui grup de interes economic; o funcție publică încredințată de un stat străin
În termen de 30 de zile de la data validării rezultatului alegerilor pentru Parlamentul European, persoanele aflate în situația de incompatibilitate vor trebui să opteze între mandatul de parlamentar european și funcția care generează incompatibilitatea, demisionând din una dintre acestea.
După expirarea acestui termen dacă starea de incompatibilitate continuă să existe, persoanele aflate în situația de incompatibilitate sunt considerate demisionate din funcția de parlamentar european.
Cetățenii Uniunii Europene votează în aceleași condiții ca și cetățenii români, cu respectarea următoarelor proceduri:
Cetățenii Uniunii Europene sunt înscriși, la cerere, de către primăria unității administrativ-teritoriale în care au reședința, într-o listă electorală specială.
Cererea se depune cu cel puțin 30 de zile înaintea alegerilor însoțită de un document valabil de identitate sau orice alt asemenea document care atestă identitatea precum și de o declarație pe proprie răspundere, care conține următoarele precizări:
a) cetățenia și adresa la care solicitantul locuiește pe teritoriul României;
b) localitatea sau circumscripția electorală, după caz, din statul membru de origine, pe ale cărei liste electorale acesta este înscris;
c) mențiunea că își va exercita dreptul de vot numai în România;
d) mențiunea că nu este lipsit de dreptul de a alege în statul membru de origine printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Autoritatea Electorală Permanentă le analizează cererea și emite un aviz, însoțit de o dovadă care le permite exercitarea dreptului de vot la alegerile pentru Parlamentul European organizate în România.
Prin acest act normativ se realizează alinierea legislației naționale la cea comunitară, permițând exercitarea în România a unui drept ce decurge din cetățenia Uniunii Europene și asigurând cadrul juridic necesar pentru ca reprezentanții cetățenilor români, dar și ai cetățenilor Uniunii rezidenți în România să fie prezenți în Parlamentul European.
Concluzii
După mai bine de cinci decenii de integrare europeană, prin tratate, negocieri, ajustări, inovații, adaptări etc…, în Uniunea Europeană de astăzi există, fără îndoială, multe reușite. Există libera circulație (mărfuri, persoane, servicii, capitaluri), există o serie de politici comune (agricultura, mediu, transporturi etc…), orientări pentru structuri și politici economice comune, există instituții comunitare, drept comunitar, buget comunitar, există imn, steag, cetățenie, misiuni diplomatice. Mai există inițiative și acțiuni politico-diplomatice purtate în numele Europei, ajutoare economice, sprijinul moral și umanitar. Fiecare dintre acestea își are însemnătatea și greutatea sa în lumea de azi. Din aceste puncte de vedere, Uniunea Europeană este o realitate incontestabilă.
Până la aceste reușite au fost dispute de anvergură, au fost șicane, au fost ratări, au existat incertitudini. Au fost momente când cu greu se putea prevedea traiectoria procesului comunitar, precum eșecul Comunității Europene de Apărare (1954), criza scaunelor goale (1965), unele extinderi, conferințe interguvernamentale sau procesul de ratificare al Tratatului de la Maastricht și chiar Amsterdam. Au fost (și mai sunt) puse în discuție chiar unele dintre principiile fondatoare. Au fost lăudați, criticați, ignorați șefi de state, miniștrii sau chiar statele însele. Fiecare și-a jucat interesul și șansa sa acolo unde s-a putut, indiferent că a fost vorba de Franța, Marea Britanie, Grecia sau Danemarca.
Destinul Parlamentului European este în chipul cel mai evident legat de cel al construcției europene în general. Dacă, pe de o parte, puterile sale s-au întărit, dacă, pe de altă parte, alegerea lui directă a putut fi realizată, acest lucru nu s-a întâmplat numai pentru că există o „dinamică proprie” a organelor parlamentare. Dacă era așa, alte adunări europene ar fi putut și ele să-și sporească puterile și să organizeze alegeri directe. Situația actuală se datorează faptului că popoarele celor Șase state, astăzi Cincisprezece ale CE au voit laolaltă și în același timp aprofundarea și lărgirea Comunității. Această Comunitate este însă compusă din state care practică democrația parlamentară. Este, așadar, inevitabil ca suprastructura care se elaborează la Bruxelles, Luxemburg și Strasbourg să comporte deopotrivă un organ parlamentar. Acest organ parlamentar, pentru că este european, nu poate fi prin forța lucrurilor decât o sinteză a structurilor parlamentare naționale. Am văzut că el este deja o sinteză, în multe privințe, combinând unele tehnici parlamentare anglo-saxone cu tehnici continentale și oferind o osmoză între temperamente parlamentare anglo-saxone și latine, osmoză reușită de altfel, defectele celor două tipuri de parlamentarism corijându-se reciproc.
Astfel, riscul atât de temut de unii al unui regim de adunare europeană este redus, cu atât mai mult cu cât nu există un guvern european de susținut.
Tot așa, întărirea, prin etape succesive, a puterilor Parlamentului European face imposibilă transformarea sa subită în Constituantă. Sufragiul universal nu este în sine revoluționar. El era în 1789, când reprezenta instrumentul modern de legitimare a puterii în raport cu principiul ereditării senioriale sau regale. El nu mai este așa astăzi, când este în general admis și servește pentru a desemna la fel de bine adunările naționale și Parlamentul European.
Reprezentând 370 de milioane de cetățeni, forum democratic unic în lume, Parlamentul European reflectă sensibilitățile politice și naționale ale 15 state membre și își asumă invitația de a aborda numeroase probleme sociale de care se lovește cetățeanul Europei și de a propune soluții.
Adoptând, din proprie inițiativă, rezoluții, Parlamentul European dă un impuls orientărilor esențiale ale politicii comunitare. El invită, la intervale regulate, Comisia și Consiliul European să-și dezvolte ori să-și schimbe politica existentă sau să lanseze politici noi.
Astfel, „proiectul Tratatului instituind Uniunea Europeană”, adoptat de către Parlamentul European în 1984, a fost catalizatorul decisiv care, doi ani mai târziu, le-a condus pe cele 12 state la semnarea Actului Unic și, în 1992, a Tratatului asupra Uniunii Europene. Parlamentul European a avut de asemenea un rol major în semnarea tratatului de la Amsterdam (prima revizuire a tratatului de la Maastricht) și a tratatului de la Nice (esențial în condițiile extinderii Uniunii Europene).
Din 1989, trăim într-o Europă nouă. Parlamentul European susține toate eforturile desfășurate pentru a profita de istorica ocazie de a reuni toate popoarele Europei în sânul unei structuri comune de pace și prosperitate.
Parlamentul European participă activ la dialogul structurat între Uniunea Europeană și ansamblul Țărilor Europei Centrale și Orientale (ȚECO). Alături de diferite comisii parlamentare mixte, Președintele Parlamentului European a încurajat un dialog multilateral și între toți președinții parlamentelor interesate. Au loc întâlniri regulate între Președinții Parlamentelor Țărilor Europei Centrale și Orientale și Președintele Parlamentului European și o foarte strânsă colaborare s-a stabilit între secretariatele acestor diferite parlamente și Secretariatul General al Parlamentului European.
Parlamentul European și parlamentele tuturor Țărilor Europei Centrale și Orientale reprezintă interesele cetățenilor și, printr-un dialog parlamentar aprofundat, contribuie la procesul unificării continentului nostru.
Cuvântul „unitate” are diferite înțelesuri pentru diferite persoane. Popoarele europei au o istorie comună și, în ciuda diferențelor, ele au o moștenire comună.
Reformele democratice care s-au produs în europa Centrală și Răsăriteană și în republicile fostei Uniuni Sovietice sunt ireversibile. Conceptele care stau la baza Comunității Europene erau și vor rămâne, dreptatea, democrația și statul de drept și nicidecum puterea militară. Această abordare s-a dovedit a fi cea mai potrivită, datorită succesului său spectacular. Vechea ordine în Europa Răsăriteană a dispărut.
Toate țările Europei fac eforturi în cadrul OSCE și în alte contexte în scopul creării păcii permanente și stabilității. Vechii dușmani fac acum schimburi de vederi și de idei.
Pentru moment, se acordă prioritate reconstrucției economice precare în Europa Centrală și Răsăriteană, instaurării democrației și ridicării nivelului de trai. Toate țările UE cooperează în acest sens.
Un lucru este cert: primii pași pe calea unității europene sau făcut și procesul trebuie continuat până la înfăptuirea deplină a unității europene.
Având la bază instituțiile comunitare și mesajul lăsat de Robert Schuman și de ceilalți întemeietori, cetățenilor Europei le revine acum datoria de a desăvârși unitatea continentală, fără a înceta vreodată să creadă în contribuția pe care această Uniune va continua să o aducă civilizației.
Atunci când unitatea europeană se va desăvârși, abordând și problemele de apărare care, după eșecul CED sunt absente din dezbaterea europeană, dar ale căror semne prevestitoare ne lasă să anticipăm că această situație nu poate dura, în acea zi, Parlamentul European își va fi dobândit ansamblul competențelor care revin parlamentelor în statele democratice.
ANEXE
Candidații propuși pentru funcția de parlamentar european de către principalele partide politice din România
Sediul Parlamentului european din Strasbourg
Sediul Parlamentului european din Bruxelles
Sala plenară de la Sediul din Strasbourg
Sala plenară de la sediul din Bruxelles
Bibliografie
Literatură română
Bolintineanu Alexandru, Adrian Năstase, Dreptul internațional contemporan, Regia autonomă „Monitorul Oficial”, București 1995.
Bârsan Corneliu, Drept instituțional comunitar. Note de curs.
Bărbulescu Iordan Gh., Uniunea Europeană, Ed. Trei, 2001.
Bibere Octavian, Uniunea Europeană între real și virtual, Ed. All 1999, București.
Călinoiu Constanța, Vedinaș Verginia, Teoria funcției publice comunitare, Ed. Lumina Lex, București 1999.
Fuerea Augustin., Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București 2002.
Filipescu Ion P., Fuerea Augustin, Drept instituțional comunitar european, ediția I (1994), a II-a (1996), a III-a (1997), a IV-a (1999), Editura Actami, București.
Geamănu Gr., Drept internațional public, vol. II, Ed. Didactică și pedagogică, București 1983.
Lefter Cornelia, Drept comunitar instituțional, Ed. Economică, București 2001.
Leicu Corina, Leicu Ioan, Instituțiile comunitare, Ed. Lumina Lex, București 1996.
Marga Andrei, Filozofia unificării europene, colecția Studii europene, bibl. Apostrof, Cluj-Napoca 1995
Mazilu Dumitru, Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Ed. Lumina Lex, București 2001.
Mihăilă Marian, Carmen Suciu, Dan Stan, Drept instituțional comunitar, Ed. Lumina Lex, București 2002.
Manolache Octavian, Drept comunitar, Ed. All, București 1999.
Munteanu Roxana, Drept european: evoluție, instituții, ordine juridică, Ed. Oscar Print București 1996.
Marcu Viorel, Drept instituțional comunitar, Ed. Nova, București 2001.
Popescu Andrei, Jinga Ion, Organizații europene și euroatlantice, Ed. Lumina Lex, București 2001.
Predescu Bianca, Drept instituțional comunitar, Ed. Cardinal, Craiova 1995.
Popescu Dumitra, Adrian Năstase, Florin Coman, Drept internațional public, Casa de Editură și Presă „Șansa” București, 1994.
Porfiriu G., Alina Marius, Introducere în realitățile europene, Ed. Economică, București 2000.
Stoica Camelia, Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, Ed. Oscar Print, București 2001.
Stelian Scăunaș, Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Drept, Ed. All Beck, București, 2005.
Ștefănescu Brândușa, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1979.
Voicu Marin, Drept Comunitar – Teorie și jurisprudență, Ed. EX PONTO, Constanța 2002.
Zlătescu Irina Maria, Radu C. Demetrescu, Drept instituțional comunitar, Ed. Olimp, București 1999.
Literatură străină
A.Pepy, Les questions préjudicielles dans les traités de Paris et de Rome, în Cahiers de droit européen, Louvain, 1965.
Barav Ami, Dictionnaire juridique des Communautés européennes, Paris 1993.
Boulouis J., Droit institutionnel des Communautés européennes, Paris 4-e édition, 1994.
Boulouis J., Chevallier R. M., Grands arréts de la Cour de justice des Communautés européennes, 5-e édition, Paris 1992.
Cartou Louis, Communautés Européennes, Dalloz, 1991.
Chevallier Roger Michel, La procedure devant la Cour de joustice, în Droit des Communautés européennes.
D. Simon, Le système juridique communautaire, PUF, Paris 1997.
H. G. Schermers, The European Court of first instance, în CML Rev., nr. 4, 1988.
Joseph Gand, La comosition, l´organisation, le fonctionement et le rol de la Cour, în Droit des Communautés Européennes, Larcier, Bruxelles.
J. Tillotson, European Community Law. Text, Cases and Materials, 2-nd ed., Cavendish Publishing Limited, London, 1996.
Lecourt R., L’Europe des juges, Bruxelles, 1969.
Louis J.V., Les reglements de la C.E.E., Bruxelles, 1969.
M. Chavrier, La Cour après. Le Traité d´Amsterdam: palingénésie ou palinodies, în RMCUE, nr. 441, 2000.
M. Waelbroeck, Competition, integration and economic effciency in the E.E.C. from the point of view of the private firm, în M.L.R., vol. 82, nr. 5-6, 1984.
Nicolo Catalano, Manuel de droit des Communautés européennes, Paris, 1962.
Pescatore P., L’ordre juridique des Communautés européennes, Liège, 1975.
Simon Denys, Le systéme juridique communautaire, Ed. PUF, 1977.
Tizzano A., La Corte di Giustizia delle Comunita europee, I Naples, 1967.
Legislație
Tratatul de la Paris, instituind C.E.C.A. –1951 (intrat în vigoare în 1952).
Tratatele de la Roma, instituind C.E.E. și EURATOM 1957 (intrate în vigoare în 1958).
Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu unic și o Comisie unică –1965 (intrat în vigoare în 1967).
Actul unic european –1986 (intrat în vigoare în 1987).
Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeană –1992 (intrat în vigoare în 1993).
Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană –1997 (intrat în vigoare în 1999).
Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001.
Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa adoptat la 13 iunie-10 iulie 2003.
Site-uri
Parlamentul European -www.europarl.eu.int/-
Consiliul Uniunii Europene -http://U.E..eu.int/-
EURO -www.europa.eu.int/euro/-
Întrebări și răspunsuri privind EURO -www.europa.eu.int/euro/quest/-
Tratatele Uniunii Europene -www.europa.eu.int/eur-lex/fr/treaites/index.html-
Tratatul de instituire a Comunității europene -www.europa.eu.int/eur-lex/fr/treaites/livre2_c.htinl-
Legislație comunitară -www.europa.eu.int/scad/-
Legislație comunitară în vigoare -www.europa.eu.int/eur-lex/fr/lif/index.html-
Legislație în pregătire -www.europa.eu.int/eur-lex/en/com/index1.html-
Jurisprudență -www.europa.eu.int/jurisp/cgi-bin/from .pl?lang en/fr-
Site-ul oficial al Uniunii Europene -www.europa.eu.int-
Centrul de informare a Comisiei Europene la București -www.infoeuropa.ro-
Ministerul Integrării Europene -www.mie.ro-
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Parlamentarii Europeni (ID: 125986)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.