Paritatea Puterii de Cumparare

3.LITERATURE REVIEW

Cursul de echilibru este greu de estimat, in special în situația unei economii în tranziție, cum se situează România, însă stabilirea acestuia este importantă deoarece selecționarea unei parități finale de conversie în euro neînsemnata cu nivelul de echilibru poate să conducă la rezultate economice negative, indiferent de semnificația devierii de la acest nivel. Paritatea supraevaluată produce o reducere a competitivității externe și o micșorare a ritmului de intensificare economică, iar paritatea subevaluată generează presiuni inflaționiste și o alocare ineficace a capitalului, întrucât firmele necompetitive în situații de echilibru ar fi stimulate să emită.

Organizarea inadecvată a egalității centrale în perioada de minim doi ani de staționare în Mecanismul European al Ratelor de Schimb (ERM II ) ar fi și o solicitare pentru abordări speculative asupra monedei naționale, fiind dificilă încadrarea ratei de schimb în banda de oscilare de ±15% . Situația in care factorii au acționat în favoarea aprecierii cursului de schimb, cum ar fi intrările de capital și câștigurile de productivitate, ulterior adoptării monedei euro, se traduc doar în diferența de inflație vizavi de celelalte state din sfera euro.

Evaluarea valorii cursului de echilibru se poate realiza prin intermediul celor opt metode de bază : Paritatea puterii de cumpărare, Metoda Harrod-Balassa-Samuelson, Metoda monetară, Cursul de echilibru comportamental, Cursul de echilibru fundamental, Cursul de schimb natural, Estimarea prin VAR structural, Metode axate pe condiții de arbitraj.

Stabilirea empirică a cursului de echilibru în statele care intenționează să se integreze în sfera euro se poate efectua prin intermediul metodei fundamentale (FEER) sau a celei comportamentale (BEER). Relevanța rezultatelor realizate prin folosirea acestor sisteme pentru fundamentarea unor hotărâri de politică monetară depinde de unele configurații de natură macroeconomică, dar și metodologică.

7

Un aspect important este reprezentat de estimarea cursul de echilibru în situațiile în care acesta este o variabilă inobservabilă prin definiție. Nu putem realiza estimarea contând pe fit-ul în interiorul modelului pe care s-a realizat evaluarea. In 2004, Driver și Westaway împreunăa cu Montiel in 2003, evidențiază următoarele sisteme care permit estimarea rezultatelor realizate: să verificăm dacă rata de echilibru evaluată prezintă istoria macroeconomică a țării studiate ; testul de previziune în afara modelului (out of sample forecast), utilizat în cazul modelelor de stabilire a cursului de schimb. In 1983, Meese și Rogoff au demonstrat că performanța modelelor tradiționale este nesatisfăcătoare și nu pot eclipsa un model random-walk – RW; verificarea măsurii în care deviațiile față de echilibru evaluate conduc la dezvoltarea viitoare a cursului de schimb real; putem analiza calitatea declinului urmărind deviațiile față de echilibru, astfel identificăm cum putem rezolva dezvoltarea cursului real prin intermediul unei metode de corectare a erorilor; analiza prin intermediul funcțiilor de replică la impact a convențiilor dintre cursul de schimb și variabilele fundamentale.

În 1999, potrivit lui Hinkle și Montiel studiile empirice au demonstrat că aplicarea acestor metode nu este întotdeauna decisivă, deși rata de echilibru nu poate fi estimată cu exactitate, când există deplasări mari ale cursului real, evoluția cursului este demonstrată de variabile fundamentale.

Metodele de evaluare a nivelului cursului de echilibru au fost organizate astfel încât să reflecte dezvoltarea în timp a acestora, dar s-a experimentat gruparea lor potrivit modului de stabilire a cursului de echilibru și a obiectivului final urmărit de fiecare în parte.

8

3.1.Paritatea puterii de cumparare

Cea mai veche metodă de estimare a cursului de echilibru este paritatea puterii de cumpărare; importanța pe termen lung a ratei de schimb real este uniformă, sau cursul real este o variabilă constantă. Paritatea Puterii de Cumparare ( PPC) presupune inexistența impactelor reale continue în economie. PPC există în majoritatea tiparelor macroeconomice și este singurul mod prin care se pot surprinde progresele prețurilor în țară și în străinătate.

În configurația sa absolută, PPC are ca fundament puterea de cumpărare a monedei și legea prețului unic (LPU) generalizată. În absența obstacolelor comerciale și a costurilor de transport prețul unui bun calculat în aceeași monedă necesită să fie egal.

Valorile ratei reale sunt utilizate ca evaluatori pentru stadiul cursului real de echilibru în presupunerea conform căreia cursul real pe termen lung este neschimbat. În practică nu este nevoie de cursul de schimb să fie constant, ci să fie reversibil către mediu; verificarea versiunii aproximative a PPC se face prin testarea constantei cursului real de schimb. Prin urmare, dacă nu este staționar in urma verificărilor, atunci versiunea aproximativă a PPC nu se testează.

În practică s-a demonstrat că PPC nu poate favoriza determinarea ratei de echilibru din cauza deviațiilor de la această concepție. Studiile econometrice sugerează refuzul LPU și prezintă motive că deviațiile de la LPU sunt volatile. Aceasta nu se testează din cauza prețurilor de transport cum ar fi distanța dintre localități, cât și a existenței produselor variate din perspectiva calitativă și competiția imperfectă care determină fenomenul de pricing to market (PTM).

Cu toate că LPU se testează, în situațiile în care structura și importanța bunurilor în coșul de consum se deosebește între state PPC nu mai poate fi folosită la evaluarea cursului de echilibru din motivul că se compară lucruri diverse.

9

Deși consumatorii dețin aceleași preferințe, nu toate bunurile din coșul de consum sunt operate internațional. După cum afirmă Keynes: „Pigou a fost primul care a criticat PPC pe motiv că prin descompunerea nivelului general al prețurilor într-o țară în prețuri tradables și non-tradables nu există nici un motiv ca prețurile relative (cursul intern real) să fie aceleași în fiecare țară.”1 Spre distincție de PPC, metoda Harrod-Balassa-Samuelson (HBS) este mai practică prin recunoașterea realității sectorului non-tradables (care nu se subordonează competiției internaționale) în mediul economiei. Dacă ținem cont de rezultatul HBS, PPC nu este o metoda viabilă pentru stabilirea ratei reale pe termen lung, teoria sugerează un nivel fluctuant al cursului real intr- un interval mediu-lung.

Un alt argument a deviațiilor de la PPC este furnizată de existența costurilor administrate, în special în statele în tranziție care dețin o importanță ridicată în coșul de cheltuieli.

Toate variantele PPC admit că singurii determinanți ai ratei de schimb sunt nivelul costurilor, lucru care nu este adevărat în realitate. Economiștii văd metoda casseliană ca o teorie de stabilire pe termen lung a ratei de schimb în care paritatea puterii de cumpărare acționează ca o atracție. Friedman demonstrează că PPC trebuie judecată dupa calitatea pronosticurilor și nu după realismul presupunerilor sale.

1 John Maynard Keynes, The General Theory of Employment, Interest and Money, Palgrave Macmillan, London, 1936: 125

10

3.2.METODA HARROD- BALASSA- SAMUELSON

Modelul HBS a fost inventat ca o alternativă la modelul de stabilire pe termen lung a ratei de schimb, PPC care susține majoritatea modelelor teoretice ale macroeconomiei internaționale.

Cadrul teoretic utilizat în analiza aprecierii cursului de schimb real inerentă în procesul de catching- up este determinat de efectul Harrod-Balassa-Samuelson (HBS). Modelul HBS este bazat pe o economie divizată în două sectoare: tradables, respectiv non-tradables. Astfel, apar deviații de la PPC din moment ce o parte a bunurilor din economie nu se tranzacționează internațional.

Modelul a fost dezvoltat inițial pentru a explica de ce nivelul costurilor în țările bogate este mult mai mare comparativ cu țările în dezvoltare. Explicația acestui proces se datorează lui Baumol și Bowen care au demonstrat că există o legătură între nivelul costurilor și cel al productivității. Rezultatul HBS ține cont de progresul tehnologic care se redescoperă în aria bunurilor tradables și poate fi interpretat într-o manieră mult mai utilă pentru statele în tranziție: procesul de creștere economică este stabilit de procesul de catch-up, însă progresul tehnologic va genera o rată a inflației peste cea din țara dezvoltată.

Modelul HBS a fost gândit în ideea că în ambele sectoare ale economiei acționează forțele pieței atât în ceea ce privește costurile cât și salariile. Se modifică această ipoteză datorită faptului că nu este respectată în țările în tranziție sau acolo unde există prețuri administrate sau limitări ale creșterilor salariale din diferite ramuri, cum ar fi administrația locală și învățământul. Prin urmare, în acest caz este bine să existe o legătură între creșterile salariale și cele de costuri din sectorul non-tradables.

Beneficiile procesului de convergență către UE sunt, în principal, integrarea comerțului și fluxurile de investiții străine directe (FDI). Ambele implică creșteri puternice de

11

productivitate în sectorul bunurilor comercializabile, ca urmare a presiunilor competiției la nivel internațional. În cazul unei țări în care unele prețuri sunt administrate, afirmația anterioară nu este în totalitate corectă din moment ce bunuri necomercializabile intră ca inputuri intermediare în producția bunurilor comercializabile fiind supuse și ele competiției indirecte. În cazul serviciilor care sunt bunuri superioare, ridicarea standardului de viață va fi însoțită și de creșterea cererii pentru acestea. Prin urmare și în acest sector se pot realiza economii de scală și scop ce duc la o creștere semnificativă a productivității.

Creșterea mai rapidă a productivității în sectorul tradables comparativ cu non-tradables va duce la creșterea mai rapidă a salariilor în primul sector. Această creștere nu este de natură să afecteze competitivitatea produselor din sectorul tradables din moment ce este justificată de creșteri ale productivității. Ipoteza cea mai importantă a efectului HBS este egalizarea salariilor din cele două sectoare din cel puțin două motive, in primul rând, ca urmare a acțiunii cererii și ofertei pe piața muncii, salariile mai mari din tradables vor atrage muncitori din non-tradables, chiar și în condițiile unei mobilități relativ reduse între cele două sectoare sau vor fi oferite salarii mai bune în non-tradables pentru a păstra muncitorii; in al doilea rând, prezența unor sindicate puternice va acționa în sensul reducerii diferențelor mari de salarii între cele două sectoare; în plus, aceleași sindicate vor cere și măriri salariale care să fie în linie și cu creșterile așteptate ale prețurilor.

Sectorul non-tradables nu poate rămâne profitabil ca urmare a acomodării salariale și a creșterilor mai reduse de productivitate decât prin creșterea mai rapidă a prețurilor comparativ cu cea din sectorul tradables. Consecința acestui mecanism este o rată mai mare a inflației în sectorul non-tradables, aprecierea cursului intern real.

Creșterile costurilor administrate sunt justificate de efectul de catching-up, pentru că nivelul lor este mult sub cel din UE, precum și de faptul că unele prețuri sunt încă sub costuri, în concluzie creșterile sunt un fenomen normal. Argumentul e valabil și dacă extindem modelul HBS în sensul includerii procesului de catching-up.

12

Dar nu mai exista un efect HBS standard, ci reprimat, în sensul că, majorările costurilor administrate și substanțiale, sunt sub nivelul de echilibru care să permită funcționarea eficientă a agenților. Dacă s-ar permite stabilirea liberă pe piață a costurilor respective, majorările de prețuri ar fi mai puternice și ar intensifica efectul HBS pentru că cea mai mare parte a costurilor este dată de cele salariale.

Un alt aspect legat de prețurile administrate în contextul HBS este că majorările acestora nu sunt legate de creșterile de productivitate din sectorul tradables, însă e posibil să fie corelate cu creșterile salariale din non-tradables. In 2004, Egert le leagă de costul înlocuirii stocului de capital, ipoteză care apare într-un studiu al FMI din 1995 al lui Zavoico, inexistent la începuturile tranziției, dar tot mai pronunțat în ultima perioadă când acesta s-a uzat, iar costul de înlocuire la prețul pieței este ridicat.

Mecanismul prezentat se desfășoară în cadrul unei singure țări; aceasta este versiunea internă a efectului HBS sau efectul Baumol-Bowen (BB) – primii care au evidențiat legătura dintre creșterile de productivitate în tradables și prețurile relative în 1966. Versiunea externă a metodei HBS presupune următoarele: se respectă paritatea puterii de cumpărare (PPC) pentru bunurile comercializabile, care reprezintă o ușoară relaxare a ipotezei PPC care se referea la totalitatea bunurilor din cadrul economiei; efectul BB se manifestă și în țara de referință, însă este mult mai accentuat în țara slab dezvoltată, în sensul că ritmul de creștere al productivității este mult mai alert în țara în dezvoltare; nivelul agregat al indicelui prețurilor de consum este o medie ponderată a prețurilor din tradables și a celor din non-tradables în ambele state.

Ca urmare a manifestării mai puternice a efectului BB în țara slab dezvoltată apare un diferențial de inflație față de țara dezvoltată care va fi pozitiv și va determina aprecierea reală a ratei de schimb al țării slab dezvoltate.

În caz că ipoteza validității PPC pentru bunuri tradables nu se verifică, efectul

13

HBS nu mai explică întreaga apreciere reală a cursului de schimb calculat prin IPC, doar diferența dintre aprecierea efectivă și aprecierea cursului de schimb calculat prin prețurile bunurilor tradables.

Majorarea rapidă a productivității generează și creșteri ale venitului și averii,2 deci și ale consumului. Dacă cererea pentru ambele categorii de bunuri crește cu același ritm, vor domina efectele ofertei, efect HBS standard, iar efectul cererii nu va stabili o inflație mai mare în non-tradables decât în tradables. Dacă cererea pentru bunurile din sectorul tradables crește mai mult, atunci diferențialul de inflație va fi explicat atât de efectul HBS, cât și de creșterea mai puternică a cererii în sectorul tradables, însă nu va exista o apreciere a ratei interne reale,3 ci doar a cursului real de schimb. În mod normal, într-o economie în tranziție, creșterea mai rapidă a cererii se manifestă în sectorul non-tradables fiind îndreptată în special către servicii; în această situație creșterea prețurilor bunurilor non-tradables va fi mult mai mare decât cea explicată de efectul HBS.4 Mai mult, Krugman a arătat că și deficitele de cont curent repetitive vor afecta cererea de bunuri tradables, respectiv non-tradables prin influențarea averii nete a țării, care crează presiuni inflaționiste suplimentare în sectorul non-tradables.

Efectul HBS este un fenomen de echilibru pe termen lung, nu tranzitoriu și nu trebuie reacționat prin diverse politici împotriva creșterii de inflație și apreciere reală datorate efectului HBS. Cele două consecințe pot fi anihilate pe termen scurt prin două modalități: prima este devalorizarea nominală care să compenseze creșterea inflației și cea de-a doua este prin controlul unor costuri din sectorul non-tradables.

2 Situația se complică atunci când se exprimă alți factori ce determină creșterea solicitării pe termen lung, cum ar fi transferuri, convergență reală;

3 Costurile relative sunt constante, iar efectul BB fiind anihilat.

4 Efectul HBS nu este unicul care demonstrează aprecierea ratei interne reale și a cursului de schimb real; mai acționează și alți factori care explică aprecierea cursului real, reducând astfel efectul HBS.

14

Prima modalitate este indezirabilă deoarece presupune doar eliminarea aprecierii reale nu și a inflației datorate efectului HBS. A doua modalitate nu face decât să distorsioneze anumite echilibre din economie și să întârzie majorările de prețuri administrate; rezultatul ei este un efect HBS reprimat, dar după momentul liberalizării, efectul HBS va crește în intensitate.

Aprecierea reală a ratei de schimb este un canal care duce la creșterea standardului de viață și a gradului de convergență reală care conduce la creșterea salariilor exprimate în euro, creșterea PIB per capita exprimat în euro, astfel ne apropiem de economiile avansate.

15