Parentingul Pozitiv, Modalitate de Combatere a Insuccesului Scolar In Contextul Scolar Actualdocx

=== Parentingul pozitiv, modalitate de combatere a insuccesului scolar in contextul scolar actual ===

PARENTINGUL POZITIV, MODALITATE DE COMBATERE A INSUCCESULUI

ȘCOLAR ÎN CONTEXTUL ȘCOLAR ACTUAL

Cuprins:

Capitolul I – SUCCESUL ȘI INSUCCESUL ȘCOLAR: DEFINIȚII, CONCEPT, TEORII

1.1 Definiții

1.2 Factori psihologici ai insuccesului școlar

1.3 Factori sociali ai insuccesului școlar. Influența factorilor familiali asupra rezultatelor școlare.

Capitolul II – Parteneriatul școală – familie, premisă a succesului școlar

2.1 Parteneriatul școală- familie în contextual școlar actual

2.2 Tendințele actuale în eficientizarea acestui parteneriat

Capitolul III – Parentingul pozitiv – Modalitate de combatere a insuccesului școlar

3.1 Parentingul pozitiv – definiții, teorii și perspective

3.2 Modele de disciplinare pozitivă

3.2.1 Triple P

3.2.2 ABC comportamental

3.3 Rolul parentingului pozitiv în combaterea insuccesului școlar

Capitolul IV – Modalități de aplicare a principiilor parentingului pozitiv în școală și familie

4.1 Proiecte educaționale

4.2 Activități extracurriculare

Argument

CAPITOLUL I

SUCCESUL ȘI INSUCCESUL ȘCOLAR: DEFINIȚII, CONCEPT, TEORII

Definiții, concept și teorii

Succesul școlar reprezintă alternativa pozitivă, favorabilă, optimă a randamentului școlar, denumită și reușită școlară. Succesul școlar este dat, în primul rând de o pregătire teoretică și practică înaltă și eficientă a elevilor.În al doilea rând, succesul școlar este evidențiat prin calitățile superioare ale personalității elevilor, cum ar fi : capacități intelectuale elevate, aptitudini și înclinații deosebite, spirit de independență, inițiativă și competiție loială, capacitate de adaptare școlară și socială, capacitate de autoinstrucție, autodepășire și autoevaluare, motivații și aspirații superioare față de învățătură și viață, trăsături etice și sociale valoroase, comportament demn, civlizat, iar la absolvirea școlii (facultății) – calități de integrare socio-profesională eficientă și creativă. (Bontaș, 2001, 256)

Seminificațiile succesului școlar sunt variate :

la debutul unei activități de învățare succesul școlar este scop și devine un rezultat al activității de învățare;

•succesul școlar este un indicator al calității prestației profesorului, al eficienței activității de predare și al reputației școlii (Vogler, 2000).

• pentru elev, succesul școlar este sursă a unei imagini de sine favorabile și element motivațional și un indicator al aptitudinilor elevului, al atitudinilor față de activitatea școlară și al nivelului său de aspirație (Salade, 1983)

Elena Cocoradă în cursul ei de Psihologia Educației al cărui autor este prezintă factorii personali ai succesului școlar și factorii de mediu.

Factorii personali ce determină succesul școlar sunt de trei tipuri și cel mai important este că sunt interdependenți.

factori ce țin de mediul familial

factori individuali ce țin de mediul școlar dar și de elev

factori psihologici (factori cognitivi și non – cognitivi)

Factorii cognitivi importanți sunt nivelul de inteligență, calitățile memoriei și a imaginației, dezvoltarea limbajului,operaționalizarea cunoștințelor, flexibilitatea gândirii.

Factorii non-cognitivi implicați în succesul școlar sunt motovația, atitudinea pozitivă față de școală, încrederea în instituția școlară și stima de sine.

Atât factorii cognitivi cât și cei non-cognitivi sunt foarte importanți, însă cercetările privind succesul școlar arată că performanțele elevilor sunt determinate într-un procent mai mare de către factorii non-cognitivi.

Unele studii arată că imaginea de sine pozitivă este un factor al reușitei școlare (Bawa, 2007) al relațiilor interpersonale și al dezvoltării globale a copilului (Harter, 2000), altele că imaginea de sine pozitivă este rezultat al bunelor performanțe școlare (Calsyn & Kenny, 1977).

Factorii de mediu în succesul școlar

factorii de mediu sunt : familial ,școlar și comunitar.

Mediul familial influențează rezultatele școlare prin nivelul și modalitatea de abordare a părinților în diferite contexte deosebit de importante: prezența atitudinilor pozitive față de școală, nivelul lor de aspirație, prezența resurselor materiale, limbajul părinților, frecventarea spațiilor culturale, un sistem de valori similar celui școlar

Mediul școlar include mai mulți factori însă cel mai important este cel constituit de caracteristicile corpului profesoral . Acestea sunt studiile , experiența didactică, relația afectivă pozitivă cu elevii, nivelul înalt al așteptărilor față de aceștia.

Observarea școlilor performante a relevat și alți factori stimulativi ai reușitei: dinamismul managerilor școlari, stabilitatea personalului didactic și sincronizarea eforturilor educatorilor care predau la aceeași clasă, etosul școlii (Păun, 1999).

Acești factori enumerați nu acționează separat,ei formează constelații în care, dezvoltarea mai puternică a unui factor compensează, diminuează sau potențează acțiunea altor factori.

Insuccesul școlar reprezintă alternativa negativă, nefavorabilă a randamentului școlar, fiind denumită și nereușită școlară sau eșec școlar.Făcând analiza pe coordonate asemănătoare succesului școlar, el evidențiază rezultatele slabe la învățătură și insuficiență a dimensiunilor personalității elevilor, care pot fi exprimate în capacități intelectuale slab dezvoltate, indisciplină,lipsă de motivație de interes,inadaptabilitate școlară și socială. (Bontaș, 2001, 256)

Elena Cocorada menționează în lucrările ei că factorii insuccesului școlar au fost grupați, ca și cei ai succesului în două categorii: factori individuali și factori de mediu (școlar și familial). Factorii individuali cu cea mai frecventă acțiune sunt factori biologici (oboseala, tulburările de sănătate) și factori psihologici. Factorii psihologici non-cognitivi sunt imaturitatea școlară, lipsa de pregătire pentru școală rezultată din nefrecventarea grădiniței, atitudinea negativă față de școală indusă uneori de părinți sau bunici, inadaptabilitatea școlară, orientare extrinsecă a motivației, controlul executiv insuficient, stima de sine și autoeficiență scăzute, un loc extern al controlului.

La începutul școlarității mai ales, dar cu ecouri și în următorii ani, acționează factorul „maturizare a copilului” definit ca dezvoltarea armonioasă în plan cognitiv, socio-afectiv, volitiv, fizic. În general, se consideră că gradul de maturizare bio-psiho-socială a copilului este un bun predictor al succesului școlar (Kulcsar, 1978).

1.2 Factori psihologici ai insuccesului școlar

Factorii de natură psihologică ai insuccesului școlar sunt clasificați în trei grupe de către Ioan Bontaș în Tratatul său de Pedagogie :

– tulburările fiziologice cum sunt cele senzoriale, mai ales cele auditive și vizuale, maladiile unor sisteme ale organismului specific vârstelor copilăriei (boli cardiac,biliare, digestive) și și mai ales ale sistemului nervos sau unele modificări firești ale dezvoltării ce apar la aceste vârste. Lipsa unor condiții de dezvoltare fizică normală (lipsa hranei și a igienei), conform vîrstei duc și ele la tulburări fiziologice.

-tulburări psihice și de comportament care pot fi de natură nevrotică, mental, afectivă, volitivă și caracterială, în cadrul căroroa pot să se manifeste psihozele (obsesiile, fobiiile), anumite tendințe, acșiuni și gânduri refulate, care grevează subconștientul și inconștientul elevului respectiv, sau anunmite stări de instabilitate, excitabilitate, impulsivitate, sau chiar negativismul psihic, care îl determină pe elev să nu mai răspundă la solicitările agenților psihosocioeducașionali, sau să reacționeze invers sensurilor pozitive ale solicitărilor acestora și altele;

Considerarea personalității ca interacțiune ordonată, sistemică a funcțiilor psihice cognitive, afective și volitive – în interiorul structurii fizice a individului, subliniază de fapt că eficiența activității școlare implică întreaga personalitate a elevului. Activitatea intelectuală, ca orice formă de activitate, depinde de structura, dinamica și tendințele personalității, de stabilitatea/instabilitatea emoțională, de motivații, de organizare a conduitei, care pot fi cunoscut doar în contextul câmpului psihologic al microgrupului, al interacțiunii sociale.

1.3 Factori sociali ai insuccesului școlar. Influența factorilor familiali asupra rezultatelor școlare.

Un factor al inscucesului școlar sunt tulburările psihosociale, care pot fi conflicte cu normele etice și sociale, ca urmare a tulburărilor relațiilor sociale și interpersonale în cadrul grupului social din care elevii fac parte (familie, grup școlar,anturaj,), care să se manifeste ca insatisfacție psihosocială.

Familia este cel mai important factor social iar printre cauze ale insuccesului școlar se eviențiază familiile dezorganizate în care soții nu se respectă , ceea ce crează tensiuni în relațile cu copiii. Familiile dezorganizate în care soții sunt despărțiți , iar educația este lăsată doar pe seama unui soț, Lipsa condițiilor necesare vieții, lipsa condițiilor de învățătură (lipsa cărților, lipsa spațiului pentru studiu) , comportarea autoritară a unor părinți față de copii cu aplicarea de restricții exagerate, care provoacă inhibări și teamă. Lipsa legăturii părinților cu școala, cu învățătorul,cu profesorii îi face pe părinți să nu cunoască îndatoririle elevilor și situația țcolară a acestora. Exigențele exagerate ale unor părinți, care cer rezultate la învățătură ce nu sunt în concordanță cu particularitățile de vârstă ale copiilor sunt factori ce pot duce chiar la tulburări nervoase și psihicie. Din nefericire în contextual școlar actual, părinții au tendința de a pune presiune pe elevi și de a-i încuraja în ceeea ce privește competiție cu ceilalți colegi, fapt ce determină obșinerea nu neapărat a celor mai bune rezultate. Anumiți elevi, datorită nereușitei, de a obține, rezultatele cerute prin comparație cu alți colegi îsi pierd încrederea în forțele proprii și stima de sine scade treptat. Copiii cu o stimă de sine scăută, nu vor avea curajul de a răspunde din teama de a nu oferi răspunsuri greșite și treptat scad și rezultatele la învățătură.

Bibliografie

Capitolul II – Parteneriatul școală – familie, premisă a succesului școlar

2.1 Parteneriatul școală – familie în contextual școlar actual

Parteneriatul școală-familie reprezintă o legătură , foarte importantă de altfel, ce trebuie să existe între familie și școală sau mediul eduațional al copilului.Participarea familiei la viața școlară a copilului este o acține extrem de importantă ce aduce numeroase beneficii atât pentru cadrele didactice și familie dar mai ales pentru elevi.

Elisabeta Stănciulescu prezintă în lucrarea ,,Sociologia educației familiale” (Editura Polirom, Iași, 1997) mizele familiale ale școlarității:

mizele instrumentale sunt mizele care se referă la preocuparea părinților pentru viitorul economic al copiilor;

mizele statuare fac referire la rolul școlii în alocarea statutelor sociale, reușita școlară, fiiind o condiție a reușitei sociale;

mizele afective se referă la faptul că într-o societate în care relațiile părinți-copii sunt bazate tot mai mult pe relația afectivă, școala începe să vizeze obiective pe dimensiunea afectivă iar familia face din personalizare activității școlare un deziderat;

mizele culturale se referă la faptul că diferite familii se mobilizează pentru susșinerea idealurilor culturale , iar școala este un câmp privilegiat sub acest aspect;

Elisabeta Stănciulescu consideră că apariția unor asemenea mize familiale ale școlarității, duce la o implicare a părinților în activitatea școlară a copiilor și la multiplicarea inter-acțiunilor între membrii familiei și reprezentanții scolii, pe două dimensiuni principale: dimensiunea relației părinte-copil – vizând controlul frecvenței, al rezultatelor școlare, al temelor, ajutorul acordat în rezolvarea temelor și suportul moral și material al activităților școlare ale copilului; dimensiunea relației familie-școala – care se refera la contactele

părinților cu reprezentanții instituției școlare. Asemenea contacte pot fi: întâlniri colective (în cadrul

formal – al ședințelor cu părinții, al negocierilor dintre asociații de părinți si administrația școlară

sau în cadrul informal – al unor excursii, serbări școlare); contacte interindividuale – programate sau

nu, la inițiativa părinților sau a cadrelor didactice.

Reușita școlară a copilului este influențată atât de stilul parental, stilul educativ al familiei, cât si

de raportul dintre stilul familiei si stilul școlii.

Reușita școlară se asociază cu atitudinea încurajatoare a părintelui, dublată de formularea unor norme clare și ferme de conduită în interiorul și în afara familiei; de supraveghere a orarului și a contactelor cu colegii, prietenii, de dialog continuu între părinți și copii. Relația copil – familie este cel mai important aspect și chiar decisivă în ceea ce privește viitorul copilului.Familia este considerată de către mulți pedagogi și psihologi ,,prima școală a vieții” pentru că este cea care oferă copiilor primele cunoștințe, primele deprinderi, dar și primele modele comportamentale, suportul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-familial.

Dezvoltarea intelectuală și conturarea personalității este un proces de lungă durată, care începe de la naștere și continuă până la adolescență. Dar la vârsta mică se pun bazele) acestui lung proces de formare intelectuală și de definire a caracterului.

Dezvoltarea intelectuală și maturizarea comportamentului depind atât de moștenirea genetică cât și de mediul în care trăiește copilul.Mediul de familie poate să exercite o influență pozitivă sau negativă care să persiste tot restul vieții. Factori cu o influență negativă asupra dezvoltării copilului pot fi: alimentația insuficientă sau dezechilibrată, îmbolnăvirile repetate, somnul insuficient, lipsa stimulării intelectuale, lipsa afecțiunii, a exprimării, etc.

În primii 5 ani de viață, copiii pot să învețe mai mult decât în oricare altă perioadă. Învățarea este mai ușoară când copilul este motivat, adică simte plăcere și interes pentru ceea ce învață, simte simpatie și afecțiune pentru persoana de la care învață, simte că este iubit, prețuit, respectat și protejat și mai ales înțege și observă că este iubit orice s-ar întâmpla. Raporturile dintre părinți și copii sunt raporturi educative, cu repercusiuni asupra formării lor, lucru de care ar trebui să fie conștienți toți părinții. Atitudinile, comportamentul, vorbele, părinților influențează atitudinile, comportamentul și modul de a fi al copiilor și mai ales își pune o amprentă asupra acestora pe o perioada îndelungată sau poate chiar pentru totdeauna.

Există diferite tipuri de comportamente ale părinților și atitudini în ceea ce privește creșterea , educarea și formarea profilului moral al copiilor:

– ,,Familia severă” – Impune limite, disciplină , seriozitate,dispiplină, asigură seriozitate și echilibru familiei. Seriozitatea și limitele sunt aspecte foarte importante în ceea ce privește educația și profilul moral al copilului, însă la fel de important este a nu se ajunge la violență fizică , la reguli exagerat de stricte pentru a nu se crea contextul din care copilul înțeleg că trebuie să învețe, pentru a-i face fericiți pe părinți și pentru a nu învăța sub presiunea fricii și a pedepsei. Emoțiile de frică și vină vor determina copilul să recurgă la diverse metode de evadare precum minciuna, furtul și vor căuta afectivitatea și înțelegerea în altă parte decât în familie.

– ,,Familia permisivă” – este cea care oferă copilui un climat în care i se permite orice, lipisit de reguli și situații dificile. Un asemenea climat este dăunător și nu aduce beneficii copilului conform așteptărilor.Copiii crescuți într-un astfel de context familial vor întâmpina dificultăți în colectivele de școală și mai târziu la locurile de muncă.

– ,,Familia rigidă“ – este cea care prejudiciază maturizarea copiilor, determinându-i pe aceștia să capete lipsa de încredere în sine, teama de nereușită și de sancțiune. Cadrul didactic este cel ce trebuie să intervină, după ce cunoaște situația reală, prin discuții cu părinții (în particular) sugerându-le cu discreție, tact și calm în ce mod și sub ce formă se poate atenua și echilibra severitatea.

-„Familia libertină“ –este cea care creează o atmosferă lejeră, prezentând riscul de a întârzia sau împiedica maturizarea socială a copiilor datorită preocupării excesive a unui părinte sau a ambilor pentru ei înșiși. Cadrul didactic trebuie să intervină pentru a dezvolta siguranța de sine, în sensul obținerii unor rezultate bune la învățătură, capacitatea de decizie, spiritul de independență.Anunțarea părinților în legătură cu pericolul evoluției nefavorabile a copiilor este posibilă și necesară. Părinții trebuie să înțeleagă bine relația dintre faptă și măsura ei educațională. În climatul educațional sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea, larghețea și strictețea), toate însă cu măsură și la momentul potrivit, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.

Un factor important al educației sistematice și continue îl constituie instituția școlară. La nivelul acestei instituții, educația și instrucția ajung într-un stadiu de maximă dezvoltare prin caracterul programat, planificat și metodic al activităților instructiv-educative. Educația se realizează în forme diverse, cel mai adesea prin activități în comun, elevii învățând unii de la alții. Situațiile de învățare sunt construite premeditat de factorii responsabili din perimetrul acestei instituții. Conținuturile care se transmit sunt selectate cu grijă, după criterii psihopedagogice, activitățile educative se cer a fi structurate respectându-se principiile didactice, sunt dimensionate cele mai pertinente metode de predare-învățare, iar atitu­dinile și conduitele trebuie să fie apreciate și evaluate. Cei care realizează procesele formative sunt cadre specializate care dețin, pe lângă competențele disciplinare, academice și pe cele de ordin psihologic, pedagogic și metodic (Constantin Cucoș, 2006, pag. 49).

Parteneriatul școală-familie în contextul școlar actual primește noi valențe. În lucrarea Management educațional pentru directorii unităților de învățământ, Mariana Dragomir precizează faptul că, în relația cu școala, părintele parcurge șapte pași:

a) părintele „învață“ – se informează asupra modului de conducere și organizare a procesului instructiv-educativ;

b) părintele ajută – sprijină școala în realizarea unor proiecte și activități;

c) părintele devine un suport al imaginii pozitive despre școală – înțelege importanța școlii în formarea copilului său și are o atitudine pozitivă față de școală;

d) părintele devine o sursă de informație complementară – furnizează dirigintelui sau învățătorului informații despre comporta­mentul copilului în familie, despre problemele afective și de sănătate ale acestuia;

e) părintele devine o sursă educațională – contribuie la educația propriului copil, îl ajută și îl sprijină în activitatea zilnică de acumulare de cunoștințe;

f) părintele ca profesor – oferă cadre de referință pentru raportarea valorică a copiilor săi;

g) părintele – inițiator al schimbărilor din școală – are dreptul și chiar obligația să solicite adaptarea școlii la cerințele societății actuale – părintele poate să propună unele schimbări care să contribuie la dezvoltarea individuală sau colectivă a copilului.

Implicarea familiei în activitatea școlară a copiilor se desfășoară pe două coordonate:

a) relație părinte-copil: controlul frecvenței, al rezultatelor școlare, al temelor, ajutor în îndeplinirea sarcinilor, suport moral și material;

b) relația familie-școală: contactul direct cu învățătorul sau profesorii clasei sub forma unor reuniuni de informare a părinților cu privire la documentele privind partea de curriculum (Planul cadru pentru învățământul obligatoriu, Programele școlare, Ghidurile de evaluare), consultarea părinților la stabilirea disciplinei opționale, alcătuirea schemelor orare ale clasei și programului extrașcolar al elevilor; activarea asociativă a părinților prin Comitetul de părinți etc. Pentru ca această colaborare „ideală“ să se realizeze trebuie să existe voința colaborării și factorii educaționali implicați să se considere parteneri, în adevăratul sens al cuvântului.

Astfel în ceea ce privește parteneriatul școală – familie este foarte important ca instituțiile de învățământ să organizeze sedințe cu părinții și consultații săptămânale în cadrul cărora aceștia să se poată informa despre situația școlară a copiilor lor. De asemenea, sunt importante workshopurile și întâlnirile cu scop informativ și educativ, pentru părinți, pentru a-i sprijini în soluționarea problemelor și conflictelor pe care le întâmpină în relația cu copiii .

În contextul școlar actual, practicând meseria de profesor pentru învățământul preșcolar, am observat în ultimii ani că interesul și implicarea părinților, pentru a se informa și pentru a se implica în ceea ce privește educația și evoluția copilului, a crescut considerabil. Același aspect s-a remarcat și în cadrul școlii din Campusul unde profesez. Părinții elevilor au acces la consultații individuale și la ședințe semestriale , la ateliere de creație, unde participă împreună cu copiii, la serbări, la petreceri tematice și se implică la acțiuni de ecologizare și reciclare.

2.2 Tendințele actuale în eficientizarea acestui parteneriat

Evidențele cercetărilor internaționale sunt coerente, pozitive și convingătoare. Când școala, familia și comunitatea încep să colaboreze , elevii primesc cu adevărat suportul necesar pentru a avea succes în școală și în viață. Studiile au arătat că dezvoltarea și implementarea unor astfel de parteneriate îmbunătățesc : prezența la școală a elevilor, performanța școlară a acestora, relația familie-școală ,sprijinul din partea comunității de care școala are nevoie. (Jordan Orozco, Averett, 2001;Henderson, Mapp,2002;Boethel, 2003, 2004)

Alți indicatori de success școlar al copiilor ce se îmbunătățesc prin implicarea părinților sunt: frecvența regulată la școală,abilități sociale mai bune, adaptare mai bună la mediul școlar, un sentiment mai accentuat al competenței personale și eficienței în învățare, implicare mai mare în activitățile școlare, credință mai ridicată în importanța educației .(Henderson&Mapp 2002,Hoover Dempsey 2005 apud Pushor, 2007).

Epstein et. al. (2009) vorbește despre șase tipuri de programe de implicare a părinților:

1)Parenting

2)Comunicare

3)Voluntariat

4)Învățare acasă

5)Negociere a deciziilor

6)Parteneriate cu comunitatea

Modelele propuse de literatura de specialitate subliniază următoarele tipuri de programe pentru implicarea, în general, a părinților în parteneriatele cu școala :

1.programe de mentorat

2.centre ale părinților

3.membri ai familiei/comunității ca asistenți ai profesorilor

4.programe de voluntariat

5.vizite acasă

6.programe de educație a părinților

7.parteneriate școală-comunitatea de afaceri

8.părinții și membrii comunității implicați în mamagementul școlii (,,site based management”)

9.programe de tutorat

(J.Bryan, C.Holocomb-Mccoy)

Există bariere în ceea ce privește desfășurarea parteneriatelor.Rezultatele studiilor arată că părinții cu venituri mici participă mai puțin la activități în școli decât cei cu venituri mai mari. Barierele pe care le întâmpină părinții cu venituri mici în a fi prezenți la școală și a se implica în activități de parteneriat școală – familie sunt:

-Bariere materiale, de natalitate : resurse financiare limitate, dificultăți legate de transport , responsabilitatea de a crește mai mulți copii, grija pentru cei în vârstă, etc.

– Bariere psihologice: lipsa de încredere a părinților în propriile capacități cauzată de lipsa studiilor, ei nu se percep ca fiind capabili să-i ajute pe copii în activitățile școlare.

-Bariere care țin de cultura organizațională a școlii;

atitudinea profesorilor – Uneori aceștia nu valorizează implicarea și opiniile părinților și fac judecăți negative despre implicarea acestora.Există și situații când profesorii interpretează slaba implicare a părinților cu venituri mici ca lipsă de interes, deși cerctările arată că acești părinți doresc succesul copiilor lor. De multe ori , profesorii subapreciază eforturile părinților atunci când aceștia se implică

climatul școlar – Percepția diferențelor educaționale și de expertiză între profesori și părinți conduce la relații inegale profesori-părinți, profesorii folosesc ueori un limbaj și termeni inadecvați (în mod conștient sau inconștient) pe care părinții nu-i înțeleg și astfel se îndepărtează de școală.

(Van Velsor, Orozco, 2007)

În Ghidul de idei practice pentru activități cu părinții ,,Părinții din școala mea” elaborat de către Institutul de Științe ale Educației sunt prezentate strategiile uzuale de implicare a părinților.Acestea presupun participarea părinților în activități realizate în clasă, în excursii, la bibliotecă etc. Pentru părinții din zone dezavantajate, adese cu venituri mici, este necesară însă o abordare

mai largă și strategii care să aibă în vedere cultura comunității și abilitățile părinților de a contribui la educația propriilor copii. Iată care sunt strategiile:

Cunoașterea familiilor copiilor

• Uneori, profesorii știu puține lucruri despre părinți, fiind necesară inițierea unei comunicări pro-active cu părinții.A reuși să cunoști părinții înseamnă mai mult decât a-i invita să se implice, înseamnă a face eforturi active de a ajunge la ei. Cercetările arată că atunci când se fac astfel de eforturi reale, nivelul socio-economic și nivelul educațional al părinților devin factori

secundari în dorința lor de a participa la viața școlii.

Cunoașterea comunității

• Identificarea liderilor comunității și liderilor părinților (părinții respectați în comunitate) care pot facilita conexiunile cu școala.

• A învăța despre comunitate înseamnă a cunoaște organizațiile și agențiile care pot oferi ajutor familiilor. Uneori profesorii nu sunt conștienți de aceste resurse și nu pot sprijini suficient părinții în accesarea acestor surse de suport.

• Ajutor oferit părinților. Părinții cu venituri mici se luptă să asigure nevoile de bază ale familiei. Ei pot fi sprijiniți prin trimiteri către servicii medicale, stomatologice, de consiliere etc. De asemenea, poate fi oferit în cadrul școlii un program educațional de suport care să răspundă nevoilor părinților (comunicarea, stima de sine, rezolvarea conflictelor, importanța educației, consilierea carierei, marketingul personal, modalități de identificare a unui loc de muncă, antreprenoriatul etc.).

Formarea pentru profesori. Pe lângă serviciile oferite părinților uneori sunt necesare programe de formare pentru personalul din școli. Temele pot varia, iar consilierul școlar poate fi catalizatorul acestui proces prin identificarea celor mai relevante teme pentru fiecare școală în parte (analiză de nevoi), pentru că și profesorii pot simți nevoia de a învăța cum să comunice cu părinții, iar părinții și liderii comunității îi pot ajuta pe profesori să integreze cultura comunității în procesul educațional.

Utilizarea capitalului cultural al părinților

Este important ca personalul școlii să îmbrățișeze cultura părinților. Aceasta înseamnă valorizarea

capitalului social al părinților, a modului în care aceștia văd lumea și în care pot contribui la activitățile școlii, indiferent de nivelul lor educațional. Ceea ce presupune mutarea accentului de la deficitul pe care îl are familia la punctele tari ale acesteia și recunoașterea expertizei pe care

familiile diferite o au pentru succesul copiilor lor. Spre exemplu, părinții pot furniza informații

esențiale despre stilul de învățare al copiilor, despre alte abilități de viață pe care aceștia le au, pot identifica nevoi ale copiilor și modalități de a răspunde acestor nevoi. Consilierul școlar poate facilita procesul de autocunoaștere a părinților. Acesta va respecta punctele tari, va afirma nevoia părinților de a se implica în educația copiilor, va celebra noile metode și acțiuni de implicare a părinților în viața școlii. Valorizarea contribuțiilor familiei înseamnă ca personalul școlii învață nu doar de la părinți, ci și de la reprezentanți ai familiei extinse: mătuși, unchi, bunici sau vârstnici respectați în comunitate. (Van Velsor, Orozco, 2007)

Una dintre premisele creării parteneriatului școală-familie este să reușim să angajăm părinții

și școala într-o relație autentică și pozitivă. În acest mod, părinții devin parteneri activi și nu doar spectatori la procesul educațional și la ce se întâmplă în școală.

Principiile care stau la baza construirii unei relații de colaborare școala-părinti sunt: ÎNCREDEREA.Construirea unui mediu securizant atât în planul relațiilor cu părinții cât și în cel al organizării spațiului. Încrederea reciprocă se construiește cu argumente fără a depăși limitele respectate și asumate reciproc.

RESPECTUL PENTRU PĂRINȚI. Abilitățile, valorile, interesele părinților vor fi evidențiate

în mod necondiționat, fără a încălca regulile de comunicare stabilite de comun acord.

VALORIZAREA PĂRINȚILOR. Cadrul pentru afirmarea pozitivă a părinților este construit prin înțelegerea, corectitudinea, empatia și neutralitatea consilierului școlar. Este important ca ajutorul să nu creeze dependență părintelui ci să activeze elemente (lb.engleză ,empowerment") care să-l ajute pe părinte să poată rezolva în viitor, prin resurse proprii, situații dificile.

ABILITAREA PĂRINȚILOR. Este necesar ca metodele și tehnicile de consiliere să fie centrate pe identificarea punctelor tari și a resurselor pentru depășirea situațiilor critice în relația părinte-copil- școală, cu efecte concrete în ceea ce privește autoresponsabilizarea și autodezvoltarea părinților.

COMUNICAREA EFICIENTĂ. Tipurile de limbaj verbal, nonverbal, paraverbal sunt adecvate nivelului de înțelegere al părinților. Se utilizează strategii interactive de comunicare, ascultare activă, feedback pozitiv.

OFERTA ȘI VIZIBILITATEA SERVICIILOR. Serviciile oferite vor fi adaptate nevoilor părinților, pe baza consultărilor periodice (analiza de nevoi, interviu, focus grup, chestionar, întalniri nonformale și informale etc.). Oferta de servicii de consiliere va fi diseminată astfel încât părinții să fie informați, să afle despre activitățile care vor fi derulate în școală.

INFORMAREA PĂRINȚILOR. Activitățile propuse vor avea în vedere, pe de o parte, actualitatea și corectitudinea informațiilor, iar pe de altă parte, modul în care activitățile sunt transmise (cuvinte simple, imagini concrete, vizibilitatea mesajelor,cromatica adecvată etc.)

STABILIREA LIMITELOR PROFESIONALE. Realizarea unui ,,contract de consiliere" (un acord scris sau verbal) este importantă. Contractul va fi explicat părinților. Se precizează scopul, tehnicile, limitele, beneficiile, durata și frecvența activităților, modul de gestionare a resurselor disponibile, rezultatele așteptate.

CONFIDENȚIALITATEA. Toate informațiile oferite în cadrul activităților de consiliere sunt confidențiale (spre exemplu, informațiile personale despre venituri, situația familială). Este necesar consimțământul părintelui, de exemplu pentru înregistrarea activităților sau postarea pe diferite site-uri a pozelor (cu părinții sau copiii) din timpul activităților derulate.

EGALITATEA ȘANSELOR. Indiferent de statut social, etnie, religie, gen, educație, convingeri politice, dizabilități, va fi creat un climat echitabil/nondiscriminativ în care părinții să simtă că sunt tratați cu obiectivitate și imparțialitate.

RESPONSABILITATE PROFESIONALĂ. În derularea activităților sunt esențiale: respectarea principiilor menționate, utilizarea abilităților și atitudinilor specifice consilierii. Doar în aceste condiții programul de consiliere a părinților va atinge rezultatele estimate.

Bibliografie

CAPITOLUL III

Parentingul pozitiv -Modalitate de combatere a insuccesului școlar

3.1 Parentingul pozitiv –definiții, teorii și perspective

A fi părinte poate fi una dintre cele mai frumoase experiențe pe care viața le oferă și poate aduce satisfacții, lumină și bucurie dar totodată poate fi și un rol solicitant, frustrant și epuizant. Părinții se pot confrunta cu dificultăți având foarte puțină pregătire și pot apărea emoțiile de furie și comportamentele agresive. Provocarea pentru toți părinții o reprezintă creșterea unor copii sănătoși, bine adaptați, într-un mediu de încredere, plin de iubire. Parenting-ul înseamnă să oferi permanent îngrijirea și sprijinul de care are nevoie copilul pentru a supraviețui și a se dezvolta, iar familia deține principala responsabilitate pentru a asigura drepturile fundamentale ale copiilor și reprezintă cadrul de bază în care copiii sunt îngrijiți și crescuți, în care se creează primele relații importante și se pun bazele dezvoltării lor.

Parentingul pozitiv este un concept modern de educație care oferă copilului o poziție centrală și îl tratează ca pe o personalitate unică. Experții în educația modernă a copilului sunt de părere că abordarea pozitivă deschide o poartă specială de comunicare cu copilul, stimulându-i inteligența, creativitatea și încrederea în sine.

Succesul si popularitatea acestei noi abordari in educație este de altfel strans legat cu cerințele societății actuale – care pune accent pe rezultate, independență si performanță în societate. Este esențial să lăudăm și să încurajăm performanțele reale ale copilului, dar mulți părinți alimentează la maxim nevoia de aprecieri a copilului nerealizând că de fapt afectează structura ego-ului copilului. În loc să progreseze, acești copii devin dependenți de aprecieri și atenție. – spune Susan Carey, psiholog specializat in psihologia copilului – de la Univesitatea Harvard. Ca primă verigă a sistemului educativ, familia are responsabilități clare și diverse. Întrebarea care se pune este, dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților obiective, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ. Realitatea ne-a dovedit că nu toate familiile sunt dispuse să-și îndeplinească consecvent responsabilitățile educative față de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieții zilnice, minimalizând rolul de factor educativ. Altor familii, deși doresc să asigure educația corespunzătoare copiilor, le lipsesc pregătirea psiho-pedagogică, experiența.

Relația școală-familie în contextul actual

În GHIDUL DE BUNE PRACTICI pentru educația pozitivă, a părinților, cadrelor didactice și elevilor ce are ca titlu ,,Stimularea comportamentelor pozitive ale copiilor” , psihologul Diana Stănculeanu explică cum în mod firesc fiecare adult poate deveni pãrinte la un moment dat, însã nu orice adult care are copii este, în mod automat, un pãrinte competent pentru copiii sãi. ,,Fiecare adult este rodul moștenirii sale genetice, educației primate și mediului în care a crescut, deopotrivã familial și social. Un adult responsabil, când devine pãrinte, își dorește sã asigure copilului sãu o dezvoltare armonioasã, psihicã și fizicã, o educație prin care sã devinã autonom, capabil de a lua decizii cât mai bune pentru viața sa. Acestea sunt obiective majore, obiective pe termen lung. Atingerea lor depinde însã de realizarea mai multor obiective pe termen scurt și mediu: copilul are nevoie sã învețe sã meargã, sã mãnânce singur, sã vorbeascã, sã se descurce la școalã, sã-și facã temele singur, sã respecte reguli, sã ajute în casã ca orice alt membru al familiei etc. Orice pãrinte înțelege cã nu poate atinge “marile obiective” fãrã îndeplinirea obiectivelor intermediare, însã nu fiecare pãrinte cunoaște metodele prin care obiectivele intermediare pot fi realizate.Prin educație, pãrinții pot dobândi cunoștințele și competențele necesare în vederea îndeplinirii acestor obiective ce jaloneazã creșterea și educația copiilor.Fiecare pãrinte are așteptãrile proprii în privința copilului. Uneori, aceste așteptãri sunt realiste, alteori nu. Disciplinarea copilului devine dificilã atunci când pãrinþii au așteptãri nerealiste, când supraevalueazã sau subestimeazã abilitãțile copilului și nu sunt atenți la nevoile acestuia. Prin educație, pãrinții pot cunoaște specificul fiecãrei etape de dezvoltare a copilului și își pot reformula așteptãrile proprii, în așa fel încât acestea sã fie cât mai realiste și adaptate nevoilor copilului. Adesea, pãrinții confundã disciplinarea cu sancționarea copilului. Foarte frecvent, o reacție emoționalã negativã a pãrintelui este urmatã de o sancțiune direct proporționalã cu intensitatea acestei reacții și nu cu gravitatea faptei copilului. Cu cât pãrintele este mai îngrijorat, mai furios, mai frustrat, mai îndurerat, cu atât sancțiunea e mai neadecvatã și, adesea, efectul este cu totul altul decât cel dorit de pãrinte. În plus, relația pãrinte-copil va fi afectatã de aplicarea unor sancțiuni disproporționat de aspre, arbitrare, de multe ori abuzive, cu atât mai grav cu cât aceste sancțiuni sunt mai frecvente. Prin educație, pãrinții pot cunoaște ce înseamnã de fapt disciplinarea copilului (învãțarea, însușirea de comportamente adecvate) și care sunt metodele de disciplinare adecvate ce favorizeazã cooperarea copilului și dezvoltarea unei cât mai bune relații între pãrinte și copil, pe de o parte, și între pãrinții copilului, pe de altã parte.Uneori pãrinții se îngrijoreazã cã, dacã nu sancționeazã prompt un comportament neadecvat, vor “scãpa copilul din mânã”. De aceea, mulți considerã cã aplicarea de corecții fizice, la “momentul oportun” este de naturã sã asigure o disciplinare eficientã a copiilor și sã întãreascã autoritatea pãrinților. Astfel, aplicarea de corecții fizice devine în accepțiunea acestor pãrinți, mãsura “disciplinãrii” copiilor lor. Expresii precum “bãtaia e ruptã din rai” sau “unde dã mama/tata crește” nu doar rezumã convingeri, ci justificã recurgerea la violențã în lipsa unor abilitãți parentale. De asemenea, conferã protecție adultului fațã de sentimentul de vinovãție care îl încearcã dupã recurgerea la violențã împotriva copilului. Studiile aratã cã aproximativ 75% din pãrinții români recurg la metode violente de educare a copiilor, violența fiind nu doar de naturã fizicã, ci și verbalã și emoționalã. Adesea, violența emoționalã nici nu este recunoscutã de cãtre adulți, fie ei profesioniști care lucreazã cu copii sau pãrinți și, prin urmare, nici nu se cunosc efectele acestei forme de abuz împotriva copilului. Cei mai mulți pãrinți considerã cã o “bãtãițã”, “urechealã”, “pãlmuțã” etc. nu poate fi decât beneficã atât timp cât nu pune în pericol integritatea fizicã a copilului sau viața sa. Cu alte cuvinte, e bine dacã “îi dai copilului vreo douã, dar cu mãsurã”. Specialiștii sunt însã de altã pãrere. În baza a zeci de cercetãri și studii efectuate, ei vorbesc despre efecte fizice și psihice dintre cele mai diverse, unele imediate, altele de lungã duratã, ce afecteazã dezvoltarea și educarea copilului, adesea chiar și devenirea sa ca adult.Una dintre consecințele imediate, vizibile ale violenței împotriva copiilor, este creșterea violenței în mediul școlar, România situându-se pe unul din primele locuri din Europa la acest capitol. În majoritatea școlilor românești se produc frecvent acte de violențã asupra elevilor sau ale elevilor în spațiul școlii și în timpul orelor de curs; 70% din acestea sunt injurii și aproape 30% sunt bãtãi.

” Stănculeanu , D. ,Petrea, I., (2011) ,,Ghid de bune practici pentru educația pozitivă a părinților, cadrelor didactice și elevilor”,Organizația Salvați Copiii; p.7-8.

Disciplinarea este un proces de învățare a comportamentelor. Copii se nasc cu potențialul de învățare de noi comportamente însă au nevoie de un context structurat pentru a învăța care sunt cele potrivite sau adecvate într-o situație sau alta. Modul în care adultul reacționează într-un anumit context (de exemplu, felul în care se comportă când este furios sau supărat), reprezintă pentru copil un context de învățare involuntară. Disciplinarea pozitivă dezvoltă abilitățile de viață ale copiilor, le arată cum să se comporte adecvat și îi ajută să facă față provocărilor vieții. Este cea care oferă soluții cu efect pe termen lung și contribuie la dezvoltarea abilității copilului de a se auto-discplina. Disciplinarea pozitivă se referă la a-i dezvolta competențe copilului și de a-i crește încrederea că va face față situațiilor provocatoare din viață. Ea presupune comunicarea clară a așteptărilor ca părinte, a regulilor, a ceea ce se întâmplă dacă le respectă sau le încalcă și a limitelor. Disciplinarea pozitivă se referă la construirea unei relații între părinte și copil , bazată pe respect reciproc, dragoste și încredere. Prin disciplinarea pozitivă copilul învață să fie politicos, nonviolent, atent la ce simte celălalt,învață să se respecte pe sine și pe ceilalți.Disciplinarea pozitivă învață copiii și le ghidează comportamentele, însă în același timp le respectă drepturile la o dezvoltare sănătoasă și mai ales la protecție împotriva violenței. Disciplina pozitivă nu înseamnă a oferi copilului libertate absolută, în care acesta face tot ce își dorește, fără reguli, limite sau așteptări dar nici violență, pedepsire și umilire a copilului

Pentru a putea educa în mod pozitiv, părinții trebuie să țină cont de aspecte și măsuri importante pentru a obține rezultatele dorite:

Este necesar ca părinții să își manifeste necondiționat dragostea față de copil, fiind atenți la ceea ce face copilul și să sancționeze comportamentul nedorit, nu copilul! Părintele nu trebuie să pună semnul egal între copil și comportamentul nedorit pe care îl manifestă!

Să încurajeze comportamentele dorite. Să acorde atenție copilului atunci când manifestă comportamentele dorite și să îl laude.

Să aplice consecințele care decurg în mod firesc în urma comportamentelor nedorite, nemaifiind necesară intervenția prin pedeapsă. Existența unor consecințe în urma comportamentelor nedorite îl învață pe copil să devină independent, să ia decizii și să își asume responsabilitatea pentru deciziile luate.

Să îi dezvolte copilului abilități, încurajându-l să se exprime, să descopere și să exploreze, luând măsuri de precauție care nu îl îngrădesc. Cu siguranță părinții își doresc un copil care să devină un adult independent, curajos, gata să rezolve și să facă față situațiilor din viață. Este util ca cei mici să învețe să facă lucrurile care le vor folosi pentru viitor, în funcție de consecințele directe, nu pentru că sunt șantajați emoțional sau amenințați.

Să se stabilească reguli pentru toată familia.Se recomandă ca regulile să fie stabilite de întreaga familie, ascultând părerile tuturor membrilor; să fi clare și specifice; să fie formulate pozitiv – ceea ce înseamnă să spună copilului ce să facă, nu ce să nu facă; să fie ușor de pus în practică; să fie urmate de întreaga familie; să fie puține la număr; să fie realiste și să fie vizibile pentru întreaga familie.

( Botoșineanu et all, 2013 , Ghid de disciplinare pozitivă ,,Schimbări mici, diferențe mari”, Asociația Salvați Copiii Iași , p.4-6)

3.2 Modele de disciplinare pozitivă

3.2.1 Triple P

Triple P – Positive Parenting Program este unul dintre cele mai eficiente programe de parenting din lume. Se numără printre puținele programe bazate pe evidențe provenite din cercetări științifice continue.Dezvoltat de psihologul clinician Professor Matt Sanders si colegii sai de la University of Queensland Australia, Triple P a fost testat de mii de familii in ultimii 30 de ani. Mai mult de 90 de studii și încercări internaționale au demonstrat că acest program funcționează indiferent de cultură, statut socio-economic și în structuri familiale diferite.

Triple P este construit pentru a oferi părinților abilitățile de care au nevoie pentru a crește copii și adolescenți sănătoși și încrezători în sine, și pentru a construi relații de familie puternice. Triple P nu le spune părinților cum să-și crească copiii. Mai degrabă, le ofera părinților strategii simple și practice pe care le pot adapta pentru a se potrivi mai bine cu propriile lor valori, credințe și nevoi. Astfel, beneficiile sunt semnificative și pe termen lung.

“Copiii care cresc într-un mediu de parenting pozitiv au mult mai multe șanse de a-și dezvolta abilitățile necesare pentru a performa bine la școală, a lega prietenii și a se simți bine în legatură cu propria lor persoană”, spune Professor Sanders.“De asemenea, acești copii au mult mai puține șanse de a dezvolta probleme comportamentale sau emoționale pe măsură ce cresc. Similar, părinții care utilizează abilitățile de parenting pozitiv se simt mult mai competenți și mai siguri pe sine în legătură cu modul în care fac față vieții de zi cu zi a familiei lor. Ei sunt de asemenea mai putin stresați, mai puțin deprimați sau depresivi și au mult mai puține conflicte cu partenerii lor în privința aspectelor legate de creșterea copiilor.”

Triple P este special pentru că nu merge pe principiul “one size fits all” (o măsura pentru toate). Este un sistem care oferă gradual, pe nivele crescânde de complexitate, suportul necesar pentru diferitele nevoi ale părinților. Astfel încât părinții pot alege orice între a participa la un curs de parenting sau a primi consiliere individuală.“Unii părinți au nevoie doar de o ușoară atingere a Triple P, doar de câteva idei care să îi ajute să-și organizeze mai bine rutinele zilnice ale copiilor, ca de exemplu ora de culcare, sau sa facă față unor situații de indisciplină ocazionale”, spune Professor Sanders. “Dar alți părinți se pot afla într-o situație de criză au nevoie de mai mult suport, astfel că Triple P se bazează pe ideea că le oferă parinților exact cantitatea necesară de ajutor de care au ei nevoie – nici mai mult, nici mai puțin.”“A fi părinte este cel mai dificil job pe care fiecare dintre noi îl va avea vreodată în viața lui, și este de asemenea job-ul pentru care suntem cel mai puțin pregătiți”, spune Professor Sanders.“Prin creșterea accesibilității informațiilor de parenting, creștem probabilitatea ca părintii să caute si să accepte ajutorul nostru. Oferind suportul Triple P este ca si cum am imuniza comunitatea. Pregatim parintii, facem familiile mai fericite si prevenim problemele inainte ca acestea sa se intample.”Triple P este acum folosit în peste 25 de țări, printre care USA, UK, Scotia, Irlanda, Wales, Canada, Australia, Noua Zeelanda, Belgia, Suedia, Germania, Japonia, Iran, Hong Kong, Singapore, Olanda, Curacao, Elvetia si Romania. A fost tradus deja în peste 17 limbi.Triple P a castigat numeroase recunoașteri și premii internaționale, inclusiv Australian Heads of Government National Violence Prevention Award, iar Professor-ul Sanders a devenit consultant al World Health Organisation and the Council of Europe și al guvernelor din țări precum UK, Canada, Australia, Noua Zeelanda, Elvetia, Japonia si Iran.

Triple P este un program foarte practic. Cuprinde un pachet complex de cunoștințe de parenting în parcele de informație compacte, exprimate simplu astfel încât orice părinte să le înțeleagă și să le implementeze pentru rezultate rapide și încurajatoare.

Sistemul implică rutine ușor de urmat care de obicei le solicită părinților să facă schimbări mici care produc diferențe mari în comportamentul copiilor, îmbunătățind în același timp starea de bine a părinților. Foarte mult din eficiența acestui sistem stă în faptul că – deși este bazat și construit pe dovezi științifice – strategiile Triple P sunt usor de înțeles.

Parte din atractivitatea Triple P constă în faptul că este foarte practic și aplicabil imediat – adresând aspecte specifice care sunt reale și întâlnite în viața de zi cu zi a tuturor părinților; spre exemplu problemele la culcare, crizele, comportamentele problematice din timpul meselor, la cumpărături sau în vizită la prieteni, relaționarea cu frații sau alți copii, făcutul temelor și o listă lungă de multe alte probleme ale familiilor.

De asemenea, programul oferă soluții specifice pentru diferite grupe de vârstă și diferite etape de dezvoltare a copiilor – de exemplu: autonomia comportamentului alimentar, utilizarea toaletei, tranziția către școală, prieteniile, temele pentru acasă, managementul emoțiilor, relaționarea cu copiii de aceeași vârstă și socializarea.

Sistemul oferă parinților o gamă largă de strategii și nivele de intervenție, concepute si structurate pentru a satisface rapid și eficient cele mai presante nevoi individuale ale părinților. “Cantitatea minimă de intervenție eficientă” ajută la obținerea impactului maxim în timpul cel mai scurt si cu costurile cele mai mici.

Cei trei “P” din triple P vin de la Programul de Parenting Pozitiv. În timp ce sistemul este foarte eficient pentru reducerea comportamentelor problemă, mai mult de jumătate din cele 17 strategii ale sale sunt focusate pe dezvoltarea de relații pozitive, atitudini, abilități si disciplină. Chiar și atunci când se focusează pe comportamente specifice, Triple P îi învață pe părinți principii generale de parenting care pot fi aplicate cu succes și în alte situații. Scopul sistemului este de a preveni apariția comportamentelor problematice în familie, școala și comunitate, și crearea unui mediu familial care îi încurajeaza pe copii să-și atingă potențialul.Triple P îi ajută pe părinți să înțeleagă modul în care funcționează famillia lor și să utilizeze modul în care deja gândesc, simt, comunică și acționează într-ul fel nou, care să le dezvolte încrederea în sine, abilitățile de părinte și relațiile de familie, contribuind astfel la propria stare de bine.

Triple P îi ajută pe părinți:

Să creeze un mediu familial stabil, suportiv, armonios;

Să-și învețe copiii abilitățile de care au nevoie pentru a se înțelege unii cu alții;

Să rezolve într-un mod pozitiv, consistent și decisive comportamentelor problematice care ar putea apărea;

Să încurajeze comportamentele care le plac;

Să aibă așteptări realiste față de copiii lor și față de sine;

Să aibă grijă de ei înșiși ca părinți;

(http://www.triplep.net/glo-en/home/)

3.2.2 ABC comportamental

Unul din primele lucruri pe care copiii le învațã, este faptul cã acțiunile și comportamentele lor au efecte și consecințe asupra acțiunilor/ comportamentelor celorlalți. Modul în care adulții reacționeazã la comportamentul copiilor, le menține sau nu acestora un anumit comportament. De multe ori se întâmplã ca pãrinþii și educatorii/profesorii sã întãreascã involuntar un anumit comportament problematic al copilului. Întãririle accidentale pot fi: atenția acordatã unui comportament problematic (ex. prin zâmbet sau comunicare verbalã sau non-verbalã cu copilul), întãririle materiale (ex. jucãriile), activitãțile (ex. distragerea atenției unui copil printr-un joc) sau alimente (ex. o bomboanã sau ciocolatã). De exemplu, dacã accidental râzi dupã ce copilul a spus un cuvânt vulgar, râsul a întãrit accidental comportamentul verbal al copilului (a spune cuvinte vulgare) ceea ce crește probabilitatea ca, copilul sã foloseascã din nou cuvântul vulgar dacã dorește o reacție din partea pãrintelui. Ignorarea comportamentelor pozitive, dezirabile ale copilului de cãtre pãrinți și educatori/ profesori crește frecvența apariției comportamentelor negative, nedezirabile.Atunvi când învațã un comportament nou, copii au nevoie de întãriri sau feedback-uri din partea pãrinților și adulților pentru comportamentele pozitive și dezirabile pe care le-au realizat. Dacã pãrinții și educatorii/ profesori ignorã comportamentele pozitive ale copiilor, nu fac decât sã întãreascã convingerea copiilor cã ei pot atrage atenția numai prin comportamente nedezirabile/ negative. Copii, ca și adulții, învațã NUMAI din feedback-urile pozitive, când pãrinþii și educatorii/profesori le spun ce au fãcut bine dintr-o acțiune sau comportament. Este greșitã opinia conform cãreia un comportament se învațã dacã spunem copiilor ce au greșit! Copiii învațã observând comportamentul celorlalți din contextul lor de viațã – pãrinți, bunici, frați sau surori, alți copii, educatori/ profesori. Multe din comportamentele sociale și emoționale ale copilului se învațã prin imitare și modelare și datoritã faptului cã adeseori adulții nu verbalizeazã regulile de comportament pentru vârsta preșcolarã.. Astfel, copilul învațã implicit acele comportamente care nu au fost verbalizate de cãtre adulți. Aceastã învãțare implicitã este uneori o învãțare eronatã și limitativã, care nu îi permite copilului sã cunoascã multe din modalitãțile de comportament în diverse situații concrete. De exemplu, dacã copilul nu este învãțat cum sã facã fațã furiei sau frustrãrii într-un mod sãnãtos, el va recurge la acele comportamente pe care le-a învãțat implicit din interacțiunea cu ceilalți – pãrinți, educatori/profesori, alți copii. Comportamentele pãrinților și educatorilor/profesorilor reprezintã modele de comportament pentru copil. Copiii învațã privindu-i sau observându-i pe ceilalți. Cele mai frecvente comportamente problematice ale copilului, cum ar fi țipatul, înjuratul, lovitul, sunt rezultatul acestui proces implicit de învãțare: copilul nu știe cum sã reacționeze în diverse situații problematice pentru el și recurge la acele comportamente pe care le-a observat la ceilalți. Comportamentele problematice ale copiilor apar și ca rezultat al modului de formulare de cãtre pãrinþi și educatori/ profesori a instrucțiunilor comportamentale. Modul în care pãrintele sau educatorul/ profesorul formuleazã o instrucțiune influențeazã comportamentul copilului. Cele mai frecvente bariere în formularea instrucțiunilor de cãtre pãrinþi sunt:

a) instrucțiuni formulate vag: copiii au dificultãți în a urma instrucțiunile: care nu sunt clare, de felul „Maria, fii cuminte!” sau „George, nu fi obraznic!”; formulate în termeni de întrebare închisã de tipul „Nu ai vrea sã îți faci temele?”, care îi permite copilul sã aleagã și varianta de rãspuns NU;

b) prea multe sau prea puține instrucțiuni: când copilului i se dau prea multe instrucțiuni de felul „Trebuie sã îți faci curãțenie în camerã și sã înveți!” realizarea lor în termenii doriți de pãrinte devine dificilã și atunci copilului i se dã oportunitatea nefericitã de a face greșeli (fiecare are o percepție diferitã despre ceea ce înseamnã „curãțenie” ); la polul opus, când copilul nu primește decât foarte puține instrucțiuni, îi este dificil sã își structureze singur comportamentul și sã învețe singur comportamentele complexe.

c) instrucțiuni prea dificile pentru nivelul lor de dezvoltare cognitivã, socialã și emoþionalã: copii au nevoie de instrucțiuni pentru comportamentele pe care ei le pot realiza; când însã așteptãrile pãrinților sunt nerealiste în raport cu nivelul lor de dezvoltare, copiii manifestã comportamente problematice pentru cã nu pot realiza un comportamentul așteptat; De exemplu, dacã ceri unui adolescent sã ia o decizie fermã cu privire la cariera lui pentru urmãtorii 10 ani, acest lucru îi depãșește competențele și îl pune în situația de a face promisiuni sau de a lua decizii nerealiste.

d) instrucțiunile sunt urmate și în funcție de momentul în care sunt formulate: dacã unui copil obosit și aproape adormit i se spune cum ar trebui sã se comporte când merge în vizitã, va fi puțin probabil ca el sã reținã ceea ce s-a explicat și va avea un anumit comportament în vizitã; sau dacã vrei sã ai o discuție „serioasã” cu adolescentul tãu care tocmai urmãrește emisiunea lui preferatã, probabilitatea ca el sã își reaminteascã ceea ce i-ai spus este foarte micã.

e) instrucțiunile sunt urmate și în funcție de modul în care sunt comunicate: modul în care pãrintele exprimã o instrucțiune trebuie sã fie congruent cu ceea ce spune; de exemplu, dacã zâmbești atunci când îi spui copilului cã a folosit un cuvând nepotrivit la masã, îi produci confuzie și poate sã înțeleagã greșit mesajul.

Comportamentul copiilor apare în prezența anumitor factori sau într-un anumit context, denumit ca antecedent (A) și are anumite consecințe care mențin sau nu apariția comportamentului (C).

schema

A – Antecedentele comportamentului sunt elementele contextului spațio-temporal care apar înainte de realizarea comportamenului și cresc probabilitatea apariției lui. Antecedentele pot fi situații, gânduri, emoții sau comportamente legate de evenimente, gânduri și amintiri din trecut, care se reflectã în situația actualã.

De exemplu, este mult mai probabil ca doi frați sã se certe atunci când primesc o jucãrie nouã dacã ei nu au învãțat încã sã se joace împreunã cu jucãria.

Antecedentele sunt de douã tipuri: imediate – apar înainte de comportament și depãrtate – evenimente întâmplate recent, dar care influențeazã comportamentul actual (ex. faptul cã un copil este oboist face mai probabilã apariția unor comportamente problematice, cum ar fi refuzul sau accesele de furie în relaþia cu adultul sau cu alți copii).

B – Comportamentul copilului ( B de la behaviour engleazã), ceea ce face, spune, simte copilul. – sunt stimulii care apar dupã realizarea comportamentului și au rolul de a crește sau de a scãdea probabilitatea apariției unui comportament. Reacția adultului (consecința) la comportamentul copilului poate fi de douã tipuri: de încurajare a comportamentului copilului sau de descurajare.De exemplu, dacã un copil face un comportament (ex. își adunã jucãriile și le pune in cutie) și este lãudat de cãtre adult, el va avea tendința de a repeta acel comportament; dacã el este penalizat de cãtre adult sau este ignorat, copilul va avea tendința de a elimina acel comportament din repertoriul lui. Ne putem da seama foarte ușor de influența reacției adultului asupra comportamentului copilului dacã privim cu atenție copilul la vârste mici; de multe ori, atunci când face un comportament, el cãutã privirea adultului pentru a vedea daca este aprobat sau nu. Consecințele sunt responsabile de menținerea în timp a unui comportament!

Identificarea antecedentelor și consecințelor unui comportament este esențialã dacã vrem sã îl dezvoltãm sau sã îl eliminãm din repertoriul comportamental al copilului. Ele pot fi identificate în urma discuțiilor cu pãrinții sau a observãrii copilului, pe baza urmãtoarelor întrebãri:

tabel

Analiza antecedentelor și consecințelor unui comportament este primul pas în modificarea sau învãțarea comportamentalã. Un comportament se menține dacã este urmat de întãriri imediate și pozitive. Consecințele pe termen lung NU modificã comportamentul prezent.

(Petrovai et all, Ghid pentru părinți, ,,Vârsta preșcolară”- Organizația Salvați copiii România, București, 2008, p.32-36)

Bibliografie

http://www.triplep.net/glo-en/home/