Parcul National Cheile Bicazului Lacul Rosu Muntii Hasmas

CUPRINS:

Capitolul I: AȘEZAREA GEOGRAFICĂ ȘI ACCESUL

Parcul Național Cheile Bicazului – Lacul Roșu – Munții Hășmaș este o arie protejată de interes național ce corespunde categoriei a II-a IUCN (parc național), aflat în România, în arealul grupei centrale a Carpaților Orientali, în Munții Hășmaș, pe teritoriul administrativ al județelor Harghita și Neamț.

Fig. 1: Harta cu localizarea Pacului Național Cheile Bicazului – Lacul Roșu – Munții Hășmaș la nivelul României

(Sursa: www.google.ro/maps)

Parcul Național Cheile Bicazului – Lacul Roșu – Munții Hăsmaș este localizat de-a lungul drumului național ce leagă orașul Gheorgheni de orașul Bicaz (DN12C). Accesul spre Munții Hășmașul Mare se poate face și de pe DN12, pe la Bălan. La 26 de km de la Gheorgheni și la 35 de km de la Bicaz se găsește stațiunea climaterică Lacul Roșu, situată pe marginea lacului cu același nume. De aici se întind în aval Cheile Bicazului pe 8 km. ( Bleahu M., Marinescu Fl., 1976)

Capitolul II: ASPECTE GENERALE

Parcul Național Cheile Bicazului – Lacul Roșu – Munții Hășmaș se întinde pe o suprafață totală de 17 355 ha, din care 5615 ha rezervație științifică, 10 191 ha zona tampon și 1550 ha zona preparc. A fost confirmat în anul 1990, conform OM7. (Mohan Gh., Ardelean A., 2006)

Constituirea parcului s-a făcut în baza unui ordin de ministru în 1990, confirmat prin Legea nr.5 din 6 martie 2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a III-a – zone protejate, iar delimitarea s-a realizat prin Hotărârea Guvernului României Nr. 230 din 4 martie 2003, privind delimitarea rezervațiilor biosferei, parcurilor naționale și parcurilor naturale și constituirea administrațiilor acestora.

Studii de paleontologie au fost începute în zona Munților Hășmaș și a actualului parc în 1866 de Franz Herbich și, au fost continuate de alții, cum ar fi Neumayr în 1873, Vadász în 1915, Jekelius în 1921. Ulterior au apărut lucrări ale unor autori români, cum ar fi D. Patrulius, M. Pelin, C. Grasu, D. Grigore, I. Preda. Mai recent, în perioada 2007 – 2010 s-a desfășurat în arealul Munților Hășmaș – incluzând teritoriul parcului, proiectul Geo-biodiversitatea Parcului Național Cheile Bicazului – Hășmaș (GEOBIOHAS), de reevaluare a situației actuale a întregului patrimoniu natural existent în acest areal. Acesta s-a concretizat prin: inventarierea stării actuale a siturilor din masiv și din ariile limitrofe acestuia, cartari și studii geologice (petrografice, mineralogice), geotehnice, paleontologice și hidrogeologice, schițarea unui Catalog al siturilor paleontologice din masivul Hăghimaș și propuneri privind crearea unor rezervații științifice în zona vârfului Ghilcoș respectiv Hășmașul Mare.

Primele date botanice despre flora zonei apar în a doua jumătate a secolului 19, datorită lui F. Fronius, F. Schur, V. Janka. Cercetări cu tentă geobotanică sunt aprofundate în prima jumătate a secolului 20 de F. Pax, M. Gușuleac, E. Nyárády, R. Soó, pentru ca în a doua jumătate a secolului C. Papp, C. Bârcă, E. Eftimie, Gh. Mihai, D. Mititelu să aducă noi date privindfitocenozele locurilor. A. György, A. Kovács, V. Prepeliță și M. Doczy își aduc contribuția printr-un studiu asupra pajiștilor.

Cheile Bicazului (fig. 2) formează o punte de legătură între Moldova și Transilvania; ele au luat naștere la capătul de nord al masivului Hășmaș, prin acțiunea râului Bicaz și a afluenților acestuia. Cheile încep de la Lacul Roșu și se continuă până la intrarea în satul Bicaz-Chei, desfășurându-se pe aproximativ 8 km lungime.

Fig. 2: Cheile Bicazului

Pe această lungime, cheile se desfășoară pe două sectoare distincte: Cheile Mari – care se desfășoară pe o distanță de 4 km, de la Piatra Roșie-Surduc, până în aval de confluența cu Vașra Barnadului, cu un profil transversal îngust, străjuit de pereți aproape verticali, puternic fisurați, despicați și afectați de frecvente prăbușiri de blocuri; în continuare, se desfășoară Cheile Mici, mai largi decât primele, datorită prezenței pe anumite porțiuni a conglomeratelor și gresiilor cretacice, mult mai friabile în comparație cu calcarele jurasice și cretacice. Valea este străjuită de două șiraguri de masive: pe stânga, Ghilcoș, Suhardul Mic, Suhardul Mare, Piatra Altarului, Polițele Bardosului și Piatra Glodului, iar pe partea dreaptă – complexul de stânci numite Surduc și Piatra Arșiței.

Lacul Roșu (local cunoscut și sub numele de Lacul Ghilcoș – fig. 3,4) este un lac de baraj natural format în 1837, la poalele MunteluiHășmașul Mare, în apropierea Cheilor Bicazului, la distanța de 26 km de Gheorgheni, în județul Harghita. La ultimele măsurători, efectuate în anul 1987, dimensiunile acestuia sunt: lacul se întinde pe un perimetru de 2.830 m, aria este de 114.676 m² și volumul apei care se acumulează este de 587.503 m³. Lacul s-a format la altitudinea de 983 m, într-o depresiune cu un climat predominant subalpin.

Fig. 3,4: Lacul Roșu

Cu toate că Lacul Roșu este o formație tânără, condițiile și timpul de formare a lacului sunt foarte discutate. În timpul formării, zona lacului era o zonă greu accesibilă, din punct de vedere economic neexplorată. După Franz Herbich, un geolog recunoscut în Ținutul Secuiesc, Lacul Roșu s-a format în anul 1838. Acest fapt este justificat și de cutremurul din 11 ianuarie 1838, care s-a repetat în februarie și ar fi putut provoca alunecarea de teren. Un alt an de formare este 1837, care poate să fie argumentat de furtuni foarte violente și ploi puternice. Despre această perioadă scrie Ditrói Puskás Ferenc în lucrarea lui, "Istoria Borsecului". Esențial este că lacul s-a format prin deplasarea masei argiloase depuse cu ocazia ultimei ere glaciare pe versantul nord-vestic al muntelui Ghilcoș.

Curând după obturarea văii, pădurea de brazi a fost inundată și arborii s-au pietrificat, oferind o particularitate rară întregului peisaj. În primii ani de la formare, lacul s-a extins mai mult – cam un kilometru mai sus în valea pârâului, dar de-a lungul timpului barajul natural s-a erodat, nivelul apei stabilizându-se la nivelul actual.

Împrejurimile lacului au un microclimat plăcut, deosebit de benefic pentru tratarea stărilor de extenuare fizică și psihică, insomnii, neurastenii. Temperatura medie multianuală este de 8°C, peste media de 6°C a depresiunilor intramontane. Valea este practic ferită de vânturi, aerul deosebit de curat, bogat în aerosoli naturali, împrejurimile pitorești oferă condiții excelente pentru cei ce caută surse de regenerare rapidă pe cale naturală. Începând cu anii 1900, tocmai turismul balnear-recreativ a fost cel care a adus dezvoltarea din punctul de vedere a serviciilor turistice a acestei zone.

Munții Hășmaș reprezintă o unitate montană importantă, care deține numeroase valori peisagistice, care culminează cu impresionantele chei ale Bicazului. Se învecinează în nord cu masivul Budacului, de care este despărțit prin pârâul Bistricioara, ale cărui ape scaldă ambele masive, de la confluența sa cu Putna până la gura pârâului Pintic. La est, limita este mai largă și se desfășoară tot pe cursuri de apă; din valea Bistricioarei, către sud-est pârâul Pintic formează pe întregul parcurs limita dintre Hășmaș și Ceahlău. Tot la est se învecinează cu Munții Tarcău, de care este despărțit prin pâraiele Damuc și Fagului. În vest se învecinează cu Giurgeu, iar în sud limita Hășmașului este valea Iavardi.

Capitolul III: ASPECTE GEOLOGICE ȘI GEOMORFOLOGICE

Teritoriul parcului coincide în cea mai mare parte sa cu sinclinalul Masivului Hășmaș, peste al cărui fundament cristalin se suprapune o stivă de sedimente din Mezozoic[3]

În Paleozoic procesele orgenetice și de șariaj au împins roci mai vechi formate în Proterozoic, peste unele mai tinere formate în Cambrian. Sfârșitul Paleozoicului aduce cu el formarea unui geosinclinal, ce în Triasic este acoperit prin transgresiune de apele mării. Astfel, pe soclul cristalin preexistent (ce actual apare la periferia masivului la suprafață), în mările mezozoice s-a depus o cuvertură de conglomerate și sedimente calcaroase dure de-a lungul a 6 faze importante, întrerupte de etape terestre (când zona devenea – temporar, uscat). Aceste etape intermitente au denudat prin eroziune subaeriană grosimea sedimentelor și au modelat peisajul. Acumularea sedimentelor în geosinclinal s-a însoțit de pentrarea acestora de roci vulcanice, la fârșitul Cretacicului inferior. Speciile marine care au trăit în mările din Jurasic și Cretacic au lăsat urme sub forma fosilelor, care se găsesc din belșug în această zonă.

Altitudinea la nivelul parcului variază între 575 m (Bicaz–Chei) – 1792 m (vârful Hășmașul Mare).

Capitolul IV: FLORA ȘI FAUNA

Regiunea Parcului Național Cheile Bicazului – Lacul Roșu – Munții Hășmaș privită de la înălțime apare îmbrăcată în păduri de foioase și conifere, întrerupte cu ochiuri de pajiști, din mijlocul cărora tâșnesc brusc creste cu pereți abrupți. Teritoriul cheilor se caracterizează prin paduri uniforme de fag și molid și prin nota floristică particularp a masivelor de calcare și conglomerate mezozoice din flișul Carpaților Răsăriteni. Cheile Bicazului sunt adevărate arhive botanice care ne oferă dovezi importante asupra istoriei învelișului vegetal din țara noastră. Cetina de negi ( Juniperus sabina), ienupărul mediteranean, cu frunze solzoase este un relict al perioadei xeroterme postglaciare, păstrat insular în câteva locuri din Carpați. Cele mai interesante plante endemice care populează văile prăpăstioase și umede din jurul Lacului Roșu sunt: omagul (Aconitum tauricum), barba ungurului (Dianthus kitaibelii), cosacii lui Romer (Astragalus Roemeri), vulturica din Pojorâta (Hieracium pojoritense), opaita lui Zawadzki (Melandrium zawadzkii), firuța endemică (Poa rehmannii), ovăsciorul capatic (Avenastrum decorum) și cosaciul bicăzean (Astragalus pseudopurpureus), specie descoperită de botanistul român M. Gușuleac pe dealurile Glodului și Panta.

Din fauna locală este bine de amintit două specii rare, un gasteropod (Alopia glauca var. unipalatalis) și un lepidopter (Parnassius apollo var. transsilvanicus).

Nivelul șistos a oferit pe Pârâul Oii și Piatra Roșie o fauna cu Costatoria costata,Unionites fassaensis, Natiria costata, ceea ce îi fixează vârsta campiliană, dolomitele masive revenind anisianului. Acesta din urmă suportă sporadic calcarele albe cu diploporide si calcare cu crinoizi, revenind triasicului mediu și superior.

Cheile Bicazului și Lacul Roșu din Munții Hășmas sunt recunoscute prin pitorescul reliefului, dar și prin bogăția florei și faunei, fapt pentru care acest parc național a fost declarat monument al naturii, care are o mare valoare științifică și peisagistică. Cheile Bicazului rivalizează cu renumitele Chei Salvamaris din Grecia și Cheile Aarului din Elveția.

CONCLUZII

Parcul Național Cheile Bicazului – Lacul Roșu – Munții Hășmaș constituie un element unicat în Munții Carpați, atât din punct de vedere geologic, botanic, dar mai ales peisagistic, fapt ce determină o circulație turistică intensă; existența în zonă a stațiunii Lacul Roșu este de asemenea un punct forte.

BIBLIOGRAFIE

Bleahu M., Marinescu Fl., (1976), Rezervații naturale geologice din România, Editura Tehnică, București

Mohan Gh., Ardelean A., (2006), Parcuri și Rezervații Naturale din România, Editura Victor B Victor, București

***www.greenharghita.ro

***www.wikipedia.org /wiki/Parcul_Național_Cheile_Bicazului_-_Hășmaș