Parc National, Rezervatie a Biosferei
Parc național. Noțiunea de parc național a fost definită pentru prima oară la [NUME_REDACTAT], în anul 1969, cu ocazia unei adunări generale a IUCN -ului. Parcul național este un areal relativ întins unde:
– unul sau mai multe ecosisteme nu sunt material alterate de exploatarea și ocuparea umană, unde speciile de plante și animale, aspectele geomorfologice și habitatele sunt de un interes științific, educativ și recreativ deosebit sau care deține un peisaj natural de o mare frumusețe;
– autoritatea cea mai competentă a țării a luat măsuri de prevenire sau eliminare cât mai curând posibilă a oricărei exploatări sau locuiri a întregului areal, să întărească efectiv respectul față de factorii ecologici, geomorfologici sau estetici, care au justificat stabilirea lui;
– vizitatorilor le este permisă intrarea în condițiile speciale pentru scopuri de cercetare, educative, culturale și recreative.
Parcurile naționale corespund categoriei II IUCN. Un parc național poate include mai multe rezervații și monumente ale naturii. În anul 1994 IUCN definește parcul național ca fiind o arie terestră și/sau marină desemnată să protejeze integritatea ecologică a unuia sau mai multor ecosisteme pentru generațiile prezente și viitoare; să excludă exploatarea sau ocupațiile contrare scopului pentru care a fost desemnată aria; să furnizeze o bază pentru oportunități spirituale, științifice, de educație, de recreere și vizitare, toate compatibile ecologic și cultural.
EIONET definește parcul național ca fiind o arie de o frumusețe remarcabilă, protejată pentru conservarea florei, faunei și peisajului, precum și pentru recreere, dacă aceasta nu intră în conflict cu obiectivele de conservare ale parcului și ecosistemelor acestora. Obiectivele de management principale sunt acelea de a proteja biodiversitatea naturală împreună cu structurile ecologice și procesele naturale asociate, respectiv de a promova educația și recreerea. În parcurile naționale activitățile umane sunt supuse unui regim special: este interzisă exploatarea resurselor de subsol și forestiere, vânătoarea și pescuitul, practicarea industriei și comerțului, este limitată construirea căilor de comunicații etc., adică a tot ceea ce ar duce la ruperea echilibrului ecologic. În funcție de zonarea acestora, sunt permise acțiuni de cercetare științifică, activități tradiționale, cele legate de organizarea turismului.
Zonarea parcurilor naționale. De regulă, ariile naturale protejate beneficiază de o zonare (regionare), făcută în funcție de anumite criterii. Aceasta este fundamentală în toate strategiile de management. Sistemul de zonare este o abordare integrată de clasificare a ariilor terestre și acvatice într-un parc național. Clasificarea este făcută în funcție de necesitatea de a proteja ecosistemul și resurselor culturale ale parcului, dar și pentru oferirea de oportunități pentru vizitatori. Zonarea prevede destinația și poziția subdiviziunii în structura generală a ariei. Regimul de gospodărire se stabilește prin regulamente și planuri proprii de protecție și conservare aprobate de autoritățile naționale
științifice și administrative abilitate, potrivit dispozițiilor legislației în vigoare.
În anul 1972 la Conferință CNPPA din Banff (Canada) s-a căzut de acord asupra unei zonări în cadrul unui parc național. În ansamblu, structura parcurilor naționale cuprinde trei categorii de teritorii: parcul propriu-zis, rezervația integrală și zona periferică sau preparcul. Parcul propriu-zis protejează global flora, fauna și mediul natural, iar activitățile umane sunt supuse unui regim special. Rezervațiile integrale sunt constituite în interiorul parcului, ca un areal singular, iar dacă apare necesitatea unei protecții speciale, arealul este divizat. În aceste areale există cele mai mari restricții privind activitățile antropice. Zonele periferice (preparc) sunt constituite în jurul parcului în scopul de a pune la dispoziția tuturor aceleași obiective naturale, cărora li se aplică însă o reglementare strictă de ocrotire.
În funcție de zonare sunt particularizate prioritățile și obiectivele de management, instrumentele și tehnicile de lucru (Smaranda, 2008). Scopurile obiectivelor de management sunt următoarele: protecția ariei naturale de mare importanță (națională și internațională) în scopuri științifice, educaționale, spirituale, recreative sau turistice; conservarea, într-o stare cât mai naturală, a resurselor fizico-geografice valoroase (situri geomorfologice, comunități biotice, resurse genetice etc.) pentru stabilitatea peisagistică și diversitatea ecologică; monitorizarea punctelor de acces și a spațiilor destinate vizitării în scopuri educaționale, culturale și turistice/recreaționale pentru menținerea ariei într-un stadiu cât mai natural; menținerea respectului pentru atributele ecologice, geomorfologice și estetice; să țină seama de nevoile populației locale, inclusiv a modului de utilizare a resurselor, în măsura în care acestea nu au impact negativ asupra altor obiective de management.
Rezervație a biosferei. Întrucât începând cu anul 2001 (Legea nr. 462) [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] este și rezervație a biosferei, se impune o definire a acestei categorii de arie protejate. Rezervația biosferei este o arie terestră sau costieră, recunoscută internațional, care promovează o relație echilibrată dintre oameni și natură (Chape et al., 2008). IUCN (1994) definește rezervația a biosferei ca fiind o arie naturală protejată al cărei scop este protecția și conservarea unor habitate naturale și a diversității biologice specifice. Rezervațiile ale biosferei formează o rețea mondială și sunt recunoscute internațional în cadrul Programului MAB (Man and Biosphere). Fiecare rezervație a biosferei trebuie să îndeplinească trei funcții de bază, care au o relație complementară și se întăresc reciproc:
– de conservare (să contribuie la conservarea peisajului, ecosistemelor, speciilor și a varietății genetice);
– de dezvoltare (să sprijine dezvoltarea economică și umană durabilă din punct de vedere socio-cultural și ecologic);
– logistică (să furnizeze suport pentru cercetare, monitorizare, educație și schimb de informație pe plan local, național și global legate de conservare și dezvoltare).
În vederea efectuării activităților complementare de conservare și utilizare a resurselor naturale, rezervațiile ale biosferei sunt organizate în trei zone interconectate (Chape et al, 2008), cunoscute ca: arie centrală (nucleu), arie tampon și arie de tranziție (fig. 1).
1.2. Scopul și obiectivele [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] este o arie naturală protejată înființată pentru conservarea biodiversității și a peisajului, protecția speciilor rare și valoroase, pentru promovarea și încurajarea turismului, conștientizarea și educarea publicului în sprijinul ocrotirii naturii și a valorilor sale.
Conform prevederilor legii 5/2000, OUG 57/2007 privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], face parte din categoria parcurilor naționale, care au ca scop „protecția și conservarea unor eșantioane reprezentative pentru spațiul biogeografic național, cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită sub aspect fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de altă natură, oferind posibilitatea vizitării în scopuri științifice, educative, recreative și turistice”.
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Rodnei este menținerea elementelor cadrului fizico-geografic cât mai aproape de starea lor naturală, asigurarea protecției ecosistemelor, conservarea resurselor genetice, a diversității biologice, încurajarea și susținerea modului tradițional de viață a comunităților locale din zona parcului.
În perimetrul parcurilor naționale sunt permise doar activitățile economice tradiționale practicate numai de membrii comunităților din zona parcului național și de persoanele care dețin terenuri în interiorul acestuia și care sunt reglementate prin planuri de management. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Rodnei urmărește și menținerea interacțiunii armonioase a omului cu natura prin protejarea diversității habitatelor și peisajului, promovând păstrarea folosințelor tradiționale durabile ale terenurilor, încurajarea și consolidarea activităților, practicilor și culturii tradiționale ale populației locale.
Locul și importanța [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] în cadrul ariilor protejate din [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Rodnei reprezintă cel mai mare parc național din [NUME_REDACTAT], din care o suprafață de 3 300 ha au fost declarate, încă din anul 1979, ca Rezervație a Biosferei, în cadrul programului UNESCO–MAB.
Cu o suprafață de 46 399 ha, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] ocupă locul al II-lea între cele 13 parcuri existente la nivel național (15%). Dacă avem în vedere suprafața ocupată de ambele categorii de parcuri (naționale și naturale), [NUME_REDACTAT] se clasează pe locul al VII-lea, cu o pondere de 6%.
Comparativ cu celelalte parcuri naționale din [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] se remarcă prin cel mai impunător peisaj alpin, care păstrează cele mai reprezentative forme de relief glaciar (aproape 30 de circuri și 20 de văi glaciare) și periglaciar.
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] înglobează aproape 0,5% din pădurile țării și 0,8% din cele situate în regiunile montane. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Rodnei există suprafețe considerabile acoperite cu păduri cvasivirgine, situate îndeosebi pe versantul nordic, în locurile greu accesibile. Pădurile, pajiștile și stâncăriile adăpostesc o floră și fauna bogată și variată, cu numeroase specii rare și endemite carpatice: gușa porumbelului (Silene nivalis), ghințura (Gentiana punctata), clopoțelul de munte (Campanula carpatica), zâmbrul (Pinus cembra), narcisa (Narcissus stellaris), floarea-de-colț (Leontopodium alpinum), cocoșul de mesteacăn (Lyrurus tetryx), marmota (Marmota marmota), capra neagră (Rupicapra rupicapra) ș.a. Inventarul mamiferelor și a păsărilor în cea mai importantă arie a parcului ([NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]) arată că în prezent există 41 de specii de mamifere (73% din totalul speciilor de mamifere descrise în Maramureș) și 86 specii de păsări, dintre care 87 % cuibăresc în rezervație iar 13 % sunt pasagere. Parcul include o stațiune cu narcise („Poiana cu narcise de pe [NUME_REDACTAT]”) aflată la cea mai mare altitudine din țară (cca. 1 600 m altitudine) (Chintăuan et al., 2004).
Parcul include și o arie de conservare a lepidopterelor (Iușan, Szabó, 2009) care figurează ca propunere pe [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] ([NUME_REDACTAT] Sites).
[NUME_REDACTAT] pentru crearea unui parc național în [NUME_REDACTAT] au existat încă din prima jumătate a secolului al XX-lea. În anul 1923, Al. Borza solicită, în numele [NUME_REDACTAT] Cluj, la [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT], constituirea unui parc național pe teritoriul [NUME_REDACTAT]. În anul 1932, în baza legii pentru protecția naturii ([NUME_REDACTAT] de Miniștri nr. 1149) este declarată prima rezervație naturală din [NUME_REDACTAT] – [NUME_REDACTAT], cu o suprafață de 183 ha, extinsă ulterior la 2 700 ha, respectiv 3 300 ha în prezent. Noi rezervații s-au constituit în anul 1971 (Complexul glaciar Bila – Lala, pe o suprafață de 234 ha) și în anul 1976 ([NUME_REDACTAT], cu o suprafață de 50 ha). Din anul 1979, [NUME_REDACTAT] Internațional de Coordonare a [NUME_REDACTAT] și Biosfera (MAB), declară [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] ca Rezervație a Biosferei.
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] este al doilea parc national din tara, având o suprafață de 47.177 ha. Importanța acestei arii protejate se datorează atât geologiei și geomorfologiei munților, cât și prezenței a numeroase specii de faună și floră, endemite și relicte glaciare.
Majoritatea localităților situate în vecinătatea parcului sunt atestate documentar din secolele XIII-XV: Rodna, Moisei, Năsăud, Borșa, Rebra etc. Din punct de vedere etnografic se diferențiază două zone: Maramureșul la nord și Năsăudul la sud, zone ce conservă tradiții, obiceiuri străvechi și elemente de arhitectură tradițională.
În partea de sud a parcului se găsesc izvoare minerale cu proprietăți terapeutice (stațiunea [NUME_REDACTAT]). [NUME_REDACTAT] este renumită prin arta lemnului, vorbindu-se pe drept cuvânt de "civilizația lemnului": biserici de lemn, porți maramureșene, unelte de lemn etc. Folclorul și portul popular sunt de o frumusețe aparte. În zonele limitrofe ale parcului se practică transhumanța, ce confirmă sorgintea pastorală a poporului român.
Preocupările privind protejarea naturii, a florei și faunei sălbatice au existat încă din perioada interbelică, și au culminat în anul 1932, când 183 hectare de gol alpin din zona [NUME_REDACTAT] au fost declarate [NUME_REDACTAT], rămasă în istorie ca prima rezervație de acest fel din România. Datorită importanței și frumuseții particulare a cununei de pădure din jurul acesteia, în anul 1962 rezervația s-a extins la 2700 ha, iar în anul 1977 aceasta a ajuns la 3300 ha.
Momentul de referință în evoluția acestei arii protejate o constituie atribuirea statutului cel mai important, respectiv declararea acestei suprafețe de 3300 ha ca Rezervație a Biosferei la Paris, în anul 1979, de către [NUME_REDACTAT] Unite pentru Educație, Știința și Cultură – [NUME_REDACTAT] și Biosfera (MAB-UNESCO). Această recunoaștere internațională precum și preocupările continue ale specialiștilor români (silvicultori, biologi, botaniști, entomologi, geografi, pedologi, ornitologi) au consolidat nucleul viitorului [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT].
Renumitul botanist rodnean [NUME_REDACTAT] și-a adus o importantă contribuție la cunoașterea florei locale, constituind un pas important spre identificarea zonei ca fiind deosebit de importantă pentru conservarea biodiversității.
Ulterior au fost centralizate suprafețele de pășuni și păduri din masivul [NUME_REDACTAT], care prezentau interes științific și constituiau o resursă excepțională de biodiversitate, reprezentativă pentru zona [NUME_REDACTAT]. Aceste date statistice au stat la baza Studiului de Fundamentare întocmit de cercetători și specialiști din cadrul Institutului de [NUME_REDACTAT] Cluj și București în perioada 1980-1985, care ulterior a fost aprobat de autoritatea publică centrală responsabilă pentru mediu.
Aceștia au fost „pașii" care au dus în final la înființarea [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] (PNMR), o arie naturală protejată desemnată prin OM nr. 7/1990 și confirmată prin Legea 5/2000, privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a III a – zone protejate – cu statutul de parc național, pentru conservarea biodiversității și a peisajului, protecția speciilor rare și valoroase, pentru promovarea și încurajarea turismului, conștientizarea și educarea publicului în spiritul ocrotirii naturii și a valorilor sale, în suprafața totală de 47 177 ha, fiind al doilea ca mărime în categoria parcurilor naționale din țară.
Un deosebit eveniment, ce a contribuit la îmbunătățirea managementului [NUME_REDACTAT], a fost organizat în vara 2010, respectiv simpozionul aniversar "Pași spre viitorul [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]" organizat în cadrul proiectului "[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] – 20 ani de existență" finanțat de Fundația pentru [NUME_REDACTAT] Ciuc, care a reunit reprezentanți ai comunităților locale, Comitetului MaB UNESCO, [NUME_REDACTAT], ONG-uri, profesori, identificând o serie de obiective și priorități în managementul [NUME_REDACTAT].
Conform clasificării [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] (IUCN), fondată în anul 1948, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] este încadrat în categoria a II-a, parc național – arie pentru conservarea ecosistemelor și pentru recreere. Ȋn anul 2007, parcul a fost desemnat SIT Natura 2000 (SCI – sit de importanță comunitară și SPA – sit de importanță avifaunistică) pe o suprafața de 47 975 ha (la suprafața sitului s-a adăugat pe lângă cele 47 177 ha și căldarea glaciară Gagi din partea Estică, în suprafață de 1576 ha).
PNMR este o arie protejată importantă, contribuind la conservarea biodiversității lanțului Carpatic, bogăție inestimabilă la nivel European și global, fapt subliniat și de către [NUME_REDACTAT] a cărei stat membru este și România. Această convenție semnată în 2007 reprezintă un parteneriat între 7 țări carpatice: Cehia, Polonia, România, Serbia, Slovacia, Ucraina și Ungaria și promovează colaborarea între organizații guvernamentale și neguvernamentale, institute de specialitate, factori de decizie, organizații de specialitate, experți și finanțatori internaționali cu scopul de a proteja biodiversitatea unică a Carpaților și de a facilita dezvoltarea durabilă în zonă. [NUME_REDACTAT] este președintele acestei [NUME_REDACTAT], ales pentru o perioada de 4 ani.
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Rodnei este situat în nordul [NUME_REDACTAT], suprapunându-se peste cea mai mare parte a ariei [NUME_REDACTAT], pe raza județelor [NUME_REDACTAT] și Maramureș. În interiorul parcului există o singură localitate ([NUME_REDACTAT] – BN) si intravilanul de 7.0 ha din localitatea Borsa (strada Fantana). Din punct de vedere geografic se întinde între 47o25’54” și 47o37’28” latitudine nordică și 24o31’30” – 25o01’30” longitudine estică.
Suprafața parcului este de , din care 36 979,0 ha (80%) în județul BN și 9420,0 ha (20%) în județul MM, iar ca rezervație a biosferei sunt declarate .
În ceea ce privește accesul în parc, linia ferată transmontană Salva – Vișeu (situată în vestul masivului), respectiv linia ferată Salva – Rodna (situată în sudul masivului) înlesnesc accesul în [NUME_REDACTAT] din localitățile pe care le străbat: Telciu, Romuli, respectiv Năsăud, Rebrișoara, Sîngeorz-Băi, Anieș, Rodna etc. Căile ferate sunt dublate de drumuri care leagă Transilvania de Maramureș (prin [NUME_REDACTAT]), respectiv de Moldova (prin [NUME_REDACTAT]). Accesul în masiv dinspre nord se face prin localitatea Borșa, iar din nord-est prin localitatea Cârlibaba.
Limitele externe ale PNMR
Limitele PNMR au fost stabilite prin HG 230/2003 (privind delimitarea [NUME_REDACTAT], parcurilor naționale și parcurilor naturale și constituirea administrațiilor acestora) astfel:
Limita nordică: Din vârful [NUME_REDACTAT] (), limita parcului se orientează spre nord, pe interfluviul de vest al bazinului hidrografic Valea lui Stepan până la ieșirea acestuia din fondul forestier (borna silvică 193 UP VI, OS Borșa). De la ieșirea din pădure a Văii lui Stepan, limita parcului se îndreaptă spre est urmând limita fondului forestier si traversând văile [NUME_REDACTAT] [I-1.1.6.], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] [I-1.1.4.], [NUME_REDACTAT] trecând prin bornele silvice: 83, 82, 36, 12, 9, 3 aparținând UP VI OS Borșa, până în valea Repedea la sud de confluența pr. Tisei cu pr. Repedea [I-1.1.3.] (borna silvică 184, UP V, OS Borsa). Limita parcului urmează amonte malul drept al pârâului Repedea până la confluența cu pr. Cheia (borna silvică 197 UP V, OS Borșa) de unde urcă spre est pe o culme secundară până în vârful de cotă (borna silvică 193 UP V OS Borșa). De aici limita coboară spre nord în valea Vinișoru, pe o culme secundară. Limita continuă amonte pe malul drept al [NUME_REDACTAT] până la borna silvică 189, UP V, OS Borșa) și se înscrie apoi pe liziera pădurii până la confluența pâraielor [NUME_REDACTAT] [I-1.1.2.] cu [NUME_REDACTAT] (borna silvică 148 UP V, OS Borșa). De la aceasta confluență, limita parcului merge spre est pe culmi secundare, urmează interfluviul dintre bazinele hidrografice Negoescu și Fântâna [I-1.1.a], trece prin vârful [NUME_REDACTAT] () și ajunge în valea Fântâna la nord de confluența văii Păltinișului cu valea Cimpoieșu (borna silvică 93 UP V, OS Borșa). Limita continuă aval pe malul stâng al pârâului Fânâna pânâ la confluența cu pr. Zănoaga, urmărește amonte malul drept al pr. Zanoaga, trece prin obârșia acestuia în [NUME_REDACTAT] [I-1], [XII-1]. [NUME_REDACTAT] Știol limita parcului coboară până în [NUME_REDACTAT], pe partea stângă a tinoavelor existente în zona. De aici, limita urmează în aval râul [NUME_REDACTAT], pe malul stâng, până la confluența cu pârâul Rotunda.
Limita estică: De la confluența pr. Rotunda cu [NUME_REDACTAT] limita parcului urmează amonte pr. Rotunda, trece prin obârșia acestuia și se continuă pe interfluviul dintre bazinele hidrografice Bistrița si [NUME_REDACTAT] [II-1] până în vârful Nichitaș (). Continua din acest vărf pe interfluviu până în vârful Stăniștea (), trecând prin vârfurile Gaja (), [NUME_REDACTAT] (), Inăuț (), Roșu () și Cobășel ().
Limita sudică: [NUME_REDACTAT]. Staniștea (), spre sud-vest și apoi spre vest, limita urmează un interfluviu secundar până în valea Cobășelului [II-1.4.] la aproximativ avale de confluența Cobășelului cu pârâul Râsu (borna silvică 87 UP VI, OS Rodna). Din acest punct limita parcului continua spre [NUME_REDACTAT] (), mai întâi pe un interfluviu secundar și apoi prin estul vârfului [NUME_REDACTAT], pe limita fondului forestier, până la cota . De la această cotă limita parcului coboară pe interfluviu până la confluența [NUME_REDACTAT] [II-1.5.1] cu [NUME_REDACTAT] [II-l.5] și continuă apoi aval pe malul stâng al râului [NUME_REDACTAT] până la confluența cu pârâul [NUME_REDACTAT], pe care urcă urmând malul drept, trece prin obârșia acestuia (borna silvică 108 UP V O.S. Rodna) și continuă pe limita fondului forestier și pe interfluviul secundar ce urcă în vârful de cota . Din acest vârf, aflat pe interfluviul dintre bazinele hidrografice [NUME_REDACTAT] și Anieș [II-1], limita coboară spre vest, pe culme (borna silvică 247 UP IV, OS Sîngeorz – Băi) și pe limita fondului forestier până la confluența [NUME_REDACTAT] [II-1.6.1] cu [NUME_REDACTAT] [II-1.6]. În continuare, spre sud, limita parcului este dată de limita fondului forestier de pe dreapta văii Anieș până la intersecția acesteia cu malul râului (borna silvică 194 UP III, OS [NUME_REDACTAT]). Continuă aval pe malul stâng al Anieșului până ce acesta se desparte de liziera pădurii (borna silvică 167 UP III, OS [NUME_REDACTAT]), apoi urmărește limita fondului forestier până la valea Blidăreasa (borna silvică 166 III, OS [NUME_REDACTAT]). Limita urcă pe malul drept al pr. Blidăreasa, trece prin obârșia acestuia, traversează interfluviul dintre bazinele hidrografice Blidăreasa și [NUME_REDACTAT] [II-1.8.2.] și coboară pe o culme secundară în [NUME_REDACTAT] (borna silvică 140 UP II, OS [NUME_REDACTAT]). De aici limita urmează în aval malul stâng al [NUME_REDACTAT] până la ieșirea din fondul forestier (borna silvică 129 UP II, OS [NUME_REDACTAT]). Continuă spre vest pe limita fondului forestier (borna silvică 198 UP II, OS [NUME_REDACTAT]) și coboară pe o culme secundară în valea Pietrelor [II-1.8.1.] (borna silvică 195 UP II, OS [NUME_REDACTAT]). Traversează aproximativ perpendicular interfluviul dintre bazinele hidrografice [NUME_REDACTAT] și Cormaia pe culmi secundare până amunte de confluența pr. Cormaia [II-1.8.]
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Rodnei conform administrației PNR
cu [NUME_REDACTAT] (borna silvică 225 UP II, OS [NUME_REDACTAT]). Continuă aval pe malul stâng al râului Cormaia până la confluența acestuia cu [NUME_REDACTAT] și urcă pe [NUME_REDACTAT] pe care o urmărește pe limita fondului forestier până în vârful Craiului (1658,7
m). Din vârful Craiului limita parcului continuă spre nord pe interfluviul dintre bazinele hidrografice Rebra [II-1.15] și Cormaia până în apropierea vârfului Detunata () trecând prin vârful Scărișoara. Din apropierea vârfului Scărișoara ( sud-vest), limita parcului coboară la obârșia pârâului Scăricele și continuă pe malul stâng al acestuia până la confluența cu valea Rebra.
Limita vestică: De la confluența pârâului Scăricele cu valea Rebra limita urmează amonte malul drept al Rebrei până la confluența cu [NUME_REDACTAT] și continuă pe malul drept al acesteia până la confluența cu pârâul Mihuș (borna silvică 45 UP IV, OS Năsăud). De la această confluență limita urmează interfluviul dintre pr. Mihuș și [NUME_REDACTAT] până în vârful Tomnaticului (), de unde coboară spre nord în pârâul Bârloaia (borna silvică 228 UP IV, OS Sălăuța). De aici urmărește amunte malul stâng al pârâului Bârloaia până la confluența cu pârâul Celarul, pe care urcă până în [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] Bătrâna limita continuă spre NE (aproximativ ) pe limita fondului forestier (borna silvică 193 UP IV OS Sălăuța) și apoi coboară spre NV, pe o culme secundară, în valea [NUME_REDACTAT]. Din valea [NUME_REDACTAT] limita parcului urcă în culmea Bătrâna ([NUME_REDACTAT]) și continuă spre nord, coborând la obârșia pârâului Runcului pe care îl urmează pe malul stâng până mai jos de confluența cu [NUME_REDACTAT] (borna silvică 68 UP I, OS Dragomirești). De aici, limita parcului urcă pe culme în vârful Troian de unde se orientează spre est până în vârful Răchitiș, de pe interfluviul dintre bazinele hidrografice Iza și Izv. Dragoș. Din vârful Răchitiș limita continuă spre nord pe culmea principală până în vârful [NUME_REDACTAT] ().
Poziția geografică a [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], după [NUME_REDACTAT], Parcul național munții Rodnei relația om – mediu, Editura universitarã, București, 2013
2. Potențialul natural
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Rodnei face parte integrantă din [NUME_REDACTAT] și limitele acestuia se confundă aproape în totalitatea cu cea a munților, voi trata aspecte legate de potențialul natural într-un mod integrativ.
Sprijinindu-mă pe rezultatele cercetărilor și pe concluziile trase de câțiva dintre cercetătorii români schițez în cele ce urmează un sumar „portret” geologic al [NUME_REDACTAT]. Ca și în restul catenei carpatice, [NUME_REDACTAT] s-au înălțat în perioada marilor cutări ale scoarței pământului, în era secundară, pătrunzând ca un pinten lat spre vest, în depresiunea Bârgaielor și cea a Maramureșului. Alcătuirea și aspectul orografic al masivului au cunoscut, după aceea, modificări continue, frământările de mai târziu ale scoarței și acțiunea agenților fizici, aducând și ele însemnate modificări înfățișării [NUME_REDACTAT]. Ȋn terțiar (miocen) s-au produs de exemplu, deplasări de strate care, între altele, au dat naștere faliilor din nordul și sudul masivului; adânca ruptură din nord (falia [NUME_REDACTAT]) a imprimat [NUME_REDACTAT] caracterul de horst, hotărâtor pentru aspectul sălbatic al acestui versant.
În linii mari, relieful actual al [NUME_REDACTAT] a fost modelat în pliocen și cuaternar. Fundamentul masivului este alcătuit din șisturi cristaline de epizonă, iar cuvertura este formată în mare parte tot din șisturi cristaline (mezozonale). Toate aceste șisturi (fundament și cuvertură) sunt străbătute de diorite, gnaise și granite.
[NUME_REDACTAT] fac parte din subunitatea [NUME_REDACTAT], o fâșie distinctă în Carpați prin poziția de mijloc și prin duritatea ridicată a rocilor cristaline constituente (Enciu, Kucsicsa, 2006). În nord și sud, la exteriorul [NUME_REDACTAT] Vodă – [NUME_REDACTAT] (DVBV) și [NUME_REDACTAT] (FS), dar și pe marginile de est și mai ales de vest, sunt prezente roci sedimentare de vârstă cretacică și paleogenă.
[NUME_REDACTAT] superior, cupola de roci cristaline a [NUME_REDACTAT] a fost străpunsă de câteva zeci de dyke-uri de dacite și andezite, pătrunderea spre suprafață a magmei fiind favorizată de gradul mai ridicat de tectonizare a spațiului situat la sud și sud-est de [NUME_REDACTAT] (FA).
Formațiunile cristaline. 90% din suprafața [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] este constituită din roci cristaline, înglobate în cinci pânze de soclu șariate una peste alta, ca urmare a unor mișcări ample de compresie și forfecare. În funcție de condițiile paleogeografice ale terenurilor constituente (Săndulescu, 1984) și de poziția lor actuală, aceste pânze au fost denumite: Infrabucovinice și Sub-bucovinice.
Primul etaj tectogenetic, cel al [NUME_REDACTAT], este constituit, din baza stivei spre partea sa superioară, din patru pânze (Enciu, Kucsicsa, 2006):
1) – Pânza de [NUME_REDACTAT], situată în partea cea mai de jos a stivei, a fost deschisă de eroziune în bazinele hidrografice Baia, [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Pânza aflorează pe circa 700 m grosime, și are în alcătuire gnaise oculare, amfibolite, cuarțite, dolomite, șisturi cuarțosericitoase, șisturi calcaroase, calcare etc.;
2) – Pânza de Stiol, aflorează numai în nordul parcului, între văile Putreda și [NUME_REDACTAT], pe circa 1 600 m grosime și are în alcătuire gnaise, cuarțite, calcare, dolomite, șisturi sericito-cloritoase etc.;
3) – Pânza de Anieș are circa 2 000 m grosime și o dezvoltare mare în parc (30%). Ocupă partea centrală a [NUME_REDACTAT] și are în alcătuire gnaise, gnaise oculare, paragnaise, amfibolite, șisturi sericito-cloritoase, sulfuri polimetalice, dolomite, calcare etc.;
4) – Pânza de Negoiasa apare doar în trei areale restrânse (în jurul vârfului Negoiasa, la est de Vf. Omului și pe versantul stâng al pârâului [NUME_REDACTAT]) și are în alcătuire îndeosebi gnaise, paragnaise și micașisturi.
În cuprinsul parcului, cel de-al doilea etaj tectogenetic, al [NUME_REDACTAT]-bucovinice, este reprezentat doar prin Pânza de Rodna, o unitate prealpină prin vârsta rocilor și timpul metamorfismului (Proterozoic superior) (Kräutner et al., 1978, Kräutner et al., 1983, Kräutner et al., 1989). Fiind situată în partea superioară a stivei, Pânza de Rodna a fost îndepărtată de eroziune pe suprafețe mari, îndeosebi în bazinele hidrografice Rebra, Baia, Cobășel, Dragoșul, Bila și Lala. Ocupă cea mai mare pondere din suprafața parcului (45%) și are în alcătuire micașisturi, gnaise, gnaise amfibolice, amfibolite, cuarțite, calcare, dolomite, șisturi sericito-cloritoase etc.
Cuvertura sedimentară post-tectonogenetică ocupă 8% din suprafața parcului și are în alcătuire roci molasice și de fliș prezente, în special, în vest și nord-est. Rocile cretacice sunt întâlnite în jumătatea inferioară a bazinelor hidrografice Bila și Lala și sunt reprezentate prin brecii, conglomerate, gresii ș.a. Eocen – Miocenul are o largă dezvoltare în bazinele hidrografice Iza, Rebra, [NUME_REDACTAT], Bila și Lala și este alcătuit din gresii, argile marnoase, marne, șisturi argiloase și calcare sedimentare.
Harta structurală a [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], după Enciu și Kucsicsa, 2006
Rocile magmatice. În partea sudică a [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], pe falii cu caracter extensional, orientate preponderent nord-vest – sud – est și nord – est – sud-vest, în Miocenul superior, au fost puse în loc mai multe dyke-uri de microdiorite, andezite și dacite.
Cuaternarul, deși ocupă suprafețe restrânse, este divers ca geneză, petrografie și grosime, acoperind de cele mai multe ori rocile de bază. Este reprezentat prin depuneri de izvoare (travertin), depozite glaciare și periglaciare, fluvio-glaciare, aluviale și antropogene (halde de steril).
Rocile metamorfice sunt bine reprezentate în masiv prin: amfibolitele, serpentinele, gnaisurile oculare, paragnaisurile. Rocile vulcanice neogene sunt reprezentate prin: riolite, dacite și andezite, care se pot identifica în ramura sudică a [NUME_REDACTAT], respectiv [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Calcarele cristaline, amfibolitele și micașisturile cu granați predomină pe Vf. Inău, Vf. Corongiș, Vf. Omu, Vf. Cișa și sunt formate din calcar recifal cristalin. [NUME_REDACTAT] Rea și Mihăiasa predomină calcarele cvasiorizontale, care dau suprafețe tubulare. [NUME_REDACTAT], Rebra și Bătrâna sunt reprezentate prin șisturi sericito-cloritoase cu intercalații de calcare cristaline recifale.
Masa cristalină a [NUME_REDACTAT] este înconjurată de un brâu continuu de depozite sedimentare, de vârstă cretacică și paleogenă, care țin de următoarele bazine învecinate: [NUME_REDACTAT], bazinul Țibău – Rotunda – Prislop și [NUME_REDACTAT]. Pe limitele nordică și sudică, contactul dintre sedimentar și cristalin este rectiliniu, iar pe limitele estică și vestică sedimentarul este mult mai angajat față de cristalin, înaintând în masiv până la 1700 m (Vf. Bătrâna). Sedimentarul din [NUME_REDACTAT] este reprezentat prin marnele senoniene, roșii, peste care urmează gresiile și conglomeratele de Prislop. Pe ramura vestică a masivului, eocenul începe cu gresii și conglomerate cuarțitice, peste care urmează calcare numulitice (fundul Izei) și pe alocuri calcare coraligene ([NUME_REDACTAT]).
Peste depozitele calcaroase repauzează o serie argilo-marnoasă, bituminoasă și apoi seria gresiei de Borșa ([NUME_REDACTAT] și Stănija). Pe versantul sudic, sedimentarul paleogen are la bază gresiile și conglomeratele lutețiene de Prislop, peste care urmează calcarele prioboniene și apoi seria bituminoasă a oligocenului, așa cum se observă în anticlinalele Sângeorz și Rodna. Sedimentarul care înconjură cristalinul [NUME_REDACTAT] este în cea mai mare parte cutat de mișcările stirice.
Calcarele din jumătatea sudică a [NUME_REDACTAT] au permis instalarea unui relief carstic reprezentat prin câteva peșteri remarcabile: [NUME_REDACTAT], Baia lui Schneider, Cobășel etc. În zona nordică a parcului se află încă două sisteme carstice: [NUME_REDACTAT] și Bătrâna.
În concluzie, cea mai mare parte a [NUME_REDACTAT] este constituită din șisturi clorito-sericitoase, cuarțite și micașisturi, din care sunt formate majoritatea vârfurilor înalte: Vf. Pietrosu, Vf. Puzdrele, Vf. [NUME_REDACTAT], Vf. Inău, Vf. Inăuț, Vf. Roșu sunt constituite din micașisturi de granit. Granitele (Negoiasa) se înscriu tot atât de bine în relief. Rocile vulcanice de tipul andezitelor și dacitelor nu se impun marcant în relief, decât în afara perimetrului parcului.
[NUME_REDACTAT] și formele variate sunt evidențiate de diferența altitudine de mai mult de 1600 m (între 600 m și 2303 m).
Din întregul lanț carpatic oriental, [NUME_REDACTAT] păstrează cel mai bine urmele glaciațiunii cuaternare, păstrându-se peisajul tipic al modelării glaciare cu întreaga gamă de forme rezultate din acțiunea ghețarilor montani, asociate cu resturi ale prelucrării anterioare și cu formele eroziunii postglaciare. Relieful galciar este bine reprezentat pe versantul nordic.
[NUME_REDACTAT] se remarcă prin înălțime și masivitate, caracteristici determinate în primul rând de constituția geologică. Trecând de 2200 m (Vf. Inău – 2279 m, Vf. Inăuț – 2222 m, Vf. [NUME_REDACTAT] – 2257 m, [NUME_REDACTAT] – 2303 m etc.), aceste vârfuri formează cea mai proeminentă unitate muntoasă din [NUME_REDACTAT].
Aspectele geomorfologice și gruparea caracterelor de detaliu duc la diferențierea [NUME_REDACTAT] în 5 compartimente sau complexe morfologice, dispuse de la est la vest astfel: Inău, Omu-Gărgălău, Galaț-Puzdrele, Pietrosu și Bătrâna.
[NUME_REDACTAT] cuprinde partea răsăriteană a masivului, reprezentând un nod orografic de unde se ramifică în toate direcțiile culmile muntoase: [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] spre nord, [NUME_REDACTAT] Gajei – Nichitaș spre est, [NUME_REDACTAT] – Vf. Roșu-Cobășel spre sud-est, [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] spre sud-vest, separate între ele prin văi adânci. Este constituit din roci cristaline puternic metamorfozate (micașisturi, paragnaise cu amfibolite, șisturi sericitoase și calcare), în care sunt săpate circuri glaciare adânci cu lacuri, în parte acoperite de depozite glaciare și grohotișuri. Zona este dominată de Vf. Inău (2279 m).
[NUME_REDACTAT]-Gărgălău, din care se desprind: culmea [NUME_REDACTAT], culmea Știol și [NUME_REDACTAT], spre nord, [NUME_REDACTAT] spre est, [NUME_REDACTAT]-Corongiș-Vf. Păltinișului, spre sud, se remarcă prin [NUME_REDACTAT] (2159 m) și Omului (2134 m).
[NUME_REDACTAT]-Puzdrele, separat de cel anterior prin [NUME_REDACTAT], se desfășoară spre vest până la [NUME_REDACTAT] și reprezintă porțiunea centrală a crestei principale. Se caracterizează prin prezența șisturilor sericito-cloritoase, amfibolitelor și calcarelor în care apar câteva peșteri (P. Laptelui). Se remarcă îndeosebi vârfurile Puzdrelor (2189 m) și Galațului (2048 m).
[NUME_REDACTAT] Mare, desfășurat între [NUME_REDACTAT] în est și [NUME_REDACTAT] în vest, cuprinde sectorul cel mai extins și mai înalt (Vf. Pietrosu – 2303 m). Este constituit din șisturi sericito-cloritoase, filite, cu benzi de amfibolite și calcare acoperite în cea mai mare parte de depozite glaciare și conuri de grohotiș. Este format din 3 ramuri principale: ramura dintre Rebra și [NUME_REDACTAT] reprezintă o porțiune din creasta principală, cu numeroase vârfuri ce depășesc 2000 m (Rebra – 2119 m, Cormaia – 2033 m, Repedea – 2074 m, [NUME_REDACTAT] – 2052 m) și o ramură spre sud ce trece prin Vf. Țapului și Vf. Paltinului, cu apariții de calcare în care se dezvoltă peșteri (P. Zânelor); ramura cea mai înaltă se desprinde spre nord prin vârfurile: [NUME_REDACTAT] (2257 m) și Pietrosu, de unde se ramifică [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] Albă. Prezintă relieful glaciar cel mai bine dezvoltat, cu numeroase complexe glaciare. Ramura vestică pleacă din Rebra spre [NUME_REDACTAT], fiind alcătuită din roci cristaline (Vf. Gropilor – 2063 m).
[NUME_REDACTAT], situat în vestul culmii înalte, este alcătuit din formațiuni sedimentare cretacice (gresii, marno-argile, menilite, șisturi bituminoase, roci marno-grezoase și calcare). Păstrează bine suprafața de nivelare de 1600 – 1700 m ([NUME_REDACTAT]). Văile sunt dispuse radiar în jurul Vf. Bătrâna (1710 m). Relieful este puternic fragmentat, cu apariția în zonele calcaroase a numeroase peșteri (P. [NUME_REDACTAT] al Izei, [NUME_REDACTAT]).
Se impun în relief bogăția formelor glaciare și crionivale, manifestări ale glaciațiunilor Mindel, Riss și Wurm, care au dus la instalarea unor ghețari de circ, de vale și de platou. Urmele acestora sunt prezente în jurul Pietrosului și a crestei principale. Se detașează între acestea complexele glaciare cu lacuri: Iezer, Buhăescu, Repedea, Negoiescu, Cimpoieșul, Cailor, Bistricioara, Putredu, Inău și Lala. Cea mai importantă caracteristică a circurilor glaciare o reprezintă etajarea microreliefului, în partea superioară se conturează pereți abrupți cu stânci, în parte dezgolite de vegetație, iar la baza acestor abrupturi se dezvoltă trene mari de grohotiș cu pantă mică. Văile glaciare au profilul longitudinal în trepte și cel transversal în forma literei „U”, încep imediat de la pragurile glaciare, praguri ce apar și în aval. În timpul extensiunii maxime, limbile de ghețar au avut lungimi de 4 – 5 km și au coborât până la 1100 m pe versantul nordic. Se păstrează bine morenele frontale pe [NUME_REDACTAT], Bistricioara, Putredu și Bila.
Din diversitatea mare a formelor de relief se remarcă: vârfurile și crestele modelate prin procese criergice, versanții de gelifracție, râurile și torenții de pietre, mările de blocuri, trenele de grohotișuri, blocuri glisante, potcoavele nivale, terasetele de crioplanație și solifluxiune, culoarele de avalanșe, pâlniile și nișele de nivație, microdepresiunile nivale etc.
Calcarele au o răspândire relativ redusă, dar se întâlnesc atât calcare cristaline cât și sedimentare. Cele cristaline apar intercalate în masa de șisturi cristaline și sunt prezente în [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] (la nord de Pietrosu), în Saua dintre Vf. Repedea și Negoiasa, Vf. Corongiș, unde au aspect de corn de rinocer, [NUME_REDACTAT] și Vf. [NUME_REDACTAT]. Ele se remarcă în relief prin abrupturi, alteori prin platouri. Apar forme exocarstice: lapiezuri (în pereții circului [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]), doline (V. Bistricioara, Vf. Gărgălău).
Circurile și văile glaciare din [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]
după KUCSICSA, 2013
Relieful carstic
Rocile carstificabile din [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] au vârste diferite, întâlnindu-se calcare sedimentare, dar mai ales calcarele și dolomite cristaline, desfășurate predominant între 1 000 și 1 800 m altitudine. Calcarele și dolomitele cristaline sunt dispuse în general sub forma unor fâșii înguste, pe direcția nord–sud sau nord-vest – sud-est și rar sub formă de clipe. De cele mai multe ori, prezența acestor roci este trădată de abrupturile cu pante de peste 45 – 50 . Un astfel de exemplu îl reprezintă culmea [NUME_REDACTAT], care se desprinde spre nord, nord-est, din vârful Pietrosu. Această culme, situată între [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], este de fapt un abrupt format în calcare de nuanță roșiatică, de unde și toponimul respectiv. Cea mai mare dezvoltare o au însă calcarele cristaline din [NUME_REDACTAT] Rea, în cadrul cărora s-a născut un abrupt mare, numit [NUME_REDACTAT] Rea, situat la obârșia văii Cimpoiasa (fig. 25). Grosimea acestei mase calcaroase atinge 600 m (Sîrcu, 1978). De asemenea, [NUME_REDACTAT] este formată pe un abrupt calcaros situat în aval de circul glaciar [NUME_REDACTAT], în apropierea limitei [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT].
Pe versantul sudic, cele mai semnificative apariții sunt cele din [NUME_REDACTAT] Tăului și [NUME_REDACTAT]. Pe lângă numeroase abrupturi, în cuprinsul parcului apar și platouri formate îndeosebi pe calcarele cristaline, cum sunt cele din sectorul superior al bazinelor hidrografice Fântâna și [NUME_REDACTAT].
Exocarstul, în bună parte rezultatul evoluției pliocen–cuaternare (Posea et al., 1974), este reprezentat îndeosebi prin lapiezuri și trepte structurale (platouri litologice). Cele mai tipice lapiezuri sunt cele formate pe calcarele din circul glaciar [NUME_REDACTAT]. Multe dintre lapiezuri au mai mult un caracter tabular, ceea ce se datorează unei rețele dese de fisuri verticale prin care apa circulă și le lărgește. Platouri structurale tipice se întâlnesc pe abruptul [NUME_REDACTAT], dar și pe versanții văii superioare a Bistricioarei și sunt formate în masa de calcare intercalate cu șisturile cristaline. În afara lapiezurilor și platourilor structurale apar și Peștera de la [NUME_REDACTAT] (peștera [NUME_REDACTAT] al Izei), dezvoltată în șisturi cristaline și calcare sedimentare, reprezintă cea mai mare peșteră din județul Maramureș (2 440 m lungime). Peștera este situată la nord de vârful Bătrâna, la izvoarele Izei și are aspectul unei galerii, străbătută de un curs de apă. În interiorul peșterii se află o încăpere imensă, cu numeroase formațiuni stalacmitice și cristale de gips (Buta, Buta, 1979). La aproximativ 300 m de la intrare se află o cascadă de cca. 25 m înălțime. Apele care străbat peștera apar la zi sub forma unui izvor din care ia naștere pârâul [NUME_REDACTAT]. Importanța peșterii derivă din geneza sa, determinată de captarea în subteran a unui izvor și constituirea unui dren carstic de mari dimensiuni. Peștera este declarată rezervație prin Legea 5/2000, cu o suprafață de protecție de 100 ha.
Endocarstul. Din totalul de 265 de peșteri, cu o dezvoltare semnificativă, situate în [NUME_REDACTAT], 8 sunt situate în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. Cele mai numeroase și mari peșteri sunt cele de pe versantul sudic al [NUME_REDACTAT]. Până în prezent, în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] au fost identificate aproape 80 de peșteri și avene1, majoritatea reduse la simple galerii.
Principalele forme create pe rocile carstificabile și cele mai cunoscute peșteri dinParcul [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] de la [NUME_REDACTAT] (peștera [NUME_REDACTAT] al Izei), dezvoltată în șisturi cristaline și calcare sedimentare, reprezintă cea mai mare peșteră din județul Maramureș (2 440 m lungime). Peștera este situată la nord de vârful Bătrâna, la izvoarele Izei și are aspectul unei galerii, străbătută de un curs de apă. În interiorul peșterii se află o încăpere imensă, cu numeroase formațiuni stalacmitice și cristale de gips (Buta, Buta, 1979). La aproximativ 300 m de la intrare se află o cascadă de cca. 25 m înălțime. Apele care străbat peștera apar la zi sub forma unui izvor din care ia naștere pârâul [NUME_REDACTAT]. Importanța peșterii derivă din geneza sa, determinată de captarea în subteran a unui izvor și constituirea unui dren carstic de mari dimensiuni. Peștera este declarată rezervație prin
Legea 5/2000, cu o suprafață de protecție de 100 ha.
Peștera de la [NUME_REDACTAT], s-a format pe versantul sudic al [NUME_REDACTAT], la obârșia pârâului [NUME_REDACTAT] (bazinul Sălăuța). Are aspectul unei galerii prăbușite, formate în calcarele eocene puternic fisurate.
Peștera (Grota) Zânelor s-a format în klippele de calcar eocen (Buta, Buta, 1979) de la obârșia pârâului [NUME_REDACTAT]. Peștera prezintă un sistem de galerii descendente, cu o lungime totală de 4 269 m (Viehman, 1988) și o desfășurare pe verticală de cca. –100 m.
[NUME_REDACTAT], situată la obârșia pârâului [NUME_REDACTAT] (bazinul Anieș), sub înșeuarea dintre vârfurile [NUME_REDACTAT] și Anieș, are forma unei galerii orizontale, dezvoltate în calcarele cristaline dolomitice ale muntelui [NUME_REDACTAT].
Carstul din [NUME_REDACTAT]. La aproximativ 1,5 km vest de [NUME_REDACTAT] sunt cunoscute șapte peșteri: [NUME_REDACTAT] lui Schneider, P. Speranței, P. lui Mihai, P. Rece, P. Strâmtă, P. cu Puț și [NUME_REDACTAT] lui Schneider. Peșterile sunt formate în calcare cristaline și au caracter în general descendent. Dintre acestea, cea mai importantă este Baia lui Schneider, situată pe versantul stâng al văii Secii. Peștera este săpată în calcare marmoreene de către apele pârâului Secii, infiltrate de-a lungul unei linii de fractură (Bleahu et al., 1976). [NUME_REDACTAT] Baia lui Schneider s-au efectuat lucrări de exploatare a minereurilor auroargentifere, lucrări care au încetat la începutul secolului al XIX-lea.
Importanța științifică a peșterii este data de mineralogie, speleotemele de calcit și crusta de aragonit ce acoperă tavanul și pereții, deosebit de importantă din punct de vedere genetic.
[NUME_REDACTAT], localizată în versantul stâng al [NUME_REDACTAT], are o dezvoltare de 570 m și o denivelare de –30 m. [NUME_REDACTAT] este formată în calcare cristaline, iar golurile au frecvente cristalizări de tip coralitic, rezultat al cristalizării din apa de condensare. Peștera este declarată rezervație speologică prin Legea 5/2000.
[NUME_REDACTAT] al Izei, format în calcare sedimentare, este situat în nord-vestul parcului, la obârșia Izei. Apa izvorului are o nuanță verzuialbăstruie, de unde și denumirea dată.
Deși nu se află în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], merită menționată peștera [NUME_REDACTAT] (Tăușoare), aflată pe versantul stâng al [NUME_REDACTAT] (afluent al Gersei), în cadrul Complexului carstic Tăușoare – Zalion, la aproximativ 4,5 km sudvest de limita parcului. Peștera este formată în calcare bituminoase eocene (Sîrcu, 1978) și prezintă un sistem de galerii dezvoltate pe diaclaze, cu o lungime totală de aproximativ 8,8 km. Peștera se dezvoltă pe o diferență de nivel de –425 m (Bleahu et al. 1976), deținând astfel locul întâi ca profunzime între peșterile din țara noastră. Aproape întregul sistem subteran este generat de accidente tectonice care au dus la formarea unor săli uriașe, prăpăstii, puțuri și hornuri. Apele ce drenează peștera ies la zi în valea Telcișorului, aproape de confluența dintre Telcișor și [NUME_REDACTAT]. Peștera, fiind relativ tânără și încă activă, nu prezintă fenomene carstice clasice (stalactite, stalagmite, draperii etc.), ci doar cristale de gips, care, alături de unele fosile și animale cavernicole, constituie un domeniu valoros de cercetare științifică.
Suprafețele de nivelare
Fazele de modelare ale [NUME_REDACTAT] au reușit să înscrie în relief mai multe nivele de eroziune, dezvoltate cu precădere în vestul, nordul și nord-estul [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] (fig.13). Primele informații privind suprafețele de nivelare din [NUME_REDACTAT] și unitățile vecine sunt date de Emm. de Martonne și R. Mayer (citați de Sîrcu, 1978), care consideră neîndoielnică existența acestora. Sunt menționate trei suprafețe: una la înălțimea de 1 800 – 2 000 m, corespunzătoare cu culmea înaltă (de vârstă miocen inferior); a doua între 1 400 – 1 500 și 1 900 m (de vârstă miocen superior); și cea de-a treia, la altitudini de 1 200 m (de vârstă pliocenă), situată la sud de [NUME_REDACTAT], deci în afara [NUME_REDACTAT].
Unii cercetători consideră că în [NUME_REDACTAT] apar șase suprafețe de eroziune. Cea mai înaltă, Nedeea, situată la 1 800 – 2 000 m altitudine, Bătrâna, situată la 1 600 – 1 750 m altitudine și platforma Periferică situată la 1 400 – 1 600 m. Urmează apoi nivelele inferioare de 750 – 900 m și de 650 – 700 m, iar între acestea și nivelele intermediare, situate la 1 100 –1 300 m.
[NUME_REDACTAT], sau „[NUME_REDACTAT]” (Morariu, 1937), situate la aproximativ 1800 – 2 000 m, reprezintă cea mai veche suprafață de nivelare, cu o dezvoltare mare în lungul culmii centrale și a interfluviilor secundare din sud. Pe versantul nordic, mult mai abrupt, această suprafață lipsește aproape cu desăvârșire. Sîrcu (1978) consideră culmea înaltă o succesiune lineară de creste, muchii, vârfuri și mai rar de platouri, separate între ele prin înșeuări (tarnițe) adânci. Singurele argumente care ar susține existența unei platforme de eroziune sunt platoul Bârsanului, platoul din jurul [NUME_REDACTAT] și platoul Galațiului.
Suprafața (Platforma) Bătrâna. Altitudinea la care se găsește este de aproximativ 1 600 – 1 750 m (Morariu, 1937). Are o extindere mare pe versanții vestici. Dezvoltarea cea mai evidentă o are în [NUME_REDACTAT], la aproximativ 1 600 – 1 700 m alt. și în nord, în apropierea [NUME_REDACTAT] și vârfului Știol (1 601 m). Pe versantul sudic, urmele
acestei suprafețe se păstrează mai ales în [NUME_REDACTAT] și pe interfluviile dintre Cormaia și [NUME_REDACTAT]. Pe versantul nordic, cele mai evidente urme apar în [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], la aproximativ 1 600 – 1 700 m altitudine. [NUME_REDACTAT] (citat de Sîrcu, 1978), Morariu (1937) și Coteț (1973), culmile care coboară din creasta principală spre sud aparțin acestei suprafețe. În ceea ce privește vârsta suprafeței, Sîrcu (1978) o consideră sarmatică, realizată în perioade de liniște tectonică dintre mișcările stirice și cele moldave.
[NUME_REDACTAT] reprezintă cel de-al treilea nivel de eroziune care se menține la altitudinea de 1 400 – 1 600 m (Morariu, 1937). Se păstrează pe suprafețe reduse și poartă numele de „[NUME_REDACTAT]” sau „[NUME_REDACTAT]”. În vest apare în apropierea vârfului Măgurii, [NUME_REDACTAT], iar în sud în lungul văilor Cormaia, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT].
[NUME_REDACTAT] se menține într-o poziție periferică față de precedentele, la altitudini de 1 200 – 1 300 m (Sîrcu, 1978). Este bine evidențiată în apropierea [NUME_REDACTAT] și pe versantul drept al [NUME_REDACTAT]. În ceea ce privește vârsta acestei suprafețe, Sîrcu (1978), o consideră pliocen inferioară.
[NUME_REDACTAT] pedogenetice s-au desfășurat în masiv atât sub influența factorilor bioclimatici specifici diferitelor etaje de vegetație, cât și sub influența directă a substratului litologic. Predominarea șisturilor cristaline si metamorfice în substratul geologic a determinat evoluția firească a solurilor zonale spre solurile oligobazice, acide, care în succesiune pe altitudine coincid în mare cu etajarea vegetației. Astfel, solurile brune luvice (podzolite) se întâlnesc frecvent în etajele colinar si submontan din ramura vestică și sud-vestică a masivului, fie sub pajistile mezofile de Agrostis capillaris ([NUME_REDACTAT]), fie sub pâlcurile de gorunete rămase nedefrișate (Rebrișoara). Aceste soluri au evoluat pe luturi, gresii și șisturi bituminoase și au o succesiune de orizonturi O – Ao – EI – EB – Bt – D, cu migrare activă de argilă. Sub aspect chimic se caracterizează printr-o reactive acidă (pH între 4,95 – 5,10), un conținut ridicat în materie organică (4,7%) si sunt mediu saturate în baze (V = 68,4%).
Solurile automorfe zonale din etajul montan sunt brune acide și negre acide, a căror extindere este indicată de pădurile de fag și de fag în amestec cu molid și brad.
În etajul molidișurilor, cea mai mare extindere o au solurile brune feriiluviale, formate pe șisturi sericito-cloritoase, cu o textură lutoasă, puternic acide (pH = 3,8), bogate în materie organică, slab saturate în baze. Pe terenurile despădurite, pe măsură ce se instalează vegetația ierboasă, aceste soluri devin mai superficiale și se îmbogățesc în humus acid.
În etajul subalpin, sub fitocenozele de jneapăn se întâlnesc litosoluri organice, slab evoluate, care se dezvoltă pe roci cristaline, de regulă bolovănisuri și pietrișuri consolidate, au o textură lutoasă, cu o reacție puternic acidă și un procent ridicat de materie organică. Sub limita superioară a etajului subalpin și în etajul alpin inferior, pe terenurile acoperite de tufărisuri scunde (Rhododendron, Vaccinium) și pajisti primare de Carex curvula, Juncus trifidus si Festuca airoides, se întâlnesc solurile humico-silicatice, superficiale, lutoase, puternic acide, bogate în substanță organică și foarte slab saturate în baze. Acest tip de sol reprezintă principalul pedoclimax complementar al pajistilor alpine climatogene.
În comparație cu solurile acide, solurile formate pe substrat litologic eubazic au un caracter intrazonal și ocupă suprafețe restrânse în zonele calcaroase din etajul subalpin și cel alpin inferior al masivului ([NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Mihăiasa, Puzdra, [NUME_REDACTAT], Corongiș). Cele mai răspândite soluri bazice, intrazonale, sunt rendzinele negre, care au evoluat sub fitocenozele pajiștilor din alianța Festuco saxatilis – Seslerion bielzii. Ele sunt soluri superficiale, reacție neutral sau slab bazică, conținut ridicat de carbonați, procent ridicat de humus. Pe crestele și pe versanții unor vârfuri calcaroase (Puzdra, Negoiasa, [NUME_REDACTAT]), bogate în grohotișuri mărunte și cu eroziunea activă, se întâlnesc sub fitocenozele alianței Thlaspeion rotundifolii litosolurile denumite protorendzine.
Tot în grupa solurilor intrazonale se încadrează și solurile turboase, dezvoltate pe terenurile cu exces de umiditate din preajma izvoarelor și a pâraielor subalpine, terenuri pe care se dezvoltă fitocenozele acidofile aparținătoare clasei Scheuchzerio – Caricetea nigra. Pe luncile văilor intramontane se întâlnesc frecvent solurile aluviale și aluvio – coluviale cu o vegetație naturală constituită îndeosebi de fitocenozele cu Alnus incana și Salix purpurea.
[NUME_REDACTAT] de apă sunt constituite din ape subterane și ape de suprafață (rețeaua hidrografică și lacurile). Dominanța rocilor cristaline compacte determină cantonarea apelor freatice, mai ales în scoarța de alterare, ceea ce nu permite asigurarea unor rezerve importante, fenomen compensat de cantitatea mare de precipitații.
Apele freatice efilează sub formă de izvoare la baza grohotișurilor, scoarțelor de alterare și a solurilor, având debite variabile, dependente de regimul precipitațiilor. Sunt slab mineralizate (50 – 150 mg/l) și aparțin clasei bicarbonatate, grupa alcalină. Depozitele calcaroase cantonează acumulările de ape în golurile și diaclazele acestor roci, generând izvoare cu variabilitate mare, cum sunt cele din bazinele superioare ale Izei, Rebrei, Telcișorului, Gersei, Strâmbei, dar și cu debit constant ca cele de la Fântâna și [NUME_REDACTAT] care alimentează cu apă potabilă orașul Borșa, respectiv comuna Moisei.
[NUME_REDACTAT], prin masivitatea lor constituie un nod hidrografic, drenajul realizându-se spre patru colectori principali: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Vișeu și Iza.
Rețeaua de râuri este organizată în mai multe sectoare hidrografice.
[NUME_REDACTAT], ce drenează versantul nordic al [NUME_REDACTAT], are numeroși afluenți ale căror izvoare se află în diverse circuri glaciare: Fântâna (izvoare în circul glaciar [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Păltiniș), Negoiescu (izvoare în circurile [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]), Repedea (izvoare în căldările Buhăiescu și [NUME_REDACTAT]), Pietroasa (obârșia în căldarea Iezer și [NUME_REDACTAT]), Izvor (din căldarea [NUME_REDACTAT]), Hotarului și [NUME_REDACTAT] (izvoare în [NUME_REDACTAT], Gropi și Râpi).
Rețeaua hidrografică în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]
[NUME_REDACTAT] drenează partea de nord-vest a parcului prin izvoarele Izei.
[NUME_REDACTAT] Mare drenează versanții de sud-est, sud și sud-vest ai [NUME_REDACTAT] prin numeroși afluenți: Cobășel (izvoare sub Inăuț – Roșu), Baia ([NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]), [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] (de sub [NUME_REDACTAT], Galați), Cormaia (sub Vf. Cormaia și [NUME_REDACTAT]), Rebra (izvoare sub Vf. [NUME_REDACTAT]), Gersa (izvoare sub [NUME_REDACTAT]), Sălăuța (cu afluentul Strâmba).
[NUME_REDACTAT] drenează sectorul nord-estic al [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] Aurii se află în căldarea Bistricioara, în [NUME_REDACTAT] ([NUME_REDACTAT] Aurii). Dintre afluenții cei mai importanți: Putredu (cu izvoare sub Cișa și [NUME_REDACTAT]), [NUME_REDACTAT] și Mic, Bila (izvoare sub Inău), Lala (izvoare sub Inău, drenează lacurile glaciare [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]).
Lacurile constituie unul dintre elementele peisagistice caracteristice [NUME_REDACTAT], fiind situate la altitudinea de 1800 – 1950 m. Genetic se încadrează în categoria lacurilor glaciare cantonate în circurile sau văile foștilor ghețari cuaternari. Numărul lor este greu de apreciat, multe fiind temporare, Gâștescu a identificat în anul 1971, 67 lacuri. Adâncimea maximă este de 5,2 m în tăul mijlociu al Buhăiescului (II). Dintre cele mai importante lacuri glaciare din munții Rodnei se numără: Iezer (3450 m2 ), Buhăescu I (700 m2 ), Buhăescu II (1700 m2 ), Buhăescu III (700 m2 ), Buhăescu IV (1100 m2 ), Repedea (790 m2 ), Negoiescu, Știol (circa 1600 m2), [NUME_REDACTAT] (1550 m2), [NUME_REDACTAT] (5631 m2), lacurile din căldarea Negoiescului (7), lacurile din căldarea [NUME_REDACTAT] etc.
Majoritatea lacurilor se alimentează din izvoarele situate la baza depozitelor de grohotișuri, cu ape limpezi, potabile, cu mineralizare sub 45 mg/l.
[NUME_REDACTAT] pe direcția est-vest a culmii principale, poziția în ansamblul grupei nordice a [NUME_REDACTAT], înălțimea de peste 2200 m și masivitatea fac ca [NUME_REDACTAT] să prezinte unele particularități climatologice. Fiind poziționați la contactul a două arii de influență, baltică și oceanică, cu diferențieri între versanții sudici și cei nordici, ca urmare a orientării pe direcția est-vest.
Diferențierile se manifestă în regimul precipitațiilor și cel termic. Ȋnălțimile mari și masivitatea diferențiază climatic regiunile periferice de creasta principală, aflate cu mult sub nivelul acesteia.
Radiația solară globală, factor climatogenetic, prezintă pe suprafețele orizontale valori ce scad de la 100 – 110 kcal/cm2 /an la 900 m altitudine, la 95 kcal pe cele mai mari înălțimi. Regimul și repartiția elementelor climatice sunt supuse etajării determinate de diferența de altitudine între cota maximă de 2303 m ([NUME_REDACTAT]) și părțile periferice ale parcului, situate la 600 m.
Temperatura medie anuală la [NUME_REDACTAT] din [NUME_REDACTAT] (1785 m), este de 1,3ºC și scade spre culmi unde se situează la valori de până la – 1,5ºC și crește până la 6ºC spre periferia parcului. Temperaturi negative se înregistrează în lunile noiembrie – martie, iar cele pozitive începând din aprilie până în octombrie. Valorile medii maxime sunt de 9,9ºC, înregistrate în iulie și august, iar cele minime de – 7,4 și – 7,0ºC în ianuarie și februarie. Temperatura maximă absolută de 24ºC a fost înregistrată în iulie 1987. Temperatura minimă absolută a fost de – 37,3ºC la data de 4 martie 1987.
Temperaturile medii maxime zilnice în ianuarie se mențin la valori mai mici de – 6 ºC în regiunile înalte, iar în regiunile periferice la valori de – 4 și – 6 ºC. Temperaturile medii minime zilnice în ianuarie au valori mai mici de – 14 ºC în părțile înalte și – 12 ºC la periferia parcului. Prima zi de îngheț se înregistrează la 1 octombrie iar ultima în jurul datei de 1 mai.
Zilele de iarnă la [NUME_REDACTAT] Iezer cu temperaturi medii mai mari sau egal cu 0 ºC sunt în număr de 107, 2 iar numărul zilelor cu îngheț este de 197,8. Umiditatea relativă se menține la valori ridicate, aproximativ în jurul valorii de 80%, cu diferențieri în funcție de altitudine, expoziție, condiții de adăpost etc.
Nebulozitatea totală are valori ridicate, media anuală este de 6,7 zecimi, cu valori minime în septembrie – octombrie de 3,9 – 6 zecimi, respectiv ianuarie cu 6,1 zecimi. Anual numărul mediu de zile senine este de 80 – 100 în zona înaltă și 60 – 80 în cea joasă, iar numărul mediu de zile cu cer acoperit este de 180 – 200 și respectiv200 – 220. Dacă în timpul iernii (ianuarie), numărul maxim de zile cu cer senin este de 8 – 10 zile în părțile înalte și 6 – 8 zile în cele periferice, în lunile de vară situația se inversează, în iulie – august culmile înalte au doar 6 – 8 zile senine, iar cele joase 8 – 10 zile.
Durata de strălucire a soarelui este în jur de 1800 ore la baza versantului și 1600 ore pe culme. Valorile cele mai ridicate se înregistrează în lunile august – septembrie.
Precipitațiile oscilează între 1200 – 1400 mm în regiunile joase și peste 1400 mm în partea înaltă a masivului. Versanții nordici sunt mai umezi (1100 mm la altitudinea de 1000 m) față de cei sudici care primesc 1000 mm la aceeași altitudine.
Optimul pluviometric se înregistrează la altitudinea de 1400 – 1700 m. Maximul de precipitații se înregistrează în lunile mai, iunie, iulie și august (1000 mm), iar al doilea maxim se înregistrează în luna noiembrie. Minimul de precipitații se realizează în luna ianuarie (66 mm). Numărul de zile cu precipitații lichide este de 105,5 iar cel al zilelor cu
precipitații solide de 119,7. Prima ninsoare apare la începutul lunii septembrie pe înălțimi, iar ultima ninsoare la începutul lunii mai. Numărul zilelor cu strat de zăpadă este de 160 – 200 la înălțimi și 120 – 160 la periferia masivului. Grosimea medie a stratului de zăpadă este de 62 cm, poate atinge uneori 2 m.
Vânturile au o frecvență mai mare pe culmi, unde poate atinge valori de peste 90%, iar calmul este foarte rar. Frecvență mare o au vânturile de NV, apoi cele de NE, E, S și V. În zona înaltă frecvent apar viteze ale vântului de 50 – 60 m/s.
Flora micologică a [NUME_REDACTAT]
Flora micologică este deosebit de interesantă. Ca număr de endemite (elemente dacice), [NUME_REDACTAT] se află pe locul doi după [NUME_REDACTAT] (Negrean si Oltean, 1989). A fost înregistrat un număr total de 390 specii de ciuperci „micromicete”, aici descriindu-se 4 specii noi pentru știință: Leptosphaeria glycariae-plicatae, Pestalotia truncata, Stresseria rhododendri, Melanconium asperulum.
În ceea ce privește macromicetele, până la cercetările efectuate de [NUME_REDACTAT] (1980 – 1993) din această zonă erau semnalate doar 3 specii macromicete. În prezent s-au identificat 163 taxoni, încadrați în 3 clase si 14 ordine. Dintre acestea, mai interesante sunt: Macrolepiota rickenii, Pholiota nana, Pulveroboletus lignicola, Caloscypha fulgens, Amanita subalpina, Mitrula paludosa, Kuehneromyces myriadophylla și altele.
Flora lichenofitică din [NUME_REDACTAT]
În urma cercetărilor lichenologice întreprinse în [NUME_REDACTAT] s-au semnalat 274 specii si 26 taxoni inferiori, identificați pe stânci, sol, muschi sau scoarța arborilor, dintre care 6 specii endemice: Thelidium gibbosum, Amphoroblastia erumpens, Amphoroblastia rodnensis, Verrucaria marmorosica, Involucrothele gyelnikii, Involucrothele transsilvanica. Din punct de vedere al substratului, în [NUME_REDACTAT] s-au semnalat 156 taxoni saxicoli (56,9%), 61 taxoni corticoli (22,2 %), 49 taxoni tericoli (17,8%) si 8 taxoni muscicoli (2,9%).
Flora briofitică din [NUME_REDACTAT]
S-au identificat 239 specii, dintre care 55 specii aparțin clasei Hepaticae, iar restul clasei Musci. Un număr mare de specii semnalate în [NUME_REDACTAT] sunt rare sau foarte rare în brioflora României. Printre speciile mai importante de muschi se numără: Bucegia romanica, Moerckia blyttii, Anthelia julacea, Kiaeria falcata, Pohlia proligera, Onchophorus virens, Calliergon giganteum, Pleuroclada islandica, Pohlia filum și altele.
Flora cormofitică din [NUME_REDACTAT]
Pe baza literaturii de specialitate (Coldea 1990), s-au identificat 1123 specii de fanerogame (plante cu flori). În urma analizei areal-geografice a florei masivului s-a constatat o predominare a elementelor eurasiatice (36,7%), pe fondul cărora s-au interferat în diferite etape fitoistorice elementele circumpolare (12,7%), central-europene (8,1%) si un contingent redus de elemente mediteraneene (4,6%) si continentale (1,4%).
Din categoria speciilor rare sau foarte rare pentru flora României, enumerăm următoarele: Salix alpina, Salix bicolor, Astragalus penduliflorus, Adrosace obtusifolia, Laserpitium archangelica, Conioselinum tataricum, Saussurea porcii, Carex atrofusca, Carex pediformis, Carex bicolor, Kobresia simpliciuscula, Juncus castaneus și altele.
Dintre speciile endemice pancarpatice, care vegetează frecvent în fitocenozele de pe substratele calcaroase, din etajele subalpin si alpin ale masivului sunt prezente: Salix kitaibeliana, Erysimum wittmani, Cardaminopsis neglecta, Oxytropis carpatica, Thymus pulcherrimus, Campanula carpatica, Leontodon pseudotaraxaci, Festuca carpatica, Trisetum fuscum, Aconitum moldavicum, Dentaria glandulosa, Saxifraga carpathica, Symphytum cordatum, Euphrasia tatrae, Erigeron macrophyllus, Centaurea mollis, Petasites kablikianus, Leucanthemum waldsteinii, Festuca versicolor.
Dintre speciile endemice pentru Carpații sud-estici: Silene dubia, Silene zawadzkii, Cerastium lerchenfeldianum, Dianthus tenuifolius, Aconitum lasicarpum, Ranunculus carpaticus, Papaver corono-sancti-stephani, Hesperis oblongifolia, Alyssum repens, Draba kotschyi, Thlaspi dacicum, Viola declinata, Chrysosplenium alpinum, Heracleum sphondylium transsilvanicum, Melampyrum saxosum, Thymus commosus, Phyteuma tetramerum, P. vagneri, Carduus kerneri, Centaurea pinnatifida, Trisetum macrotrichum, Sesleria bielzii, S. heufleriana, S. rigida haynaldiana, Poa deylii, Alopecurus pratensis laguriformis, Festuca porcii și altele.
În număr mai redus se întâlnesc în masiv speciile endemice pentru [NUME_REDACTAT]: Primula officinalis carpatica, Pulmonaria filarszkyana, Euphorbia villosa, Poa rehmanii, Heracleum carpaticum, Centaurea phrygia carpatica si speciile endemice pentru [NUME_REDACTAT]: Silene nivalis, Soldanella hungarica hungarica, Saussurea porcii. [NUME_REDACTAT] Rodnei cuprinde relicte glaciare deosebite: Scheuchzeria palustris, Carex limosa, C. paupercula, C. pauciflora, Empetrum nigrum, Vaccinium oxycoccos, Salix bicolor.
Un număr mare de specii dacice (carpato-balcanice) pot fi întâlnite în [NUME_REDACTAT] : Silene heuffeli, Cardamine rivularis, Thlaspi kovatsii, Viola dacica, Hypericum richeri grisebachii, Jovibarba heuffeli, Sempervivum marmoreum, Saxifraga luteoviridis, S. heucherifolia, Lathyrus hallersteinii, Veronica baumgartenii, Melampyrum bihariense, Swertia punctata, Campanula transsilvanica, Achillea lingulata, Doronicum carpaticum, Senecio abrotanifolius carpathicus, Crocus banaticus, Poa media, Linum extraaxilare, Asperula capitata, Anthemis macrantha și altele.
Aici se găsesc și specii protejate amintim: Leontopodium alpinum, Gentiana lutea, Gentiana punctata, Angelica archangelica, Trollius euroapeus, Nigritella rubra, Silene nivalis, Papaver corona-sancti-stephani, Pinus mugo, Pinus cembra, Taxus baccata, Rhododendron myrtifolium.
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] se constată o diferențiere a învelisului vegetal pe altitudine, în strânsă legătură cu factorii climatici si edafici. Aceste formațiuni vegetale, bine individualizate fizionomic, caracterizează o anumită zonă montană si sunt răspândite pe altitudine sub formă de „benzi” late de 300 – 500 m, alcătuind etajele si subetajele de vegetație. Gh. Coldea enumeră în lucrarea „[NUME_REDACTAT] – Studiu geobotanic” (1990), 74 asociații vegetale, din care 22 sunt descrise pentru prima dată.
Etajul montan este foarte bine reprezentat în masiv si se extinde pe altitudine între 500 si 1500 m, cuprinzând aproape întreaga zonă forestieră. În cadrul acestui etaj se pot diferenția sub aspect fizionomic si pedoclimatic, pe baza formațiunilor vegetale dominante, 3 subetaje, respectiv:
a) Subetajul montan inferior (500 – 650 m), cu o vegetație caracteristică, constituită din
goruneto-cărpinete si făgeto-cărpinete, care se află în zona marginală sud-vestică a masivului. În locul fitocenozelor lemnoase se întâlnesc frecvent pajisti mezofile de Agrostis capillaris si Festuca rubra.
b) Subetajul montan mijlociu (650 – 1100 m) se caracterizează atât prin prezența pădurilor pure de fag, grupate în asociațiile Symphyto – Fagetum, Phyllitidi – Fagetum si Hieracio rotundati – Luzulo – Fagetum, cât si a pădurilor de amestec de fag cu brad (Pulmonario rubrae – Abieti – Fagetum) si de fag cu molid (Leucanthemo waldsteinii – Piceio – Fagetum). Pe versanții despăduriți din acest subetaj s-au instalat fitocenozele mezofile ale asociației Festuco rubrae – Agrostetum capillaris, constituind tipul predominant de pajiste din cadrul fânețelor montane din zonă.
c) Subetajul montan superior (1100 – 1500 m) este individualizat prin prezența exclusivă a pădurilor boreale de molid, grupate sub aspect geobotanic în asociațiile Hieracio rotundati – Piceetum si Leucanthemo waldsteinii – Piceetum, răspândite pe toată întinderea masivului. În zonele despădurite din acest subetaj se întâlnesc, în funcție de factorii pedo-ecologici, fie fitocenozele mezotrofe ale asociației Festuco rubrae – Agrostetum capillaris (Nichitas), fie fitocenozele mezo-oligotrofe ale asociației Scorzonero rosae – Festucetum nigricantis (Stiol, Galaț, Puzdra). Toate aceste terenuri sunt folosite ca păsuni montane.
Etajul subalpin începe să se contureze în masiv odată cu apariția molidisurilor de limită (1500 – 1550 m) si se definitivează fizionomic de către tufărisurile de jneapăn, care urcă spre vârfurile înalte ale masivului, sub formă de pâlcuri, până la peste 2000 m altitudine. Molidisurile de limită din cadrul asociației Rhododendro myrtifolii – Piceetum, urcă pe versanții sudici si vestici ai masivului până la 1650 – 1670 m (vârful Bătrâna – 1670 m, valea Cormaia – 1660 m, valea Anies – 1650 m, vârful Corongis – 1630 m), iar pe versanții nordici si estici până la 1600 – 1620 m (Zănoaga de Jos – 1620 m, [NUME_REDACTAT] – 1620 m, valea Lala – 1610m). Limita superioară a molidisurilor este prefigurată în bazinele superioare ale văilor de Alnusviridis (Pulmonario filarszkyanae – Alnetum viridis), iar pe versanții si seile masivului de cenozele asociațiilor Campanulo abietinae – Juniperetum nanae si Melampyro saxosi – Vaccinietum myrtilii.
La altitudini mai mari de 1650 m devin atotstăpânitoare tufărisurile de jneapăn, grupate în asociația Rhododendro myrtifolii – Pinetum mugi, caracteristice pentru etajul subalpin al Carpaților. Defrisarea masivă a jnepenisurilor în ultimele secole, în scopul extinderii suprafețelor cu păsuni, a redus mult aria lor actuală, rămânând compacte numai în zona [NUME_REDACTAT] si bazinul superior al văii Lala. Pâlcuri mari de jnepenisuri s-au păstrat însă pe toți versanții abrupți ai văilor intramontane, în căldările glaciare si pe unele vârfuri unde defrisarea a fost dificilă, iar terenul impropriu păsunilor. Aceste pâlcuri constituie argumente sigure că odinioară tufărisurile de jneapăn ocupau versanții si culmile tuturor vârfurilor din masiv până la 2100 m.
După defrisarea lor s-au instalat ulterior pe versanții mai slab înclinați tufărisurile scunde ale asociației Vaccinio – Rhododendretum myrtifolii si unele buruienisuri înalte aparținătoare asociațiilor Hyperico – Calamagrostetum villosae si Phleo – Deschampsietum caespitosae, iar pe crestele si seile vârfurilor înalte cenozele alpine ale asociațiilor Potentilo – Festucetum airoidis si Oreochloo – Juncetum trifidi.
Etajul alpin al [NUME_REDACTAT] (2100 – 2300 m), caracterizat prin prezența pajistilor primare din alianța Caricion curvulae (Caricetum curvulae, Oreochloo – Juncetum trifidi) si a unor tufărisuri scunde oligoterme din alianța Cetrario – Loiselerion, este restrâns la o zonă îngustă, care apare în evidență doar pe vârfurile cele mai înalte din masiv (Inău, Galaț, Anies, Puzdra, Rebra, [NUME_REDACTAT]). În afară de fitocenozele alpine menționate, pot fi atribuite acestui etaj unele fitocenoze saxicole din alianța Androsacion alpinae si asociațiile chionofile din alianța Salicion herbaceae.
În comparație cu masivele muntoase din [NUME_REDACTAT] (Boscaiu, 1971), în MunțiiRodnei etajul alpin se individualizează la altitudini mai coborâte cu circa 150 – 200 m, datorită poziției lor la o latitudine nordică mai mare cu două grade.
[NUME_REDACTAT] diversității ecosistemelor, fauna este bine reprezentată, din datele colectate până în prezent există un inventar de circa 2000 specii, multe grupe de nevertebrate fiind încă necercetate în parc. Studiul nevertebratelor a scos în evidență o mare diversitate de specii, unele endemice, relictare. Remarcăm prezența a numeroase endemite carpatice, dintre acestea câteva sunt endemice pentru [NUME_REDACTAT]: Romanosoma cavernicola, R. bîrtei, R. odici și altele. Fauna de enchitreide (nevertebrate din sol sau apă) din [NUME_REDACTAT], nevertebrate din sol participante la descompunerea detritusului organic si implicit la formarea humusului, aerareastratelor superficiale ale solului, menținerea echilibrului hidric, structurarea solului, este reprezentată de 40 specii inventariate până în prezent, dintre care mai interesante sunt: Lumbricillus pagenstecheri, L. helgolandicus, Fridericia aurita, F. leydigi, Enchytraeus buchholzi, Mesenchytraeus gaudens, Achaeta camerani, Marionina argentea, M. tubifera și altele.
Fauna de lumbricide (Oligochete), nevertebrate cu rol în descompunerea resturilor organice si formarea structurii solului, cuprinde 15 specii identificate până în prezent, dintre care unele sunt endemite carpatice: Allolobophora carpathica, A. dacica, iar altele cu o răspândire mai largă: Dendrobaena clujensis, Eisenia submontana, Octodrillus lissaenais, Fitzingeria platyura și altele.
Fauna de nematode din [NUME_REDACTAT] cuprinde 55 specii identificate până în prezent, dintre care: Malenchus bryophilus, Mesodorylaimus bastiani, Metateratocephalus crassidens, Plectus longicaudatus, Wilsonema otophorum, Yspylonellus vexiliger și altele Fauna de colembole din [NUME_REDACTAT] cuprinde 74 de specii identificate, majoritatea edafice si câteva cavernicole, printre ele se numără: Tetrachanthella transylvanica (endemit transilvănean) si specii cu areal mai larg: Onychiurus carpaticus, Folsomia manolachei, Neamura parva, Tetrodontophora bielanensis, Lepidocyrtus curvicollis, Tomocerus flavescens și altele.
Fauna de diplopode inventariate în [NUME_REDACTAT] cuprinde 29 specii identificate până în prezent, multe fiind endemite carpatice: Polydesmus tetranus rodnaensis, P. daday, Karpatophyllon polinskii, Leptoiulus baconiensis pruticus, L. corongisius, Unciger transsilvanicus, Chromatoiolus silvaticus, Glomeris prominens, Mastigophorophyllon serrulatum, M. penicilligerum; alte specii sunt endemice pentru [NUME_REDACTAT]: Polydesmus hamatus furculatus, Romanosoma cavernicola, R. bîrtei, R. odici.
Fauna de chilopode, nevertebrate cu rol important în protejarea pădurii, hrănindu-se cu larve de insecte fitofage, în număr de 36 specii identificate, prezintă elemente endemice pentru [NUME_REDACTAT]: Clinopodes rodnaensis, Lithobius matici matici, L. silvivagus, L. luteus, Thracolithobius inexpectatus; endemite carpatice (relicte preglaciare): Lithobius cyrtopus, Monotarsobius burzenlandicus.
Fauna de ortoptere, insecte cu rol foarte important în ecosisteme, bază trofică pentru multe animale, prezente în număr de 50 specii identificate, dintre care 4 endemite carpatice: Isophya brevipennis, I. pienensis, Pholidoptera transsylvanica si Miramella ebneri carpathica.
Fauna de lepidoptere, insuficient cercetată, prezintă 546 specii identificate, dintre care unele sunt de interes deosebit: Erebia sudetica rodnaensis, E. epiphron transsylvanica, E. pharte belaensis, Parnassius mnemosyne, Lycaena helle, L. alciphron, Zerynthia polyxena, Acherontia atropos, Pieris bryoniae carpathensis, Argynnis laodice, Coenonympha tullia, Psodos quadrifaria, Ocnogyna parasita și altele. În anul 2005 s-a identificat o specie nouă pentru țară (Apotomis infida).
Fauna de acarieni, insuficient studiată, cuprinde 41 specii identificate până în prezent, dintre care amintim: Neotrichoppia getica, Quadroppia quadricarinata, Medioppia globosa, Minuthozetes pseudofusiger, Multioppia ramuligera, Oribatella dudichi, Metabelba pulverulenta și altele.
Fauna de coleoptere, insuficient cercetată, cuprinde 2000 specii citate din [NUME_REDACTAT], dintre care unele foarte rare (Bembidion transsylvanicus), altele mai răspândite: Ampedus pomonae, Pidonia lucida, Saperda scalaris, Lepiura quadrifasciata, Rosalia alpina, Carabus zawadskii, Duvalius proceroides și altele.
Fauna de odonate cuprinde 37 specii, dintre care amintim: Lestes dryas, Coenagrion hylas, Ischnura elegans, Aeshna cyanea, Cordulegaster boltonii, Libellula quadrimaculata, Sympetrum sanguinaum, Pyrrhosoma nymphula și altele.
Ihtiofauna, insuficient cunoscută, este reprezentată de 27 specii identificate până în prezent, dintre care un rol important îl au: Leuciscus souffia, Phoxinus phoxinus, Salmo trutta fario, Cottus gobio, Thymallus thymallus și altele, iar dintre chișcari: Eudontomyzon danfordi. Unele dintre aceste specii se găsesc pe lista rosie a vertebratelor din România.
Herpetofauna cuprinde un număr mare de specii. Fauna de amfibieni, bine reprezentată în parc prin 15 specii, majoritatea protejate la nivel național si european: Triturus alpestris, T. montandoni (tritonul carpatic), T. vulgaris, T. cristatus, Salamandra salamandra, Rana temporaria, Bufo bufo, Hyla arborea și altele.
Fauna de reptile, reprezentată prin10 specii, unele având un areal mai restrâns sau mai larg în zona parcului: Vipera berus, Zootoca vivipara, Anguis fragilis, Podarcis muralis, Coronella austriaca, Natrix natrix, Elaphe longissima, Lacerta agilis și altele.
Avifauna, reprezentată prin 150 specii identificate până în prezent, cuprinde multe specii protejate la nivel național si european: Aquila chrysaetos (acvila de munte), A. pomarina (acvila țipătoare mică), Falco peregrinus (soimul călător), F. tinnunculus (vânturel rosu), F. subbuteo (soimul rândunelelor), Tetrao tetrix (cocosul de mesteacăn), Tetrao urogallus (cocosul de munte), Strix aluco, Strix uralensis, Bubo bubo (buhă), Glaucidium passerinum (ciuvică), Asio otus (ciuf de pădure), Aegolius funereus (minuniță), Dendrocopus syriacus, D. leucotos, D. medius, Picoides tridactylus (ciocănitoare de munte), Ficedula albicollis, Lanius collurio, Dryocopus martius (ciocănitoare neagră) și altele.
Fauna de mamifere este diversificată dar insuficient cercetată, reprezentată prin 53 specii identificate până în prezent, majoritatea speciilor fiind protejate: Ursus arctos (ursul brun), Lutra lutra (vidra), Mustela erminea (hermelină), M. nivalis (nevăstuică), M. putorius (dihorul), Martes martes (jderul de copac), M. foina (jderul de piatră), Meles meles (bursucul), Lynx lynx (râsul), Felissylvestris (pisica sălbatică), Capreolus capreolus (căprioara), Cervus elaphus (cerbul), Rupicapra rupicapra (capra neagră), Canis lupus (lupul), Marmota marmota (marmota) și altele.
Evaluarea numărului de mamifere pe raza parcului a condus la următoarele rezultate: cerb comun (449), căprior (432), mistreț (334), iepure (282), cocos de munte (245), marmota (44), urs (30), lup (31), râs (13), bursuc (14), vulpe (87), capră neagră (159), jder de copac (43), jder de piatră (43), dihor (46), nevastuică (34), cocos de mesteacăn (52), pisica salbatică (18) – datele provin de la administratorii fondurilor cinegetice de pe raza parcului.
Dintre micromamifere, amintim: Sicista betulina (soarecele vărgat), Microtus nivalis (soarece de zăpadă), M. arvalis (soarece berc), M. agrestis (soarece de umbră), Dryomis nitedula (pârsul de copac), Glis glis (pârsul mare), Muscardinius avellanarius (pârsul de alun), Crocidura leucodon (chițcan de câmp), Neomys fodiens (chițcan de apă), N. anomalus (chițcan de apă), Sorex minutus (chițcan mic), Sorex araneus (chițcan de ogor), Clethrionomys glareolus (soarece scurmător), Pytimis subterraneus și altele.
Chiropterele sunt puțin studiate în arealul [NUME_REDACTAT]. Dintre speciile citate în literatura de specialitate, în zonă au fost identificate până în prezent următoarele specii: Myotis myotis (liliacul comun), Myotis blythi (liliacul comun mic), Eptesicus serotinus (liliacul cu aripi late), Rhinolophus hipposideros (liliacul mic cu potcoavă), Nyctalus noctula (liliacul de amurg), Barbastella barbastellus (liliacul cârn) și altele.
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] interioară a [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] s-a făcut din punct de vedere al necesității de conservare a ecosistemelor naturale și a diversității biologice. Parcul include rezervații științifice, arii cu protecție strictă, arii cu protecție integrală, arii de conservare durabilă și arii de dezvoltare durabilă.
Tabel 1. Zonarea internă a [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]
Rezervația științifică [NUME_REDACTAT]
[NUME_REDACTAT] Mare a fost constituită prin [NUME_REDACTAT] de Miniștrii nr. 1149/1932, având o suprafaț1 de 183 de hectare gol de munte în jurul Vf. [NUME_REDACTAT]. În anul 1962 se extinde suprafața rezervației, ajungând la 2700 hectare. În baza deciziei nr. 204/1977 a [NUME_REDACTAT] al [NUME_REDACTAT], suprafața s-a a Zonarea internă a [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] conform [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Rodnei, 2014 fost extinsă la 3300 ha. Această ultimă extindere s-a realizat prin includerea zonei dintre culmile Jirezii, Bătrâna și Râpilor. Din suprafața totală, 1770 ha (53%) este pădure și 1430 ha (47%) este gol de munte. Limitele actuale ale Rezervației științifice [NUME_REDACTAT] sunt:
La nord: limita pornește de la ieșirea [NUME_REDACTAT] Dragoș din fondul forestier, respectiv de la borna 83, UP VII Pietrosu, urmează liziera pădurii pe direcția E-V paralel cu creasta principală a [NUME_REDACTAT], trecând perpendicular peste [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] și atingând bornele silvice 57, 36, 29 și ajunge la locul numit Șarampina. De aici limita traversează râul Pietroasa prin borna 12, [NUME_REDACTAT] prin borna nr. 1, urmărin limita pădurii până la borna nr. 3, de unde coboară în pârâul Repedea la borna silvică 184 din UP V Prislop.
La est: din acest punct limita urcă amonte pe Pr. Repedea până la confluența pâraielor [NUME_REDACTAT] cu [NUME_REDACTAT] ([NUME_REDACTAT]) la borna 200, apoi se continuă pe firul văii Buhăiescu ajungând în golul de munte la [NUME_REDACTAT], iar apoi în vârful Rebra(2119 m). La sud: de aici limita urmează creasta principală a [NUME_REDACTAT], atingând Vf. Gropilor (2063 m) și continuându-se până la [NUME_REDACTAT] (1735 m).
[NUME_REDACTAT]: aceasta coboară prin golul de munte pe o culme puțin evidentă până atinge limita superioară a fondului forestier în borna 129 UP VI Pietrosu, urmând aval prin pădure, pe culmea evidentă dintre [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] până la confluența lor la borna silvică 133. Limita urmează în continuare firul văii Izvorul lui Dragoș până la ieșirea acestuia din fondul forestier la borna 83 UP VI Pietrosul.
Roca de bază în [NUME_REDACTAT] este reprezentată de șisturi cristaline aparținând celor trei serii: mezo-metamorfică de Bretila, epimetamorfică de Repedea și mezometamorfică de Rebra, ultima încălcând precedentele și alcătuind pânza de Rodna. În perimetrul rezervației științifice, predomină seria Rebra, faciesul șisturilor verzi.
Relieful este tipic alpin, format din creste semețe, culmi prelungite, circuri glaciare și văi drenate de cursuri repezi de apă, care formează numeroase repezișuri și
cascade. [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] (2303 m) și Vf. Gropilor (2060 m) creasta formează un arc de cerc cu deschidere spre vest.
Lacurile din interiorul rezervației, în număr de 6 sunt de origine glaciară, de o frumusețe deosebită, fiind localizate în trei circuri glaciare: Buhăescu (4 lacuri), Iezer și Gropi. Din cele patru lacuri cunoscute sub denumirea de Buhăescu, unul este izolat, celelalte trei formând o slabă în trepte la 1900m, 1880 m, 1810 .
Spre deosebire de restul [NUME_REDACTAT], unde se consideră că ghețarii primei perioade au fost dominanți, având dimensiuni și acțiune mai intensă dec4t cei ulteriori, în jurul Vf. [NUME_REDACTAT] glaciațiunile Mindel și Riss au avut limitele maxime apropiate, situație evidentă pe [NUME_REDACTAT] și Șarampina, unde morena terminală provine din contopirea morenelor celor două glaciațiuni (I.Sârcu, 1978).
În interiorul rezervației științifice există un drum de acces dinspre localitatea Borșa spre stația Meteo, pe [NUME_REDACTAT]. Drumul de acces la stația meteo Iezer a fost construit în anul 1957, pe o lungime totală de 9 km, din care 3,5 km sunt în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], respectiv [NUME_REDACTAT] Mare și este un drum de categoria a V-a (foarte greu accesibil). Acest drum are ca scop accesul la [NUME_REDACTAT] și aprovizionarea acesteia pe timp de vară cu alimente și combustibil necesar desfășurării activităților specifice. Inițial acest drum a fost construit ca o potecă de atelaje care să permită accesul la stația meteo.
Poziția în ansamblul grupei nordice a [NUME_REDACTAT], orientarea culmii principale pe direcția est-vest, masivitatea și înălțimea de peste 2200 m determină câteva particularități climatice pentru [NUME_REDACTAT]. Prin poziție, se situează la contactul a două arii de influență baltică și oceanică, cu diferențieri între versanții nordici și cei sudici ca urmare a orientării pe direcția est – vest. Diferențierile se manifestă în regimul termic și al precipitațiilor. Masivitatea și înălțimile mari diferențiază climatic creasta principală de regiunile periferice, aflate cu mult sub nivelul acestuia.
Radiația solară globală, factor climatogenetic, prezintă pe suprafețe orizontale valori ce scad de la 100 – 110 kcal/cm²/an la 900 m altitudine, la 95 kcal/cm²/an pe cele mai mari înălțimi. Regimul și repartiția elementelor climatice sunt supuse etajării determinate de diferența de altitudine între cota maximă de 2303 m ([NUME_REDACTAT]) și părțile periferice ale parcului, situate la 600 m.
Temperatura medie anuală la [NUME_REDACTAT] (1785 m) din [NUME_REDACTAT] este de 1,3ºC ș scade spre culmi unde ajunge la valori de -1,5ºC și crește până la 6ºC spre periferia parcului. Temperaturi negative se înregistrează în lunile noiembrie – martie, iar cele pozitive începând din aprilie până în octombrie. Valorile medii maxime sunt de 9,9ºC înregistrate în iulie și august, iar cele minime de -7,4º C și -7,0º C în ianuarie și februarie. Temperatura maximă absolută de 24ºC a fost înregistrată în Iulie 1987. temperatura minimă absolută a fost de -37,3ºC la data de 4 martie 1987.
Temperaturile medii maxime zilnice în ianuarie se mențin la valori mai mici de -6ºC în regiunile înalte, iar în regiunile periferice la valori de -4ºC și -6ºC. Temperaturile medii minime zilnice în ianuarie au valori mai mici de -14ºC în părțile înalte și -12ºC la periferia parcului. Prima zi de îngheț se înregistrează la 1 octombrie, iar ultima în jurul datei de 1 mai.
Zilele de iarnă la [NUME_REDACTAT] Iezer cu temperaturi medii mai mari sau egale cu 0ºC sunt în număr de 107,2, iar numărul zilelor cu îngheț este de 197,8.
Nebulozitatea totală are valori ridicate, media anuală este de 6,7 zecimi cu valori minime în septembrie – octombrie de 3,9 – 6 zecimi, respectiv ianuarie cu 6,1 zecimi. Anual numărul mediu de zile senine este de 60 – 80 în zona joasă și 80 – 100 în cea înaltă, iar numărul mediu de zile cu cer acoperit este de 200 – 220 și respectiv 180 – 200. Dacă în timpul iernii (ianuarie), numărul maxim de zile cu cer senin este de 8 – 10 zile în părțile înalte și 6 – 8 zile în cele periferice, în lunile de vară situația se inversează, în lunile Iulie – august culmile înalte au doar 6 – 8 zile senine, iar cele joase 8 – 10 zile.
Umiditatea relativă se menține la valori ridicate, aproximativ în jurul valorii de 80 %, cu diferențieri în funcție de altitudine, expoziție, condiții de adăpost, etc.
Durata de strălucire a soarelui este în jur de 1800 de ore la baza versantului și 1600 de ore pe culme. Valorile cele mai ridicate se înregistrează în lunile august – septembrie.
Precipitațiile oscilează între 1200 – 1400 mm în regiunile joase și peste 1400 mm în partea înaltă a masivului. Versanții nordici sunt mai umezi (1100 mm la altitudini de 1000 m) față de cei sudici care primesc 1000 mm la aceeași altitudine.
Optimul pluviometric se înregistrează la altitudini de 1400 – 1700 . Maximul de precipitații se înregistrează în lunile mai, iunie, iulie și august (1000 mm), iar al doilea maxim se înregistrează în luna noiembrie. Minimul de precipitații se realizează în luna ianuarie (66 mm).
Numărul de zile cu precipitații lichide este de 105,5 iar cel al zilelor cu precipitații solide de 119,7. prima ninsoare apare la începutul lunii septembrie pe înălțimi, iar ultima ninsoare la începutul lunii mai.
Numărul zilelor cu start de zăpadă este de 160 – 200 la înălțimi și 120 – 160 la periferia masivului. Grosimea medie a startului de zăpadă este de 62 cm, dar poate atinge uneori 2 m.
Vânturile au o frecvență mai mare pe culmi, unde pot atinge valori de peste 90 %, iar calmul este foarte rar. Frecvență mai mare au vânturile de NV, apoi cele de NE, E, S 5i V. În zona înaltă frecvent apar viteze ale vântului de 50 – 60 m/s.
Solurile în etajul pădurilor de molid sunt de tipul brun feriiluvial, cu textura lutoasă, puternic acide (pH = 3,8 – 4,2) slab saturate în baze (8 – 10%). În etajul subalpin, sub jnepenișuri, se găsesc litosoluri slab evoluate foarte acide (pH = 3,6) cu multă materie organică (14 – 75%).
Spre partea superioară a etajului subalpin și în etajul alpin (la peste 2000 m) apar soluri humico–silicatice superficiale, puternic acide (pH = 4,2) slab saturate în baze. Pe calcare se dezvoltă rendzine și protorendzine superficiale neutre sau slab bazice (pH = 7-7,4), bogate în carbonați (20-35%) și în humus (12-28%). Local există, în mici depresiuni, soluri turboase.
În rezervație se găsesc mai multe tipuri de stațiuni: montan de molidișuri, montan de amestecuri, premontan de făgete, presubalpin de molidișuri de limită, subalpin de jnepenișuri, etc. Flora rezervației științifice însumează peste 650 de specii și 46 asociații vegetale, unele specii endemice carpatice sau rare: Silene nivalis, Heracleum carpaticum, Silene nutans, ssp dubia, Silene zawadzkii, Ranunculus carpaticus, Thalaspi dacicum, Viola declinata, Heracleum transylvanicum, Melampyrum saxosum, Thymus comusus, Phyteuma vagneri, Doronicum carpaticum, Festuca porcii etc.
Dintre asociațiile vegetale amintim: Carici dacicae – Drepanocladetum, Eriophorum scheuchzeri, Saxifrago carpathicae – Oxyrietum, Festucetum pictae, Cardaminetum opizii, Rhododendro myrthifoliae –Vaccinietum etc. (Gh. Coldea, F. Tauber și Gh. Pânzariu, 1981). În această arie au fost descrise 130 specii macromicete (M Beres, 1995). Unele specii de briofite rare (Bucegia romanica, Aulacomnium turgidum și Racomitrium lanuginosum) ridică valoarea științifică a rezervației.
Caracteristicile sale fizico-geografice și geologice, dar mai ales condițiile ecologice și complexele bioecologice proprii asigură menținerea în această zonă a unei bogate și deosebit de valoroasă floră și faună, ceea ce explică înființarea, âncă din 1932, a [NUME_REDACTAT] Mare.
Rezervația științifică [NUME_REDACTAT] se întinde între altitudinea de 740 m – la poalele muntelui [NUME_REDACTAT] și vârful acestuia la 2303 m. Alte masive muntoase care fac parte din rezervație sunt: [NUME_REDACTAT] (2268 m), [NUME_REDACTAT] (2221 m), Rebra (2119 m), Vf. Gropilor (2063 m), Momaia (2053 m).
Rezervația este situată pe un substrat cristalin, alcătuit din șisturi sericito-cristaline, micașisturi, pe alocuri apărând șisturi cristaline, ca stâncăriile „Turnul roșu”, iar spre nord falia Dragoș care individualizează bine masivul cu pereți abrupți, înalți de peste 1000 m.
În partea sudică a rezervației se întinde platoul bătrâna (1754 m) acoperit de Jneapăn (Pinus mugo Turra) și pășuni subalpine. Deasupra versanților împăduriți, se ridică vârfurile muntoase, deseori cu pereți verticali, stâncoși, cu pășuni alpine din care pornesc în direcții diferite culmi prelungite ca [NUME_REDACTAT], Jirezii cu vârful Momaia, apoi culmile [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] care separă între ele trei mari circuri glaciare: Iezer, [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT].
Aspectul alpin al zonei a fost determinat de glaciațiunea cuaternară. Între 1500 – 1800 m altitudine eroziunea glaciară a sculptat abrupturi stâncoase, căldări, circuri și văi în formă de „U”, unde au rămas urme de morene și văi adânci drenate de cursuri de ape.
În unele dintre aceste circuri, strălucește oglinda lacurilor glaciare, în care se reflectă configurația vârfurilor învecinate. Astfel, în căldarea Iezerului, situată sub Vf. [NUME_REDACTAT], se găsește lacul Iezer, în căldarea Buhăiescului sunt patru lacuri, iar în căldarea Gropilor un lac puternic eutrofizat și frecvent vizitat de rațe. În căldarea Jirezilor apele pârâului saltă peste praguri formate de morene.
În unele adâncituri umbrite, petele de zăpadă se mențin chiar până în toiul verii. Cursurile de apă din rezervație, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] sau [NUME_REDACTAT] cu obârșia la altitudini mari (1600-1700 m), dau naștere la șuvoaie repezi cu numeroase căderi spectaculoase și cascade de o rară frumusețe.
Toate acestea se varsă în râul Vișeu, care curge la poalele nordice ale Pietrosului. Din lacul Iezer izvorăște un fir de apă, denumit Pietroasa, care la trecerea pragului circului glaciar formează o cascadă. [NUME_REDACTAT] Verde pornesc de la altitudinea de 1700 m, trec peste un prag, apoi continuă cursul cu numeroase repezișuri.
Etajul montan, subetajul montan mijlociu din rezervație este caracterizat prin păduri de amestec de fag (Fagus sylvatica L.) brad (Abies alba Mill.), molid (Pice abies Karst.), cu exemplare răzlețe de paltin de munte (Acer pseudoplatanus L.), la limita subetajului cu scorușul (Sorbus aucuparia L.) și mesteacănul (Betula pendula Roth.), iar pe suprafețe reduse prin fânațe montane cum este cazul sub [NUME_REDACTAT].
Subetajul montan superior este individualizat prin prezența masivă a pădurilor boreale de molid, în care apar exemplare de scoruș.
Etajul subalpin este caracterizat de prezența exemplarelor de zâmbru (Pinus cembra) și molid pipernicit, precum și de tufișurri dense de jneapăn, ienupăr (Juniperus sibirica), smârdan (Rhododendron myrtifolium), de terenuri înierbate, grohotișuri.
Etajul alpin, caracterizat prin prezența pajiștilor primare cu Carex curvula, Juncus trifidus și cu plante lemnoase pitice ca Salix reticulata, Vaccinium gaultherioides. Dintre endemite amintim gușa porumbelului (Silene nivlis) care este un paleo-endemism, crucea pământului (Heracleum carpaticum), Soldanella hungarica. Dintre monumentele naturii se semnalează: Leontopodium alpinum, Gențiana lutea, Pinus cembra, Trollius europaeus.
În aceste etaje și subetaje zonale, pot fi delimitate habitate pentru unele specii de păsări, formând cenoze specifice, cum ar fi:
tufișuri dense de jneapăn și ienupăr în etajul subalpin;
pantele înierbate în etajele subalpine și alpine;
stâncăriile și grohotișurile în etajele subalpine și alpine;
d) ecotonul formează un habitat specific între limita superioară a pădurilor și etajul subalpin, cu un desiș de jneapăn – ienupăr cu exemplare răzlețe de molid. Acest habitat este cel mai bogat în populații de păsări fiindcă aici sunt prezente speciile de păsări caracteristice pentru tufăriș, dar totodată apar, ca păsări cuibăritoare, și speciile de păsări din pădurile de molid învecinate.
e) zonele umede, care cuprind lacurile subalpine între 1700-1850 m altitudine și pâraiele de munte de la 750 m până la izvoarele lor (1600 – 1700 m), locuri mlăștinoase situate la diferite altitudini. Acest landșaft are anumite caractere comune, este mai puțin dependent de influențe ecologice și etaje de vegetație.
Inventarul floristic al rezervației cuprinde 621 de specii vegetale grupate în 263 de genuri și 75 de familii. Acest contingent de specii analizat sub aspectul bioformelor relevă că grupa speciilor hemicriptofite caracteristice pajiștilor montane – alpine este net dominantă (62,4%) după care urmează cu valori mult mai mici geofitele (10%), camefitele (8,4%) și terofitele (6,6%) – care sunt specii predominant tot de pajiști. Celellte categorii de specii, cu valori și mai mici, mezofanerofitele (3%), nanofanerofitele (2,4%), megafanerofitele (2,2%) și nano-epifitele (0,3%), sunt specifiece comunităților lemnoase respectiv pădurilor montane și tufărișurilor subalpine.
În carul spectrului geoelementelor se constată dominanța elementelor eurasiatice (27,2%), urmate de cele circumpolare (17,6%) și europene (16,3%), ceea ce evidențiază faptul că teritoriul cercetat aparține regiunii eurosiberiene. Celelalte grupe de geoelemente – central-europene (9,3%), carpato-balcanice (6,4%), carpatice (5,8%), cosmopolite (4,2%), central-european-alpine (1,8%) și endemice (1%) – deși sunt slab reprezentate, atestă apartenența masivului Pietrosu la provincia central-europeană est carpatică.
În perimetrul rezervației au fost identificate 46 asociații vegetale încadrate în 21 alianțe, 15 ordine și 12 clase de vegetație. Unele dintre aceste asociații vegetale (în deosebi cele lemnoase) au o răspândire zonală în rezervație, ca de exemplu Pulmonario rubrae – Fagetum (păduri de amestec), Hieracio rotunjdati – Piceetum (păduri de molid) și Rhododendro myrtifolii – Pinetum mugo (tufărișuri de jneapăn), ele individualizând deopotrivă ecologic și fizionomic pe altitudine actualele etaje de vegetație: montan mijlociu, montan superior și etajul subalpin din [NUME_REDACTAT].
Un interes științific deosebit îl suscită speciile endemice acestei zone. Astfel, în rezervația [NUME_REDACTAT] se găsesc specii endemice locale, specii endemice pentru [NUME_REDACTAT], specii vulnerabile – din [NUME_REDACTAT] a României – precum și specii amenințate la nivel european – lista IUCN – cum ar fi de exemplu: Achillea aschurii, Alopecurus laguriformis, Heracleum carpaticum, Silene nivalis, Juncus castaneus, Kobresia simpliciuscula, Gentiana lutea, Aquilegia nigricans, Plantago atrata ssp. carpatica.
Din punct de vedere a formelor biotice predomină hemicriptofitele (62,4%), celelalte forme biotice fiind mai slab reprezentate, fapt ce ne indică ponderea mare a speciilor ierboase între speciile vegetale din rezervație.
Studiul compoziției în geoelemente relevă o dominanță cu vaori apropiate a elementelor eurasiatice (27,2%), circumpolare (17,6%) și europene (16,3%), celelalte geoelemente fiind mai slab reprezentate, sub 10%, compoziție specifică zonelor montane.
Spre deosebire de speciile erbacee, numărul speciilor lemnoase din Rezervația științifică [NUME_REDACTAT] este mult inferior. Dintre speciile arborescente, cea mai mare răspândire o au speciile Picea abies, Fagus sylvatica și Alunus incana, în timp ce Pinus cembra este reprezentat doar de câteva zeci de arbori, deși odinioară ocupa majoritatea zonei subalpine situată la altitudini mai mari de 1600 m.
Rezervația științifică Piatra rea
Masivul muntos [NUME_REDACTAT], cu abrupturile sale ce depășesc pe alocuri 800 m este constituit din calcar cristalin, care aici ajunge la dezvoltarea cea mai mare din [NUME_REDACTAT]. Datorită acestui substrat, masivul constituie unul dintre obiectivele botanice importante ale [NUME_REDACTAT]. Prin legea 5/2000, abruptul calcaros a fost declarat ca arie protejată de interes botanic cu suprafața de 50 ha. Ulterior prin hotărârea [NUME_REDACTAT] al [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], a fost propusă ca rezervație științifică cu suprafața mărită de 291 ha.
Rezervația este delimitată la nord de [NUME_REDACTAT], la est de cascada Cailor și o linie ce urmărește parte inferioară a abruptului [NUME_REDACTAT] spre [NUME_REDACTAT], la sud de creasta principală a Munților rodnei și la vest de [NUME_REDACTAT] rea și fântâna.
La nord-est, limita pornește de la borna silvică 82 din UP V Prislop – OS Borșa, urmărește amonte limita inferioara a fondului forestier, ajungând până la limita inferioară a golului alpin [NUME_REDACTAT], respectiv până la borna silvică 75 din UP V Prislop.
La est limita pleacă de la borna silvică 75, urmărind conturul căldării glaciare [NUME_REDACTAT] și atingând în limita superioară borna silvico-pastorală numărul 45 (la altitudinea de 1945 m).
La sud, limita se continuă pe creasta principală a [NUME_REDACTAT] până la borna silvo-pastorală nr. 49.
La vest, limita rezervației se continuă din borna silvo-pastorală nr 49 și coboară prin golul de munte prin pârâul ce desparte parcelele silvo-pastorale 35 și 35 până la borna silvo-pastorală nr. 48, coboară până la borna silvică 85 și se continuă pe [NUME_REDACTAT] până la confluența cu [NUME_REDACTAT]. Se continuă pe [NUME_REDACTAT] până la borna silvică 84.
Fundalul abruptului stâncos pe care se desfășoară exuberant diversitatea aspectelor geomorfologice ale peisajului carstic este întregit la limita nor-estică de înălțimea de peste 80 m a [NUME_REDACTAT].
În ansamblul său, flora abruptului [NUME_REDACTAT] se remarcă printr-un accentuat caracter conservativ, evidențiat prin populații vegetale cu caracter relict, în care se întâlnesc elemente floristice provenite din diverse obârșii fitogeografice: Salix bicolor, Saxifraga aizoon, Clematis alpina, Juniperus communis, Arabis alpina, S. stellaris, S. Adscendens, Dryas octopetala, Gentiana nivalis, Bartsia alpina, Euphrasia salisburgensis, Hieracicum aurantiacum, Poa alpina, Polygonum viviparum, Myosotis alpestris, Leontopodium alpinum, Aster alpinus, Carex capillaris, Salix retusa, Gentiana lutea, etc. Dintre asociațiile descrise în zonă amintim: linum extraaxillare – Silenetum zawadzkii, Saxifragetum aizoides (Olos).
Harta parcelelor silvice și zoopastorale din [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]
Coloritul local al florei îi conferă însă prezența elementului stenocor dacic, reprezentat aici prin specii endemice ale Carpaților românești: Aconitum moldavica, Silene nutans ssp. dubia, Silene zawadzkii, Viola dacica, Achillea schurii, Saxifraga luteo-viridis, saxifraga cymosa, Geranium sylvaticum alpestre, Campanula abietina, Carduus kerneri, etc.
Zona reprezintă un sistem carstic încă puțin cunoscut. Dintre peșterile descrise amintim: Pe5tera cu cristale, Peștera cu Sală, Peștera din [NUME_REDACTAT], Pe5tera cu Mondmilch, Peștera cu [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Cailor, etc.
Rezervația științifică [NUME_REDACTAT]
Fondată în 1973, rezervația Bila-Lala a fost reconfirmată prin legea 5/2000 cu suprafața de 2568 ha, din care 1318,2 ha constituie rezervație științifică propusă de consiliul Științific al [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT].
Rezervația științifică cuprinde [NUME_REDACTAT] și jumătatea superioară a bazinetului Lala. Suprafața din [NUME_REDACTAT] are formă triunghiulară, cu colțurile în Vf. Inău (2279 m), Vf. Tomnatec (2051 m) și vârful cu cota 2111 m de pe [NUME_REDACTAT]. Perimetrul celei din Lala urmărește în continuare [NUME_REDACTAT] până la vârful cu cota 1675 m, de unde coboară în [NUME_REDACTAT], urcă în Vf. Gagi (1847 m) și se întoarce pe [NUME_REDACTAT], peste Vf. Inăuț (2222 m) până la Vf. Inău.
Vârful principal este Inău, format din roci cristaline metamorfice, micașisturi, paragnaisuri, amfibolit, șisturi epimetamorfice și rare incluziuni calcaroase. În circul glaciar Lala sunt două lacuri glaciare: [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], iar în [NUME_REDACTAT], un lac glaciar mai mic.
În jurul vârfurilor se găsesc pajiști alpine (Juncetea trifidi) pe soluri humico-silicioase, iar în etajul subalpin domină fitocenozele cu: Pinus mugo, juniperus communis ssp. nana, Rhododendron myrtifolium pe soluri feri-iluviale și litosoluri. Dintre asociuațiile vegetale descrise în această arie ([NUME_REDACTAT] și Gh. Pânzariu) enumerăm: Cardaminopsis neglecta – Papaver corona-sancti-stephani, festucetum pictae, Chrysosplenium alpinum – Saxifragetum stellaris, Eriophorum scheuchzeri, carici dacicae – Drepanocladetum exannulati, Polytrichum sexangulare, Poo supinae – Cerastium cerastoides, Salicetum herbacea, Achilleo schurii – Dryadetum actapetalae, Rhododendro myrtifolii – Pinetum mugi etc.
Aici se întâlnesc o serie de plante rare pentru flora României, endemite carpatice: Cardaminopsis neglecta, Papaver corona-sancti-stphani, silene nivalis, Chrysosplenium alpinum, Doronicum carpaticum, Poa deylii, Soldanella hungarica, Carex nigra dacica, Festuca versicolor, Senecio abrotanifolius carpaticus, Melampyrum saxosum; relicte glaciare: Juncus castaneus, Juncus triglumis, Carex lachenalii, Ranunculus glacialis.
Covorul vegetal al [NUME_REDACTAT]-Lala cuprinde o gamă largă de fitocenoze caracteristice pentru [NUME_REDACTAT], cât și pentru întregul lanț carpatic.
La limita inferioară a rezervației se păstrează cenoze naturale de molid, jneapăn și zâmbru cu o compoziție floristică bine individualizată, care justifică încadrarea lor la asociațiile regionale Rhododendro myrtifolii – Piceetum și Rhododendro myrtifolii – Pinetum mugi.
Pe terenurile din preajma izvoarelor și a pâraielor alpine, cu început de înmlăștinare se dezvoltă o vegetație higrofilă edificată de speciile Eriophorum scheuchzeri și Carex nigra ssp. dacica, în a căror compoziție floristică sunt prezente și unele specii arctic – alpine cum sunt: Juncus castaneus, Juncus triglumis, Carex lachenalii, rare pentru România (Colde și Pânzariu , 1986).
Pe versanții nordici ai căldărilor glaciare, cu un microclimat mai rece, unde zăpada staționează un timp mai îndelungat, se întâlnesc cenozele chionofile ale asociațiilor: Salicetum herbacea, Poa – Cerastium cerastoides, Soldanella hungarica – Ranunculetum crenati și polytrichum sexangulare, în care sunt prezente și o serie de specii endemice, oligoterme: Soldanella hungarica, Poa deylii, Silene nivalis. Vârfurile și culmile înalte din zona rezervației, expuse vânturilor puternice sunt acoperite de fitocenoze acidofile ale unor asociații de pajiști alpine: Caricetum curvulae, Oreochlo – Juncetum trifidi, Potentilla aurea chrysocraspeda – Festucetum oiroidis, cu o productivitate anuală redusă și de calitate inferioară.
Brânele și polițele calcaroase din căldarea Bila sunt populate, sub formă de pâlcuri, de fitocenozele bazofile ale asociațiilor Achilleo schri – Dryadetum și Seslerio – Festucetum versicoloris, iar pe bolovănișurile și grohotișurile semifixate se dezvoltă cenozele asociațiilor Cardaminopsis neglecta – Papaverectum, Cerastium calcicola – Saxifragetum moschatae și Saxifraga carpathica – Oxyrietum digynae.
În compoziția floristică a acestor cenoze abundă speciile carpatice și carpato – balcanice, care imprimă asociațiilor vegetale un colorit regional, aparte față de cele din Europa centrală.
Dintre habitatele existente în rezervație, o parte au valoare conservativă mare și foarte mare, fiind endemice pentru [NUME_REDACTAT]-Estici:
Comunități sud-est carpatice de grohotișuri și bolovănișuri calcaroase semi-fixate cu Cerastium arvense ssp. calcicolum, Saxifraga moschata și Saxifraga aizoides – R6160, end.;
Comunități sud-est carpatice de grohotișuri silicoase mobile sau slab fixate cu Oxyria digyna – R6104, end.;
Comunități sud – est carpatice de izvoare și pâraie cu Doronicum carpaticum, Sxifraga aizoides, Chrysosplenium alpinum și Achillea schuri – R5419, habitat prioritar, end.;
Mlaștini sud-est carpatice, eu-mezotrofe cu Eriophorum scheuchzeri – R5402, end.;
Turbării sud-est carpatice, eu-mezotrofe cu Carex nigra ssp. dacica și Plantago gentianoides – R5401, end.;
Păduri sud-est carpatice de molid (Picea abies) și zâmbru (Pinus cembra) cu Rhododendron myrtifolium – R4202;
Tufișuri pitice de argințică (Dryas octopetala) – 3617;
Tufișuri pitice sud-est carpatice de rogoz (Carex sempervirens) și coarnă mare (Sesleria bielzii) – R3612, end.;
Pajiști sud-est carpatice de păiuș cu colți (Festuca versicolor) și Sesleria rigida ssp. haynaldiana – R3650.
Rezervația constituie un important refugiu pentru capra neagră, ursul brun, râs, pisica sălbatică, etc. avifauna din zonă cuprinde 113 specii de păsări, dintre care: Carduelis spinus, Falco subbuteo, Accipiter nisus, Serinus serinus, Prunella modularis, Anthus trivialis, Anthus spinoleta, Pyrrhula pyrhulla, Fringilla montifringilla (A. Filipașcu)etc.
[NUME_REDACTAT] diversității ecosistemelor, fauna este bine reprezentată, din datele colectate până în prezent există un inventar de circa 1 000 specii, multe grupe de nevertebrate fiind încă necercetate. Dintre mamifere se remarcă o serie de specii: urs, lup, râs, capră neagră (cel mai mare ciopor din [NUME_REDACTAT] – 32 exemplare, 2008), marmote, șoarecele de zăpadă (Microtus nivalis) etc. Căldarea glaciară Lala și Bila reprezintă zone de refugiu pentru populațiile acestor specii.
Erebia sudetica este una dintre cele mai "mediatizate" specii ale genului Erebia, datorită faptului că se bucură de statut protectiv la nivel european – figurează în cadrul principalului instrument legislativ de mediu din Europa și anume [NUME_REDACTAT]. Transpus în legislația națională, specia este listată în cadrul anexei 4 A a OUG 57/2007 (specii de interes comunitar care fac obiectul unor măsuri stricte de protecție). Aceeași specie figurează și în cadrul anexei 4 B a aceleași ordonanțe. În lista roșie a fluturilor de zi din România E. sudetica are statutul de specie periclitată (RÁKOSY 2003).
E. sudetica este o specie foarte localizată care preferă pajiștile montane și subalpine umede, cu un covor vegetal abundent și înalt, în general în apropierea pădurilor de conifere. Datorită preferințelor sale ecologice, este în mod evident susceptibilă de a fi puternic afectată de pășunatul excesiv. Adulții zboară în iulie-august, iar larvele se hrănesc cu Anthoxanthum odoratum (vițelar). 28
[NUME_REDACTAT] această specie este cunoscută cu certitudine numai din [NUME_REDACTAT], Retezat – Godeanu, Ciucaș și Făgăraș (recent descoperită) (CUVELIER & DINCĂ 2007). Populațiile prezente în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] sunt bine reprezentate și se numără cu siguranță printre cele mai viguroase din România și chiar Europa, motiv pentru care, păstrarea sitului fără impact antropic este o măsură adecvată de management pentru această specie.
Fauna de amfibieni se face remarcată prin prezența tritonului carpatic (Triturus montandoni), salamandra (Salamandra salamandra), broasca râioasă brună (Bufo bufo), buhaiul de baltă cu burta galbenă (Bombina variegata), broasca roșie de munte (Rana temporaria), broasca roșie de pădure (Rana dalmatina), tritonul comun (Triturus vulgaris), tritonul cu creastă (Triturus cristatus). (Iușan C., 2006, 2007, 2008 observații în teren).
Fauna de reptile se remarcă prin prezența viperei (Vipera berus) în special în zona [NUME_REDACTAT], năpârca (Anguis fragilis), șarpele de casă (Natrix natrix), șarpele de alun (Coronella austriaca), șarpele lui Esculap (Elaphe longissima), șopârla de câmp (Lacerta agilis), șopârla de munte (Zootoca vivipara). (Iușan C., 2006, 2007, 2008, observații în teren).
Dintre speciile de ortoptere identificate (Iușan C., 2008, Fauna de ortoptere a [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] – teză de doctorat) se remarcă două specii: Pholidoptera transsylvanica și Miramella ebneri carpathica. Prima dintre ele, este o specie de interes comunitar pentru a cărei conservare necesită înființarea ariei speciale de conservare și constituie unul din obiectivele pentru care se va realiza un protocol de monitorizare.
Rezervația științifică [NUME_REDACTAT] propusă ca rezervație științifică de către Consiliul științific al Parcului național [NUME_REDACTAT] cuprinde [NUME_REDACTAT] (1987 m) și arealul înconjurător, având o suprafață de 614,9 ha.
[NUME_REDACTAT] este situată în zona sud-estică a parcului [NUME_REDACTAT] Rodnei, la 2 km de localitatea valea Vinului (comuna Rodna). În bazinul hidrografic [NUME_REDACTAT], afluent de dreapta a râului [NUME_REDACTAT], Având expoziție estică și cuprinde vârfurile Corongi5u Mic și [NUME_REDACTAT] (1987 m). Zona este lipsită de impact antropic major.
Accesul în rezervație se poate face din satul [NUME_REDACTAT], pe drumul forestier [NUME_REDACTAT].
Limitele rezervației științifice sunt următoarele:
La nord: limita pornește din borna nr. 163 din amenajamentul pastoral, coboară pe lângă limita din stânga stâncăriei din jurul [NUME_REDACTAT] și parcela 49A din amenajamentul silvo-pastoral și borna 143 UPV din amenajamentul silvic, urmează apoi borna 143 bis, urmând cursul p4râului până la confluența cu [NUME_REDACTAT] (borna 144 UPV din amenajamentul silvic).
La est: de la confluența [NUME_REDACTAT] cu [NUME_REDACTAT] (borna 144 UPV din amenajamentul silvic), limita urmărește [NUME_REDACTAT] până la confluența cu [NUME_REDACTAT] (borna 157 UPV din amenajamentul silvic), urmând apoi cursul [NUME_REDACTAT] Roșu până la confluența cu [NUME_REDACTAT] (borna 127 UPV din amenajamentul silvic).
La sud: de la borna 127 UPV din amenajamentul silvic limita urcă pe interfluviul dintre [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] până la limita fondului forestier, borna silvică 128 UPV. Urmează apoi înspre nord limita fondului forestier până la borna 129 UPV, de aici marginea pădurii și a pășunii împădurite, limita urcă spre vest până la interfluviul dintre [NUME_REDACTAT] Secii și [NUME_REDACTAT] Roșu. Limita urmărește această culme p4nă în Vf. Seaca II (1710 m).
La vest: din Vf. Seaca II limita rezervației urmărește interfluviul dintre bazinele hidrografice al;e pâraielor [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], trecând prin [NUME_REDACTAT] (1852 m) și [NUME_REDACTAT] (1987 m) până în borna 163 din amenajamentul pastoral.
Aspecte geologice / geomorfologice
Rezervația se caracterizează printr-o constituție geologică mai puțin complexă. Depozitele care iau parte la alcătuirea sa aparțin pânzei de Rodna în poziție sinclinală față de autohtonul de Bretila. [NUME_REDACTAT] cu aspectul sǎu de corn de rinocer se datorează unui detaliu petrografic local și anume prezența unui calcar recifal cristalin, mai rezistent la eroziune decât șisturile în care este intercalat.
Prima constatare în ce privește geomorfologia arealului Corongișului este cǎ ivirea orizonturilor calcaroase a generat apariția unor abrupturi verticale de o amploare sincronǎ cu grosimea stratului calcaros. Calcarele cristaline din Corongiș apar intercalate în masa de șisturi cristaline. Ele se remarcă în relief prin abrupturi, alteori prin platouri. Apar forme exocarstice: lapiezuri, doline și forme endocarstice: peșteri.
Corongișul reprezintǎ o mare inversiune de relief, unde apar câteva suprafețe (platouri) structurale, înșeuǎri largi și o serie de umeri calcaroși sculptați în zonele mai abrupte. Calcarele cristaline, amfibolitele și micașisturile cu granați predomină pe Vf. Corongiș.
Aspectele geomorfologice și gruparea caracterelor de detaliu duc la diferențierea [NUME_REDACTAT] în 5 compartimente sau complexe morfologice, dispuse de la est la vest astfel: Inău, Omu – Gărgălău, Galaț-Puzdrele, Pietrosu și Bătrâna. Corongișul face parte din compartimentul Omu – Gărgălău, din care se desprind: culmea [NUME_REDACTAT], culmea Știol și [NUME_REDACTAT], spre nord, Cișa – [NUME_REDACTAT] spre est, [NUME_REDACTAT] – Corongiș – Vf. Păltinișului, spre sud.
Aspecte pedologice
Solurile formate pe substrat litologic eubazic au un caracter intrazonal și ocupă suprafețele din zonele calcaroase, din etajul subalpin și cel alpin inferior al masivului. Cele mai răspândite soluri bazice, intrazonale, sunt rendzinele negre, care au evoluat sub fitocenozele pajiștilor din alianța Festuco saxatilis – Seslerion bielzii. Ele sunt soluri superficiale, reacție neutră sau slab bazică, conținut ridicat de carbonați, procent ridicat de humus.
Pe crestele și pe versanții vârfurilor calcaroase, bogate în grohotișuri mărunte și cu eroziunea activă, se întâlnesc sub fitocenozele alianței Thlaspeion rotundifolii litosolurile denumite protorendzine.
Tot în grupa solurilor intrazonale se încadrează și solurile turboase, dezvoltate pe terenurile cu exces de umiditate din prejma izvoarelor și a pâraielor subalpine, terenuri pe care se dezvoltă fitocenozele acidofile aparținătoare clasei Scheuchzerio – Caricetea nigra. Pe luncile văilor intramontane se întâlnesc frecvent solurile aluviale și aluvio-coluviale cu o vegetație naturală constituită îndeosebi de fitocenozele cu Alnus incana și Salix purpurea.
Aspecte hidrologice
Arealul geografic al Corongișului poate fi considerat un veritabil „castel de ape” de la poalele acestuia trăgându-și obârșia numeroase pâraie active, dinamice, permanente și o mulțime de cursuri temporare care direct sau prin intermediari își dirijeazǎ apele spre [NUME_REDACTAT] sau spre Valea Bǎilor.
Din partea esticǎ a masivului Corongiș izvorǎsc câteva pâraie viguroase ([NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]) care sunt preluate de Izvorul Lǎzilor iar acesta de [NUME_REDACTAT], un important afluent de dreapta al Vǎii Bǎilor.
Pe platoul calcaros, apar câteva cǎldǎri glacio-nivale care gǎzduiesc apele unor tǎuri temporare sau permanente, dintre care Tǎul Corongișului este cel mai cunoscut.
Aspecte climatologice
Temperatura medie anuală la [NUME_REDACTAT] (1785 m) din [NUME_REDACTAT], este de 1,3ºC și scade spre culmi unde se situează la valori de până la – 1,5ºC și crește până la 6ºC spre periferia parcului. Temperaturi negative se înregistrează în lunile noiembrie – martie, iar cele pozitive începând din aprilie până în octombrie. Valorile medii maxime sunt de 9,9ºC, înregistrate în iulie și august, iar cele minime de – 7,4 și – 7,0ºC în ianuarie și februarie.
Umiditatea relativă se menține la valori ridicate, aproximativ în jurul valorii de 80%, cu diferențieri în funcție de altitudine, expoziție, condiții de adăpost etc.
Nebulozitatea totală are valori ridicate, media anuală este de 6,7 zecimi, cu valori minime în septembrie – octombrie de 3,9 – 6 zecimi, respectiv ianuarie cu 6,1 zecimi.
Durata de strălucire a soarelui este în jur de 1800 ore la baza versantului și 1600 ore pe culme. Valorile cele mai ridicate se înregistrează în lunile august – septembrie.
Precipitațiile oscilează între 1200 – 1400 mm în regiunile joase și peste 1400 mm în partea înaltă a masivului. Versanții nordici sunt mai umezi (1100 mm la altitudinea de 1000 m) față de cei sudici care primesc 1000 mm la aceeași altitudine. Optimul pluviometric se înregistrează la altitudinea de 1400 – 1700 m.
Maximul de precipitații se înregistrează în lunile mai, iunie, iulie și august (1000 mm), iar al doilea maxim se înregistrează în luna noiembrie. Minimul de precipitații se realizează în luna ianuarie (66 mm).
Prima ninsoare apare la începutul lunii septembrie pe înălțimi, iar ultima ninsoare la începutul lunii mai. Numărul zilelor cu strat de zăpadă este de 160 – 200 la înălțimi și 120 – 160 la periferia masivului. Grosimea medie a stratului de zăpadă este de 62 cm, poate atinge uneori 2 m.
Vânturile au o frecvență mai mare pe culmi, unde poate atinge valori de peste 90%, iar calmul este foarte rar. Frecvență mare o au vânturile de NV, apoi cele de NE, E, S și V. În zona înaltă frecvent apar viteze ale vântului de 50 – 60 m/s.
Flora și vegetația rezervației științifice [NUME_REDACTAT] poartă amprenta climatului montan înalt, a condițiilor edafice diverse. Circa 325,2 ha din teritoriul rezervației sunt acoperite cu pădure, iar 267,2 ha fiind reprezentate de pajiști. [NUME_REDACTAT] cuprinde peste 500 specii de cormofite (în urma inventarului parțial făcut până în prezent), din care un număr de 34 de specii sunt protejate la nivel național, au fost identificate până în prezent 28 de asociații vegetale.
Vegetația lemnoasă este reprezentată de molid (Picea abies), brad (Abies alba), fag (Fagus sylvatica, fig. 9, 10). Expoziția sudică, dispunerea versanților și solul calcaros favorizează fagul, existând exemplare valoroase din această specie. În schimb, în golurile supuse înghețului și la altitudini mai mari, scade în mod evident ponderea fagului și predomină molidul.
Corongișul reprezintă singura locație pentru specia endemică Saussurea porcii Degen, descoperită de Porcius și considerată extinctă. Aici se regăsesc și o serie de endemite, fie pentru [NUME_REDACTAT] – Silene nivalis (opaițul [NUME_REDACTAT]), Soldanella hungarica (degetărel), fie endemite carpatice, carpato-balcanice. Stâncăriile și pajiștile de la baza acestora abundă în flori de colți (Leontopodium alpinum).
Asociațiile vegetale prezente în rezervția științifică Corongiș sunt prezentate pe scurt în cele ce urmează:
[NUME_REDACTAT] luteoviridis – Silenetum zawadzkii. Prima descriere floristică și ecologică detaliată a acestei asociații endemice carpatice a fost făcută de Pawlowski și Walas (1949). În zona [NUME_REDACTAT], cenoze cu Saxifraga luteoviridis și Silene zawadzkii au fost identificate în fisurile stâncilor calcaroase de la Corongiș la 1500-1800 m altitudine. Ele vegetează pe sol protorendzinic, aflat într-o fază incipientă de formare, fapt relevat și de numărul redus al speciilor caracteristice ordinului Seslerietalia, prezent în compoziția floristică a asociației. Pe măsură ce procesul de formare a solului va avansa în aceste stațiuni, fitocenozele saxicole vor fi substituite prin unele pajiști bazofile din alianța Festuco – Seslerion bielzii.
[NUME_REDACTAT] – Cystopteridetum fragilis. Stâncăriile calcaroase din [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] sunt colonizate frecvent pe expozițiile nordice de cenozele acestei asociații. Speciile caracteristice și dominante totodată ale asociației sunt Cystopteris fragilis și Asplenium viride.
[NUME_REDACTAT] pulcherrimi – Poetum rehaminii. Cenozele rupicole ale acestei asociații populează crestele și bârnele stâncilor calcaroase mai slab înclinate dar însorite, din etajele montan și subalpin ale masivului. Uneori astfel de fitocenoze mai vegetează și pe grohotișul mărunt de la baza stâncilor. Speciile caracteristice și edificatoare pentru asociație sunt Poa rehmanii și Thymus pulcherrimus, care conferă acestei asociații un evident caracter endemic est-carpatic.
[NUME_REDACTAT] aizoides – Rumicetum scutati. Grohotișurile calcaroase, mobile și umede, situate pe culoarele de scurgere ale torenților de pe unii versanți, sunt populate de cenozele acestei asociații. Această grupă de specii conferă cenozelor cu Rumex scutatus un evident caracter mezo-higrofil. Prezența mai multor specii alpine în compoziția floristică a asociației justifică încadrarea ei în această alianță. Cenozele cu Rumex scutatus au un rol major în inițierea colonizării grohotișurilor mobile și contribuie la fixarea lor prin rădăcinile viguroase ale acestor plante.
[NUME_REDACTAT] – Galietum anisophylli. Pe grohotișurile calcaroase, semifixate și puternic însorite din etajul subalpin, se întâlnesc pe suprafețe restrânse fitocenozele acestei asociații. Alături de specii caracteristice, Galium anisophyllon și Acinos alpinus ssp. majoranifolius, în compoziția floristică a asociației mai sunt bine reprezentate speciile de recunoaștere pentru ordinul Thlaspietalia rotundifolii.
[NUME_REDACTAT] alpini – Saxifragetum stellaris. Vegetează pe marginea izvoarelor și a pâraielor. Compoziția floristică a acestor cenoze este foarte asemănătoare cu a celor descrise din [NUME_REDACTAT], deosebindu-se doar prin indicii de acoperire atribuiți speciilor caracteristice și într-o foarte mică măsură prin câțiva taxoni din grupa speciilor însoțitoare. Acestea, împreună cu speciile aferente pentru alianță, conferă asociației un vădit caracter hidrofil. Au un rol important în oprirea eroziunilor din etajul subalpin, reducând astfel gradul de turbiditate a apei pâraielor.
[NUME_REDACTAT] filicino – commutati. Cenozele pioniere ale acestei asociații colonizează substratul calcaros de la marginea izvoarelor montane și subalpine, umectat în permanență de apa rece. Speciile caracteristice și edificatoare pentru asociație sunt briofitele Cratoneuron commutatum și Cratoneuron filicinum. Alături de ele, se remarcă printr-o prezență ridicată speciile caracteristice pentru alianța Cratoneurion și pentru ordinul Montio-Cardaminetalia.
[NUME_REDACTAT] carpatici – Saxifragetum aizoides. Cenozele fontinale ale acestei asociații se întălnesc frecvent, pe suprafețe mici, în preajma izvoarelor și a pâraielor montane și subalpine, unde populează grohotișurile și măcinișurile de roci calcaroase. Speciile caracteristice și edificatoare pentru asociație sunt Saxifraga aizoides, Doronicum carpaticum și Chrysosplenium alpinum. În asociație mai au o prezență și acoperire ridicate speciile de bazofile Silene hungarica și Cratoneuron commutatum, care indică poziția cenotaxonului în cadrul alianței Cratoneurion commutati.
[NUME_REDACTAT] supinae – Cerastietum cerastioidis. Pe terenurile microdepresionare situate de-a lungul unor culmi umbrite, au fost identificate pe suprafețe restrânse fitocenozele acestei asociații. În compoziția asociației sunt bine reprezentate speciile caracteristice pentru Salicion și Salicetalia herbaceae, ceea ce atestă încadrarea la aceste unități sintaxonomice. Pe terenurile cu exces de umiditate se întâlnește constant un nucleu de specii higrofile (Chrysosplenium alpinum, Saxifraga stellaris, Epilobium anagallidifolium), pe baza cărora s-a separat subasociația regională Chysosplenietosum alpini, specifică Carpaților sud-estici.
[NUME_REDACTAT] – Gnaphalietum supini. Fitocenozele chionofile ale acestei asociații colonizează terenurile nisipo-argiloase, denudate de solifluxiune, din zona unor vârfuri și șei (Anieș, Corongiș) la 1660-1820 m altitudine. Speciile de recunoaștere pentru asociație, care se află în raporturi de codominanță în funcție de faza sindinamică a cenozelor, sunt Nardus stricta și Gnaphalium supinum. Alături de acestea, în asociație mai sunt bine reprezentate speciile caracteristice zăcătorilor de zăpadă, fapt ce atestă încadrarea sa în clasa Salicetea herbaceae.
[NUME_REDACTAT] hungaricae – Salicetum kitaibelianae. Fitocenozele chionofile edificate de Salix kitaibeliana se întâlnesc frecvent pe vârfurile înalte cu substrat calcaros, populând polițele de la baza stâncilor sau terenurilor plane, umbrite, unde zăpada se menține până la începutul verii. Solurile pe care vegetează sunt de obicei litosoluri organice sau protorendzine, superficiale cu reacție slab acidă (pH=6,2) și cu un conținut redus în materie organică. Speciile caracteristice și edificatoare pentru asociație, care realizează o acoperire medie de 65%, sunt Salix kitaibeliana și Soldanella hungarica ssp. hungarica. În aceste cenoze mai apar sporadic și alte specii endemice pentru [NUME_REDACTAT] Silene nivalis și Poa deylii.
[NUME_REDACTAT] saxalilis. Fitocenozele acestei asociații endemice populează stâncăriile calcaroase, însorite și slab înclinate din etajele montan și subalpin ale [NUME_REDACTAT], unde formează pajiști bine închegate și cu o acoperire de 75-100%. Vegetează pe soluri de tip rendzinic și protorendzinic, superficiale, bogate în humus și cu o reacție slab acidă până la neutră (pH = 6,4 – 6,8). Specia caracteristică și edificatoare pentru asociație este Festuca saxatilis. În compoziția floristică a asociației sunt bine reprezentate speciile calcofile, heliofile, caracteristice pentru alianța Festuco – Seslerion bielzii (Dianthus tenuifolius, Thymus pulcherrimus, Potentilla thuringiaca, Poa rehmanii ș.a.) și pentru ordinul Seslerietalia variae (Carex sempervirens, Ranunculus oreophilus, Cerastium arvense ssp. calcicola și Phyteuma orbiculare).
[NUME_REDACTAT] tenuifolii – Festucetum amethystinae. Pajiștile de Festuca amethystina se întâlnesc frecvent pe brânele largi ale stâncilor și pe versanții însoriți și moderat înclinați ai vârfurilor calcaroase, unde ocupă suprafețe mari. Vegetează pe soluri de tip rendzinic, mezobazice (V=35-36%), fin structurate, bogate în humus și cu reacție neutră (pH=6,8-7). Condițiile microclimatice ale acestor stațiuni se caracterizează prin insolații puternice în tot cursul anului și umiditate foarte redusă. Specia edificatoare pentru asociație este Festuca amethystina, care acoperă terenul în proporție de 30%. În compoziția sa floristică sunt prezente în număr ridicat speciile calcicole.
[NUME_REDACTAT] flaccidae. Fitocenozele mezo-xerofile edificate de Festuca nitida ssp. flaccida populează versanții însoriți, cu substrat calcaros a [NUME_REDACTAT] (Corongiș, [NUME_REDACTAT]), la 1750-2000 m altitudine. Ele vegetează pe terenurile moderat înclinate cu soluri bazice, de regulă rendzine brune, bogate în humus și în substanțe nutritive. Alături de specia caracteristică edificatoare pentru asociație, în aceste fitocenoze mai apar în număr ridicat și speciile bazofile caracteristice pentru alianța Festuco-Seslerion bielzii și pentru ordinul Seslerietalia variae, unități în care încadrăm asociația.
[NUME_REDACTAT] – Festucetum versicoloris. Brânele stâncilor calcaroase, însorite, din etajele subalpin și alpin ale [NUME_REDACTAT] (Corongiș, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]) sunt populate pe mici suprafețe de cenozele cu Festuca versicolor. Preferă terenurile adăpostite, cu multă zăpadă iarna, zăpadă care însă se topește repede vara datorită insolației puternice. Solurile pe care vegetează sunt de tip rendzinic, superficiale, bogate în humus (5,6 – 9,4 %) și în azot total (0,4 – 0,6 %) și cu o reacție slab bazică (pH = 7 – 7,4). Specia caracteristică și edificatoare pentru asociație este Festuca versicolor, alături de care mai apar și speciile endemice carpatice Sesleria bielzii și Sesleria rigida ssp. haynaldiana.
[NUME_REDACTAT] kerneri – Festucetum carpaticae. Pajiștile mezo-xerofile edificate de Festuca carpatica se întâlnesc frecvent, pe mici suprafețe, în zonele calcaroase. Aceste pajiști populează jgheaburile largi și grohotișurile calcaroase, semifixate și fixate, de pe versanții slab însoriți ai masivului, începând din etajul montan până la limita superioară a etajului subalpin. Vegetează pe soluri rendzinice, reavene, superficiale, cu o reacție slab acidă sau neutră (pH = 6,7 – 7). În compoziția floristică a acestor fitocenoze sunt foarte bine reprezentate, pe alocuri chiar cu acoperire ridicată, speciile bazofile caracteristice pentru alianța Festuco – Seslerion bielzii și pentru ordinul Seslerictalia.
[NUME_REDACTAT] haynaldianae – Caricetum sempervirentis. Fitocenozele mezo-xerofile ale acestei asociații populează frecvent brânele și pragurile stâncilor calcaroase din etajele subalpin și alpin ale [NUME_REDACTAT] (Corongiș, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]). Solurile pe care vegetează sunt rendzine brune, slab scheletice, reavene, bogate în humus, saturate în baze (V = 70%) și cu reacție neutră (pH = 6,8). Speciile caracteristice și edificatoare pentru asociație sunt Sesleria rigida ssp. haynaldiana și Carex sempervirens, care realizează o acoperire medie de 65 – 75 %. Dintre speciile caracteristice pentru alianță și ordin se evidențiază, printr-o prezență ridicată, Swertia punctata, Festuca amethystina, Ranunculus thora, Galium anisophyllon, Phyteuma orbiculare și Thymus pulcherrimus. Prezența în asociație și a unor specii endemice, cum sunt Festuca saxatilis, Dianthus tenuifolius, Carduus kerneri, Silene zawadzkii ș.a., îi conferă un caracter endemic.
[NUME_REDACTAT] schurii – Dryadetum octopetalae. Cenozele acestei asociații sunt răspândite frecvent în etajul subalpin și cel alpin al masivului cercetat, unde populează
vârfurile calcaroase, umbrite, cu înclinare moderată până la mare (Ineu, Corongiș, [NUME_REDACTAT]). Vegetează pe sol de tip rendzinic, superficial, bogat în humus și cu o reacție neutră (pH = 6,6 – 7). Speciile caracteristice pentru asociație sunt Achillea schurii și Dryas octopetala, evidențiind condițiile pedoclimatice în care se dezvoltă asociația.
[NUME_REDACTAT] islandicae – Vaccinietum gaultherioidis. Cenozele de tufărișuri scunde, edificate aproape în exclusivitate de Vaccinium gaultherioidis, populează șeile și culmile largi ale vârfurilor înalte, expuse în permanență vânturilor. Ele vegetează pe soluri scheletice, regosoluri, sărace în humus. Cenozele acestei asociații nu reclamă exigențe sporite față de umiditate, dezvoltâdu-se în condiții optime pe terenurile uscate, supuse unor mari variații termice în decursul perioadei de vegetație. Din grupa speciilor caracteristice pentru ordin și clasă se remarcă Festuca airoides, Juncus trifidus și Campanula alpina.
[NUME_REDACTAT] alpini – Deschampsietum caespitosae. Cenozele cu Deschampsia caespitosa se întâlnesc frecvent la marginea pâraielor montane, pe versanții slab înclinați din etajul subalpin (Corongiș, Puzdra, [NUME_REDACTAT]). Ele manifestă exigență sporită față de lumină și umiditatea solului; în schimb, față de temperatură și de reacția solului sunt mai puțin pretențioase. Au predominante în compoziția lor floristică speciile caracteristice buruienișurilor înalte, motiv pentru care ele trebuie încadrate în aceste unități sintaxonomice. Specia diferențială Phleum alpinum, care are cerințe ecologice apropiate de Deschampsia.
[NUME_REDACTAT] fusci – Salicetum hastatae. Cenozele subarbustive ale acestei asociații populează jgheaburile și șeile unor versanți abrupți și umbriți din etajul subalpin al masivului, fiind întâlnite mai frecvent în zonele calcaroase (Corongiș, [NUME_REDACTAT]). Se dezvoltă pe soluri superficiale, bogate în pietriș și grohotiș, cu o reacție slab acidă sau neutră. Speciile caracteristice și edificatoare pentru asociație, care realizează o acoperire medie de 60%, sunt Salix hastata și Trisetum fuscum. Dintre speciile însoțitoare au o prezență ridicată în asociație Rhododendron myrtifolium, Rhodiola rosea, Deschampsia caespitosa, Geum montanum, Ranunculus nemorosus și Pulsatilla alba.
[NUME_REDACTAT] cordati – Fagetum. Făgetele pure sau aproape pure pe care le încadrăm în această asociație se întâlnesc frecvent, unde ocupă suprafețe mari pe versanții moderat înclinați ai unor văi, între 600 și 1000 m altitudine. În stratul arborescent al fitocenozelor, care are o înălțime medie de 24 m, specia edificatoare dominantă este Fagus sylvatica. Cu totul izolat, în această sinuzie se mai întâlnesc și exemplare de molid și paltin de munte. În stratul ierbos al acestor făgete se remarcă printr-o prezență ridicată specia carpatică Symphytum cordatum, iar dintre speciile caracteristice pentru ordin și clasă Galium odoratum, Athyrium filix-femina, Dryopteris filix-mas, Mercurialis perennis și Salvia glutinosa, care pe alocuri formează chiar faciesuri.
[NUME_REDACTAT] – Fagetum. Pe stâncăriile calcaroase ale unor versanți abrupți și umbri, se întâlnesc frecvent, între 600 și 1100 m altitudine, fitocenozele azonale ale acestei asociații, care are ca specii edificatoare Fagus sylvatica și Acer pseudoplatanus. În stratul ierbos al asociației sunt prezente speciile caracteristice pentru alianța Symphyto-Fagion și pentru ordinul Fagetalia. Când aceste cenoze vegetează la altitudini mai ridicate, în compoziția lor floristică apar unele specii caracteristice pentru ordinul Vaccinio-Piceetalia, precum și unele specii higrofile din Adenostyletalia, cum sunt Milium effusum, Cicerbita alpina, Doronicum austriacum, Streptopus amplexifolius și Thalictrum aquilegifolium.
[NUME_REDACTAT] waldsteinii – Piceetum. Fitocenozele de molid pe care le grupăm în această asociație au mai mult un caracter topogen. Particularitatea floristică a acestor molidișuri o constituie bogăția lor în specii higrofile, specifice buruienișurilor înalte, dintre care se remarcă printr-o prezență maximă specia carpatică Leucantheum waldsteinii. Prezența în molidișurile mai higrofile a unor specii cum sunt Adenostyles alliariae, Senecio nemorensis, Geranium sylvaticum și Alnus viridis.
[NUME_REDACTAT] abietinae – Juniperetum nanae. Cenozele de ienupăr se întâlnesc numai sporadic, de regulă în poienile și rariștile de pădure de la limita superioară a molidișurilor. Se dezvoltă pe terenurile din expoziții mai însorite, cu soluri brune feriiluviale sau protorendzine, cu o reacție slab acidă (pH = 6 – 6,4). Uneori, aceste fitocenoze se instalează și pe pietrișurile și bolovănișurile unor versanți mai abrupți, contribuind astfel la fixarea și la consolidarea lor. În compoziția floristică a asociației au o prezență ridicată speciile de recunoaștere pentru alianța Rhododendro – Vaccinion și pentru ordinul Vaccinio – Piceetalia.
[NUME_REDACTAT] – Rhododendretum myrtifoli. Cenozele edificatoare de Rhododendron myrtifolium au o largă răspândire, ocupând suprafețe considerabile pe aproape toți versanții din etajul subalpin, de pe care au fost defrișate jnepenișurile, având în cea mai mare parte un caracter secundar. Rododendretele primare ocupă suprafețe mici, sub formă de enclave, la baza unor stâncării și bolovănișuri din etajele subalpin și alpin.
Fora lichenofitică și briofitică a fost cercetată în zonă, aici găsindu-se o serie de specii rare sau endemice: Thelidium gibbosum (Lychenophyta, specie endemică), Thelidium scrobiculare (Lychenophyta, endemic pentru [NUME_REDACTAT]), Amphoroblastia rodnensis (Lychenophyta, endemic), Amphoroblastia leptospora (Lychenophyta, specie rară), Amphoroblastia maculata (Lychenophyta), Amphoroblastia dermatodes (Lychenophyta), Involucrothele ungueri (Lychenophyta), Polyblastia pallescens (Lychenophyta, specie rară), Polyblastia papularis (Lychenophyta, specie rară), Blindia cuta (Briophyta, specie rară), Philomotis calcarea (Briophyta, specie rară), Hylocomium pyrenaicum (Briophyta).
Fauna rezervației științifice [NUME_REDACTAT] faunei în zona Corongișului este în derulare, existând o serie de date privind diverse grupe de nevertebrate și vertebrate inventariate. Prezența unui număr mare de specii protejate la nivel național și internațional, precum și starea excelentă de conservare a habitatelor a constituit imboldul demarării acțiunii de ridicare a statutului protectiv local la cel de rezervație științifică.
Dintre nevertebrate, se remarcă o specie de diplopod endemic pentru Corongiș (Leptoiulus corongisius), (Alexinschi, 1960; Studiul de fundamentare al PNMR)).
Dintre speciile de ortoptere identificate (Iușan C., 2007: Fauna de ortoptere a [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] – teză de doctorat) se remarcă două specii: Pholidoptera transsylvanica și Miramella ebneri carpathica. Prima dintre ele, este o specie de interescomunitar pentru a cărei conservare necesită înființarea ariei speciale de conservare și constituie unul din obiectivele pentru care se va realiza un protocol de monitorizare. Populația acestei specii este de ordinul a mii de exemplare, la baza stâncăriei din [NUME_REDACTAT], fiind cea mai mare populație din [NUME_REDACTAT], semnalată până în prezent.
Fauna de lepidoptere a fost inventariată parțial (tabel 19). Dintre speciile de lepidoptere de zi, se remarcă Erebia pharte și Erebia sudetica radnaenis.
Erebia pharte este specia din genul Erebia cu cea mai restrânsă arie de răspândire din Carpații românești, fiind deocamdată cunoscută cu certitudine numai din [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] (POPESCU-GORJ & SZABO 1986). Conform datelor actuale, [NUME_REDACTAT] (Corongiș) adăpostesc cele mai viguroase populații aparținând acestei specii în țara noastră. Este vorba despre un relict de origine alpină, extrem de localizat, care preferă pajiști subalpine și alpine cu un grad de umiditate variabil (Dincă V., Goia M., 2007).
Este de reținut faptul că [NUME_REDACTAT] reprezintă limita estică a distribuției acestei specii europene (POPESCU-GORJ & SZABO 1986). Specia este protejată prin lege în țara noastră, ea figurând în cadrul anexei 4 B a OUG 57/20071; specie de interes național, care necesită o protecție strictă. În lista roșie a fluturilor de zi din România E. pharte are statutul de specie vulnerabilă (RÁKOSY 2003).
Date fiind cele menționate anterior, putem afirma că aceasta este cu siguranță una dintre cele mai valoroase specii de fluture diurn din perimetrul [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. De fapt, entomologilor străini le este atât de puțin cunoscută din România încât în unele dintre cele mai bune determinatoare de fluturi din Europa prezența sa în Carpații românești este trecută în mod eronat sub semnul întrebării.
Erebia sudetica este una dintre cele mai "mediatizate" specii ale genului Erebia, datorită faptului că se bucură de statut protectiv la nivel european – figurează în cadrul principalului instrument legislativ de mediu din Europa și anume [NUME_REDACTAT]. Transpus în legislația națională, specia este listată în cadrul anexei 4 A a OUG 57/2007 (specii de interes comunitar care fac obiectul unor măsuri stricte de protecție). Aceeași specie figurează și în cadrul anexei 4 B a aceleași ordonanțe. În lista roșie a fluturilor de zi din România E. sudetica are statutul de specie periclitată (Iușan, 2013).
E. sudetica este o specie foarte localizată care preferă pajiștile montane și subalpine umede, cu un covor vegetal abundent și înalt, în general în apropierea pădurilor de conifere. Datorită preferințelor sale ecologice, este în mod evident susceptibilă de a fi puternic afectată de pășunatul excesiv. Adulții zboară în iulie-august, iar larvele se hrănesc cu Anthoxanthum odoratum (vițelar).
[NUME_REDACTAT] această specie este cunoscută cu certitudine numai din [NUME_REDACTAT], Retezat – Godeanu, Ciucaș și Făgăraș (recent descoperită) (CUVELIER & DINCĂ 2007). Populațiile prezente în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] sunt bine reprezentate și se numără cu siguranță printre cele mai viguroase din România și chiar Europa, motiv pentru care, păstrarea sitului fără impact antropic este o măsură adecvată de management pentru această specie.
Fauna de amfibieni se face remarcată prin prezența tritonului carpatic (Triturus montandoni), salamandra (Salamandra salamandra), broasca râioasă brună (Bufo bufo), buhaiul de baltă cu burta galbenă (Bombina variegata), broasca roșie de munte (Rana temporaria), broasca roșie de pădure (Rana dalmatina), tritonul comun (Triturus vulgaris), tritonul cu creastă (Triturus cristatus). (Iușan C., 2006: observații în teren, tabel 20).
Fauna de reptile se remarcă prin prezența viperei (Vipera berus) sub stâncăriile din [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], năpârca (Anguis fragilis), șarpele de casă (Natrix natrix), șarpele de alun (Coronella austriaca), șarpele lui Esculap (Elaphe longissima), șopârla de câmp (Lacerta agilis), șopârla de ziduri (Podarcis muralis), șopârla de munte (Zootoca vivipara). (Iușan C., 2007: observații în teren, tabel 19).
În urma inventarierii faunei de micromamifere, s-a observat o abundență a speciilor: Clethrionomys glareolus, Apodemus sylvaticus, Apodemus flavicollis (Iușan C., Szabo A., 2007) în pădurea din partea sudică a rezervației. S-au folosit capcane de micromamifere pentru inventariere și monitorizare ce capturează animalele vii, utilizând metoda capturării/marcării/recapturării.
În partea nordică a rezervației a fost semnalată o colonie de marmote (Marmota marmota) (observații [NUME_REDACTAT], 2006), fiind punctul cel mai sudic din parc în care a fost semnalată specia. În anul 1973, 12 exemplare de marmotă (Marmota marmota) aduse din [NUME_REDACTAT] (francezi) au fost eliberate în [NUME_REDACTAT] „pentru a completa o nișă ecologică în acest ecosistem”. Actual, nu se știe care este efectivul marmotei din [NUME_REDACTAT], doar că s-au extins de la locul lansării ([NUME_REDACTAT]), ajungând până în zona estică și sudică a parcului (Inău, Gărgălău, Galațiu, Corongiș etc.) urmând ca în viitor să se inventarieze numărul coloniilor și eventual numărul de indivizi din cadrul coloniei.
Dintre păsări, s-a remarcat prezența cocoșului de mesteacăn (Tetrao tetrix), cocoșul de munte (Tetrao urogallus), acvila (Aquila chrysaetos) – cuibăritoare, Strix uralensis, Strix aluco etc.
Activități care se desfășoară în perimetrul ariei protejate
Zona propusă ca rezervație științifică este o zonă de conservare specială (Ordinul 552/2003 al MAPAM, privind aprobarea zonării interioare a parcurilor naționale și a parcurilor naturale, din punct de vedere al necesității de conservare a diversității biologice) din cadrul [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], iar prin HG 57/2007, va fi inclusă în planul de management al parcului ca și zonă de protecție integrală.
În perimetrul ariei propusă ca rezervație științifică se desfășoară doar activități de pășunat (fig. 24), dar mai mult limitrof, existând treceri ale oilor și caprelor prin rezervația Corongiș.
Turismul, deocamdată nedezvoltat nu ridică probleme, dar prezența turiștilor în zonă începe să se facă simțită. (observații ale rangerilor [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Rodnei, 2007).
Activități care se desfășoară în afara perimetrului ariei protejate și care exercită un impact negativ asupra acesteia
În zonele limitrofe Vf. [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] există o intensă activitate de pășunat, iar uneori se face traversarea zonei propuse ca rezervație științifică de către oi și capre.
Exploatările forestiere nu se desfășoară datorită categoriei de management a zonei. Activități de vânătoare sau pescuit sunt interzise în parcul național.
[NUME_REDACTAT] a fost exclusă și din cadrul unor trasee turistice, tocmai pentru a conserva habitatele cu o mare bogăție de specii.
Rezervația mixtă „Peștera și [NUME_REDACTAT] Albastru al Izei”
Peștera a fost declarată rezervație prin Legea 5/2000, având o suprafață de protecție de 100 de ha. Este cea mai mare peșteră din județul Maramureș (peste 3000 m), situată pe versantul nordic al Vf. Bătrâna (1710 m), la cota 1250 m. intrarea în peșteră este monumentală și impresionantă, apele ajungând pe fundul unei doline de circa 30 m adâncime.
Peștera are săli de 20 – 30 m înălțime, cascade înalte de 15 m, denivelare de 170 m, iar la 300 m de la intrare, apele ajung la baza calcarelor. La contactul cu șisturile cristaline s-a format „argila de Iza”, un amestec de minerale argiloase. Se dezvoltă în șisturi cristaline sericito-cloroase și calcare sedimentare.
Importanța peșterii este dată de geneza sa, determinată de captarea în subteran a unui pârâu și constituirea unui dren carstic de mari dimensiuni pe contactul dintre calcar și șisturile cristaline, apoi prin situația stratigrafică, tectonică și hidrogeologică pe care o reflectă, precum și prin prezența, geneza și mineralogia depozitelor de caolin. La importanța științifică a peșterii se mai adaugă frumusețea galeriilor și a cascadelor. Peștera face parte din zona de protecție integrală.
[NUME_REDACTAT], componentă a ansamblului carstic Iza se află în custodia [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Mare, a căror rapoarte intermediare sunt remise [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Rodnei.
Rezervația speologică „[NUME_REDACTAT]”
Declarată rezervație speologică prin legea 5/2000, peștera este localizată în versantul stâng al [NUME_REDACTAT], la circa 6 km de comuna Șanț. Are o dezvoltare de 570 m și o diferență de nivel de 30 m.
Se dezvoltă în formațiunea carbonatică mediană a seriei de Rebra de vârstă precambriană și este constituită de formațiuni terigene (micașisturi, cuarțite) cu intercalații de ganise și amfibolite. Formele de coroziune (septe parietale și de tavan) sunt omniprezente.
Cele mai frecvente speleoteme sunt cele datorate apelor de condensare, formațiuni parietale de tipul coralitelor ([NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]). Formațiunile de prelungire (cruste parietale și dom stalagmitic) sunt prezente la intersecția [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Cruste carbonatice tapisează etajul superior al [NUME_REDACTAT].
[NUME_REDACTAT], dezvoltată în calcare cristaline, poate fi considerată un model pentru cavitățile formate din apele de infiltrație, stagnante la contactul permeabil – impermeabil. Golurile formate în regim freatic au frecvente cristalizări de tip coralitic, rezultat al cristalizării din apa de condensare.
Galeriile peșterii sunt astfel un excelent laborator în care poate fi aprofundat modul de formare și morfologia acestei categorii de speoleoteme. Este inclusă în zona de protecție integrală a [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT].
Rezervația mixtă „[NUME_REDACTAT]”
Sectorul montan al masivului Mihăiasa (1805 m) de pe versantul sudic al [NUME_REDACTAT], declarat rezervație prin legea 5/2000 cu suprafața de 50 ha, iar suprafața propusă de către [NUME_REDACTAT] al [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] este de 61.
Ȋn apropierea obârșiei Pârâului Mih1iasa se află [NUME_REDACTAT] și în vecinătate Bujdeiele, constituite din roci cristaline, acoperite în cea mai mare parte de molid, mai rărit spre vârf, unde locul arborilor este luat de arbuști. Zona este importantă deoarece conservă o populație de cocoș de mesteacăn (Tetrao tetrix).
Rezervația naturală „[NUME_REDACTAT]”
Rezervație declarată prin legea 5/2000cu suprafața de 0,5 ha. Ponorul este o insurgență în care apele pârâului în [NUME_REDACTAT]. Ponorul de la intrarea în peștera Iza, este o fostă dolină impresionantă, cu pereți stâncoși în care apele [NUME_REDACTAT] pătrund printr-un mic canion cu cascade. Fenomene endocarstice de excepție, monumentale, dezvoltate în calcare eocene.
Căi de acces: din Moisei (DN 18) se urcă pe DF de pe [NUME_REDACTAT] 7 km, apoi pe potecă, pe [NUME_REDACTAT] (denumirea cursului inferior al [NUME_REDACTAT]) 4 km până la ponor. [NUME_REDACTAT] Moiseiului (DN 17C) se urmează DF spre sud, pe [NUME_REDACTAT] 7 km până la [NUME_REDACTAT]. De aici, încă 400m în amonte, apoi 2 km la stânga pe DF, de unde, pe potecă nemarcată, circa o oră până la peșteră.
Rezervația naturală „[NUME_REDACTAT]”
[NUME_REDACTAT] este o arie naturală protejată de interes județean ce cuprinde un peisaj montan pitoresc cu numeroase cascade montane, specii de floră și faună rare și vulnerabile (cocoșul de mesteacăn – Tetrao tetrix, ursul – Ursus arctos, lupul – Canis lupus, râsul – Lynx lynx, bulbuci de munte – Trollius europaeus, etc).
[NUME_REDACTAT] este un afluent de dreapta a [NUME_REDACTAT] cu izvoarele în partea central – sudică a [NUME_REDACTAT]. Ȋși adună apele din cristalinul acestui horst înalt și se varsă în [NUME_REDACTAT] în amonte de [NUME_REDACTAT].
Ca punct de plecare se poate considera orașul Sîngeorz – Băi, stațiune balneoclimaterică. [NUME_REDACTAT] cuprinde drumul forestier între culmile Craia, Detunata (1754 m) , Vf. Pietros (2003 m), Vf. Țapului, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Vf. Rabla (1901 m), Mirașa, Vf. Nedeia (1855 m).
[NUME_REDACTAT] străbate o regiune cu o structură geologică complexă, morfologie variată. De la vărsarea văii în [NUME_REDACTAT], spre izvoare, se străbate un sector de dealuri înalte, pitorești, acoperite spre vârf de păduri de foioase, fânațe și culturi înspre bază. Ele sunt alcătuite din roci paleogene și miocen inferioare, străpunse de câteva corpuri eruptive, intruzive, constituite din andezite și rio-dacite.
În amonte de dealuri și până la obrșie, [NUME_REDACTAT] străbate doar formațiuni cristalo-filiene de diferite grade de metamorfism, aparținând uneia sau alteia dintre unitățile tectonice majore ale horstului [NUME_REDACTAT].
Formațiunile sedimentare au dat un relief de cueste, suptafețe structurale, dealuri înalte, iar valea este consecventă și adâncită etajat datorită unei succesiuni de straturi sedimentare alcătuite din roci diferite ca duritate (argile, marne, gresii, etc). acest relief este întrerupt, din loc în loc de corpuri intruzive (andezitice), unele dintre ele mari (masive, dyke-uri), rămase ca forme pozitive de relief („maguri”) datorită îndepărtării prin eroziune a sedimentelor acoperitoare.
Aceste măguri au forme conice sau ușor alungite cu aspect de conuri vulcanice și sunt bine împădurite. Urcând spre izvoare, amonte de vărsarea [NUME_REDACTAT] în Cormaia, se întâlnesc numai roci cristalo-filiene ce dau un relief puternic fragmentat. Se întâlnesc aici creste semețe, versanți abrupți, care flanchează această vale și versanții săi.
Pădurile de foioase acoperă masivele montanedin jur până la altitudinea de 1300 m, iar mai sus, până la 1700 – 1800 m, se întâlnesc păduri de molid. Valea are un curs tumultuos și primește numeroși afluenții ce străpung cristalinul creându-și chei înguste și cascade, deseori pitorești ([NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], etc).
[NUME_REDACTAT] primește un aspect de defileu, se îngustează în câteva locuri primind aspect de chei, pereții cristalini apropiindu-se foarte mult unul de altul, strâmtorând valea și drumul forestier.
Din stânga, amonte cu 2 km de afluentul Cormăiței, [NUME_REDACTAT], Cormaia primește un afluent de dreapta care formează o frumoasă cascadă ([NUME_REDACTAT]). La circa 100 m amonte de cabana [NUME_REDACTAT] se află o altă cascadă, care coboară din munte ape ce au sculptat rocile cristaline.
Rezervația botanică „Poiana cu narcise din [NUME_REDACTAT]”
Poiana cu Narcise (Narcissus stellaris) pe versantul estic al [NUME_REDACTAT], la o altitudine de 1600 m, este declarată rezervație prin Legea 5/2000, cu o suprafață de 5 ha, dar suprafața propusă de către [NUME_REDACTAT] al PNMR este de 7,8 ha. Ȋn perioada de înflorire, poiana oferă o imagine deosebită. Zona este caracterizată prin soluri brun acide, pe alocuri brun acide litice și soluri negre acide. Alături de narcise se găsesc plante ca: Festuca rubra, Trifolium repens, Phleum alpinum, Carex laporina, Potentilla anserina, Campanula abietina, Alchemilla hybrida, Veronica serpyllifola, Thymus pulcherrimus, Juncus conglomeratus, etc.
Tot aici se găsesc specii interesante de: echitreide (Cernosvitoviella carpatica, Achaeta camerani, A. eisini, Fridericia bisetosa, F. paroniana, F. aurita, F. regularis, F. hegemon, Henlea heleotropha, Enchytraeus bucholz, Marionina communis, M. filiformis, M. argentea, M. southerni), colembole (Folsomiaquadrimaculata, F. inoculata, Isotomiella minor, Onychiurus globatus, O. spectabilis, Tullbergia affinis, Isotomia violacea, Hypogastrura succinea, Neanuramuscorum, Tomocerus longicornis, Orchesella spectabilis), lepidoptere (Catascia diludaria, Standfussiana lucernea, Pieris bryoniae) etc.
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] pe culmea principală a [NUME_REDACTAT], la obârșia văii Strâmba, ce coboară la Romuli, vărsându-se în Sălăuța, [NUME_REDACTAT] este o mlaștină oligotrofă izolată la zeci de kilometrii de celelalte tinoave din regiune și este situată la o altitudine de 1400 m. tinovul apare ca un ochi de apă înconjurat de un arboret de molid. Inițial a fost o depresiune în substratul eocenic (conglomerat) care s-a umplut cu apă din precipitații. Ȋn prezent mlaștina are două ochiuri de apă pe o suprafață de 1500 m².
Sfragnetul a fost un „lagg” care se întinde pe circa două hectare, fiind situat la limita județelor Bistrța – Năsăud și Maramureș, slab dezvoltat înspre Maramureș din cauza pantei accentuate, mai bine dezvoltat spre sud din cauza pantei mai line. După sondaje sumare, grosimea stratului de sfragnet în diferite stadii de turbificare ajunge la peste 4 m. pitorescul acestui tinov îl constituie cele două pâlcuri de pin montan prezente pe maluri.
Pe stratul de mușchi se găsesc plante reprezentative: Scheuchzeria palustris, Eriophorum vaginatum, Carex pauciflora, Vaccinium myrtillus, Drosera rotundifolia (plantă carnivoră), Listera cordata, Homogyne alpina, Carex goodenovil, [NUME_REDACTAT], Pleurozium schreberi, Polytricum strictum, Bazzania trilobata, Sphagnum robustum, S. amblyphyllum, S. magellanicum, S. acutifolium, S. cuspidatum etc.
Conform OM 552/2003, suprafața inclusă în protecția integrala este de 0,5 ha, cuprinzând numai luciul de apă și mlaștina limitrofă. Având în vedere importanța științifică a turbăriei precum și necesitatea protejării zonei, se impune extinderea suprafeței de protecție integrală la 2 ha, care înconjoară acest tinov.
Carstul dealul Popii – [NUME_REDACTAT] lui [NUME_REDACTAT] Popii (1230 m) este situat la 1,5 km est de localitatea [NUME_REDACTAT]. Calcarele cristaline aparțin seriei de cimpoiasa (devonian – carbonifer). Cele 7 cavități cunoscute în [NUME_REDACTAT] ([NUME_REDACTAT] lui Schneider, Peștera cu Puț, Peștera lui Mihai, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Grota lui Schneider) au aspecte destul de diferite, dar ceea ce frapează este caracterul general descendent. Sunt cavități cu spații largi rezultate din modelarea polifazică a unor diaclaze ([NUME_REDACTAT] lui Schneider, Peștera lui Mihai), cât și cavități strâmte și joase dezvoltate pe diaclaze de tracțiune gravitațională ([NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Peștera cu Puț). O morfologie deosebită are [NUME_REDACTAT], cu galerii de dimensiuni reduse, dar cu aspect de lebirint.
Ȋn [NUME_REDACTAT] lui Schneider s-au efectuat lucrări de exploatare a unui minereu auro-argintifer oxidat denumit „brăuna”, lucrări care au încetat la începutul secolului XIX. Peștera conține cantități importante de aragonit și faună cavernicolă. Deși sa-au scos cantități impresionante de aragonit din peșteră, aceasta mai păstrează zone încă neatinse de dalta omului. Importanța științifică este dată de mineralogia acesteia, speleotermele de calcit și aragonit, gradul lor de cristalizare și recristalizare fiind excepțional.
Din fauna cavernicolă prezentă în [NUME_REDACTAT] lui Schneider, Peștera lui Mihai și [NUME_REDACTAT] amintim: liliacul comun (Myotis myotis), liliacul mare cu potcoavă (Rhinolophus ferrumequinum), Pogonognathellus flavescens (colembol), Plutomurus unidentatus (colembol), Deutheraphorura silvarius (colembol), Meta renardi (araneid), Lepthyphantes sp. (araneid), Clubiosa sp. (araneid), Kalaphorura tuberculata (colembol), Neanura muscorum (colembol), Micrargus herbig radus (araneid) (Iușan, 2013)etc.
Lacurile glaciare tăurile [NUME_REDACTAT] sud de culmea [NUME_REDACTAT], sub [NUME_REDACTAT], se adăpostește o salb1 de 4 lacuri glaciare alpine, [NUME_REDACTAT], cunoscute de localnici sub numele de „ochiuri de mare” sau [NUME_REDACTAT].
La o jumătate de oră de coborât din șaua Pietrosului se ajunge la primul la Buhăiescu, de formă mai alungită, care captează un pârâu ce izvorăște din suprafața luciului de apă. Pârâul care se revarsă ajunge în al doilea lac, care este și cel mai întins ca suprafață, și cel mai adânc (cel mai adânc dintre lacurile glaciare montane din [NUME_REDACTAT] – 5,2 m).
Ȋn aceeași linie, în aval, este plasat următorul lac, iar ultimul este deviat în direcția sud, pe o poliță alpină, după care șuvoiul de apă se revarsă în cascade spre pajiștea alpină până în [NUME_REDACTAT].
POPULAȚIA ȘI AȘEZĂRILE DIN MUNȚII RODNEI
Umanizarea acestei arii montane a fost un proces istoric, o rezultantă directă a relațiilor dintre om și mediul geografic, având ca scop final valorificarea cât mai complexă a cadrului natural (Idu, 1999). Potențialul natural al regiunii a fost valorificat din cele mai îndepărtate timpuri. [NUME_REDACTAT] (principalul culoar de legătură între Transilvania și [NUME_REDACTAT]), valea largă a [NUME_REDACTAT], pantele domoale ale piemontului Borșei, resursele minerale de subsol, pădurile și pășunile întinse au constituit elemente esențiale care au favorizat o umanizare intensă pe văile mărginașe și la poalele [NUME_REDACTAT].
Popularea s-a făcut încă din epocile neoliticului, bronzului și fierului, fapt confirmat de mărturiile arheologice găsite în Năsăud, Rebrișoara și Șanț. Cele mai multe mărturii sunt din epoca feudală care atestă existența a numeroase așezări omenești pe văile [NUME_REDACTAT], Sălăuței, Izei și Vișeului.
Multe localități sunt atestate documentar încă din secolele XIII – XIV (Borșa, Moisei, Telciu, Rodna) și XV (Săcel, Telciu, Rebrișoara, Sângeorz– Băi, Maieru), fapt ce dovedește un înaintat grad de umanizare. De altfel, „[NUME_REDACTAT]”, care cuprinde bazinul superior al [NUME_REDACTAT], inclusiv tot versantul sudic al [NUME_REDACTAT], era cunoscută încă din secolul al XII-lea și sub numele de [NUME_REDACTAT] sau [NUME_REDACTAT].
La sfârșitul secolului al XV-lea, structura rețelei de așezări de pe văile ce mărginesc [NUME_REDACTAT] era, în general, bine conturată, evoluând într-o măsură mai mică sau mai mare în secolele următoare. În secolul al XX-lea, expansiunea așezărilor umane este evidentă.
Datorită creșterii demografice, nevoii de a-și extinde terenurile agricole, practicării păstoritului și exploatării resurselor naturale, așezările cunosc o evoluție spațială semnificativă, prin extinderea în lungul arterelor hidrografice principale și dispersia caselor izolate și sălașelor pe versanți (Săcel, Romuli, Maieru, Moisei, Borșa ș.a.). Ulterior, pe văile secundare, iau naștere noi vetre: [NUME_REDACTAT] (pe [NUME_REDACTAT]), Anieș (pe Anieș), Cormaia (pe Cormaia), Parva (pe Rebra), Gersa II (pe Gersa) și Telcișor (pe Telcișor). Profilul agro-pastoral al acestora, a determinat o dispersie puternică a gospodăriilor pe versanți, îndeosebi în sud-vestul masivului și pe [NUME_REDACTAT]. Drumurile forestiere și rețeaua de poteci, multe marcate turistic, care străbat în toate direcțiile culmile și văile [NUME_REDACTAT], constituie traseele de legătură dintre aceste așezări și [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT].
Rețeaua de așezări, ale căror limite administrative sunt suprapuse [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], este alcătuită din două orașe (Borșa șiSângeorz–Băi) și nouă comune (Șanț, Rodna, Maieru, Parva, Rebrișoara, Telciu, Romuli, Săcel și Moisei) (anexa 1)
Morfostructural, sunt întâlnite toate tipurile de așezări specifice Carpaților. Așezările adunate, cu vetre bine conturate, sunt răspândite pe văile [NUME_REDACTAT] și Vișeului. În vestul și sud-vestul [NUME_REDACTAT], unele așezări prezintă un caracter puternic de răsfirare și mai ales risipire, reflectând modul de adaptare la condițiile de relief, printr-un anumit sistem de organizare al terenurilor agricole. Gospodăriile permanente urcă, în medie, până la 1 000 – 1 100 m altitudine, ceea ce corespunde, în nord și pe unele văi din sud, cu linia care marchează limitele [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. Limita maximă până la care se întâlnesc casele izolate este atinsă în nordul [NUME_REDACTAT], în localitatea Borșa, unde gospodăriile urcă până la 1 400 m altitudine (interfluviul dintre Negoiescu și [NUME_REDACTAT]). Pentru a surprinde distribuția spațială a caselor izolate în cadrul [NUME_REDACTAT], a fost făcută o corelație între numărul acestora, poziția predominantă și altitudine. Altimetric, se remarcă o concentrare mare între 600 și 1 000 m altitudine (77%), cu deosebire pe treapta de relief cuprinsă între 600 și 800 m altitudine (42%). De asemenea, se observă o distribuție neuniformă și în raport cu cei doi versanți ai [NUME_REDACTAT], cu predominare pe cel sudic, în special în sud-vestul [NUME_REDACTAT] (73%)Sub aspect demografic, localitățile aferente parcului [NUME_REDACTAT] Rodnei însumează cca. 85 000 de locuitori, Borșa, Sângeorz–Băi, Moisei, Maieru și Rodna fiind cele mai mari din acest punct de vedere.
În contextul unei dezvoltări economice tradiționale, potențialul natural și-a pus semnificativ amprenta pe profilul și specificul ocupațiilor. Studiile istorice și descoperirile arheologice relevă că în perioada feudală, activitățile agro-pastorale constituiau ocupația de bază pentru majoritatea populației din [NUME_REDACTAT]. Dacă inițial, activitățile de bază ale locuitorilor erau legate de cultivarea pământului și de păstorit, mai târziu, se dezvoltă cele legate de minerit și exploatarea și prelucrarea lemnului.
În prezent, principalele activități sunt cele legate de agricultură (pe suprafețe restrânse), creșterea animalelor și exploatarea și prelucrarea lemnului (Borșa, [NUME_REDACTAT], Șanț, [NUME_REDACTAT] ș.a.), la care se adaugă activitățile din sectorul terțiar (comerț, turism, administrație, învățământ etc.).
Diseminarea accentuată a gospodăriilor, numărul mare de stâne și bogăția pășunilor și fânețelor, indică, pentru multe așezări, ca tip funcțional dominant creșterea animalelor. Se detașează în primul rând așezările cu cel mai mare număr de animale raportat la numărul de locuitori: Săcel, Telciu, Parva, Romuli, Maieru și Șanț. De remarcat este faptul că la sfârșitul secolului al XIX-lea locuitorii acestor așezări erau mari crescători de animale, unei gospodării revenindu-i în medie peste șapte ovine (Idu, 1999). În prezent numărul de animale este în scădere, ceea ce relevă că, în multe localități, păstoritul cunoaște un declin evident.
În trecut mineritul a constituit activitatea de bază pentru unele așezări (Rodna, Șanț, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]), localitatea Rodna fiind cel mai vechi centru minier cu exploatări în [NUME_REDACTAT]. În prezent, activitățile legate de exploatarea și prelucrarea resurselor de subsol s-au restrâns la câteva exploatări în carierele din sudul [NUME_REDACTAT].
Potențial turistic deosebit a constituit baza dezvoltării unor centre turistice de interes național și regional: [NUME_REDACTAT] Borșa, [NUME_REDACTAT]–Băi, [NUME_REDACTAT], Parva.
Analiza mărimii suprafețelor administrative a localităților aferente [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], evidențiază un număr de două localități (Rodna și Șanț) cu o suprafață inclusă în parc de cca. 80 km², două cu osuprafață de cca. 65 km² (Maieru și Sângeorz–Băi) și două cu o suprafață de cca. 50 km² fiecare (Telciu și Borșa). [NUME_REDACTAT] și Moisei dețin în jur de 40 km², iar Parva, Săcel și Romuli sub 10 km² fiecare.
Comunități locale cu impact asupra parcului
Comunitățile locale cu impact asupra parcului pot fi împărțite în trei categorii:
1. Comunități situate în imediata vecinătate a parcului având suprafețe în parc: – comuna Rodna, Maieru, orasul Sîngeorz – Băi, comuna Rebra, Telciu, Romuli, Săcel, Moisei, orasul Borsa.
2. Comunități situate în imediata vecinătate a parcului, dar fără suprafețe în parc: comuna Sanț, Parva.
3. Comunități situate la o distanță mai mare de parc, dar având suprafețe în parc: orasul Năsăud, comuna [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Lesu, [NUME_REDACTAT], Feldru, Rebrisoara, Salva, Cosbuc, Nimigea, Zagra.
De precizat faptul că în urma aplicării legilor funciare, proces care a avut loc în etape, în prezent statul Român deține suprafața de 2 613,74 ha fond forestier. Datorită structurii proprietății si faptului că zona de parc impune restricții în ceea ce priveste utilizarea resurselor din parc, trebuie găsite alternative pentru aceste comunități de a realiza venituri, altele decât prin exploatarea acestor resurse.
Păsunile sunt deținute de comunitățile locale, fiind folosite pe timpul verii pentru turmele de animale ale localnicilor. După 1989 s-a constatat o scădere pronunțată a efectivelor de animale domestice deținute de localnicii din comunitățile care dețin suprafețe în parc, dar începând cu anul 2007, odată cu acordarea de subveții de către Agenția pentru Plăți și Intervenții în Agricultură (APIA), efectivele au început să crească.
Evaluarea biodiversității si a ecosistemelor
Pe baza informațiilor colectate din literatura de specialitate si a celor obținute prin voluntariatul stiințific susținut de proiectul Darwin „Participarea tinerilor la managementul [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]”, s-a realizat o bază de date cu 3100 specii, dintre care 1123 specii de floră, iar restul de faună. Multitudinea de articole publicate de-a lungul timpului în diverse reviste de specialitate îngreunează colectarea lor, existând multe date de care nu dispunem. Din datele de care dispunem, în [NUME_REDACTAT] există 35 specii de plante cu flori endemite carpatice (dintre care 2 endemice pentru [NUME_REDACTAT]) si 40 specii endemice carpatice în ceea ce priveste fauna.
Pe baza acestora s-a realizat o [NUME_REDACTAT] a speciilor de floră si faună din Parcul NaționalMunții Rodnei care cuprinde 255 specii protejate prin diverse acte normative, urmând ca în perioada următoare să stabilim statutul acestora pe raza parcului (amenințată, în pericol, extinctă, rară, vulnerabilă, lipsă de date), localizarea lor prin întocmirea hărților de distribuție.
Informațiile colectate demonstrează existența unor „puncte fierbinți” privind biodiversitatea în [NUME_REDACTAT], acestea suprapunându-se cu circurile glaciare, zonele calcaroase si carstice ([NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Corongis, [NUME_REDACTAT], complexul carstic Tăusoare – Zalion, zona carstică Iza, Inău). Există însă si zone mai puțin studiate sub aspectul biodiversității, motiv pentru care se vor alege suprafețe de monitorizare în mod randomic. Până în prezent s-au inventariat grupe importante de floră si faună, dar unii taxoni au rămas nestudiați, în special cei care au reprezentanți pe listele cu specii protejate la nivel național si internațional: pesti, chiroptere, coleoptere, lepidoptere (insuficient cercetate), odonate, moluste (melci, scoici). Alte grupe de faună nestudiate: Protozoare, Crustacee, Proture, Diplure, Thysanure, Plecoptere, Dermaptere, Blattaria, Psocoptere, Mallophage, Anoplure, Thysanoptere, Heteroptere, Hymenoptere, Neuroptere, Mecoptere, Siphonaptere, Rhaphidioptere, Aranee, Miriapode, viermi (lați, inelați, cilindrici), Homoptere, Trichoptere, Ephemeroptere, fauna cavernicolă și altele. [NUME_REDACTAT] Rodnei se găseste în prezent un efectiv de peste 130 capre negre (Rupicapra rupicapra). Aceasta demonstrează că în acest masiv se găseau unele dintre cele mai viguroase exemplare de capre negre din Carpați.
Acestea au fost însă vânate si braconate până la dispariția completă, perioada cea mai critică fiind după primul război mondial când, pentru braconaj s-au folosit mai ales armele si muniția rămasă în zonă. Se consideră că anul 1924 este cel al dispariției caprei negre din [NUME_REDACTAT].
Repopularea caprelor negre s-a realizat între anii 1964-1970, fiind adusi 42 iezi capturați în [NUME_REDACTAT]. În următoarea etapă s-a trecut la capturarea cu plase a caprelor mature din Bucegi, [NUME_REDACTAT] si Retezat, punându-se în libertate în [NUME_REDACTAT].
Până în 1990, în tot masivul munțior Rodnei existau circa 300 exemplare de capre negre, după care a urmat declinul acestora datorită braconajului, vânătorii, si probabil a unor paraziți intestinali si respiratori, a condițiilor vitrege din unele ierni, a prădătorilor.
În anul 2005, APNMR a introdus încă 8 exemplare capre negre (4 din [NUME_REDACTAT] si 4 din [NUME_REDACTAT]); două exemplare au decedat din cauza stresului din timpul trasportului. S-au cumpărat 4 emițătoare si o stație pentru a monitoriza în teren dinamica acestora. Evaluarea efectivelor de capre negre a fost organizată în primăvara si toamna anilor 2004-2014 de către APNMR în colaborare cu ITRSV, ocoalele silvice care administrează fond forestier pe raza parcului, gestionarii fondurilor cinegetice, având ca invitați observatori din cadrul tuturor instituțiilor interesate. Rezultatele evaluărilor indică o crestere numerică a efectivelor de capre negre, și dau speranța unui spor natural semnificativ în [NUME_REDACTAT]. Începând cu anul 2010 ITRSV [NUME_REDACTAT] a preluat organizarea acțiunilor de evaluare a efectivelor de capră neagră din [NUME_REDACTAT].
Braconajul constituie si azi unul din factorii ce afectează în cel mai înalt grad efectivele de capre negre. Datorită acestui fenomen cât si datorită păsunatului în zonele cu capră neagră si a numărului mare de câini de la stânele din acele zone, efectivele de capre negre sunt în acest moment sub posibilitatea de suport a habitatului. În scopul prevenirii si stopării braconajului se desfăsoară acțiuni de prevenire si control, pe bază de grafice mixte cu [NUME_REDACTAT], Poliția, [NUME_REDACTAT], ITRSV.
În anul 1973, 12 exemplare de marmotă (Marmota marmota) aduse din [NUME_REDACTAT] (francezi) au fost eliberate în [NUME_REDACTAT], entru a completa o nisă ecologică în acest ecosistem”. Actual, nu se stie care este efectivul marmotei din [NUME_REDACTAT], doar că s-au extins de la locul lansării ([NUME_REDACTAT]), ajungând până în zona estică si sudică a parcului (Inău, Gărgălău, Galaț, Corongis și altele) urmând ca în viitor să se inventarieze numărul coloniilor si eventual numărul de indivizi din cadrul coloniei.
Efectivul mamiferelor mari (urs, lup, râs) este în stadiu de evaluare, dar pe baza urmelor observate în teren, există populații însemnate de lup, urs, râs, pisică sălbatică și altele. Cocosul de mesteacăn (Tetrao tetrix) se găseste doar în câteva puncte din [NUME_REDACTAT], acestea fiind printre ultimele refugii din România. Urmează să evaluăm punctele de rotit si efectivele populaționale ale acestei specii.
Un element caracteristic acestui masiv îl constituie specia „opaițul [NUME_REDACTAT]” (Silene nivalis) endemit ce se regăseste si în sigla parcului, alături de capra neagră si lacul glaciar Iezer (a cărui formă aminteste de harta României). Punctele de semnalare ale speciei vor fi cartate si monitorizate.
Impactul antropic asupra mediului
Activitățile pastorale
[NUME_REDACTAT] reprezintă o unitate montană caracterizată prin amploarea mare a fenomenului pastoral, cu pendulări sezoniere, dar și practicarea transhumanței. Există consemnări despre faptul că mulți oieri din [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] (Covasna, Voinești, Brețcu etc.) practicau transhumanța și în [NUME_REDACTAT] (Dunăre, 1984).
Dacă la sfârșitul secolului al XX-lea, efectivele de animale care pășunau în [NUME_REDACTAT] se ridicau la peste 68 000 ovine (cel mai mareșeptel ovin din grupa nordică a [NUME_REDACTAT]) (Idu, 1999), în ultimii ani s-a înregistrat însă o scădere semnificativă a numărului de animale care pășunează pe timpul verii. În structura efectivele de animale, dominante sunt ovinele, urmate de bovine și cabaline. Mari crescătoare de animale sunt localitățile: Sângeorz–Băi, Telciu și Maieru (cca. 18 000 ovine și 4 500 bovine), dintre
cele bistrițene și Moisei, Săcel și Borșa (cca. 14 500 ovine și 8 000 bovine) în rândul celor maramureșene.
Repartiția stânelor în raport cu pădurea și altitudinea în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]
Valorificarea pășunilor s-a făcut și se face și astăzi printr-un sistem extensiv de creștere a animalelor, organizat în forme tradiționale de păstorit.
Practicarea păstoritului estival și a iernatului în aria montană este ilustrată de numeroase sălașe și mai ales stâne. Stânele au evoluat de-a lungul timpului, atât spațial și numeric, cât și ca mod de construcție. Forma, mărimea și amplasarea lor este în strânsă legătură cu formele de relief și durata de stabilire. Morariu (1937) și Idu (1999) identifică două categorii principale de stâne în [NUME_REDACTAT]: mobile (mutătoare) și fixe. Spre deosebire de primele construcții, care sunt frecvente la altitudini scăzute, în aria fânețelor montane, stânele fixe sunt amplasate la altitudini mari, de obicei la limita dintre pădure și
pășune.
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Rodnei au fost identificate 81 stâne (anul 2005), majoritatea situate la altitudini mai mari de 1 400 m (81%). Densitatea medie a stânelor, raportată la întreaga suprafață a parcului, este de aproximativ 0,2 unități/km². Raportată exclusiv la suprafața ocupată de pășuni și fânețe, densitatea medie se ridică la aproape 0,5 unități/km². Cele mai numeroase sunt situate pe versantul sudic al [NUME_REDACTAT] (51 stâne), îndeosebi în bazinele hidrografice Anieș (18), Baia (11) și Rebra (10).
Aceste arii constituie adevărate „bazine pastorale”, pe anumite spații densitatea fiind cuprinsă, în medie, între 2 și 3 unități/km². Pe versantul nordic, cele mai multe stâne sunt situate în bazinele hidrografice [NUME_REDACTAT] (6) și Putreda (5).
Majoritatea stânelor sunt situate în apropierea limitei superioare a pădurilor. Există și situații în care stânele sunt amplasate și în locurile poienite, din cadrul masivelor forestiere din bazinele hidrografice Lala, Cormaia, Rebra ș.a.. În raport cu altitudinea, atât în [NUME_REDACTAT] cât și în parc, cele mai multe stâne sunt amplasate pe treptele de relief cuprinse între 1 400 m și 1 600 m, respectiv 1 200 m și 1 400 m altitudine.
Deși includ suprafețe excluse de la pășunat (conform zonării parcului) și terenuri sărace în pășuni (abrupturi, stâncării, grohotișuri), etajele alpin și, cu precădere, cel subalpin, constituie principalele areale pastorale din [NUME_REDACTAT]. Studiile silvopastorale ale pășunilor primăriilor relevă faptul că, capacitatea de pășunat este mai mare decât numărul de animale care pășunează în prezent.
În general, pășunile se află într-o stare de conservare relativ bună. Însă, datorită răspândirii neuniforme a stânelor în raport cu suprafețele ocupate de pășuni, în anumite areale apare suprapășunatul. Acesta determină reducerea biodiversității pajiștilor, extinderea unor specii care nu sunt consumate de animale, dezvoltarea speciilor nitrofile,
poluarea solului prin îngrășăminte în exces și intensificarea unor procese geomorfologice actuale. Efectele se reflectă îndeosebi în răspândirea terenurilor degradate (Bălteanu, Kucsicsa, 2010). Astfel, suprafețe însemnate de teren, afectate de procese de eroziune în suprafață și adâncime, sunt situate în apropierea stânelor sau în locurile cele mai pășunate. Totodată, procesele de solifluxiunie și microformele cu aspect de mușuroaie înierbate sunt accentuate datorită intensificării „potecilor de vite” . Un alt efect important al păstoritului îl constituie înlocuirea biocenozelor primare cu cele secundare. Suprasaturarea în azotați favorizează instalarea cenozelor nitrofile de ștevia stânelor (Rumex alpinus), care fie însoțesc stânele actuale, fie domină vegetația erbacee de pe
terenurile în care stânele au fost abandonate. Staționarea ovinelor un timp mai îndelungat pe același teren are repercusiuni negative asupra solului și asupra sistemului radicular al pajiștii, distrugând îndeosebi asociațiile de poacee (Coldea, 1990).
Fitocenozele lemnoase arbustive de jneapăn (Pinus mugo), cu un rol deosebit în protecția terenurilor din etajul subalpin al [NUME_REDACTAT], au fost afectate de defrișări masive în ultimele secole, pentru extinderea pășunilor și pentru utilizarea lemnului în cadrul stânelor. În prezent, jnepenișuri compacte sunt localizate numai în aria rezervației științifice [NUME_REDACTAT], în aria cu protecție strictă Bila – Lala și în locurile greu accesibile din văile și circurile glaciare. Ca urmare a acestor implicații pe care le are pășunatul în degradarea solului și a vegetației erbacee, în prezent, în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] areale întinse de teren sunt excluse de la pășunat. Acestea se suprapun
peste rezervațiile științifice [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], peste ariile cu protecție strictă Bila – Lala și Corongiș și peste alte areale cu o valoare științifică deosebită (sectoare din creasta principală și din culmile secundare).
Indicele de presiune prin pășunat (Ipp)( Kucsicsa, 2010) reprezintă un indice prin care este evaluat impactului antropic prin activitățile pastorale. Calcularea acestuia se face luând în considerare o serie de factori, care pot fi favorabili sau restrictivi pentru pășunat: configurația reliefului și căile de comunicații, particularitățile activităților pastorale, modul actual de utilizare al terenurilor și zonarea parcului. În funcție de aceștia, au fost determinate accesibilitatea reliefului (Ar) , persistența stânelor (Ps) și raportul dintre stâne și pășuni (Rsp). Relația matematică este următoarea:
Ipp = (Ar + Ps + Rsp ) – (Aep + Sgr)
unde: Ar = accesibilitatea reliefului; Ps = persistența stânelor; Rsp = raportul dintre stâne și pășuni; Aep = suprafețe excluse de la pășunat conform APNMR; Sgr = suprafețe cu
roca la zi și cele acoperite cu grohotișuri.
Persistența stânelor (Ps) reprezintă un indicator care evidențiază ariile în care activitățile pastorale se mențin de-a lungul unei perioade de timp, evidențiind principale arii pastorale dintr-un anumit spațiu. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] a fost calculat în funcție de densitatea medie a stânelor din anii 1937, 1979, 1989 și 2005, utilizând hărți
topografice și imagini de tip ortofotoplan. Astfel, ariile cu cea mai ridicată densitate medie a stânelor sunt situate pe versantul sudic al [NUME_REDACTAT], cu precădere în bazinele hidrografice [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Cobășel, [NUME_REDACTAT] și Rebra unde se înregistrează valori cuprinse între 1 și 2,5 stâne/km². În aceste areale, în toți anii analizați, densitatea stânelor este net superioară în raport cu densitatea medie actuală pe parc, îndeosebi la sfârșitul secolului al XX-lea când se înregistrează, în anumite areale, și peste 2 – 3 stâne/km².
Raportul dintre stâne și pășuni (Rsp) a fost calculat după următoarea relația matematică: Rsp = Nrst / S
unde: Nrst = numărul de stâne din aria pentru care este determinat raportul; S = suprafața ocupată de pășuni din aria respectivă.
Calcularea raportul dintre stâne și pășuni a fost făcută prin prisma faptului că stânele reprezintă așezări sezoniere cu cel mai mare număr de animale care pășunează, iar pășunile suport al activităților pastorale. Din aceste considerente reiese faptul că, într-o anumită arie, cu cât numărul de stâne este mai mare, iar suprafața ocupată de pajiști mai mică, cu atât presiunea asupra stratului ierbos, și implicit asupra solului, va fi mai mare.
Mai exact, apare fenomenul de suprapășunat, cu influențe negative asupra biodiversității și degradării solului.
Valorile obținute și interpretarea acestora sunt următoarele:
> 2,0 = presiune foarte mare
1,6 – 2,0 = presiune mare
1,1 – 1,5 = presiune moderată
0,5 – 1,0 = presiune slabă
< 0,5 = presiune foarte slabă.
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Rodnei, valoarea medie a acestui raport este de cca. 0,5. În sud-estul parcului însă, datorită unui număr mare de stâne, valorile trec de 1,5.
Cu toate că [NUME_REDACTAT] constituie o arie montană cu un păstorit intens, valorile finale ale Ipp indică o presiune foarte mică și mică datorată activităților pastorale pentru cea mai mare parte a terenurilor acoperite cu pajiști din [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. În aceste areale, fie factorul geomorfologic este restrictiv (accesibilitate redusă, terenuri acoperite cu grohotișuri, rocă la zi, expoziție nefavorabilă etc.), fie pășunatul este
interzis.
[NUME_REDACTAT] în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]
Ariile caracterizate printr-o presiune medie sunt situate în apropierea limitei superioare a pădurilor, îndeosebi în bazinele hidrografice din sudul parcului. În sud-estul parcului, în bazinele hidrografice [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Cobășel, în anumite areale, presiunea este mare și foarte mare datorită persistenței și densității ridicate a stânelor în raport cu suprafața acoperită de pajiști
[NUME_REDACTAT] intensă a pădurilor determină apariția și extinderea ecosistemelor fragile, cu influențe asupra diversității biotice, regimului hidrologic, proceselor geomorfologice actuale ș.a. Efectele intervenției antropice, manifestate direct sau indirect, s-au conturat mai ales începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, continuând cu o intensitate accelerată, pe măsura creșterii numerice a populației și în funcție de perfecționarea mijloacelor tehnice de exploatare și colectare.
După anul 1989, schimbările socio-economice rapide din perioada de tranziție de la socialism spre o economie de piață au declanșat perturbări în cadrul resurselor forestiere din regiunile montane, tăierile ilegale fiind desfășurate chiar și in interiorul ariilor protejate . Și pădurile din [NUME_REDACTAT] au fost supuse unor modificări însemnate de-a lungul timpului. Ca și în restul spațiului carpatic, acțiunile de înlăturare a pădurilor au fost inițial corelate cu activitățile agro-pastorale și cu extinderea habitatului uman în regiunile mai înalte. Ulterior, lemnul începe să fie din ce în ce mai solicitat ca materie primă și combustibil.
Pădurile au fost exploatate în mod irațional, mai ales în partea lor mai accesibilă. Așa se explică de ce, în prezent, cele mai fragmentate păduri și cele mai întinse suprafețe ocupate de pășuni și fânețe sunt pe versantul sudic al [NUME_REDACTAT].
O dată cu înființarea [NUME_REDACTAT] de la sfârșitul secolului al XIX-lea, apar și lucrările de amenajare a pădurilor ce cuprindeau planuri de exploatare care revedeau ciclul și modul de exploatare în funcție de tipul arboretului. Pădurile sunt împărțite în anumite secțiuni care cuprindeau arborete destinate tăierilor ca materie primă sau lemn de foc, dar și arborete cu rol de protecție. Cu toate acestea, pe suprafețe mari gospodăririle nu sunt aplicate corespunzător având ca efect restrângerea suprafețelor împădurite și degradarea arboretelor.
Ceea ce este mai important însă este faptul că prima jumătate a secolului al XX-lea marchează penetrația capitalului străin în ceea ce privește exploatarea și prelucrarea lemnului la scară industrială. Inițial, în secolele XVIII – XIX, lemnul se transporta prin plutărit practicat pe cursurile principale de apă ([NUME_REDACTAT], Vișeu, Iza, Sălăuța și [NUME_REDACTAT]). În secolul al XX-lea se adaugă transportul rutier și feroviar, îndeosebi în a doua jumătate a acestuia când rețelele de drumuri forestiere și căile ferate cunosc o dezvoltare însemnată.
Sunt realizate numeroase drumuri forestiere, instalații și fabrici de prelucrare a lemnului, iar exploatarea pădurilor se face îndeosebi prin tăieri rase, în parcele mici, pe versanții ușor accesibili din toate bazinele hidrografice. Apar suprafețe însemnate defrișate mai ales pe versantul sudic al [NUME_REDACTAT], dar și în unele bazine hidrografice din nord (Dragoșul, [NUME_REDACTAT], Putreda, Lala), fiind astfel create o serie de dezechilibre ecologice generatoare de doborâturi masive de vânt, mai ales în cuprinsul pădurilor de molid. După cel de-al II-lea [NUME_REDACTAT] a avut loc o extindere a sectorului de exploatare și prelucrare a lemnului, în discordanță cu capacitatea de regenerare a pădurilor. Au fost înființate centre importante de prelucrare și colectare a lemnului (Borșa, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Coșbuc etc.), dar și centre de extracție a minereurilor care utilizau lemnul pentru susținerea galeriilor. După anul 1989 se înregistrează o intensificare a exploatării pădurilor, tăierile ilegale devenind un fenomen greu de controlat din cauza situației socio-economice din regiune. Presiunea antropică asupra pădurii se resimte și datorită disponibilizărilor masive din minerit, lemnul fiind o sursă importantă de existență pentru populație. Masa lemnoasă extrasă ilegal era constituită din arbori pentru cherestea, dar și din exemplarele tinere de brad sau vârfurile celor mature extrase ca „brazi de iarnă”.
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Rodnei, din suprafața totală de aproximativ 18 000 ha terenuri ocupate cu pajiști și fânețe naturale (inclusiv tufărișuri alpine și subalpine) cca. 4 000 ha (22%) sunt situate la altitudini mai mari de 1 700 – 1 800 m. La altitudini mai joase, suprafețele actuale acoperite cu pajiști și fânețe sunt rezultatul înlăturării pădurilor. Cele mai întinse astfel de suprafețe corespund versantului sudic al [NUME_REDACTAT], cu
aproximativ 9 000 ha, respectiv 65% din întreaga suprafață despădurită. În acest interval de timp, suprafața totală a pădurilor cunoaște o variație semnificativă, cu un minim în anul 1932 (24 300 ha ) și un maxim în 1989 (30 300 ha). Cele mai mari suprafețe împădurite corespund perioadelor cuprinse între anii 1932 – 1973 și 1973 – 1989, când se înregistrează un bilanț pozitiv de cca. 3 800 ha, respectiv 2 300 ha. Împăduririle au loc în special în sectoarele superioare ale bazinelor hidrografice Dragoșul, [NUME_REDACTAT], Putreda, Lala, Rebra și Anieș. Cele mai mari suprafețe despădurite corespund perioadelor cuprinse între anii 1910 – 1932 și 1989 – 2008. În aceste perioade a fost înregistrat un bilanț negativ de 2 600 ha, respectiv 2 500 ha. Despăduririle au avut loc cu precădere în bazinele hidrografice Dragoșul, Rebra, [NUME_REDACTAT], Bila, Lala și pe văile mici situate în nordul [NUME_REDACTAT], în apropierea [NUME_REDACTAT] . În ansamblu, în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], potrivit celor cinci secvențe temporale analizate, procesul de împădurire a avut loc îndeosebi în apropierea limitei superioare a pădurilor unde, de altfel, au avut loc și cele mai intense despăduriri. Corelate cu treptele de relief, se observă o creștere progresivă a suprafețelor despădurite în raport cu altitudinea. Astfel, cele mai întinse suprafețe despădurite apar între 1 400 și 1 600 m altitudine, respectiv la peste 1 600 m altitudine, cu precădere pe versantul sudic unde, comparativ cu cel nordic, ariile despădurite însumează o suprafață mai mare cu cca. 3 800 ha (26% din total). Diferențierile în ceea ce privește înlăturarea pădurilor la nivelul celor doi versanți ai [NUME_REDACTAT] sunt datorate mai mult factorilor naturali. Întrucât exploatarea pădurilor și păstoritul sunt în strânsă legătură cu gradul de accesibilitate al terenului și cu valoarea pășunilor, este ușor de înțeles de ce presiunea antropică asupra pădurilor a avut o intensitate mai redusă pe versantul nordic. Aici, datorită condițiilor geomorfologice mai restrictive (relieful mult mai accidentat, suprafețe cu rocă la zi și acoperite cu grohotișuri mult mai extinse, expoziție nefavorabilă), aria de exploatare a pădurilor a înaintat mai puțin în altitudine, iar păstoritul a avut o amploare mai redusă. De altfel, drumurile forestiere principale și secundare au o densitate medie mult mai ridicată pe versantul sudic comparative cu cel nordic, cu toate că, o parte dintre ele serveau și exploatărilor miniere.
Indiferent de modul prin care pădurea a fost înlăturată, fie în urma exploatării, fie în urma extinderii suprafețelor de pășunat sau practicării pășunatului în arealele în curs de regenerare naturală sau artificială, peisajul forestier actual al [NUME_REDACTAT] se prezintă sub forma unor păduri fragmentate pe spații întinse și cu limita superioară mult coborâtă în raport cu limita sa naturală. În prezent, în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] este interzisă orice formă de exploatare a pădurilor din rezervațiile științifice și zonele cu protecție strictă. În restul parcului este permisă evacuarea materialului lemnos din pădure numai ca urmare a înlăturării efectelor unor calamități naturale (doborâturi și rupturi de vânt și/sau zăpadă, avalanșe) și a unor acțiuni de combatere a înmulțirii în masă a dăunătorilor forestieri. În toate cazurile însă, extragerea materialului lemnos se face la propunerea
APNMR cu avizul [NUME_REDACTAT], în baza aprobării [NUME_REDACTAT] Centrale pentru [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] Centrale care răspunde de silvicultură (anexa 3). În ultimii ani, cu toate că extragerea masei lemnoase s-a făcut ca urmare a unor factori naturali (doborâturi, atacul unor dăunători), se desfășoară și acțiuni ilegale de exploatare a lemnului în locurile mai accesibile din apropierea limitei parcului.
Indicele de naturalitate (In). Evaluarea presiunii antropice asupra pădurilor poate fi făcută utilizând indicele de naturalitate, indice rezultat din ponderea suprafeței împădurite dintr-o anumită arie. [NUME_REDACTAT] acest indice a fost aplicat, cu precădere, pentru regiunile de câmpie și deluroase.
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Rodnei, în calcularea acestui indice, alături de suprafețele acoperite de păduri, au fost luate în considerare și suprafețele acoperite cu pajiști subalpine și alpine (inclusiv tufărișuri), situate, în medie, la peste 1 700 – 1 800 m altitudine, considerate ca formațiuni vegetale primare:
In = (P1 + P2) / S
unde: P1 = suprafața acoperită de păduri; P2 = suprafața acoperită de pajiști, situate la peste 1 700 – 1 800 m altitudine; S = suprafața totală la care se raportează.
Au fost stabilite intervale cu valori cuprinse între 0 și 1, considerate relevante pentru mediul montan. Astfel, cu cât indicele este apropiat de 0, cu atât peisajul este mai puternic afectat:
< 0,2 = peisaj foarte puternic afectat
0,2 – 0,4 = peisaj puternic afectat
0,4 – 0,6 = peisaj moderat afectat
0,6 – 0,8 = peisaj slab afectat
0,8 – 1,0 = peisaj foarte slab afectat.
[NUME_REDACTAT] în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]
[NUME_REDACTAT], cea mai mare suprafață a [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] se încadrează în categoria peisajelor naturale foarte slab și slab afectate. Peisaje puternic și foarte puternic afectate apar la limita superioară a pădurilor acolo unde, de-a lungul timpului, au avut loc cele mai intense despăduriri. Raportat la cei doi versanți ai [NUME_REDACTAT], peisaje puternic afectate și foarte puternic afectate se întâlnesc îndeosebi pe versantul bistrițean, în sectoarele superioare ale bazinelor hidrografice Cormaia, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Cobășel. În nord, cele mai afectate peisaje sunt cele din bazinele hidrografice Cimpoiasa, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Putreda.
Limita superioară a pădurilor în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT].
Ținând cont de condițiile climatice actuale, de altitudinea și latitudinea la care se află, s-a ajuns la concluzia că în [NUME_REDACTAT] (Geanana, 1972) limita superioară naturală a pădurilor este situată la 1 800 – 1 850 m altitudine pe versantul sudic, mai coborâtă pe versantul nordic cu cca. 100 m.
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Rodnei, specia forestieră cu ponderea cea mai mare întâlnită la limita superioară naturală a pădurii este Picea abies, dar și Pinus cembra. În situațiile în care limita superioară a pădurii este coborâtă antropic, pe lângă rășinoase se întâlnesc și specii de foioase: Fagus sylvatica (în sud și sud-vest), Sorbus aucuparia și Betula pendula. De cele mai multe ori, înălțimea arborilor de limită din [NUME_REDACTAT]
depășește 8 – 10 m, ceea ce relevă faptul că, în general, pădurea actuală nu este una care să indice o limită naturală ci una coborâtă artificial datorită presiunii antropice în aria de tranziție între etajul forestier și cel subalpin. Aici, activitățile de despădurire în vederea extinderii pășunilor și obținerii lemnului ca materie primă, derulate în principal în secolele trecute, au avut ca efect principal distrugerea jnepenișurilor și rariștilor de molid, respectiv defrișarea pe mari suprafețe a pădurilor încheiate. Întrucât pădurile de molid constituie ultimul etaj forestier în [NUME_REDACTAT], iar lemnul de rășinoase era principala materie destinată pieței interne și externe, ori folosită în susținerea galeriilor miniere, este ușor de înțeles extinderea de sus în jos a terenurilor ocupate cu pajiști subalpine și montane și în urma exploatărilor forestiere.
Limita naturală se întâlnește, de regulă, acolo unde relieful este greu accesibil, îndeosebi pe versantul nordic al [NUME_REDACTAT], pe versanții [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Pleșcuței, [NUME_REDACTAT] ș.a.
Variația limitei superioare a pădurilor.
Amplitudinea verticală medie este evaluată la aproximativ 200 – 300 m. Cele mai mari variații se întâlnesc pe culmile din sudul parcului ([NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]), unde limita coboară și până la 1 200 – 1 300 m altitudine, înregistrând astfel o diferență de 500 – 600 m față de limita naturală. Pe versantul nordic, variații semnificative se întâlnesc în bazinele hidrografice [NUME_REDACTAT], Fântâna, Bistricioara, Putreda și Bila.
În raport cu nivelul limitei superioare naturale a pădurilor, presiunea antropică a avut o intensitate mai redusă pe versantul nordic al [NUME_REDACTAT] decât pe cel sudic. Astfel, cele mai întinse suprafețe despădurite corespund versantului bistrițean (cca. 73%), repartizate îndeosebi pe treptele de relief cuprinse între 1 600 – 1 800 (35%) și 1 400 – 1 600 m (31%). Diferențierile se datorează nu numai suprafeței mai mari a versantului, deci și unei suprafețe împădurite mult mai mari în comparație cu versantul nordic, dar și factorilor naturali mai favorabili (accesibilitatea reliefului, calitatea pășunilor ș.a.). Extinderea mai mare a pășunilor pe versantul sudic se datorează defrișărilor treptate a pădurilor de limită și lărgirii continue a poienilor de către ciobani. În medie, în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], limita superioară actuală a pădurilor se situează la aproximativ 1 600 m altitudine, cu o diferență medie de cca. 50 m între cei doi versanți ai [NUME_REDACTAT]. Astfel, pe versantul nordic limita superioară a pădurilor se situează la cca. 1 600 –1 650 m altitudine, iar pe cel sudic la cca. 1 550 – 1 600 m altitudine, cu toate că limita superioară naturală a pădurilor este situată cu 50 – 100 m mai sus pe versantul sudic, în comparație cu cel nordic. Corelate cu hipsometria, cele mai multe păduri de limită (56%) se situează pe treptele cuprinse între 1 400 – 1 600 m (25,5% pe versantul nordic și 30,5 % pe cel sudic) și 1 600 – 1 800 m (31%: 22% pe versantul nordic și 9 % pe cel sudic).
Presiunea antropică asupra faunei
În trecut, omul a exercitat de-a lungul timpului o presiune puternică asupra faunei, care a avut drept urmare o serie de schimbări ale condițiilor naturale pe suprafețe foarte întinse. Defrișarea pădurilor și păstoritul au modificat profund atât condițiile de existență cât și vechea componență și răspândire a faunei. Mare însemnătate a avut-o și acțiunea directă a oamenilor asupra faunei, vânătoarea și braconajul determinând mai întâi restrângerea arealului de răspândire și apoi chiar dispariția a numeroase specii.
Deși, în general, aproape toate speciile de animalele cunoscute în trecutul nu prea îndepărtat s-au păstrat în componența actuală a faunei [NUME_REDACTAT], multe dintre ele prezintă o arie de repartiție din ce în ce mai redusă (râsul, ursul, cerbul), iar unele sunt pe cale de dispariție (cocoșul de mesteacăn) sau au dispărut (zimbrul, marmota, capra neagră). În prezent, în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] activitatea de vânătoare este interzisă, în conformitate cu dispozițiile Legii 407/2006. Pentru fondurile de vânătoare care se suprapun parțial pe suprafața parcului, realizarea cotelor de recoltă se face pe suprafața fondului de vânătoare situată în afara parcului, potrivit prevederilor legale și a Planului de Management. De asemenea, acțiunile de gospodărire și evaluare a faunei
cinegetice se fac de către gestionarii fondurilor de vânătoare cu participarea și aprobarea APNMR.
În continuare sunt prezentate câteva dintre principalele elemente faunistice din [NUME_REDACTAT] pe cale de dispariție datorită presiunii factorului antropic.
Capra neagră (Rupicapra rupicapra) este un element zoogeografic alpino-carpato-caucazo-himalazan, caracteristic etajelor alpin și subalpin, (Geacu, 2011). Specie cu caracter relict glaciar, capra neagră a dispărut(după unii autori) din [NUME_REDACTAT] în prima jumătate a secolului al XX-lea și a fost apoi repopulată în perioada 1964 – 1967. Dușmanul principal al caprei negre a fost și este încă omul, atât direct, prin acte de braconaj, cât și indirect, prin activitățile pastorale. Reducerea efectivelor de capră neagră
ar fi pusă și pe seama factorilor naturali. Dintre dușmanii naturali, lupul reprezintă principala specie răpitoare, însă nu s-au constatat pagube produse de lup. Apoi, se crede că avalanșele (anexa 4) ar fi o cauză importantă care a stat și stă la reducerea numărului de capre negre, dar nu au fost înregistrate date concrete în acest sens
Premierele cinegetice naționale și internaționale consemnate demonstrează răspândirea caprei negre în [NUME_REDACTAT] și mai ales amploarea pe care a avut-o vânătoarea în trecut. La expoziția cinegetică internațională de vânătoare, desfășurată la Viena (1910), trofeul de capră neagră obținut de pe versantul nordic al [NUME_REDACTAT], din masivul [NUME_REDACTAT] în anul 1900, a fost declarat record mondial
Perioada critică în care au fost vânate și braconate caprele negre a fost cea de după [NUME_REDACTAT] Mondial, când sau folosit mai ales armele și muniția rămase în regiune. În această perioadă, numărul caprelor negre s-a redus drastic, astfel că, unii autori au apreciat că această specie a dispărut în perioada interbelică, deși Pop (citat de Geacu, 2008) susținea, în anul 1938, existența a 17 – 20 de exemplare. Observațiile ulterioare (inclusiv urme identificate) confirmă existența caprelor negre în [NUME_REDACTAT] și după anii ’30. După anul 1955, capra neagră dispare de pe versantul nordic al [NUME_REDACTAT]. Pe versantul sudic însă, sunt constatate urme de capră neagră în [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. La începutul anilor ’60, [NUME_REDACTAT] Vânatului din [NUME_REDACTAT] și Silviculturii, hotărăște repopularea cu capră neagră a [NUME_REDACTAT], în special a versantului nordic. Repopularea versantului nordic cu capre negre era favorizată de existența rezervației naturale [NUME_REDACTAT]. Pentru acțiunea de repopulare au fost aduși iezi și exemplare mature din [NUME_REDACTAT], Făgăraș, Bucegi și [NUME_REDACTAT]. Din anul 1967 și până în anul 1970, în [NUME_REDACTAT] Rodnei erau introduse 24 de exemplare de capră neagră. La evaluarea din 1969, în [NUME_REDACTAT] erau 34 de capre negre, iar în anul următor au fost observate 36 exemplare (Geacu, 2008). După anul 1970 numărul caprelor negre crește îmbucurător. În anii 1974 – 1975, pe versantul nordic al [NUME_REDACTAT] erau 70 de capre negre, iar pe versantul sudic 29 de exemplare. În anul 1982, pe versantul nordic au fost observate cca. 200 capre negre, cele mai multe în arealele Pietrosu – Buhăescu și [NUME_REDACTAT].
Cu toate că pierderile de efectiv erau însemnate, datorită mai ales câinilor din cadrul stânelor, totuși trendul ascendent al efectivului s-a menținut până în 1990, numărul caprelor negre din [NUME_REDACTAT] fiind de peste 350 de exemplare. După anul 1989 s-a constatat o reducere evidentă a numărului de capre negre, îndeosebi datorită activităților de braconaj și vânătoare. Numai în rezervația [NUME_REDACTAT], până în anul 1994, numărul de capre negre s-a redus la 80 de exemplare. În anul 1997, în [NUME_REDACTAT] erau cca. 215 capre negre, iar după anul 2003 numărul acestora a scăzut sub 150 de exemplare, cele mai multe fiind observate în arealul Pietrosu. În urma observațiilor din teren, în perioada 2004 – 2010, cele mai multe capre negre au fost observate în toamna anului 2008 (140), respectiv primăvara anului 2010 (134), cele mai multe tot în arealul Pietrosu .
Deși după anul 2000 numărul de capre negre este în ușoară creștere, astăzi această
specie nu se bucură încă de o libertate deplină, atât braconajul cât și câinii ciobanilor constituind factorii ce afectează efectivele de capre negre. Datorită faptului că, prin lege, vânatul este interzis în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], se pare că aceste mamifere sunt „dirijate” spre fondurile de vânătoare din afara limitelor parcului unde sunt vânate.
Marmota (Marmota marmota). Mamiferul a fost răspândit în trecut în pășunile subalpine și alpine și pe crestele înalte din [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], dar a dispărut aproximativ la sfârșitul secolului al XIX-lea. [NUME_REDACTAT] Rodnei marmota a fost colonizată în anul 1973, cu exemplare din Alpii francezi. În prezent nu se cunoaște efectivul marmotei din [NUME_REDACTAT], însă se știe o extindere de la locul colonizării ([NUME_REDACTAT]) spre partea centrală și estică a parcului (Corongiș, Gărgălău, Ineu).
Cocoșul de mesteacan (Tetrao tetrix). Răspândit până la sfârșitul secolului al XIX-lea aproape în tot lanțul carpatic românesc, acesta s-a retras, datorită presiunii antropice, mult spre nordul Europei. Astăzi, câteva puncte din [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] constituie ultimele refugii din România.
Exploatările miniere
Extracția și prelucrarea minereurilor și a rocilor de construcții se regăsește în problematica actuală de mediu: poluarea apelor și a aerului, modificări în morfografia versanților și văilor, dezorganizarea rețelei hidrografice, modificarea nivelurilor freatice, degradarea fondului peisagistic etc. Impactul activităților miniere asupra mediului depinde de o serie de factori, printre care tipul de exploatare folosit (în suprafață, în subteran, prin utilizarea unor fluide ș.a.) sau mărimea operațiunilor. Dintre toate etapele în minerit, extracția (exploatarea propriu-zisă) și procesarea minereurilor produc mediului cele mai multe deteriorări. În unele cazuri, influența negativă se manifestă un timp foarte îndelungat, chiar și după încetarea totală a activității productive din zonă (Fodor, 2006).
[NUME_REDACTAT], mineritul a cunoscut o dezvoltare continuă, atât ca număr de unități miniere, cât și ca nivel de producție și de diversitate a producției miniere extrase și valorificate, atingând maximul de activitate în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Politica de dezvoltare economică complexă promovată a pus accentul pe laturile cantitative ale producției, neglijându-se efectele negative pe care acestea le generau pentru calitatea
mediului și a vieții în general.
Mineritul din țara noastră are o tradiție îndelungată, în special cel legat de exploatarea și prelucrarea minereurilor nemetalifere, cu precădere în [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Practicarea acestei activități este dovedită de săpăturile și cercetările arheologice întreprinse, precum și prin documente istorice foarte vechi. Cercetările confirmă exploatarea și prelucrarea minereului de fier pe teritoriul României încă din anii 1000 – 900 î.e.n. În scrierile lui Herodot (485 – 425 î.e.n.) sunt amintite luptele perșilor cu sciții (513 î.e.n.), care ajungând la râul Maris (Mureșul de astăzi), descoperă mari meșteri în fabricarea podoabelor de aur, obținute prin extragerea minereului prețios din subteran. La fel de vechi este mineritul din nordul țării, unde locuitorii s-au ocupat din cele mai vechi timpuri cu exploatarea metalelor neferoase. În secolele II și I î.e.n., extragerea și prelucrarea fierului și cuprului au fost intensificate.
Cunoștințele tehnologice de prelucrare a fierului și a altor metale au dus la punerea bazelor unor adevărate centre metalurgice pe teritoriul actualelor județe Mureș, Hunedoara, Mehedinți, Argeș și Botoșani (Fodor, 2006). În epoca dacică continuă la un nivel superior exploatarea diferitelor zăcăminte de pe teritoriul Daciei și se amplifică exploatarea în cariere a diverselor tipuri de roci utilizate în construcții. În timpul domniei lui Decebal, se dezvoltă mai ales exploatarea și prelucrarea fierului dar și a metalelor prețioase (a aurului și argintului). Datorită calității superioare și costurilor mai scăzute, metoda cea mai des utilizată pentru obținerea aurului a fost cea a strângerii acestuia din aluviuni. Cele mai bogate exploatări de aur și argint erau în [NUME_REDACTAT] și în aria Bistrița–Năsăud – Rodna, de minereu de aramă și fier în aria Hunedoarei și în [NUME_REDACTAT] ș.a. (Giurcăneanu, 1988).
În secolul al XX-lea mineritul cunoaște cele mai favorabile condiții de dezvoltare. Crește numărul exploatărilor și întreprinderilor miniere, nivelul dotărilor și a tehnicii de exploatare, iar producția de substanțe minerale utile se diversifică. Exploatarea și prelucrarea minereurilor metalifere a cunoscut un maxim după deceniul șase, fiind în același timp neglijate măsurile adecvate de protecție a mediului. Au loc accidente miniere, în special la iazuri de decantare, unele cu impact transfrontalier
(ex. cel din Maramureș din anul 2000). În prezent, activitățile de exploatare a minereurilor sunt, în cea mai mare parte sistate, majoritatea exploatărilor fiind în etapa închiderii și a amenajărilor postînchidere pentru reabilitarea ecologică.
Exploatările miniere din [NUME_REDACTAT].
În formațiunile epimetamorfice ale Grupului de Rusaia din Pânza de [NUME_REDACTAT], situate în partea central-sudică a [NUME_REDACTAT], pe falii cu caracter extensional orientate preponderent NV–SE sau NE–SV, în Miocenul superior au fost
puse în loc mai multe zeci de dyke-uri de microdiorite, andezite și dacite. Ridicarea materialului magmatic a fost însoțită de procese de metalogeneză ce au dat naștere la mineralizații de sulfuri complexe.
Acestea au constituit obiectul exploatării zăcămintelor nemetalifere și neferoase în decursul mai multor secole, cu precădere în secolul al XX-lea. La acestea se adaugă și zăcămintele de roci utile, exploatate în carierele din lungul văilor [NUME_REDACTAT], Anieș, Cormaia și Rebra. Dintre resursele subsolului se remarcă zăcămintele de minereuri neferoase complexe de origine hidrotermală, cantonate în șisturi și calcare cristaline, exploatate pe văile Blazna, Cobășel, Baia, Anieș și Rebra (fig. 74).
Date privind mineritului din [NUME_REDACTAT] din cele mai vechi timpuri nu sunt prea multe. Sunt consemnate unele aspecte referitoare în special la exploatările din jurul localității Rodna. Aici exploatarea resurselor de subsol datează încă din epoca dacică și este continuată în feudalism, fapt dovedit de prezența unor grămezi de zgură și de existența unor topitorii în secolul al XVIII-lea (Morariu et al., 1972). De altfel, pe cursul superior al [NUME_REDACTAT], extragerea aurului se făcea și prin spălarea nisipurilor aurifere (Dunăre, 1984). În secolul al XII-lea, exploatarea minieră de la [NUME_REDACTAT] devenise una dintre cele mai importante din Transilvania. Exploatarea minereurilor complexe se făcea în special pentru obținerea aurului și argintului și mai puțin a celorlalți componenți (plumb, zinc, cupru, sulf).
Fiind considerate nerentabile, la începutul secolului al XX-lea, exploatările au fost închise. Necesitățile celui de-al [NUME_REDACTAT] Mondial determină redeschiderea minelor de către germani, în perioada 1941 – 1944. În retragere, trupele fasciste evacuează utilajul existent și inundă galeriile. La jumătatea secolului al XX-lea sunt întreprinse noi acțiuni de cercetare pentru inventarierea și evaluarea rezervelor de substanțe utile, perimetrul minier Rodna fiind mult lărgit. După anul 1950, concomitent cu descoperirea și darea în
exploatare a unor noi zăcăminte de sulfuri complexe, apar alte centre miniere: Șanț, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Anieș. Odată cu lucrările de exploatare s-a trecut la refacerea utilajului, la deschiderea de noi orizonturi productive și la mecanizarea producției. Producția totală a întreprinderii miniere a înregistrat un maxim de dezvoltare la jumătatea deceniului nouă, când se exploatau peste 250 000 t minereu (Popescu et al., 2003). După 1990, industria minieră din [NUME_REDACTAT] cunoaște un declin puternic.
Restrângerea activităților extractive duce la dezechilibre sociale și economice. Consecința acestora s-a materializat în declararea în anul 1999 a acestui areal minier ca zonă minieră defavorizată (prin OUG nr. 24, din 1998).
Datorită procesului de restructurare și restrângere a activității, [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT] si Neferoase “Remin” S.A. [NUME_REDACTAT], de care aparțin și minele din [NUME_REDACTAT], în perioada 1998 – 2006, în mai multe etape, a supus analizei si acceptului autorității competente și Ministerului de Resort, cereri însoțite de planul de încetare a activității unor mine. Astfel, s-a aprobat conservarea, închiderea definitivă si monitorizarea factorilor de mediu postînchidere a 38 de mine aflate in patrimoniul „Remin”, printre care și cele din sudul [NUME_REDACTAT]. Exploatările minere la zi și în subteran din [NUME_REDACTAT] au determinat modificări ale cadrului natural, de la activitățile de prospecțiune până la cele de exploatare și depozitare a rocilor cu un conținut scăzut în minereu util.
Exploatările în subteran. În vederea evaluării impactului activităților miniere asupra mediului în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] au fost făcute observații asupra microreliefului antropic rezultat prin haldarea sterilului și prelevate probe de apă.
Dintre formele de relief antropic generate de activitățile miniere, cu impact asupra mediului și cu influențe în declanșarea sau menținerea unor procese geomorfologice actuale le au haldele de steril, care sunt adesea asociate cu procese de eroziune și deplasare în masă (bazinele hidrografice ale Blaznei, Cobășelului, Baiei și Anieșului).
Masa minieră din halde este formată, de regulă, dintr-un amestec eterogen de roci de diferite tării și proveniențe, cu o accentuată neuniformitate a granulometriei și proprietăților fizico-mecanice, fapt ce face aproape imposibilă instalarea florei și redarea haldelor în circuitul silvic fără lucrări de amenajare minieră, prin acoperirea acestora cu un strat de pământ vegetal și plantarea vegetației pionier. Spațiile cel mai des ocupate
de steril sunt formele morfologice negative, de cele mai multe ori văi cu caracter temporar (haldele de pe văile afluente Cobășelului) (fig. 75) sau chiar cu caracter permanent (halda de steril de pe cursul principal al Cobășelului și cele de pe Blazna) (fig. 76) creându-se astfel condiții pentru procese geomorfologice actuale în cadrul haldelor. Majoritatea haldelor din [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] sunt stabilizate, prin realizarea lucrărilor transversale de tipul cleionajelor (ex. cele de pe versantul drept al văii Cobășel). Din halde, apele pâraielor și cele pluviale pot colecta în suspensie importante elemente nocive, de regulă ioni metalici (Cu, Pb, Zn etc.), cu efecte asupra vegetației și faunei acvatice.
Iazurile de decantare pun aceleași probleme ca și haldele de steril (amplasamente, stabilitate etc.), cu un risc mult mai mare însă în cazul unuiaccident tehnologic. Fiind încărcate cu noxe, acestea devin factori și surse de poluare a atmosferei prin pulberi, dar mai ales a apelor prin suspensii, reactivi de flotație și prin ioni metalici.
Deși în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] nu există nici un iaz de decantare, prelucrarea minereurilor exploatate în acest perimetru a contribuit substanțial la mărirea volumului acestora în cele două locații de pe valea [NUME_REDACTAT]: iazul de decantare de pe [NUME_REDACTAT] (fig. 76), din apropierea localității [NUME_REDACTAT] și iazul de decantare din
apropierea localității Anieș.
Apele de mină. Prin lucrări miniere sunt interceptate și captate ape subterane, care se scurg gravitațional, prin golurile create. Acestea, atât în timpul exploatărilor cât și după, spală rocile și corpurile de minereu, modificându-și compoziția prin adaos de suspensii, componenți coloidali, compuși chimici solubili (carbonați, oxizi, acizi, ioni metalici) etc. Doarece apele de mină se infiltrează din galerii, acestea pot modifica compoziția solului și a cursurilor de apă din apropiere, prin adaos de noxe. Desigur, pe
măsură ce aceste ape intră in rețeaua fluviatilă, prin diluare se estompează efectul nociv, dar în anumite situații, prin cumul pot afecta ecosistemul acvatic. În luna iunie a anului 2008, din preajma galeriilor minere (acum închise) și din cursurile de apă, au fost prelevate probe de apă pentru analize. Mai exact, probele de ape au fost prelevate de la baza unei halde de steril (P5), ape acumulate la gura unor mine (P2, P3, P6), apă din aval de stația de epurare existentă în satul [NUME_REDACTAT] (P4), precum și o probă din afluentul de stânga al pârâului [NUME_REDACTAT] (P1), care drenează o arie minieră (fig. 74).
Au fost analizate la spectrometrul de masă conținuturile în Ba, Cu, Zn, As, Cd, Cr, Ni, Pb, Li, Mn, Fe, Tl, Ti, V, Sr, Co și Be pe 6 probe de apă de suprafață (tab. 5).
În ceea ce privește standardele privind calitatea apei, au fost utilizate trei limite pentru nivelul metalelor în apele de suprafață: prima este [NUME_REDACTAT] EU 75/440/EEC pentru apele de suprafață intenționate a fi captate și folosite ca apă potabilă; cea de-a doua privește standardele privind calitatea apelor de suprafață (clasa I) în România (OM
161/2006); iar cea de-a treia privește clasificarea apelor dulci pentru menținerea vieții acvatice (clasa I).
Exploatările la zi. În cariere, traseul fracționării fizice a produsului minier este similar cu cel din subteran, dar în alte condiții de acțiune și la o altă dimensiune. Prin extracția rocilor în cariere se modifică direct, în special elementele geomorfologice (morfologia versantului), mai ales prin activitățile de decopertare și exploatare. Astfel, carierele devin o entitate peisagistică diferită de mediul limitrof. De asemenea, în perimetrul carierelor și spațiul învecinat este deranjată și componenta biotică prin înlăturarea vegetației, prin
depunerile de pulberi, prin poluarea fonică ș.a.
În sudul [NUME_REDACTAT] există cariere destinate exploatării atât a rocilor cristaline și magmatice (marmură albă, alb-roză, alb-cenușie, dacit, andezit), cât și
a rocilor sedimentare (argilă caolinoasă). Cele mai multe cariere au fost deschise în versanții văilor [NUME_REDACTAT], Baia, Anieș, Cormaia (fig. 82) și Rebra, în următoarele puncte: [NUME_REDACTAT] (andezite), Anieș – [NUME_REDACTAT], cariera Luncii (de pe valea Cormaia), [NUME_REDACTAT] III (marmură) ș.a. Pe versantul sudic al [NUME_REDACTAT], în apropierea limitei parcului sunt două cariere (Cormaia și Anieș) care însumează cca. 13 ha. În nordul [NUME_REDACTAT] există o singură carieră, inclusă în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]: cariera din versantul stâng al pârâului Zănoaga, din apropierea confluenței acestuia cu Cimpoiasa. Cu toate că multe dintre exploatări sunt închise, datorită lipsei covorului vegetal protector, înlăturat în urma decopertării, suprafețele carierelor sunt în contact direct cu agenții externi. Profilul abrupt determină prăbușiri, cu acumulări de rocă la baza versanților.
Modificările de ordin estetic. Exploatările miniere din [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] au determinat și modificări de ordin estetic. Impactul vizual este mult mai accentuat decât cel generat de fenomene mai puțin vizibile (poluarea chimică, fonică ș.a.). Majoritatea sunt punctuale și sunt reprezentate de gurile de mină, halde de steril, cariere, dar și de construcții aferente exploatărilor. Deși nu ocupă suprafețe mari, acestea sunt
însemnate prin felul în care se prezintă. În apropierea așezării [NUME_REDACTAT] și pe versantul drept al Cobășelului apar unele construcții aflate întro stare de degradare înaintată. Totodată, sterilul haldat se prezintă sub forma unor acumulări de fragmente mici de rocă, ridicate în mijlocul pădurilor, iar carierele sub forma unor suprafețe relativ întinse cu rocă la zi.
Turismul. Vulnerabilitatea peisajului la activitățile turistice
În ultimi ani, turismul cunoaște o dezvoltare rapidă și continuă în ariile montane. Turismul poate avea efecte economice benefice și, totodată, poate constitui un factor de stres asupra mediului, cu atât mai mult cu cât acesta este practicat în cuprinsul unor arii naturale protejate, unde ocrotirea și conservarea biodiversității sunt prioritare. În general,
presiunea asupra unor elemente naturale variază în funcție de tipul de turism practicat, numărul și natura turiștilor, modul de organizare și de caracteristicile spațiului vizitat. Presiunea apare îndeosebi atunci când numărul turiștilor aflați într-un spațiu restrâns este mare, ceea ce determină o utilizare intensă a resurselor. Presiunea este exercitată în special asupra solului, vegetației, faunei, caracteristicilor geomorfologice și resurselor de
apă.
[NUME_REDACTAT] Rodnei, turiștii vizează ariile cele mai reprezentative (anexe 5, 6, 7, 8), din punct de vedere peisagistic, ale parcului. Cum acestea, datorită particularităților biotice și geomorfologice, se suprapun, în mare măsură, peste rezervațiile științifice și ariile cu protecție strictă, există o neconcordanță în raport cu zonarea internă a parcului. Astfel, una dintre cele mai semnificative arii ale [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] – Circul
glaciar Iezer – [NUME_REDACTAT] – [NUME_REDACTAT] –, cuprinsă în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], prezintă cel mai mare aflux turistic.
Aici, conform personalului stației meteorologice Iezer, numărul turiștilor din
timpul verii se ridică, uneori, la peste 3 000, mulți provenind din Ungaria, Germania, Austria și Cehia. Un alt exemplu asemănător îl constituie și aria Bila – Lala, propusă ca rezervație științifică de [NUME_REDACTAT] al PNMR. O altă problemă o ridică abaterea turiștilor de la trasee și/sau camparea în locurile interzise, ceea ce poate duce la fenomenul de perturbare în anumite arii sensibile ale parcului. Aceste aspecte determină
o presiune mai mică sau mai mare, cu influențe remarcate, îndeosebi asupra solului și vegetației localizate în areale cu cel mai mare potențial turistic. Un exemplu îl constituie floarea de colț, una dintre speciile floristice care, și în [NUME_REDACTAT], și-a restrâns mult habitatul datorită acestei activități.
Totodată, degradarea terenurilor prin eroziune este intensificată și de circulația turiștilor înspre și dinspre principalele obiective turistice. Și locurile de campare sunt de multe ori însoțite de deșeuri menajere. Deși în cantități reduse, prin cumulare, pot constitui surse importante de degradare a mediului.
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Rodnei la activitățile turistice, după KUCSICSA, 2013
Modificările morfologice ale lacului Știol. L. Știol ([NUME_REDACTAT]), este un lac cantonat în circul glaciar Bistricioara (bazinul [NUME_REDACTAT]), în apropierea vf. Gărgălău (2159 m), la 1 675 m altitudine. Accesul spre lac se face dinspre [NUME_REDACTAT] (1416 m), prin [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], dintr-o derivație a drumului forestier care duce spre stâna [NUME_REDACTAT]. Conform zonării parcului, lacul este încadrat în aria cu protecție integrală unde sunt interzise exploatarea sau utilizarea resurselor naturale
în contradicție cu obiectivele planului de management. În anul 2002 însă, autoritățile locale ale orașului Borșa au realizat o cale de acces pentru automobile spre lac fără acordul [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Rodnei. Totodată, morfologia lacului Știol a fost modificată prin construirea unui dig pe latura sa nord-estică, respectiv extinsă suprafața de cca. trei ori (0,9 ha) (fig. 84). Atât calea de acces cât și mărirea lacului aveau drept scop dezvoltarea unei zone de agrement în apropierea lacului, respectiv construirea unei aducțiuni de apă pentru [NUME_REDACTAT] Borșa.
Impactul ecologic este unui însemnat. Prin extinderea suprafeței lacului, o mare parte din jnepenișul situat pe maluri a fost distrus prin inundare. De asemenea, datorită accesului autovehiculelor motorizate, tot mai mulți turiști vizează această arie, în special în zilele de sărbătoare, fiind astfel generate probleme de mediu datorită degradării terenului, poluării fonice și abandonării deșeurilor.
Vulnerabilitatea peisajului la activitățile turistice (Vtur).
În regiunile montane, turismul este dependent de anumiți factori: accesibilitatea și infrastructura de cazare, particularitățile reliefului, calitățile peisajului ș.a. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Rodnei potențial turistic natural și accesibilitatea reliefului reprezintă indicatori de bază în determinarea celor mai atractive areale turistice. Luând în considerare aceste aspecte, cât și zonarea parcului și scopul acesteia, a fost determinat gradul de vulnerabilitate la activitățile turistice:
Vtur = A + P + Z
unde: A = accesibilitate; P = potențial turistic natural; Z = zonarea internă a parcului.
Principalele areale vulnerabile la activitățile turistice sunt reprezentate de creasta principală și spațiul vecin, cu deosebire de ariile Pietrosu – Rebra, Negoiescu – Puzdrele – [NUME_REDACTAT] și Bila – Lala, arii cu particularități biologice și geomorfologice deosebite (fig. 85). Aici, presiunea este exercitată îndeosebi asupra florei și faunei rare și endemice care au o fragilitate ridicată.
ASPECTELOR LEGATE DE EDUCAȚIE SI CONSTIENTIZARE
În comunitățile locale există un număr mare de școli și licee care reprezintă o oportunitate pentru APNMR de a desfășura activități de educare ecologică și conștientizare asupra valorilor naturale și culturale din zona PNMR.
Totuși o parte a populației locale nu are încă o imagine clară asupra activităților, scopului Parcului si nu cunoaste obiectivele acestuia în special cele legate de conservarea biodiversității. Ca urmare APNMR va intensifica activitățile de conștientizare în rândul comunităților locale.
Se observă o creștere anuală a numărului participanților la activitățile [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Rodnei. De la înființare și până în prezent s-au organizat 14 tabere ecologice la care au participat aproximativ 445 de elevi și profesori din localitățile limitrofe parcului. O parte dintre vizitatori au cunoștințe despre existența parcului și obiectivele sale, informații preluate cel mai adesea din pagina web a parcului (www.parcrodna.ro).
Scolile sunt deschise pentru derularea activităților în parteneriat cu parcul, fie datorită nevoilor de suport material si inovator, fie datorită necesității unei educații ecologice în scoli. În acest sens au fost înființate de către APNMR cluburi ecologice în școli (cluburi Darwin, cluburi Eco).
Educația ecologică a copiilor are un efect social mai larg asupra familiei si comunității. Beneficiile constientizării sunt promovarea utilizării durabile a resurselor, conservarea biodiversității, creșterea numărului de turiști în zonă, transformarea elevilor si profesorilor coordonatori de cluburi Darwin și Eco în “ambasadori” ai Parcului. Pentru programele de conștientizare trebuie avute în vedere următoarele grupuri țintă:
a) proprietari de terenuri, crescători de animale;
b) administratori de terenuri;
c) instituții cu competente în aplicarea legislației de mediu;
d) copii (elevi);
e) profesori;
f) vizitatori;
g) administrație publică locală;
h) mass-media;
i) agenți economici;
j) sponsori;
k) ONG-uri.
Pentru realizarea constientizării în funcție de grupurile țintă se vor folosi următoarele mesaje cheie:
a) păstrarea unicității peisajului;
b) nevoia conservării si protejării biodiversității;
c) dezvoltarea durabilă a zonei;
d) implicarea comunităților în activitățile Parcului;
e) transmiterea imaginii Parcului.
Dealungul timpului, administrația [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] a realizat numeroase proiecte și parteneriatemenite a contribui la protecția și conservarea mediului în arealul studiat. Dintre proiectele la care s-a participat amintim:
„Participarea tinerilor la managementul [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]”, proiect finanțat de [NUME_REDACTAT] (UK) & DEFRA în perioada: 2005-2008 având un buget de 75 000 lire sterline având ca partener [NUME_REDACTAT];
„Muncind cu elevii și proprietarii de pădure pentru conservarea biodiversității și îmbunătățirea condițiilor de viață în [NUME_REDACTAT], România” proiect finanțat de [NUME_REDACTAT] (UK) cu un buget de 5 000 lire sterline în perioada 2005-2006;
„Rețea interactivă între scoli, ONG-uri, muzee și [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Rodnei”, proiect finanțat de [NUME_REDACTAT] Toepfer pentru [NUME_REDACTAT] din Germania, în perioada: 2008-2009 cu un buget de 10 000 euro;
„Managementul participativ al rezervației Bila-Lala din [NUME_REDACTAT]” proiect finanțat de [NUME_REDACTAT] (KNIP Matra) în perioada 2008-2009 cu un buget de 8700 euro
„Micii custozi – model de participare interactivă”, proiect finanțat prin [NUME_REDACTAT] în Acțiune,, măsura 1.2 Inițiative ale Tinerilor, în perioada 2009-2010 cu un buget de 8.000 euro
„[NUME_REDACTAT] fără frontiere” proiect finanțat prin [NUME_REDACTAT] în Acțiune, măsura 1.1 Schimburi de tineri, în perioada 2009-2010, cu un buget de 23 000 euro, în parteneriat cu [NUME_REDACTAT] Eiscfeld-[NUME_REDACTAT];
„Micii ambasadori ai [NUME_REDACTAT] și Naturale” proiect finanțat prin [NUME_REDACTAT] în Acțiune, Schimburi de tineri, în perioada 2010 -2011 cu un buget de 23 000 euro, în parteneriat cu [NUME_REDACTAT] Eischfeld-Hainich-Werratal – Germania;
„ [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Rodnei” proiect finanțat prin programul „Împreună pentru fiecare” de Rompetrol în anul 2010;
„ Participarea tinerilor la inventarierea biodiversității forestiere din [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]”, proiect finanțat prin [NUME_REDACTAT] de Mediu al SUA, [NUME_REDACTAT], cu un buget de 40 000 $, în perioada 2010-2012, în parteneriat cu [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] si [NUME_REDACTAT] Năsăud
„ Implicarea factorilor de interes local în managementul durabil al [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]” proiect finanțat prin Fondul pentru ONG-uri, [NUME_REDACTAT] al [NUME_REDACTAT], cu un buget de15 000 euro, în perioada 2010-2011, în parteneriat cu [NUME_REDACTAT]
„ Călare în Carpați – ecoturism ecvestru în sprijinul comunităților” proiect finanțat prin Fondul pentru ONG-uri, [NUME_REDACTAT] al [NUME_REDACTAT], cu un buget: 15 000 euro, în perioada 2009-2010, în parteneriat cu Asociația ECO Rodna;
„ Habitate prioritare alpine si subalpine din România”, proiect finanțat prin [NUME_REDACTAT] Natura, beneficiar fiind [NUME_REDACTAT] Brasov în parteneriat cu RNP, WWF, MAPDR, în perioada: 2005-2009, având un buget de 933 000 euro;
„ Protecția liliecilor – o soluție pentru păduri sănătoase” proiect finanțat prin Programul PHARE, beneficiar fiind [NUME_REDACTAT] Bucovina în parteneriat cu [NUME_REDACTAT] de Chiropterologie, RNP-Romsilva, în perioada 2006-2007, cu un buget de 70 000 euro;
„ Refacerea habitatelor forestiere din [NUME_REDACTAT] PietrosuMare” proiect finanțat prin [NUME_REDACTAT] Natura, beneficiar: ICAS București, în parteneriat cu RNP, WWF, MAPDR, în perioada 2004-2007, cu un buget de 213.000 euro;
„ Laborator floral”, proiect finanțat prin Programul de [NUME_REDACTAT] – Comunitate, beneficiar: [NUME_REDACTAT] “[NUME_REDACTAT]” Anies, în perioada 2007-2008 cu un buget de 5 000 euro;
„ Parcul NaționalMunții Rodnei – 20 ani de existență” proiect finanțat prin Fundația pentru [NUME_REDACTAT] Ciuc șiMOL, în perioada 2010 cu un buget de 5.000 euro, beneficiar: Asociația ECO Rodna în parteneriat cu APNMR, [NUME_REDACTAT];
„ Voluntari europeni în parcuri” proiect finanțat prin [NUME_REDACTAT], în perioada: 2008-2010, cu un buget de13 000 euro, beneficiar: Federația EUROPARC Germania în parteneriat cu APNMR
„Managementul voluntarilor în Parcuri”, proiect finanțat prin [NUME_REDACTAT] Multilateral în perioada 2012-2013, cu un buget de 400 000 euro, beneficiar fiind Federația EUROPARC Germania, în parteneriat cu APNMR;
„[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] in [NUME_REDACTAT]”, proiect finanțat prin [NUME_REDACTAT] 5,6,7, beneficiar: Institutul de Ecologie și [NUME_REDACTAT]
Viena în parteneriat cu 22 institute de cercetare, ICB Cluj-Napoca, zonă pilot: [NUME_REDACTAT] (munții Rodnei), în perioada: 1998-2012;
„Techical assistance for preparation of project pipelines (TAPPP)” proiect finanțat prin Programul PHARE, beneficiar: [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], Zonă pilot: PNMR, în perioada 2009-2010;
„Voluntariat internațional în Parcuri europene” proiect finanțat prin [NUME_REDACTAT] în
[NUME_REDACTAT] de Voluntariat (EVS), beneficiar: Federația EUROPARC Germania, în parteneriat cu Asociația ECO Rodna, în perioada 2011-2012;
„Detectivii naturii în siturile europene Natura 2000”, Proiect finanțat prin [NUME_REDACTAT] în Acțiune, Schimburi de tineri, în perioada 2012-2013, cu un buget de 26 000 euro, beneficiar: Asociația ECO Rodna, în parteneriat cu [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT];
„ Măsuri de management conservativ al biodiversității din PN [NUME_REDACTAT] – sit natura 2000”, proiect finanțat prin POS [NUME_REDACTAT] 4, în perioada 2010-2013, cu un buget de 594.000 euro beneficiar: APNMR;
„ Măsuri de management privind creșterea gradului de informare și conștientizare din PN [NUME_REDACTAT]”, proiect finanțat prin POS [NUME_REDACTAT] 4, în perioada 2011-2014, cu un buget de 2.500.000 euro, beneficiar: CJMM în parteneriat cu APNMR;
„ Managementul integrat al [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]”, proiect finanțat prin POS [NUME_REDACTAT] 4, în perioada 2012-2015, cu un buget de 3.500.000 euro, beneficiar: [NUME_REDACTAT] în parteneriat cu APNMR;
„ [NUME_REDACTAT]- training pentru voluntarii [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]” proiect finanțat prin [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], în perioada 2012-2013, beneficiar: APNMR;
„Monitorizarea efectivelor de capre negre (Rupicapra rupicapra) din PNMR”, proiect finanțat de APNMR, parteneri: Asociația ECO Rodna, în perioada: 2004-prezent;
„ Monitorizarea lacurilor glaciare din PNMR cu ajutorul tinerilor”, beneficiar: APNMR în parteneriat cu Asociația ECO Rodna, în perioada: 2004-prezent;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Parc National, Rezervatie a Biosferei (ID: 1824)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.