Paratul In Litigiu DE Contencios Administrativ

1. NOTIUNI GENERALE PRIVIND CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV

1.1. Noțiuni și termeni generali privind dreptul administrativ

În studiul Dreptului administrativ, ramură a dreptului public, noțiunea de administrație publică ocupă poziția centrală.

Cuvântul “contencios” provine din limba franceză, de la cuvântul “contentieux” (certăreț), adjectivul substantivului « contentio », adică: dispută, conflict, confruntare.

Etimologic, cuvântul administrație provine din limba latină, fiind compus din prepoziția ad, însemnând la, către și minister, însemnând servitor, supus. Prin urmare, la origini, prin această noțiune s-a avut în vedere o activitate subordonată, la comandă, pusă în slujba cuiva.

În sens juridic, cuvântul contencios are doua accepțiuni, prima de activitate menită să soluționeze un conflict de interese, deci un conflict juridic și a doua, de organ competent sa soluționeze asemenea conflicte judiciare.

În sens de organ acest cuvânt mai desemneaza și oficiile juridice încadrate cu juriști cu atribuții de a acorda asistența juridică persoanelor juridice în care funcționează acestea.

Prin urmare, organele de contencios se împart în organe de contencios judiciar, competente să soluționeze potrivit legii, toate conflictele judiciare existente în legi și organe de contencios administrativ, competente să soluționze, potrivit legii, conflictele juridice în care cel puțin una din părți este o autoritate publică.

Noțiunea de administrație publică reprezentând noțiunea fundamentală pentru Dreptul administrativ, prezentarea principalelor concepte cu care această disciplină operează va începe firesc cu analiza acesteia.

Dacă în doctrina, legislația și jurisprudența interbelică din țara noastră s-a utilizat în principal, noțiunea de administrație publică, la care s-a revenit după 1990, în toată perioada postbelică a fost folosită exclusiv noțiunea de administrație de stat, consacrată prin Constituțiile socialiste și legislația epocii.

Față de această situație se naște întrebarea, dacă este vorba de noțiuni diferite sau de una și aceeași noțiune, cu alte cuvinte, dacă sintagma administrație de stat este diferită ca înțeles de sintagma administrație publică sau dimpotrivă se identifică cu cea din urmă.

Din analiza regimurilor constituționale românești, caracteristice fiecărei epoci rezultă că spre sfârșitul secolului XIX și prima parte a secolului XX prin noțiunea de administrație publică, larg utilizată, se avea în vedere de regulă, atât activitatea administrației centrale cât și a administrației locale, aceasta din urmă fiind caracterizată prin autonomie locală, rezultat al descentralizării administrative, principii de bază ale organizării administrației publice locale.

Contenciosul administrativ român este contemporan cu formarea statului național unitar român și își are originile în reglementările lui A.I. Cuza din 1864.

Noțiunea de administrație publică acoperea astfel, atât activitatea administrației statale cât și activitatea administrației locale, sfera administrației publice fiind mai largă decât a administrației de stat, prin includerea și a administrației publice locale.

Dimpotrivă, în timpul regimului socialist, administrația de stat s-a limitat la activitatea organelor centrale și locale ale administrației de stat, între care exista o strictă subordonare. Fără a fi utilizată ca atare, noțiunea de administrație publică se identifica cu noțiunea de administrație de stat, în absența unei administrații specifice autorităților autonome, alese la nivelul unităților administrativ-teritoriale, distinctă de administrația de stat sau centrală.

După anul 1990, s-a revenit la aceleași principii ale organizării și funcționării administrației publice caracteristice României interbelice, anterioare regimului socialist, ținându-se cont însă de orientarea Europei occidentale în această privință, la care în permanență legislația, jurisprudența și doctrina de la noi se raportează.

Prin urmare, între administrația publică și administrația de stat există un raport de la întreg la parte, administrația de stat reprezentând o componentă a administrației publice, alături de administrația locală.

Astfel, la nivelul colectivităților locale întâlnim atât decizii administrative, având un interes exclusiv local (spre ex., construirea unei școli într-o comună) cât și atribuții cu caracter statal (spre ex., atribuțiile de autoritate tutelară).

Sub aspect funcțional, administrația publică reprezintă activitatea de organizare a executării și executare în concret a legilor, urmărindu-se satisfacerea interesului public prin asigurarea bunei funcționări a serviciilor publice și prin executarea unor prestații către particulari.

Sub aspect organizatoric, administrația publică constă într-un ansamblu de autorități publice prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile sau în limitele legii, se prestează servicii publice.

Evocarea celor două sensuri ale noțiunii de administrație publică ridică în mod inevitabil, problema organismelor care o înfăptuiesc, denumite generic structuri administrative, în legislație și implicit în doctrină fiind utilizată când noțiunea de autoritate a administrației publice, când cea de organ al administrației publice.

Din analiza reglementărilor constituționale și legislative românești observăm că, spre deosebire de Constituțiile socialiste (1948, 1952 și 1965) și legislația adoptată în baza acestora, unde se întâlnește exclusiv noțiunea de organ al administrației de stat, actuala Constituție utilizează cu predilecție noțiunea de autoritate a administrației publice, și în mai mică măsură, noțiunea de organ al administrației publice.

Noutatea absolută a reglementărilor introduse de Legea nr. 554/2004(definirea noțiunilor, dreptul de sezină, calificarea contenciosului român, judecarea cazurilor de ilegalitate ale actelor administrative, canzurarea excesului de putere a autoritaților publice, lărgirea sferei de cuprindere a pârâtelor in litigiu de contencios, termenele de judecată, procedura de judecată, puterile judecătorului in litigiu de contencios, executarea hotărârilor si multe altele) conduce la o analiză detailată, dar și la avansarea unor opinii personale, uneori destul de critice, la adresa unor reglementări introduse de aces tact normativ.

Din cercetarea mai aprofundată a dispozițiilor constituționale și legale în materie nu rezultă însă vreo distincție care s-ar putea face între cele două noțiuni, fiind vorba despre una și aceeași categorie juridică, ce desemnează structurile care înfăptuiesc administrația.

În ce privește noțiunea de instituție publică credem că aceasta nu se identifică cu noțiunea de autoritate publică, și respectiv cu cea de autoritate a administrației publice, în legislație utilizându-se de altfel, adeseori formularea “autoritățile și instituțiile publice”, formulare ce nu și-ar mai avea rostul dacă noțiunile ar fi identice.

Față de noțiunea de autoritate publică mai sus definită, noțiunea de instituție publică are în vedere structurile subordonate unor autorități ale administrației publice, care funcționează din venituri bugetare dar și din surse extrabugetare, potrivit legislației în vigoare. Instituțiile de învățământ de stat, Academia Română și institutele de cercetare din subordinea acesteia sunt exemple de instituții publice, dar ele nu pot fi calificate și ca autorități publice.

Noțiunea de putere publică desemnează drepturile speciale, exorbitante

(prerogativele) de care dispune orice autoritate a administrației publice și implicit, orice autoritate publică, în vederea exercitării atribuțiilor sale și pentru satisfacerea interesului public, care în cazul unui conflict cu cel particular trebuie să se impună. În baza prerogativelor de putere publică de care dispun, măsurile luate de aceste autorități se aplică direct iar în cazul în care nu sunt respectate, beneficiază de forța de constrângere a statului. Acest regim de putere publică presupune într-un stat democratic posibilitatea celor administrați de a acționa în justiție împotriva vătămărilor aduse prin actele administrației publice fiind vorba despre instituția contenciosului administrativ.

Noțiunea de interes public desemnează necesitățile materiale și spirituale ale cetățenilor, la un moment dat, cu precizarea că această sintagmă asemeni altora, ca de exemplu, ordine publică, bun public etc., este un concept ce depinde de scopurile politice, sensul său putând să se modifice o dată cu schimbarea concepțiilor politice, în cazul alternanței la putere.

Astfel, orice forță politică ajunsă la guvernare are tendința să îmbrace în “haină” juridică, deci să confere obligativitate, propriului punct de vedere cu privire la o anumită instituție, concept, fenomen, idee, etc.

Cu alte cuvinte, dreptul privit ca ansamblu de norme juridice, reprezintă instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei țări stabilește decizii obligatorii pentru cetățenii săi.

Prin urmare, sensul noțiunilor de mai sus, cărora li se pot adăuga și altele, variază în funcție de poziția celor aflați la putere, nu orice activitate de interes public reprezentând un serviciu public, ci doar acea activitate apreciată de puterea politică ca fiind de interes public.

Noțiunea de serviciu public la rândul ei, strâns legată de noțiunile mai sus definite precum și de noțiunea de administrație publică, desemnează activitatea cu caracter continuu și regulat organizată sau autorizată de o autoritate a administrației publice în vederea satisfacerii unor necesități de interes public.

Încă din perioada interbelică au fost evidențiate trăsăturile esențiale ale serviciului public, avându-se în vedere sensul material al noțiunii și anume: continuitatea, egalitatea tuturor în fața lui și necesitatea adaptării lui la nevoile utilizatorilor.

În ce privește unele din noțiunile mai sus enumerate, cum ar fi ordinea publică, interesul public, siguranța publică sau altele, ca de exemplu, cazuri excepționale, situații de urgență, pericol grav, multe dintre ele regăsite în texte constituționale și legale, românești sau occidentale, s-a dezvoltat de către o parte a doctrinei germane, teza conceptelor juridice nedeterminate.

Prin această teorie, s-a susținut că este vorba despre noțiuni cu un înțeles larg și relativ determinat, a căror interpretare este lăsată la libera alegere a celui chemat să aplice norma juridică în care se regăsesc. Identificarea unei astfel de libertăți de apreciere, aflată la îndemâna administrației publice, mai precis a funcționarului public chemat să aplice legea, a permis în doctrina interbelică românească și în mod constant, în doctrina occidentală, dezvoltarea teoriei puterii discreționare a administrației, a oricărei autorități publice în general, dincolo de care se ajunge la exces de putere.

Dreptul de apreciere sau puterea discreționară reprezintă acea marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorități astfel ca, în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor, să poată recurge la orice mijloc de acțiune în limitele competenței sale. Dincolo de aceste limite, autoritatea respectivă va acționa cu exces de putere ce poate fi cenzurat în instanța de judecată.

Din prezentarea de mai sus rezultă că nu poate fi concepută administrația în absența factorului uman, celor care compun administrația, acționând în cadrul acesteia, punând-o în mișcare sau, ca să folosim terminologia de specialitate, a personalului administrative (funcționarii publici sau angajații contractuali).

În doctrină a fost subliniat în mod constant caracterul oricărei activități de natură administrativă de a constitui un fapt administrativ, un fenomen administrativ, înțeles ca specie a fenomenului social.

În termenii științei administrației, orice fapt administrativ presupune o activitate de organizare, de dirijare sau de combinare a unor mijloace în vederea înfăptuirii, până la faptele materiale concrete, a unor obiective, stabilite de strucricol grav, multe dintre ele regăsite în texte constituționale și legale, românești sau occidentale, s-a dezvoltat de către o parte a doctrinei germane, teza conceptelor juridice nedeterminate.

Prin această teorie, s-a susținut că este vorba despre noțiuni cu un înțeles larg și relativ determinat, a căror interpretare este lăsată la libera alegere a celui chemat să aplice norma juridică în care se regăsesc. Identificarea unei astfel de libertăți de apreciere, aflată la îndemâna administrației publice, mai precis a funcționarului public chemat să aplice legea, a permis în doctrina interbelică românească și în mod constant, în doctrina occidentală, dezvoltarea teoriei puterii discreționare a administrației, a oricărei autorități publice în general, dincolo de care se ajunge la exces de putere.

Dreptul de apreciere sau puterea discreționară reprezintă acea marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorități astfel ca, în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor, să poată recurge la orice mijloc de acțiune în limitele competenței sale. Dincolo de aceste limite, autoritatea respectivă va acționa cu exces de putere ce poate fi cenzurat în instanța de judecată.

Din prezentarea de mai sus rezultă că nu poate fi concepută administrația în absența factorului uman, celor care compun administrația, acționând în cadrul acesteia, punând-o în mișcare sau, ca să folosim terminologia de specialitate, a personalului administrative (funcționarii publici sau angajații contractuali).

În doctrină a fost subliniat în mod constant caracterul oricărei activități de natură administrativă de a constitui un fapt administrativ, un fenomen administrativ, înțeles ca specie a fenomenului social.

În termenii științei administrației, orice fapt administrativ presupune o activitate de organizare, de dirijare sau de combinare a unor mijloace în vederea înfăptuirii, până la faptele materiale concrete, a unor obiective, stabilite de structuri organizatorice superioare, activitatea de administrare fiind prin definiție o activitate subordonată.

Studierea sistematică a fenomenului administrativ presupune cercetarea legăturii complexe a acestuia cu problematica puterii politice și implicit a guvernării.

Dreptul administrativ poate fi definit ca ramura dreptului public care reglementează relațiile sociale din sfera administrației publice precum și pe cele de natură conflictuală dintre autoritățile publice sau persoanele juridice de drept privat care exercită atribuții de putere publică, pentru realizarea unui interes public, asimilate autorităților publice, pe de-o parte și cei vătămați în drepturile lor prin acte administrative ale acestor autorități, pe de altă parte.

În primul rând, dreptul administrativ este calificat în mod unanim ca fiind o ramură a dreptului public și implicit a sistemului unitar al dreptului român. Pe linia de idei dezvoltată în doctrina interbelică, dreptul administrativ este privit și de o parte a doctrinei actuale, ca o ramură de drept relativ tânără comparativ cu dreptul civil sau cu dreptul penal.

În al doilea rând, dreptul administrativ este dominat de principiul legalității, în sensul că, activitatea autorităților administrației publice se desfășoară pe baza legilor și în conformitate cu acestea, urmărindu-se în principal, punerea lor în aplicare.

În al treilea rând, dreptul administrativ se caracterizează prin existența unui ansamblu de reguli specifice activităților administrative, distincte de cele care reglementează raporturile dintre particulari, constituind regimul juridic administrativ, ce deosebește dreptul administrativ de dreptul privat, mai ales de dreptul civil. Cu alte cuvinte, ansamblul normelor juridice care reglementează relațiile sociale ce formează obiectul administrației publice reprezintă “dreptul aplicabil administrației publice”. În principiu, problemele care apar în activitatea administrativă diferă de problemele născute din raporturile apărute între particulari, tocmai datorită prerogativelor de putere publică ce revin autorităților administrației publice.

Astfel, există o tehnică juridică de acțiune proprie administrației publice atât în ce privește emiterea actelor administrative cât și în ce privește încheierea unor contracte administrative cu particularii, supuse unui regim juridic diferit de cel aplicabil contractelor civile sau comerciale.

De asemenea, organizarea și funcționarea serviciilor publice sunt stabilite unilateral de autoritățile administrației publice.

În al patrulea rând, normele dreptului administrativ sunt mai mobile față de normele dreptului privat, aspect ce decurge din specificul activității administrative și din transformările rapide care au loc în administrație.

Prin sfera largă a domeniilor reglementate, cărora trebuie să li se aducă norme de perfecționare, dreptul administrativ are un pronunțat caracter de mobilitate, constând în faptul că normele sale se înlocuiesc sau se modifică destul de repede după adoptarea lor. Este fenomenul cunoscut în prezent sub denumirea de inflație legislativă.

În al cincilea rând, în dreptul administrativ, interesul public are prioritate față de interesul particular, pornindu-se de la ideea că, în statul de drept, interesele statului sunt ale colectivității, deci trebuie să fie prioritare în raport cu cele ale individului. Tocmai datorită acestei poziții a administrației publice față de cetățeni, Constituția a instituit prin art.51 și 52 așa-numitele drepturi garanții.

Formele de activitatea a autorităților administrației publice, reprezintă mijloacele juridice prin care puterea executivă lucrează asupra administrației, fiind denumite și actele puterii executive. Activitatea administrației, ca orice tip de activitate umană, se poate exprima prin următoarele forme specifice:

a) actele juridice – aici putem include, actele administrative, contractele administrative și contractele civile. Dintre acestea, dreptul administrativ studiază doar actele și contractele administrative, actele civile făcând obiectul de studiu al dreptului civil;

b) actele cu caracter exclusiv politic sunt emise fie de autoritățile centrale – Guvern, Președinte, fie de autorități locale (Primarul, Consiliul local, Prefectul) și, având caracter declarativ, nu sunt studiate de dreptul administrativ. Sunt astfel de acte: declarațiile Guvernului cu privire la anumite evenimente, mesajul Președintelui Republicii cu prilejul semnării unui acord internațional, apelul Primarului către cetățeni cu privire la un aspect de politică publică locală, etc. Actele cu caracter politic nu produc efecte juridice, eventuala lor autoritate fiind dată de prestigiul și poziția în stat a emitentului;

c) faptele administrative sunt fapte materiale juridice care intervin în sfera administrației publice, adică transformări în lumea înconjurătoare care produc efecte juridice, independent de existența unei manifestări de voință în acest sens a autorităților publice (de exemplu, construirea de către primărie a unei clădiri pe terenul proprietatea localității, omisiunea de a răspunde la o cerere de informații de interes public, etc.), ci doar în baza legii. Legea este, așadar, cea care dă valoare unui fapt material, transformându-l într-un fapt juridic, în speță administrativ. Faptele administrative pot fi licite (de exemplu, construirea unei clădiri), sau ilicite (exemplul clasic fiind contravenția);

d) operațiunile administrative sunt operațiuni material-tehnice, adică activități ale administrației publice care nu produc efecte juridice prin ele însele: avize, dări de seamă, referate, comunicări, note interne, statistici, etc.

Condițiile de admisibilitate sunt acele cerințe pe care acțiunile intentate trebuie să le îndeplinească, în prealabil, pentru ca instanța sesizată să poată proceda la judecarea fondului litigiului. Așadar, verificarea îndeplinirii condițiilor trebuie să preceadă judecata fondului, iar când una sau mai multe condiții cerute de lege nu sunt îndeplinite, acțiunea urmează a fi respinsă.

Prima condiție pentru promovarea acțiunii în contencios administrativ este că vătămarea dreptului sau a interesului legitim să fie urmarea unui act administrativ tipic sau asimilat. Potrivit art. 2 alin. 1 litera c din Legea nr. 554/2004 actul administrativ este acel act unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul acestei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ.

Potrivit art. 2 alin. 2 din lege sunt asimilate actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal. Cât privește expresia „refuz nejustificat de soluționare a unei cereri” prin aceasta se întelege potrivit art. 2 alin. 1 litera i din Legea nr. 554/2004, exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile, iar prin expresia „nesoluționare în termenul legal a unei cereri” se înțelege conform dispoziției art. 2 alin. 1 litera h din legea amintită, faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Referitor la expresia “exces” de putere la care face referire art. 2 alin. 1 litera i din lege, prin aceasta se înțelege exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor(art. 2 alin. 1 litera n).

Cât privește actul administrativ, pentru a putea să facă obiect al unei acțiuni în contencios administrativ potrivit Legii nr. 554/2004, trebuie ca prin el să se fi vătămat unele drepturi sau interese recunoscute de lege în favoarea reclamanților din aceste acțiuni.

Uneori, în literatura juridică și în practica judiciară s-a apreciat că amintita condiție este satisfăcută numai în cazul în care intervine un act administrativ individual pentru că numai un astfel de act poate vătăma un drept sau un interes legitim care aparține unei persoane fizice sau juridice. S-a apreciat astfel că un act administrativ cu caracter normativ nu ar putea produce o astfel de vătămare în mod direct, pentru că, de regulă, intervine un act individual care să facă aplicațiunea celui normativ.

Prin Legea nr. 554/2004 s-a prevăzut însă,că și actul administrativ cu caracter normativ poate fi atacat în contenciosul administrativ și anulat,după caz,în tot sau în parte (art.23 din lege). Trebuie subliniat, de asemenea, că nu vor putea face obiectul acțiunii directe în contencios administrativ simplele operațiuni administrative și materiale care nu produc prin ele însele efecte juridice. Ele pot fi verificate sub aspectul legalității, însă, numai în legătură cu actul administrativ care face obiectul acțiunii în justiție. De aceea, este important să facem distincția între actele administrative și operațiunile administrative și materiale pentru că de multe ori aceste operațiuni prezintă aspecte care dau posibilitatea considerării lor ca acte administrative. Operațiunile care se realizează în cadrul activității administrative pe baza și în executarea legii produc efecte juridice, dar nu prin ele însele, cum se întâmplă în cazul actelor administrative, ci prin efectul normelor juridice care le reglementează.

A doua condiție este aceea a vătămării unui drept recunoscut de lege sau a unui interes legitim în favoarea reclamantului. Prin drept vătămat se înțelege potrivit art. 2 alin. 1 litera o din Legea nr. 554/2004 orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ. Sub un prim aspect, reclamantul trebuie să fie beneficiarul unui drept subiectiv, adică un drept pe care i l-au acordat normele juridice și pe care autoritatea publică are obligația să-l respecte și să-l realizeze în favoarea reclamantului.

Este necesar ca autorităților publice să le revină sarcina în cadrul competenței pe care o au să realizeze aceste drepturi și să le respecte. Prin aceasta se exprimă corelația dintre drepturile și obligațiile care se formează în cadrul raporturilor juridice dintre autoritățile publice și cei administrați.

În practica Secției de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a precizat cu referire la structura dreptului vătămat, că pentru introducerea acțiunii în contencios administrativ, este necesar să fie vorba de un drept și nu de o simplă vocație.

Cu titlu de exemple de drepturi vătămate, în practica instanței supreme, amintim pe cele referitoare la: proprietate, ocuparea diferitelor funcții publice, exercitarea diferitelor profesii și meserii (avocat, medic cu cabinet particular, etc.), reintegrarea într-o funcție publică din care reclamantul a fost îndepărtat abuziv, obținerea unei autorizații de funcționare.

Tot legat de dreptul încălcat, s-a menționat că pentru a avea deschisă calea acțiunii în justiție este necesar ca dreptul să fie recunoscut de lege.

Sub un alt aspect, reclamantul trebuie sa fie beneficiarul unui interes legitim care poate fi atât privat cât si public. Prin interes legitim privat se înțelege potrivit art. 2 alin. 1 litera p din Legea nr 554/2004 posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat, iar prin interes legitim public se înțelege potrivit art. 2 alin. 1 litera r din legea amintită, interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice.

În afara existenței dreptului recunoscut de lege sau a interesului legitim este necesar ca acțiunea introdusă în justiție să prezinte un interes, așa cum este analizat, la dreptul procesual civil. Un astfel de interes nu există, spre exemplu, în cazul în care actul administrativ împotriva căruia se plânge reclamantul a fost retras de autoritatea administrației publice sau nu și-a produs efectele juridice.

Cea de-a treia condiție de admisibilitate a unei acțiuni în contencios administrativ se referă la faptul că actul atacat trebuie să emane de la o autoritate publică.

Legea nr. 554/2004, în art.2 alin1lit b, prevede că autoritatea publică este orice organ de stat sau al unităților administrativ teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Sunt asimilate autorităților publice, în sensul legii contenciosului administrativ, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Cât privește noțiunea de serviciu public aceasta este definită în art. 1 litera m din Legea nr. 554/2004 ca fiind activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes legitim public. De precizat că Legea nr. 1/1967 concepea actul administrativ ca fiind opera exclusivă a organelor administrației de stat.

Aceasta concepție rezulta din felul în care prin Legea nr. 1/1967 se distribuia competența instanțelor judecătorești în materia contenciosului administrativ. Se stabilea astfel, că judecătoriile soluționau litigiile care se refereau la actele administrative ale organelor locale ale administrației de stat, iar tribunalele organizate la nivelul județelor și al municipiului București, soluționau litigiile referitoare la actele administrative adoptate sau emise de organele centrale ale administrației de stat, excluzând actele Consiliului de Miniștri, care era considerat organ suprem al administrației de stat.

Actele administrative sunt, în principal, opera autorităților care înfăptuiesc administrația publică prin organizarea executării și executarea legii, în cadrul unei competențe conferite de lege (acte emise pe baza și în executarea legii).

În categoria autorităților administratiei publice intră, pe lângă autoritățile puterii executive, stricto sensu (Președintele României și Guvernul) și autoritățile administrației publice centrale și locale precum și instituțiile publice și regiile autonome atunci când au o competență de organizare a executării și de executare a legii, fapt prevăzut în lege sau în alte acte normative date în baza legii.

O astfel de activitate de organizare a executării și de executare a legii se realizează însă și în cadrul sistemului de organizare a celorlalte două puteri ale statului, anume puterea legiuitoare și puterea judecătorească. Și în aceste sisteme de organizare pot exista autorități care să emită acte administrative pe baza unei competențe conferite de lege.

În practica judecătorească s-a arătat că în cazul în care unui candidat la ocuparea prin concurs a unei funcții auxiliare în cadrul unor instanțe judecătorești i se refuză înscrierea la concurs, împotriva acestui refuz are deschisă calea unei acțiuni în contencios administrativ. S-a considerat că au calitate de autorități publice și unele organizații nestatale care organizează o activitate de interes public, legea conferindu-le o veritabilă competență în a acționa în organizarea executării și executarea legii.

Astfel, barourilor de avocați li s-a recunoscut competența de a emite acte administrative, întrucât sunt organizate și funcționează pe baza legii. În cazul în care se refuză înscrierea la concursul pentru intrarea în barou unei persoane care îndeplinește condițiile legale, se consideră că prin acest refuz, care este un act administrativ asimilat, i s-a încălcat un drept, și de aceea i se dă posibilitatea contestării refuzului la instanța de contencios administrativ.

De asemenea, instituțiilor particulare de învățământ superior care funcționează în baza legii, li s-a atribuit competența de a organiza activități de pregătire pentru diferite profesii, juridice, medicale, tehnice, economice, etc. În acest caz, diplomele emise de aceste instituții sunt considerate acte administrative și sunt supuse controlului judecătoresc pe calea acțiunii în contencios administrativ, situație valabilă și pentru refuzul nejustificat de a elibera aceste acte. Se are în vedere că instituțiile respective, deși particulare, desfășoară o activitate de interes public potrivit legii, pe baza unei autorizații emisă de administrația de stat și sub controlul acesteia. Aceste instituții particulare pot avea calitatea de autorități publice care să emită sau să adopte acte administrative. Atribuirea unei asemenea competențe și unor organizații particulare, cu sau fără personalitate juridică, este determinată de natura activității pe care o desfășoară acestea, și anume o activitate de interes public. Competența lor de a emite acte administrative constituie un mijloc de organizare a executării și de executare a legii, ceea ce le conferă calitatea de autorități publice.

Extinzându-se prin Legea nr. 554/2004 sfera noțiunii actelor administrative care pot fi supuse controlului judecătoresc pe calea acțiunii în contencios administrativ, acest lucru este remarcabil în asigurarea protecției persoanelor fizice și juridice, pe linia apărării drepturilor recunoscute acestora prin lege și la care sunt obligate autoritățile publice indiferent de natura lor organizatorică.

A patra condiție este aceea a efectuării procedurii administrative prealabile este următorea: cât privește procedura prealabilă, în art. 2 alin. 1 litera j din Legea nr. 554/2004 se arată că prin plângere prealabilă se înțelege cererea prin care se solicită autorității publice emitente sau celei ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ, în sensul revocării sau modificării acestuia.

Rațiunea instituirii acestei proceduri, așa cum a fost ea dintotdeauna înțeleasă, rezidă în faptul de a se încerca să se evite, pe cât posibil, declanșarea unui litigiu, care ar putea fi stins mai operativ și cu cheltuieli mai mici de către cei interesați. Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual sau normativ trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

În cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând. Această primă formă procedurală prealabilă poartă denumirea de recurs grațios.

Cea de-a doua formă pe care o poate îmbrăca procedura administrativă prealabilă este recursul administrativ ierarhic, exercitat la organul ierarhic superior, dacă există. Prevederile amintite sunt aplicabile și în ipoteza în care legea specială prevede o procedură administrativ-jurisdicțională, iar partea nu a optat pentru aceasta. Este îndreptățită să introducă plângere prealabilă și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia.

Plângerea prealabilă se soluționează în termen de 30 de zile de la înregistrarea ei, dacă prin lege nu se prevede alt termen. În cazul acțiunilor care au ca obiect contractele administrative, plângerea prealabilă are semnificația concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispozițiile din Codul de procedură civilă fiind aplicabile în mod corespunzător.

Se mai are în vedere cu privire la plângerea prealabilă că aceasta, în cazul actelor administrative unilaterale, se poate introduce, pentru motive temeinice, și peste termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripție.

În conformitate cu principiul autonomiei administrative, administrația își creaza singură actul juridic privind activitatea sa și îl pune, de asemenea singură, în executare. Ținand seama de aceste doua caractere specifice ale activitatii ei, administratia este în drept si îi revine în același timp și obligația să verifice permanent legalitatea și oportunitatea actelor pe care le emite și să ia masuri pentru desfiintarea celor care se dovedesc a nu fi in conformitate cu prevederile legale în vigoare sau devin inoportune ori contrare intereselor cetatenilor.

Revocarea actelor administrative ilegale trebuie efectuată de către autoritatea publică cu respectarea acelorași reguli de formă avute în vedere la emiterea lor.

Sintetizând, observăm că, spre deosebire de actul administrativ, care produce efecte juridice datorită manifestării de voință în acest sens a autorității publice emitente, faptul administrativ produce efecte juridice deși nu există o manifestare de voință în acest sens, iar operațiunile administrative, deși sunt manifestări de voință ale autorităților publice, nu produc efecte juridice.

Importanța distincției între diferitele forme de activitate ale administrației publice apare din perspectiva efectelor juridice produse în mod direct, dar și a acțiunilor în contencios administrativ: astfel, doar actele administrative, contractele administrative și faptul administrativ denumit “tăcerea administrației” pot fi contestate prin acțiune directă, nu și operațiunile administrative.

1.2.Conceptul de contencios administrativ

Termenul contencios derivă din latinescul contendo, contendere, care evocă ideea unei înfruntări prin luptă.

În general, în cadrul materiilor de drept procesual se face distincție între procedura contencioasă și cea necontencioasă.

Procedura contencioasă, este procedura prin intermediul căreia se soluționează de către un organ jurisdicțional, un conflict de interese între două sau mai multe părți. În cadrul acestei proceduri, se încearcă soluționarea unui drept potrivnic față de o altă persoană.

Procedura necontencioasă, este accea procedură prin intermediul căreia se urmărește stabilirea unui drept care nu este potrivnic față de o altă persoană. Particularitatea acestei proceduri este absența unui litigiu.

Înțelegerea noțiunii de contencios administrativ trebuie să pornească de la faptul că funcționarea celor trei puteri în stat presupune, potrivit clasicului principiu al separației puterilor și o colaborare dar și un control reciproc , în scopul realizării unui echilibru necesar bunei funcționări a statului respectiv. Asupra activității puterii executive se exercită, așa cum am mai amintit, atât un control parlamentar, care este un control politic, de natură necontencioasă, cât și un control din partea autorității judecătorești, careprivește legalitatea actelor administrative. Prin intermediul lui se urmărește să se asigure aplicarea corectă a legii de către autoritățiile administrației publice, condiție fundamentală a existenței și întăririi unui stat de drept.

Sintagma contencios administrativ evocă ansamblul litigiilor care apar între autoritățile publice și particularii care se consideră lezați, la un moment dat în drepturile sau interesele lor legitime, prin actele administrative ilegale ale acelor autorități publice.

Una din primele reglementări adoptate de Parlamentul ales democratic în mai 1990, a fost Legea din 7 noiembrie a contenciosului administrativ(Legea nr.29/1990), abrogată în prezent prin Legea nr.554/2004. Această lege, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 1154 din 7 decembrie 2004 și a intrat în vigoare după 30 de zile, la 6 ianuarie 2005. Modificări de substanță, i-au fost aduse prin Legea nr.262/2007 și mai recent, prin Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010(Legea micii reforme a justiției).

O definiție legală a contenciosului administrativ o putem găsi în conținutul art. 2 alin.(1) lit.e din Legea nr. 554/2004 însă, doctrina stabilește faptul că, procedura contenciosului administrativ reprezintă, totalitatea litigiilor dintre administrația publică și cei administrați, indiferent de natura juridică a litigiilor.

Structura specifică acestei proceduri, determină faptul că:

– este o activitate de soluționare a unui litigiu dintre o autoritate publică și alte entități publice sau private;

– activitatea este realizată de instanțe de contencios administrativ;

– conflictul juridic soluționat de instanțele de contencios administrativ se poate naște fie din:

– emiterea sau încheierea unui act administrativ;

– nesoluționarea în termenul legal a unei cereri;

– refuzul nejustificat de a rezolva cererea .

Pentru o mai bună înțelegere a formelor contenciosului administrativ, este util să distingem între contenciosul administrativ obiectiv și cel subiectiv:

-contenciosul administrativ obiectiv este un proces "contra actului administrativ", raportat la regulile (legi, sau alte acte normative) care-i guvernează emiterea, în consecinta, urmărește apărarea interesului public;

-contenciosul administrativ subiectiv, are în centrul său preocuparea față de drepturile subiective ale persoanelor fizice sau juridice, fără a se preocupa de legalitatea obiectivă a actului administrativ si in consecinta, urmărește apărarea drepturilor și intereselor individuale, particulare.

De asemenea, amintim faptul că doctrina franceză a făcut pentru prima oară distincție între contenciosul în anulare, care dă dreptul judecătorului să anuleze actul atacat, și contenciosul de plină jurisdicție, care autorizează Consiliul de Stat să se substituie administrației, decizia sa înlocuind actul administrativ anulat. Aceste forme ale contenciosului administrativ, au fost preluate în totalitate sau parțial din punctul de vedere al conținutului lor, mai târziu, de mai toate legislațiile de inspirație franceză.

În doctrina română interbelică, dacă noțiunea contenciosului în anulare este identică, din punct de vedere al conținutului, cu cea folosită de doctrina franceză, contenciosul de plină jurisdicție este caracterizat prin faptul că puterile judecătorului sunt mai largi, și decizia lui nu se limitează la anularea actului, ci poate ordona și alte măsuri, cum ar fi recunoașterea unui drept subiectiv, restituiri, reintegrări, despăgubiri și chiar eventual reformarea unui act administrativ – cu alte cuvinte ne aflăm în prezența unui contencios de plină jurisdicție când puterile judecătorului sunt cât mai depline.

De asemenea, doctrina noastră apreciază că în cazul contenciosului subiectiv suntem în prezența unui contencios de plină jurisdicție, iar contenciosul obiectiv este un contencios în anulare. Prima calificare, are întotdeauna în vedere obiectul constatărilor instanței, iar cea de-a doua decizia acesteia.

Contenciosul administrativ în anulare este acela în care instanța de contencios administrativ este competentă să anuleze sau să modifice un act administrativ de autoritate adoptat ori emis cu nerespectarea legii sau să oblige serviciul public administrativ să rezolve cererea referitoare la un drept recunoscut de lege. În cadrul acestui tip de contencios, instanța nu este competentă să rezolve și problema reparării daunelor. Această problemă se rezolvă în cadrul unui litigiu separat de către instanțele de drept comun.

Contenciosul administrativ de plină jurisdicție este acela în care instanța de contencios administrativ este competentă, potrivit legii, să anuleze ori să modifice actul administrativ de autoritate atacat, să oblige serviciul public administrativ să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege și să acorde daunele cauzate de serviciul public administrativ, particularului(persoana fizică ori juridică), prin actul administrativ de autoritate adoptat sau emis ori prin refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege. Cererea pentru despăgubiri (daune) se poate formula, fie în cadrul acțiunii inițiate, fie separat, după cum la data introducerii acțiunii, îi era sau nu cunoscută paguba sau întinderea ei.

Administrația publică este activitatea de organizare a executării și de executare în concret a legii. Prin natura sa această activitate este derivată din lege și trebuie să se conformeze legii. Autoritățile administrației publice ca și celelalte autorități administrative care acționeaza în vederea organizarii executării si executării legi, în conformitate cu competențele pe care le au, pot încalca drepturi ce aparțin persoanelor fizice sau juridice și prin aceasta se creeaza litigii ce trebuie soluționate pe calea activitații jurisdicționale.

Este astfel necesar ca cei administrați sa aibă dreptul de a se adresa unui judecator când le-au fost încalcate drepturile, ca urmare a unor abuzuri sau a unor greșeli.

În sens larg, totalitatea litigiilor dintre administrația publică si cei administrați, indiferent de natura juridică a litigiilor, constituie contenciosul administrativ.

În sens restrâns noțiunea de contencios administrativ se referă doar la acele litigii în care autoritățile administrației publice si alte organizații folosesc regimul juridic administrativ, în baza competenței pe care le-o confera legea 2.

Puterea “discreționară” a autorităților administrației publice nu este nelimitată. În primul rând atribuțiile unei autorități administrative sunt prevazute într-un act normativ (lege, hotarâre de guvern etc.), acesta din urmă trebuind la rândul său sa fie conform cu Constituția României sau cu alte acte de forța juridica superioara.

Pentru respectarea legalitații în cadrul activității executive exista mai multe instrumente juridice de control. Ne oprim însa la controlul jurisdicțional al legalitații activității administrației publice. Importanța acestui tip de control a fost subliniată în Constituția României, care îl reglementează în felul urmator, în art. 48(1): “Persoana vătămată într-un drept al sau de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită sa obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului si repararea pagubei.”

Din punct de vedere al obiectului lor, actele administrative se delimitează în trei categorii de acte care au ca obiect: o dispoziție generală, precum actele-reguli, o situație juridică individuală, precum actele-subiective sau aplicarea la un caz individual a unui statut general precum sunt actele-condiție.

Actele-reguli sunt actele prin care se formulează regulile de drept generale și impersonale sau se stabilesc situații juridice de aceeași natură.

Actele-subiective sunt actele juridice prin care se stabilesc, se modifică sau se suprimă drepturile sau situațiile juridice individuale și subiective.

Actele-condiție sunt actele prin intermediul cărora se aplică unei persoane sau unei categorii determinate de persoane o situație generală legală.

Legislația actuală stabilește o serie de condiții de adminisibilitate a unei acțiuni în contenciosul administrativ. Aceste condiții pot fi :

1. Condiția ca actul atacat să fie act administrativ în formă tipică(act sau contract administrativ) sau asimilată(tăcerea administrativă sau, refuzul de a rezolva o cerere). Această condiție a fost evidențiată pentru prima data în Decizia nr. 37/1993 unde, Curtea Constituțională a reținut că atât administrative normative, cât și cele individuale ale Guvernului, ministerelor și celorlate autorități ale administrației publice centrale sau locale sunt controlate de instanțele judecătorești de contrncios administrativ.

2. Condiția ca actul atacat să emane de la o autoritate publică. Această condiție evidențiază calitatea de pârât în aceste acțiuni pe care o va avea întotdeauna autoritatea publică emitentă a actului administrativ sau a refuzului nejustificat. În ceea ce privește noțiunea de autoritate administrativă, aceasta include următoarele categorii de autorități publice:

a) autoritați ale administrației de stat, centrale și teritoriale(cei 2 șefi ai executivului, autorități ale administrației centrale de specialitate subordonate sau nesubordonate, autonome, prefect , etc.);

b) autorități autonome locale ( consiliile locale, județene, primarul, etc.);

c) instituțiile publice și regiile autonome de interes public;

d)diferite structuri neguvernamentale denumite tradițional ONG (asociații, fundații, etc.).

3. Condiția ca actul administrativ atacat să vatăme un drept recunoscut de lege sau un interes legitim. Art. 2 alin. 1 lit. o) din Legea 554/2004 în formă modificată prin Legea nr. 262/2007, definește dreptul vătămat ca fiind, orice drept fundamental prevăzut de Constituție , de lege sau de un alt act normativ , căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ.

Interesul legitim este definit prin lit. p) și r) ale aceluiași articol care prezentând interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice.

4. Condiția îndeplinirii procedurii administrative prealabile. Legea nr. 554/2004 , prin art. 7 alin. 1 obligă persoana vătămată ca, înainte de a se adresa instanței de judecată, să se adreseze pentru apărarea dreptului său în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ vătămător sau la expirarea termenului legal, autorității emitente, care este obligată să rezolve plângerea în 30 de zile.Această formă procedurală prealabilă poartă denumirea de recurs grațios .

Sesizarea instanței se va putea face în termen de 30 de zile de la data când i-a fost comunicată soluția sau de la data la care autoritatea sesizată era obligată să o facă, deoarece persoana vătămată poate sesiza instanța și în cazul în care aceasta sau cea ierarhic superioară nu rezolvă reclamația administrativă cu care a fost sesizată.

Există și situații în care plângerea prealabilă nu este obligatorie și anume în cazul acțiunilor introduse de Prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, ANFP, de cei vătămați prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale , etc.

Cea de a adoua formă pe care o poate îmbrăca procedura administrativă prealabilă este recursul administrativ ierarhic. Acest tip de recurs, are ca specific următoarele trăsături:

– se exercită la organul ierarhic superior organului care a produs vătămarea ;

– din punctul de vedere al sferei sale de aplicare nu vizează decât actele emise sau adoptate de organele administrative care au organe superioare ierarhic.

Acest recurs nu se poate execrcita față de actele autorităților autonome, locale sau centrale, care nu au organe superioare ierarhic.

– o altă trăsătură a acestei forme de recurs vizează pretențiile recurentului, obiectul său, ce anume poate cere cel care-l exercită de la organul ierarhic superior celui al cărui act i-a produs o anumită vătămare.

Regimul juridic al procedurii administrative prealabile poate avea următoarele elemente:

a) poate îmbrăca 2 forme, respectiv, recursul grațios și cel administrativ ierarhic;

b)caracterul obligatoriu al acestei proceduri, ceea ce înseamnă că în absența ei, acțiunea nu poate fi primită, iar dacă a fost primită ea va fi respinsă;

c) vătămatul nu este obligat să parcurgă ambele faze ale procedurii;

d) legea nu obligă, dar nici nu interzice , dacă cel vătămat dorește și este posibil să se exercite ambele forme de recurs;

e) persoana vătămată va putea exercita calea procedurii administrative prealabile în termen de 30 zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ tipic, sau trebuia să i se comunice;

f) în cazul acțiunilor ce au ca obiect contracte administrative, plângerea prealabilă are semnificația concilierii în cazul litigiilor comerciale;

g) plângerea prealabilă poate fi formulată și de persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept din momentul în care a luat cunoștință pe orice cale , de existența acestuia, în limita termenului de 6 luni.

5) Condiția respectării termenului de introducere a acțiunii. Ultima condiție de admisibilitate a unei acțiuni în contenciosului administrativ este condiția termenului. Actuala lege prevede că un termen, cel mic, este de prescripție, celălalt, cel mare, este de decădere . Termenul de 6 luni prevăzut de lege este un termen de prescripție și cel de 1an este de decădere.

Potrivit art. 11 alin. 1 din legea 554/2004 modificată prin Legea 262/2007 , cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual , a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate, se pot introduce în termen de 6 luni de la :

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă,

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;

c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile , fără a se putea depăși termenul maxim de 1 an, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii;

d) data expirării termenului prevazut la art.2 alin. 1 lit.h) calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau , a plângerii prealabile,

e) data încheierii procesului verbal de finalizare a procedurii concilierii în cazul contractelor administrative.

În cazul ornonanțelor sau dispozițiilor din ordonanțe considerate neconstituționale, acestea pot fi atacate oricând.

Termenul de 6 luni constituie regula, dar pentru motive temeinice în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin.1 dar nu mai târziu de 1 an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului verbal de conciliere.

Ca și concluzie, în prezent, după ultimele reglementări contenciosul administrativ român se organizează astfel:

La art.52 alin. (1) din Constituție, republicată, s-a prevăzut că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.

Potrivit Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, litigiile de competența instanței de contencios administrativ pot avea ca act de pornire o acțiune directă care să vizeze legalitatea actului administrativ sau pot avea ca punct de pornire o excepție de nelegalitate a actului administrativ, invocată fie în fața unei instanțe de drept comun, fie în fața unei instanțe inferioare de contencios administrativ.

Acțiunea adresată instanței de contencios administrativ, numită uneori plângere sau contestație, ori recurs, etc., reprezintă o cale de atac principală si directă, prin care se tinde la desființarea efectelor juridice ale unui act administrativ sau la reformarea lui.

Semnificația unor termeni utilizați în Legea nr.554/200471:

a) persoana vatamata – orice persoana fizică sau juridică ori grup de persoane fizice, titulare ale unor drepturi subiective sau interese legitime private vătămate prin acte administrative; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate si organismele sociale care invocă vătămarea unui interes public prin actul administrativ atacat;

b) autoritatea publică – orice organ de stat sau al unitaților administrativ-teritoriale care acționeaza, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publica sau sunt autorizate să presteze un serviciu public;

c) act administrativ – actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect:

1) punerea în valoare a bunurilor proprietate publică;

2) executarea lucrărilor de interes public;

3) prestarea serviciilor publice;

4) achizițiile publice;

d) act administrativ-jurisdicțional – actul juridic emis de o autoritate administrativă cu atribuții jurisdicționale în soluționarea unui conflict, după o procedură bazată pe contradictorialitate și cu asigurarea dreptului la apărare;

e) contenciosul administrativ – activitatea de soluționare, de catre instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim;

f) instanța de contencios administrativ, denumită în continuare instanța – Secția de contencios administrative și fiscal a Înaltei Curți de Casație si Justiție, secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel și tribunalele administrativ-fiscale;

g) nesoluționarea în termenul legal a unei cereri – faptul de a nu raspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen;

h) refuzul nejustificat de a soluționa o cerere – exprimarea explicita, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea;

i) plângere prealabila – plângerea prin care se solicita autoritații publice emitente sau celei ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ, în sensul revocării acestuia;

j) act de comandament cu caracter militar – actul administrativ referitor la problemele strict militare ale activitații din cadrul forțelor armate, specifice organizarii militare, care presupun dreptul comandanților de a da ordine subordonaților în aspecte privitoare la conducerea trupei, în timp de pace sau razboi, sau, dupa caz, la îndeplinirea serviciului militar;

k) serviciu public – activitatea organizata sau autorizata de o autoritate publica, în scopul satisfacerii, dupa caz, a unui interes public;

l) interes public – interesul care vizeaza ordinea de drept si democrația constituționala, garantarea drepturilor, libertăților si îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice;

m) exces de putere – exercitarea dreptului de apreciere, aparținând autorităților administrației publice, prin încalcarea drepturilor si libertaților fundamentale ale cetațenilor, prevazute de Constituție sau de lege;

n) drept vatamat – orice drept fundamental prevazut de Constituție sau de lege, caruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ;

o) interes legitim privat – posibilitatea de a pretinde o anumita conduita, în considerarea realizarii unui drept subiectiv viitor si previzibil, prefigurat;

p) interes legitim public – posibilitatea de a pretinde o anumita conduita, în considerarea realizarii unui drept fundamental care se exercita în colectiv ori, dupa caz, în considerarea apararii unui interes public;

q) organisme sociale interesate – structuri neguvernamentale, sindicate, asociații, fundații si altele asemenea, care au ca obiect de activitate protecția drepturilor diferitelor categorii de cetațeni sau, dupa caz, buna funcționare a serviciilor publice administrative;

s) paguba iminenta – prejudiciu material viitor, dar previzibil cu evidența sau, dupa caz, perturbarea previzibila grava a funcționarii unei autoritați publice ori a unui serviciu public;

t) instanța de executare – instanța care a soluționat fondul litigiului de contencios administrativ.

Se asimileaza actelor administrative unilaterale si refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, dupa caz, faptul de a nu raspunde solicitantului în termenul legal.

2. Pârâtul în litigiu de contencios administrativ

2.1. Controlul judecătoresc și cercetarea administrativă

Controlul judecătoresc vizează doar legalitatea actelor administrative supuse controlului și are ca obiect soluționarea litigiilor care se nasc între administrație și particulari, persoane fizice sau juridice, în legătură cu organizarea executării legii și executarea în concret a acesteia, prin actele administrative emise sau adoptate de organele administrației publice.

Controlul judecătoresc se exercită asupra tuturor autorităților administrative:guvernamentale, autonome, locale și asupra instituțiilor de interes public, în ceea ce privește legalitatea actelor administrative emise sau adoptate. Controlul judecătoresc vizează exclusiv legalitatea actelor administrative supuse controlului, nu și oportunitatea sau eficiența acestora. Controlul judecătoresc este exercitat ulterior adoptării sau emiterii actului administrativ și se desfăsoară pe baza unei proceduri speciale. Controlul judecătoresc are un caracter subsidiar, în sensul că este precedat de o procedură prealabilă în fața organelor administrației publice.

În privința judecării, legea conține reglementări referitoare la competența materială și teritorială a instanțelor de contencios administrativ, la procedura de judecată si la hotărârea adoptată. Astfel, în ceea ce priveste competența materială de fond, se prevede că litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale si județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, de până la 5 miliarde lei, se soluționează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale si accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde lei, se soluționează, în fond, de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.

În ceea ce priveste competența teritorială, s-a prevăzut că reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale.

Odată sesizată, instanța va dispune citarea părților si va putea cere autorității al cărei act este atacat să îi comunice de urgență acel act, împreună cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui, precum si orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei. Mai înainte de soluționarea cauzei, instanța poate fi pusă în situația să se pronunțe cu privire la suspendarea executării actului administrativ a cărui anulare s-a cerut.

Procedura cercetarii administrative este obligatorie pentru aplicarea sancțiunilor disciplinare.

Organul competent să cerceteze abaterile disciplinare și să propună aplicarea (sau nu)a unei sancțiuni disciplinare funcționarilor publici este comisia de disciplină, constituită în condițiile legii.

Procedural comisia de disciplină își desfăsoară activitatea numai în baza unei sesizări, în limitele și raportat la obiectul acesteia.

Membrii comisiilor de disciplină îsi exercită atribuțiile care le revin, pe baza următoarelor principii :

-independenței,

-stabilității în cadrul comisiei,

-integrității,

-obiectivității si imparțialității în analizarea faptelor si luarea deciziilor.

Procedura cercetării administrative constă în:

1. audierea persoanei care a formulat sesizarea și a funcționarului public a cărui faptă a fost sesizată ca abatere disciplinară, a altor persoane care pot oferi informații cu privire la soluționarea cazului sau a persoanelor desemnate să efectueze cercetarea disciplinară ;

2. administrarea probelor propuse de părți, precum și, dacă este cazul, a celor solicitate de comisia de disciplină;

3. dezbaterea cazului.

Legea stabilește obligativitatea consemnării desfăsurării lucrărilor comisiei într-un proces-verbal semnat de președinte și de ceilalți membri ai comisiei de disciplină, precum și de secretarul acesteia.

Controlul judecătoresc asupra legalității actelor administrative se realizează, în mod preponderent, prin intermediul instanțelor de contencios administrativ și, în mod excepțional, prin intermediul instanțelor de drept comun, în condițiile unor legi speciale care prevăd în mod expres acest lucru.

Controlul administrativ intern se exercită de către structuri sau funcționari din interiorul autorității a cărei activitate este verificată si se poate realiza, fie din oficiu, adică la inițiativa conducerii ierarhice, fie la sesizarea oricui, caz în care este vorba de un recurs grațios.

Controlul administrativ extern se clasifică în:

a) Controlul ierarhic care este exercitat de organe supraordonate autorității controlate, dar care fac parte din cadrul aceluiasi subsistem al administrației publice, cum este controlul exercitat de corpul de control al ministrului asupra activității unui serviciu public deconcentrat la nivel județean al ministerului respectiv.

b) Controlul extern specializat care este exercitat din afara autorității verificate, dar si din afara subsistemului din care face parte autoritatea verificată, cum este controlul exercitat de inspecțiile, inspectoratele de stat, Garda Financiară, Garda de Mediu, etc.

Cererile adresate instanței de contencios administrativ se judecă de urgență și cu precădere. De asemenea, hotărârile vor fi redactate și motivate de urgență, în cel mult 10 zile de la pronunțare. În cazul actului administrativ unilateral, instanța poate, după caz:

a) să anuleze în tot sau în parte actul administrativ;

b) să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris;

c) să oblige la despăgubiri pentru daunele materiale sau morale cauzate, dacă reclamantul a cerut acest lucru.

În cazul contractelor administrative, în funcție de starea de fapt, instanța poate:

a) dispune anularea contractului administrativ, în tot sau în parte;

b) obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit;

c) impune uneia din părți să-și îndeplinească o anumită obligație;

d) suplini consimțământul unei părți, când interesul public o cere;

e) obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale și morale.

Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la pronunțare (pentru partea care a fost prezentă la termenul când s-a judecat fondul și s-a pronunțat sentința) sau de la comunicare (pentru partea care nu a fost prezentă). Recursul, o dată exercitat, suspendă executarea hotărârii atacate și se judecă de urgență.

Un aspect esențial anterior judecării acțiunilor de contencios administrativ, îl constituie determinarea instanței competente atât din punct de vedere material cât și teritorial.

În prezent competența materială a instanțelor judecătorești incidentă litigiilor de contencios administrativ, este stabilită de art.2, 3 și 4 din Codul de pr.civ., precum și de art.10 din Legea nr.554/2004, după cum urmează:

– tribunalele judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților administrației publice locale și județene precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii acestora până la 500 000 lei

– Curțile de Apel judecă, în primă instanță, cererile și procesele privind actele autorităților și instituțiilor publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii acestora, de peste 500 000 de lei, iar ca instanțe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în fond în materia contenciosului administrativ;

– Înalta Curte de Casația și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de Curțile de Apel în primă instanță.

Competența teritorială(rationae loci) este stabilită de art.10 alin. (3) din Legea nr.554/2004, și putem afirma că este una specială, deoarece derogă de la regula stabilită de dreptul comun. Această competență îi revine instanței de la domiciliul reclamantului sau celei de la domiciliul pârâtului, ceea ce reprezintă un caracter alternativ recunoscut de lege acestei instituții.

In cazul în care prin legi speciale se prevede o altă competența materială sau teritorială, cererile se vor introduce la instanța precizată în legea specială. De exemplu, în cazul acțiunilor introduse în baza Legii 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, plângerea se face la secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul sau în a cărei raza are sediul autoritatea publică sau instituția publică (indiferent de poziția ocupată în ierarhia autorităților- locală sau centrală).

Judecarea acțiunilor în contencios administrativ se face de urgență și cu precădere, în ședință publică, în completul stabilit de lege.

Termenele de judecată sunt scurte, așa încât acțiunile să fie rezolvate într-un timp rezonabil, fiindcă altfel, în multe împrejurări, soluționarea cu întârziere a litigiului nu ar mai prezenta utilitate pentru apărarea drepturilor celor vătămați.

Așa se explică și mențiunea din art. 17 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 în sensul că hotărârile vor fi redactate și motivate, în cel mult 30 zile de la pronunțare.

În soluționarea acțiunilor în contencios administrativ, instanțele au în vedere atât dispozițiile Legii nr. 554/2004, cât și pe cele ale Codului de procedură civilă cu care se completează, potrivit art. 28 din Legea contenciosului administrativ, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte. Compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă se stabilește de instanță, cu prilejul soluționării cauzei.

Instanța de contencios administrativ nu poate suspenda judecarea pricinii când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune săvârșită în legătură cu actul administrativ atacat, dacă reclamantul – persoană vătămată – stăruie în continuarea judecării pricinii.

Acțiunile introduse de persoanele de drept public și de orice autoritate publică, în apărarea unui interes public, precum și cele introduse împotriva actelor administrative normative nu mai pot fi retrase, cu excepția situației în care sunt formulate și pentru apărarea drepturilor sau intereselor legitime de care pot dispune persoanele fizice sau juridice de drept privat.

Legea contenciosului administrativ stabilește, așadar, regula competenței instanțelor de contencios administrativ pentru litigiile legate de încheierea contractelor administrative, cu toate fazele premergătoare încheierii (anunțuri, caiete de sarcini, licitații, negocieri directe, întocmiri de procese verbale etc.), precum și cu aspectele legate de executarea acestora, inclusiv nulitatea sau rezilierea.

2.2. Părțile în proces

Părțile(subiecții) acțiunii în contenciosul administrativ pot fi, reclamantul (persoana care declanșează activitatea jurisdicțională) și pârâtul(autoritatea publică care a produs o vătămare).

Calitatea de reclamant (subiect de sezină), sau Legitimarea procesuală activă în contenciosul administrativ. Titularul acțiunii în contenciosul administrativ poate fi orice persoană care se consideră vătămată atât într-un drept personal cât și într-un interes legitim personal, sau, după caz, de natură publică.

Ca element de noutate, legea include în această categorie, în mod explicit, și terța persoană, vătămată printr-un act administrativ adresat altui subiect de drept.

Textul legii nu precizează despre ce fel de persoană este vorba, folosind formularea cu caracter general „orice persoană”, de unde tragem concluzia că sunt avute în vedere, în egală măsură, atât persoanele fizice cât și persoanele juridice.

În definiția legală dată noțiunii de "persoană vătămată" în art.2 alin.1 se pot identifica trei părți distincte:

a)persoana vătămată este în primul rând o persoană fizică sau juridică titulară a unui drept (subiectiv), definit în altă secțiune ca fiind "orice drept fundamental prevăzut de Constituție sau de lege, căruia i se aduce atingere printr-un act administrativ".

Persoanele fizice sau juridice pot fi vătămate în drepturile lor și prin efectul tăcerii administrative sau a refuzului nejustificat de rezolvare a cererii, aceste fapte administrative fiind asimilate actelor administrative (art.2 alin.2).

Persoanele fizice sau juridice trebuie să aibă capacitate juridică și procesuală. Persoanele fizice pot acționa în contencios administrativ chiar dacă nu au cetățenia română, deoarece legea nu face nici o precizare în acest sens.

b)În al doilea rând, sunt asociate persoanelor vătămate și grupurile de persoane fizice. Intenția legiuitorului a fost aceea de a crea un fel de acțiune colectivă, întemeiată pe comunitatea de drepturi și interese vătămate, exercitată în comun de mai multe persoane fizice.

Două observații se impun în legătură cu acest text:

textul legal este neconstituțional în raport cu art.52 din legea fundamentală, care se referă exclusiv la "persoane" (1), iar dacă îl interpretăm în sensul că acțiunile sunt introduse separat de persoanele fizice, el dublează, în mod inutil, dispozițiileart.47 C.pr. civ. – "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligațiune comună ori dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză" (2). Formarea unui "grup" de persoane fizice în vederea introducerii acțiunii are, prin urmare, importanță doar organizatorică, informală, fără a avea consecințe juridice în plan procesual.

în această ordine de idei, și persoanele juridice pot introduce acțiune separat, urmând a fi apoi obligate prin decizia judecătorului să-și desemneze un mandatar. Din această perspectivă, nu vedem rațiunea omiterii persoanelor juridice din textul legal comentat, și nici preferința arătată față de persoanele fizice.

Conform legii, sunt "asimilate" persoanei vătămate și organismele sociale care invocă vătămarea unui interes public prin actul administrativ atacat.

În primul rând, din analiza textului rezultă că suntem în prezența unei acțiuni de contencios administrativ obiectiv, ce vizează anularea actului administrativ, în temeiul interesului public. Acțiunea este asimilată în ceea ce privește celelalte aspecte în totalitate acțiunii persoanei fizice sau juridice vătămate în drepturi. Prin urmare, termenele de intentare sunt aceleași, la fel procedura prealabilă administrativă.

Considerăm, însă, că anumite elemente ale acțiunii persoanelor fizice sau juridice vătămate nu au aplicabilitate aici: este vorba în primul rând de posibilitatea de a cere despăgubiri (despăgubirile pot fi cerute numai în cazul contenciosului administrativ subiectiv, atunci când sunt vătămate drepturi și libertăți private, personale). Vor putea fi solicitate doar cheltuieli de judecată. De asemenea, ilegalitatea actului administrativ atacat trebuie să fie una obiectivă, afectând legalitatea obiectivă, și nu una subiectivă, întemeiată pe vătămarea unui drept subiectiv al organismului social.

Cât privește noțiunea de organisme sociale, ea este definită în art.2 alin.1 lit.r) din lege: structuri neguvernamentale, sindicate, asociații, fundații și altele asemenea, care au ca obiect de activitate protecția drepturilor diferitelor categorii de cetățeni sau, după caz, buna funcționare a serviciilor publice administrative.

Legea prevede expres posibilitatea terțului față de actul administrativ individual de a contesta actul administrativ, chiar dacă nu i se adresează direct. Considerăm textul superfluu, această posibilitate reieșind clar atât din art.1 alin.1: "orice persoană care se consideră vătămată […] se poate adresa […]", cât și din ansamblul reglementării contenciosului administrativ, fiind recunoscută de asemenea și de practica judiciară încă din perioada de aplicare a Legii nr.29/1990. Utilă este doar precizarea referitoare la curgerea termenelor de contestare pentru terți – de la luarea la cunoștință a actului administrativ, dar nu mai mult de 6 luni de la emiterea actului (art.7 alin.3).

Prin derogare de la dispozițiile alin. 1 ale art. 8 din Legea nr. 554/2004, acțiunile întemeiate pe încălcarea unui interes legitim public pot avea ca obiect numai anularea actului sau obligarea autorității pârâte să emită un act sau un alt înscris, respectiv să efectueze o anumită operațiune administrativă, sub sancțiunea penalităților de întarziere sau a amenzii care potrivit art. 24 alin.2 este de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere aplicată conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate.

În conformitate cu dispozițiile art. 49 din Codul de procedură civilă, și în cauzele de contencios administrativ pot participa în calitate de intervenienți și alte persoane care dovedesc un interes în judecarea cauzelor respective, interesul putând fi propriu sau persoana respectivă intervine în interesul altor persoane care sunt părți în proces.

Potrivit art. 57 din același Cod oricare din părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul.

În situația în care acțiunea are ca obiect tăcerea administrației, se va cere instanței, în principal, obligarea autorității pârâte să emită actul administrativ solicitat de reclamant.

Când administrația refuză să rezolve o cerere, instanța va aprecia dacă refuzul este sau nu justificat, pronunțând, în consecință, o soluție pe fondul litigiului.

Suntem în prezența unui contencios subiectiv, atunci când sunt vătămate drepturile persoanelor juridice de drept public (1), respectiv a unui contencios obiectiv, ce rezultă din formularea impersonală "s-a vătămat un interes legitim" din finalul textului, ce poate fi interpretată în sensul că se referă și la interesul legitim public (2).

Persoanele de drept public sunt Statul român, reprezentat prin Ministerul finanțelor, Guvern (Cancelaria Primului Ministru este cea care are personalitate juridică), ministerele, județul, orașul și comuna, precum și alte entități declarate ca atare prin legi sau hotărâri de Guvern (Fondul român de Dezvoltare Socială, Agenția Națională a Funcționarilor Publici, etc.).

Contenciosul obiectiv are la bază noțiunea de "drept obiectiv", înțeleasă ca o regulă, un comandament de drept, independent de subiectele raportului juridic concret, care au drepturi subiective.

Cu alte cuvinte, în timp ce contenciosul subiectiv are în centrul său grija pentru drepturile subiective ale persoanelor, oferindu-le acestora mijloace juridice de apărare a acestor drepturi în fața abuzurilor administrației, contenciosul obiectiv evocă necesitatea respectării, în activitatea administrației publice, a regulilor impersonale de drept, subsumate câmpului semantic al sintagmei "drept obiectiv".

Instanța va constata care este starea de legalitate, așa cum ea rezultă din acte normative, și dacă această stare de legalitate a fost vătămată printr-un act al unei autorități a administrației publice locale.

2.3. Pârâtul

În litigiile de contencios administrativ, calitatea de pârât o poate avea, așa cum rezultă din prevederile art. 2, orice autoritate publică, înțelegând prin aceasta: „orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public”.

Aceasta este regula contenciosului subiectiv in care reclamant este “persoana vătămată, iar pârât o autoritate publică”.

În cazul contenciosului obiectiv acțiunea prefectului în exercitarea tutelei administrative; a Agenției Naționale a Funționarilor Publici atunci câand iși exercită prerogative ca urmare a gestiunii funcției publice, aceste autorități publice sunt reclamanți în litigiu de contencios(nu li se încalcă drepturi subiective sau interese legate de acestea, ci își realizează competențe expres prevazute de lege).

Așa cum am mai arătat, pârât într-un litigiu de contncios administrativ poate fi orice autoritate publică. Spre deosebire, fosta Lege nr. 29/1990 pârțt într-un litigiu de contencios putea fi numai o autoritate administrativă.

Odată cu apariția Constituției din 1991 în art. 48 (1)(actualmente 52) prin introducerea dreptului de petiționare, acest articol constituțional a modificat implicit conținutul fostului art. 1 al Legii 29/1990 lărgind considerabil sfera pârâtului în litigiul de contencios administrativ.

Față de vechea reglementare, care folosea expresia „autoritate administrativă” pentru a desemna emitentul actelor ce pot face obiectul unor acțiuni de contencios, Legea nr. 554/2004 folosește expresia „autoritate publică”, lărgind așadar câmpul de aplicare al legii. Acest lucru îl reprezintă o evoluție firească a sistemului nostru de drept administrativ, în tendința generală de a asigura cât mai eficient protecția drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor, a societății, împotriva oricărui abuz, atât din partea autorităților statului sau ale administrației locale cât și din partea organismelor autorizate să presteze un serviciu public sau recunoscute ca fiind de utilitate publică.

De asemenea, potrivit art. 16 alin.(1), acțiunea mai poate fi formulată și personal împotriva persoanei fizice(funcționarului) care a elaborat, emis sau încheiat actul, ori, după caz, se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea. Această posibilitate este condiționată însă de solicitarea de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere.

Observăm că legiuitorul corelează lărgirea sferei autorităților ale căror acte pot fi cenzurate în contenciosul administrativ cu generalizarea concomitentă a categoriilor de persoane ce poartă o răspundere personală. Astfel perechii autoritate administrativă – funcționar din vechea reglementare îi corespunde acum perechea autoritate publică – persoană fizică.

Utilizarea noțiunii de „persoană fizică” în cuprinsul reglementării invocate dă posibilitatea persoanei vătămate să solicite despăgubiri de la orice persoană, indiferent de statutul său în cadrul autorității, (funcționar obișnuit – contractual, funcționar public, demnitar ales sau numit, membru al unei asociații, fundații sau organizații, chiar și o persoană ce acționează pe bază de voluntariat într-un organism ce prestează un serviciu public). Criteriul după care se pot determina persoanele avute în vedere de lege este existența unui raport juridic de muncă, colaborare, reprezentare sau altele similare (contract de muncă, relație de serviciu, act de investire, contract de societate, mandat, etc.) între autoritatea publică – pe de o parte și persoana fizică – pe de altă parte.

O altă chestiune este aceea dacă persoana fizică la care se referă art. 16 din Legea nr. 544/2004 poate fi chemată în judecată prin aceeași acțiune formulată împotriva autorității publice în care aceasta funcționează, sau printr-o acțiune separată. Din moment ce legea nu dispune, considerăm ca pot fi folosite ambele situații, deși finalitatea s-ar realiza mai bine dacă, prin aceeași acțiune ar fi chemați în judecată, atât serviciul public, cât și persoana în cauză.

La rândul său, prevede alin. 2 al art. 16 din Legea nr. 554/2004, persoana (funcționarul), acționată astfel în justiție, poate chema în garanție pe superiorul său ierarhic de la care a primit ordin scris să elaboreze sau după caz să nu elibereze actul a cărui legalitate – totală sau parțială – este supusă judecății.

Funcționarul ierarhic superior, introdus în proces pe calea chemării în garanție devine parte în proces și se poate folosi de toate mijloacele de apărare prevăzute de lege.

Judecarea concomitentă a acțiunii principale și a chemării în garanție este preferabilă, deoarece se pronunța o singură hotărâre, în caz contrar instanța urmând a se pronunța asupra fiecărei cereri.

Reclamantul care a obținut o hotărâre de obligație solidară, poate să ceară oricăruia dintre cei doi pârăți executarea integrală, fără posibilitatea pentru codebitorul obligat de a putea opune beneficiul de diviziune.

Determinarea calității de pârât în aceste litigii prezintă importanță pentru stabilirea sferei de aplicare a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și a competenței instanțelor de contencios administrativ, astfel încât, persoanele fizice și juridice să fie apărate, prin această lege, numai împotriva abuzurilor autorităților publice și a persoanelor juridice de drept privat asimilate, cunoscând faptul ca pentru celelalte litigii se aplică normele de drept material și procesual de drept comun.

Pot fi pârâți în litigiile de contencios administrativ :

– autorități a1e administrației publice centrale;

– autorități ale administratiei publice județene și locale;

– regiile autonome, instituțiile publice sau, dupa caz, orice alt serviciu public administrativ creat pentru a satisface interesele generale a1e societații.

Calitatea de pârâți în litigiile de contencios administrativ nu o au organizațiile cooperatiste sau neguvernamentale, agenții economici și persoanele juridice cu scop nelucrativ, deși, uneori, instanțele de judecată au admis ca pot fi pârâte în acțiunile de contencios administrativ și unele asociații cu scop nelucrativ.

Încălcarea normelor de drept administrativ cu vinovăție atrage după sine intervenția răspunderii administrative în una din următoarele forme:

-răspundere administrativ disciplinară,

-răspundere administrativ patrimonială,

-răspundere administrativ contravențională.

Răspunderea administrativ disciplinară are la bază încălcarea unei norme de drept administrativ sau, în cazuri bine individualizate a unor norme de drept penal (art. 181, art. 90 si urm. C.pen.-faptele ce nu întrunesc gradul de pericol social al unei infracțiuni) pe când răspunderea disciplinară de dreptul muncii este specifică salariatului si are la bază contractul colectiv sau individual de muncă, reprezentînd un raport juridic de dreptul muncii si nu un raport de drept administrativ, astfel încît ne situam în afara sferei ilicitului administrativ.

Deasemenea cele două tipuri de răspundere disciplinară diferă si în ceea ce priveste sancțiunile aplicabile.

Răspunderea disciplinară a funcționarilor publici presupune încalcarea cu vinovăție de către aceștia a îndatoririlor corespunzătoare funcției publice pe care o exercită, a normelor de conduită profesională și civică prevăzute de lege, fapt ce constituie abatere, atrăgând răspunderea disciplinară a acestora.

3. COMPARAȚI PÂRÂTUL DIN LITIGIU ADMINISTRATIV CU PÂRÂTUL DIN LITIGIU CIVIL

3.1. Litigiu administrativ

Litigiul in contenciosul administrativ este generat de reguli, principii și situații juridice speciale.

Enumerăm aici câteva: “sarcina probei este răsturnată aparținând pârâtului, competența este atrasă de domiciliul sau reședința reclamantului, cheltuieli de judecată modice, proceduri simplificate (două grade de jurisdicție- fond și recurs), aplicarea principiului celerității, etc..

Contenciosul administrativ a fost multă vreme considerat ca fiind alcătuit din patru ramuri: contenciosul de plină jurisdicție, de anulare, de interpretare si de represiune, însă nu mai este actuală, renunțându-se la ea încă din perioada interbelică.

După cum se cunoaște, actul juridicțional reprezintă un act complex care cupride două părți principale:

– o constatare prin care judecătorul trașează o chestiune juridică;

– o decizie prin care el ordonă măsurile necesare decurgând din constatarea făcută.

Când este vorba de asemenea acte, jurisprudența nostră pare înclinată, din ce în ce mai mult, ca îninte, de a păși la judecarea fondului să cerceteze lagalitatea dreptului a cărui vătămare este invocată de reclamant.

Acțiunea întemeiată pe vătămarea unor drepturi contractuale în scopul valorificării și a recunoașterii lor sau a interpunerii clauzelor prin care sunt stabilite, nu se pot intenta pe calea prevăzută de art. 1 din legea contenciosului decât în cazul contenciosului administrativ.

Acest lucru reiese din economia generală a legii deoarece recunoașterea, interpretarea și aplicarea unor astfel de drepturi implică cercetarea iasăși a contractului și a clauzelor lui, care, în modul acesta, este pus direct în cauză ăn judecarea unor astfel de litigii. Ori, din economia generală a legii rezultă în mod evident că judecarea litigiilor referitoare la contractele încheiate între particulari și administrație este de competența netăgăduită a instnțelor de drept comun (cu excepția contenciosului administrativ).

Totuși, la această regulă considerăm că se poate face o excepție și în mod exclusiv anularea unui astfel de act și nu valorificarea propriu-zisă a drepturilor contractuale.

Aceasta era disputa pe vechea Lege nr. 29/1990. Actualmente în baza Legii 554/2004 (art. 2, lit. “c” ), contractele administrative intră sub incidența contenciosului administrativ atunci când drepturile contractuale sunt vătămate printr-un act de autoritate ilegal și când se urmărește, în mod exclusiv, anularea unui astfel de act și nu valorificarea propriu-zisă a drepturilor contractuale.

Obiectul acțiunii de contencios administrativ este format din actele vizate de aceasta și rezultă din ipotezele în care instanța de contencios administrativ poate fi sesizată, după cum urmează:

a) Actul administrativ ilegal care vatămă drepturi sau interese legitime;

b) Refuzul nejustificat al autorității asimilat de lege cu actul administrativ, poate constitui obiect al litigiului de contencios administrativ. Refuzul nejustificat se poate manifesta în mod explicit, atunci când autoritatea refuză să soluționeze favorabil o cerere referitoare la un drept al persoanei vătămate sau la un interes legitim al acesteia. Dar refuzul poate fi si implicit, atunci când se manifestă prin faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal, asa cum se precizează la art.2 alin.(2) din lege. În această situație, acțiunea în contencios administrativ vizează obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ prin care să i se recunoască persoanei vătămate dreptul sau interesul legitim pretins.

c) Contractele administrative pot face obiect al acțiunii în contencios administrativ.

d) Actele administrativ-jurisdicționale pot forma, la rândul lor, obiect al acțiunii în contencios administrativ, deoarece în conformitate cu art.6 alin.(2) din lege, acțiunile în contencios administrativ pot viza actele administrativ-jurisdicționale, care pot fi atacate direct la instanța de contencios administrativ competentă, în termen de 15 zile de la comunicare.

e) Ordonanțele Guvernului pot, în condițiile art.9 din lege, să formeze obiect al acțiunilor de contencios administrativ. Astfel, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe va putea introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate.

f) Obiect al sesizării instanței de contencios administrativ competente îl poate forma și excepția de nelegalitate a unui act administrativ, căruia îi vom consacra o abordare specială.

Condițiile acțiunii de contencios administrativ

A. Condițiile de fond la care se referă prevederile Legii contenciosului administrativ sunt următoarele:

a) Condiția ca persoana să reclame vătămarea unui drept recunoscut de lege;

b) Condiția ca dreptul prevăzut de lege sau interesul legitim să fi fost vătămat printr-un act administrativ în sensul Legii nr.554/2004;

c) Condiția ca actul administrativ vătămător să fi fost dat de o autoritate publică.

B. Condițiile de formă si procedurale ale exercitării acțiunii de contencios administrativ, la care se referă Legea contenciosului administrativ, sunt următoarele:

a) Condiția ca persoana vătămată sau autoritățile care au calitate procesuală activă legală, să se adreseze cu acțiune la instanța competentă de contencios administrativ;

b) Condiția îndeplinirii procedurii prealabile.

Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există.

Prin plângere prealabilă se înțelege plângerea prin care se solicită autorității publice emitente sau celei ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ, în sensul revocării acestuia.

Litigii de contencios administrativ date în competența judecătoriilor ca instanțe de fond:

a) Legea nr.18/1991 a fondului funciar prevede că împotriva hotărârilor prin care Comisia județeană soluționează contestațiile formulate de persoanele nemulțumite de măsurile stabilite de comisiile locale, se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare (art.53);

b) Legea nr.112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinație de locuințe trecute în proprietatea statului prevede la art.18 că hotărârile comisiilor județene si ale comisiei municipiului Bucuresti sunt supuse controlului judecătoresc, potrivit legii civile, si pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare. În această situație, potrivit legii civile – art.1 pct.1 din Codul de procedură civilă – judecătoriile sunt instanțele care judecă, în primă instanță, toate procesele si cererile, care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe.

c) Ordonanța Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor reglementează la art.31-36 procedura de contestare a proceselor-verbale de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii, plângerile formulate fiind de competența de soluționare a judecătoriilor, care judecă în calitate de instanțe de drept comun. De menționat că, potrivit art.34, recursurile împotriva hotărârilor date de judecătorii sunt de competența secției de contencios administrativ de la tribunale.

d) Legea nr.67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale prevede la art.16 alin.(5) că, împotriva soluției prin care primarul a rezolvat întâmpinarea formulată în legătură cu listele electorale, se poate face contestație în termen de 24 de ore de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază teritorială se află localitatea, care va pronunța o hotărâre definitivă si irevocabilă.

e) Legea nr.373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaților si Senatului prevede la art.13 alin.(2) că împotriva soluției primarului, prin care acesta a rezolvat întâmpinarea referitoare la omisiunile din listele electorale, se poate face contestație la judecătoria de la domiciliul alegătorului, în termen de 5 zile de la comunicare, hotărârea fiind definitivă și irevocabilă.

f) Legea nr.119/1996 privind actele de stare civilă cuprinde reglementări care atribuie judecătoriilor competența de a soluționa litigiile referitoare la refuzul ofițerului de stare civilă de a întocmi actul de stare civilă, ori cele privind modificarea, completarea, etc. a actelor de stare civilă, este dată judecătoriilor.

Litigii de contencios administrativ date în primă instanță în competența tribunalelor:

a) Legea nr.64/1991 privind brevetele de invenție prevede la art.56 că hotărârea Comisiilor de reexaminare a hotărârii de acordare a brevetului, după ce se motivează, se comunică părților în termen de 15 zile de la pronunțare si poate fi atacată la Tribunalul Bucuresti în termen de 30 de zile de la comunicare, iar hotărârea acestei instanțe poate fi atacată cu recurs la Curtea de Apel Bucuresti. Acest text legal nu precizează că litigiile ar urma să fie judecate de secțiile de contencios administrativ si nici că ar fi aplicabile prevederile Legii contenciosului administrativ, ceea ce înseamnă că atât tribunalul cât si Curtea de apel vor judeca aplicând regulile dreptului comun.

b) Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 prevede la art.26 alin.(3) că decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

c) Legea nr.16/1995 privind protecția topografiilor circuitelor integrate prevede la art.16 alin.(2) si (3) că soluția motivată a Comisiei de reexaminare a hotărârii privind cererile de înregistrare a topografiilor poate fi atacată în termen de 3 luni de la comunicare la Tribunalul Bucuresti, iar sentința pronunțată poate fi atacată cu recurs la Curtea de Apel Bucuresti, în 15 zile de la comunicare.

d) Legea nr.84/1998 privind mărcile si indicațiile geografice prevede, la art.81, că hotărârea motivată a Comisiei de reexaminare din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci poate fi atacată la Tribunalul Bucuresti în termen de 30 de zile de la comunicare, iar deciziile tribunalului pot fi atacate cu recurs la Curtea de Apel Bucuresti, în 15 zile de la comunicare.

Legislația specială actuală ne oferă multe alte situații în care litigiile de contencios administrativ au fost date în competența judecătoriilor sau tribunalelor, ca instanțe de drept comun, însă limitele acestui curs ne obligă să ne limităm la exemplele prezentate mai sus.

În momentul de față, după intrarea în vigoare a legii 554/2004 prin asimilarea contractelor administrative cu actele administrative, instanțele de contencios administrativ au dobândit o competență deplină si exclusivă în ceea ce priveste soluționarea litigiilor care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum si a oricăror litigii legate de aplicarea si executarea acestuia.

3.2. Litigiu civil

Dreptul procesual este una din cele mai importante ramuri de drept, întrucât fără cunoașterea temeinică a instituțiilor pe care le reglementează nu este posibilă valorificarea, pe calea constrângerii statale, a drepturilor subiective recunoscute de ordinea juridică. Așadar, procedura judiciară – dreptul procesual – este una din componentele esențiale ale oricărui sistem juridic, destinată să servească toate celelalte ramuri de drept. Normele cuprinse în Codul de procedură civilă constituie dreptul comun în materie procedurală.

Obiectul dreptului procesual civil este format din raporturile juridice care se nasc între participanții la procesul civil, numite raporturi juridice procesual civile.

Raporturile procesual civile pot fi grupate în :

– raporturi între instanță și părți;

– raporturi între instanță și ceilalți participanți la procesul civil;

– raporturi între părți.

Scopul activității procesuale este rezolvarea justă și temeinică a pricinilor civile, pentru apărarea drepturilor civile ori a intereselor legitime.

În literatura juridică sunt reținute următoarele caractere ale dreptului procesual civil :

a) caracterul sancționator

b) caracterul reglementar

c) caracterul formalist

d) caracterul de drept comun

Actele civile (ca și cele comerciale) ale organelor administrației publice sunt emise de acestea în calitatea lor de persoane juridice de drept privat. Cele mai importante acte civile ale administrației publice sunt contractele. Aceste acte sunt încheiate de organele administrației publice cu persoane fizice sau juridice de drept privat și cad sub incidența reglementãrilor dreptului comun în materie, Încheierea acestor acte se poate face numai de cãtre organul persoanei juridice, potrivit prevederilor Decretului nr. 31/1954. În cadrul contractelor civile, se respectã întru totul principiile egalitãții pãrților și acordului de voințã. Dacã apar litigii legate de aceste acte juridice, rezolvarea lor este de competența instanțelor de drept comun.

Codul de procedură civilă debutează prin a se referi, chiar în primele sale articole, la regulile de competență. Această reglementare apare firească dacă ținem seama de importanța regulilor procedurale prin intermediul cărora se statornicesc atribuțiile instanțelor judecătorești. Într-adevăr, în cazul declanșării unui litigiu, prima problemă care trebuie rezolvată de reclamant sau de avocatul acestuia este aceea de a determina instanța competentă.

Primul articol al Codului de procedură civilă consacră principiul plenitudinii de jurisdicție a judecătoriilor. Prin urmare, toate celelalte instanțe au o jurisdicție de excepție, în sensul că ele pot soluționa cauze civile în primă instanță numai în baza unor dispoziții normative care le atribuie în mod expres o atare competență.

Tribunalele au, în sistemul actual al Codului de procedură civilă, au o competență de fond, o competență în materie de apel, de recurs și o competență diversă.

Competența de fond sau în primă instanță a tribunalelor, privită prin prisma tuturor atribuțiilor lor, este o competență de excepție. Privită în concret, regula enunțată comportă însă și unele circumstanțieri și precizări extrem de importante și aceasta mai cu seamă după adoptarea și aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000.

În primul rând, competența tribunalelor în materie comercială este o competență de drept comun. Într-adevăr, din redactarea art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., rezultă că tribunalele au competența de a soluționa toate cererile în materie comercială, cu excepția acelora al căror obiect are o valoare de până la 100.000 de lei. Acestea din urmă intră în căderea judecătoriilor. În competența tribunalelor intră însă și cererile comerciale care nu au un caracter patrimonial.

Dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. au prilejuit însă și unele soluții diferite, ceea ce a determinat și intervenția instanței supreme printr-o decizie pronunțată în interesul legii. Totuși chiar și în perioada imediat următoare modificării Codului de procedură civilă, prin Legea nr. 59/1993, instanța supremă a decis că tribunalele sunt instanțe cu plenitudine de jurisdicție în materie comercială, având competența de a soluționa atât cererile ce nu au caracter patrimonial, în cadrul procedurii necontencioase – cum sunt autorizarea funcționării societăților comerciale.

Curțile de apel au și o competență diversă, respectiv, astfel cum precizează în mod expres art. 3 pct. 3c. proc. civ. și „în alte materii date prin lege în competența lor”. În această categorie trebuie să includem, în primul rând, unele cereri prin a căror rezolvare se urmărește o bună administrație a justiției. Pot fi incluse în această categorie cererile privitoare la:

– soluționarea conflictelor de competență dintre două tribunale din raza aceleiași curți de apel;

– soluționarea conflictelor de competență dintre o judecătorie și un tribunal din raza aceleiași curți de apel;

– soluționarea conflictelor de competență dintre două judecătorii din raza aceleiași curți de apel, dar din circumscripția unor tribunale diferite;

– soluționarea cererilor de strămutare bazate pe motiv de rudenie sau afinitate.

De asemenea, curțile de apel au și competența de a soluționa căile extraordinare de atac îndreptate împotriva propriilor lor hotărâri, respectiv contestația în anulare și revizuirea. Curțile de apel au competență și în ceea ce privește contestațiile la executare.

Pentru a cunoaște instanța căreia trebuie să ne adresăm pentru soluționarea unei cauze civile concrete nu este suficientă determinarea competenței de atribuțiune a instanțelor judecătorești. Este necesar să stabilim și sub aspect teritorial care dintre instanțele judecătorești de același grad are căderea de a soluționa o cauză civilă.

În acest scop, trebuie să recurgem la normele de competență teritorială. Prin intermediul normelor de competență teritorială se realizează o delimitare de atribuții pe linie orizontală între diferitele instanțe judecătorești de același grad. Iar, în raport de criteriile folosite, distingem următoarele forme de competență teritorială: competența teritorială generală, competența teritorială alternativă, competența teritorială excepțională și competența teritorială convențională.

Obiectul acțiunii civile se concretizează însă în raport de mijlocul procesual folosit sau că obiectul litigiului este determinat de pretențiile respective ale părților determinate prin actul introductiv de instanță și prin concluziile apărării.

În cazul cererii de chemare în judecată prin obiect se înțelege pretenția concretă formulată de reclamant împotriva pârâtului, cum ar fi: revendicarea unui bun mobil sau imobil, desfacerea căsătoriei, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract, constatarea sau negarea unui drept, etc.

Excepțiile procesuale au ca obiect invocarea încălcării unor norme de organizare judecătorească, de competență sau de procedură propriu-zisă sau a unor lipsuri referitoare la exercițiul acțiunii.

Acțiunea civilă, ca prerogativă legală, obiectivă, impersonală și permanentă, este uniformă sub aspectul elementelor ei structurale, precum și sub aspectul funcțiilor ce-i revin.

Acțiunile civile pot fi clasificate în funcție de criterii diferite. Astfel:

a) după scopul urmărit de reclamant prin acțiunea sa, acțiunile se pot împărți în: acțiuni în realizarea dreptului, acțiuni în constatarea dreptului și acțiuni în constituire de drepturi;

b) după natura dreptului subiectiv ce se valorifică prin acțiune se poate distinge între: acțiunile personale, acțiunile reale și acțiunile mixte;

c) în funcție de obiectul dreptului subiectiv apărat prin acțiune, acțiunile se împart în: acțiuni mobiliare și acțiuni imobiliare, iar la rândul lor acțiunile imobiliare pot fi: acțiuni posesorii sau acțiuni petitorii, după cum se apără dreptul de proprietate ori alt drept real sau posesia asupra bunului imobil.

d) în funcție de calea procedurală aleasă de parte, putem avea: acțiuni principale, acțiuni accesorii și acțiuni incidentale.

e) în funcție de natura procesului pot fi: acțiuni civile și acțiuni comerciale.

Părți în procesul civil sunt persoanele între care s-a legat raportul juridic dedus judecății și care îndeplinesc cumulativ condițiile de exercitare a acțiunii civile (afirmarea unui drept, justificarea unui interes, capacitatea procesuală și calitatea procesuală).

Deși denumirea generică este aceea de „părți”, în raport de mijlocul procesual folosit sau în raport de momentele și fazele procesuale, ele poartă o denumire specifică : reclamant și pârât în cererea de chemare în judecată (judecata în primă instanță); apelant și intimat în cererea de apel (judecata în apel); recurent și intimat în cererea de recurs (soluționarea recursului); contestator și intimat în contestația în anulare (soluționarea contestației în anulare); revizuient și intimat în cererea de revizuire (soluționarea revizuirii); creditor și debitor în faza executării silite (în contestația la executare părțile se mai numesc și contestator și intimat).

Părților inițiale li se pot alătura și terțe persoane, care intervin în proces din proprie inițiativă (art.49-56lit.c.proc.civ.) sau la cererea reclamantului, a pârâtului ori a chematului în garanție (art.57-66 lit.c.proc.civ.).

Dintre drepturile procesuale comune părților, menționăm , cu titlu de exemplu:

a) dreptul de a adresa cereri instanței;

b) dreptul de a participa la judecata pricinii și de a fi citată;

c) dreptul la apărare (care include : dreptul de a propune și de a administra probe în măsura în care instanța le-a încuviințat; dreptul de a invoca excepții procesuale; dreptul de a cunoaște toate actele dosarului și dreptul de a face copii de pe acestea; dreptul de a fi asistate și reprezentate de un avocat; dreptul de a folosi în justiție limba maternă sau de a vorbi în instanță și de a pune concluzii prin interpret);

d) dreptul de a recuza pe judecători, procurori, grefieri sau magistrați-asistenți, ,experți, interpreți, traducători și în faza executării silite , pe executorul judecătoresc;

e) dreptul de a dispune de soarta procesului, prin desistare, achiesare ori tranzacție;

f) dreptul de a exercita căile de atac prevăzute de lege.

Părțile au următoarele obligații sau îndatoriri procesuale :

a) de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului;

b) de a îndeplini actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător;

c) de a exercita drepturile procesuale cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege;

d) de a-și proba pretențiile și apărările.

Nerespectarea acestor obligații atrage sancțiuni ca: nulitatea, decăderea, perimarea, sancțiuni pecuniare ori chiar pierderea procesului.

3.3. Pârâtul din litigiu administrativ în paralel cu pârâtul din litigiu civil

Pârâtul din litigiu administrativ este o autoritate publică, pe cand pârâtul din litigiu civil poate fi orice persoană fizică. Încă din prima afirmație se poate observa că pârâtul din cele două litigii este total diferit.

În ceea ce privește instanțele competente în a rezolva conflictele juridice, pârâții litigiilor administrativ și civil se diferențează deoarece în litigiul administrativ instanțele competente sunt: tribunalele administrative, care nu aparțin puterii judecătorești, ci țin de administrația publică, Curtea de Conturi, Curtea de disciplină bugetară și financiară, jurisdicții în materia educației naționale, jurisdicții profesionale, comisii de control al băncilor, Consiliul de Stat; în timp ce în cazul litigiului civil, sunt următoarele: Tribunalul, Curtea de Apel și Înalta Curte de Casație și Justiție.

În altă ordine de idei, în litigiu administrativ motivul este un act administrativ ce vatămă un drept obiectiv al reclamantului sau un drept constituțional, pe când in lititgiu civil plecând de la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2003, care a amplificat competența tribunalelor și în litigiile de natură civilă. Astfel, în concret, în urma modificărilor aduse art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalele judecă litigiile civile al căror obiect are o valoare de peste 100.000 de lei, cu excepția cererilor de împărțeală judiciară. La această excepție, Legea nr. 219/2005, de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000, a adăugat și cererile în materie succesorală, cererile neevaluabile în bani, precum și cele privind materia fondului funciar.

Pornind de la chemarea în judecată putem observa o asemănare între cele două litigii, și anume: în ambele cazuri sunt chemate și terțe persoane, doar că în administrativ sunt chemate terțe persoane în colțul reclamantului, iar în civil pot fi chemate atât în calitate de reclamanți cât și de pârâți. În cazul administrativ, legea include în această categorie, în mod explicit, și terța persoană, vătămată printr-un act administrativ adresat altui subiect de drept; iar cazul civil, terții pot participa la activitatea judiciară, fie din inițiativa lor, fie din inițiativa părților principale. Odată introduse în proces, terțele persoane devin părți.

Obiectul dreptului procesual civil este format din raporturile juridice care se nasc între participanții la procesul civil, numite raporturi juridice procesual civile, pe când obiectului dreptului administrativ este privit într-o opinie, față de regimul constituțional actual ca fiind constituit din acel grup de norme juridice care reglementează anumite relații sociale din sfera de administrare a treburilor statului și unităților administrativ-teritoriale exercitate prin autoritățile lor, alte categorii de relații sociale din aceeași sferă fiind reglementate prin norme juridice din cadrul altor ramuri de drept (dreptul constituțional, dreptul civil, dreptul financiar etc.); pe de altă parte, dreptul administrativ are ca obiect de reglementare și acel “fascicol” de relații sociale care garantează producerea efectelor de “drept civil”, instituind un sistem complex de măsuri de constrângere administrativă, cu sau fără caracter sancționator.

Părți în procesul civil sunt persoanele între care s-a legat raportul juridic dedus judecății și care îndeplinesc cumulativ condițiile de exercitare a acțiunii civile (afirmarea unui drept, justificarea unui interes, capacitatea procesuală și calitatea procesuală), în timp ce părțile litigiului de contencios administrativ sunt sub denumirea marginală „Subiectele de sezină”, art.1 din lege prezintă subiectele care pot avea calitatea procesuală activă si au dreptul să sesizeze instanțele de contencios administrativ, astfel, potrivit art.1 alin.(1), se poate adresa instanței de contencios administrativ orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale.

În litigiul civil, pârâtul nu este ținut să se limiteze la o simplă apărare orală sau prin întâmpinare în cadrul procesului civil. El are posibilitatea de a părăsi această stare defensivă, spre a formula pretenții proprii față de reclamant. Această posibilitate îi este oferită de lege pârâtului de art. 119 C. proc. civ. Potrivit primului alineat al textului menționat: „Dacă pârâtul are pretenții în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere reconvențională”. În timp ce în litigiul de contencios administrativ pârâtul nu are posibilitatea de a face o cerere reconvențională.

Soluționarea procesului civil nu poate fi concepută fără participarea părților între care s-a ivit litigiul: reclamantul și pârâtul. În cadrul și în cursul procedurii pot interveni de asemenea alte persoane. Așa este, în primul rând, cazul terților, care pot participa la activitatea judiciară, fie din inițiativa lor, fie din inițiativa părților principale. Odată introduse în proces, terțele persoane devin părți. Însă ,în ceea ce privește litigiul de contencios administrativ, terțele persoane nu devin părți în proces.

Simulația reprezintă o operațiune juridică constând în încheierea unui act public aparent, menit să dea impresia creării unei situații juridice diferite de cea reală și încheierea concomitentă a unui alt act juridic prevăzând adevăratele raporturi pe care părțile înțeleg să le stabilească în realitate.Simulația nu constituie o cauză de nulitate a vreunuia din cele două acte încheiate.Singura sancțiune a simulației ilicite este inopozabilitatea actului secret împotriva terților care cu bună credință s-au întemeiat pe actul aparent.Această inopozabilitate nu are însă un caracter absolut, deoarece terții pot invoca actul secret atunci când efectele pe care acesta le produce ar fi în favoarea lor.Actul secret este totuși opozabil terților, dacă aceștia au avut cunoștință de existența și cuprinsul contraînscrisului.Art.1175 din Codul Civil, consacră în cazul simulației, opozabilitatea actului secret între părțile contractante și succesorii universali, deoarece prin efectul transmisiunii unei fracțiuni sau totalității patrimoniului, ei se substituie în toate drepturile și obligațiile autorului, fiindu-le opozabile excepțiile ce puteau fi ridicate față de autor, pe care îl reprezintă. Acțiunea în declararea simulației unui act are drept consecință constatarea existenței actului secret, dar real și inexistența actului public, aparent. Fiind o acțiune în constatare ce poate fi exercitată pe cale principală ori pe cale de excepție, ea transpune principiul potrivit căruia aparența de drept poate fi înlăturată oricum, actul simulat nefiind susceptibil de consolidare prin trecerea timpului.Aceasta fiind așadar finalitatea acțiunii în declararea simulației, evident că toate acțiunile formulate de părți vizând rezoluțiunea, rezilierea sau anularea actului secret, nu pot fi concepute decât ca o consecință și în cadrul constatării simulației, pentru ca astfel să poată fi desființat și actul public aparent.

În concluzie se poate afirma ca simulația este rezultatul unei întelegeri specifice, numită acord simulator, care intervine între două sau mai multe persoane numite simulanți si care se structurează pe doua planuri, unul aparent si unul secret.La vedere se încheie un act juridic care este în total sau in parte simulat și care crează o aparență înșelătoare pentru terti. În ascuns, exista fie o negare a actului real, fie un alt act juridic care vine sa contrazică actul simulat sau să numească alte persoane in calitate de beneficiar, persoana care dacă nu este parte la actul secret are cel putin în cunoștință de acesta.Există un concurs de voințe care induc false impresii de existența a unui anumit raport juridic între părti ori înfățișează deformat realitatea raportului juridic.Voința si raporturile a cel puțin două persoane se reunesc cu scopul de a crea o aparența inșelătoare care, uneori poate fi chiar păgubitoare pentru terti.Astfel pot face obiect al simulației numai actele juridice cu caracter convențional, nu și actele juridice unilaterale sau faptele juridice.

Cu toate că în sistemul dreptului civil român problema daunelor cominatorii nu a fost reglementată printr-o dispoziție cu caracter general, această instituție este consacrată prin norme speciale.Asemenea dispoziții, prin care se face referire la sancțiunea plății de daune, sunt cuprinse în art.48, alin.(2), din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în art. 64 alin.(2), din Legea fondului funciar nr.18/1991, republicată, precum și în art. 24 alin.(2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care prevede că, în cazul în care termenul nu este respectat, "reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere".Rezultă deci că daunele cominatorii reprezintă o sancțiune pecuniară, ce se aplică de instanțele de judecată în vederea asigurării executării unei obligații de a face sau de a nu face, determinată prin hotărâre judecătorească, precum și că suma de bani stabilită să fie achitată cu acest titlu este independentă de despăgubirile ce trebuie să constituie echivalentul prejudiciului cauzat, iar rațiunea acordării unor astfel de daune o constituie exercitarea efectului lor de constrângere asupra debitorului care persistă în neexecutarea obligației pe care și-a asumat-o, prin silirea lui la plata către creditor a unor sume calculate în raport cu durata întârzierii îndeplinirii obligației de a face sau de a nu face. Deși în practică au fost și soluții care au statuat inadmisibilitatea daunelor cominatorii, avându-se în vedere actualul art. 572 din Codul de procedura civilă, totuși și în prezent instanțele de judecată acordă aceste daune cominatorii ca o măsură de constrângere economică a debitorului, adică o cale indirectă de determinare a lui de a-și executa obligațiile în natură.

4. COMPARAȚI PÂRÂTUL DIN LITIGIU ADMINISTRATIV CU PÂRÂTUL DIN LITIGIU DE MUNCĂ

4.1. Litigiu de muncă

Munca este o trăsătură esențială a activității umane, omul fiind singura ființă care depune efort în mod conștient în vederea obținerii unor foloase. În același timp, munca reprezintă o condiție a traiului, deoarece fără a presta muncă nu se pot obține bunurile necesare vieții. De cele mai multe ori, munca depusă reprezintă și o măsură a bunăstării indivizilor. Munca constitue pentru economiști factor de producție, o activitate prin care oamenii utilizează aptitudinile lor, fizice și intelectuale, îm scopul obținerii de bunuri și beneficii.

Dezvoltarea societății umane a determinat normativizarea relațiilor de muncă. Dacă la începutul organizării societății umane prestarea muncii se făcea în folos propriu, pe parcursul evoluției structurilor etatice, munca s-a prestat și în folosul altor indivizi. Ulterior, cei care beneficiau de pe urma muncii altora au abuzat de drepturile lor, munca devenind pentru o mare parte a membrilor societății muncă silnică.

Dreptul modern a adus mutații în sfera dreptului în general, punând și bazele apariției dreptului muncii ca știință și disciplină juridică. O dată cu conturarea drepturilor fundamentale ale omului s-au afirmat idei călăuzitoare și pentru dreptul muncii cum ar fi: dreptul la muncă, interzicerea muncii silnice, remunerație muncii prestate etc. (sfărșitul sec. al XIX-lea).

Trecerea de la feudalism la capitalism și industrializarea la scară largă a proceselor de producție a determinat organizarea muncitorilor în sindicate care să le apere drepturile legate de relațiile de muncă. Mișcările sindicale de la începutul sec. al XX-lea, de multe ori chiar agresive și soldate cu victime, au grăbit conturarea dreptului muncii ca o disciplină juridică autonomă.

Cu privire la înțelesul noțiunii de dreptului muncii, în doctrină s-au formulat mai multe definiții. De exemplu, dreptul muncii este acea ramură a sistemului de drept din țara noastră alcătuit din ansamblul normelor juridice care reglementează relațiile individuale și colective de muncă dintre patroni și salariați.

Într-o altă opinie, dreptul muncii reprezintă totalitatea regulilor aplicabile relațiilor individuale și colective care se nasc între angajatori și salariați care muncesc sub autoritatea lor, cu ocazia prestării muncii în baza unui contract individual de muncă, precum și acele reglementări care se suprapun sau condiționează relațiile de muncă.

Concluzionăm că dreptul muncii este ramura de drept care se ocupă cu studierea normelor juridice ce reglementează relațiile care se nasc între salariați și angajatori în legătură cu prestarea muncii.

Conform unui punct de vedere unanim exprimat în literatura noastră juridică, criteriul fundamental de constituire al unei ramuri de drept îl reprezintă obiectul de reglementare.

Prin obiect de reglementare al unei ramuri de drept se înțelege acel grup de relații sociale ce au anumite particularități, anumite caractere specifice.

Obiectul de reglementare al dreptului muncii cuprinde:

a) relațiile sociale de muncă ce se nasc ca urmare a încheierii contractelor de muncă;

b) unele raporturi juridice conexe (ex: organizarea și funcționarea sindicatelor, protecția muncii, formarea profesională, jurisdicția muncii, etc), ce derivă din încheierea contractului de muncă ori sunt grefate pe acesta.

Un contract de muncă se încheie între angajatori și angajați,adică între patronii care asigură o remunerație și salariații care, ii schimbul acesteia, prestează o anumită muncă și execută ordinele primite.

In dreptul muncii, termenul angajator desemnează persoana juridică sau persoana fizică cu sediul, respectiv domiciliul, în România ori sucursala, filiala, agenția, reprezentanta din România a unei persoane juridice străine cu sediul în străinătate, autorizată potrivit legii, care încadrează forță de muncă în condițiile legii3.

Potrivit art 14 alin. 1 din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii), prin angajator se înțelege persoana fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forță de muncă pe bază de contract individual de muncă.

Totodată, cu ocazia negocierii contractului colectiv de muncă unic la nivel național, termenului de unitate i s-a dat înțelesul de "regii autonome, companii naționale, societăți comerciale, alte organizații cu scop lucrativ, instituțiile publice, asociațiile de orice fel și organele de stat", iar în Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2005-2006 (publicat în M. O. al României, Partea a V-a, nr. 1 din 22 februarie 2005) s-a prevăzut că "termenul de patron desemnează pe cel care angajează – parsoană juridică sau persoană fizică autorizată potrivit legii, care administrează, utilizează capital, 3 indiferent de natura acestuia și care folosește forță de muncă salariată".

Prin salariați se înțeleg persoanele care se obligă, în virtutea calificării, profesiei, funcției, să presteze un anumit fel de activitate pentru angajatori, în temeiul unui contract individual de muncă încheiat pentru o perioadă de timp determinată sau nedeterminată.

Dreptul muncii s-a dezvoltat ca o ramură de drept autonomă, având atât obiect propriu cât și metodă de reglementare proprie.

În ceea ce privește obiectul de reglementare al dreptului muncii, art. 1 din Codul Muncii stabilește că acesta reglementează:

totalitatea raporturilor individuale și colective de muncă;

modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă;

precum și jurisdicția muncii.

Detaliind sfera de aplicabilitate a normelor dreptului muncii, cuprinse prioritar în Codul Muncii, art. 2 din cod prevede că dispozițiile codului se aplică:

Cetățenilor români încadrați cu contract individual de muncă, care prestează muncă în România;

Cetățenilor români încadrați cu contract individual de muncă în străinătate, în baza unor contracte încheiate cu un angajator român, cu excepția cazului în care legislația statului pe al cărui teritoriu se execută contractul individual de muncă este mai favorabilă;

Cetățenilor străini sau apatrizi încadrați cu contract individual de muncă, care prestează muncă pentru un angajator român pe teritoriul României;

Persoanelor care au dobândit statutul de refugiat și se încadrează cu contract individual de muncă pe teritoriul României, în condițiile legii;

Ucenicilor care prestează muncă în baza unui contract de ucenicie la locul de muncă;

Angajatorilor, persoane fizice sau juridice;

Organizațiilor sindicale și patronale.

Actualmente, dreptul muncii este considerat în mod unanim de autori ca fiind o ramură a dreptului privat. Polemici însă mai apar datorită particularităților care caracterizează această disciplină juridică.

Astfel, din punctul de vedere al poziției pe care se situează participanții la raportul juridic de dreptul muncii, observăm o serie de nuanțări specifice în ceea ce privește poziția angajatului față de angajtor. Ne referim strict la dreptul angajatorului de a dispune cu privire la activitatea angajatului, ceea ce îi oferă acestuia o poziție privilegiată. În literatura de specialitate se vorbește despre un raport de autoritate care caracterizează relațiile juridice de muncă. Existența acestei particularități cu privire la raportul juridic de dreptul muncii nu conduce însă la situarea acestei ramuri de drept în sfera dreptului public.

Raporturile dreptului muncii cu celelalte ramuri de drept sunt de interdependență.

Dreptul constituțional cuprinde norme fundamentale pentru întreaga activitate juridică. Implicit, dispozițiile dreptului constituțional se referă și la norme caracteristice raporturilor juridice de muncă. Aceste norme au valoare de principii ale dreptului muncii, ele conturând întreaga arhitectură a normelor de dreptul muncii, cuprinse în alte acte normative.

Cât privește relația dreptului muncii cu dreptul administrativ, putem aprecia că parte din normele dreptului muncii se regăsesc în acte juridice specifice dreptului administrativ. Ne referim în special la dispozițiile privitoare la activitatea funcționarilor publici. Astfel, deși la angajare acestora li se încheie un contract de muncă, raporturile cu angajatorul nu sunt apreciate funcție de prevederile Codului muncii, ci se face aplicarea normelor cuprinse în Statutul funcționarilor publici, ca izvor specific al dreptului administrativ.

Dreptul muncii se află în legătură și cu dreptul penal, mai ales în ceea ce privește infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Ca ramură de drept privat, dreptul muncii își completează prevederile, ori de câte ori este nevoie cu prevederile dreptului comun pentru toate disciplinele de drept privat și anume dreptul civil. Această completare vizează atât normele dreptului material cât și normele dreptului procesual pentru fiecare materie. În susținerea acestei afirmații facem trimitere la prevederile art. 291 din Codul muncii.

Principiile de drept sunt acele idei călăuzitoare pentru întreaga reglementare juridică a relațiilor sociale, precepte fundamentale impuse de-a lungul timpului datorită gradului lor larg de generalitate și datorită aplicabilității la scară extinsă.

Dicționarul explicativ al limbii române definește principiul ca fiind elementul fundamental, idea, legea de bază pe care se sprijină o teorie științifică, un sistem sau ca totalitate a legilor și noțiunilor de bază ale unei discipline științifice.

Îndeplinind rolul unor linii directoare, principiile ramurilor de drept asigură concordanța diferitelor norme juridice, coeziunea și armonia acestora, pătrunderea sensului lor exact și a finalității lor, perfecționarea lor continuă.

Valoarea de izvor de drept a principiilor fundamentale ale fiecărei ramuri juridice nu poate fi contestată. Cu atât mai mult nu poate fi tăgăduită această trăsătură a principiilor de dreptul muncii cu cât legiuitorul a inclus aceste principii în Codul muncii, în titlul I, capitolul al II-lea, intitulat “Principii fundamentale”. Codul muncii reglementează expres principiul libertății muncii, principiul interzicerii muncii forțate, principiul egalității de tratament, principiul asigurării protecției muncii, principiul dreptului la asociere, principiul consensualismului și principiul libertății de mișcare a forței de muncă.

Principiul libertății muncii este reglementat în art. 3 din Codul muncii. Al.1 al acestui articol face trimitere la garantarea constituțională de care beneficiază acest principiu de drept. Prin art. 38 Constituția afirmă că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit și că așegerea profesiei și alegerea locului de muncă sunt libere.

Tot acesta este și sensul în care legiuitorul a incriminat libertatea muncii prin textul din cod, insistându-se atât asupra libertății în alegerea locului de muncă și a profesiei cât și asupra ideii că nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă ori într-o anumită profesie, oricare ar fi acestea.

Așadar principiul libertății muncii este formulat în actualul cod în conformitatre cu prevederile constituționale și ale actelor norm,ative internaționale în materie. Noutatea pe care o aduce codul față de textul constituției constă în precizarea sancțiunii împotriva contractelor de muncă încheiate cu încălcarea acestui principiu, respectiv nulitatea de drept (art. 3 al. 4).

Principiul interzicerii muncii forțate este reglementat de art. 4 din cod. Așa cum prevede codul, munca forțată reprezintă orice muncă sau serviciu impus unei persoane sub amenințare ori pentru care persoana nu și-a exprimat consimțământul în mod liber.

Observăm că reglementarea principiului interzicerii muncii forțate este amplă, codul precizând expres și excepțiile de la aplicabilitatea principiului. Nu constituie însă muncă forțată sau activitate impusă de autoritățile publice:

a) În temeiul legii privind serviciul militar obligatoriu;

b) Pentru îndeplinirea obligațiilor civile stabilite de lege;

c) În baza unei hotărâri judecătorești de condamnare, râmasâ definitivă în condițiile legii;

d) În caz de forță majoră, respectiv în caz de război, catastrofe sau pericol de catastrofe precum: incendii, inundații, cutremure, epidemii sau epizotii violente, invazii de animale sau insecte, în toate circumstanțele care pun în pericol viața sau condițiile normale ale ansamblului populației ori ale unei părți a acesteia.

Munca forțată sau silnică este prohibită și de alte reglementări ale sistemului nostru de drept. De exemplu, art.191 din Codul penal incriminează infracțiunea cu denumirea marginală “supunerea la muncă forțată sau obligatorie”.

Principiul egalității de tratament este reglementat de art. 5 din Cod. În conformitate cu prevederile europene privind interzicerea oricărei forme de discriminare, al. 2 al art. 5 prevede că orice discriminare directă sau indirectă față de un salariat, bazată pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală este interzisă.

Mai mult, codul prevede în categoria discriminărilor directe și faptele de excludere, deosebire, restricție sau preferință, întemeiate pe unul sau mai multe dintre criteriile detaliate mai sus, care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării drepturilor prevăzute în legislația muncii. Constituie discriminare directă și faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele de mai sus, dar care produc efectele unei discriminări directe.

Principiul protecției muncii este reglementat atât de Constituție (art. 38 al. 2) cât și de Codul muncii (art. 6). În conformitate cu prevederile codului, orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiții de muncă adecvate activității desfășurate, de protecție socială, de securitate și sănătate în muncă, precum și de respectarea demnității și a conștiinței sale, fără nici o discriminare.

A doua parte a acestui articol completează reglementarea legală detaliată mai sus a principiului egalității de tratament. Apreciem că acest principiu derivă din drepturile fundamentale ale omului, egalitatea în fața legii fiind reglemtată la sfârșitul sec. al XVIII-lea. Codul muncii prevede expres că tuturor salariaților care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la negocieri colective, dreptul la protecția datelor cu caracter personal, precum și dreptul la protecție împotriva concedierilor nelegale.

Principiul dreptului la asociere reglementat de cod în art. 7 este o reflectare a reglementării sindicatelor din Constituție (art. 9). Astfel, atât salariații cât și angajatorii se pot asocia liber pentru apărarea drepturilor și promovarea intereselor lor profesionale, economice și sociale. Dreptul la asociere stă la baza dreptului la negociere colectivă, pe care de asemenea îl recunoaște legislația muncii actuală.

Art. 8 din cod reglementează principiul consensualismului în ceea ce privește prestarea muncii remunerate. Relațiile de muncă se bazează pe principiul comnsensualității și al bunei credințe. Legea stabilește că pentru buna desfășurare a raporturilor demuncă, participanții la raporturile de muncă se vor informa și se vor consulta reciproc, în condițiile legii și ale contractelor colective de muncă.

O noutate absolută pentru legislația muncii de la noi o reprezintă prevederile art. 9 din Cod, articol inclus de asemenea în capitolul intitulat “Principii fundamentale”. Acest text se referă la recunoașterea dreptului de a te încadra în muncă în statele membre ale Uniunii Europene precum și în oricare alt stat, cu respecarea normelor dreptului internațional al muncii și a tratatelor bilaterale la care România este parte.

Contractul individual de muncă este un act juridic consensual. În acest sens, art. 16 din Codul muncii afirmă că acest act se încheie în baza consimțământului părților, în formă scrisă, în limba română. Faptul că obligația încheierii în formă scrisă aparține, în conformitate cu prevederile Legii nr. 53/2003, angajatorului, arată că natura contractului este una consensuală și nu formală. Mai mult, dacă contractul nu s-a încheiat în formă scrisă, părțile pot face dovada prevederilor contractuale și a prestațiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă. Prin urmare, cerința încheierii contractului individual de muncă în formă scrisă nu este o condiție “ad validitatem” ci “ad probationem”.

Fiind un contract consensual, lipsit de formalități, contractul individual de muncă se încheie la data realizării acordului de voințe, chiar dacă înscrisul constatator s-a întocmit ulterior sau executarea contractului începe la o dată posterioară.

Calitatea de salariat se dobândește de la data încheierii contractului, chiar dacă munca începe, efectiv, după un interval de timp. În consecință, refuzul angajatorului de a primi persoana să lucreze la termenul convenit va da naștere unei stări conflictuale între salariat și anagajator (denumit litigiu de muncă). Tot astfel, dacă persoana (salariatul) nu se prezintă la muncă, i se poate desface diciplinar contractul de muncă.

Contractul individual de muncă este un contract intuitu personae (personal). Fiecare din părți încheie contractul datorită calităților personale ale celuilalt, motivat fiind de o serie de trăsături sau particularități ale partenerului său contractual. Eroarea asupra persoanei semnatare a contractului constituie viciu de consimțământ și conduce la anularea contractului.

Contractul individual de muncă dă naștere la obligația salariatului de a face (a munci) și în consecință această prestație trebuie executată în natură, prin muncă, neputând fi niciodată preschimbată în dezdăunări (spre exemplu salariatul să-i ofere angajatorului, în locul muncii, o anumită valoare materială). Cu titlu de excepție este posibil ca, atunci când salariatul produce anagajatorului său o pagubă materială, să se angajeze răspunderea patrimonială. Salariatul va acoperi paguba cauzată prin plata unei sume de bani drept despăgubire. Această sumă nu trebuie confundată cu plata unei indemnizații în locul prestării muncii din contract. De altfel, acești bani se recuperează, de obicei, prin rețineri din salariul plătit de patron lună de lună, până la acoperirea întregului prejudiciu sau din alte surse (garanții materiale sau personale).

La rândul său, nici angajatorul nu poate să execute el obligația de a munci pe cheltuiala salariatului său.

Condițiile de fond pentru validitatea contractului individual de muncă sunt cele precizate de art. 948 Cod civil și constau în capacitatea legală a părților, consimțământul valabil, obiectul licit și moral și cauza actului juridic.

Părțile contractului individual de muncă sunt angajatul și patronul.

Angajatul poate fi doar o persoană fizică. Atunci când pe poziția celui care prestează munca se află o persoană juridică, contractul încheiat nu este un contract de muncă ci un contract civil sau comercial, cel mai probabil un contract de prestări servicii.

Conform art. 13 din Codul Muncii, persoana fizică dobândește capacitatea de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani. Persoana fizică poate încheia un contract de muncă în calitate de salariat și la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinților sau al reprezentanților legali, pentru activități potrivite pentru dezvoltarea fizică, aptitudinile și cunoștințele sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate sănătatea, dezvoltarea și pregătirea profesională.

Dimpotrivă, angajator poate fi atât o persoană fizică cât și o persoană juridică. În conformitate cu art. 14 din Codul muncii, prin angajator se înțelege persoana fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forță de muncă pe bază de contract individual de muncă. Persoana juridică poate încheia contract individuale de muncă, în calitate de angajator, din momentul dobândirii personalității juridice. Persoana fizică poate încheia contracte individuale de muncă, în calitate de angajator, din momentul dobândirii capacității de exercițiu.

Așa cum am arătat în paragraful cu privire la trăsăturile contractului individual de muncă, contractul este valabil încheiat prin manifestarea expresă a consimțământului părților. Cerința redactării unui înscris este o condiție de probațiune și nu una de validitate. Consimțământul părților trebuie să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat, să fie liber exprimat și neviciat prin eroare, dol, violență sau, în ipoteza salariatului minor, prin leziune.

Cauza contractului reprezintă scopul urmărit de părți la încheierea lui. În legislația noastră, cauza contractului se prezumă că există, până la proba contrarie. Lipsa cauzei, o cauză ilegală, nereală sau imorală conduce la nulitatea absolută a convenției.

Toate aceste prevederi cu titlu general se aplică și în situația contractului individual de muncă.

Cu privire la condițiile de formă alte contractului individual de muncă, literatura de specialitate este unanimă în a aprecia faptul că acest contract este guvernat de principiul consensualismului. Unele obligații care țin de procedura încheierii contractului sau de rigori de redactare nu au menirea de a transforma acest contract într-un act juridic formal ci doar de a proteja mai bine interesele părților semnatare.

Este cât se poate de evident că, pentru evitarea unor litigii generate de interpretări aflate în opoziție, este recomandabil ca toate contractele individuale de muncă să îmbrace forma scrisă, evidențiind un conținut clar, coerent, moral și licit.

În practică, se încheie contractul individual de muncă în două exemplare, la angajatorii regii autonome și instituții publice (deoarece nu au obligația de a înregistra contractele individuale de muncă pe care le încheie) și în trei exemplare la toți ceilalți angajatori. Cel de-al treilea exemplar rămâne, după înregistrare, la Inspectoratul Teritorial de Muncă.

Încheierea contractului individual de muncă este guvernată de principiul libertății de voință a părților, atât în sensul libertății de fond (stabilirea clauzelor contractuale concrete, convenabile pentru ambele părți) cât și în sensul în care părțile doresc, în general, să încheie sau nu un contract de muncă (dacă doresc sau nu să încheie contractul).

Așa cum am precizat și anterior, cerința existenței unui înscris constatator al contractului individual de muncă ușurează probațiunea elementelor acestui contract. Importanța lui și interesul părților de a cunoaște cu certitudine întinderea drepturilor și obligațiilor lor face ca întotdeauna contractul individual de muncă să se încheie în formă scrisă, chiar dacă validitatea și existența acestuia nu depind de forma materială a înscrisului constatator.

Înscrisul constatator al prevederilor contractului individual de muncă trebuie să cuprindă o serie de prevederi obligatorii. La aceste prevederi obligatorii părțile pot adăuga și prevederi facultative asupra cărora au căzut de acord.

Conform “Dicționarului de dreptul muncii”, suspendarea contractului individual de muncă este perioada în care munca prevăzută în contract nu se prestează și, în consecință, de regulă, nu se plătește nici salariul de către angajator; este deci o suspendare a efectelor principale ale contractului individual de muncă.

În reglementarea dreptului muncii în România, suspendarea contractului individual de muncă poate interveni de drept, prin acordul părților sau prin actul unilateral al uneia dintre părți.

În mod excepțional, pe durata suspendării pot continua să existe alte drepturi și obligații ale părților decât prestarea muncii și plata salariului, dacă prin legi speciale, prin contractul colectiv de muncă aplicabil, prin contracte individuale de muncă sau regulamente interne nu se prevede altfel. Dacă însă suspendarea contractului individual de muncă are loc ca urmare a unei fapte imputabile salariatului, pe durata suspendării acesta nu va beneficia de nici un drept care rezultă din calitatea sa de salariat.

Încetarea contractului individual de muncă se distinge de nulitatea acestuia, regimul juridic al celor două instituții fiind diferit. În acest sens, art. 57 din cod prevede expres că nerespectarea oricăreia dintre condițiile legale necesare pentru încheierea valabilă a contractului individual de muncă atrage nulitatea acestuia.

Nulitatea contractului individual de muncă poate fi acoperită prin îndeplinirea ulterioară a condițiilor impuse de lege. Prin urmare indiferent de cauza de nulitate, părțile au posibilitatea să valideze orice eroare mai înainte ca una din ele să sesizeze instanțele de judecată.

În situația în care o clauză este afectată de nulitate, întrucât stabilește drepturi sau obligații pentru salariați, care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispozițiile legale sau convenționale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri.

Răspunderea juridică este una dintre instituțiile de bază ale dreptului care oferă o garantare a transpunerii în practică a principiilor juridice fundamentale. Răspunderea este instituția juridică ce are drept scop conștientizarea persoanei cu privire la consecințele faptelor sale, impunând luarea unei măsuri sancționatorii dacă ordinea de drept nu este respectată cu bunăcredință.

În literatura de specialitate au fost detaliate funcțiile răspunderii juridice ca fiind:

– funcția educațională, constând în procesul de învățare a individului să respecte anumite norme de comportament;

– funcția preventivă, pornind de la idea că amenințarea cu o sancțiune poate determina persoanele să nu mai încalce legea;

– și în cele din urmă funcția reparatorie, atunci când încălcarea legii s-a produs și trebuie reparat prejudiciul astfel cauzat.

Fundamentul răspunderii juridice constă în săvârșirea faptei interzisă de normele dreptului.Funcție de natura juridică concretă a acestui fundament, normele codului muncii clasifică formele răspunderii juridice de dreptul muncii în:

– răspundere disciplinară, atunci când salariatul săvârșește o abatere disciplinară;

– răspundere patrimonială, când din fapta culpabilă a salariatului rezultă un prejudiciu ce trebuie reparat;

– răspundere contravențională, când salariatul săvârșește o faptă calificată de normele juridice drept contravenție;

– și răspundere penală, când fapta săvârșită este incriminată drept infracțiune.

Aceste forme ale răspunderii juridice nu se exclud una pe cealaltă, ele putând coexista, funcție de împrejurările concrete ale săvârșirii faptei de către salariat.

Răspunderea disciplinară este singura formă de răspundere reglementată de codul muncii specifică pentru acestă ramură de drept. Celelte forme ale răspunderii de dreptul muncii (răspunderea patrimonială, răspunderea contravențională și cea penală) caracterizează alte ramuri ale dreptului (dreptul civil, dreptul adminsitrativ și dreptul penal).

Răspunderea juridică pentru încălcarea normelor privind sănătatea și securitatea în muncă poate să îmbrace următoarele forme:

– răspunderea disciplinară, fie a salariatului care, având funcție de conducere, nu a luat măsurile obligatorii, fie a salariatului, care, în procesul muncii, a încălcat normele de sănătate și securitate în muncă;

– răspunderea patrimonială atunci când, prin fapta unuia dintre salariați, s-a încălcat disciplina muncii, dar s-a produs și un prejudiciu material angajatorului;

– răspunderea contravențională când fapta salariatului cu funcție de conducere sau de execuție constituie, potrivit legii, contravenție sau, mai precis, și contravenție;

– răspunderea penală pentru faptele incriminate de Legea nr. 319/2006, respectiv:

neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate și sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri dacă se creează un pericol grav și eminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională;

– nerespectarea de către orice persoană a obligațiilor și a măsurilor stabilite cu privire la securitatea și sănătatea în muncă, dacă prin acesta se creează un pericol grav și iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională.

Disciplina muncii este o condiție obiectivă necesară și indispensabilă desfășurării activității, în fiecare unitate, în condiții de eficiență cât mai ridicată. Atât timp cât admitem faptul că salariații lucrează sub autoritatea angajatorilor, atunci este firesc ca salariații să respecte o anumită disciplină a muncii, așa cum este ea reglementată prin normele legale în vigoare dar mai ales, în conformitate cu prevederile regulamentului de ordine interioară, impus de anagajator.

Din acest motiv, titlul XI al codului muncii (Răspunderea juridică) debutează cu reglementarea regulamentelor de ordine interioară (art. 257 – art. 262) și abia apoi tratează răspunderea disciplinară, pe parcursul art. 263 – 269 inclusiv.

Literatura de specialitate a stabilit drept elemente constitutive ale abaterii disciplinare:

– obiectul, constând în relații sociale de muncă, ordinea și disciplina la locul de muncă;

– latura obiectivă, respectiv acțiunea sau inacțiunea care duce la încălcarea obligațiilor din contractul individual de muncă;

– subiectul, întotdeauna o persoană fizică ce are calitatea de salariat;

– latura obiectivă, adică vinovăția salariatului care se apreciază în fiecare caz concret în funcție de pregătirea profesională, capacitatea, aptitudinileși experiența salariatului respectiv.

Răspunderea disciplinară poate fi cumulată cu alte forme ale răspunderii juridice. Dacă prin aceeași faptă, salariatul a încălcat atât normele de disciplină a muncii, dar i-a produs angajatorului și un prejudiciu material, răspunderea disciplinară poate fi cumulată cu răspunderea patrimonială. Tot astfel, dacă salariatul săvârșește prin fapta sa o contravenție (prevăzută expres de lege), dar încalcă și normele de disciplină, cele două forme de răspundere juridică se pot cumula (răspunderea contravențională cu răspunderea disciplinară). Dacă salariatul săvârșește o infracțiune la locul de muncă sau în legătura cu munca, fapta în cauza va constitui și abatere disciplinară. În acest caz, “penalul ține in loc disciplinarul”; salariatul nu va putea fi sancționat disciplinar înainte de a se constata vinovăția lui și de a fi condamnat definitiv potrivit normelor de drept penal.

Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.

Conform art. 282 din codul muncii, pot fi părți în conflictele de muncă:

a) salariații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;

b) angajatorii – persoane fizice și/sau persoane juridice -, agenții de muncă temporară, utilizatorii, precum și orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfășurată în condițiile prezentului cod;

c) sindicatele și patronatele;

d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocație în temeiul legilor speciale sau al Codului de procedură civilă.

Cu privire la termenul pentru introducerea acțiunilor, codul muncii prevede că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate:

– în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă;

– în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de sancționare disciplinară;

– în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator;

– pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia;

– în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.

În toate situațiile, altele decât cele arătate mai sus, termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului.

Din punct de vedere material, competența instanțelor de judecată pentru rezolvarea cererilor de jurisdicțire a muncii se determină prin aplicarea normelor din Codul de procedură civilă. De altfel, așa cum prevede art. 291 din codul muncii, toate dispozițiile sale în materie de jurisdicție a muncii se completează cu prevederile Codului de procedură civilă. Conform art. 2 p. 1 lit. b1, tribunalul judecă în primă instanță conflictele de muncă, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe.

Din punct de vedere teritorial, competent este tribunalul județean în raza căruia îți are domiciliul sau sediul reclamantul în litigiul de muncă.

Codul muncii stabilește și alte reguli derogatorii față de dreptul comun în materie, respectiv dreptul procesual civil, cum ar fi:

– Cauzele prevăzute la art. 281 sunt scutite de taxa judiciară de timbru și de timbrul judiciar.

– Cererile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se judecă în regim de urgență.

– Termenele de judecată nu pot fi mai mari de 15 zile.

– Procedura de citare a părților se consideră legal îndeplinită dacă se realizează cu cel puțin 24 de ore înainte de termenul de judecată.

– Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.

– Administrarea probelor se face cu respectarea regimului de urgență, instanța fiind în drept să decadă din beneficiul probei admise partea care întârzie în mod nejustificat administrarea acesteia.

– Hotărârile pronunțate în fond sunt definitive și executorii de drept, prin urmare vor fi puse în executare și nu se pot ataca decât cu recurs.

Procedura de soluționare a conflictelor de muncă este reglementează prin lege specială.

Pentru a interveni răspunderea angajatorului pentru prejudiciile cauzate salariaților săi, trebuie întrunite, conform art. 269 din Codul muncii, cumulativ, următoarele condiții:

să existe fapta ilicită a angajatorului (fie directă, fiind săvârșită de organele de conducere ale acestuia, fie indirectă, respectiv săvârșită de oricare salariat, în calitate de prepus al persoanei juridice – angajator);

salariatul să fi suferit un prejudiciu material sau/și moral în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul;

între fapta ilicită a angajatorului și prejudiciul material sau/și moral suferit de salariat să existe un raport de cauzalitate.

Culpa angajatorului este prezumată. Dar, prezumția de vinovăție a angajatorului este relativă, acesta având posibilitatea de a proba că nu și-a îndeplinit obligațiile izvorâte din contractul individual de muncă datorită unei cauze ce nu îi poate fi imputată.

Situațiile cele mai frecvente în care se pune problema răspunderii patrimoniale a angajatorului, în măsura în care salariatul a fost prejudiciat sunt următoarele:

– instanța sesizată cu o contestație împotriva concedierii salariatului constată că măsura dispusă de angajator este nelegală sau netemeinică și, în consecință, dispune acordarea de despăgubiri morale sau/și daune morale;

– instanța penală constată nevinovăția unui salariat care – datorită așa-ziselor fapte incompatibile cu funcția deținută – a fost suspendat din funcție (urmare a sesizării organelor de cercetare penală de către angajator);

– întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia (totală sau parțială);

– neacordarea concediului de odihnă, total sau parțial, până la sfârșitul anului calendaristic următor anului în care salariatul nu a beneficiat de concediu;

– împiedicarea sub orice formă a salariatului de a munci etc.

În ipoteza în care angajatorul răspunde patrimonial față de salariatul său, prejudiciul pe care este obligat să-l acopere cuprinde atât paguba efectiv produsă cât și beneficiul nerealizat.

Din cele de mai sus, rezultă că – urmare a modificării art. 269 din Codul muncii, prin Legea nr. 237/2007 – angajatorul datorează despăgubiri atât în ipoteza prejudicierii materiale a salariatului său, cât și pentru eventualele prejudicii morale produse acestuia.

Reglementarea legală nu este însă simetrică, în sensul că salariatul – așa cum se va vedea ulterior – nu răspunde pentru prejudiciile morale pe care le-ar produce angajatorului său. Funcționarii publici, deoarece răspund reparatoriu potrivit normelor dreptului comun (dreptul civil) răspund și pentru prejudiciile materiale și pentru cele morale.

Răspunderea salariaților:

a) Răspunderea patrimonială a salariaților, reglementată de art. 270 și urm. din Codul muncii, poate fi definită ca o varietate a răspunderii civile contractuale, având anumite particularități determinate de specificul raporturilor juridice de muncă. Acestea sunt:

– este condiționată de existența și executarea contractului individual de muncă;

– poate avea ca obiect numai repararea prejudiciilor materiale produse angajatorului;

– ca regulă, nu operează prezumția de culpă;

– în cazul în care prejudiciul a fost produs de mai mulți salariați și nu se poate stabili gradul de vinovăție al fiecăruia, răspunderea patrimonială individuală se stabilește proporțional cu salariul său net;

– repararea prejudiciului produs de salariați se realizează, de regulă, prin echivalent bănesc;

– față de cauzele de nerăspundere patrimonială din dreptul civil (și comercial) operează în plus și riscul normal al serviciului;

– stabilirea răspunderii patrimoniale se realizează, în absența acordului părților, prin procedura soluționării conflictelor de drepturi;

– executarea silită are un caracter limitat;

– în contract nu se pot insera clauze de agravare a răspunderii salariatului.

Se consideră faptă în legătură cu munca (potrivit cerințelor art. 270 alin. 1 Codul muncii) nu numai fapta săvârșită în exercitarea propriu-zisă a atribuțiilor de serviciu, ci și orice altă faptă care, într-o formă sau alta, are legătură cu atribuțiile de serviciu. Dacă însă fapta se produce pe parcursul programului de lucru dar nu are nicio legătură cu munca, salariatul va răspunde potrivit normelor dreptului civil.

Răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, este raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni între stat, pe de o parte, și infractor, pe de altă parte, constând în dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea săvârșită și de a-l constrânge să o execute, și în obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate, urmărindu-se restabilirea ordinii de drept, restaurarea autorității legii.

Legislația muncii reglementează numai acele infracțiuni care pot fi săvârșite în legătură cu raporturile de muncă.

Dacă normele speciale cuprinse în legislația muncii – în Codul muncii și în Legea nr. 168/1999 – nu sunt suficiente, se aplică în completare normele de drept comun (Codul de procedură civilă).

Reglementările în vigoare evidențiază, în raport cu normele de drept comun, următoarele principii ale jurisdicției muncii:

a) sesizarea organelor de jurisdicție a muncii se realizează, de regulă, de către partea interesată, iar nu din oficiu;

b) accesibilitatea – prin înlăturarea sau reducerea cheltuielilor pe care le implică soluționarea cauzelor;

c) compunerea completelor de judecată la instanța de fond (la tribunal) cu participarea asistenților judiciari;

d) soluționarea divergențelor între părți, pe cât posibil, prin bună înțelegere, respectiv prin dialog, inclusiv în fața instanțelor judecătorești;

e) celeritatea soluționării cauzelor de muncă și a aplicării hotărârilor privind conflictele de muncă.

Cu privire la competența materială, care presupune o delimitare între instanțe de grad diferit în funcție de obiectul și valoarea cauzei deduse judecății.

În materia conflictelor individuale și colective de muncă tribunalul este instanța de drept comun.

Teritorială, care se stabilește în funcție de subiectul de drept care introduce cererea de chemare în judecată și de domiciliul, reședința sau sediul acestuia.

Astfel, în timp ce potrivit dreptului comun (art. 5 din Codul de procedură civilă) este competentă, de regulă, instanța în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul (reședința) pârâtul, în materia soluționării conflictelor de muncă este competentă teritorial instanța în a cărei circumscripție își are sediul, respectiv domiciliul (reședința) reclamantul (art. 284 alin. 2 din Codul muncii).

Este o soluție în favoarea salariaților și a organizațiilor sindicale, atunci când au calitatea de reclamanți.

Se impune evidențiat că, în ce privește conflictele de muncă, este vorba despre o competență teritorială exclusivă, pe care nici părțile, nici instanța nu o pot înlătura.

După sesizarea instanței și începerea procesului:

– la prima zi de înfățișare, instanța are obligația de a încerca stingerea conflictului prin împăcarea părților (potrivit art. 134 din Codul de procedură civilă, se considera a fi prima zi de înfățișare aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii).

Așadar, legal, procedura prealabilă a încercării de împăcare este obligatorie în conflictele de muncă. Strict juridic, obligația instanței este o obligație de diligență (de a încerca, nu și de a obține efectiv împăcarea), ceea ce nu înseamnă că ar putea să nu încerce împăcarea părților. Mai mult, în mod normal, încercarea de împăcare a părților – nereușită – trebuie consemnată în încheierea de ședință. În caz contrar, neîndeplinirea încercării de împăcare a părților antrenează nulitatea absolută a hotărârii date în cauză.

Firește, dacă nu se realizează împăcarea părților, se trece la judecarea cauzei în fond.

4.2. Pârâtul din litigiu administrativ în paralel cu pârâtul din litigiu de muncă

Spre deosebire de dreptul comun în care căile ordinare de atac sunt, de regulă, recursul și apelul, deci două, – în cazul jurisdicției muncii există o singură cale ordinară de atac – recursul (la Curtea de Apel).

În cazul jurisdicției muncii, există, ca cerință legală specifică, o celeritate mai accentuată decât în contencios administrativ. Conform art. 286 alin 1 din codul muncii și art. 74 din Legea nr. 168/1999, cererile referitoare la conflictele de muncă se judecă în procedură de urgență. În baza acestei exigențe:

– termenele de judecată nu pot fi mai mari de 15 zile (art. 286 alin 2 din Cod);

– procedura citării se consideră a fi legal îndeplinită, potrivit art. 286 alin 3 din Codul muncii, dacă părțile au primit citația cu cel puțin 24 de ore înainte de termenul de înfățișare;

– hotărârea se pronunță în ziua în care s-au terminat dezbaterile în fondul cauzei; posibilitatea amânării pronunțării are caracter excepțional, respectiv numai în situații deosebite se poate solicita, potrivit art. 78 alin. 2 din Legea nr. 168/1999, ca pronunțarea să fie amânată cu maxim 2 zile;

– hotărârea se redactează și se comunică părților în termen de cel mult 15 zile de la pronunțare.

Legea nr. 554/2004 reprezintă legea contenciosului administrativ, având în vedere reglementările actuale pe care le cuprinde, definește termenul de contencios ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. De asemenea, este definită instanța de contencios administrativ ca fiind – secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel și tribunalele administrativ fiscale.

În timp ce conform regulii stabilite în dreptul comun, soluționarea cauzelor în primă instanță se realizează de către un complet format exclusiv din magistrați (judecător/judecători). Dimpotrivă, potrivit art. 58 alin 1 din Legea nr. 304/2004, completul pentru soluționarea în primă instanță a cauzelor privind conflictele de muncă se constituie din doi judecători și doi asistenți judiciari.

Asistenții judiciari sunt numiți de către ministrul justiției, la propunerea Consiliului Economic și Social, în temeiul desemnării lor de către patronatele reprezentative și, respectiv, de către organizațiile sindicale reprezentative.

Asistenții judiciari nu sunt magistrați în sens propriu. Ei participă la deliberări cu vot consultativ și semnează hotărârile pronunțate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre, iar dacă există o opinie separată se motivează distinct.

Termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii pronunțate de instanța de fond (art. 80 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă). Pe când in contencios administrativ recursul se poate în termen de 30 de zile.

5.CONCLUZII

Contenciosul administrativ român este guvernat de Legea nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1154 din 07.12.2004. Conform art. 2 alin. 1 lit.e) din Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ reprezintă activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel puțin una din părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Actul administrativ din a cărui emitere sau încheiere se naște conflictul dedus instanței de contencios administrativ este definit de aceeași lege ca reprezentând actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice. Autoritatea publică este, conform legii nr. 554/2004, orice organ de stat sau al unităților administrativ teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităților publice și persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică ori sunt autorizate să presteze un serviciu public. Legea nr. 554/2004 introduce, ca element de noutate față de vechea reglementare, competența exclusivă a instanțelor de contencios administrativ cu privire la litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și orice litigii legate de aplicarea și executarea contractului administrativ, cazuri în care aceste instanțe vor ține cont de regula conform căreia principiul libertății contractuale este subordonat principiului priorității interesului public.

Fiind vorba despre ramura dreptului administrativ, fapta prin intermediul căreia s-a comis o formă de ilicit, poartă denumirea generică de ilicit administrativ.

În funcție de fapta comisă, identificăm trei mari forme de răspundere specifice dreptului administrativ și anume :

1. Săvârșirea ilicitului administrativ propriu-zis, poartă denumirea de abatere disciplinară, determină intervenția primei forme de răspundere din dreptul administrativ și anume răspundere disciplinară.

2. A doua formă de ilicit administrativ poartă denumirea de contravenție și determină intervenția celei de-a doua forme de răspundere specifice dreptului administrativ și anume răspunderea contravențională.

3. A treia formă de ilicit este ilicitul cauzator de prejudicii materiale sau morale a cărui săvârșire atrage răspunderea administrativ patrimonială.

Afirmăm prejudicii materiale și morale deoarece Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 prevede posibilitatea ca acțiunea reclamantului să poată viza, atât solicitarea unor despăgubiri pentru prejudiciile materiale suferite, cât și asupra prejudiciilor de ordin moral suferite de reclamant.

Calitatea de pârât, sau legitimarea procesuală pasivă în contenciosul administrativ. În litigiile de contencios administrativ, calitatea de pârât o poate avea, așa cum rezultă din prevederile art. 2, orice autoritate publică, înțelegând prin aceasta: „orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public”.

Față de vechea reglementare, care folosea expresia „autoritate administrativă” pentru a desemna emitentul actelor ce pot face obiectul unor acțiuni de contencios, Legea nr. 554/2004 folosește expresia „autoritate publică”, lărgind așadar câmpul de aplicare al legii. Acest lucru îl reprezintă o evoluție firească a sistemului nostru de drept administrativ, în tendința generală de a asigura cât mai eficient protecția drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor, a societății, împotriva oricărui abuz, atât din partea autorităților statului sau ale administrației locale cât și din partea organismelor autorizate să presteze un serviciu public sau recunoscute ca fiind de utilitate publică.

Bibliografie

Ivan Vasile Ivanoff, Contenciosul administrativ conform Legii nr.554/2004 , Ed.Bibliotheca, Târgoviște,2011.

Culegere de decizii pe anul 1991.

Anibal Teodorescu,Tratat de drept administrativ, Bucuresti, Institutul de Arte Grafice “E. Mârvan”, 1929, p. 429 si urm.

Valentin I. Prisăcaru, Contenciosul administrativ român, Editura Național București, 2003,p.56.

Flaviu Băiaș, Simulația.Studiu de doctrină și jurisprudență, Editura „Wolters Kluwer”, București , 2003, p.68.

C. Proc. Civ., Art.572, care face referire la predarea silită a bunurilor si executarea silită a altor obligații de a face sau de a nu face.

Ghimpu, Sanda și Țiclea, Alexandru – “Dreptul muncii”, ediția a II-a, editura Allbeck, București, 2001, p. 6.

Filip, Liviu – “Curs de dreptul muncii”, Casa de editură Venus Iași, 2003, p. 5.

Gheorghe Bădica, Gheorghe Brehoi, Adrian Popescu – “Elemente de drept al muncii – sinteze”, lucrare editată cu sprijinul Centrului de Formare și Studii în Domeniul Muncii, București 1994, p. 17.

Art. 966 din Codul civil român,; art. 967.

.Romulus Gidro – “Opinii asupra unor dispoziții din proiectul Codului Muncii cu privire la încheierea și conținutul contractului individual de muncă”, în Revista Română de Dreptul Muncii nr. 1/2002, p. 22..

Petre Buneci – “Încheierea contractului individual de muncă”, Editura Fundației România de mâine, București, 2000, p. 19.

Șerban Beligrădeanu, Ion Traian Ștefănescu – Dicționar de dreptul muncii, Editura Lumina Lex, București, 1997, p. 169.

Art. 2 din Codul de procedură civilă.

Legea 554/2004, legea contenciosului administrativ, publicată în M. OF. al Rom., Partea I, nr. 1154 din 7/12/2004.