Parametrii Vietii In Cuplu – Comunicarea, Acomodarea, Satisfactia Maritala

Rezumat

Lucrarea este structurată în două părți prima dintre ele realizând o amplă prezentare teoretică, realizată pe baza studiului unor lucrări privind relațiile de cuplu din primul deceniu al mileniului III și transformările pe care cuplul le-a cunoscut în ultimele decenii, transformări generate de industrializare, revoluția sexuală și emanciparea femeii.

Dragostea adevărată ni se pare de multe ori că există doar în filme. Rata divorțurilor a crescut fulminant, tot mai mulți oameni trăiesc împreună, dar se despart după câțiva ani.

Partea a II a lucrării prezintă aspecte practice legate de cuplul contemporan, pe baza unui studiu care a urmărit să analizeze diferențele existente între indivizi în ceea ce privește o serie de caracteristici ale căsătoriei sau relaționate cu aceasta.

Astfel, a fost studiată comunicarea și acomodarea maritală, dar și competitivitatea ce poate să apară între parteneri.

Prin studiul pe care l-am realizat am putut să înțelegem care sunt motivele pentru care relațiile puternice, de lungă durată, dragostea încă mai există. 

Aspectele practice legate de cuplul contemporan, pe baza unor cercetări privind parametrii vieții de cuplu cuprind:

comunicarea maritală

acomodarea maritală

satisfacția și insatisfacția maritală

Introducere.Tema cercetării

Cei mai mulți dintre noi s-au născut în familii tradiționale. Mama, tata, bunicii ne-au vegheat pașii, ne-am imprimat valori după care ne ghidăm prin viață, încercând să fim, să gândim și să acționăm asemeni majorității. Adică, să fim „în rând cu lumea”. De secole, viața curge lin, cu reguli clare, „așa cum a rânduit Dumnezeu”, nefiind la îndemâna muritorului să își schimbe destinul hărăzit de divinitate, binecuvântat de părinți și parafat de societate. Iată însă că ultimele decenii schimbă spectaculos tradiția. După secole de rigiditate și previzibil nu mai știm cu certitudine ce va urma. Valorile oamenilor se schimbă mereu.

Căsătoria nu mai este „până ce moartea ne va despărți” decât pentru mai puțin de jumătate dintre miri. De multe ori este doar o etapă de tranzit către un nou început, cu un alt partener, iar alteori, din nou cu primul partener de viață. Familia își caută identitatea și principiile într-o lume care nu o mai valorizează ca în trecut. Funcțiile ei tradiționale cunosc mutații spectaculoase de la un deceniu la altul, tulburând statisticile și prognozele celor mai pesimiști cercetători.

Decăderea nucleului unei familii s-a concretizat datorită “efectelor perverse ale urbanizării și capacității umane de a înlocui o structură devenită (aproape) incompatibilă cu nonconformismul și hedonismul general acceptat” (Mitrofan și Ciupercă, 2002). Impunerea toleranței, ca modalitate de a elimina stigmatizarea și etichetarea (fenomene generate de încălcări ale unor tradiții epuizate dar păstrate în inconștient), a reprezentat pasul cel mai important în descătușarea individului de sub rigorile mecanice, de multe ori absurde, ale unei familii căreia îi era subjugat.

Astăzi individul reprezintă celula de bază a societății. El decide ce vrea să facă și cu cine. Nu familia. Individul își asumă responsabilitatea tipului de conviețuire care crede că i se potrivește cel mai bine, fără presiunea unor norme sau cutume, care deseori aduceau în viața lui doar nefericire. Omul mileniului trei poate părăsi oricând o diadă în care nu se mai regăsește, fără teama că opinia publică îl va condamna pentru opțiunea de a nu-și fi dus crucea până la sfârșit. Ce înseamnă însă această libertate? Cât de pregătiți suntem să ne desprindem de ceea ce au sădit în noi tradiția, genele și inconștientul? Cum mergem mai departe ?

Relevanța cercetării

Cuplul, încotro?

Constantin Noica susținea, reluând o idee a lui Goethe, că mariajul este o „culme a culturii“, pentru că viața „naturală” a cuplului, la un nivel acceptabil al sentimentelor nu este, după cercetări statistice realizate de specialiști ai domeniului, mai lungă de cinci ani.

Factorul de disoluție pare a fi, după unele teorii biologice, bărbatul, care este animat din adâncuri de impulsul irepresibil de a-și asigura o progenitură cât mai numeroasă, cu cât mai multe partenere, femeia rămânând, datorită numărului limitat de ovule, atașată posibilităților realizate. Dacă admitem, însă, că orice cuplu este minat din interior de puternice forțe centrifuge, care sunt posibilitățile culturii de a le contracara ?

O soluție, greu de aplicat însă, la rândul ei, ar fi separarea în momentul în care iubirea intensă dispare. Această evadare ar scuti cuplul de perspectiva unor ani de convulsii și împăcări, de ranchiună, de conjugarea menajului cu libertinajul și, în final, de un sfârșit cu atât mai amar cu cât este mai mult amânat.

O a doua soluție, cea mai nefericită, ar fi aceea de a accepta împreună, regresia pe scara dezvoltării psiho-sexuale. O dată amorsată această regresie, cei doi protagoniști ai unei iubiri inițial cât se poate de frumoase, nu i se mai pot sustrage. Ei rămân împreună legați doar prin ură și fervoarea distrugerii reciproce. Care ar fi cauzele acestei crude realități? Trei dintre cele mai importante ar putea fi formulate după cum urmează: în plan social – prăbușirea idealului cuplului monogam, în plan spiritual – absența unei comunicări adecvate, iar în plan psihic- existența unor puternice fixații pregenitale. Omenirea pare acum mai însetată decât oricând de o adevărată religie a bucuriei de a trăi. Plăcerea vieții este aproape sanctificată.În virtutea acestui principiu trebuie să învățăm să ne creștem copiii liberi, departe de ceea ce înseamnă vechea noțiune de păcat.” Orice educație prin teamă duce la nevroză.Trebuie să instaurăm o religie a etosului, care nu cunoaște pedeapsa și creează sentimentele ei hedoniste de fericire din îndeplinirea acestui etos este idealul viitorului.

Fiecare individ trebuie să se străduiască să tindă către acest ideal.” (Wilhelm Steckel,1997, Psihologia eroticii masculine, Ed.Trei, București)

Individualizarea iubirii, eliberarea ei de vechile cătușe înseamnă, în primul rând, recunoașterea puterii de a iubi liber. Iubirea liberă va lega, în viitor, oamenii mai puternic decât a făcut-o până acum. Când iubirea nu mai poate respecta libertatea partenerului, înseamnă că a murit, iar pentru ființele nobile o legătură lipsită de iubire este imorală. Un vechi adevăr predicat de Buddha susține că există ceea ce este comun, după cum există ceea ce este nobil. Dar, mai există și o libertate care este superioară oricărei percepții a simțurilor.

Întregul progres al omenirii se întemeiază pe capacitatea de a iubi, iar fiecare îndrăgostire reprezintă o pledoarie pentru viață și pentru învingerea egoismului prin forța egoismului. W.Stekel spunea că „faptul că există atât de mulți oameni care nu pot iubi, care și-au pierdut capacitatea de a iubi sau nu au avut-o niciodată, determină nefericirea și rușinea culturii noastre. El ne dovedește că omenirea se află pe un drum greșit și că are nevoie de un nou profet, care să o cheme la ordinea de dinainte și care să-i arate o nouă cărare ce duce spre tărâmul fericirii și al iubirii.“

Putem avansa, deci, ipoteza că bărbatul și femeia mileniului trei vor depăși impasul relațional în care se află, generat de emancipare și feminism. Partenerii vor deveni mai spontani, cu spirit de inițiativă mai dezvoltat, accentuându-și capacitatea de a empatiza. Relațiile, chiar dacă vor fi mai scurte, vor fi mai pasionale, creând iluzia individului că merită să trăiască și alte experiențe, care să îl facă și mai fericit.

Capitolul I . Cadrul teoretic al temei studiate

1. Teorii explicative cu privire la cuplu și familie

Definirea celor trei concepte era, până nu demult, mai ușoară, pentru că cele trei definiții surprindeau aceleași elemente, chiar dacă ele erau privite din perspective diferite.

Realitatea socială contemporană modifică în permanență cadrul conceptual, din ce în ce mai diversificat. Viitorul în ceea ce le privește este în aceste condiții și mai greu de anticipat.

Familia ca realitate socială complexă este subiect și obiect a numeroase cercetări inter si multi-disciplinare, asa cum arată I. Mitrofan si C. Ciuperca (1998, Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, București, Ed. Mihaela Press, p. 143), între care cele de psihologie socială, sociologie, antropologie, psihoterapie și psihopatologie dețin poziții prioritare. Ca urmare, o serie de paradigme, fiecare cu concepte, metode proprii de investigare, cu virtuți și limite, încearcă să explice funcționalitatea familiei.

În prezentarea acestei teme, am optat pentru clasificarea realizată de I. Mitrofan si C. Ciuperca (1998, pp. 143-163), dar informațiile au la bază mai multe surse de informații (P. Ilut, 2005, A. Baran-Pescaru, 2004 s.a.).

Teoria dezvoltarii (ciclurilor vieții)

Teoreticienii dezvoltării tratează ciclurile vieții individuale și familiale în termeni de stadii specifice. Schema ciclurilor vieții familiale, elaborată de R. Hill (1970) precizează intervalele de timp în care se produc schimbări în dezvoltarea familiei. Aceste stadii sunt următoarele (cf. I. Mitrofan, C. Ciuperca, 1998, p. 144):

·        stadiul inițial al relațiilor familiale ale cuplului fără copii – cuplul este dominat de expansiunea dorinței de întreținere a confortului afectiv;

·        stadiul vieții cuplului cu copii preșcolari este stadiul în care se (re)stabilesc regulile de bază ale vieții conjugale, zonele de toleranță și intoleranță în creșterea copiilor care sunt încă mici;

·        stadiul familiei cu copii de vârstă școlară  reprezintă stadiul în care rolul de părinte al fiecărui partener devine mai dificil datorită intrării copiilor în școală; este o perioadă "propice" crizelor în cadrul relațiilor de cuplu, crize care se pot solda chiar cu inevitabila destrămare a cuplului;

·        stadiul familiei părăsită de copiii deveniți adulți – rolul parental devine mai complex prin plecarea copiilor din casa părintească; asistăm, de multe ori, și la o criză a identității profesionale datorată dezagregării rolului profesional; în general, această perioadă este caracterizată fie prin tensiune (nervozitate, anxietate a mamei, ca urmare a menopauzei), fie prin liniște sufletească (reinstalandu-se, la un nivel mai înalt, iubirea și tandrețea, pentru a înfrânge singurătatea și bătrânețea);

·        stadiul "familiei" omului singur (văduvia) – apar probleme noi legate de pierderea soțului/soției; în schimb, apariția nepoților reface echilibrul vieții.

Teoria dezvoltării analizează, așadar, schimbările la care se pot astepta membrii familiei pe parcursul existenței lor.

1.1. Despre cuplu

„Cuplul poate fi definit ca o structură bipolară, de tip bio-psihosocial, bazată pe interdeterminism mutual (partenerii se satisfac, se stimulează, se susțin, se dezvoltă și se realizează ca individualități biologice, afective și sociale, unul prin intermediul celuilalt)” (Mitrofan și Ciupercă,1998).

Din perspectiva definiției mai sus prezentate, cuplul poate fi armonic, satisfăcător și stabilizator sau dizarmonic, nesatisfăcător și distorsionat, tinzând spre disociere. Drept urmare, cuplurile tind să oscileze, fie către stabilitate, coeziune și progres, fie către instabilitate, disensiune și, eventual, dizolvare.

1.1.2. Despre căsătorie

Căsătoria implică însă și o multitudine de consecințe sociale, afective, morale și juridice, care o diferențiază cât se poate de clar de simpla viață de cuplu. Dacă din punct de vedere juridic, căsătoria reprezintă uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, încheiată cu respectarea dispozițiilor legale, din punct de vedere psihologic, a defini căsătoria înseamnă a vorbi despre o relație între doi oameni conștienți, ea fiind „o construcție complicată, alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective și obiective, având, indiscutabil o natură foarte eterogenă” (C.G. Jung,1994). Căsătoria deschide, deci, calea unor prefaceri psihologice ale personalității care aduc, așa cum arăta același C.G. Jung “metamorfozarea dintr-o stare în care omul e doar unealta naturii sale instinctuale, într-o altă stare, în care nu mai e unealtă, ci el însuși, rezultat al prefacerii naturii în cultură și a instinctului în spirit.” (C.G. Jung, 1994, În lumea arhetipurilor, București, Ed. Jurnalul literar).

1.1.3. Despre familie

Familia reprezintă în orice societate, o formă de comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau prin legături paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și /sau cea psihosocială.

Viața desfășurată de indivizi în cadrul instituțional al familiei cuprinde două elemente esențiale: o latură biologică, constantă, aproape neschimbată de-a lungul timpului și o latură socială, în permanentă schimbare. Din punct de vedere sociologic, familia reprezintă exemplul tipic de grup primar, caracterizat prin puternice relații de tipul „face to face”, prin asocierea și colaborarea intimă a tuturor membrilor ei. De aici putem trece în revistă câteva tipologii ale familiei. Una dintre ele ar fi legată de familia de origine (consangvină) și familia de procreare (conjugală). Cea dintâi ar fi familia în care te naști și crești, iar cea de a doua, cea constituită prin propria căsătorie. Familia mai poate fi caracterizată după gradul de cuprindere a grupului familial în familie nucleară (formată din soț, soție și copiii acestora) sau extinsă (care include și celelalte rude). Un alt criteriu pe care îl putem lua în considerare în studiul familiei ar fi modul de exercitare al autorității. Distingem sisteme familiale: patriarhale, matriarhale sau egalitare. În sistemul patriarhal autoritatea în cadrul familiei este deținută de bărbatul cel mai în vârstă,în cadrul familiei extinse, sau de soț, în cadrul familiei nucleare. În sistemele matriarhale, autoritatea în cadrul familiei este deținută de femeia cea mai în vârstă sau de soție. Evident, prezentul confirmă faptul că cel mai răspândit model este reprezentat de sistemul egalitar, puterea și autoritatea fiind relativ egal răspândite între soț și soție.

1.2 Cuplul între modern și tradițional

Este întrebarea care apare de fiecare dată când te îndrăgostești. A încercat să dezlege acest mister, Carl Gustav Jung, cel care a descoperit că fiecare om poartă în inconștient o imagine a partenerului ideal. În fiecare bărbat există o femeie interioară, numită Anima, iar în fiecare femeie, un bărbat interior, Animus.

Conjugate în fiecare ființă, animusul și anima alcătuiesc miracolul ființei umane și generează experiența iubirii sub toate formele ei, de la cele mai sordide la cele sublime.

ANIMA: Femeia interioară din fiecare bărbat

În adolescență se activează în bărbat Anima, imaginea femeii interioare, care inițiază căutarea partenerei și desprinderea de părinți. Devine astfel posibilă autonomia sa, dezvoltarea unei vieți psihice prin forțe proprii, într-un cuvânt, maturizarea. Anima este cea care inspiră bărbatului intuițiile, nevoia de a iubi și de a fi iubit, de a fi apreciat, de a ocroti.

De asemenea, este cea care îl face capabil de toleranță, acceptare și compasiune.

ANIMUS: Imaginea bărbatului din fiecare femeie

În adolescență se trezește la viață și un alt arhetip, Animus, imaginea bărbatului din fiecare femeie. Activat, acest adevărat arhetip al vieții obligă fetița să devină femeie și determină adolescenta să devină autonomă și să se maturizeze. Bărbatul interior inspiră femeii capacitatea de a avea inițiative, curaj, fermitate și spiritualitate.

Stadiile de dezvoltare ale femeii/ bărbatului interior

Pe măsură ce bărbatul și femeia se maturizează, reprezentările lor interioare asupra feminității și masculinității se modifică semnificativ. Dacă pentru majoritatea adolescenților atributele fizice sunt hotărâtoare în alegerea partenerului, la adult contează calitățile fizice și spirituale. Acest lucru se întâmplă deoarece Animus și Anima au mai multe stadii de dezvoltare.

Îndrăgostirea – „o stare între mister și irațional”

De mii de ani, fenomenul îndrăgostirii rămâne o enigmă. S-au străduit să îi deslușească misterul poeții, filosofii și psihologii. Unii numesc această stare extaz (chiar la limitele stării patologice). Alții vorbesc doar de o enormă sporire a afectivității. Sursă de fericire tulburătoare, starea de îndrăgostire este asociată însă și cu una din marile slăbiciuni ale firii omenești. Din păcate, pentru cel puțin unul dintre cei doi îndrăgostiți, ieșirea din această stare „magică” nu se produce simultan. Unul dintre parteneri începe să se detașeze, să nu se mai implice emoțional la fel ca până atunci, să adopte atitudini contrare care duc la primele semne de întrebare și, implicit, la primele semne de maturizare relațională. O face cu un pas înaintea celuilalt. Când partenerul conștientizează neimplicarea, intervine etapa tensiunii psihologice a cuplului iesit din vrajă. În acest moment la orizont apare răspântia celor două căi între care cei doi îndrăgostiți pot alege:

a) despărțirea – Ea se produce uneori mai mult sub impactul șocului produs de constatarea că fericirea nu este veșnică, așa cum au crezut inițial. Partenerii, sau cel puțin unul dintre ei, refuză să admită că pot trăi in continuare în rutină, lipsiți de pasiune și că speranțele mari ale începutului se pot transforma în deziluzii și reproșuri.

b) trecerea la următoarea etapă – Dragostea maturizată, bazată pe înțelegere, echilibru și comunicare.

Acestea înlocuiesc „ingredientele” care la început se numeau pasiune, ardere ori visare. Partenerii depășesc acest impas, rămân împreună și pun alte valori la baza relației lor.

De la îndrăgostire la căsătorie

De ce se căsătoresc oamenii? J.C. Coleman (1988) schițează câteva dintre rațiuni:

Compatibilitatea sexuală, frica de singurătate, nevoia de companie, nevoia de siguranța financiară, fuga de restricțiile părinților, dorința de a fi important pentru cineva.

Tot J.C. Coleman amintește în studiul său și care ar fi rațiunile pentru care oamenii nu se căsătoresc, iar dacă totuși o fac, există riscul apariției a tot atâtea surse de stres, care generează în final disfuncții și crize: precauție față de modelul tradițional al familiei, neîncrederea în sexul opus, teama de intimitate. Cei doi parteneri care formează un cuplu, pot avea motivații diferite atât pentru căsătorie, cât și pentru a rămâne împreună.

În plus, în urma interacțiunii celor doi parteneri, apar noi motivații de întărire a relației. În ceea ce privește ierarhia motivelor care sunt importante, atât inainte, cât și după căsătorie, Mitrofan si Mitrofan (1996), prezintă situația în felul următor: încredere (80%), înțelegere (73%), comunicare (64%), acceptare reciprocă (63%), dorința de a evolua împreună (55%) și timpul petrecut împreună (45%). Autorii apreciază că, după căsătorie, apar motivații noi, apreciate semnificativ de către parteneri, între acestea amintind: viața sexuala (57%), intimitarea (55%), dar și resursele materiale (42%). Aceste aspecte pot fi explicate prin faptul că intimitatea și relațiile sexuale corespund unei implicări mai profunde a partenerilor în interacțiunea lor, iar resursele materiale – asumării existenței în comun.

Factori substanțiali în alegerea partenerului conjugal

Alegerea partenerului se face în urma unui proces complex, nu întotdeauna obiectiv.

Deși se bazează pe conștientizarea propriilor sentimente, el este influențat major de părinți, prieteni, conjunctură și societate.

Există o serie întreagă de studii legate de modelul general al alegerii partenerului, cea mai cunoscută fiind teoria stimul – valoare – rol, a lui B. Murstein. El distinge trei stadii succesive în procesul adoptării deciziei maritale:

1. stadiul stimulilor – prima impresie, bazată în primul rând pe atracția fizică, este foarte importantă în evoluția relației.

2. stadiul valorilor – este etapa în care persoanele implicate descoperă dacă atitudinile și credințele lor sunt compatibile. Pentru că multe valori sunt în mare măsură foarte personale și strâns legate de concepția despre sine, respingerea acestor valori este trăită ca o respingere a persoanei.

3. stadiul rolurilor – reprezintă perioada de testare a compatibilității rolurilor, stabilind cât de bine ”se potrivesc” cei doi parteneri.

Majoritatea modelelor elaborate evidențiază faptul că alegerea partenerului reprezintă un proces filtrare.

Triunghiul iubirii: intimitate, pasiune, angajament

Potrivit lui Robert Sternberg (Ed. Trei, 2010) dragostea poate fi înțeleasă ca un trunghi, în care fiecare vârf ar reprezenta una din următoarele componente:

Intimitate

Pasiune

Angajament

Intimitatea se referă la acele sentimente din relație care promovează apropierea, legătura, uniunea. Intimitatea începe cu autodezvăluirea.

Pasiunea este componenta dragostei care implică o intensă năzuință de uniune cu celălalt. Pasiunea este în mare măsură expresia dorințelor și a nevoilor de autostimă, creștere, dominanță, supunere și împlinire sexuală.

Decizia și angajamentul

Componenta decizie /angajament a dragostei are două aspecte: unul pe termen scurt și altul pe termen lung. Perspectiva pe termen scurt reprezintă decizia de a iubi pe cineva, pe când cea pe termen lung este angajamentul de a menține această iubire.

Dragostea pasională este deosebit de intensă și dominant emoțională.

Funcționează după principiul „focului de paie”, adică se aprinde repede, arde intens și se poate întâmpla să se poată stinge la fel de repede precum a apărut. Potrivit specialiștilor ea ar dura între câteva luni și până la doi ani. Dacă se manifestă reciproc, partenerii se simt satisfăcuți, mulțumiți și veseli. Dacă se întâmplă altfel, partenerii sunt deznădăjduiți și chinuiți.

Dragostea prietenească este întâlnită sub forma dragostei profunde și de durată, cu mare încărcătură emoțională și menține timp îndelungat coeziunea cuplului.

1.3 Căsătoria

1.3.1. Aspecte generale

Căsătoria, ca relație psihologică, este o construcție complicată. E alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective și obiective, având, indiscutabil, o natură foarte eterogenă.

Ori de câte ori vorbim de o «relație psihologică», presupunem existența unui conștient. O «relație psihologică» între doi oameni aflați amândoi într-o stare inconștientă nu există. Priviți din punct de vedere psihologic, ei sânt complet lipsiți de relații.

Tânărul aflat la vîrsta însurătorii are, ce-i drept, o conștientă de sine (fata, de regulă, mai mult decît băiatul), dar nu a trecut încă prea multă vreme de cînd a ieșit din cețurile inconștienței originare. Are, de aceea, zone vaste aflate încă în umbra inconștienței și care, atât cât se extind, nu permit formarea unei relații psihologice. Practic, asta înseamnă că tânărului nu-i este dată decât o cunoaștere incompletă a celorlalți, precum și a sa proprie și de aceea el nu poate fi edificat decât insuficient în ce privește  motivațiile  celorlalți, precum și  ale  sale  proprii. El acționează, de regulă, conform unor motivații în mare parte inconștiente.

Lui, subiectiv, i se pare, firește, că ar fi conștient, deoarece supraestimăm întotdeauna conținuturile noastre conștiente, iar faptul că ceea ce considerăm a fi o culme cucerită, în realitate nu e decât treapta cea mai de jos a unui foarte lung urcuș.

Cu cât mai extins este domeniul inconștienței, cu atât mai puțin poate fi vorba, în cazul căsătoriei, de o alegere liberă, iar dacă nu este vorba de dragoste, te poți simți totuși constrâns, dar, firește, într-un mod mai puțin plăcut.

Motivațiile încă inconștiente sânt de natură personală sau generală. Este vorba, în primul rând de motive ce provin din influența părinților, în acest sens, tânărul este determinat de raportul cu mama, iar tânăra fată de raportul cu tatăl. Cel dintâi factor care îi influențează în mod inconștient, le favorizează sau le complică alegerea, este gradul în care sânt legați de părinți. O iubire conștientă față de tată sau mamă favorizează alegerea unui soț asemănător tatălui, respectiv a unei soții asemănătoare mamei, în schimb, o legătură inconștientă (care nu se exteriorizează neapărat ca iubire) complică alegerea și constrînge la anumite modificări specifice ale ei. Spre a le înțelege, trebuie să știm, în primul rînd, de ce proveniență este legătura inconștientă și în ce condiții duce la modificări forțate sau la inhibări ale alegerii conștiente. De regulă, toată acea viață pe care părinții ar fi putut-o trăi, dar și-au refuzat-o din motive artificiale, rămîne moștenire, într-o formă răsturnată, copiilor sau, cu alte cuvinte, aceștia din urmă sânt constrânși în mod inconștient să-și trăiască viața într-un sens care să compenseze neîmplinirile din viața părinților. Așa se face că părinții hipermorali au copii așa-zis amorali, că un tată iresponsabil și decăzut are un fiu de o ambiție bolnavă ș.a.m.d.

Urmările cele mai nefaste le are inconștiența artificială a părinților. O mamă, bunăoară, care își refuză în mod artificial conștiența spre a păstra intacte aparențele unei căsătorii reușite, își leagă fiul de sine în mod inconștient, oarecum ca surogat al bărbatului ei.

Fiul, dacă nu este împins astfel de-a dreptul la homosexualitate, este constrâns, în schimb, la alte modificări ale alegerii, de fapt complet improprii lui însuși. Se însoară, de pildă, cu o fată care este în mod evident inferioară mamei (mamei lui) și care, deci, nu o poate concura pe aceasta sau, bunăoară, se lasă prins în mrejele unei femei cu caracter tiranic și arogant, care să-l poată smulge în oarecare măsură mamei, în prezența unui instinct sănătos, alegerea poate rămîne independentă de astfel de influențe, dar acestea se fac simțite totuși, mai devreme sau mai târziu, sub forma unor inhibiții. O alegere mai mult sau mai puțin pur instinctivă ar trebui să fie cea mai bună din punctul de vedere al perpetuării speciei, dar din punct de vedere psihologic, nu este totuși o alegere întotdeauna fericită, deoarece personalitatea pur instinctivă și cea individual diferențiată se află adesea la o enorm de mare distanță.

Dacă individul nu ar avea altă menire decît cea de instrument al perpetuării speciei, atunci alegerea pur instinctivă a soțului sau a soției ar fi, de bună seamă, pe departe cea mai bună. Dar cum temeiurile unei astfel de alegeri sânt inconștiente, ea nu permite decât întemeierea unui raport impersonal, de felul celui ce poate fi observat foarte bine la primitivi.

În măsura în care inteligența sau șiretenia sau așa-numita iubire prevenitoare a părinților nu a aranjat căsătoria copiilor și în măsura în care la copii, instinctul primitiv nu a fost mutilat nici printr-o falsă educație și nici prin influențele ascunse exercitate de complexele refulate și neglijate ale părinților, alegerea soțului sau a soției se va face, în mod normal, conform unor motivații instinctive inconștiente. Rezultatul practic este că fiecare presupune despre celălalt că are o structură psihologică de același fel cu a sa proprie.

Sexualitatea normală, trăirea comună și îndreptată în aparență spre un țel comun, întărește sentimentul unității și identității. Această stare va fi numită deplină armonie și va fi prețuită ca o mare fericire («un trup și un suflet»), deoarece întoarcerea la acea stare originară de inconștiență și de unitate lipsită de conștiență este ca o întoarcere în copilărie (de unde și gesturile copilăroase ale îndrăgostiților), ba mai mult, ca o întoarcere la viața prenatală. Este o adevărată comuniune cu viața însăși și cu destinul impersonal. Voința proprie, care te face să rămâi tu însuți, se frânge, femeia devine mamă, bărbatul devine tată, amândoi fiind privați astfel de libertate și devenind unelte ale vieții ce-și urmează cursul.

Transformările încep, în general, odată cu intrarea în a doua jumătate a vieții.

Mijlocul vieții constituie o perioadă de foarte mare importanță psihologică. Copilul își începe viața psihologică într-un cerc restrîns, în jurul mamei și în familie. Odată cu maturizarea sa progresivă, i se lărgește orizontul și sfera de influență. Speranțele și intențiile i se îndreaptă spre lărgirea sferei puterii și posesiunilor sale, dorințele i se întind acaparatoare asupra lumii, pe zone tot mai largi. Voința individului devine identică, în tot mai mare măsură, cu scopurile naturale ale motivațiilor inconștiente. Astfel, omul insuflă lucrurilor oarecum propria sa viață, până când, în cele din urmă, acestea încep să trăiască ele însele și să se înmulțească, iar omul este depășit, pe nesimțite, de ele. Mamele sânt întrecute de copiii lor, bărbații de propriile lor creații, iar ceea ce a fost adus cândva pe lume trudnic, probabil cu mari osteneli, nu mai poate fi ținut în loc. A fost cândva o pasiune, a devenit apoi îndatorire și în cele din urmă s-a transformat într-o insuportabilă povară, într-un vampir ce-a supt viața propriului său creator. Mijlocul vieții este momentul celei mai mari înfloriri, omul aflându-se încă la lucru cu întreaga sa forță și cu toată voința sa. Dar tocmai în această clipă începe a doua jumătate a vieții.

Pasiunea  își  schimbă  fața  și  se  numește  de  acum  datorie,  orice «vreau»   devine   un  inexorabil  «trebuie»,  iar  întorsăturile   de drum, surprizele și descoperirile de altădată, devin obișnuințe. Omul capătă tendințe conservatoare, dacă totul merge bine. El își caută adevăratele motivații și face descoperiri. Privirea critică asupra sa însuși și asupra propriului destin îi oferă prilejul de a-și cunoaște felul de a fi. Dar cunoașterea acestor lucruri nu vine de la sine. Această cunoaștere nu se obține decît cu prețul unor mari zguduiri.

Cum în a doua jumătate a vieții țelurile sunt altele decât în  prima, o mult prea largă adăstare în atitudinea juvenilă duce la o lipsă de unitate a voinței. Se instalează astfel o atmosferă critică, condiție indispensabilă conștientizării. Firește, această stare nu se instalează, de regulă, la ambii soți simultan. Nici cea mai reușită căsătorie nu poate șterge cu desăvîrșire particularitățile individuale, astfel că stările soților să fie absolut identice, îndeobște, unul dintre soți își găsește locul în căsătorie mai repede decît celălalt. Unul, bazat pe un raport pozitiv cu părinții, va avea puține dificultăți sau nu va avea dificultăți deloc în adaptarea sa la celălalt, pe când celălalt se va împiedica, poate, de o profundă legătură inconștientă cu părinții. De aceea, va ajunge abia mai târziu la o deplină adaptare și adaptarea aceasta, fiind obținută mai greu, se va menține, poate, mai multă vreme.

Conținutul esențial al relației psihologice din căsătorie este transformarea. Armonia specifică primei jumătăți a vieții (atunci când se ajunge într-adevăr la o asemenea acomodare) se întemeiază în esență (așa cum se dovedește apoi în faza critică) pe proiecția anumitor imagini tipice.

Fiecare  bărbat  poartă în  sine  imaginea  eternului feminin,  nu imaginea unei femei anume, ci a unei femei în genere. Această imagine este, în fond, o însușire ereditară transmisă din vremuri străvechi și înscrisă în sistemul organic, un «tip» (un «arhetip») al tuturor experiențelor liniei ancestrale privind natura feminină, un sediment al tuturor impresiilor privind femeia, un sistem de adaptare moștenit. Dacă nu ar mai exista femei pe lume, din această imagine inconștientă s-ar putea oricînd deduce cum ar trebui să fie alcătuită sufletește o femeie. Același lucru e valabil și în ce privește femeia, ea are o imagine înnăscută a bărbatului. Experiența ne învață că mai corect ar fi să spunem: o imagine a bărbaților, pe când în cazul bărbatului e vorba mai degrabă de o imagine a femeii.

Această imagine, fiind inconștientă, e proiectată întotdeauna, în mod inconștient, asupra  ființei iubite  și constituie unul din temeiurile esențiale ale atracției pasionale sau  ale  contrariului ei.  Femeia nu are o anima, ci un animus. Anima are un caracter erotic-emoțional, în timp ce animus-ul caută să raționeze și de aceea, aproape tot ce știu să spună bărbații despre erotica feminină și despre viața afectivă feminină în genere, se bazează pe proiecția propriei lor anima și este, în consecință, anapoda. Uluitoarele fantezii și ipoteze ale femeilor în ce privește bărbații se bazează pe înrâurirea animus-ului lor, care constituie o inepuizabilă sursă de judecăți ilogice și de false cauzalități.

Atât anima, cît și animus-ul se caracterizează printr-o extraordinară multilateralitate, într-o căsătorie, întotdeauna cel cuprins proiectează asupra celui cuprinzător această imagine, în timp ce acestuia din urmă nu-i reușește decît parțial să-și proiecteze imaginea asupra celuilalt, în acest caz, imaginea aceasta, extrem de fascinantă, atîrnă în gol, așteptînd parcă să fie împlinită de un om real. Dar există tipuri de femeie parcă anume făcute de natură să ia asupra lor proiecții de anima. S-ar putea vorbi chiar de un tip anume. Este indispensabil așa-numitul caracter de «sfinx», cu două sau mai multe înțelesuri, dar nu de un echivoc nebulos de care să nu poți lega nimic, ci de un echivoc incitant, avînd tăcerea grăitoare a unei Mona Lisa – bătrână și tânără, mamă și fiică, de o castitate îndoielnică, infantilă și cu o inteligență naivă dezarmantă pentru bărbați. Nu orice bărbat de mare spirit poate fi animus, deoarece trebuie să exceleze mai puțin în idei bune și mai mult în cuvinte potrivite, să aibă cuvinte pline de înțelesuri, care să pară a spune mai multe decît spun. Trebuie să fie un erou posibil, de un caracter echivoc, dar nu e deloc sigur, totuși, că o proiecție a animei nu descoperă adesea cu mult înaintea inteligenței lente a omului mediu, un adevărat erou.

Nu se poate vorbi despre relația psihologică din căsătorie, fără să amintești măcar în treacăt, de natura trecerii critice. După cum bine se știe, în ce privește psihologia, nimic nu poate fi înțeles fără s-o fi trăit tu însuți. Și totuși, faptul acesta nu clintește pe nimeni din convingerea că numai judecata sa proprie e completă și adevărată. Această stranie situație provine din inevitabila supra-estimare a conținuturilor conștiente momentane. (Fără această concentrare a atenției, omul nici nu ar putea fi conștient.) Așa se face că fiecare vârstă își are propriile adevăruri psihologice, adevărurile sale programatice și tot așa se întâmplă cu fiecare nivel al evoluției psihice. Există chiar nivele la care numai puțini ajung – o chestiune de rasă, familie, educație, dotare și pasiune. Natura este aristocratică. De aceea, nu e de mirare că marea majoritate a căsătoriilor își ating limita superioară în menirea lor biologică, fără vreun prejudiciu pentru sănătatea spirituală sau morală. Relativ puțini ajung într-o mai adâncă dezbinare cu ei înșiși. Acolo unde nevoile exterioare sunt multe, conflictul nu poate ajunge la o tensiune dramatică, din lipsă de energie. Dar proporțional cu siguranța socială, crește nesiguranța psihologică, la început inconștient, provocînd nevroze și apoi conștient, ducând la despărțiri, certuri, divorțuri și alte «crize matrimoniale». La un nivel și mai înalt, se cunosc alte posibilități ale evoluției psihice, care ating sfera religiosului, sferă în care judecata critică nu-și mai are locul.

1.3.2 Căsătoria – aspecte contemporane

Căsătoria și-a pierdut mult, în timp, din sensurile sale legale, religioase și sociale. A pierdut și din autoritate., dar și din sacralitate. S-a irosit în ceea ce se numește generic „relație de cuplu”, creată în special pentru plăcerea sexuală și emoțională a fiecărui adult. În ziua de azi, când oamenii se căsătoresc, intră într-o uniune ce pare foarte diferită de cea în care o intraseră pe vremuri părinții sau bunicii lor.

Căsătoriile tind astăzi să fie destrămate mult mai probabil de divorț decât de moarte.

Studiile efectuate pe aceată temă arată că, din nefericire, căsătoriile sunt mai puțin fericite în zilele noastre decât au fost în ultimele decenii.

Căsătoria are șase dimensiuni importante:

1. Este un contract legal. Creează obligații și drepturi legale și formale între soți.

Recunoașterea publică și asigurarea protecției cuplurilor îi ajută pe parteneri să-și creeze legături permanente, mai stabile.

2. Este un parteneriat financiar. Într-o căsnicie „banii mei” devin „banii noștri”.

Această împărțire a proprietății creează o intimitate și reciprocitate, care sunt mai dificil de realizat în afara căsătoriei legale.

3. Este o promisiune sacră. Chiar și cei mai puțin religioși văd mariajul ca pe o uniune sacră, cu implicații spirituale profunde. Credința religioasă îi ajută să adâncească sensul căsniciei și le oferă un izvor unic de inspirație și sprijin, în fața problemelor de viață.

4. Este o uniune sexuală. Ea transformă dorința sexuală într-un semn permanent de dragoste, unindu-i puternic pe cei doi parteneri. Este un jurământ public de fidelitate care îi face pe toți să fie mai fideli, atât pe bărbați, cât și pe femei.

5. Este o legătură personală. Este, în cele din urmă, recunoașterea deschisă a iubirii.

Ea încorporează dorința de a cunoaște și a fi cunoscuți de o altă ființă; reprezintă speranțele cele mai mari în faptul că dragostea nu este temporară și că nu suntem condamnați să hoinărim, schimbând la nesfârșit partenerii.

6. Este începutul unei familii. Din doi străini, din punct de vedere biologic, căsătoria îi transformă în doi oameni care nu mai pot trăi unul fără celălalt. Ca legătură procreativă, ea include un angajament de a avea grijă de copiii rezultați din căsnicie. Reintroduce obligațiile tatălui sau ale rudelor acestuia de a conștientiza importanța copilului în sistemul familial.

1.3.3. Familia – între tradițional și modern

Ne naștem în familii și aici începem să înțelegem cine suntem și cum funcționează lumea. Părinții ne oferă pe lângă un simplu nume de familie și primele idei despre viață, despre cum ar trebui să gândim și care ar trebui să fie legile care ne guvernează existența.

Sunt reguli care variază de la o societate la alta, dar toate societățile pe care le-a traversat până acum omenirea au avut în centrul lor familia. Astăzi lucrurile par să se schimbe. Modelele tradiționale ale familiei se dezintegrează, viitorul îndepărtat al instituției familiale pare incert. Totuși, nu sunt puține vocile care susțin că familia și căsătoria sunt indispensabile în asigurarea viitorului copiilor și a societății.

Familia se schimbă, într-adevăr, odată cu vremurile, dar ea rămâne încă, un reper fundamental în societate.

1.3.4. Familia ca sistem de relații și funcții

Sistemul este definit ca ansamblu de elemente aflate într-o ordine nonîntâmplătoare, care funcționează pe baza unor reguli și dispune de homeostazie (echilibru). Bertalanffy a lansat ideea conform căreia un sistem este mai mult decât suma părților lui, deci, cu alte cuvinte, aplicat la familie, aceasta este mai mult decât suma membrilor ei componenți.

Adică, ceea ce contează în abordarea familiei este și interacțiunea dintre acești membri, care se realizează după anumite reguli, având anumite funcții și căutând să mențină un anumit echilibru în interiorul acesteia.

Există sisteme închise (care nu comunică cu mediul, nu fac schimb de resurse cu mediul înconjurător) și sisteme deschise (care comunică cu mediul, fac schimb de resurse cu mediul înconjurător).

După acest model, familiile pot avea grade diferite de deschidere către mediul înconjurător, alcătuit din prieteni, rude, vecini, școală, alte instituții etc.

Astfel, familiile pot fi:

mai închise – având puține relații sau chiar deloc cu mediul, funcționând după regulile și principiile proprii, acestea având unmare grad de rigidizare și fiind foarte rezistente la schimbare; de exemplu, familii care au foarte puțini prieteni, la care nu vin în vizită rude, vecini, prieteni, care își educă copiii doar după propriile principii, nefiind prea disponibili la noi idei sau modalități de funcționare;

mai deschise – cele cu multe relații de prietenie, care presupunvizite reciproce, preocupări pentru modificarea regulilor și a concepțiilor prin observarea altor familii.

Pe de altă parte, cibernetica, ca știință care se ocupă de studiul mecanismelor de feed-back ale sistemelor cu autoreglare, a contribuit la abordarea familiei prin conceptul de buclă de feed-back – mecanism prin care sistemul preia informația pentru a-și regla starea, scopul finalfiind echilibrul și stabilitatea lui.

Familia folosește și ea mecanisme de feed-back prin care își menține stabilitatea și echilibrul dinamic. Feed-back-ul poate fi de două feluri:

– pozitiv – este mecanismul prin care informația semnalează nevoia de a modifica sistemul, pentru a-l face să evolueze;

– negative – informația semnalează nevoia de a reechilibra sistemul, datorită unei perturbări.

În cazul familiilor, mecanismele de feed-back pozitiv sunt reprezentate de acțiunile pe care le întreprind, de exemplu, când copilul merge la grădiniță sau la școală. În funcție de reacțiile copilului și caracteristicile grădiniței sau școlii, părinții își vor reorganiza stilul de viață: programul zilnic de muncă, timp liber, timpul dedicat lecțiilor, tipurile de activități extrașcolare etc.

Mecanismele de feed-back negativ sunt pedepsirea, învinovățirea, umilirea, cearta, simptomele, bătaia, folosite pentru a corecta comportamentele greșite ale membrilor.

1.3.5. Structura sistemului familial

Salvador Minuchin este un psihiatru argentinian care a crescut într-o familie foarte numeroasă. Acest fapt a dus la o înțelegere foarte bună a contextului social și familial în care funcționează oamenii. Gândirea și stilul de muncă au fost foarte mult influențate de lucrul său în Israel cu familiile minoritare, cu familiile având venituri reduse din New York și cu familiile pacienților psihosomatici. El a dezvoltat o abordare psihoterapeutică pentru familii extrem de cunoscutăși uzitată în toată lumea. Abordarea sa a primit influențe din partea concepțiilor lui Alfred Adler, Gregory Bateson și Ortega y Gasset.

Salvador Minuchin definește structura familială ca fiind setul invizibil de cerințe funcționale ce organizează modurile în care membrii familiei interacționează. O familie este un sistem ce operează prin intermediul pattern-urilor tranzacționale. Tranzacțiile repetate stabilesc pattern-urile legate de cum, când și cine cu cine se relaționează.

Pattern-urile tranzacționale pot fi verbale sau nonverbale, cunoscute sau necunoscute.

Dar funcția lor este de a regla comportamentul membrilor familiei.

În felul acesta, unicitatea fiecărei familii este dată de tranzacțiile repetitive care construiesc pattern-uri de funcționare ale respectivei familii.

Aceste pattern-uri sunt menținute prin două tipuri de constrângeri:

Unul generic, referitor la regulile universale care guvernează organizarea familiei. De exemplu, există în cadrul familiei o ierarhie a puterii și o complementaritate a funcțiilor (copiii nu au aceleași niveluri de autoritate ca părinții, iar aceștia din urmă au nevoie de o interdependență pentru a acționa ca o echipă).

Unul idiosincratic, referitor la expectațiile reciproce ale unor membri particulari ai familiei. Aceste expectații se construiesc în timpul numeroaselor negocieri, implicite sau explicite, dintre membrii familiei și, de regulă, apar în mici evenimente zilnice. Fiecare dintre membrii familiei contribuie la dezvoltarea și întărirea acestor așteptări.

Minuchin consideră că structura familială are nevoie de flexibilitate, deoarece ea trebuie să reziste la schimbare (până la un anumit nivel), dar să se și adapteze atunci când circumstanțele o cer, pentru a-și putea menține integralitatea și funcționalitatea. Acest lucru se realizează prin intermediul subsistemelor familiale.

Subsistemele familiale sunt reprezentate fie de indivizii singuri, fie de diade (exemplu: mamă-copil, soț-soție). Ele se pot forma după criterii, precum: generația căreia membrii aparțin, sex, interese, funcții.

Cele mai importante și mai des întâlnite subsisteme familiale sunt:

Subsistemul adulților – uneori, acesta este denumit și subsistemul marital sau al soților, deoarece include, de regulă, diada soților. Rolul preponderent este acela de a modela intimitatea și angajamentul. Principalele abilități necesare pentru a îndeplini acest rol sunt complementaritatea și acomodarea reciprocă. Complementaritatea permite fiecărui soț să participe la viața familială, să „ofere” fără a considera că prin aceasta „pierde” ceva; cu alte cuvinte, ambii soți simt că pot fi independenți, dar în același timp și că sunt împreună.

Dificultățile de relaționare pot apărea, de exemplu, atunci când unul dintre soți insistă în urmărirea propriilor scopuri, lăsând în urmă scopurile diadei ca întreg. Acest subsistem poate deveni un refugiu față de stresul extern și o matrice pentru contactul cu alte sisteme sociale.

El poate stimula învățarea, creativitatea și creșterea, ceea ce poate duce la acomodarea reciprocă, adică la susținerea aspectelor pozitive ale partenerului și la actualizarea aspectelor creative ale acestuia, aspecte inactive până atunci.

Subsistemul marital are nevoie și de protecție față de cerințele și nevoile altor sisteme, mai ales în situația cuplurilor cu copii, pentru a-și oferi unul altuia suport emoțional.

Subsistemul parental – apare atunci când se naște primul copil și, de regulă, cuprinde părinții, dar poate include și membrii ai familiei extinse (exemplu – bunica).

Responsabilitatea lor este mai ales de a crește copiii, de a-i ghida, de a stabili limitele și de a-i disciplina. Acum, apar de multe ori dificultăți, deoarece adultul devine, în același timp, partener pentru celălalt membru al diadei maritale, dar și părinte pentru copil și, nu întotdeauna, aceste două tipuri de funcții sunt eficient întrepătrunse. Asta poate duce la destabilizarea cuplului marital, prin atragerea unui copil în interiorul acestui subsistem sau la izolarea copilului de către cuplul marital (mai rar). Orice influență exterioară asupra copilului sau modificare în evoluția acestuia va avea efecte și asupra acestui subsistem, chiar și asupra celui marital.

Subsistemul fratriilor – include copiii din familie și le oferă acestora primul grup social în care sunt cu toții egali. În acest subsistem, copiii învață negocierea, cooperarea, competiția, submisivitatea, suportul reciproc, atașamentul față de prieteni.

Ei preiau diferite roluri și poziții în familie, și de multe ori acestea devin semnificative pentru evoluția lor ulterioară în viață. În familiile cu mulți copii, există o diferențiere a rolurilor și mai accentuată, cel mic încă acționând în aria securității, îngrijirii și a ghidării, timp în care cel mare deja experimentează contactele și contractele cu mediul extrafamilial.

Fiecare subsistem are nevoie de granițe clare, dar în același timp flexibile, pentru a se proteja de cerințele și nevoile celorlalte subsisteme, dar și pentru a fi capabil să negocieze și să interacționeze cu acestea. Granițele reprezintă un concept fundamental al orientării structuraliste. Ele reprezintă reguli care definesc cine participă și cum. Rolul granițelor este de a proteja diferențierea subsistemelor. Fiecare dintre acestea are funcții specifice și anumite cerințe de la membrii săi; dezvoltarea abilităților interpersonale în interiorul acestor sisteme se repercutează asupra libertății subsistemului respectiv față de celelalte.

Natura granițelor va avea un puternic impact asupra funcționării fiecărui subsistem, dar și al familiei ca întreg.

Minuchin descrie trei tipuri de granițe, care se întind pe un continuum de la foarte rigide la foarte difuze:

Granițele rigide sunt cele care permit o interacțiune și o comunicare minimală între subsisteme (Indivizii pot fi izolați sau forțați să acționeze autonom). Ele permit membrilor maximum de independență și o interacțiune minimă cu ceilalți membrii. Subsistemele (adică indivizii sau diadele) pot deveni astfel separate de restul familiei.

Granițele clare – se află la mijlocul continuumului dintre rigid și difuz; sunt cele care promovează comunicarea deschisă și intimitatea subsistemelor, astfel încât acestea pot opera liber pentru îndeplinirea funcțiilor lor în cadrul familiei.

Granițele difuze – sunt caracterizate prin definirea vagă a funcțiilor și a membrilor care fac parte din subsisteme. Ele permit o intimidate minima și o interacțiune maximă. Nu este clar cine are responsabilitatea și autoritatea, iar membrii familiei pot fi mult influențați unul de celălalt. În alți termeni, relațiile dintre membrii sunt suprapuse.

1.3.6. Tipuri de familie

Indiferent de structură, familia va însemna întotdeauna dragoste, grijă și dorință.

Indiferent de structură, familia va însemna întotdeauna dragoste, grijă și dorință de a ocroti. Fiecare în felul său crede în anumite valori ale familiei și luptă pentru acestea.

Institutul pentru familie Vanier a descris în 1994 următoarele tipuri de familie:

familiile „nucleare” compuse din 2 părinți și unul sau mai mulți copii biologici sau adoptați, care locuiesc împreună;

familiile „extinse”, compuse din părinți, copii, unchi, bunici și alte rude de sânge, care locuiesc împreună sau nu;

familiile „amestecate” sau „recombinate” sau „reconstituite”, compuse din părinți care au divorțat, s-au căsătorit cu altcineva și au format o nouă familie, care include copii din prima căsătorie a unuia sau a ambilor parteneri și/sau din această căsătorie;

familii „fără copii”, care constau într-un cuplu;

familii „cu un singur părinte”, compuse dintr-un părinte, de obicei o mama cu un copil sau mai mulți;

„cupluri care coabitează” și „căsătorii convenționale” – aranjamente familiale, care se aseamănă altor forme, dar nu legalizează mariajul.

Din 1972 acest institut recunoaște cuplurile cu parteneri de același sex, ca familii.

În literatura de specialitate a mai fost adăugat un alt grup de familii, și anume părinții homosexuali și lesbiene.

1.3.7. Funcțiile familiei

Margrit Eichler a realizat o clasificare a principalelor tipuri de „dimensiuni ale interacțiunilor familiale”.

Cele mai importante dimensiuni din perspectiva sa sunt: procreativă, de socializare, sexuală, rezidențială, economică și emoțională.

Forme particulare ale cuplului căsătorit sunt:

– cuplul de adolescenți-părinți;

– cuplul fără descendenți.

1.3.8. Concubinajul

Conviețuirea cuplului în afara căsătoriei reprezintă în timpurile noastre o formula frecventă a vieții moderne și este foarte probabil să rămână în forma aceasta multă vreme.

Forțele demografice, economice și culturale ale vieții moderne au generat o stare de fapt pe care nu putem să nu o luăm ca atare. Uniunea consensuală, departe de a fi „prietena” mariajului, pare din ce în ce mai mult un dușman al acesteia.

Tipuri de relații de concubinaj

Sociologul Roland Johnson descrie patru categorii de coabitanți:

Relația de tip „acoperiș”

Acest tip de relație de coabitare se bazează pe nevoia copleșitoare de a fi legat de cineva. Dorința de a fi iubit este atât de puternică, încât mulți vor mai degrabă să se stabilizeze decât să aleagă pe cineva.

Relația de emancipare: Acest tip apare atunci când persoana vrea să demonstreze celor de-o vârstă cu ea sau părinților săi, că este liberă să ia singură decizii, că nu poate fi constrânsă de nimeni și nimic.

O astfel de relație nu încurajează cuplul să comunice sau să rezolve conflicte și nu evoluează către un potențial mariaj.

Relația de conveniență: Este o relație convenabilă, din punct de vedere economic. Intenția este de a împărți cheltuielile pe jumătate. Este văzută ca fiind benefică pentru

tipul de cămin în care amândoi partenerii sunt egali. Altfel, se transformă în modelul tradițional: bărbatul domină, femeia se supune. Este convenabilă bărbatului, dar nu și femeii.

Relația de testare: Este o modalitate de a „încerca apa” înainte de a se arunca în ea. Partenerii vor sau cred că vor să se căsătorească. Vor să vadă dacă sunt compatibili,

exersând mariajul.

Riscurile coabitării. În concluzie, demodatul „Până când moartea ne va despărți” a fost înlocuit cu „atât timp cât sunt fericit”.

Căsătoria deschisă

Reprezintă un model de conviețuire aflat între concubinaj și familia nucleară.

Modelul se suprapune peste valorile și stilul de viață al concubinajului dar, în același timp, se aseamănă cu familia nucleară prin oficializare și structură. Scopul declarat al acestei legături este acela de se realiza împlinirea și satisfacția personală, aspect evident, greu de măsurat, dar, în mod sigur, o miză demnă de luat în considerare. Noua formulă încearcă să înlocuiască o configurație depășită sub aspectul stilului de viață, model reprezentat de familia nucleară, și să preia ceea ce este mai bun din modelul coabitării, adică calitatea relației și fericirea partenerilor, nu stabilitatea, cu orice preț, a unei relații lipsite de satisfacții.

Această flexibilitate a relației este, desigur, dezirabilă, dar nu întotdeauna posibilă, dacă luăm în considerare forța modelelor și a obișnuințelor socio-culturale, filtrate moral și religios. Ea ar depinde, fără doar și poate, de capacitatea soților de a înțelege ce semnificație are „trăiește-ți clipa”, de a-și asuma responsabilitatea propriei vieți și de a discuta matur despre neînțelegeri, nemulțumiri și conflicte. Compromisurile sunt astfel înțelese ca necesare pentru a salva calitatea relației, nu statutul de persoană căsătorită. Căsătoria deschisă nu reprezintă o soluție definitivă, ci o speranță, aceea a redimensionării pozitive a relațiilor de cuplu. Prin acest tip de relație cuplul conjugal – atât de otrăvit de stereotipuri și prejudecăți – redevine cuplu, iar legalitatea și instituționalitatea îl apără de stigmate și etichetări. În acest fel se reduce stresul cotidian, căruia îi suntem supuși cu toții.

1.4. Rolul familial – adaptare la rol și distorsiune

1.4.1. Formule deficitare ale familiei actuale

Semi-căsnicia – reprezintă un experiment neofamilial plasat sub semnul falselor soluții, având drept scop prelungirea căsătoriei din punct de vedere legal, în ciuda modificărilor și alterărilor de esență. Situația este întâlnită frecvent în cuplurile cu relații tensiv-conflictuale cronice și constă în adoptarea și exercitarea incompletă a rolurilor maritale de către unul sau de către ambii soți. Se poate întâmpla ca un soț să fie implicat parțial în viața familială, atât ca soț cât și ca părinte. El poate fi angajat simultan într-o relație adulterină, evitând sau abuzând de partenerul conjugal, își poate exercita partial funcțiile parentale (suport financiar fără a fi asigurat însă și suportul emoțional necesar copiilor) sau poate participa la exercitarea în comun a menajului, dar nu și la luarea deciziilor financiare, etc.

Iolanda Mitrofan identifică următoarele variante:

– formula „casa și copiii împreună, sexul separat ”

– formula „sexul împreună, casa și copiii – mai mult tu, distracțiile separat”

– formula „sexul parțial împreună, casa numai tu, distracțiile partial împreună, copiii – mai ales tu, banii – mai ales eu” (Iolanda Mitrofan, 1989)

Tot o variantă a căsătoriei cu roluri maritale incomplet exercitate o constituie situația cuplurilor înlocuite sub aspectul exercitării rolului parental și chiar casnico-menajer și administrativ organizatoric de către bunici (părinți și socri), cuplul transformându-se în acest caz într-un „cuplu – copil” al unui „cuplu-adult”.

Pseudo-căsnicia sau „viețile paralele“ – reprezintă una dintre cele mai grave grave manifestări a psihosociopatologiei maritale. Acest experiment neomarital constă, de fapt, în adoptarea și exercitarea inautentică (falsă, aparentă) a rolului conjugal și a celui parental.

Pseudo-căsnicia reprezintă un simulacru sociomorbid al unor hiatusuri și funcții matrimoniale. Ea nu presupune nici un fel de afecțiune mutuală ci doar un sistem de interese reciproce, de obicei economice și sociale, care determină în anumite situații opțiunea unor indivizi de oficializare a căsătoriei (Ciupercă, 2001).

Swingers

Acest termen este preluat din limba engleză, („swinging” însemnând oscilant, ritmat) însemnând un schimb voluntar și temporar între perechi, în scop sexual. Acest schimb se produce între două persoane sau mai multe cupluri sau, în mod ocazional, poate fi introdusă în grup și o persoană fără partener, de obicei, o femeie. Oricum, combinațiile acestor schimburi sexuale au loc cu consimțământul deplin al tuturor părților implicate.

Cuplurile de homosexuali și lesbiene

După o fază de căutare a libertății în afara familiei, homosexualii și lesbienele experimentează acum o mișcare pro-familie. Familiile de homosexuali nu împărtășesc o formă anume, ci doar o luptă comună pentru acceptarea socială.

Deși relațiile dintre persoane de același sex au fost întâlnite în majoritatea societăților, familia de homosexuali / lesbiene ca și categorie socială a apărut recent, fiind un produs al revoluției sexuale, feminismului și noilor tehnologii de reproducere.

Mișcarea pentru drepturile homosexualilor i-a încurajat pe aceștia să ceară custodia copiilor și din ce în ce mai multe femei independente au născut copii cu ajutorul donării de spermă mai degrabă decât cu un bărbat. Ambele fenomene s-au dezvoltat și au înfruntat o puternică opoziție socială.

Diminuarea „valorilor familiale” ale majorității a determinat multe dintre problemele reale ale acestor familii.

Grupul comunitar sexual

Adepții grupurilor comunitare familiale își conferă iluzia unei pretinse libertăți individuale, plecând de la ideea că mariajul monogam induce de la bun început „o castrare psihologică și sexuală a soților“, prin respectarea fidelității, fie de teama opiniei publice, fie prin aderarea la principii educative, morale și religioase perimate. Mulți recurg la experiența comunitară pentru a-și satisface visele infantile de voyerism sau de exhibiționism, sau pentru a-și disimula incapacitatea de a construi, în timp, o autentică relație, durabilă.

1.4.2. Cauzele modificării structurii tradiționale de rol conjugal

Structura tradițională de rol – sex a fost modificată prin acțiunea mai multor factori.

Dintre aceștia cei mai importanți ar fi:

Emanciparea femeii

Emanciparea femeii a reprezentat motorul schimbării structurii de rol conjugal.

Femeia supusă, fără ambiții, asociată familiei tradiționale, este azi din ce în ce mai puțin prezentă în statistici. Foarte puține femei mai acceptă subordonarea totală față de bărbat, toleranța excesivă și dependența material-afectivă. Conștientizarea ideii potrivit căreia femeile pot decide singure cum își direcționează viața, cariera și relația de parteneriat au generat eliminarea discriminării în cariera profesională și au permis accesul femeii la ocuparea unor funcții publice.

Independența economică a femeii

A devenit din ce în ce mai evidentă. Femeile sunt mai bine educate decât în trecut și au șanse mai mari de a obține o slujbă, astfel încât ele nu mai sunt dependente de căsătoria- parteneriat economic. Astfel, e mai puțin probabil ca ele să rămână blocate într-un mariaj dificil, menținut doar de o necesitate pur economică și e mult mai sigur că vor pleca atunci când trăiesc experiențe nefericite în căsnicie.

Posibilitatea realizării unui venit propriu în momentul în care implicarea femeii în sfera publică a devenit concretă a adus acesteia un sentiment de siguranță, liniște și confort.

Diminuarea considerabilă, până la dispariție, a dependenței economice față de bărbat a redimensionat radical raporturile dintre sexe, dar independența economică a femeii a generat și modificări profunde în structura de roluri familiale. Bărbatul ajunge să preia o serie de activități, pe care le îndeplinea doar femeia altădată.

Implicarea femeii în viața socială

Necesitatea de afiliere a femeii contemporane a fost generată de relativa izolare de alți adulți, caracteristică familiei nucleare de azi, izolare care se cere compensată de activități sociale. În familia tradițională, casnicele făceau parte dintr-o rețea suportivă de rude. În plus, lipsa de recunoaștere pentru munca făcută în gospodărie amplifică sentimentul actual de izolare. Femeia începe să caute satisfacții în exterior, societatea oferind recunoașterea pe care familia nucleară nu mai putea să i-o ofere.

Cariera profesională a femeii

Impulsionate de mișcarea feministă, femeile au început să conștientizeze că pot fi mai mult decât mame, soții sau gospodine. Munca profesională a femeilor a devenit un instrument de împlinire personală, transformându-se din necesitate în activitate revendicată.

Conceptul de carieră a început să fie popularizat odată cu dezvoltarea feminismului.

Specialiștii arată că femeile au ajuns să trăiască în zilele noastre experiența șomajului cu același sentiment de rușine și neîmplinire personală, ca și bărbații.

Implicațiile carierei profesionale a femeilor în viața de familie nu au întârziat să apară:

cariera profesională a femeilor reprezintă o sursă de conflict pentru majoritatea bărbaților.

modificarea raportului de autoritate și de putere dintre cele două sexe, prin demolarea imaginii bărbatului ca fiind capul familiei și singurul aducător de venituri, adică singurul capabil să organizeze și să conducă familia;

implicarea partenerilor în viața de familie în cazul familiilor cu dublă carieră presupune preluarea alternativă a sarcinilor domestic;

creșterea sentimentului de competență a femeii revalorizează sentimentul de competență al bărbatului;

e) scăderea natalității;

f) apariția relațiilor extraconjugale.

1.4.3. Roluri conjugale

Rolurile conjugale se referă la:

– diviziunea rolurilor

– exercitarea autorității

Diviziunea rolurilor reprezintă o componentă importantă a vieții de familie care antrenează o bogată și diversificată rețea de relații sociale. Dintre rolurile sociale importante sunt cele de soț și părinte și rolul de soț și soție. În cadrul drepturilor și obligaților care definesc acest roluri există norme de conduită reglementate prin lege și dacă au loc încălcări intervine sancțiunea juridică, de exemplu, întreținerea unor relații adulteriene, poligamia, violențe grave în familie, neîndeplinirea obligațiilor legale de întreținere a partenerului în situați de boală sau de deficit economic major.

Inițial rolurile conjugale se preiau prin imitația modelelor de rol familial cunoscute în familia de apartenență, care sunt preluate, adaptate și perfectate prin exersarea în propriul nucleu conjugal. De obicei soția preia și imită, mai mult sau mai puțin conștient, apoi perfectează conduitele de rol proprii mamei sale. Similar soțul reproduce în comportamentul său de rol modelul oferit de tatăl său. Practic în primii ani de viață familială (chiar până la 5 ani) nu se confruntă personalitățile celor doi parteneri, ci modele preluate din familia de origine, soții comportându-se reciproc prin raportarea la comportamentele maritale ale părinților lor. O exagerare în realizarea acestor analogii duce, de cele mai multe ori, la eșec relațional.

De aceea, este foarte important ca părinții să ofere copiilor modele de conduită în acord cu rolul social pe care îl dețin, nu este suficientă numai informarea despre cum trebuie să fi, ci sunt necesare exemple concordante cu teoria.

Rolurile sociale sunt marcate de relații complexe și profunde, de natură biologică, psihologică, spirituală, morală, juridică, religioasă, economică. Unele din ele sunt dominante în anumite perioade de existență a cuplului, în anumite cicluri familiale, altele însoțesc viața de familie pe tot parcursul ei.

La începutul vieții cuplului conjugal domină atracția biologică și afectivă a partenerilor, soții cunoscând-se destul de puțin cu privire la valoarea personalității lor.

Relațiile biologice sunt mascate de atracția sexuală dinte cei doi soți, determinată atât de necesitățile biologice cât și de nevoia de perpetuare a speciei umane prin procreare.

Relațiile sexuale îi apropie pe soți, creează sentimentul împlinirii unei dragoste conjugale, armoniei și echilibrului absolut necesare oricărui cuplu.

Rolurile parentale sunt asumate și concretizate în maniere diverse, împletind mai mult sau mai puțin armonios dorința de a avea urmași cu dragostea pentru aceștia și preocuparea pentru creșterea lor.

Sociologii au conturat câteva tipuri de modele de conduită maritală și efectele lor:

Părinți prea uniți. În această situație, întâlnită mai ales la cuplurile tinere, partenerii sunt interesați în primul rând de manifestările lor reciproce, iar copii sunt priviți ca ceva stânjenitor, ca elemente care jenează viața cuplului. În asemenea cazuri copii se simt puternic frustrați și au sentimentul că sunt intruși în grupul parental.

Părinți neglijenți. Sunt aceia care trăiesc în lumea lor aparte, separată de cea a copiilor lor, fără a fi interesați de preocupările copiilor, de nevoile, bucuriile și necazurile lor. Și o asemenea atitudine își va pune amprenta pe personalitatea copiilor.

Părinți infantili. Reprezentantul tipic este „femeia-copil” care trece voluntar de sub autoritatea tatălui sub cea a soțului dar, în unele cupluri, întâlnim și „bărbatul-copil”. În prima situație mama oferă un model slab iar tatăl apare ca fiind extrem de dominator, în cea de a doua situație mama este hiperdominatoare iar imaginea tatălui este ștearsă. Ambele cazuri oferă modele necorespunzătoare copiilor.

Părinți care nu se înțeleg (conflictuali). De regulă, copii care asistă la certurile părinților au de suferit în timpul copilărie, iar consecințele pot fi în structurarea personalității.

Există și alte modalități de clasificare a modelelor oferite de părinți copiilor lor, cum ar fi tipurile de părinți: rigizi, boemi, anxioși, infantili, incorecți, prea indulgenți, prea tandri, zeflemitori.

Un profil patern poate fi conturat astfel: tată dominator, tată tiran, tată prieten, tată „bomboană”, tată demisionar.

Rolurile conjugale sunt mai mult sau mai puțin diferențiate în funcție de: perioada istorică, tradiții, credințe religioase, interese economice etc.

Astfel, la familiile tradiționale, care reprezentau adevărate unități de producție, deci funcția economică era mult mai accentuată, rolurile erau precis delimitate după sex, vârstă, generație, rolul cel mai important fiind deținut de bărbat ca soț și părinte absolut.

Trecerea la familia nucleară a atenuat aceste diferențieri ale rolurilor familiale pe temeiuri economice. Totuși, și în familia conjugală (nucleară) există o diviziune a rolurilor sub aspect economic, dar tendințele de apropiere, până la identitate a sarcinilor soțului și soției este o realitate din ce în ce mai prezentă.

Concluzionând, am putea spune că sub aspectul rolurilor familiale, există în general două tipuri de familii:

Familii în care rolurile de comportament marital sunt în conformitate cu rolul social de soț și părinte.

Familii în care aceste roluri sunt parțial realizate cu efecte neplăcute, uneori dezorganizatoare asupra vieții sociale și profesionale a cuplului și asupra copiilor, a familiei în general.

Reușita grupului marital depinde tocmai de capacitatea partenerilor de a-și asuma și îndeplini rolurile conjugale.

Structura de autoritate reprezintă capacitatea familiei de a elabora norme și valori necesare funcționării familiei prin impunere sau consens.

Grupul familial este un grup acțional cu multiple sarcini și responsabilități. În familie se planifică diverse acțiuni, se iau decizii, se îndeplinesc concret diferite sarcini.

Este important de știut cine exercită autoritatea și asupra cui.

Familia în evoluția ei istorică a cunoscut două tipuri generale de autoritate:

– autoritatea ascendenților asupra descendenților;

– forme secundare de autoritate (autoritatea copiilor față de părinți, a tinerilor față de vârstnici) întâlnite în societățile moderne ca urmare a emanicipării economice și sociale a tinerilor.

Ca modalități concrete de autoritate familială întâlnim o diversitate de manifestări concrete, în funcție de tipul familiei, de particularitățile socio-culturale ale acesteia, tradiții etc. Astfel în funcție de poziția bărbatului sau femeii în familie există două tipuri de autoritate:

– Tipul autoritar – dominat de bărbat sau femeie (mai rar), în forme absolute sau moderne;

– Tipul egalitar – autoritatea aparține celor doi parteneri.

Această dihotomie este foarte rară, în practica relațiilor dintre soți existând situații mult nuanțate. Fiecare tip de interacțiune influențează climatul psihosocial al grupului familial și exercită în același timp influențe modelatoare asupra copiilor. O părere unanim acceptată este că cu cât distribuția sarcinilor și deciziile se împart mai echitabil între parteneri, cu atât familia este mai trainică și mai unită, cu implicații benefice asupra socializării copiilor și pregătiri lor pentru propria familia conjugală.

Stilurile parentale sunt definite ca maniera în care părinții își exprimă credințele despre cum trebuie să fie părinții buni sau cei răi. Toți părinții vor să fie părinți buni și evită să facă ceea ce cred ei că ar face un părinte rău. Adoptă stilurile însușite de la părinții lor, pentru că nu știu ce altceva să facă și simt că aceasta este modalitatea de a fi părinte.

Există în principal anumite stiluri educative în familie, care corespund unui echilibru între dragoste și limite.

Dragostea și limitele permisivității sunt termeni ce descriu o orientare a disciplinei parentale. Părinții orientați către o „disciplină relațională” folosesc dragostea, ca stil parental de bază. Cei ce uzează de „disciplina acțiunii” folosesc limitele permisivității, ca stil parental esențial.

Cuvântul disciplină implică a-l învăța pe celălalt, nu a-l pedepsi, așa cum este foarte des interpretat. Toți copii au nevoie să li se explice și să fie corectați când e cazul, pentru a-și însuși comportamente acceptate.

Stilul parental de respingere sau neglijare

Acest stil presupune atât dragoste scăzută cât și limite scăzute. În acest caz se consideră ca fiind inadecvat să întâmpini nevoile copiilor. Uneori este considerat ca „un stil parental indiferent”, datorită lipsei de implicare emoțională și de control asupra copilului.

Într-o asemenea familie părinții și copii sunt angajați frecvent în cercuri vicioase de interacțiune. Copilul face schimbări în comportamentul său, pentru a preveni reacția abuzivă a părinților. Aceștia cred că dacă îl determină pe copil să se supună, indiferent de mijloace, acțiunea lor este justificată.

Stilul parental autoritar

Presupune limite înalte și dragoste scăzută. Aceasta nu însemnă că un părinte autoritar nu își iubește copilul.

Ei își iubesc copilul, dar punctele tari ale stilului lor sunt în disciplina acțiunii și nu în disciplina relației (dragostea).

Cei mai mulți dintre copiii cu părinți autoritari nu recunosc existența unei relații apropiate, calde cu părinții lor.

Acești părinți valorizează supunerea și respectul. Ei nu negociază reguli și treburi casnice și cred într-o ierarhie a familiei cu tatăl coordonator principal urmat de mamă și apoi de copii.

Acest tip de părinte are tendința de a folosi bătaia ca metodă de forță extremă. Bătaia este doar un instrument și nu-l ajută pe copil să-și interiorizeze semnificația binelui și a răului. Utilizarea consecventă a pedepsei corporale este în detrimentul dezvoltării sănătoase a copilului. Milioane de copii sunt atacați violent în numele disciplinei. Ei, la rândul lor devin extrem de violenți. Vina e atribuită pe rând copiilor, mass mediei, situației economice, școlilor și tocmai principalul vinovat nu intră în discuție. Părinții care folosesc disciplinarea fizică sunt primii care îi învață pe copii să fie violenți.

Sentimentul propriei valori și a stimei de sine suferă puternic când individul este agresat. Cei ce sunt bătuți, sau amenințați cu bătaia, devin rebeli, răzbunători și refractari față de părinții lor. Unul dintre cele mai dezastroase efecte ale bătăii îl reprezintă blocarea comunicării dintre părinte și copil. Bătaia creează o relație plină de temă, furie și evitare, și nu o apropiere emoțională reciprocă.

Stilul parental autoritar

Înseamnă a lăsa copiii să fie ei înșiși și să învețe despre lumea înconjurătoare, în mod independent, dar părinți stabilesc limite și își controlează copii. Fac aceasta într-un mod iubitor și plin de afecțiune. Probabil că cei mai mulți dintre copii cu părinți autoritari își cunosc limitele și nu se tem că vor fi bătuți atunci când fac greșeli.

Stilul parental permisiv

Constă în dragoste ridicată (disciplină relațională) și limite scăzute (disciplina acțiuni). Părinții permisivi sunt total de acord cu nevoile de dezvoltare și emoționale ale copiilor lor, dar au dificultăți în stabilirea de limite ferme.

De fapt, cea mai importantă caracteristică a lor este că sunt inconsecvenți.

De-a lungul timpului copii învață să-și manipuleze părinții pentru a fi lăsați să facă ce vor. Stabilirea de limite inconsecvente este un simptom al inabilității de a fixa limite clare pentru sine. A învăța să se afirme este esențial pentru un părinte permisiv.

Stilul parental democratic sau echilibrat

Aceasta înseamnă atât dragoste ridicată, cât și limite înalte. Este bazat pe conceptele democratice, cum ar fi egalitatea și încrederea. Părinții și copii sunt egali în termenii nevoii de demnitate și valorizare, dar nu în termenii de responsabilitate și luarea deciziilor. Părinții oferă independență și responsabilitate copilului. Părinții prezintă așteptări, nu cereri pentru a câștiga cooperarea și respectul copilului.

1.5. Aspecte actuale ale vieții de cuplu și de familie. Considerații generale

1.5.1. Adaptare, acomodare și asimilare maritală

Adaptarea maritală vizează atât reorganizări la nivelul comportamentului de rol marital al indivizilor, cât și la nivelul functionalității lor interpersonale.

La nivelul individual adaptarea maritală are în vedere orientări, potențări, activări și reorientări succesive ale motivației de parteneriate (biologic sexuale, socio-afective, de autoanalizare și autodezvoltare), precum și a disponibilităților de parteneritate, determinate în principal de factorul vârstă, normalitatea și integritatea bio-psihică, nivelul maturității afective și raționale, flexibilitatea și fluiditatea adaptivă în rolul conjugal.

La nivel interpersonal, adaptarea maritală vizează sincronizarea intercomunicărilor, potentarea și maturizarea sentimentelor latente de afecțiune, a climatului familial, adâncirea intercunoașterii partenerilor, stimularea intervalorizărilor în cuplu, echilibrarea și optimizarea acțiunilor și deciziilor în cuplu, interdezvoltarea rolurilor conjugal parentale.

1.5.2. Acomodarea maritală

Reprezintă mecanismul de stimulare și dezvoltare a adaptării mutuale conjugale. În cadrul acestui proces interacțional, soții acceptă, respectă și valorizează reciproc interesele, atitudinile, opiniile, valorile, oferindu-și susținere și gratificări unul celuilalt.

Dinamica acomodării maritale presupune și concesii și corecții reciproce. Acestea pot genera la începutul căsniciei tensiuni și confruntări, dar, cu eforturile partenerilor pot fi depășite. Rolul acestui proces interacțional este acela de facilitare a ajustării interpersonale, în vederea realizării coeziunii cuplului.

Opusul acomodării maritale îl constituie rigiditatea maritală exprimată în tendința simultană a partenerilor de a-și conserva și impune modelele rationale contradictorii, dizarmonice, frustrante reciproc.

Inerția, conservatorismul și persistența vechilor modele, a prejudecăților rationale constituie un impediment important în calea acomodării interpersonale a soților, care predispune cuplul la relații formale, superficiale și disconfortabile psihologic.

1.5.3. Asimilarea maritală

Reprezintă acomodarea mutuală completă a personalității maritale, în cadrul procesului de interadaptare maritală. Soții preiau fiecare, interiorizează și acționează în conformitate cu aceleași paternuri atitudinale, motivaționale și valorice. (Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, Elemente de psihologie a cuplului, București, Ed. Șansa,1994).

Având la bază un nivel, satisfăcător și reciproc al intercomunicării și intercunoașterii, asimilarea maritală creează consens mutual și aduce cuplului echilibrul funcțional.

Asimilarea maritală constituie o condiție necesară dar nu și suficientă a stabilității cuplului.

1.5.4. Satisfacție și insatisfacție maritală

O relație este considerată ca fiind „bună” sau „puternică” atunci când ea îndeplinește funcțiile pentru care a fost realizată.

Au fost identificate două tipuri de căsătorii: căsătoriile intrinseci și cele formale.

Pentru cei ce au o căsătorie intrinsecă relația pe care o au cu partenerii lor constituie preocuparea principală și sursa de plăcere. În timp ce partenerii pot avea și alte preocupări cum ar fi cariera sau prietenii, căsătoria se situează pe primul plan.

Angajamentul pentru partener este imens. Partenerii simt nevoia unei apropieri fizice, emoționale și chiar spirituale.

Într-o căsnicie formală se observă o relativă absență a unor sentimente adânci. În schimb atmosfera este aceea a unei companii limitate. Multe cupluri își organizează viața în jurul carierelor personale sau se concentrează pe rolul de părinte.

Nevoile la care cuplurile căsătorite fac față variază de-a lungul ciclurilor vieții, așa cum se întâmplă și cu satisfacția în căsnicie.

1.5.5. Critica partenerului

Este asociată de partener cu respingerea. Activează simțăminte vechi, din copilărie, acumulate în urma experiențelor cu proprii părinți. Critica venea de sus în jos, de la cel mare la cel mic, atacând respectul de sine, dar și încrederea, caracterul sau inteligența copilului.

Uneori părinții își critică copilul pentru a-l încuraja, alteori o fac pentru că sunt obosiți și stresați, alteori pur și simplu pentru a pedepsi și pentru a provoca durere.

Manipularea partenerului

Septimiu Chelcea (1992) definea manipularea drept influențarea subiecților umani în vederea realizării unor acțiuni în discordanță cu propriile scopuri, fără ca aceștia să conștientizeze discrepanța dintre propriile scopuri și ale celor care îi influențează. Se realizează astfel o influență socială negativă, prin simulare și disimulare, mascarea și mimarea unor emoții, atitudini sau comportamente proprii. Fenomenele prin care se realizează această influență sunt cele de complezență și cele de identificare.

Lipsa comunicării între parteneri

Deși vorbesc între ei, membrii cuplului nu comunică întotdeauna. Cantitatea de informație poate fi mare, dar calitatea poate rămâne precară. Teama de a nu genera discuții și certuri, evitarea de a exprima neliniști, frustrări și nemulțumiri duce la acumularea acestora în timp, ceea ce poate genera în viitor disensiuni mult mai grave și chiar rupturi. Un cuplu se maturizează discutând, analizând problemele, nu evitându-le.

Conflict versus luptă

Cuvintele sunt folosite deseori ca sinonime, în ciuda faptului că înțelesurile lor sunt profund diferite. Când dorințele și nevoile cuiva sunt reprimate, rezultă o stare de conflict.

Un conflict nerezolvat generează sentimente de iritare și furie, care pot degenera în luptă.

Divergențe între soți

În ciuda iubirii și a fuziunii emoționale pe care s-a întemeiat relația lor, îndrăgostiții, cei doi parteneri ai cuplului sunt două persoane diferite, ale căror nevoi și dorințe nu coincid întotdeauna. Aceste diferențe pot genera conflicte și certuri explozive, care se pot isca de la orice subiect imaginabil, semnificativ sau nesemnificativ.

Divorțurile și violența în familie au atins proporțiile unei epidemii, iar principalul lor precursor este nefericirea conjugală cronică.

Tipuri de comunicare

Virginia Satir a considerat că există cinci căi de care indivizii umani se pot folosi pentru a comunica: concilierea, dezaprobarea, rezonabilitatea, irelevanța mesajului, concordanța.

Concilierea presupune acordul cu o altă persoană, chiar atunci când sentimentele și convingerile sunt contrarii. Ea poate crea unele probleme și insatisfacții la momentul respectiv sau mai târziu, fiind totuși o strategie de comunicare accesibilă și de stimulare a relațiilor intrafamiliale.

Dezaprobarea este o metodă utilizată în special de persoanele cu o nevoie de afirmare și demonstrare a puterii având un comportament de cele mai multe ori hipercritic, dictatorial. Acestea au o mare nevoie de a fi ascultate , de a-și dovedi lor însele forța Eului, poziția de anxietate.

Rezonabilitatea este o modalitate comunicațională proprie mai ales celor care manifestă o incapacitate în a-și exprima sentimentele, fie ca un deficit de expresie, fie din teamă (blocaj afectiv).

Irelevanța mesajului constituie un mod de comunicare indiferent sau evitant, prin care cuvintele persoanei respective nu au legătură cu ceea ce se întâmplă în situații sau în mediul apropiat, desemnând o manieră nonimplicativă care uneori poate abate atenția de la obiectivul discutat.

Concordanța sau congruența exprimă modalitatea de comunicare în care sentimentele se potrivesc cu convingerile și comportarea individului, fiind cea mai sanogenă pentru relațiile interpersonale.

Efectele „dublei legături” (double bind)

Atunci când nevoile individuale de siguranță, dragoste și respect față de sine nu sunt satisfăcute, situația este simptomatică pentru dezechilibrul interpersonal al întregii familii.

Nevoile psihologice de bază care asigură echilibrul sunt cel mai bine satisfăcute în condițiile în care comunicarea intrafamilială este liberă, neconstrînsă. Ele sunt satisfăcute mai puțin sau deloc atunci cînd comunicarea este deturnată emoțional de restricții, jenă, culpabilitate, teamă sau ostilitate.

O formă de comunicare falsificată psihopatogenă este dublul mesaj.

De exemplu, un soț căruia nu-i place mâncarea făcută de soția sa, răspunde la întrebările acesteia prin laude deși părăsește ulterior masa, simulând o lipsă de apetit. Sau, un soț care se plânge de mai multe ori soției, în timpul mesei, că trebuie să se întoarcă la lucru după masă, dar el pleacă cu o jumătate de oră mai devreme decât de obicei.

Efectele dublei legături sau dublului mesaj sunt dintre cele mai nocive pentru dezvoltarea relațiilor familiale, afectând gradul de siguranță și coerența comunicării.

Membrii familiei între care circulă duble mesaje se simt stânjeniți, neputând interpreta clar mesajele primite, nici să le comenteze adecvat și în consecință le induc acțiuni confuze, dubitative, ambivalente. Din acest motiv modelul relațiilor intrafamiliale nu se dezvoltă ca un model centrat pe rezolvarea de probleme în beneficiul tuturor, ci ca un model de simulare a unor probleme adesea false, practic irezolvabile.

Copiii din familiile cu comunicare defectuoasă de tipul doublei legături sunt vulnerabili din punct de vedere al sănătății emoționale și al capacității de decizie. Un astfel de climat familial devine psihopatogen pentru dezvoltarea lor, ca urmare a unui model comunicațional nevrotic sau chiar schizofrenogen.

Iar în cazul comportamentului psihopatic al copilului s-a emis ipoteza unei duble legături clivate între mamă și tată, constând în emiterea de mesaje reciproc contradictorii.

Fenomenul dublei legături numit și al dublei constrângeri, creează subiectului un impas logic în cadrul comunicării, în sensul că el nu mai știe ce și cum să gândească în legătură cu interlocutorul său.

Acest gen de comunicare antrenează o contradicție între mesajul afirmat și cel indus prin contextul metacomunicațional, respectiv tonul vocii, modul de formulare, contextul emoțional; aceasta duce la descalificarea mesajului emis.

Stiluri de comunicare

J.F.Perez consideră că cea mai sănătoasă cale de comunicarea este înțelegerea care comportă un consens între un mesaj emis, comportamentele și emoțiile pe care le manifestă și le resimte individul emițător.

Persoana obișnuită să comunice înțelegător este calmă, politicoasă, plină de tact, cinstită în sensul autenticității convingerilor sale, raționamentul său cognitiv și trăirea sa emoțională sunt axate predominant pe întărirea și satisfacerea nevoilor de bază ale altor membri ai familiei, pe susținerea lor emoțională. Înțelegerea devine chiar recompensa persoanei respective, iar creșterea calității comunicării în grup devine efect al înțelegerii, ce se erijează el însuși ca o sursă de gratificație pentru fiecare.

Înțelegerea este cel mai bun mijloc de stabilire a echilibrului interpersonal familial, fiind obiectivul principal al oricărei terapii de familie.

Un alt mod de comunicare cu efecte contrare este dezaprobarea manifestată sub forma cicălirii, severității, criticismului, descurajării, sancționării, blamării.

Persoanele care predominant dezaprobă, suferă în general de o scăzută stimă de sine, corelată cu o mare nevoie de prestigiu, pe care încearcă să și-o satisfacă prin deprecierea celor apropiați, în virtutea raționamentului „devin mai important dacă îi fac să se simtă mai mici”.

Cu cât individul este mai nesigur pe sine, simțindu-se mai amenințat în poziția sa, cu atât nevoia sa de a-i umili și domina pe ceilalți crește, el fiind tot mai intolerant cu aceștia.

Atunci când un alt membru al familiei reușește într-o problemă căreia „dezaprobatorul” nu i-a făcut față, el se va alege din partea acestuia cu minimalizarea sau deprecierea propriului succes. Cel care dezaprobă este de obicei o persoană autoritară, rigidă, argumentele sale bazându-se nu atât pe rațiune, cât pe emoții. Pentru aceste persoane orice pierdere înseamnă automat o pierdere a prestigiului de care au absolută nevoie pentru a-și crește stima față de sine.

Uneori, însă, comunicarea de tip dezaprobator poate fi întâlnită la un membru al familiei ca urmare a unei nevoi crescute a altui membru de a se supune. Astfel înclinația spre control și conducerea unui „dezaprobator” poate crește ca răspuns la nevoile unui „supus” a cărui teamă de asumare a unor decizii sau atitudini este deosebită, adesea ca urmare a unui complex de vinovăție. Se profilează astfel relații conjugale sau parental-filiale pe modelul unirilor pulsionale sado-msochiste, care definesc modele relaționale, cel mai frecvent reciproc nefericite în plan conștient, dar extrem de rezistente, durabile, în plan inconștient. În cadrul acestor modele psihopulsionale familiale, gradul de patogenie este în general crescut, în special pentru echilibrul psihic individual, deși relația patogenă se menține uneori pe parcursul întregii existențe conjugale sau familiale.

Supunerea este o altă cale de comunicare frecvent utilizată în familie, în special în cele în care stratificarea rolurilor este foarte rigidă; este o cale proprie mai ales persoanelor dominate de complexe de vinovăție pentru ceea ce li se poate întâmpla lor sau familiilor lor.

Persoana supusă este conciliantă, evită conflictul deschis sau argumentația de opoziție, ca urmare a unei nevoi crescute și permanente de a plăcea interlocutorului, de a fi acceptată de acesta, mai bine zis de a nu fi respinsă. Această nevoie crescută de siguranță și afecțiune izvorește din neîncrederea sa în sine și din sentimentul dominant al acestor persoane de inferioritate (se simt nedemne).

Consecințele unui astfel de comportament se resimt însă negativ și în comportamentul altor membrii ai familiei care au tendința de a fi supuși, subminându-le și acestora încrederea în sine. Aceasta se explică prin faptul că atitudinea concesivă nu permite luarea unei poziții tari, clare și sigure, în rezolvarea unei probleme de relație, exprimând incapacitatea formării unor convingeri rezistente în situația în care acele convingeri ar putea supăra o altă persoană.

Concesivitatea trădează dependența psihoafectivă. Deși aparent concesivul pare a fi un „donator”, un altruist, el este de fapt continuu un „receptor” ca urmare a faptului că nu crede că are ceva de dat sau că poate să dea ceva altora. Lipsa lui de încredere în sine se potențează în relația cu un dominator, prin reciprocitate, acesta din urmă tinzând să se supraautovalorizeze continuu.

Concesivul dependent devine de fapt dezorganizator în modelul comunicațional și funcțional al familiei, el simțindu-se în mod paradoxal cu atât mai neadecvat cu cât se supune mai mult, stârnind chiar dezaprobarea celorlalți. Aceasta pentru că motivația conduitei de supunere nu este încurajarea și stimularea celorlalți ci propria nevoie de a dobândi aprobarea lor.

Intelectualizarea constituie o altă modalitate de comunicare considerată ca puțin stimulativă pentru apropierea dintre membrii unei familii, cel mai adesea fiind nefavorabilă evoluției raporturilor dintre ei.

Excesul de „raționalizare” în raporturile interpersonale familiale, îi îndepărtează pe membrii familiei, răcește climatul familial socio-afectiv.

Numai emoțiile pozitive sunt de natură să-i apropie, să-i ajute să evolueze.

Persoanele care comunică în manieră intelectualizată sunt calme, liniștite, detașate, distante. Contactul lor interpersonal este de cele mai multe ori cerebral, fără emoții vizibile, cerebralii având un adevărat „tropism psihosocial” unii pentru alții.

Doi cerebrali își satisfac totuși nevoile de bază ale fiecăruia, în special siguranța și dragostea, deși manifestările lor par lipsite de vibrație emoțională.

Există însă și situații limită într-o familie, când un membru care comunică în această manieră poate menține și chiar reface echilibrul perturbat al familiei. Atitudinea sa detașată sau hipercontrolată poate securiza cel puțin un timp micul grup familial în care tensiunile și emoțiile negative s-au deblocat furtunos.

În alte situații, cultivarea în timp a „manierei intelectualizate”, de comunicare poate spori tensiunile și anxietatea familiei, în special când acest stil este adoptat perpetuu de unul dintre părinți, iar nevoile emoționale ale copiilor rămân permanent nesatisfăcute.

De exemplu, în fața eșecului fiului la un examen important tatăl cerebral ar putea rosti: „Treaba ta, ești suficient de mare ca să știi ce ai de făcut. Te privește!”.

Un tată dezaprobator-emotiv ar spune: „Eram sigur că aici ai să ajungi. Ești direct răspunzător, neserios și incapabil…”.

Tatăl concesiv este cel care minimalizează: „Lasă, tată, nu și-au dat seama de valoarea ta, sau poate ai fost și tu prea obosit, ai muncit atâta!”.

Pe când un tată înțelegător ar trebui să spună: „Orice eșec este o cale de a căuta succesul. Nu te descuraja, pentru că în tine sunt forțe nebănuite…sunt sigur de asta!”.

Există și o cale de comunicare cu adevărat nesănătoasă, și aceasta este indiferența. În familie indiferența este rezultatul fricii, supărării sau nevoii de a manipula. Una din cele mai frecvente manifestări ale indiferenței este tăcerea, și ea apare în toate familiile, mai ales când este scurtă, și mai ales în familiile cu probleme, atunci când ea se prelungește la zile și săptămâni.

Tăcerea poate fi aleasă ca o cale de evitare a conflictului manifest (tăcerea ostilă, tăcerea de refuz, tăcerea glaciară, tăcerea de evitare, tăcerea punitivă).

Ea acționează uneori ca un tampon psihologic între două tendințe contrare:

anxietatea care împinge la declanșarea mâniei, sau intelectualizarea care conduce la reprimarea acesteia și la ocolirea conflictului spontan.

Evitând ambele tendințe, multe familii preferă indiferența convenabilă fie unui conflict declarat, fie efortului de a schimba raporturile nemulțumitoare.

Indiferența, fie ea și tăcere apăsătoare, este de preferat scandalului, violențelor comportamentale, tachinăriei. Indiferența poate fi mimată, simulată sau poate fi o falsă indiferență.

Comunicarea dintre soți poate stă sub semnul indiferenței chiar și atunci când fac uneori conversație banală și strict utilitaristă cu răceală afectivă sau lipsită de participare emoțională, evitând adesea să se privească. Ei evită să aducă în discuție probleme strict personale legate de relația lor sau de ei înșiși. Aparențele sunt salvate, din exterior cuplul poate fi apreciat ca liniștit, probabil fericit, dar în esență relația partenerilor este inautentică, devitalizată prin absența comunicării.

Ei nu știu sau nu pot să comunice, fie pentru că nu au ce să-și spună, fie pentru că nu se întâlnesc în planul dorințelor, așteptărilor, valorilor, convingerilor, speranțelor, opțiunilor socioculturale morale.

Pe parcursul dialogului familial se utilizează zilnic toate modalitățile de comunicare posibile: înțelegerea, dezaprobarea sau impunerea, supunerea sau concilierea, intelectualizarea, indiferența sau neutralitatea, uneori detașarea sau neimplicarea.

Fiecare din aceste modalități pot să alterneze situațional la fiecare din membrii familiei, dar pot deveni și dominante prin frecvența lor, constituind adevărate tipare de comunicare familială.

Terapeuții familiei acordă un rol important dialogului familial, atât ca mijloc de diagnoză, cât și ca tehnică de corecție a raporturilor interpersonale.

Stiluri comunicaționale definitorii pentru diferite familii:

Relația de comunicare familială stabilă satisfăcătoare, în care modul definitoriu de comunicare este înțelegerea, ca urmare a unei competențe de rol a fiecărui membru al familiei, și a faptului că toți sunt de acord în ceea ce privește persoana care controlează relația. Această persoană va fi cea care inițiază o acțiune, decide ce acțiune va fi inițiată sau stabilește ce poziții, în cadrul relației trebuie controlate de o altă persoană. Viața se desfășoară echilibrat, armonic.

Relația de comunicare familială instabilă satisfăcătoare, care este afectată parțial de evenimente și schimbări inerente cărora grupul familial prin unii dintre membrii săi nu este pregătit să le facă față, să le integreze armonic în dinamica existenței sale. Astfel, modificările de rol ce survin odată cu schimbarea vîrstei la copii nu sunt totdeauna concordante cu tiparele de rol ale părinților lor. Familiile în care predomină relația de comunicare instabilă, satisfăcătoare pot beneficia de terapia de familie.

Relația de comunicare familială instabilă nesatisfăcătoare este cea în care plutește un sentiment de continuă nesiguranță și confuzie, neexistând un acord în privința persoanei care trebuie să controleze relația. Membrii familiei sunt forțați să-și redefinescă mereu rolurile, comportând frustrații care uneori se convertesc în simptome psihosomatice.

Concesivitatea pe care o manifestă de obicei soții, disimulând de cele mai multe ori o lipsă de implicare emoțională sau chiar indiferență, întreține instabilitatea relațională și insatisfacțiile ambilor soți. Conduitele dezadaptative sunt de asemenea frecvente, sensul lor fiind acela de a-și menține relația nedefinită, într-o stare de perpetuă schimbare.

Îmbolnăvirea unuia dintre membrii creează uneori un relativ echilibru în dinamica relațiilor interpersonale pentru ca însănătoșirea lui să reinstaleze vechiul stil comunicațional.

Relația de comunicare familială stabilă nesatisfăcătoare definește un model comunicațional, în care nu există un consens în ceea ce privește cine să conducă și cum să se comporte. Din acest motiv, toate investițiile emoționale sunt limitate; comunicarea de bază rămâne tăcerea și ignorarea. Relația rămâne stabilă pentru că toți membrii familiei ignoră sau nu recunoaște „zonele” potențiale de insatisfacție.

În această familie sentimentele, preocupările personale și nefericirea generală nu constituie subiecte abordabile, ele nefiind nici măcar formulate. Celor din afară, relațiile din această familie li se pot părea”ideale”, perfecte, dar din interior ele sunt de fapt indiferente, ei funcționând în virtutea inerției. Aceste relații sunt rigide, bazate pe constrângere; membrii acestor familii respectă foarte mult legile, ordinea, autoritatea, obiceiurile organizate, pentru că toți acești factori externi reușesc să se sustragă din problematica propriilor lor relații familiale profund afectate.

Comunicarea în relația maritală

Comunicarea, alături de intercunoaștere, reprezintă principalul instrument de dezvoltare a relațiilor maritale în cadrul structurii familiale. Prin comunicare se realizează configurarea rolurilor de gen, sincronizarea și dezvoltarea acestora și tot comunicarea asigură cuplului o structură stabilă a relațiilor de rol. Fiecare stil de comunicare descrie un tip aparte de căsnicie. Un cuplu care vede căsnicia ca un angajament total, incluzând fiecare aspect al vieții, va întreține probabil o comunicare internă, sau cel puțin va încerca acest lucru. Prin contrast, un cuplu care se mulțumește cu o căsnicie formală, unde prietenii, membrii familiei și interesele exterioare dețin un rol important ar putea să se mulțumească cu un stil de comunicare conventional sau speculativ.

1.6. Încredere și fidelitate

1.6.1. Infidelitatea conjugală

Relațiile pe termen lung solicită încrederea pe post de fundament. Fără acest ingredient, relațiile devin încărcate de frică și de vinovăție. Cum își manifestă partenerii încrederea unul în celălalt ?

Fiecare cuplu este unic. Partenerii au o modalitate specifică de a-și demonstra încrederea unul în celălalt, în funcție de experiența anterioară, personalitate, cultură, modul în care cuplul s-a format.

Când încrederea este înșelată

Înșelarea încrederii cuiva reprezintă o trădare. Nu doar a individului, ci și a unui amestec de speranțe, vise și așteptări. Este ca și cum o construcție aflată în lucru începe să se prăbușească.

La limita dintre necesitate și nonconformism, relațiile sexuale extraconjugale au reprezentat una dintre problemele majore cu care s-a confruntat instituția familiei de-a lungul timpului și una dintre cauzele constante ale destrămării cuplurilor, indiferent de vechimea sau de trăinicia acestora.

Astăzi, deși lucrurile s-au transformat fundamental în ceea ce privește căsătoria, relațiile în afara căsătoriei cunosc o înflorire fără precedent. Adulterul contemporan are o forță nebănuită, deși cauzele care îl susțin sunt altele.

Oamenii se căsătoresc astăzi câd vor și cu cine vor. Pentru că la baza mariajului stau de obicei iubirea și satisfacția mutuală, adulterul pare lipsit de sens. Schimbarea mentalității în ceea ce privește divorțul face de asemenea ilogică aventura extraconjugală.

Oamenii intră și ies din parteneriate succesive fără teama de altădată că vor fi blamați de societate.

1.6.2. Infidelitatea – cauză sau efect al unui complex de inadaptare?

Chiar dacă din perspectiva partenerului trădat infidelitatea celuilalt apare în primul rând ca o cauză a neînțelegerilor și conflictelor din cadrul cuplului, o analiză mai profundă relevă faptul că acesta este în primul rând un efect al complexului dual de inadaptare maritală. Infidelitatea apare de cele mai multe ori ca reacție de apărare, sau de căutare a unei soluții compensatori, pentru o relație maritală nesatisfăcătoare sau disfuncțională. Adulterul unuia dintre soți sau al ambilor este un simptom cert al unui deficit interacțional marial, a cărui cauzalitate nu o constituie neapărat incompatibilitățile psihosomatice reale, dar, mai ales, erori relaționale, determinate de o pluralitate de factori: psihologici, educaționali, interpersonali și socio-culturali.

Infidelitatea aduce în cuplul conjugal o serie întreagă de distorsiuni de rol, perturbând grav climatul socio-afectiv conjugal, exacerbând reacțiile de gelozie, ostilitate și ranchiună.

Partenerul abandonat fie dezvoltă stări depresive, care îl împiedică să își îndeplinească în mod corespunzător celelalte sarcini de rol familial, fie trăiește într-o stare de stres continuu, care îi alimentează agresivitatea.

Ce anume declanșează aventura ?

Aventurile nu apar din senin. Cele mai multe au în spate anumite evenimente care le generează. Multe cupluri nu își dau seama de aceste circumstanțe, considerând evenimentele în cauză lipsite de importanță. Iată câteva elemente care declanșează frecvent aventura:

– pierderea unei ființe dragi din familie

– atingerea vârstei mijlocii

– problemele materiale

– schimbarea modului de viață

– diversificarea și îmbogățirea rețelei de relații interpersonale.

– alinierea la standardele sociale

– probleme de relație

Insatisfacțiile și infidelitatea

Infidelul consideră că partenerul său nu îi satisface nevoile legitime, așa că, după o așteptare în van caută în altă parte ceea ce nu a găsit acasă. Există un decalaj important între așteptările unuia și ceea ce îi oferă celălalt, un decalaj neobservat la începutul relației:

– lipsa de satisfacere a nevoilor afective poate fi generată de faptul că există indivizi cu nevoi imense, insațiabile;

– lipsa de satisfacere a nevoilor sexuale;

– lipsa de satisfacere a nevoilor de comunicare;

– lipsa de satisfacere a nevoilor energetice;

– lipsa de satisfacere a nevoilor de evoluție.

Tipuri de aventuri

Deși fiecare aventură este unică pentru un anume cuplu, deseori apar teme comune.

Cele mai întâlnite tipuri de aventuri, potrivit Juliei Cole („Față în față cu infidelitatea”, Ed.Curtea Veche, București, 2005) sunt:

Aventura „celui care deschide ușa”

Noua relație este ca o ușă deschisă spre o viață nouă. Uneori, partenerul înșelat este, la rândul lui, ușurat că relația s-a încheiat. Alteori, consideră că totul funcționa normal și este șocat de faptul că celălalt vrea să rupă relația.

Aventura „scaunului cu trei picioare ”

Este o aventură de lungă durată, cu implicații profunde asupra relației. Când povara unui cuplu devine prea mare, fie din cauza problemelor din afara cuplului ( un copil are probleme cu poliția, boala unui părinte, etc), sau din interiorul său (dificultăți financiare, scandaluri frecvente ), unul dintre parteneri poate căuta un sprijin din afară.

Aventura acționează ca un al treilea picior al scaunului care se clatină, care echilibrează situația. De aceea acest tip de aventură poate dura ani de zile.

Aventura „răzbunării ”

Deși este în general de scurtă durată, poate fi o problemă reală pentru un cuplu. Apare atunci când unul dintre parteneri se simte rănit și decide să își „pedepsească” partenerul în același mod în care a fost și el rănit.

Aventura „observă-mă”

Este o aventură de scurtă durată, de o noapte, sau, se poate întâmpla chiar să nu implice sexul. Apare în relațiile în care partenerii nu reușesc să atragă atenția unul altuia.

Este o amenințare emoțională, care poate fi utilizată pentru implicarea cuplului în rezolvarea unor probleme ignorate.

5. Aventura „evitării”

De fapt, termenul se referă la aventuri repetate. Partenerul care are acest gen de aventură evită intimitatea cu celălalt și se teme să nu fie vulnerabil emotional

6. Aventura „experimentală”

Este aventura cea mai legată de sex („a fost doar sex” – obișnuiesc să spună cei implicați) și are loc în cuplurile în care experiența sexuală este redusă, fie pentru că partenerii cuplului au făcut sex până atunci doar unul cu celălalt, fie au dificultăți de a discuta pe acest subiect.

Consecințele infidelității pentru relația de cuplu

Urmările infidelității sunt tot atât de diverse pe cât sunt de diverse situațiile și persoanele. Ele pornesc de la dezorganizări grave și chiar definitive ale familiei, până la reînnodări spectaculoase ale cuplului disfuncțional, redând forța de regenerare a interacțiunii maritale.

Consecințele infidelității pentru persoana infidelă pot fi sintetizate astfel:

Efecte benefice: a te îndrăgosti din nou înseamnă a retrăi acea revoluție a bucuriei pe care o presupune starea de îndrăgostit. Îndrăgostire înseamnă simțuri exaltate, spirit luminat și trăirea impresiei că te-ai născut încă o dată. Un nou partener ne aduce și alte modalități de a gândi, de a simți și de a acționa, adică : de A TRĂI. De a simți, din nou, fericirea;

Efecte negative : sunt legate tocmai de reversul celor descrise mai sus : tristețe și frustrare legate de lipsa amantului sau amantei, agravate de dificultatea de a-i putea contacta, anxietatea legată de o situație adeseori inconfortabilă , epuizarea legată de stres și cheltuiele de energie pe care le presupune o viață dublă. Lor li se adaugă complicațiile sau chiar dramele legate de unul dintre protagoniști: partenerul(a), amantul(a), partenerul(a) amantului(ei). Suferința unora și a altora umbrește bucuria trăirii, iar culpabilitatea tulbură exaltarea.

Pentru partenerul sau partenera persoanei infidel există anumite:

Efecte benefice:

– învierea sentimentelor de iubire

– ameliorarea dispoziției partenerului infidel

– persoana infidelă poate trăi o reîntoarcere a iubirii pentru partenerul său. El sau ea pot simți, la un moment dat că, orice ar fi, “tot mai bine este acasă “.

– infidelul aduce în cuplu conjugal experiența sa “îmbogățită “.

Efecte negative:

– suferința și cortegiul ei: sentimentul de abandon, de deposedare, de devalorizare, trădarea.

Redeschiderea rănilor mai vechi

a) sentimentul de abandon – sentiment pe care copilul din interior nu l-a uitat. Oricât de iubitoare era mama, ea era nevoită să ne părăsească uneori.

b) sentimentul de deposedare – este cel responsabil de impresia că rivalul nostru ne ia obiectul afecțiunii și ne exclude din iubire. Această situație este cunoscută încă din vremea iubirii oedipiene, perioadă în care are loc triunghiul infernal și gelozia.

c) sentimentul de devalorizare. Infidelitatea partenerului este trăită ca un act care ne pune în discuție valoarea. Astfel, suferința are și o rană narcisică la origine.

Toate aceste sentimente au un numitor comun: FRICA, sub toate formele sale: frica de a nu mai fi iubit, frica de a nu mai fi demn de iubire sau de dorință, frica de a fi singur.

1.6.3. Divorțul

Termenul de „divorț” provine din latinescul „divertere”, care înseamnă „a se îndepărta”. Conceptul este la fel de vechi ca și căsătoria.

Divorțul reprezintă o modalitate juridică prin care se desface căsătoria. Divorțul intervine în momentul în care într-o căsătorie nu mai sunt prezentate elementele în baza cărora ea a fost încheiată: sentimentele reciproce de natură afectivă, relațiile de apropiere și prietenie, sprijinul moral și material acordat.

Printre cauzele cele mai importante ale creșterii ratei divorțurilor se numără: activitatea profesională a femeilor, creșterea nivelului de trai, problema locuințelor, mobilitatea socială, urbanizarea, transformările culturale.

Alte cauze ce pot genera un divorț, ar mai putea fi: obiceiul unui partener de a da prea mult și a celuilalt de a primi în exces; incompatibilitate esențială (de exemplu: unul foarte religios, celălalt ateu), ignorarea diferențelor subtile, profunde dintre bărbat și femeie; incapacitatea de a te cenzura la mânie, tendința de aservire a partenerului, ignorarea schimbării ce afectează fiecare membru al cuplului (cu o periodicitate de 5-10 ani) și inaptitudinea partenerilor de a se mula flexibil la aceste transformări etc.

Un aspect specific al divorțurilor din societatea noastră este invocarea unor factori (motive) de natură psihologică și psihosocială: nepotrivire de caracter, incompatibilitatea modului de raportare la diferite valori, imposibilitatea de a stabili un punct de vedere comun în raport cu un anumit criteriu de referință, infidelitatea partenerilor etc.

Separarea prin divorț a partenerilor maritali sugerează, de cele mai multe ori, prezența unei căsnicii nefericite, pe o durată extinsă de timp. Divorțul garantează eradicarea suferinței, pentru că efectele lipsei de fericire maritală se simt o perioadă îndelungată după divorț.

Orice proces de divorț are mai multe fațete:

emotional, se concretizează printr-un registru amplu de trăiri și comportamente negative (reproșuri, absența iubirii, a suportului, infidelitate, etc.);

legal, se referă la procesul oficial de desfacere a mariajului. Multe cupluri tinere dau dovadă de o flagrantă inocență în ceea ce privește traseul laborios pe care trebuie să-l parcurgă până la finalizarea oficială a separării;

economic, vizează ansamblul deciziilor pe care partenerii trebuie să și le asume până la finalizarea acțiunii;

coparental, este prezent doar în cazul cuplurilor care au copii și se concretizează prin aceea că doar unul dintre părinți obține în custodie minorul (minorii).

comunitar, implică schimbările inerente pe care le generează asupra relației dintre statutul persoanei respective și anturajul ei. Ca urmare mulți indivizi se izolează într-o stare de solitudine pentru a-și tămădui rănile, ceea ce provoacă rupturi în raporturile cu anturajul de odinioară;

divorțul de dependență se referă la faptul că persoanele independente în viața conjugală, după divorț se autonomizează rapid, în schimb, cele dependente de partener, vor simți un sentiment de debusolare.

Divorțul poate fi înțeles pe mai multe niveluri, de unde și accepțiunile sale diferite:

1) Un proces psihologic complex gradual, care se prelungește pe mai mulți ani.

Acest proces afectează deopotrivă partenerii, copiii și apropiații celor implicați în divorț și care se soldează cu pierderea respectului, a încrederii și a grijii pentru o persoană anterior iubită sau respectată, pierderea securității emoționale, a identității familiale și a mândriei familiale, a speranței pentru îmbunătățirea lucrurilor și a motivației pentru a continua să încerce să facă lucrurile să meargă.

Acest proces dureros, începe mult înainte și durează mult după ce are loc divorțul efectiv. El este accentuat, de obicei, de conflict, ostilitățile declanșate de divorțul legal.

2) O sursă de pierderi abstracte și fizice majore.

Aceste pierderi afectează partenerii pe trei nivele: mental, emoțional (pentru unele persoane) și spiritual. Aceste pierderi pot avea efecte asupra sănătății, relațiilor și tonusului psihologic al persoanei. Acceptarea acestor pierderi poate dura mulți ani.

3) O sursă de vinovăție și rușine extrem de puternică pentru adulți, dar și pentru copii și uneori pentru părinții biologici ai partenerilor implicați. Aceste sentimente sunt foarte puternice la adulții anxioși și la copiii care au avut o copilărie destul de dificilă.

4) O schimbare majoră în identitatea personală a fiecăruia dintre parteneri și a copiilor afectați. Această modificare a identității poate afecta puternic modul în care fiecare dintre parteneri și copii, dar mai ales ceilalți oameni din jurul divorțaților se simt și îi receptează pe ceilalți.

5) O puternică experiență de învățare care va configura alegerile viitoare ale unui nou partener și expectanțele privind eventualele întâlniri amoroase și recăsătoriri. Copiii minori pot învăța din separarea părinților că „modul în care poți rezolva problemele maritale este să pleci (sau să-l faci pe partener să plece), indiferent de ce simt copiii”.

6) Un proces dureros de ajustare și adaptare socială, de reorganizare a relațiilor cu familia și prietenii. Acest lucru implică modificări complet stresante în ceea ce privește rolurile și relațiile dintre membrii familiei extinse ca și schimbarea numelui, a veniturilor, a asigurărilor și buletinelor. Această reorganizare multinivelară cauzează un ansamblu de pierderi la adulți, care cer mai mulți ani și un mediu suportiv pentru a fi acceptate.

7) Un proces legal, costisitor și un eveniment legal, care se finalizează cu disoluția responsabilităților maritale contractuale. În procesele mai amiabile, avocații amplifică de obicei conflictul dintre parteneri. Acest lucru sporește rănirile și resentimentele, care au nevoie apoi de mulți ani pentru a se vindeca. Acest proces legal include, de asemenea, o negociere complexă, schimbări conflictuale în responsabilități și posesiuni comune, cum ar fi casa și mașina etc.

Finalul unui proces de divorț are loc atunci când toți cei afectați – adulți și copii – au realizat o serie de adaptări, au acceptat pierderile suferite și și-au reorganizat viețile, stabilindu-și clar țelurile de dezvoltare și scopurile în viață. Acest lucru necesită, de obicei, mulți ani după divorțul efectiv.

Divorțul prezintă o serie de consecințe, atât directe, imediate, cât și indirecte, care se fac simțite după o perioadă mai îndelungată de timp.

Printre consecințele directe, putem enumera:

a) psihotraumatizarea partenerilor, prin persistența neînțelegerilor dintre ei, precum și prin „dezvăluirile” din viața personală care au loc în timpul divorțului;

b) psihotraumatizarea copiilor în perioada premergătoare, mai ales în condițiile în care unul dintre părinți îi folosește împotriva celuilalt părinte manipulându-le reacțiile, sau prin opțiunea pe care copiii trebuie să o facă, dacă au o vârstă de peste 10 ani, în legătură cu părintele cu care dorește să rămână;

c) îndepărtarea efectivă a copiilor de către unul dintre părinți sau de către amândoi;

d) separarea de unele bunuri comune care aveau o anumită rezonanță emoțională pentru parteneri.

Printre consecințele indirecte, se pot menționa:

a) comportamentul deviant al copiilor, ca reacție posttraumatică, uneori se poate instala la copii o adevărată patologie psihiatrică, chiar mult mai târziu, în viața de adult;

b) aversiunea față de partenerul de sex opus sau chiar față de ideea de căsătorie și de familie, atât la partenerii care au trecut printr-un divorț și pentru copiii care provin dintr-un cuplu divorțat;

c) cazul „părinților multipli”, în cazul unor divorțuri și recăsătoriri succesive ale partenerilor; se poate ajunge chiar la situația în care copilul trăiește situația de a avea ambii părinți nenaturali;

d) instalarea tendinței de a divorța a unor copii când devin adulți și se căsătoresc.

Nu în ultimul rând, o condiție vitală pentru evitarea divorțului este cunoașterea reală de către fiecare partener, a structurii psihologice și a sistemelor de interelaționare în ceea ce privește partenerul și în ceea ce privește propria persoană.

Divorțul nu mai este o problemă care rămâne doar în familie. A devenit mai mult decât un proces privat, care implică doar cuplul, pentru că toți ceilalți membri ai familiei, copiii și prietenii – sunt afectați de o asemenea ruptură. Urmările „șocului” le resimt toți.

Societatea este ancorată încă în idei conservatoare, iar femeia care renunță la o căsnicie, deși nu mai este condamnată, este încă privită cu rezervă. Mariajul este încă privit ca cea mai puternică formă de relație umană, iar femeia datoare să vegheze la păstrarea acestuia.

Într-o vreme a revoluției sexuale, a pilulelor contraceptive și a modificărilor substanțiale de statut multe femei au ajuns să creadă că plăcerea și „liniștea” sunt preferabile stabilității pline de responsabilități a vieții de persoană căsătorită.

Viața după divorț

Divorțul nu înseamnă sfârșitul unei familii, ci o tranziție către o nouă formă de familie. Această tranziție este de obicei dureroasă pentru membrii săi. Necazul adulților se combină cu necesitatea dezvoltării abilității de a răspunde copiilor și nevoilor acestora.

1.7. Moartea unuia dintre parteneri

Moartea este o realitate pe care omul învață să o înfrunte, uneori, foarte devreme. Un astfel de eveniment într-o familie poate duce la distrugerea modelelor de viață pentru foarte multă vreme.

Moartea unuia dintre soți și destrămarea unei căsnicii sau a unei relații de lungă durată poate avea efecte dureroase extreme asupra partenerului supraviețuitor. Fiecare persoană își exprimă suferința diferit.

Stigmatul văduviei derivă din faptul că este un statut atribuit, în mod obișnuit, femeilor. În societățile patriarhale, orientate către cuplu, văduva este văzută adesea ca fiind indisponibilă și neinteresantă din punct de vedere sexual.

Când un partener din cuplul căsătorit moare, cel ce supraviețuiește nu numai că este văduvit de soț/soție, dar se și confruntă dintr-odată cu necesitatea de a organiza un cămin cu părinte unic.

Totuși, femeile trec mult mai ușor peste drama pierderii partenerului de viață, pentru că acestea se adaptează cu ușurință noii situații. Nu același lucru se întamplă în cazul bărbaților, aflați la o anumită vârstă, din familiile tradiționale, care, după pierderea soției nu supraviețuiesc mai mult de cinci ani. Femeile își revin mai repede dupa moartea partenerului, pentru că acestea acceptă mai ușor pierderea celui drag, iar în loc să se consume încearcă să găsească soluții pentru a merge mai departe.

De asemenea, femeile au un mecanism de adaptare mult mai dezvoltat decât al bărbatului, cu ajutorul căruia se autosugestionează că viața merge mai departe. Ea este cea care face cumpărăturile, plătește facturile, face curățenie și mâncare. Bărbatul, de cealaltă parte, este dependent în gospodărie de femeie, iar pierderea acesteia îl copleșește total.

Totodată, moartea soției îl face pe bărbat vulnerabil, iar acestuia îi este foarte greu sa se adapteze noii posturi, aceea de văduv.

Bărbatul reușeste cu greu să supraviețuiască fără jumătatea sa, pentru că moartea acesteia îl inhibă, determinând de cele mai multe ori apariția depresiei. După pierderea femeii, bărbatul se izolează și refuză să mai socializeze cu persoanele din jur. Bărbații acceptă cu greu o noua parteneră, dar nu același lucru se poate spune despre femei.

Acestea își găsesc mai ușor un nou partener, nu pentru că iubesc mai puțin, sau pentru ca l-au uitat pe soțul decedat, ci pentru că doresc să își regăsească echilibrul total.

Femeile își caută de cele mai multe ori un alt partener și pentru a-și asigura protecția de care beneficiau în trecut.

Văduvie versus divorț

În ciuda traumelor evidente ale pierderii soțului s-a constatat că văduvia, în comparație cu divorțul – în ciuda imaginii publice contrare – pare, într-o anumită măsură, mai ușor de îndurat.

Văduvele, în comparație cu cele divorțate de aceeași vârstă, par să primească mai mult sprijin din partea altor indivizi decât divorțatele. Statutul de văduvă pare, de asemenea, să aibă o definire mai clară decât celălalt, atât din perspectiva lor, dar și a altora, iar văduvele (precum și cele divorțate care nu și-au dorit separarea relației) tind a avea o imagine mai bună în societate decât majoritatea celor divorțate.

Astfel, eticheta pusă de persoanele din jur le determină pe femeile divortațe să nu își caute un alt partener pentru o perioadă uneori îndelungată.

Sociologii susțin și ei că femeile din România încă mai poartă un anumit stigmat, dupâ un divorț. La noi încă există anumite prejudecăți despre aceste femei. Cele mai marginalizate femei divorțate sunt cele din zona rurală, pentru că acolo tradiționalismul nu a dispărut. Oamenii din provincie sunt conservatori, și acceptă mai greu divorțul. De asemenea, persoanele din zona rurală au o încredere mult mai mare în biserică, iar aceasta interzice despărțirea unui cuplu : „ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă“ spune biserica.

1.8.Terapii de familie

Terapiile de familie reprezintă modele viabile de asistare și facilitare a echilibrului sistemului familial aflat în impas, instrumente moderne de acțiune, preventive și curative în egală măsură, în slujba familiilor disfuncționale.

Terapeutul este cel care oferă cuplului aflat în impas o perspectivă neutră, obiectivă asupra situației existente. El este cel care poate dezvălui celor doi parteneri alternativele reale de rezolvare a problemelor familiale, cu avantajele și dezavantajele fiecăreia, fără a impune alegerea vreuneia. De asemenea, terapeutul este cel care îi poate ajuta pe cei doi parteneri să se cunoască mai bine, să se poată detașa de anumite probleme sau chiar să le evite.

Indiferent de formulele pe care le cunoaște astăzi viața de familie, dinamica și transformările care au loc în sânul acesteia reprezintă izvorul din care apar și se dezvoltă bucuria sau suferința indivizilor, eficiența sau ineficiența lor ori adaptarea sau neadaptarea la cerințele societății moderne.

Tipuri de terapii folosite în terapia de cuplu sunt:

-Terapia centrată pe problemă

-Terapia centrată pe comunicare

-Terapia structurală de familie

-Terapia strategică de familie

-Terapia sistemică de familie

-Terapia narativă de familie

-Terapia de familie de tip experiențial

-Terapia psihanalitică de familie

-Terapia multiplă de familie

Psihoterapia de cuplu si familie

Terapia de familie este o forma de psihoterapie care aduce împreună membri unei familii pentru a rezolva problemele pe care ei le au în comun. Este o terapie bazată pe credința că familiile sunt cea mai puternică resursă a indivizilor în încercarea de a face față cu succes celor mai multe dificultăți de ordin psihologic, medical, social.

Permițându-le familiilor să-și întărească resursele pe care deja le au și ajutăndu-i pe membrii unei familii sa colaboreze pentru a găsi soluții, terapia de familie s-a dovedit a aduce un foarte mare beneficiu persoanelor aflate în momente de stres major.

Terapia de familie: vindecând conflictele de familie

Familiile pot fi date peste cap de boală, divorț sau alte probleme ce creează conflicte și stres. Terapia de familie poate ajuta familiile să-și identifice și să-și rezolve problemele.

Familia dumneavoastră poate fi cea mai importantă sursă de confort și dragoste pe care o aveți, dar poate fi și cea mai importantă sursă de durere și suferință. O criză de sănătate, probleme legate de serviciu sau probleme legate de copii pot amenința să vă despartă familia, să o dezbine. Terapia de familie vă poate ajuta să treceți peste aceste momente, să le înțelegi și să găsiți soluții pentru problemele apărute, poate repara relații încordate care există între membrii familiei și poate îmbunătăți modul în care funcționează familia dumneavoastră ca un tot unitar.

Chiar dacă este vorba despre dumneavoastră, despre partener, despre copil, terapia de familie vă poate aduce un suport cu ajutorul căruia să aveți relații armonioase.

Ce este terapia de familie?

Terapia de familie este o psihoterapie care intervine pentru a ajuta familiile sau indivizii care compun o familie să înțeleagă și să îmbunătățească modul în care interactionează între ei și cel în care își rezolvă conflictele.

Terapia de familie promovează relațiile interpersonale și le optimizează, dezvoltă capacitatea familiilor de a învăța să facă față problemelor, contribuie la creșterea flexibilității rolurilor în familie.

Terapia de familie întareste comunicarea dintre membrii unei familii, îi susține pentru a deveni sensibili la nevoile și sentimentele lor și a și le putea împărtăși în cadrul familiei.

Cine poate beneficia de terapie de familie?

În general oricine își dorește să „repare” anumite relații care nu mai funcționează bine. Terapia de familie poate fi eficientă în situații ca:

• probleme în căsnicie;

• divorț;

• tulburări alimentare (anorexie nervoasă, bulimie);

• abuz de substanțe;

• depresie sau tulburări bipolare;

• probleme cronice de sănătate (astm, cancer, etc.);

• pierderea unei persoane apropiate;

• traume legate de un eveniment;

• stres profesional;

• îmbunătățirea „abilităților” de a fi părinte;

• abuz emoțional sau fizic;

• probleme financiare și altele.

Ce este consilierea de cuplu

Fiecare dintre noi avem nevoie de o altă persoană pe care să o iubim și care să ne iubească. Este o nevoie fundamentală, iar o dată ce este împlinită, atingem o stare de echilibru, de bine interior și de fericire care nu se compară cu nici o altă stare. Nu suntem însă întotdeauna pregătiți nici să iubim și nici să fim iubiți. De multe ori, nici nu știm ce înseamnă acest lucru, chiar dacă întâlnim persoana care ne răvășește sufletul și mintea în sensul cel mai plăcut cu putință.

Ne hotărâm să rămânem împreună, dar curând constatăm că lucrurile nu merg atât de bine pe cât ne-am așteptat, iar sentimentele uneori nu sunt de ajuns pentru a face acea stare de echilibru să persiste. Alteori dificultățile din cuplu apar mult mai târziu, când tabloul marital s-a îmbogățit: copii, socrii, prieteni comuni. Și apar întrebări: „Este oare EL cel care mi se potrivește?”, „E posibil ca iubirea de altădată pentru EA să reînvie?”, „Nu pot să stau cu EL/EA, dar nici fără EL/EA; oare ce să fac?” sau „Ce se întâmplă de nu mai comunicăm, de nu ne mai înțelegem?”. Sunt multe astfel de întrebări care vuiesc prin noi căutându-și răspunsurile, stârnind un amalgam de suferință, deznădejde, iubire și speranță. Iar răspunsurile nu apar ușor și nici de la sine.

În astfel de momente de cumpănă, de confuzie și tensiuni, când atmosfera din cuplu pare stranie și de neînțeles, o soluție potrivită și dătătoare de speranță este consultarea unui consilier marital. Deși pentru mulți pare ciudat ca cineva din afara cuplului să intervină în „problemele intime”, acest lucru este cel mai benefic cu putință. Numai cineva din exterior, cu totul obiectiv și cu o pregătire specială poate ajuta eficient, iar de multe ori timpul în care se și văd rezultatele benefice este foarte scurt.

Cum poate să ajute consilierea de cuplu

Principalul scop al consilierii maritale este modelarea stilurilor nepotrivite de comunicare și relaționare dintre cei doi parteneri și obținerea unor stiluri noi și eficiente.

Acest lucru se obține prin clarificarea și înțelegerea de către cei doi a propriului comportament. Inevitabil, când intrăm într-o relație intimă, ne sunt puse la încercare vechile modalități de comportament pe care le foloseam zi de zi. Acum însă, ele nu ne mai sunt de folos, deoarece ele erau eficiente doar pentru noi și eventual pentru familia din care provenim.

Când doi oameni trăiesc împreună, se îmbină de fapt două tipuri de concepții despre viața de cuplu și familie, fapt care de cele mai multe ori dă naștere la tensiuni și conflicte, fiecare crezând că modul său de acțiune este cel potrivit. Astfel, consilierul are rolul de ghid și în același timp de oglindă neutră a ceea ce se întâmplă între parteneri și a concepției lor.

Consilierul va ajuta cuplul să își mobilizeze resursele, calitățile pentru a stimula punctele lor tari, astfel încât să găsească împreună cât mai multe soluții reale și posibile la dificultățile cu care se confruntă. Astfel, partenerii cuplului pot deveni mai iubitori, mai toleranți, mai flexibili, mai eficienți, mai împliniți.

Câteva sfaturi pentru un cuplu sănătos

Cel mai important element al unei relații de cuplu reușite este comunicarea, dar succesul unei relații depinde de disponibilitatea ambilor parteneri de a face compromisuri.

1.  Maniere

 Chiar dacă sunt considerate de mulți, politeți arhaice, "Te rog", "Multumesc" si "Cu placere" nu trebuie să lipsească din comunicarea dintre parteneri.

Manierele arată respectul și considerația fără de cei din jur, asa că nu ar trebui ca tocmai persoana iubită să fie exclusă.

2.  Diversitate

 Monotonia duce inevitabil la lipsa de satisfacție și la tensiuni în cuplu. Chiar dacă rutina este confortabilă pentru amândoi, iesiți din ea pentru a încerca împreună experiențe noi.

Fie că e vorba despre încercarea unei rețete culinare noi sau de o vacanță într-o destinație nouă, atunci când descoperiți împreună lucruri noi, legătura emoțională se întărește.

3. Activități comune

 Chiar dacă e bine ca fiecare partener să aibă activitățile proprii, unul dintre elementele unei relații de succes este modul în care alegeți să petreceți timpul împreună.

Dacă singura distracție pe care o aveți în comun este lenevitul pe canapea în fața televizorului, a sosit timpul să căutați împreună activități care să vă facă plăcere amândurora.

4.  Modul în care vă certați

 Certurile și discuțiile în contradictoriu pot fi productive pentru relație sau o pot deteriora. Din nou, secretul este respectul, care nu trebuie uitat nici atunci când aveți un conflict.

Dacă v-ați înfierbântat amândoi foarte mult, luați o pauză și discutați din nou subiectul când v-ați liniștit. Ascultă întotdeauna ce are de zis persoana iubită înainte de a-ți formula contraargumentele. Dacă amândoi vreți să vorbiți și niciunul nu ascultă, relația voastră riscă să se transforme într-un talk-show politic.

5.  Compromisuri

 Secretul unei negocieri de succes este să cedezi ceva ce nu îți doreai de fapt niciodată. Într-o relație, această situație este întâlnită mai rar, dar compromisurile sunt o necesitate pentru sănătatea și longevitatea relației voastre.

Dacă ține morțiș să mergi cu el la un meci, roagă-l să mergeți împreună la teatru într-o altă zi. Atenție însă, nu transforma compromisurile într-o listă de plusuri și minusuri.

Echilibrul trebuie păstrat în linii mari, nu punctual.

6.  Deciziile luate împreună

 Într-o relație, atunci când iei decizii trebuie să ții cont și de nevoile și dorințele partenerului tău.

Dacă vă concentrați împreună eforturile puteți rezolva mai ușor orice problemă care, la prima vedere, afectează doar pe unul dintre voi.

7.  Distanța

 Chiar dacă iubești din tot sufletul pe cineva, nu trebuie să petreci fiecare secundă cu el. Păstrează-ți prieteniile și activitățile proprii și, din când în când, ieși în oraș cu prietenii apropiați, dar fără partener.

Serile petrecute departe de persoana iubită îți vor da ocazia să-i duci lipsa și să apreciezi la adevărata valoare timpul petrecut împreună.

8.  Perspectiva

 Atunci când persoana iubită greșește, păstrează lucrurile în perspectivă. Dacă a distrus accidental ceva drag ție, nu dramatiza, deoarece acest lucru nu rezolvă nimic.

Pe termen lung, oamenii care aleg să nu dea importanță supărărilor mici sunt mai fericiți.

9.  Ritualurile comune

 Fie că este vorba despre o vacanță anuală în doi sau de obiceiul de a vă săruta în fiecare dimineață, ritualurile în cuplu au un efect benefic atunci când sunt menținute cu același interes de ambii parteneri.

10.  Ajutorul din exterior

 Cuplurile care cer ajutor atunci cînd trec prin probleme dificile își rezolvă cu mai mult succes problemele.

Fie că e vorba de o discuție cu un terapeut, cu un consilier sau cu un duhovnic , dacă cereți ajutor împreună, aveți șanse mai mari să vă rezolvați problemele împreună.

Capitolul II. Metodologia cercetării

Obiectivele cercetării

Scopul acestui studiu a fost acela de a analiza diferențele existente între indivizi în ceea ce privește o serie de caracteristici ale căsătoriei sau relaționate cu aceasta. Astfel, a fost studiată comunicarea și acomodarea maritală, dar și competitivitatea ce poate să apară între parteneri.

Mai precis, prin acest demers de cercetare s-a încercat să se răspundă la următoarele întrebări:

Există diferențe între indivizi în ceea ce privește comunicarea și acomodarea maritală? Cu alte cuvinte, care persoane prezintă un nivel mai crescut al comunicării și al acomodării în cuplu dacă ținem cont de perioada de când sunt ele căsătorite? De asemenea, există diferențe între oamenii săsătoriți în ceea ce privește competitivitatea?

Există o relație semnificativă de asociere între nivelul competitivității oamenilor și comunciarea, respectiv acomodarea maritală? Cum este această relație?

Obiectivele de cercetare au fost următoarele:

Să se demonstreze că există diferențe între indivizi în ceea ce privește nivelul comunicării și al acomodării maritale, dar și al competitivității în funcție de perioada de când sunt căsătoriți

Să se demonstreze că există o relație de asociere între competitivitatea dintre partenerii dintr-o căsătorie și comunicarea, respectiv acomodarea maritală.

Ipotezele cercetării

Ipotezele cercetării au fost enunțate astfel:

Există diferențe între indivizi în ceea ce privește nivelul comunicării și al acomodării maritale în funcție de durata căsătoriei lor

Există diferențe între persoane în ceea ce privește nivelul competitivității în funcție de perioada de când sunt căsătoriți

Există o relație semnificativă de asociere între nivelul competitivității și cel al comunicării în cadrul căsătoriei, respectiv nivelul acomodării maritale

Instrumente și materiale

Variabilele studiate

Într-o primă fază acesta este un studiu de tip cvasi-experimental în care variabila dependentă anlizată este perioada de când persoanele sunt căsătorite. Astfel, pentru această cercetare au fost selectate trei perioade de timp pentru încadrarea căsătoriilor, prima este cuprinsă între 0 și 10 ani, a doua între 11 și 20 de ani și a treia cuprinde persoanele care au o căsătorie mai îndelungată de 21 de ani. Așadar, se poate spune despre această variabilă că are trei modalități – prima este reprezentată de căsătoriile tinere, urmată de căsătoriile cu o durată medie și de căsătoriile îndelungate.

Variabilele independente sunt următoarele:

Comunicarea maritală, definită ca schimbul de sentimente și sensuri între un soț și o soție în încercarea de a se înțelege reciproc și de a vedea problemele unuia și a celuilalt din ambele puncte de vedere (Bienvenu, 1971). Mai mult, această comunicare nu ține numai de cuvinte, ci și de ascultare, de tăceri, expresii faciale sau de gesturi.

Acomodarea maritală se definește ca o căsătorie în care paternurile de comportament ale celor două persoane sunt satisfăcute în mod recipoc. Burgess, Locke și Thomas (1971) definesc o căsătorie cu un nivel ridicat de acomodare ca fiind o uniune în care soțul și soția sunt de acord cu privire la principalele probleme ale cuplului, probleme la care au ajuns să se adapteze în ceea ce privește interesele, obiectivele și valorile, probleme în care ei prezintă un nivel crescut al armoniei și pot să își exprime afecțiunea și să comunice cu încredere , probleme față de care au foarte puține plângeri și le afectează în mică măsură relația.

Competitivitatea este un aspect al relațiilor dintre organisme, fie că este vorba despre animale, indivizi sau grupuri. Aceasta se poate manifesta cu referire la un teritoriu, la resurse, bunuri, parteneri de viață/sex, prestigiu, recunoaștere, premii, statut social, etc. Competiția este opusă cooperării și apare ori de câte ori două părți le luptă pentru același scop ce nu poate să fie împărțit și este dorit în mod individual, nicidecum în condiții de cooperare. Competiția apare în mod natural între organismele vii care coexistă în același mediu (Krugman, 1994).

Mulți filosofi și psihologi au identificat o trăsătură prezentă la multe dintre organismele vii care poate să îl determine pe individul respectiv să intre în competiție.

Această trăsătură, numită competitivitate, este percepută ca o trăsătură înnăscută ce coexistă alături de nevoia de a supraviețui. Competitivitatea, sau înclinația de a se întrece, a devenit adesea sinonimă cu agresivitatea și cu ambiția în limba engleză cu atât mai mult cu cât societățile puternic dezvoltate economic integrează agresivitatea și competitivitatea în interacțiunile dintre oameni ca un mod de adaptare și de distribuție a resurselor.

Dacă plantele intră în competiție pentru surse de supraviețuire cum este lumina, Bouyne și colegii (1999) susțin că pe măsură ce se avansează pe scala evoluției, competitivitatea devine mai puțin înnăscută și este mai degrabă un comportament învățat (Popper și Lipshitz, 2000) și același lucru se poate spune și despre cooperare.

Pentru acest studiu au fost luate în considerare toate formele de comunicare, acomodare și de competitivitate, așa cum sunt ele acoperite de instrumentele folosite pentru măsurarea lor.

De asemenea, acesta este un studiu de natură corelațională și în acest caz variabilele analizate se cataloghează astfel: variabila criteriu este reprezentată de nivelul de competitivitate, iar nivelul comunicării și al acomodării maritale sunt variabile predictor.

Participanți

Persoanele incluse în acest studiu au fost în număr de 60, din care 18 au fost bărbați și 42 au fost femei. Toate acestea erau persoane căsătorite sau implicate în relații de concubinaj de lungă durată. Astfel, cea mai scurtă relație de cuplu a fost de 5 ani și cea mai îndelungată a fost de 25 de ani. Media căsătoriilor a fost de 15,4 ani, cu o abatere standard egală cu 6,8.

Ca distribuție, vârsta cuplului se prezintă astfel:

Tabel 1. Situația persoanelor în ceea ce privește perioada de când sunt căsătorite

Alte aspecte specifice acestui grup de persoane este numărul de copii pe care îl au în comun. Astfel, cinci dintre persoane nu aveau nici un copil, 12 cazuri erau cu un singur copil, 41 de persoane aveau doi copii și restul de 2 persoane aveau câte trei copii.

Cât privește tipul de relație, așa cum a fost specificat anterior, persoanele erau implicate fie în relație de căsătorie legală (53 de persoane), fie în relații de concubinaj (7 cazuri).

Subiecții selectați au și o pregătire profesională de specialitate (persoane în funcție de conducere) dar și un nivel socio-cultural mediu (muncitori, șefi de secție, etc.).

Studiul a fost realizat în cadrul societății S.C. IOR S.A., o companie românească cu capital majoritar de stat, care activează în domeniul opticii fine, în realizarea și proiectarea de aparatură opto-mecanică.

Participarea persoanelor la acest studiu a fost voluntară și s-a petrecut după ce persoanele au fost informate în mod verbal despre scopul acestei cercetări.

Designul cercetării

Designul ales pentru acest studiu este de tip cvasi-experimental (pentru primele două ipoteze ale studiului) și unul de tip corelațional (pentru ipoteza a treia).

Culegerea datelor

Pentru realizarea cercetării au fost utilizate drept instrument următoarele teste:

1. Chestionarul de comunicare maritală (C.C.M.), tradus și adaptat după Locke, Sabaght și Thomes (în Corcoran și Fisher, 2000). Acesta este un instrument compus din 24 de itemi ce cuprind aspecte cu privire la comunicarea verbală și nonverbală din cuplu și aspecte legate de percepția persoanei despre propria capacitate de comunicare, dar și aspecte referitoare la percepția persoanei despre capacitatea de comunicare a partenerului de cuplu. Acest chestionar măsoară aspectele comuncării în cuplu pe o scală de tip Lickert cu 5 trepte (1 = Niciodată, 2 = Rareori, 3 = Ocazional, 4 = Frecvent și 5 = Foarte frecvent). Se cotează un punct dacă respectivul comportament de comunicare este absent și cinci puncte dacă acel comportament se manifestă cu o frecvență ridicată. Persoanele care înregistrează un scor crescut prezintă un nivel ridicat al comportamentelor eficiente de comunicare în cuplu.

2. Testul de acomodare maritală (L.W.M.A.T.), tradus și adaptat după Locke și Wallace (în Cordoran și Fisher, 2013). Acest instrument a fost elaborat de Locke și Wallace în 1959 pentru a măsura satisfacția maritală în rândul cuplurilor căsătorite. În această scală există 15 itemi ce au fost selectați din alte scale pe aceeași temă, dar care au avut un nivel crescut al discriminării. Instrumentul este unul de bază pentru măsurarea acomodării maritale și este foarte des utilizat. Cotarea se face pe o scală de tip Lickert cu 6 trepte, unde se acordă un punctaj minim (1 punct) pentru răspunsuri de tip Dezacord total și un scor maxim de 6 puncte pentru un răspuns de tipul Acord complet.

3. Scala de competitivitate (C.S.), tradus și adaptat după Laner (1986) (în Corcoran și Fisher, 2013) este un instrument de evaluare alcătuit din 50 de itemi construiți pentru măsurarea competitivității unui partener în relație. Există trei subscale ale acestui instrument și toate au la bază evaluarea modului în care comportamentele sunt experiențiate în relație.

Astfel, există o subscală de comportamente considerate plăcute, una de comportamente evaluate ca fiind neplăcute și una de comportamente evaluate ca fiind agresive/abuzive. Scala se folosește pentru a identifica și explora problemele de competitivitate ce apar în cuplurile cu probleme.

Instrumentele au fost completate de către participanți în ordinea menționată mai sus, în varianta creion-hârtie, într-o încăpere izolată fonic, ce avea condițiile de mediu și psihologice necesare pentru a realiza acest demers. Aplicarea chestionarelor a fost făcută în mod individual.

Analiza datelor

Datele culese cu ajutorul celor trei teste au fi prelucrate în programul SPSS (varianta 17), iar metoda de analiză a datelor a fost ANOVA simplă (pentru primele două ipoteze ale studiului) și coeficientul Pearson folosit pentru corelarea variabilelor (ipoteza 3).

Având la bază „schema ciclurilor vieții familiale”, formulată de Hill (1970), au fost selectate etapele de vârstă cronologică cele mai semnificative din punctul de vedere al schimbărilor ce se pot produce și au fost urmărite dintr-o perspectivă psihosocială, diferențele care apar în cadrul fiecărei etape de vârstă în ceea ce privește nivelul comuncării și adaptării maritale precum și al competitivității în relație.

Au rezultat trei grupe de persoane în funcție de vechimea relației lor de căsătorie și în continuare referirea se va face la ele astfel:

Cuplu cu o durată scurtă a căsătoriei (0-10 ani), 21 de persoane

Cuplu cu o durată medie a căsătoriei (11-20 de ani), 20 de persoane

Cuplu cu o durată lungă a căsătoriei (peste 21 de ani), 19 persoane

Relevanța cercetării

Perioada post-decembristă a adus modificări în toate sectoarele și structurile vieții social-economice. Desigur că a fost influențată și viața familiei și a cuplului marital. Odată cu deschiderea granițelor au fost multiplicate posibilitățile de comunicare și de informare privind realitățile din alte țări, în special din cele avansate din punct de vedere economic. S-au înmulțit sursele de informare (ziare, reviste, posturi de radio, posturi de televiziune), au fost posibile deplasări efective ale românilor în alte țări și, pe de altă parte, au venit în România reprezentanți din diferite țări ale lumii.

Urmare a tuturor acestor schimbări a fost influențată direct și viața de cuplu și, mai larg, viața de familie. Cea mai importantă problemă a constituit-o „confruntarea” dintre modelul tradițional al vieții de cuplu și modelul modern, provenit în special din străinătate. Modelul tradițional presupunea existența unui ansamblu de obiceiuri, credințe și reguli care erau intens apărate și susținute atât prin viața practică, cât și juridic și cutumiar.

Așa se face că viața de cuplu începe să fie afectată de o criză care are cauze multiple. Valorile adevărate și importante (precum dragostea, prietenia, empatia) sunt adesea uitate, iar omul modern își îndreaptă atenția către alte „valori” impuse de societate: competitivitatea, puterea de consum, bunurile materiale. 

Așadar, stresul poate genera un adevărat dezastru în viața de cuplu, dacă cei doi parteneri nu își concentrează atenția în mod constant asupra menținerii echilibrului, prin câteva metode simple: minimizarea gravității unei situații neplăcute de viață, încurajarea partenerului care trece printr-un moment greu, dialogul calm, logic și bine argumentat, păstrarea simțului umorului, evidențierea părților pozitive în orice situație, activitatea sexuală regulată, liniștirea, mângâierea și atenția pentru partenerul de viață, desfașurarea în comun a unor activități relaxante.

Limite și direcții viitoare de cercetare

Utilizarea unui eșantion redus ce nu poate fi considerat reprezentativ pentru instituțiile din România.

Rezultatele prezintă valabilitate doar pentru instituția în care s-a realizat studiul.

Evaluarea activității din partea unui număr limitat de angajați.

Datele obținute prin acest studiu nu pot fi extrapolate.

Concluzii și discuții

IPOTEZA 1: Există diferențe între indivizi în ceea ce privește nivelul comunicării și al acomodării maritale în funcție de durata căsătoriei lor.

Pentru a valida această ipoteză a fost folosit testul ANOVA (varianta one-way deoarece avem de-a face cu o singura variabila dependentă cu trei modalități) și rezultatele descriptive pentru variabila acomodare maritală arată astfel:

Tabel 2. Datele descriptive pentru variabila acomodare maritală

Reprezentarea grafică a datelor arată astfel:

Figura 1. Reprezentarea grafică a datelor obținute pentru variabila acomodare maritală

După cum se poate observa, histograma are o formă aproximativ normală, gaussiană, amplitudinea sa este mică și înclinația către dreapta.

Rezultatul obținut în urma procedeului statistic ANOVA arată că se poate respinge ipoteza nulă pentru această ipoteză (cel puțin cea care se referă la acomodarea maritală): F(2, 57)=64,31, p≤0,01. Analiza post-hoc arată diferențele dintre cele trei grupe astfel:

Tabel 3. Diferențe între grupuri- variabila acomodare maritală

Rezultatele obținute arată că cuplurile cu o durată medie a căsătoriei au un nivel al acomodării mai bun decât cuplurile tinere (Games-Howell=44,33, p≤0,01). De asemenea, se pare că cuplurile care sunt căsătorite de mulți ani, adică cei cu cea mai mare durată a căsătoriei prezintă un nivel al acomodării maritale mai bun decât cuplurile cu o căsătorie de durată mică (Games-Howell=45,96, p≤0,01). Nu s-au înregistrat diferențe între cuplurile cu o durată lungă a căsătoriei și cele cu căsătorii de durată medie.

Așadar, ipoteza a fost confirmată, rezultatele arată că există diferențe între cupluri. Analizele detaliate prezintă aceste diferențe în sensul că în ceea ce privește acomodarea maritală, cele mai avantajate sunt cuplurile cu o căsnicie îndelungată sau medie comparativ cu cele tinere. Probabil acest fapt se datorează anilor întregi de angajamente asumate în cuplu, comportamentelor eficiente adoptate în cuplu și strategiilor eficiente de comunicare pe care partenerii le-au învățat de-a lungul timpului.

Datele descriptive pentru comunicarea maritală arată astfel:

Tabel 4. Datele descriptive pentru variabila comunicare maritală

Reprezentarea grafică a datelor obținute pentru variabila comunicare maritală se prezintă astfel:

Figura 2. Reprezentarea grafică a datelor pentru variabila capacitate de comunicare maritală

Și în acest caz distribuția are o formă apropiată de cea normală, cu o amplitudine redusă și înclinație spre dreapta.

Rezultatul obținut în urma procedeului statistic ANOVA arată că se poate respinge ipoteza nulă pentru această ipoteză, inclusiv partea care se referă la variabila comunicare maritală: F(2, 57)=74,55, p≤0,01. Analiza post-hoc arată diferențele dintre cele trei grupe astfel:

Tabel 5. Diferențe între grupuri- variabila comunicare maritală

Rezultatele obținute pentru variabila acomodare maritală se mențin într-o oarecare măsură și pentru variabila comunicare maritală și astfel se observă că cuplurile cu o durată a căsătoriei scurtă au un nivel mai redus al comunicării decât cele cu o durată medie a căsătoriei sau cele cu o durată lungă a relației (Games-Howell=12,46, p≤0,01, respectiv Games-Howell=11,98, p≤0,01). Nu s-au înregistrat diferențe semnificative între cuplurile căsătorite de mai mult de 21 de ani și cele cu o durată medie a căsătoriei. Acest fapt probabil se datorează anilor lungi de interacțiuni de succes în cuplu care au dus la adoptarea unor strategii eficiente de comunicare.

În consecință, ipoteza 1 a fost confirmată și în baza ei puteam spune cu certitudine că există diferențe semnificative între persoane în ceea ce privește nivelul acomodării și al comunicării maritale în funcție de durata căsătoriei în care sunt indivizii implicați.

IPOTEZA 2: Există diferențe între persoane în ceea ce privește nivelul competitivității în funcție de perioada de când sunt căsătoriți

Și în acest caz tot procedeul statistic ANOVA a fost folosit și datele descriptive pentru variabila competitivitate se prezintă astfel în cazul tuturor participanților:

Tabel 6. Datele descriptive pentru variabila competitivitate maritală

Reprezentarea grafică a datelor obținute pentru variabila competitivitate maritală arată astfel:

Figura 3. Reprezentarea grafică a datelor pentru variabila competitivitate maritală

Și în acest ultim caz distribuția datelor este normală, numai că pentru această situație amplitudinea datelor este mai crescută decât în cazul variabilelor anterior analizate și se menține aceeași înclinație spre dreapta.

Având în vedere distribuția datelor și faptul că aceasta are o formă gaussiană, se poate folosi pentru validarea ipotezelor acestui studiu calculul diferenței dintre grupele de subiecți cu testul ANOVA simplă și calculul de corelație a datelor, coeficientul r Pearson.

Analiza de varianță pentru această ipoteză arată că și în acest caz se poate respinge ipoteza nulă: F(2, 57)=51,70, p≤0,01. Analiza post-hoc arată diferențele dintre cele trei grupe astfel:

Tabel 7. Diferențe între grupuri- variabila competitivitate maritală

Rezultatele obținute pentru ipoteza 1 a cercetării se mențin și pentru ipoteza a doua după cum se poate ușor observa. În baza acestui fapt se constată că cuplurile tinere sunt cele mai puțin afectate de competitivitate, ea apare mai degrabă în cuplurile cu o durată medie a căsătoriei și în cele cu o durată lungă a relației comparativ cu cele tinere (Games-Howell=50,87, p≤0,01, respectiv Games-Howell=57,68, p≤0,01). Din punctul de vedere al competitivității se pare că cuplurile tinere sunt mai avantajate dacă se admite că competitivitatea nu este o trăsătură pozitivă a unui cuplu. Ea apare ceva mai târziu în relație și probabil este o consecință a obligațiilor și responsabilităților pe care partenerii le asumă voit sau nu.

Am recurs la o analiză a acestui fenomen și a fost calculat scorul t pentru eșantioane independente pentru variabila competitivitate în funcție de apartenența de gen a persoanelor.

Nu s-au înregistrat diferențe semnificative între persoane din acest punct de vedere. Probabil o explicație pentru această competitivitate este așa cum a fost precizat anterior, numărul de obligații și responsabilități pe care oamenii le asumă odată cu vârsta. Mai degrabă femeile sunt cele care își asumă foarte multe responsabilități și suferă de o lipsă acută de delegare a sarcinilor în cele mai multe cazuri. Apare astfel, probabil o competiție între ele, centrate pe casă și copii și soții lor, centrați mai degrabă pe muncă și câștiguri financiare. Acestea sunt posibile consecințe ale modelelor parentale din copilăria lor, modele conform cărora mama era cea preocupată de casă și copii iar tata de asigurarea veniturilor familiei.

IPOTEZA 3: Există o relație semnificativă de asociere între nivelul competitivității și cel al comunicării în cadrul căsătoriei, respectiv nivelul acomodării maritale

Pentru a analiza validitatea acestei ipoteze a fost calculat coeficientul de corelație Pearson. S-a mers pe o direcție bilaterală a relației dintre variabile – competitivitatea se asociază cu comunicarea în ambele sensuri, adică dacă competitivitatea crește, crește și comunicarea și invers. De asemenea, dacă competitivitatea crește, atunci crește și acomodarea în cuplu și invers.

Relațiile dintre variabile sunt semnificative din punct de vedere statistic:

Corelația dintre competitivitate și comunicare în cuplu înregistrează un scor r Pearson r(58)=0,82, p≤0,01

Corelația dintre competitivitate și acomodarea maritală este r (58)=0,84, p≤0,01.

Tabel 10. Relația de asociere dintre competitivitate și comunicare/acomodare maritală

Reprezentarea grafică a rezultatelor sub forma norului de puncte arată că relația de asociere pentru competitivitate și acomodare maritală este evidentă mai degrabă pentru scorurile extreme – adică dacă competitivitatea este redusă, atunci este redusă și acomodarea și dacă crește nivelul de competitivitate, crește și nivelul de acomodare maritală:

Figura 4. Relația de asociere dintre competitivitate și acomodare maritală

Reprezentarea grafică pentru relația de asociere dintre competitivitate și comunicare maritală se prezintă asemeni celei anterioare:

Figura 5. Relația de asociere dintre competitivitate și comunicare maritală

Așadar, ipotezele pentru acest studiu au fost confirmate și în baza lor putem să spunem următoarele:

Cuplurile căsătorite de mulți ani (cel puțin 21 de ani) prezintă un nivel mai crescut al competitivității, comunicării și acomodării maritale comparativ cu cuplurile tinere (persoanele căsătorite de cel mult 10 ani)

Cuplurile cu o durată medie a relației lor de căsătorie prezintă un nivel mai crescut al acelorași variabile menționate la punctul precedent în raport cu aceiași participanți la studiu

Competitivitatea se asociază cu comunicarea și acomodarea maritală

Bibliografie

Băran-Pescaru, Adina, (2004), Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura Aramis, București

Bawden, Jennifer, (2001), Ghidul femeii independente, Editura Humanitas, București

Campbell , Russel, ( 2001), Educația prin iubire, Editura Curtea Veche, București

Chelcea, Septimiu și Chelcea, Adina, (1983), Eu, tu, noi. Viața psihică – ipoteze, certitudini”, Editura Albatros, București

Ciupercă, Cristian, (2000), Cuplul modern-între emancipare și disoluție, Editura Tipoalex, București

Cole, Julia, (2005), Față în față cu infidelitatea, Editura Curtea Veche, București

Dolto, Françoise, (2003), Când părinții se despart. Cum să prevenim suferințele copiilor, Editura Trei, București

Dreikurs, Rudolf (2011), Provocările căsătoriei, Editura IPPA, București

Eigen, Michael, (2009), Hrana care otrăvește, Editura Trei, București

Freud, Sigmund, (2011), Psihanaliză și sexualitate, Editura Antet, București

Freud, Sigmund. (2010), Trei teorii asupra sexualității, Editura Trei, București

Mitrofan, Iolanda și Mitrofan, N. (1994), Elemente de psihologie a cuplului, Editura Șansa, București

Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, (2002), Psihologia vieții de cuplu – între iluzie și realitate, Editura Sper, București

Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, (2002), Psihologia și terapia cuplului, Editura Sper București

Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, (2009), Psihologia relației de cuplu, Editura Sper, Mitrofan, Iolanda. și Vasile, Diana, (2001), Terapii de familie, Editura Sper, București

Site-uri:

www. biblioteca-digitala-online

http://www.unicef.ro/ghidul profesorului/ educația viitorilor părinți

Anexe

Chestionar de comunicare maritală C.C.M.

(tradus și adaptat după H. J. LOCKE, F. SABAGHT și MARY THOMES)

Instructaj:

Mai jos este o listă de întrebări privitoare la comunicarea dintre dvs. și partenerul/partenera dvs. Folosind scala 1- Niciodată, 2- Rareori, 3- Ocazional, 4- Frecvent, 5- Foarte frecvent, completați în dreptul fiecărei întrebări, în tabelul de răspuns, cu numărul ce exprimă cel mai bine gradul în care dvs. și partenerul/partenera dvs. vă comportați.

Întrebări

1. Cât de des vorbiți împreună cu partenerul dvs. despre lucrurile plăcute care s-au petrecut pe parcursul zilei? ____

2. Cât de des vorbiți cu partenerul dvs. despre lucrurile neplăcute care s-au petrecut pe parcursul zilei? ____

3. Discutați cu partenerul dvs. despre problemele asupra cărora nu sunteți de acord sau cu care aveți dificultăți? ____

4. Discutați cu partenerul dvs. despre problemele de care sunteți amândoi interesați? ____

5. Adaptează partenerul dvs. ceea ce spune și felul cum spune la dispoziția dvs. din momentul respectiv? ____

6. Când începeți o întrebare, partenerul dvs. știe dinainte ce vreți să spuneți? ____

7. Vă puteți da seama de dispozițiile (trăirile) partenerului dvs. din mimică și gestică? ____

8. Evitați anumite subiecte în conversația cu partenerul dvs.? ____

9. Partenerul dvs. se exprimă printr-o privire sau gest? ____

10. Discutați cu partenerul dvs. înainte să luați o decizie importantă? ____

11. Își poate da seama partenerul dvs. ce fel de zi ați avut fără să întrebe? ____

12. Partenerul dvs. vrea să viziteze niște prieteni apropiați sau rude. Nu prea vă place compania lor; îi veți spune? ____

13. Discută partenerul dvs. probleme sexuale cu dvs.? ____

14. Dvs. și partenerul dvs. folosiți cuvinte ce au un înțeles special neînțeles de cei din jur? ____

15. Cât de des se supără partenerul dvs.? ____

16. Puteți discuta cele mai sacre concepții fără sentimente de reținere sau jenă? ____

17. Evitați să îi spuneți partenerului dvs. lucruri care v-ar pune într-o lumină negativă? ____

18. Dvs. și partenerul dvs. vă vizitați prietenii. Prietenii spun ceva ce vă face să vă uitați unul la altul. Vă înțelegeți unul pe celălalt? ____

19. Cât de des vă puteți da seama de anumite lucruri din tonul vocii partenerului dvs. chiar dacă de fapt spune altceva? ____

20. Simțiți că în majoritatea situațiilor partenerul dvs. știe ceea ce încercați dvs. să spuneți? ____

21. Preferați să discutați despre lucruri intime cu partenerul dvs. decât cu o altă persoană? ____

22. Înțelegeți sensul mimicii partenerului dvs.? ____

23. Dacă sunteți în vizită la prieteni sau rude și unul dintre dvs. începe să spună ceva, preia celălalt discuția fără să aibă sentimentul de întrerupere? ____

24. În timpul căsniciei, ați discutat majoritatea problemelor împreună? ____

Testul de adaptare maritală

Locke-Wallace (L.W.M.A.T)

(tradus și adaptat după HARVEY J. LOCKE și M.WALLACE)

Instructaj:

Încercuiți punctul de pe scala prezentată mai jos care descrie cel mai bine gradul de fericire (mulțumire) actual al căsniciei dvs., luând totul în considerare.

Punctul din mijloc, „fericire” reprezintă gradul de mulțumire pe care majoritatea oamenilor îl obțin în căsnicie, iar scala, într-o parte descrește către acei puțini care sunt foarte nefericiți în căsătorie, iar pe cealaltă parte către acei puțini care trăiesc o fericire și o bucurie extremă în căsnicie.

0 2 7 15 20 25 35

Foarte Fericit Foarte fericit

nefericit (mulțumit)

(nemulțumit)

Stabiliți gradul aproximativ de înțelegere sau neînțelegere între dvs. și partenerul dvs. pentru întrebările de mai jos, încercuind un număr pentru fiecare întrebare.

9. Când apar neînțelegeri, de obicei ele se soldează cu:

soțul cedează

soția cedează

înțelegere prin compromis mutual

10. Dvs. și partenerul dvs. vă angajați împreună în probleme exterioare:

în toate

în unele dintre ele

în foarte puține

în nici unele

11. În timpul liber preferați, în general:

să fiți tot timpul pe punctul de a pleca (în mișcare)

să stați acasă

12. Partenerul dvs. preferă:

să fie tot timpul pe punctul de a pleca (în mișcare)

să stea acasă

13. Vă doriți vreodată să nu vă fi căsătorit?

Frecvent

Ocazional

Rar

Niciodată

14. Dacă ar fi să o luați de la capăt credeți că:

v-ați căsători cu aceeași persoană

v-ați căsători cu altă persoană

nu v-ați căsători deloc.

15. Vă confesați partenerului dvs.?

aproape niciodată

rar

în majoritatea problemelor

în tot

Scala măsurării satisfacției în relație ( R A S)

(tradus și adaptat după MARY R. LANER)

Instructaj:

Vă rog să marcați pe foaia de răspuns litera care corespunde cel mai bine întrebării respective.

1. Cât de bine vă satisface partenerul dvs. nevoile?

A. puțin (slab)

B.

C. mediu

D.

E. foarte bine

2. În general, cât de satisfăcut sunteți de relația dvs.?

A. nesatisfăcut

C. mediu

D.

E. foarte satisfăcut

3. În comparație cu majoritatea relațiilor, cât de bună este a dvs.?

A. slabă

B.

C. medie

D.

E. excelentă

4. Cît de des vă doriți să nu fi început această relație?

A. niciodată

B.

C. câteodată

D.

E. foarte des

5. În ce măsură această relație v-a satisfăcut așteptările inițiale?

A. aproape deloc

B.

C. mediu

D.

E. în totalitate

6. Cât de mult vă iubiți partenerul?

A. nu prea mult

B.

C. mediu

D.

E. foarte mult

7. Câte probleme există în relația dvs.?

A. foarte puține

B.

C. mediu

D.

E. foarte multe

Bibliografie

Băran-Pescaru, Adina, (2004), Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura Aramis, București

Bawden, Jennifer, (2001), Ghidul femeii independente, Editura Humanitas, București

Campbell , Russel, ( 2001), Educația prin iubire, Editura Curtea Veche, București

Chelcea, Septimiu și Chelcea, Adina, (1983), Eu, tu, noi. Viața psihică – ipoteze, certitudini”, Editura Albatros, București

Ciupercă, Cristian, (2000), Cuplul modern-între emancipare și disoluție, Editura Tipoalex, București

Cole, Julia, (2005), Față în față cu infidelitatea, Editura Curtea Veche, București

Dolto, Françoise, (2003), Când părinții se despart. Cum să prevenim suferințele copiilor, Editura Trei, București

Dreikurs, Rudolf (2011), Provocările căsătoriei, Editura IPPA, București

Eigen, Michael, (2009), Hrana care otrăvește, Editura Trei, București

Freud, Sigmund, (2011), Psihanaliză și sexualitate, Editura Antet, București

Freud, Sigmund. (2010), Trei teorii asupra sexualității, Editura Trei, București

Mitrofan, Iolanda și Mitrofan, N. (1994), Elemente de psihologie a cuplului, Editura Șansa, București

Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, (2002), Psihologia vieții de cuplu – între iluzie și realitate, Editura Sper, București

Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, (2002), Psihologia și terapia cuplului, Editura Sper București

Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, (2009), Psihologia relației de cuplu, Editura Sper, Mitrofan, Iolanda. și Vasile, Diana, (2001), Terapii de familie, Editura Sper, București

Site-uri:

www. biblioteca-digitala-online

http://www.unicef.ro/ghidul profesorului/ educația viitorilor părinți

Anexe

Chestionar de comunicare maritală C.C.M.

(tradus și adaptat după H. J. LOCKE, F. SABAGHT și MARY THOMES)

Instructaj:

Mai jos este o listă de întrebări privitoare la comunicarea dintre dvs. și partenerul/partenera dvs. Folosind scala 1- Niciodată, 2- Rareori, 3- Ocazional, 4- Frecvent, 5- Foarte frecvent, completați în dreptul fiecărei întrebări, în tabelul de răspuns, cu numărul ce exprimă cel mai bine gradul în care dvs. și partenerul/partenera dvs. vă comportați.

Întrebări

1. Cât de des vorbiți împreună cu partenerul dvs. despre lucrurile plăcute care s-au petrecut pe parcursul zilei? ____

2. Cât de des vorbiți cu partenerul dvs. despre lucrurile neplăcute care s-au petrecut pe parcursul zilei? ____

3. Discutați cu partenerul dvs. despre problemele asupra cărora nu sunteți de acord sau cu care aveți dificultăți? ____

4. Discutați cu partenerul dvs. despre problemele de care sunteți amândoi interesați? ____

5. Adaptează partenerul dvs. ceea ce spune și felul cum spune la dispoziția dvs. din momentul respectiv? ____

6. Când începeți o întrebare, partenerul dvs. știe dinainte ce vreți să spuneți? ____

7. Vă puteți da seama de dispozițiile (trăirile) partenerului dvs. din mimică și gestică? ____

8. Evitați anumite subiecte în conversația cu partenerul dvs.? ____

9. Partenerul dvs. se exprimă printr-o privire sau gest? ____

10. Discutați cu partenerul dvs. înainte să luați o decizie importantă? ____

11. Își poate da seama partenerul dvs. ce fel de zi ați avut fără să întrebe? ____

12. Partenerul dvs. vrea să viziteze niște prieteni apropiați sau rude. Nu prea vă place compania lor; îi veți spune? ____

13. Discută partenerul dvs. probleme sexuale cu dvs.? ____

14. Dvs. și partenerul dvs. folosiți cuvinte ce au un înțeles special neînțeles de cei din jur? ____

15. Cât de des se supără partenerul dvs.? ____

16. Puteți discuta cele mai sacre concepții fără sentimente de reținere sau jenă? ____

17. Evitați să îi spuneți partenerului dvs. lucruri care v-ar pune într-o lumină negativă? ____

18. Dvs. și partenerul dvs. vă vizitați prietenii. Prietenii spun ceva ce vă face să vă uitați unul la altul. Vă înțelegeți unul pe celălalt? ____

19. Cât de des vă puteți da seama de anumite lucruri din tonul vocii partenerului dvs. chiar dacă de fapt spune altceva? ____

20. Simțiți că în majoritatea situațiilor partenerul dvs. știe ceea ce încercați dvs. să spuneți? ____

21. Preferați să discutați despre lucruri intime cu partenerul dvs. decât cu o altă persoană? ____

22. Înțelegeți sensul mimicii partenerului dvs.? ____

23. Dacă sunteți în vizită la prieteni sau rude și unul dintre dvs. începe să spună ceva, preia celălalt discuția fără să aibă sentimentul de întrerupere? ____

24. În timpul căsniciei, ați discutat majoritatea problemelor împreună? ____

Testul de adaptare maritală

Locke-Wallace (L.W.M.A.T)

(tradus și adaptat după HARVEY J. LOCKE și M.WALLACE)

Instructaj:

Încercuiți punctul de pe scala prezentată mai jos care descrie cel mai bine gradul de fericire (mulțumire) actual al căsniciei dvs., luând totul în considerare.

Punctul din mijloc, „fericire” reprezintă gradul de mulțumire pe care majoritatea oamenilor îl obțin în căsnicie, iar scala, într-o parte descrește către acei puțini care sunt foarte nefericiți în căsătorie, iar pe cealaltă parte către acei puțini care trăiesc o fericire și o bucurie extremă în căsnicie.

0 2 7 15 20 25 35

Foarte Fericit Foarte fericit

nefericit (mulțumit)

(nemulțumit)

Stabiliți gradul aproximativ de înțelegere sau neînțelegere între dvs. și partenerul dvs. pentru întrebările de mai jos, încercuind un număr pentru fiecare întrebare.

9. Când apar neînțelegeri, de obicei ele se soldează cu:

soțul cedează

soția cedează

înțelegere prin compromis mutual

10. Dvs. și partenerul dvs. vă angajați împreună în probleme exterioare:

în toate

în unele dintre ele

în foarte puține

în nici unele

11. În timpul liber preferați, în general:

să fiți tot timpul pe punctul de a pleca (în mișcare)

să stați acasă

12. Partenerul dvs. preferă:

să fie tot timpul pe punctul de a pleca (în mișcare)

să stea acasă

13. Vă doriți vreodată să nu vă fi căsătorit?

Frecvent

Ocazional

Rar

Niciodată

14. Dacă ar fi să o luați de la capăt credeți că:

v-ați căsători cu aceeași persoană

v-ați căsători cu altă persoană

nu v-ați căsători deloc.

15. Vă confesați partenerului dvs.?

aproape niciodată

rar

în majoritatea problemelor

în tot

Scala măsurării satisfacției în relație ( R A S)

(tradus și adaptat după MARY R. LANER)

Instructaj:

Vă rog să marcați pe foaia de răspuns litera care corespunde cel mai bine întrebării respective.

1. Cât de bine vă satisface partenerul dvs. nevoile?

A. puțin (slab)

B.

C. mediu

D.

E. foarte bine

2. În general, cât de satisfăcut sunteți de relația dvs.?

A. nesatisfăcut

C. mediu

D.

E. foarte satisfăcut

3. În comparație cu majoritatea relațiilor, cât de bună este a dvs.?

A. slabă

B.

C. medie

D.

E. excelentă

4. Cît de des vă doriți să nu fi început această relație?

A. niciodată

B.

C. câteodată

D.

E. foarte des

5. În ce măsură această relație v-a satisfăcut așteptările inițiale?

A. aproape deloc

B.

C. mediu

D.

E. în totalitate

6. Cât de mult vă iubiți partenerul?

A. nu prea mult

B.

C. mediu

D.

E. foarte mult

7. Câte probleme există în relația dvs.?

A. foarte puține

B.

C. mediu

D.

E. foarte multe