Paralela Intre Jurnalul Intim Si Viata Ca O Prada de Marin Preda

=== df15a6870befbe096ef7c1d113611bcf29934e1f_448460_1 ===

CAPITOLUL III

ANALIZA DE TEXTE

PARTICULARITĂȚILE FICȚIUNII ROMANULUI INDIRECT

Am urmărit comentariile făcute în marginea cărții lui Marin Preda, Viața ca o prada. Rând pe rând, aceste amintiri trunchiate au devenit eseu, autobiografie povestită, „cartea Moromeților, iar recent, descopăr că Viața ca o prada e prezentată pur și simplu ca roman. M-am întrebat dacă această „curtoazie literară” e necesară, ori dacă vine dintr-un respect fară margini pentru opera acestui mare scriitor.

„Nostalgic” e un fel de a spune, scrisul lui Marin Preda, întors cu tandrețe asupra unei vârste revolute, disimulează sentimentul, dintr-un instinct de apărare pe care îl au mai toate personajele sale. Să ne amintim scenele de familie povestite în Viața ca o pradă, unde simpatia, la fel și repulsia, sunt reprimate lăsând locul unei participări ironice. Să nu ne pripim să taxăm această veritabilă spaimă de afectivitate drept marcă a sterilității sentimentale. Atitudinea se înglobează unei viziuni mai largi pe care aș numi-o „privirea vieții ca spectacol”.

E posibil ca tabloul devenirii spirituale pe care îl propune acest caleidoscop de amintiri conține mărunte inadverdențe; cum nu dispunem de un material mai larg decât ne oferă scriitorul însuși, nu le-am putea indica fară rezerve. In esență, amintirile lui Marin Preda sunt cele mai modeste mărturii literare pe care le-am citit. Le este cu totul străină egolatria, care e motorul însuși al celor mai multe scrieri autobiografice. Se poate constata că niciodată figura scriitorului nu este scoasă în prim-plan, din tabloul evocat; deși are ocazia, Marin Preda nu se face „personaj" al amintirilor sale. Există, orice ar spune scepticii, romancieri „obiectivi”, sortiți să nu-și poată spune adevărul „propriei vieți” decât proiectându-1 în personaje fictive, topindu-1 într-o substanță în care nu mai poate fi recunoscut.

Scrise cu „talent”, amintirile lui Marin Preda sunt pur și simplu amintiri, constituindu-se, nu prin viața resuscitată, ci prin atitudine, într-un admirabil document de demnitate scriitoricească.

Deși timpul scurs de la apariția acestei carti este destul de scurt, datorita interesului atat de legitim pentru orice scrie autorul Morometilor, Viata ca o prada a fost si continua sa fie amplu comentata. Tonul, cum era de asteptat, este pe de-a-ntregul elogios, aproape sarbatoresc si festiv, caci Marin Preda a devenit, de multa vreme, etalonul de sus al scrisului actual. Si dupa ce i-am citit schitele, nuvelele, Morometii, Intrusul, Delirul si toate celelalte, dupa ce i-am cunoscut opera de o calitate cu totul superioara, simtim o nevoie irepresibilă să-l cunoaștem ca muritor pe cel care a intrat deja in rândul nemuritorilor.

Trecând, acum, la comentariul concret al cărții lui Preda, se cuvine, să desprindem, mai întâi, sensul titlului ei, mai ales că nu e deloc întâmplător. Cheia ne este oferită, direct, la pagina 74: „ Văzusem odată – își amintește autorul – un cal mort într-o văgăună, cu o grămadă de cătelandri schelălăind de foame și de neputință care se repezeau în el să-l sfârtece. Dar de oriunde îl apucau nu reuseau nimic, calul rezista. Iși înfigeau dinții în burta, în pulpe, în spinare, se propteau pe picioare bâțâind din cap și scheunând. Prima îmbucătură, care ar fi deschis drumul celorlalți, le scăpa. De unde? Din ce loc? ,,,Nu era printre ei niciunul bătrân și experimentat care să-i învețe. Desigur, viața nu e ca un cal mort, dar e, pentru un tânăr scriitor, o pradă care nu cedează daca nu știi de unde s-o apuci".

Ideea ce se degajă, limpede, este, prin urmare, aceea că viața este lupta îndârjită, dar și șansă.[…]

Viața ca o prada ne dezvăluie o latură fundamentală a individualității de creator a lui Marin Preda pe care, dacă am bănuit-o ori am reconstituit-o din Moromeții și din celelalte romane, de această data ne sprijinim pe mărturisirile directe, deci total revelatoare, ale prozatorului. Este vorba de ceea ce am putea numi luciditatea scrisului său, altfel spus, cenzura severă a rațiunii și a bunului-simț in fața ispitelor de sentimentalizare, de idilizare, de afectare patetică, de exaltare necontrolată ori facilă entuziasmare, adică față de orice exces ar putea să ne producă dezechilibru, rătăcire, să ne facă ridicoli ori aberanți. Catalizată de luciditate și bun-simț, mai ales de sorginte țărănească, trecută printr-un fel de scepticism sănătos, mentalitatea artistică a lui Marin Preda se constituie într-unul din momentele proeminente ale raționalismului artistic românesc.

„Aventura conștiinței” ar fi fost un subtitlu foarte potrivit pentru Viața ca o pradă.

Inceputul inefabilei „aventuri" stă, firesc, sub semnul cuvântului. Intâmplările vieții personale deschid drumul spre întrebări și răspunsuri care, finalmente, le vor transcende. Interogativ este Marin Preda de la un capăt la altul al acestei cărți. „De ce“, „pentru ce“ și „ce dacă“ sunt modurile unei percepții interogative a vieții, o percepție privilegiată, denotând o mare puritate, un soi de elementaritate savantă, conducând la răspuns, deci la o concepție, pe o cale abruptă, primejdioasă pentru desfăcătorii firului în patru. Aventura conștiinței de sine se arată astfel pe un traseu limpede, condusă de interogații originare din instinctul moral și dominată blând de acea formă a ei numită conștiința de sine morală. Tulbure este însă drumul conștiinței artistice; ea ține de răspuns, iar nu de simpla întrebare și până să-l afle are de trecut peste nedumeriri, confuzii, neînțelegeri și eșecuri, cu atât mai de nelămurit cu cât insiști a le clarifica, deoarece, spune Marin Preda intr-una din acele propoziții cu efect radioactiv, „când spiritul stă prea mult fixat asupra unei singure idei, intensitatea lui slăbește". […]

Aventura conștiinței îngăduie orice arhitectură a prezentării: poate fi un roman, precum Condiția umană, o poezie ca Oda în metru antic, un eseu ca Eseurile lui Messire Michel, o piesă de teatru ca Hamlet, un jurnal, precum al lui Julien Green etc. și nu mi se pare important să știm ce este acest punct de vedere Viața ca o pradă. Să-i zicem romanul unui jurnal sau să-i zicem pur și simplu roman, ori pur și simplu jurnal, dar sa observăm ca e vorba de aventura conștiinței scriitoricești.

Legând lucrurile, putem afirma că „aventura conștiinței” în Viata ca o prada este „aventura conștiinței de sine si artistice” a scriitorului Marin Preda. Sigur că, mărturisirea scriitorului acoperind anii adolescenței și ai tinereții, devenirea conștiinței artistice ne apare ca subiacentă devenirii morale și intelectuale: de aici tendința firească a cititorului de a supralicita anecdoticul și, mai în larg, documentarul, urmărind desfășurarea întâmplărilor evocate din unghiul gustului pentru „bârfa superioara”, gust pe care e tentat să-l atribuie și scriitorului. Ceea ce e nedrept, pentru că la o lectură mai atentă se vădește fară echivoc caracterul demonstrativ al evocărilor, mai puternic decât aparentul aspect ludic. Momentele biografice repovestite de Marin Preda nu sunt întâmplătoare, ci tin de cotiturile marcante ale devenirii scriitorului. […]

Ceea ce fascinează cu adevărat în Viața ca o prada este bunul-simț. Nu întâmplările, nu experiența de viața. Bunul-simț ca metodă de formulare și de rezolvare a ecuațiilor interogative. Bunul-simț – categorie deopotrivă psihologică (afectivă), morală și spirituală (intelectuală) – al țăranului român despre care Călinescu afirma că diferă de Kant nu prin problemele pe care și le pune, ci prin felul în care le formulează.

De la morala contemplației la morala acțiunii, proza lui Marin Preda se înscrie pe traiectoria unei sinuoase meditații epice, susținute din interior de modularea câtorva teme-cheie: tema grădinii, tema privirii și a imprecației, tema dogmei personale. Prima s-ar mai putea numi tema tatălui, cea de a doua – a figurației epice, iar ultima s-ar defini prin alierea programatică la o experiență maternă. Cele trei teme se dezvoltă din tot atâtea atitudini fundamentale sesizate de o conștiință în universul său formativ, ca o sumă-limită a modalităților posibile de existență socială, în consecință, întreaga proză a lui Marin Preda se va împărți între aceste adevăruri, căutându-și totodată și propriul adevăr estetic. Epica se realizează, după cum se va vedea, din întoarceri repetate la izvorul inițierii sociale sau la imaginile lui sublimate.

Contrazicând o obsesie epică foarte adâncă, Marin Preda se expune totuși prin confesiune. Scepticismul patern care îndemna la anonimizare este lichidat prin destinul acestei cărți și al operei lui Marin Preda. Prozatorul a descoperit că în artă a te expune, a te descoperi înseamnă implicit a te înălța valoric. Șansa aceasta atât de rară nu este acordată deocamdată niciunui personaj al său. Viața ca o pradă este și ea o excepțională confesiune. Marin Preda apare, alături de Ilie Moromete, cel mai interesant personaj al operei sale. „Autorul roman se teme să fie sincer până la capăt “ – scrie Marin Preda undeva. In consecință va încerca să se desprindă din cadrele unei pudori rău înțelese. Stilul cărții freamătă de savori noi, resimțindu-se sub acțiunea unei puteri încă necunoscute care mustește în frazele directe, tăioase ale prozatorului. Rezumând, Viața ca o pradă dobândește ceva din acel ton al inaderenței superioare a lui Dostoievski, din ironia tendențioasă a acestuia. Pentru cine vrea să confrunte, capitolul XXI din Viața ca o pradă se apropie surprinzător, prin atmosfera gândirii, efervescență, ironie, de primul capitol al Demonilor.

Dacă opera lui Marin Preda este a unui clasic, asigurând echilibrul prozei românești de azi, Viața ca o prada este ironia adresată raționalului pe care scrisul său se întemeiază. Intr-un edificiu clasic, Viața ca o pradă e o carte „anticlasică".

Marin Preda plonjează, din primele pagini, în acel tulbure gol, de extraordinară acumulare tensională, în care crește, incert, vârtejul, șocul ascensional al mișcării, desprinderea din latență.

Forța de dislocare pe care o conține magia cuvântului se compune complicat cu una, redutabilă, de fixare; un puternic efect de distanțare, de cerebralitate orgolioasă dar și de dureroasă re-implicare animă această convingătoare confesiune obiectivată asupra unui adolescent crescut în legile și peisajul vieții de la țară, imediate, vii, parcă abstracte, totuși, pentru tânărul atent mai curând la începuturile unui încă tulbure dialog cu sine însuși. […]

Lectorul regășește în neliniștea însingurării juvenile, trăită cu aspru patetism viguros de o natură intens reflexivă, premisele dintotdeauna ale formării personalității spirituale; ceea ce conferă „cazului“ o particulară tensiune a verosimilității este, tocmai, dinamica acestei constant intercondiționări interne între dislocare și fixare, contrarii, complementarități la fel de puternice. Ruptura de mediu apare violentă, adversitatea ireconciliabilă; apartenența mereu păstrată, totuși, adâncă, iremediabilă tocmai prin imposibilitatea indiferenței. Darul câștigat nu prevalează asupra datului nativ; creatorul, un exilat, desigur, se fixează în realitatea cuvântului; dar și fixează, în cuvânt, propria realitate, care este a lumii sale; determinările rămân mereu biunivoce, negarea unuia dintre termeni subțiază, prompt, substanța celuilalt. Credibilitatea, deci și impactul interogației pe care una dintre conștiințele creatoare majore ale literaturii noastre contemporane o adresează, prin cuvânt, lumii, vin tocmai din concretul clocotitor al materiei: lava adâncului freatic condiționează fosforescența jetului: fulgerul revelației pătrunde și luminează, la rându-i, fisura magmei… Nu doar într-o operă de ficțiune ci, iată, și într-un eseu autobiografic, interdependența, dubla raportare contradictorie este vizibilă și fecundă. […]

Forța demonstrației și a pledoariei propuse de Marin Preda trebuie căutată în obstinația cu care mărturia sa se constituie ca elogiul cuvântului, al literaturii, al scriitorului adevărat. Aventurile conștiinței, acele căderi-renașteri ce alcătuiesc pateticul câmp de latențe migratorii al creației cer și își capătă sigiliul durabil al artei, prin cuvânt. Paginile violent acute ale memoriei scriitorului se întorc, cu orgolioasă indreptățire, spre nobila învestitură a operei literare, spre componenta ei invariantă, neconvertibilă, obligatorie, care validează demnitatea, durabilitatea, preeminența – și în cele mai tulburi perioade – a scrisului și scriitorului. Pentru cel destinat a fi scriitor, nimic nu poate înlocui seducția, chinurile, înalta izbăvire și teribila angajare pe care o acumulează și o dăruiește cuvântul. […]

Paradoxul aparent al situației rezidă în faptul că acea poartă blocată care rezistă, care refuză să se deschidă, ascunde un imens teritoriu, dar acest teritoriu nu este necunoscut, ci dimpotrivă, bine cunoscut, familiar chiar. Nu s-ar trage de aici corolarul foarte important și anume: cărțile adevărate ce vor fi, în plan literar, mari, nu sunt ele tocmai acelea care, la început, opun o rezistență direct proporțională cu fertilitatea lor ulterioară? Pentru a înțelege natura intimă a opoziției acesteia – și care atunci nu-i fusese clară – Marin Preda a scris o nouă carte: Viața ca o prada.

Incă de la începutul acestei cărți ne izbește o ciudățenie: copilăria și adolescența autorului nu fuseseră deloc ușoare; o știm din întâlnirea din pământuri și din Morometii, dar cele aflate aici sunt adesea dramatice. Numai relatarea acestor peripeții – tot atâtea obstacole în calea vocației sale – ar fi fost suficientă pentru ca volumul să prezinte interes epic și emoțional. Adesea, situația pare disperată, nu se vede nicio perspectivă.

Și totuși, copilul, mai târziu adolescentul, nu se smiorcăie, nu se tânguie, rămâne liniștit, cu o ciudată senzație că el este protejat. Deși cei din jurul său s-ar mulțumi – pentru el – cu o meserie oarecare, cu o slujbă cât de modestă, neîncurajat deci, la început, de niciunde, naratorul păstrează o liniște încrezătoare, lipsită de lamentări, în vocația sa literară. Niciun moment naratorul nu caută să ne înduioșeze de soarta bietului băiat – și ar fi fost atât de ușor și de firesc -, el respinge soluția facilă, nu insista asupra momentelor foarte grave, totuși, le spune repede, în treacat.

„Aventura conștiinței mele, își începe Marin Preda cartea din 1977, a început într-o zi de iarnă când o anumită întâmplare m-a făcut să înțeleg deodată că exist. Era lume multă în casă, ființe mari așezate în cerc pe scaune mici și care se uitau la mine cu priviri de recunoaștere, dar parcă îmi spuneau cu ostilitate, te vedem, ești de-al nostru, dar ce faci? Atunci am auzit o voce: «Lăsați-1 în pace! Na, mă, și pe-asta!» Și cel ce rostise aceste cuvinte a luat de undeva de pe sobă o pâine mare și rotundă și mi-a întins-o. Atunci mi-am dat seama că țineam strâns ceva în brațe, tot o pâine, și că asta era cauza privirilor rele îndreptate asupra mea. Pusesem mâna pe pâinea de pe masă care era a tuturor și nu mai voiam să dau la nimeni din ea.“

Viața ca o pradă, titlul cărții, se sprijină pe acest episod, cu subînțelesul că bunul comun prădat nu era chiar indispensabil, părea doar, de vreme ce pe sobă mai era cel puțin încă o pâine. Scena de mai sus, insă, are o anticipare în chiar opera lui Marin Preda și, dacă nu cumva unul dintre numeroșii lui analiști o vor fi și semnalat, dacă nu și studiat, ea este de natură să dea cititorului surpriza de a vedea practic cum se constituie o tema. Anticiparea e din 1971: „Astăzi, fiul meu (șase luni!) a vrut să mănânce globul pământesc… Dar ce vor gândi ei, copiii, când vor fi în stare de a gândi ? M-am întrebat văzându-1 cum se uită, cu o expresie de încântare extremă, spre globul pământesc de pe biroul meu. Culorile lui frumoase atrăgeau și a întins mâinile spre el. Cred și eu, am gândit, e frumos pământul nostru, culorile lui sunt adevărate, nu e nicio iluzie, ne place și nouă, nu numai ție. Și i l-am dat să văd ce face cu el. L-a apucat foarte strans in brațe și, odată luat în posesie, dupa cateva clipe s-a intors înapoi de unde ieșise, l-a dus la gură și a vrut să muște din el.

Ei bine, i-am spus, asta să n-o faci, chiar dacă soarta te va împinge să ajungi un cuceritor. Pământul nostru nu e nici de luat în posesie de o singură persoană și nici de înfipt dinții în el și mâncat. Mai trebuie și la alții, nu e numai al tău!“ […] Nu cunosc cronologia manuscriselor lui Marin Preda, însă caracterul mai complex al textului citat din Viața ca o prada, precum și faptul că globul pământesc, jucărie comestibila, devine acolo, prin accentuarea factorului comestibilității, o pâine, adică un element familiar lumii scriitorului în mai mare măsură decât jucăria, mă îndreptățesc să cred că ea este aceeași cu a publicării. S-a pierdut însă până într-atât factorul jucărie, din 1971 până în 1977, încât să nu mai fi rămas nimic din el în ultima elaborare? Jucăria este un frumos obiect, de excepție, prin frumusețea lui neașteptată și atrăgătoare, implicând un anumit ceremonial și cum marile zile ceremoniale, care adună multă lume în casă, se plasează mai ales în anotimpul iernii, răspunsul e că factorul jucărie a rămas și el, însă ascuns, implicat în „o zi de iarnă” și în „Era lume multă în casă, ființe mari așezate în cerc“.

Putem spune că, din 1970, în scrisul lui Marin Preda apare un accent nou și că analiza de mai sus a avut în vedere una dintre primele, dacă nu chiar prima manifestare a acestui nou accent. Ce se întâmplă dacă suprapunem cele două texte așa cum s-au suprapus ele în spiritul autorului, unul născându-se din celălalt, băiatul naratorului, din 1971, fiind, ca element abstract, de construcție, una cu naratorul copil, din 1977, și fiindu-și în felul acesta, în același timp, tată sie însuși, particularizează mai adânc tema și înțelegem câtă dreptate are scriitorul când simte că materia lui este mai înaltă și mai gravă decât cea pe care o constituie de obicei amintirile.

Nu mult mai multe decât cele catalogate aici, elementele din care se compune accentul apărut după 1970 în proza lui Marin Preda au totuși destulă forță poetică interioară și destula coerență pentru a fi observate ca atare. O analiză completă a lor va fi, cândva, necesara. Ea va atesta vitalitatea scriitorului, capacitatea de a fi auzit în sine, cu relativ puțin înainte de sfârșitul neașteptat al carierei sale, cel dintâi murmur al unui cântec nou.

Un mare prozator și o mare conștiință: aceasta este imaginea pe care a lăsat-o scriitorul.

Viata ca o prada – apărută pentru prima oară cu doar câțiva ani înainte de dispariția pretimpurie a autorului, a fost penultima lui carte… – ilustrează ambele ipostaze ale lui Marin Preda, mărturisind despre legătura lor profundă.

Deși diferă de toate celelalte cărți ale scriitorului, Viața ca o pradă se „potrivește perfect cu restul operei lui Preda, de care o leagă un substanțial mănunchi de „fire” (respectiv: filoane tematice, procedee literare, particularități de viziune și problematică). Care ar fi, totuși, elementele care particularizează Viața ca o pradă în cadrul unei opere pentru care e, în parte, o „cheie"? Practic, acele elemente se confundă cu diferența specifică ; cartea e o autobiografie, o autobiografie literară. Aparține unei specii ale cărei caracteristici – și ale cărei „probleme” definitorii – le ilustrează abundent și exemplar. […]

In privința reținerii și consemnării faptelor trăite de autor, Viața ca o prada e selectivă într-un chip cât se poate de pronunțat. Scrisă la vârsta de aproape 55 de ani – și scrisă, după cum avea să mărturisească prozatorul, în doar câteva luni, parcă sub imperiul unei somații lăuntrice, într-o stare de iluminare și de euforie juvenilă —, Viața ca o prada nu se referă decât la primii 25 sau 30 de ani din viața autorului. Iar acei ani – ai copilăriei, adolescenței și tinereții – nu sunt evocați metodic și omogen, în ordine cronologică, ci lacunar și aparent capricios, cu insistențe ori omisiuni, urmând o traiectorie oarecum în zigzag, care unește mai multe paliere ale prezentului narațiunii. E o structurare vădit literară, care, sub aparențele depănării unui flux de asociații spontane, se conformează unui proiect, vizează un „obiectiv”.

Evident, orice demers autobiografic are – fie că lucrul este mai mult sau mai puțin „vizibil” — un tâlc care merge dincolo de interesul pur „documentar” (valoarea „documentară” fiind, de altfel, deseori limitată ori relativă, exactitatea putând fi distorsionată, cu inocență, de puternica subiectivitate care colorează prin definiție astfel de scrieri) ori de înduioșarea nostalgică (aceasta nu poate suscita decât o emoție minoră, „de uz privat”, neinteresantă dacă nu este adusă la măsura artei ori la nivelul meditației existențiale cu oarecare grad de generalitate). Orice autobiografie literară este, în ultimă analiză, o tentativă de a transmite o viziune asupra lumii.

Iar când e vorba de un bildungsroman, aceasta tentativă se grefează pe un scenariu de inițiere: autorul procedează la căutarea sensului existenței prin examinarea construirii personalității, a propriei personalități. în cazul de față a personalității de scriitor, în primul rând.

Continuitatea între Viața ca o prada și opera de ficțiune a lui Marin Preda e vădită. Se manifestă nu numai la nivelul aspectului scriiturii și al tehnicii narării, ci și la cel al tematicii și anecdoticii. Lucru, desigur, deloc bizar, ținând seama de faptul că romanele scriitorului au valorificat – prin transpunerea specifică operelor „de ficțiune“ – nu puține elemente din patrimoniul său autobiografic. Viața ca o prada poate fi încadrată, fără exagerare, în „ciclul Moromeților“ alături de Moromeții (I, II), Marele singuratic și Delirul. Pentru cunoscătorii operei românești a lui Preda va fi întotdeauna interesant să compare felul în care locuri (satul Siliștea-Gumești, Bucureștiul din timpul războiului) ori personaje (Ilie/Paraschiv, Nilă/Nilă, Tudor Călărașu/Ilie Moromete) sunt prezentate în autobiografie, respectiv în romane.

Naratorului-autor îi corespunde, în opera de ficțiune, Niculae, dar numai pentru perioada copilăriei și a adolescenței. Pentru perioada tinereții și a afirmării în lumea orașului, în presă etc., analogii pot fi depistate între tânărul Marin Preda și Paul Ștefan, din Delirul, alături de mari deosebiri, însă. In ce-1 privește pe Niculae, nu putem decât fi de acord cu scriitorul: e un „erou a carui copilărie era a mea”. Despre Paul Ștefan – în legătură cu care prozatorul nu procedează explicit la vreo identificare similară – putem gândi că reprezintă un alter-ego parțial, dacă nu propriu-zis idealizat, oricum schematizat, al autorului (afirmarea lui fulgerătoare ca mare gazetar etc., cam neverosimilă în ordine realistă, după cum s-a observat, poate fi comparată cu afirmarea, desigur și ea relativ rapidă, și cu totul meritată, totuși mai lentă, laborioasă, obținută cu efort și marcată de momente de cumpănă, a scriitorului Marin Preda). Ca deosebire esențială putem reține faptul că omul real Marin Preda a avut vocația – împlinită! – de scriitor, în vreme ce personajul Paul Ștefan e doar gazetar. Epoca și mediul în care se mișcă eroul Delirului sunt însă, evident, în bună parte, cele pe care le-a cunoscut direct foarte tânărul Preda, în anii `40, la București.

Există, incontestabil, un adevărat „dialog” între autobiografie și opera de ficțiune cu substrat – fie doar parțial – autobiografic, „dialog” prin care cele două feluri de scrieri se luminează și chiar se legitimează reciproc. Se creează astfel, la scara întregii opere a scriitorului, după cum a remarcat-o poeticianul francez Philippe Lejeune examinând cazuri similar, un efect de relief, o impresie de „stereografie“.

Cartea aduce și o deloc neglijabilă mărturie documentară: o mărturie asupra unei epoci, unei atmosfere, unei realități sociale, culturale și politice contradictorii și, totuși, puțin cunoscute de majoritatea publicului de azi: cele ale anilor ’40, înainte de instaurarea regimului totalitar comunist (și de instituirea, pentru mai bine de un deceniu, in literatura, dictaturii „realismului socialist ). Era vorba de o realitate zbuciumată si incerta, oferind – unui tânăr, de pildă, dornic de afirmare intelectuala si artistică – infinite posibilități, dar și infinite decepții. Era o epocă agitată, tensionată, încă nu cuprinsă de platitudinea opresivă de mai târziu, dar lipsită de certitudini echilibrate, de perspective idilice.

O epocă desigur diferită, în atâtea și atâtea privințe, și totuși atât de asemănătoare cu a noastră.

Viata ca o prada este o carte de memorii, în fond, care evocă anii de ucenicie ai scriitorului. Mai avem câteva, de exemplu, Anii de ucenicie a lui Sadoveanu, dar, cu siguranță, aceasta a lui Preda este cea mai valoroasă. Primele nouă capitole ne reintroduc în mediul familial al scriitorului, care ne este știut din Moromeții, umplând câteva din golurile din biografie, cum ar fi școlaritatea autorului. Sunt, de altfel, paginile cele mai frumoase.

Indepărtarea în timp rotunjește marginile desenului și reduce asperitățile. Preda este mai nostalgic în amintiri decât fusese în romane. Evocarea, foarte concretă, este în cheie reflexivă. Preda detesta moralismul în literatură. Dar de fapt el gândește etic. Nici în memorii, nici în scrisorile către Aurora Cornu (publicate de E. Simion în cartea lui de convorbiri cu fosta soție a scriitorului), nici în unele pagini de Jurnal intim, publicate în 2004 tot de E. Simion, nu este foarte interesat de psihologie ori de introspecție. Amintirile, ca și scrisorile ori jurnalul, excelează în comentariul împrejurărilor de viață. Privirea scriitorului este mai degrabă ațintită asupra celorlalți decât asupra lui insuși. Cel mai puțin Preda pare a fi interesat de sine. In Viața ca o pradă se înfațișează ca un copil suferind de năuceală și ca un adolescent netrezit bine la viață. Nu caută să-și explice de ce e considerat un elev eminent, desi nu învăța destul. Faptul de a încheia primul Primara și apoi Normala i se pare pur și simplu miraculos.

PARTICULARITĂȚILE JURNALULUI INTIM

Reproducem câteva fragmente din mărturisirile pe care Aurora Cornu le face, în convorbirea cu Eugen Simion, despre relația ei cu Marin Preda. Unele dintre ele coincid cu cele ale lui Preda din Jurnal intim. Partea a doua.

„L-am cunoscut, cred, la mare, la Eforie-Sud. L-am întâlnit la cantina Uniunii Scriitorilor din Strada Romană și am avut un mic schimb de cuvinte, extrem de neplăcut, după care ne-am ignorat unul pe altul în chip manifest. Dar era mai mult o glumă: eu când îl vedeam întorceam capul în altă parte, el întorcea spatele. Și după doi ani ne-am reîntâlnit la mare, în condiții foarte proaste: eu ocupam camera pe care avea el o repartiție. Deci, el a venit să mă dea afară din casă, din patul în care dormeam de o săptămână. E adevărat că a făcut o încercare de politețe, zicând că s-ar duce el în altă cameră, dar eu n-am acceptat ca un aproape necunoscut, Marin Preda, să-mi facă favoruri. Deci, am schimbat camera și, cu umor, mi-am zis: «Nu suntem făcuți să ne înțelegem, eu cu Marin Preda.» După care ne-am plimbat pe malul mării […] (pag. 98) După care mi-a cerut o limonadă pe care i-am dat-o și el s-a îndrăgostit de mine și cred că și eu de el… Numai că eu plecam peste două zile sau în câteva zile, plecam la munte. După primele noastre plimbări, mi-a explicat că dacă m-a compromis e gata să mă ia de nevastă. […] El m-a găsit când aveam cea mai mare nevoie de el. Nu știam bine în ce punct al vieții mele mă aflam, încotro s-o iau, era o fază foarte neplăcută pentru mine în care eram jumătate moartă, nu mai mâncam, treceam prin viață jumătate dormind, jumătate suferind, totul îmi apăsa pe umeri, literatura nu mă satisfăcea. (…) aveam o senzație de impas. Marin m-a vindecat. Tandrețea din scrisorile lui se adresează unei bolnave. Dacă cineva mă contraria în vreun fel, mă așezam în pat și nu mai mișcam șase ore, stăteam cu genunchii la gură… […] Făcea pe infirmierul, ceea ce i-a permis câțiva ani să schimbe rolul pentru că, de obicei, era ipohondric, avea frică de boală și de orice altceva care ar fi putut să-i întrerupă opera. [… ] (pag. 103) Cred că am fost fericită. Era un om de o extremă înțelegere a femeii, era unul din rarii bărbați care înțelegeau femeia […] Se poate spune că n-a avut noroc la femei, dintr-un motiv sau altul. Marin era totuși omul pe care o femeie visează să-l găsească. Era de o inteligență fizică pe care puțini bărbați o au, era de o inteligență sufletească pe care puțini bărbați o au. Era un amant perfect, era un soț excesiv de delicat […] Era o presiune enormă să stai în preajma lui Marin Preda. O presiune pe care am resimțit-o. Marin trăia cu femeile în sensul că, desfășurând mult farmec, le aducea un univers care era extrem de covârșitor. Îți trebuia o presiune egală ca să reziști la fenomenul Preda. Eu n-am rezistat, cred, din prea multă tinerețe, nu eram coaptă și nu eram destul de puternică, nu eram egală […] Cred c-am trăit în patru ani o concentrație de timp care la o altă căsnicie ar fi ținut 20 de ani, dacă partenerii se vedeau mai puțin […] Noi am trăit laolaltă fiecare clipă. […] îi plăcea muzica și asculta douăzeci de ore pe zi cu difuzoarele bubuind în toată casa, ne spălam cu Messa germanica,mâncam cu Missa solemnis, dormeam cu Matthaus Passion […] In zilele, în lunile și în anii în care lucra, el se scula foarte de dimineață, își făcea un ceai, se rădea, se spăla, se așeza la lucru și scria o pagină și jumătate până la ora 11,30 sau 12, când se ridica de la masă și-mi citea mie pagina. Eu, care eram totuși foarte neexperimentată în arta romanului, mă împiedicam de câte un cuvânt și începeam să strig: «Dar cum poți să scrii asemenea lucru, dar cum se poate așa ceva?!…» … «Stai, stai, dar ce te supără?! … Stai să vedem…» […] Am călătorit împreună în Grecia și în Turcia, 8 zile, cu un vapor, pe care ne-am distrat făcând farse, cu alți colegi scriitori […] Am niște fotografii cu Marin, în Grecia, în care el are aerul unui singuratic. El mă iubea și mă avea nevastă, dar era singur. Era în jurul lui un aer de singurătate și un fel de luminozitate […] (pag. 123) Ceva din amorul nostru a trecut în Polina și omul ei, în volumul I din Moromeții [.. .1; a decis să refacă Moromeții după seara în care am citit însemnările lui din tinerețe. […] Nu cred că amorul îl orbea în așa hal și nu cred, în general, nici până în ziua de azi, că în viața unui scriitor e ceva mai important decât opera lui. Și, în mare măsură, toate astea și necazurile sau bucuriile pe care i le pricinuiesc scriitorului sunt într-un fel instrumentele destinului, iar scriitorul știe. Și are detașarea necesară de a nu sucomba unei dureri. […] în cinismul meu profund literar eu găsesc că o ocazie de suferință pentru un autor este o ocazie de a-1 arunca în abisurile creației […]; consideram că un autor profită de toate excesele de sentiment pe care viața i le oferă. Intre altele, o despărțire. De altfel, Marin a și scris o carte (romanul Risipitorii, n. ed.) despre astenia lui în spital, despre despărțirea noastră, așa încât eu eram destul de liniștită și destul de cinică… […] (pag. 124-128) Sunt un personaj în carte, în sensul că sunt amândouă personajele. E cartea în care Marin își explică propria nevroză, nu? Și o atribuie unei femei […]; el a intrat în spital să se trateze de astenie și eu, care eram aproape tot atât de ipohondră ca el la ora aia, am plecat la Sinaia. Din scrisoarea pe care mi-a trimis-o din spital se vede că știa că s-a sfârșit, spera că poate nu, avea mare grijă să nu spună ceva care să mă facă pe mine să cred că vrea să-mi răpească libertatea, dar, în același timp, era un apel disperat la care eu mi-am astupat urechile și nu l-am ascultat, și cruzimea mea mi se pare de neînțeles astăzi. Dar nu știu dacă era cruzime. Poate era dorința de a supraviețui. Marin era o forță, așa delicat și diafan cum părea, era o forță foarte insinuantă și foarte cuprinzătoare. Pentru un destin de femeie normală eu nu cred că ar fi fost ceva mai sublim de avut în viață. […] Dar despărțirea noastră a fost unul din lucrurile cele mai sublime care se puteau întâmpla. O grijă de a nu-mi lua libertatea. Trebuie să spun că eu l-am prevenit de la început că nu știu cât o să stau cu el, că aș vrea să rămân și să mor singură, că, de acord, îl iubesc și stăm împreună, dar dacă din întâmplare la un moment dat eu o să spun: «Marine, lasă-mă să plec», el să nu mă oprească. Să nu-mi facă ce am văzut că se face altora și mi s-a făcut și mie. Și Marin n-a făcut-o, nici o clipă n-a spus… «Stai!» Eu i-am spus: «Marine, vreau să plec de la tine», și el mi-a spus: «Dacă ești drăguță, așteaptă până la 15 septembrie când vin eu de la spital», că intra în spital, avea o astenie foarte rea… Și mi-a spus: «Dacă la 15 septembrie – curios că această dată mi-o amintesc – ai aceleași idei, vorbim atunci.» «Bine», i-am zis eu, el s-a dus la spital, eu la Sinaia ca într-un fel de spital, eu însămi nu eram într-o formă prea bună. Marin a venit, cred, pe la 15 septembrie la Sinaia și am trăit cele mai sublime săptămâni de despărțire pe care le puteam visa. O singură chestie mi-a reproșat el totdeauna, fiindcă n-a înțeles. Eram pe drum și Marin plângea pe la Pelișor pe-acolo, pe drum. […] și eu plângeam, toată lumea plânge în situații de acestea. Dar în cazul acela plângea el și veneau niște scriitori către noi. Și-atunci eu l-am luat pe Marin și l-am împins în spatele unui tufiș ca să nu-1 vadă ei plângând, și Marin a luat întâmplarea foarte rău: «îți e rușine de lacrimile mele!» «Dar n-are nimeni voie să se bage în treburile noastre, nu mi-e rușine de lacrimile tale!» Multă vreme după aia mi-a spus: «Știu eu, știu, ți-am făcut onoarea să plâng pentru tine și ție ți-a fost rușine de lacrimile mele?» Și plângeam cu toții. Eu plângeam ca o fântână, n-am avut lacrimi mulți ani după aceea.“ (pag. 190-193)

Reproducem din Eugen Simion, Aurora Cornu, ed. cit., pag. 54-55, un fragment dintr-o scrisoare trimisă Aurorei de Marin Preda, în care prozatorul își exprimă nemulțumirea în ceea ce privește reușita artistică a romanului Moromeții.

12-13-I 1955

[…] Ascultă-mă, iubita mea, de fapt, eu nu ți-am spus încă despre ce e vorba, pentru asta îți scriu, sperând sa reușesc să mă fac înțeles prin… Fiindcă acuma știu, punctul meu de vedere e foarte greu de înțeles și numai cineva care vrea să fie atent cu mine, care e aproape de mișcarea sufletului meu poate"să mă ajute.

Eu știu acest roman pe dinafară, cu toate că nu l-am citit niciodată pagină cu pagină până la sfârșit. Nu am fost niciodată tentat să fac acest lucru. Nu m-am simțit atras. Iată deci cheia care explică de ce nu l-am publicat și problema care mă neliniștește, daca e bine să-l public sau nu.

Faptul mi se părea și mi se pare și acum că demonstrează viața scurtă pe care o are acest roman. El a trăit pentru mine,doar cât l-am scris. O dată scris, viața lui s-a consumat, alte probleme mi s-au pus. Faptul de a nu fi fost tentat să-l recitesc e o dovadă, fiindcă, de pildă, Intâlnirea din Pământuri am recitit-o deseori cu interes. Tot așa, m-am gândit eu, va fi și pentru cititor. Il va citi, îi va face o bucurie, cum mi-a făcut și mie când l-am scris și, după aceea, după lectură, gata, cititorul îl va uita. Cititorul nu-1 va purta în conștiință, cum poartă de pildă o carte ca Anna Karenina sau Moartea lui Ivan Ilici, cărți care crestează sufletul, se împlântă în el, îl schimbă și devin parte componentă a conștiinței umane. […] Eu nu pot să nu știu deci că Moromeții mei nu pot produce asemenea turburări și zguduire de conștiință. De unde știu? De-acolo că, scriindu-l, eu însumi n-am avut, n-am trăit asemenea turburare și n-am urmărit asemenea scop. Ce se întâmplase însă? După aceea, in viața mea s-au produs asemenea turburări și atunci mi-am amintit de zguduiri asemănătoare petrecute în lumea satului și chiar în propria noastră familie, zguduiri care au rămas în afara acestui roman. Ceea ce am făcut eu în acest roman e numai expresia bucuriei de a exprima viața, dar nu și a efortului de a o crea.

Este foarte curios să te uiți în manuscrisul acestui roman. Foarte rare ștersături, pagini întregi scrise fară efort…, foarte redusă intenție de dramatism; foarte vaga intenția de a sparge acel univers închis al Moromeților (limitare a universului sufletesc) toate acestea sunt foarte clare acum. Ori, suferințele morale ale oamenilor de la țară, cunoscute de mine în copilărie și în parte trăite de mine, constituie azi răul subteran care dă conștiinței mele echilibru și scop a dezvălui acest rău subteran, a-i explica originea, a arăta încotro curge și a sparge placa de plumb care împiedică conștiințele oamenilor să priceapă sensul mișcării. Servește oare acest roman, acest prim volum, acest scop? lata întrebarea."

Reproducem scrisoarea din Eugen Simion, Aurora Cornu, ed. cit., pag. 82-87 (v. nota 1, pag. 47).

„15 septembrie 1956

Dragă Aurora,

Iată, îți scriu o scrisoare. Mă duceam în oraș și m-am gândit că în oraș e poștă, care joacă un anumit rol în viața oamenilor – las la o parte faptul că scrisorile îți plac atât de mult (când mă gândesc cât de mult îți plac, îmi lasă și mie gura apă după o scrisoare și tocmai de aceea îți scriu, după principiul femeii aceleia din Moldova care era încredințată că, dacă îmi dă mie un colac, i-o da și băiatului ei cineva un alt colac în altă parte). Aș vrea să-ți transmit nu mari sentimente și nici mari idei, pentru că sentimentele și ideile mele sunt prea vii în această perioadă a vieții și m-aș frige eu însumi inutil cu ele, ci sentimente și idei aș zice obișnuite, adică de toată clipa, cum ar fi, de pildă, faptul următor: într-o zi aveam un bon în plus și am luat de la masă un doboș, crezând că o să-l mănânc mai pe seară. Nu l-am mâncat mai pe seară și firește că, după aceea, nu l-am mai mâncat, zicând că e vechi. «Ce să fac cu el?» mi-am zis. Se uscase și m-am gândit să-l arunc pe geam. Atunci mi-am amintit de experiențele mele cu vrăbiile de acum patru ani și am pus frumos doboșul pe fereastră. Ei, să vezi cum vin și ciugulesc din el – îți spun că e uscat de tot – sunt aproape 2 săptămâni și nu-1 mai isprăvesc. Vin câte două-trei, ciugulesc, mai zboară făcând un voltaj de câțiva metri și iar ciugulesc și se uită în toate părțile fără nici un rost. De câte ori mă uit la ele îmi aduc aminte de Cane, șmecherul, care cânta după concertul de vioară de Mozart, cânta de mama focului, dacă mai ți-aduci aminte. Mare șmecher cum se uita îndărăt, gâfâind cu pliscul deschis să vadă – îl prind sau nu-1 prind. Pe urmă ies la iarbă (ies la iarbă e un mod impropriu de exprimare când e vorba de oameni), vreau să spun ies la soare la poiana aceea de lângă parc și citesc din Keyserling, caut să mă împac cu natura. Keyserling ăsta zice că noi, europenii, avem sentimentul de stăpânire a naturii, în vreme ce asiaticii ar avea anumite avantaje din faptul contrariu. Sentimentul de stăpânire a naturii are un singur dezavantaj: când ești obosit, îți dai seama că nu ești deloc stăpân, că natura e indiferentă etc. etc. – Tertulian scrie la studiul său, Toma G[eorge] Maiorescu se plânge că, de când cu accidentul acela de motocicletă, nu-1 mai ajută memoria, Adrian Rogoz are o nevastă pe care a lovit-o odată un camion și în cădere și-a fracturat ceva la craniu – altfel simpatică, nici nu merită Rogoz-papură ăsta așa o femeie care-1 ocrotește și-l ține de rău. Iară eu? Eu, epigonul, îți spun, fac chestii de-astea. De pildă, mă duc la centrală și stau acolo o oră- două, ascult cum se plânge mereu fata aia că băieții din ziua de azi nu sunt serioși, că nu se poate îndrăgosti de nici unul, dar că tare ar vrea să se îndrăgostească și că nu știe ce să facă: are 21 de ani și viața trece…

A! ți-am spus ce enervare m-a cuprins terminând Adolescentul. Eu am citit Dostoievski la 20 de ani și n-am rămas cu impresia unui slavofilism atât de îndârjit și vindicativ. Ah, Dumnezeule, expansiunea națională e oribilă chiar și la un geniu, darămite la modești scriitori unguri sau sârbi, ca să nu mai vorbim de și mai modești polonezi și cehoslovaci. Bineînțeles că nu sunt în dispoziția de a admira posturile frenetice și nesfârșitele teorii pe care le face Adolescentul; nici pe monsieur Versilov, care consideră cu ingamfare pe Herțen, în timp ce el, Versilov, ar fi reprezentantul așa-numitei la pensee russe. Firește că mi-e foarte ușor să strâmb din nas, după 80 de ani de la apariția romanului; când la pensee russe cea adevărată, tocmai aceea pe care a determinat-o cu atata violența scriitorul, a făcut ceea ce vedem astăzi cu toții. Concluzie: ideile sociale rod operele de artă pe dinăuntru când istoria infirmă aceste idei, iar, când le confirmă, nu mai au nici un haz.

Dar iată-mă târât în ceva care frige, să las asta! Două lucruri teribile în acest roman, se vede cât colo inspirația ca un fulger brăzdând cerul: «ideea» Adolescentului de a deveni Rotchild și visul lui Versilov apropo de Acis și Galateea, tabloul lui Claude Lorrain.

Vezi, el însuși, Dostoievski visa – a visat – un astfel de tablou teribil al unei umanități fricoase. Cât despre previziunile lui despre noi, cei de azi, care suntem «orfelini» și «singuri», când ne vom iubi și ne vom strânge unul în altul, ha, ha, ha, gândește-te ce mult ne iubim noi, Aurora Cornu pe Zaharia Stancu, Preda pe Paul Georgescu, curn ne strângem noi toți unul într-altul, ha, ha, ha! Nici cel rnai catastrofal si profetic geniu nu poate epuiza de surprize natura umană mai rnult decât câțiva ani în preajma epocii sale; alți bani, altă distracție, nici un vis nu se realizează, nici o profeție nu se îndeplinește exact. In ceea ce mă privește, eu profetizez, totuși, că mai trainică decât orice rămâne capacitatea omului de a visa necontenit și de a crea, iar cât privește restul, nimic în afară de artă nu rezistă surprizelor cu care năvălește generalitatea în istorie. Ah, trebuie căutat secretul artei trainice, celei mai trainice arte care se poate crea, trebuie căutat, trebuie negreșit căutat…

Dar iată că, scriindu-ți, n-am mai plecat din oraș și abia mâine… Ce nostimă e ideea aceea că noi suntem «orfelini» și «singuri» (adică nu mai avem pe Dumnezeu!), că ne strângem unii în alții… M-aș amoreza din nou de Dostoievski, numai pentru pasajul acesta, dacă n-ar fi atât de violent antieuropean. Nu m-am ținut de cuvânt și tot am scris ceea ce nu vroiam. Ca să mă pedepsesc, nu voi încheia scrisoarea și voi continua, cum am spus de la început, cu idei și sentimente toată clipa. […]

A

Prezentăm câteva pasaje referitoare la personalitatea lui Marin Preda,

desprinse din Miron Radu Paraschivescu, Jurnalul unui cobai, ed. cit.

“1942

[…] Mai vreau să scriu ceva despre «băieți». Despre acești tineri poeți care vin la mine, pe care-i iubesc și care – sunt sigur – mă iubesc și ei. Marea mea teamă, când ne aflăm împreună, este să nu cumva să se uite vreunul din ei la mine cu gândul că s-ar uita la un profesor. De altfel, «metoda» mea de apropiere de ei e simplă, directă și chiar brutal, fară menajamente și amabilități. […] Astă-seară, în redacție, era o adevărată conspirație a «jegoșilor»: Geo (Dumitrescu, n. ed.), Tiberiu Bărbulescu, Ierunca, Marin Preda și – colac peste pupăză – Stelaru. (pag. 138-139) […] Îl citeam pe Marin Preda, care e un geniu elementar și mă simțeam umilit. Raporturile pe care el le stabilește între lucruri și lume sunt grave, simple și primordiale. Aș spune analfabete. Ignare, sigur. Dar geniale. Cum spunea foarte bine Mircea Grigorescu, Marin Preda n-are predecesor. El e generația spontanee. Pe când eu, sunt tot numai alambicări, filtru, sită, râșniță [pag. 145]; […] I-am arătat-o lui Marin Preda. I-am vorbit de ea. Marin o iubește pe Loti. Așa cum și-a construit el imaginea ei, o iubește. Mi-a cerut fotografii de-ale ei. […] El spune, cu o hotărâre haotică: «Va veni! Se va întoarce!…» Și văd că am nevoie de Marin Preda, că Loti are nevoie de el ca să se reîntoarcă. Și încep să cred că trebuie să fie el, Marin Preda, care n-a cunoscut-o și care o iubește nu ca pe o moartă, dar ca pe o plecată, pentru ca – peste luni și ani – Loti sa simtă chemarea lui și sa se reîntoarcă. Apelul meu nu-i mai este de ajuns, nu-i mai poate fi, eu singur nu mai am destulă forță apelativă, inima mea e secătuită. Loti mă cunoaște încă destul ca să nu aibă nevoia imperioasă de a se reîntoarce numai pentru mine. Îmi trebuia un asociat tânăr, nou, proaspăt. Loti se va întoarce ca să-l vadă, ca să răspundă chemării lui Marin Preda. Ăsta e alt joc. În care eu pierd.

[pag.154]

1952

[…] Dar cred că e timpul, dragă Traiane*, ca voi, cei de la conducerea treburilor scrisului, să aplicați aceeași metodă dialectică faza cea de-a doua: spunând da producțiilor submediocre ale unor Frunză sau Deșliu, să lăsați să se afirme și producția de calitate a unor Tulbure sau Marin Preda. Și tu știi ce vreau să spun prin «să lăsați». Să lăsați într-adevăr scrisul liber. [pag. 353]

* Fragment din scrisoarea trimisă lui Traian Șelmaru.

1954

[…] în plin succes după primirea Premiului de stat. Încerc un sentiment de jenă care însă, pe măsură ce telefoanele pe care le primesc se-ndesesc, începe să se transforme într-o rutină Apoi, o surpriză: Marin Preda. Uite că a-nceput să se civilizeze, îmi ziceam. Dar mitocănelul dintr-însul n-a pierdut nici acum prilejul. Zice că e invidios, fiindcă ăsta l-a primit și el acum un an și-l credea ceva unic. Pe când așa… ce valoare mai are dacă mi s-a putut acorda și unuia ca mine! Nu astea i-au fost cuvintele, dar asta era ceea ce simțea, o știu bine.“ (pag. 480)

Reproducem din Creație și morală, ed. cit., pag. 273-275, articolul ,,Ziua din urmă a bătrânei țărănci“, unde Marin Preda vorbește despre moartea mamei.

„La optzeci de ani pulsul arterelor ei era ca și al meu, puternic, atent, egal, cu debit bogat, econom, fără sărituri, fără discontinuități alarmante. Puterea imaginației îi rămăsese și ea neatinsă: tot mai mă surprindea povestindu-mi de o frumoasă casă în care visase că se afla, deasupra salcâmilor, cu pereții transparenți, inundați de o miraculoasă lumină. Adesea însă dormita. Mă apropiam de ea și o strigam:

Mamăă!

Tresărea auzind această chemare care se vroia a copilului de odinioară cu speranța că, auzind-o și ea, se va simți mama de altădată. Se desprindea însă pe nesimțite de viață, nu avusese păcate mari care s-o lege și, când îi arătasem primul meu copil, spusese doar cu simplitate:

«E bălan…»

Ținea la capătul ei de vie care îi mai rămăsese și la viețuitoarele din curte. E așa de ușor să râzi de un bătrân, când viața curge în vinele tale cu putere! Într-o zi, soră-mea a spus într-o doară:

Cocoșul ăla cu pene frumoase o să-l tăiem duminică, vine Mărin.

Panică în sufletul bătrânei. Nu fiindcă venea Marin, ci pentru pintenatul cavaler al curții. S-a apropiat de el și i-a spus:

Du-te și tu mai încolo, să nu te prindă dușmanul.

«Dușmanul» bineînțeles că l-a cruțat…

Marin, de care ea adesea vorbea, era ceva îndepărtat, un fiu a cărui viață îi scăpa, nu mai era de atâția ani în curte, cu atâtea întâmplări și schimbări în viața lui, pe care ea le urmărise doar de departe. Un fecior pe care îl ajutase cu o intuiție adâncă și dramatică să plece din sat, unde nu mai avea ce căuta. Cândva, de mult. Iar el se dusese la București, apoi în armată și, în timp ce era război, îl visase, tremurase pentru el când visele nu erau bune, își zicea că poate a murit băiatul, poate un glonț îl lovise. Dar băiatul venise teafăr acasă, râdea cu afecțiune de credința ei în viața de dincolo, era sănătos, nu mai era nici el foarte apropiat de ea, nu se mai tulbura de visele ei, nu mai era legat statornic de sat. Da, ținea la tatăl său, știa acest lucru de totdeauna, când venea acasă nu se deslipea de lângă el, și petrecea împreună zile de desfătare.

Dar Săică ? Ultimul ei fiu? Unde era Săică ? De ce nu scria și el o scrisoare? Și într-o zi se pomeni cu amândoi în curte Tatăl se stingea. Fiul mijlociu a intrat în odaie și l-a văzut, a ieșit apoi in afară și a luat-o razna pe uliță. Nu credea că el murea, îl căuta pe unde știa că trăise, pe unde îi văzuse ieșirile din curte, poteca pe care o lua pe lângă garduri ducându-se totdeauna nu se știe unde. Am fost adus înapoi. Ea stătea pe prispă, cu ochii limpezi, verzi și liniștiți, plini încă de speranțe, deși era mai mică decât cel care zăcea în pat fără viață doar cu patru ani, stătea în picioare înconjurată de muieri și i-a spus acestui băiat neliniștit:

«Lasă-l pe taică-tu, el a trăit, vezi de tine, că ești mic și slab!»

Nu eram nici mic, nici slab. Dar vroia încă să mă protejeze. Apoi în biserică, unde pentru tatăl meu se cerea să fie iertat de greșelile făcute cu voie sau fără voie și lumea adunată murmura «Dumnezeu să-l ierte», ea îmi spunea:

«Ei, Mărine, peste doi-trei ani mă duc și eu după el…»

Au trecut paisprezece ani, și nu doi, trei, până s-a dus după el.

Arăta frumoasă bătrâna țărancă, părăsise această lume, după ce trăise în satul ei 88 de ani. Obrazul îi era curat și plin, îmbrobodit de fetele ei, una bunică, celelalte două cu părul alb. Iar mâinile ei, care cât trăise fuseseră negre și umflate de muncă, crengi bătrâne ale căror degete erau chircite și pline de noduri, acuma erau întinse, subțiri, albe și delicate ca ale unei fete. Munca se retrăsese din ele prin misterul morții, se subțiaseră și se făcuseră diafane și tinere. Le-am sărutat și m-am uitat la ele îndelung. Sufletul ei curat îi adusese pe chip transfigurarea și nu înțelegeam de ce a murit: arăta atât de tânără! Un colac de ceara îi stătea sub mâini și un picior i se ghicea sub giulgiu, că nu vroise sa se întindă atunci când se dusese. Fetele ei îi șopteau:

«Mamă, mamă!»

Și a venit căruța s-o ia pe ultimul drum. O căruță simplă, trasă de doi boi, trimisă de colectivitatea țărănească. O căruță cu roatele și loitrele pline de noroi, cu șușlețul lăsat, căruță cu care mai înainte se cărase bălegar, cu două bucăți de lemn de salcâm puse pe deasupra simplu și legate cu sârmă.

Cu nimic nu părea această căruță pregătită să ducă la cimitir o bătrână țărancă. Nici un semn al morții în ea, nimic negru, nimic pregătit și scoarțele acelea pline de urmele de bălegar curat de vite roțile înecate cu pământ parcă îți spuneau că ar fi vrut s-o ducă la câmp să muncească. Coroana de flori adusă de fiul ei de la București nu-și avea parcă locul pe acest atelaj despuiat de orice fast.

Era vorba de un drum simplu, ca și când omul ei ar fi trăit ca odinioară și copiii ei ar fi fost mici și trebuia încă să urce dealul spre loturi și să trudească pentru ei.

Doar chemările fără nădejde ale fiicelor, urcate peste ea în căruță, unde o puseseră în micul ei tron peste cele două bucăți de salcâm așezate de-a curmezișul, arătau că i se întâmplase ceva. Nu la câmp au dus-o, printre spicele de grâu, unde să-și șteargă sudoarea de pe frunte sub arșița soarelui de vară, ci în pământ, pentru care era de mult pregătită, într-o groapă adâncă. Patru bărbați voinici au legat sicriul ținându-1 în frânghii, l-au coborât jos în rana pământului, i-au bătut capacul sub țipetele fetelor și ale muierilor, apoi au început să arunce pământ peste ea…

Nici o filosofie nu-ți mai poate aduce împăcarea și seninătatea când vezi cu ochii treji, și nu în închipuire, această groapă ca o răsplată sigură (cea mai sigură!) a suferințelor și a strădaniilor. Pământul! Nu e prietenul nostru decât atâta timp cât îl călcăm cu picioarele. Când îl vedem cum se cască pentru noi să ne înghită e orb, neînsuflețit și respingător. Un dușman! Iubirea noastră pentru el încetează…“

Conforrn declarațiilor lui Marin Preda, cele două volume din Moromeții urmau să alcătuiască, împreună cu cele două volume proiectate din Delirul (din care a apărut doar primul volum, în 1975) o tetralogie. Reproducem în continuare mărturisirea lui Marin Preda în acest sens din interviul acordat lui Mihai Ungheanu, la 26 aprilie 1975, Toate ființele umane existente pe pământ fac istorie" (Creație și morală, pag. 470-471).

„[…] înainte de a mă gândi la Moromeții, m-am gândit, încă de acum douăzeci și cinci de ani, la Delirul. Această carte am vrut s-o scriu și nu alta. Asta nu înseamnă că nu mi-am dat repede seama că trebuia sa scriu întâi Moromeții. Teza dumneavoastră cu privire la vocație și aspirație se vede confirmată. Moromeții este romanul vocației iar ceea ce vroiam eu să fac în continuare, pornind de la el, reprezintă aspirația. Am visat să scriu acest roman în anul 1949, iar acest vis este pe cale de împlinire, din el nemairămânând de scris decât al doilea volum al Delirului. Aceste două romane, împreună cu Moromeții volumele unu și doi vor constitui nu un ciclu, cu alte cuvinte alte romane, care se pot citi și împreună și separat, ci un roman constituit din patru volume, o tetralogie, între care Delirul volumul unu și doi vor fi romanele din interior, iar actualul volum doi al Moromeților va constitui finalul acestei tetralogii. Poate că ar fi fost mai bine să se facă aceste declarații la sfârșitul eforturilor, cu alte cuvinte când și sfârșitul volumului doi al Delirului va fi terminat, dar sper să nu am nenorocul să nu termin acest volum ultim și tetralogia să rămână neîmplinită […]“