Paralela Intre Cele Doua Coduri Vechi Si Nou Proc Penala

N C P P, a adus reglementari noi, cum ar fi arestul la domiciliu, camera preliminara, acordul de recunoastere a vinovatiei etc., iar dispozițiile legii vechi au suferit modificari semnificative, procesul comparativ dintre Codul de procedura penala in vigoare si Codul anterior reprezentand o preocupare constanta a autorilor.

În cursul urmăririi penale, în mod special sunt protejate drepturile omului și anume: măsurile preventive, măsurile de siguranță cu caracter provizoriu, măsurile asigurătorii, percheziția, folosirea tehnicilor speciale de supraveghere autorizate de judecătorul de drepturi și libertăți, de altfel incompatibil de a mai soluționa cauza pe fond și care, la cererea procurorului, va proceda la audierea anticipată a martorului dacă se întrevede riscul ca acesta să poată fi audiat în faza de judecată.

Odată cu NCPP, Judecata revine completului de judecată alcătuit dintr-un judecător în primă instanță și doi judecători în apel. Noutate, in faza de judecata, este aceea ca se simplifica procedura în sensul că procesele sa se finalizeze mai repede, deși, simplificandu-se procedura de judecata, apropiem momentul savarsirii faptei de cel judecatii si, condamnat sau achitat inculpatul află dacă este sau nu considerat vinovat.

Victima infracțiunii este introdusă în proces ca persoană vătămată, iar dacă nu vrea să participe, trebuie să declare expres acest lucru, caz în care va putea fi audiată ca martor; când pretinde repararea prejudiciului, persoana vătămată se numește parte civilă.

Aspectele pozitive din Noul Cod de Procedura Penala sunt cele cu privire la simplificare. Judecatorul de drepturi si libertati se va ocupa numai de masuri preventive procesuale și anume arestarea si masurile preventive iar judecătorul de camera preliminara va verifica dosarul intocmit de procuror, va stabili legalitatea probelor administrate si dacă rechizitoriul este corect întocmit, conține elementele necesare, să nu prezinte fisuri, omisiuni sau să nu fie lovit de nulitate.

Daca judecatorul de camera preliminara spune ca probele sunt legal administrate, rechizitoriul e legal intocmit si e legal sesizata instanta, il trimite la judecatorul de drept comun.

În timp ce măsurile preventive:obligarea de a nu parasi țara, de a nu părăsi localitatea, reținerea, arestarea preventiva, se mențin în continuare ca element de noutate, se introduce arestul la domiciliu, potrivit modelului francez și italian, o masura apropiata de arestarea preventiva, restrictivă de libertate în sensul că subiectul nu are voie să părăsească domiciliul pentru o anumită perioada de timp, măsura susceptibila de a fi prelungita dar nu privativa de libertate cum este arestarea pentru cel mult 30 de zile.

Măsura se ia pentru 30 zile cu posibilitatea prelungirii, fără a depăși 180 zile în cursul urmăririi penale, respectiv jumătatea maximului special (dar fără a depăși 5 ani) în faza de primă instanță.

Împotriva celorlalte măsuri pentru care sunt necesare neapărat probe, se poate face numai contestație la judecător, cu excepția reținerii care se poate dispune numai daca sunt indicii temeinice sau probe care să o fundamenteze ca suspiciune rezonabilă cu privire la comiterea faptei, moment în care se poate face plângere la procuror.

Tot in faza de judecata, se introduc doua institutii juridice noi: judecatorul de drepturi si libertati si judecatorul de camera preliminara.

Exemplifică ca un caz ideal, acela că, inculpatul se prezintă la primul termen de judecata, în faza de judecata, cu procedura indeplinita, având loc recunoașterea faptelor comise. Se au in vedere probele din dosarul de urmarire penală, administrate de organul de cercetare penala sau de procuror, are loc aplicarea circumstanțelor atenuare a pedepsei si se incheie procesul.

O alta institutie nou introdusa de NCPP este acordul de recunoasterea a vinovatiei care se încheie între avocatul părții și procuror iar in faza de judecata, între avocatul părții și judecator.

………………………

Introducerea în noul Cod de procedură penală (intrat în vigoare simultan cu noul Cod penal) a mecanismului sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție (în continuare ICCJ) în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are ca scop asigurarea unei practici unitare. „Spre deosebire de recursul în interesul legii care presupune existența unei practici judiciare neunitare consacrate prin hotărâri definitive, procedura hotărârii prealabile oferă soluții de prevenire a apariției jurisprudenței neunitare”.

Era de așteptat ca intrarea în vigoare a noilor coduri să  determine apariția unor situații juridice inedite, apte de interpretări diferite.

Urmarea firească este (dincolo de controversele din sălile de judecată, din doctrină sau exprimate în discuții particulare) necesitatea rezolvării acestor chestiuni de drept.

Pe pagina de internet a ICCJ sunt publicate în condițiile art. 476 alin. (3) încheierile de sesizare care necesită o rezolvare a chestiunilor de drept. Aceste rezolvări par în unele situații a avea o existență efemeră.          În acest sens este binecunoscută de toți cei interesați (practicieni, teoreticieni ai dreptului, justițiabili etc.) decizia 2/14.04.2014 a ICCJ prin care s-a statuat de principiu o problemă de drept vizând aplicarea legii mai favorabile în sensul că „În aplicarea art. 5 din Codul penal stabilește că prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de  instituția pedepsei”.

La fel de cunoscută este decizia 265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 din Codul  penal prin care la pct. 56 s-a stabilit că: „… efectele Deciziei nr. 2 din 14.04.2014 încetează în conformitate cu prevederile art. 147 alin. 4 din Constituție și cu cele ale art. 4771 din Codul de procedură penală”.

O astfel de „răsturnare de situație” a dus la apariția unor noi controverse, iar chestiunile de drept ce se cer a fi analizate sunt departe de a fi epuizate.

Obiectul acestei expuneri îl constituie  exprimarea unui punct de vedere cu privire la o altă problemă de drept aflată în curs de soluționare la ICCJ sesizată de Tribunalul Prahova – secția penală prin încheierea din 22.04.2014 (dosar nr. 4257/281/2014).

Chestiunea de drept analizată: „Dacă în interpretarea art. 6 din Noul Cod de procedură penală în ipoteza în care este vorba despre o hotărâre de condamnare cu aplicarea art. 3201 din vechiul Cod de procedură penală se reduce pedeapsa la maximul special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită, maxim ce se va reduce cu 1/3 ca urmare a judecării cauzei prin aplicarea principiului recunoașterii vinovăției”.

Necesitatea sesizării ICCJ pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept enunțate s-a ivit în condițiile în care punctul de vedere exprimat în considerentele instanței de fond a fost în esență acela că art. 396 alin. (10) din Cod de procedură penală „este o normă de procedură cu consecințe pe planul dreptului material” și „chiar în ipoteza în care s-ar considera că dispozițiile art. 396 alin. (10) Cod de procedură penală reprezintă o normă de drept material, susceptibilă a fi considerată o lege penală mai favorabilă, datorită prevederii unei cauze de reducere a pedepsei … prevederile menționate nu atrag aplicarea art. 6 Cod penal.”. S-a mai reținut de instanța de fond că „De principiu  hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute la momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri … ” și că o abordare contrară ar aduce atingere principiului non bis in idem.             Reprezentantul parchetului a exprimat un punct de vedere opus motivat în esență prin aceea că „obiectul analizei instanței nu trebuie să constea în stabilirea unei legi mai favorabile dintre dispozițiile art. 3201 din vechiul Cod de procedură penală și cele ale art. 374 alin. (4) Cod de procedură penală, art. 375 alin. (1) și (2) Cod de procedură penală și art. 396 alin. (10) Cod de procedură penală ci doar în verificarea efectului acestora ”invocând decizia Curții Constituționale nr. 1470/2011 și făcând trimitere la art. 7 parag. 1 din CEDO. Parchetul a mai arătat că reducerea limitelor speciale ale pedepsei reprezintă „un drept câștigat al deținutului ca urmare a aplicării procedurii de recunoaștere  a vinovăției, care nu poate fi înlăturat, în caz contrar putându-se ajunge la încălcarea principiului egalității și nediscriminării” .

Exprimarea acestor puncte de vedere diferite a fost determinată de necesitatea rezolvării următoarei situații practice: X a fost condamnat pentru săvârșirea a trei infracțiuni de furt calificat (prevăzute de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. (1) lit. e) din Codul penal din 1968 cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) Cod penal 1968) prin trei sentințe penale (pedepsele fiind de 3 ani închisoare și două pedepse a câte 2 ani și 6 luni închisoare). La aplicarea fiecărei pedepse instanțele de judecată au făcut aplicarea art. 3201 din vechiul Cod de procedură penală ca urmare a recunoașterii faptelor de către inculpat și a solicitării acestuia ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Aflat în executarea pedepsei condamnatul a solicitat să i se reducă pedeapsa până la maximul special prevăzut în legea nouă redus cu 1/3. Noul Cod penal nu mai reglementează ca formă calificată furtul  „în public”. Limita maximă în noua lege este de 3 ani. În vechiul Cod penal limita maximă era de 15 ani. Atât  art. 3201 din vechiul Cod de procedură penală cât și art. 396 alin. (10) din noul Cod de procedură penală reglementează reducerea limitelor de pedeapsă cu 1/3 în cazul procedurii simplificate (când se recunoaște învinuirea și judecata se desfășoară pe baza probelor administrate la urmărirea penală).

Cu privire la chestiunea de drept apărută (și enunțată) fac următoarele precizări:

Dispozițiile art. 396 alin. 10 CPP potrivit cărora atunci când judecata se desfășoară în procedură simplificată în condițiile art. 375 alin. (1) și (2) așa încât „în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime iar în cazul pedepsei amenzii cu o pătrime” reglementează o procedură similară art. 3201 Codul de procedură penală vechi.    Diferența constă în aceea că, în vechea reglementare judecata în cazul recunoașterii în totalitate de către inculpat a faptelor reținute în sarcina sa, se desfășura la un singur termen în baza probelor administrate la urmărirea penală, cu posibilitatea depunerii de către inculpat le acel unic termen a unor înscrisuri în circumstanțiere, iar în prezent judecata în cazul recunoașterii în totalitate a faptelor se face în baza probelor administrate la urmărirea penală dar și a înscrisurilor prezentate de părți în eventualitatea în care instanța admite proba cu înscrisuri, putând da un singur termen în acest sens.

            Identic celor două reglementări este că în prezența recunoașterii, instanța dacă admite judecarea în procedură simplificată stabilește pedeapsa în limitele reduse cu 1/3 în cazul pedepsei închisorii, iar în cazul pedepsei amenzii cu ¼.

Se poate spune că din perspectiva problemei de drept analizată reglementarea subzistă. În acest context este de remarcat că în Decizia Curții Constituționale nr. 1470 din 08.11.2011 se reține: „În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speță dedusă judecății, indiferent de ramura de drept căreia îi aparține, aduce atingere o schimbare cu privire la condițiile de incriminare, de tragere la răspundere penală și de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidența legii penale mai favorabile. Așadar, faptul că textul în discuție figurează în Codul de procedură penală nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă”.

Ambele reglementări (atât fostul art. 3201 Cod de procedură penală, cât și art. 396 alin. (10) Cod de procedură penală în vigoare) cuprind dispoziții de drept material cu privire la limitele între care se stabilește pedeapsa în caz de condamnare în urma unei proceduri simplificate.

În considerarea caracterului de a fi în prezența unei norme de drept substanțial apare că aceasta este susceptibilă de a fi aplicată retroactiv. Consider că este aplicabil art. 6 alin. (1) din Noul Cod penal în privința pedepselor stabilite prin hotărâri judecătorești de condamnare cu aplicarea art. 3201 din vechiul Cod de procedură penală, pedeapsa urmând a fi redusă la maximul special prevăzut de „legea care prevede o pedeapsă mai ușoară” pentru infracțiunea săvârșită, maxim ce se va reduce cu 1/3 în condițiile în care:

Art. 6 alin. (1) din Noul Cod penal stipulează: „Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară …”. Ori, art. 187 Cod penal definește sintagma „pedeapsă prevăzută de lege” făcând trimitere la textul de incriminare „fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”. În problema analizată nu ne aflăm în prezența unei simple cauze de reducere a pedepsei ci ne aflăm în prezența unei cauze de diferențiere a regimului sancționator în funcție de atitudinea de recunoaștere – nerecunoaștere. Având o astfel de natură juridică, în aplicarea art. 6 alin. 1 Noul Cod penal, dacă prin hotărârea de condamnare instanța a stabilit anterior pedeapsa cu aplicarea art. 3201 vechiul Cod de procedură penală, reducerea pedepsei se face până la maximul special redus cu 1/3 din legea care prevede o pedeapsă mai ușoară.

Trebuie avut în vedere și aspectul că, din momentul în care o instanță de judecată stabilește ca fiind aplicabilă procedura simplificată, stabilirea pedepsei între limitele pedepsei din norma de incriminare reduse cu 1/3 este obligatorie, nu facultativă. Consecința aplicării art. 6 alin. 1 din CP nou nu aduce atingere principiului ne bis in idem consacrat în art. 6 din noul CPP. Aceasta deoarece nu se poate susține că se face o nouă „judecată” (cu înțelesul de a se stabili sau nu „săvârșirea unei infracțiuni” sau persoana care a săvârșit infracțiunea).

Este fără îndoială că, în virtutea autorității de lucru judecată, hotărârea penală definitivă este considerată că exprimă adevărul prin efectul unei prezumții irefragrabile a legii. Prin aplicarea art. 6 alin. 1 CP nou situației analizate, nu se aduce atingere art. 6 CPP deoarece în discuție nu este existența sau nu a infracțiunii sau determinarea persoanei care a săvârșit infracțiunea. Instanța în speța prezentată nu are dificultăți în a determina limitele de pedeapsă în condițiile în care norma cuprinsă în art. 396 alin. 10 CPP este de trimitere la limitele normei de incriminare care sunt reduse cu 1/3, ambele având natura juridică a unor norme de drept substanțial. Nu se poate susține că persoana condamnată cu aplicarea fostului 3201 CPP nu poate beneficia de aplicarea art. 6 alin. 1 CP (cu argumentul că în această situație s-ar aplica repetat reducerea limitelor pedepsei) deoarece aplicarea art. 396 alin. 10 CPP se face raportat la limita maximă redusă cu 1/3 din legea care prevede o pedeapsă mai ușoară determinată potrivit art. 6 alin. 1 CP. O altfel de abordare ar putea aduce atingere principiului egalității și nediscriminării. În concret, este posibil ca persoana condamnată cu aplicarea vechiului art. 3201 CPP, judecată în procedură simplificată, să fi primit o pedeapsă peste maximul special prevăzut în legea nouă. Un coautor, cu privire la care cauza a fost disjunsă, judecat în procedura de drept comun, în lipsa recunoașterii și cu privire la care s-a aplicat de asemenea o pedeapsă peste maximul special prevăzut de legea nouă, ar beneficia de același regim ca și cel condamnat în procedura simplificată, deși cele două persoane condamnate nu sunt în situații identice. Într-o asemenea situație se poate vorbi chiar de a lipsi de o parte din efecte hotărârea judecătorească pronunțată cu aplicarea vechiului art. 3201 CPP. Practic, riscul este să se „egalizeze” efectele a două hotărâri judecătorești, deși fiecare în parte a avut în vedere situații juridice diferite. Exemplele ar putea continua. În fine, nu se poate considera că se aduce atingere principiului tempus regit actum aplicabil în procedura penală și nici că se aplică mitior lex unei norme procedurale deoarece, în dezlegarea problemei analizate, nu contează momentul săvârșirii infracțiunii ci dacă o cauză de diferențiere a regimului sancționator reglementată în legea nouă (care nu intră în sfera de cuprindere a art. 186 CP) și care are natura juridică a unei norme de drept substanțial, are aplicabilitate în privința pedepselor definitive.

 *

*   *

PARTEA GENERALA

TITLUL III: Participantii in procesul penal

CAPITOLUL II: Competenta organelor judiciare

SECTIUNEA 5: Organele de urmarire penala si competenta acestora

Art. 56: Competenta procurorului
(1)Procurorul conduce si controleaza nemijlocit activitatea de urmarire penala a politiei judiciare si a altor organe decercetare speciale si supravegheaza ca actele de urmarire penala sa fie efectuate cu respectarea dispozitiilor legale.
(2)Procurorul poate sa efectueze orice act de urmarire penala in cauzele pe care le conduce si le supravegheaza.
(3)Urmarirea penala se efectueaza, in mod obligatoriu, de catre procuror:
a)in cazul infractiunilor pentru care competenta de judecata in prima instanta apartine Inaltei Curti de Casatie si Justitiesau curtii de apel;
b)in cazul infractiunilor prevazute la art. 188-191 din Codul penal;
c)in cazul infractiunilor savarsite cu intentie depasita, care au avut ca urmare moartea unei persoane;
d)in alte cazuri prevazute de lege .
(4)Urmarirea penala in cazul infractiunilor savarsite de militari se efectueaza de procurorul militar si de organele decercetare penala speciale, sub supravegherea acestuia.
(5)Procurorii militari din cadrul sectiilor militare ale parchetelor efectueaza urmarirea penala potrivit competentei parchetului din care fac parte, fata de toti participantii la savarsirea infractiunilor comise de militari, urmand a fi sesizata instanta competenta potrivit art. 44.

Reglementarea in Vechiul Cod de Procedura Penala (din 1968)
Art. 209: Competenta procurorului in faza urmaririi
(1) Procurorul supravegheaza urmarirea penala; in exercitarea acestei atributii procurorii conduc si controleaza nemijlocit activitatea de cercetare penala a politiei judiciare si a altor organe de cercetare speciale.
(2) Procurorul poate sa efectueze orice acte de urmarire penala in cauzele pe care le supravegheaza.
(3) Urmarirea penala se efectueaza, in mod obligatoriu, de catre procuror, in cazul infractiunilor prevazute la art. 155 -173 , art. 174 -177 , art. 179 , art. 189 alin. 3-6 , art. 190 , art. 191 , art. 211 alin. 3 , art. 212 , art. 236 , art. 239 , art. 2391, art. 250 , art. 252 , art. 2531-255 , art. 257 , art. 265 -268 , art. 273 -276 , art. 2791, art. 280 , art. 2801, art. 3022, art. 317 , art. 323 si art. 356 -361 din Codul penal, in cazurile prevazute in art. 27 pct. 1 lit. b)- e) , art. 281 pct. 1 lit. b), b1) – b3) si pct. 5, art. 282 pct. 1 lit. b) si art. 29 pct. 1 , precum si in cazul altor infractiuni date prin lege in competenta sa.
(4) Este competent sa efectueze urmarirea penala, in cazurile prevazute in alineatul precedent, si sa exercite supravegherea asupra activitatii de cercetare penala procurorul de la parchetul corespunzator instantei care, potrivit legii, judeca in prima instanta cauza.
(42) In cauzele preluate in conditiile prevazute la alin. 41, procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot infirma actele si masurile procurorilor din parchetele ierarhic inferioare, daca sunt contrare legii, si pot indeplini oricare dintre atributiile acestora.

……………………………………………

Art. 371 din Noul Cod de Procedură Penală care reglementează și fixează obiectul judecății, prevede că judecata se mărginește la faptele și persoanele arătate în actul de sesizare.

Noul text nu mai prevede instituția extinderii acțiunii penale în cursul judecății în cazul infracțiunii continuate, pentru alte acte materiale descoperite în cursul judecății, care intră în conținutul infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, extindere prevăzută de art. 335 alin. 1 din Codul de Procedură Penală anterior.

Noul text al art. 371 care reglementează obiectul judecății nu mai prevede nici instituția reunirii, desființării hotărârii anterioare și pronunțării unei noi hotărâri în situația în care, cu privire la unele acte care intra în conținutul aceleiași unice infracțiuni continuate, s-a pronunțat anterior o hotărâre definitivă, când instanța reunește cauza cu aceea în care s-a dat hotărârea definitivă, desființează hotărârea anterioară și pronunța o noua hotărâre în raport de toate actele care intra în conținutul infracțiunii continuate, așa cum prevedea Codul de Procedură Penală anterior în art. 335 alin. 2 și cum ar fi trebuit să procedeze instanța – într-o asemenea situație – potrivit acestui text înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Penală.

Această modificare majoră intervenită prin Noul Cod de Procedură Penală referitor la obiectul judecății este în acord cu principiile procesului penal adversial din care au fost preluate unele elemente pentru modernizarea și compatibilizarea procesului penal românesc cu reglementările din statele UE.
Drept urmare, privitor la cauzele aflate pe rol la instanța de fond sau în apel și referitor la situațiile în care, asemenea acte, au fost considerate, ulterior, din eroare, ca fiind o altă infracțiune distinctă care a făcut obiectul unui alt dosar penal și al unui nou act de sesizare, noua reglementare, de strictă și imediată aplicare, are următoarele efecte:

1. În cauzele penale aflate pe rol în curs de judecată la instanța de fond, în care obiect al judecății este o infracțiune continuată, chiar dacă se descoperă în cursul judecății alte acte materiale care intră în conținutul aceleiași infracțiuni continuate pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, instanța, după data de 01.02.2014, când a intrat în vigoare NCPP, nu mai poate dispune prin încheiere extinderea acțiunii penale cu privire la aceste acte și evident că, pe cale de consecință, nu mai poate proceda la judecarea infracțiunii continuate, în întregul ei, ci numai privitor la infracțiunea continuată cu conținutul actelor componente, avute în vedere și descrise în actul de sesizare.

2. În ipoteza în care cu privire la unele din actele care intră în conținutul aceleiași infracțiuni continuate, s-a pronunțat anterior o hotărâre definitivă, instanța, în fața căreia se descoperă aceste acte, nu mai poate reuni cauza cu aceea în care s-a dat hotărârea definitivă, nu mai poate desființa hotărârea anterioară și pronunța o nouă hotărâre în raport cu toate actele care intra în conținutul infracțiunii continuate – așa cum prevedea Codul de Procedură Penală anterior în art. 335 alin. 2 – deoarece noul cod nu mai prevede aceste mecanism procesual care avea scopul de a completa lacunele urmăririi penale și de a repara erori ale titularului acțiunii penale de către instanța de judecată, în virtutea rolului său activ.

Soluția adoptată de N.C.P.P. prin art. 371, este corectă, sub aspectul rigorii juridice, pentru că aceste acte nu reprezintă o alta infracțiune distinctă ci sunt acte care fac parte din conținutul aceleiași unice infracțiuni privitor la care s-a pronunțat anterior o hotărâre definitivă, astfel că referitor la aceste acte sunt incidente prevederile art. 16 alin. 1 din NCPP privind autoritatea de lucru judecat, caz care împiedică exercitarea în continuare a acțiunii penale pentru actele descoperite ulterior.

3. În ipoteza în care aceste acte descoperite ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești care a avut ca obiect al judecății o infracțiune continuată, în conținutul căreia au fost cuprinse o parte din aceste acte materiale, au fost calificate, din eroare, drept o altă infracțiune și ele au făcut obiectul unui alt dosar penal și al unui nou act de sesizare, soluția care se impune, cu aceeași motivare, este de clasare în temeiul art. 16 alin. 1 lit. i din N.C.P.P. raportat la art. 17 alin. 1 din N.C.P.P.

4. În ipoteza în care asemenea acte au fost, din eroare, calificate ca o infracțiune distinctă, iar drept urmare s-a pronunțat o soluție de condamnare la instanța de fond, anterior datei de 01.02.2014, iar cauza se află în recurs, recalificat apel, potrivit art. 10 alin. 2 din Legea nr. 255/2013, soluția legală care se impune este de a se constata că ele nu reprezintă o altă infracțiune distinctă, ci sunt acte care fac parte din conținutul aceleiași unice infracțiuni privitor la care s-a pronunțat anterior o hotărâre definitivă și că deci, sunt incidente prevederile art. 16 alin. 1 lit. i din N.C.P.P. cu consecința încetării procesului penal potrivit art. 396 alin. 6 din N.C.P.P.

5. Aceeași concepție avută în vedere la elaborarea Noului Cod de Procedură Penală, de restrângere a obiectului judecății la fapta și persoană arătată în actul de sesizare potrivit art. 371 din N.C.P.P., a determinat și renunțarea în Noul Cod de Procedură Penală la instituția extinderii procesului penal pentru alte fapte și pentru alte persoane prev. de art. 336 și 337 din Codul anterior de Procedură Penală.

Rațiunea urmărită a fost aceeași de a se pune de acord legislația noastră procesual penală cu reglementările în materie din codurile de procedură penală ale statelor UE în sensul de a disciplina urmărirea penală și de a înlătura lacunele și erorile titularului acțiunii penale prin fixarea unor standarde de rigoare atât pentru efectuarea unei urmăriri penale complete cât și privitor la actul procesual de trimitere în judecată.

CAPITOLUL AL II LEA – JUDECATA ÎN PRIMA INSTANȚĂ. DESFĂȘURAREA JUDECĂRII CAUZELOR

Noțiuni generale

Secțiunea 1 – Obiectul judecății

Verificările cu privire la inculpat

Măsurile premergătoare cu privire la martori, experți, interpreți

Aducerea la cunoștință a învinuirii

Secțiunea a 2 a – Judecata în cazul recunoașterii învinuirii

2.1. Procedură cu privire la recunoașterea învinuirii

2.2. Procedura simplificată de judecată – condiții cumulative

2.3. Soluțiile instanței cu privire la admiterea sau respingerea cererii

CAPITOLUL AL III LEA – CERCETAREA JUDECĂTOREASCĂ ÎN PROCEDURĂ COMUNĂ

Secțiunea 1- Ordinea cercetării judecătorești

3.1. Audierea

3.1.1. Audierea inculpatului

3.1.2. Audierea persoanei vătămate

3.1.3. Audierea martorului, expertului, interpretului

3.2. Prezentarea mijloacelor de probă

3.3. Schimbarea încadrării juridice

3.4. Terminarea cercetării judecătorești

Secțiunea a 4 a – Dezbaterile judiciare

4.1. Ordinea de zi

4.2. Ultimul cuvânt al inculpatului, personal

4.3. Concluzii

CAPITOLUL AL IV LEA – SOLUȚONAREA CAUZEI.DELIBERAREA ȘI HOTĂRÂREA INSTANȚEI

Secțiunea 1 – Soluționarea cauzei – Deliberarea și pronunțarea hotărârii

Amânarea pronunțării

Secțiunea a 2 a – Deliberarea

2.1. Obiectul deliberării

2.2. Luarea hotărârii

2.3. Reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor

Secțiunea a 3 a – Rezolvarea acțiunii penale

3.1. Condamnarea

3.2. Renunțarea la aplicarea pedepsei

3.3. Achitarea

3.4. Încetarea procesului penal

Secțiunea a 4 a – Rezolvarea acțiunii civile

BIBLIOGRAFIE

CONCLUZII

NOTĂ INTRODUCTIVĂ

Încă din antichitate, în feudalism, când  dispozițiile  de  procedură  penală  îmbrăcau  forma  unei  procesiuni religioase, justiția penală  era  împărțită  de  o multitudine  de  tribunale  statale. În  domeniul  justiției penale,  după  Revoluția  franceză  din  anul 1789,  adoptarea  Codului  de  procedură  penală  francez a devenit  model  procedural modern și în același timp un  izvor  de idei moderne, realizarea  justiției  represive  având ca prioritate viziunea asupra dreptului  de a  pedepsi.  

Stricto sensu, noțiunea de „judecată” reprezintă operațiunea juridică, prin care un organ cu competența jurisdicțională soluționează conflictele de drept cu care a fost investit, or ca fază a procesului penal, judecata în primă instanță este acea etapă procesuală care se desfășoară în fața instanțelor de judecată penale din momentul inițial al sesizării până la soluționarea definitivă a cauzei penale.

De lato sensu, judecata este un ansamblu de activități desfășurate de către instanța de judecată cu participarea activă a procurorului, cât și a părților având ca scop aflarea adevărului cu privire la fapta săvârșită și la inculpatul în privința căruia instanța a fost sesizată.

Potrivit literaturii de specialitate, judecata (în sensul de etapă a procesului penal) este practic faza centrală și de importanță covârșitoare, având ca obiect soluționarea definitivă a cauzei penale .

Garanțiile cu caracter de principii comune instituite de legea penală pentru întreaga fază de judecată sunt : publicitatea, nemijlocirea , contradictorialitatea, oralitatea, elemente care determină condiții de obiectivitate și imparțialitate în înfăptuirea judecății.

Justiția  penală generată de  necesitatea  judecării  proceselor  ca urmare a  încălcării legii nu poate fi concepută  fără existența acestor reguli procedurale cu  rol  determinant în  disciplinarea  conduitei  participanților  al processul penal. 

Semnificația  judecății ca  fază  a  procesului  penal  rezultă din însuși caracterul  indispensabil  al  acestei  etape în  derularea procedurii judiciare, referitoare la aplicarea  sancțiunilor  prevăzute de legea  penală  pentru acele  persoane care  au  săvârșit  infracțiuni,  cunoscut  fiind  faptul că  prin  intermediul  judecății  este  posibilă  rezolvarea  cu  caracter  definitiv  a  cauzei penale, deci  atingerea  scopului  procesului  penal. 

Judecătorul  este singurul cu atribuții de jurisdicție, aspect consacrat constituțional, iar faza de judecată își merită importanța acordată și prin aceea că  instanța  verifică întreaga  activitate  procesuală  desfășurată,  atât  anterior judecării  cauzei,  cât și  pe  parcursul  cercetării  judecătorești.

Actul de justiție într‐o cauză  penală  în  sensul condamnării inculpatului  ori  al  achitării  persoanei  nevinovate  se  obține  numai  prin  hotărârea  definitivă  a  instanței de judecată,  care are putere de lege și se impune  a fi  executată  în toate  dispozițiile ei. 

Judecata guvernată de reguli procedurale stricte întemeiată pe un sistem  propriu  care să dirijeze desfășurarea procesului penal, în sensul real al noțiunii,  s‐a conturat în  momentul  în care dreptul de a pedepsi a trecut asupra puterii publice.

Evoluția ulterioară a procedurilor judiciare a constituit  o  alternanță între două  sisteme  procedurale  tipice,  diferite,  inspirate de concepții diametral opuse asupra  lumii și societății, de atitudinea față de drepturile și libertățile omului, față de ideea de  dreptate  și justiție, un al treilea sistem, cel eclectic sau mixt, remarcându-se  ca  o  îmbinare  a trăsăturilor caracteristice  ale sistemului acuzatorial și celui inchizitorial,  iar din  perspectiva  necesității  perfecționării  sistemului,  legislațiile  procedurale  actuale  s‐au  considerat obligate  să  aducă  modificări  în  planul  normelor,  în sensul  de  a  corespunde  principiilor  fundamentale  ale  procesului penal prin care se impune constatarea că normele de procedură trebuie să  însoțească  normele  de  drept  substanțial  și  să  fie inspirate  din  legislația  europeană  și  din  marii  specialiști  în  drept  penal  ai statelor apusene. 

Evoluția  legislației  procedurale  în România a cunoscut influențe benefice din legislațiile europene,  de inspirație bizantină,  iar reformele judiciare  ale  timpului  au  cunoscut schimbări importante. Codul  de  procedură  penală  al  Principatelor  Unite  Române  din  2  decembrie 1864,  a fost promulgat  sub denumirea de „Codice de procedură  criminală”  . În contextul manifestării concomitente a două acțiuni contradictorii: acțiunea de tragere la răspundere penală și acțiunea de apărare de răspundere penală, procesul  penal  român  reflectă,  pe  întreaga  sa  derulare,  o  contradictorialitate  tacită  de interese parcurgând diferite faze  procesuale, etape, diviziuni în cadrul cărora organele  specializate  își exercită  atribuțiile conform  funcțiilor procesuale conferite  de  legiuitor,  desfășurând  în  mod  progresiv  acțiuni  specifice pentru realizarea  scopului procesului  penal  și  înfăptuirea justiției penale. 

CAPITOLUL I – JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTAȚĂ DESFASURAREA JUDECARII CAUZELOR

Noțiuni generale.

Judecata penală este cea de-a doua fază a procesului penal care începe prin sesizarea instanței și durează până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care se soluționează cauza penală, în sensul realizării scopului procesului penal- acela prin care persoanele care au săvârșit infracțiuni sa fie sancționate conform legii penale.

În cadrul judecății penale un rol deosebit îl reprezintă judecata în primă instanță, modul în care se soluționează cauza penală, calitatea hotărârii judecătorești adoptate- fiind elemente de care depinde întinderea judecății penale.

Judecata penală nu trebuie confundată cu procesul penal- ansamblu de activități care se desfășoară în conformitate cu legea în scopul soluționării conflictului de drept penal, incluzând urmărirea penală, judecata și executarea.

Hotărârea în prima instanță nu are caracter definitiv , ea fiind susceptibilă de a fi atacată prin căile de atac prevăzute de lege.

Așadar, judecata în prima instanță este etapa inițială și obligatorie fără de care nu se poate realiza actul de justiție, nu se poate aplica sancțiunea prevăzută de legea penală, celui care a săvârșit infracțiunea, iar judecarea cauzelor trebuie să treacă în mod imperios necesar prin judecată în primă instantă, unde să aibă aplicare deplină principiile și normele comune prin care e reglementată judecata, celelalte etape având caracter special iar judecata directă în căile de atac nefiind posibilă.

Judecata în prima instanță are menirea de a soluționa fondul cauzei, constatarea dacă învinuirea este întemeiată, caz în care se aplică pedeapsa și/ sau măsuri prevăzute de legea penală.

Specificul judecății în primă instanță este determinat de scopul acesteia, și anume, aflarea adevărului cu privire la fapta și persoana cu care a fost sesizată instanța de judecată prin efectuarea unei cercetări judecătorești și desfășurarea dezbaterilor judiciare iar în raport cu constatările efectuate, se soluționează latura penală prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal iar în latura civilă prin obligarea sau neobligarea la despăgubiri civile.

Probele strânse pe timpul urmării penale servesc drept temei pentru trimiterea în judecată a inculpatului, pentru condamnarea inculpatului de către prima instanță fiind necesară verificarea nemijlocită a probeloir, care să fie completate cu alte probe care să releve adevărul cu privire la fapta și persoana judecată.

Activitatea probatorie caracteristică judecății în primă instanță, este cercetarea judecătorească.

După epuizarea judecății în primă instanță, este posibil ca o cauză să revină la această etapă, dacă sentința penală a fost desființată în apel sau casată în recurs ori în recurs în anulare, cu trimiterea spre rejudecare la prima instanță, unde se vor aplica reguli specifice acestei judecăți.

În conformitate cu dispozițiile Art.2 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, intsanțele judecătorești înfăptuiesc justiția în numele legii, aceasta fiind unică, imparțială și egală pentru toți.

Secțiunea 1 – Obiectul judecății

Făcând vorbire desore etapa preliminară începerii cercetării judecătorești, reglementat de Art.371 – NCPP, obiectul judecății se referă la faptele și persoanele arătate în actul de sesizare a instanței,rechizitoriu, sau în încheierea de începere a judecății.

Extinderea procesului penal pentru alte fapte sau pentru alte persoane sau chiar extinderea acțiunii penale pentru alte acte materialeîn faza judecății, chiar dacă aceasta se desfășoarăîn procedură simplificată sau procedură comună, nu mai este o prerogativă recunoscută instanței de judecată.

În consecință, conflictul de drept penal ce va face obiectul judecății în prima instanță va fi limitat la fapta care l-a generat și la persoanele între care a apărut, – o primă limitare care decurge din principiul funcțiilor judiciare, în conformitate cu care instanța nu se poate sesiza din oficiu cu judecarea și soluționarea unui conflict de drept penal , acesta fiind atributul procurorului.

Există excepția când judecătorul de cameră preliminară admite plângerea împotriva soluției de neurmărire sau netrimitere în judecată, în temeiul Art.341, alin.7, pct.2 lit. C) N C P P (în vederea soluționării) desființează soluția atacată și dispune începerea judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care a fost pusă în mișcare urmărirea penală, în cursul cercetării penale.

O altă limitare a obiectului judecății rezidă din circumscrierea acestuia la fapta și la persoana arătate în cuprinsul actului de sesizare a intanței, având ca efect, ca și în cazul primei limitări, inaptitudinea funcțională a instanței de fond de a judeca alte fapte și persoane cu privire la care ar reieși date în cursul cercetării judecătorești, chiar și dacă între acestea și faptele și persoanele deduse judecății ar exista o legătură considerabilă, cazuri în care, instanța va trebui să sesizeze procurorul cu privire la efectuarea urmăririi penale și –dacă este cazul- a trimiterii în judecată într-un dosar distinct a făptuitorilor.

Deși este posibil ca în cursul cercetării judecătorești sau al dezbaterilor să se descopere diverse aspecte cum ar fi acela că făptuitorul a săvârșit și alte acte materiale care fac obiectul conținutului aceleiași infracțiuni dar pentru care nu a fost trimis în judecată, că la săvârșirea infracțiunii care face obiectul judecății au participat și alte persoane care nu au fost trimise în judecată, că inculpatul, pe lângă infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată, a comis o faptă prevăzută de legea penală care are legătură cu infracțiunea săvârșită , pentru evitarea riscului de întârziere sau diluare a cauzei inițiale deduse judecății, legiuitorul nu mai permite extinderea acțiunii penale sau extinderea procesului penal.

Verificările cu privire la inculpat

Instanța, prin Președintele completului de judecată, după strigarea cauzei și apelul părților, la termenul de judecată verifică identitatea, datele factuale ale inculpatului (persoană fizică sau juridică) sau ale reprezentanților, după caz.

Măsurile premergătoare cu privire la martori, experți, interpreți

Aducerea la cunoștință a învinuirii

Secțiunea a 2 a – Judecata în cazul recunoașterii învinuirii

2.1. Procedură cu privire la recunoașterea învinuirii

2.2. Procedura simplificată de judecată – condiții cumulative

2.3. Soluțiile instanței cu privire la admiterea sau respingerea cererii