Paradisurile Fiscale Si Centrele Financiare Offshore

Cuprins

Introducere

I. Cadrul general

1.1 Delimitări conceptuale

1.2 Scurt istoric

1.3 Caracteristicile principale ale paradisurilor fiscale și centrelor financiare offshore

II. Paradisurile fiscale și centrele financiare offshore

2.1 Paradisurile fiscale și avantajele utilizării lor

2.2 Centrele financiare offshore

III. Elveția și Marea Britanie: studii comparative

3.1.1 Secretul jurisdicției antic european

3.1.2 Elveția – Aurul nazist

3.1.2.1 Rușinea aurului nazist

3.1.2.2 Conspirația europeană

3.2.1 Marea Britanie – Construcția rețelei offshore

3.2.1.1 Conexiuni în Caraibe

3.2.1.2 Banii au început să toarne în: Insulele Cayman

3.2.1.3 Jersey – Dependența Coroanei

3.2.1.4 Noua bijuterie offshore din Asia

3.2.2 Marea Britanie – Impozitarea fraților Vestey

3.2.2.1”Norman Star”

3.2.2.2 Frații Vestey

Concluzii

Bibliografie

Introducere

“Taxele sunt pentru oameni mici”

Leona Hemsley

Milionarul Leona Hemsley a anunțat că taxele sunt pentru oamenii mici și după părerea mea a avut dreptate. Lumea offshore ne înconjoară. În mod direct sau indirect în fiecare zi ne confruntăm cu acesta, deoarece este un fenomen global și pătrunde în toate sectoarele economice. Jumate din totalul activelor băncilor și o treime din investițiilor directe străine a multinaționalelor sunt dirijate prin centrele offshore. Conform unui studiu realizat de către Fondul Monetar Internațional în anul 2010 bilanțul insulelor mici care defapt sunt centre financiare offshore adună în jur de 18 mii de miliarde dolari – sumă echivalentă cu o treime a Produsului Intern Brut a lumii. Government Accountability Office (GAO) în 2008 a declarat că 83 de corporații din primii 100 cele mai mari corporații din Statele Unite ale Americii dețin subsidiare în paradisuri fiscale (Microsoft, Google, Apple, General Motors etc.), evitând plata impozitelor. Conform cercetării realizată de către Rețeaua de Justiție Fiscală (Tax Justice Network) în anul 2009, 99 companii din cele mai mari 100 din Europa folosesc subsidiare offshore (HBC, British Petroleum, Shell, Gazprom etc.), iar în fiecare țară cel mai mare utilizator de subsidiare este o bancă (UBS – Elveția, Barclays – Marea Britanie).

Faptul că multinaționalele în mod legal nu plătesc impozite pe profit și alte impozite mi-a atras atenția, și din această cauză am ales această temă. Când ne gândim la impozitul pe profit poate că ne gândim la o sumă foarte mică, indiferentă. Însă dacă de exemplu corporația Apple trebuia să plătească în anul 2013 impozitul pe profit în România (16% din profit), adică 10.18 miliarde $ (63,63 miliarde $ x 16%) ar fi fost o contribuție semnificativă la bugetul de stat. Nu doar corporațiile “ascund” veniturile și sunt “mari” conform citatului de mai sus, dar și persoanele fizice. În mare majoritate aceștia sunt arestați și ajung în închisoare cum a pățit și Leona Hemsley însă sunt mulți care nu au vizitat și nici nu o să viziteze niciodată închisorile. Baronul mass-media, Rupert Murdoch (SUA), deținând Fox News, MySpace și ziarul the Sun este un maestru în folosirea de centrele financiare offshore. A folosit toate metodele legale de fraude fiscale pentru a nu plăti impozite și pentru a ascunde profitul în conturi bancare aflate în paradisurile fiscale. Suma nu este deloc mică, în anul 1987 a fost 338 milioane de dolari, iar în anul 1989 a ajuns la o sumă de 460 milioane de dolari. Un alt exemplu, pe care o să prezint în detaliu este familia Vestey (Marea Britania) care a ajuns ultima din țară să nu plătească impozitul pe profit.

Am dorit să fac un stidiu comparativ dintre Elveția și Marea Britanie. Așadar lucrarea mea scoate în evidență importanța utilizării centrelor financiare offshore și a paradisurilor fiscale. Lucrarea este structurată în trei părți.

Prima parte (primul capitol) este structurată în trei subcapitole în care am să prezint delimitările conceptuale dintre paradis fiscal, centre financiare, fraudă fiscală, am să prezint un scurt istoric, de unde și de ce s-au dezvoltat aceste centre și paradisuri fiscale și caracteristicile principale a acestora. În a doua parte o să prezint avantajele utilizării paradisurilor fiscale și o să prezint exemple de paradisuri fiscale și centrele financiare offshore dar și o firmă din România, Dema Partners, care ajută în înființarea firmelor în aceste centre financiare. În a treia parte voi prezenta studiul de caz, un studiu comparativ dintre Elveția și Marea Britanie.

Capitolul trei este structurată în cinci subcapitole. În primele două voi prezenta Elveția, ca și un paradis fiscal, istoricul elveției, companiile care au subsidiare în această țară și implicațiile statului în conflictele militare, precum primul și cel de al doilea război mondial, cum a împrumutat de exemplu averile depuse de către francezi și englezi nemților în timpul războiului și afacerile murdare cu aurul nazist. În următoarele două subcapitole am să prezint Marea Britanie, conexiunile offshore din caraibe, prin Jersey, până la Hong Kong care sunt controlate de Marea Britanie, mai exact de către Londra dar și familia Vestey, care de-a lungul timpului a construit un adevărat imperiu offshore. În ultimul subcapitol voi prezenta concluziile care atestă faptul că Elveția și Marea Britanie sunt adevărate paradisuri fiscale, și că prin conexiuni offshore, bănci, firmele offshore și legi care controlează marea parte a economiei globale.

În concluzie voi încerca să prezint importanța utilizării paradisurilor fiscale și a centrelor financiare offshore, de ce unele paradisuri fiscale sunt intens folosite și defapt de ce are nevoie economia globală de acestea.

Cadrul general

1.1 Delimitări conceptuale

Înainte de toate, aș vrea să prezint câteva noțiuni foarte importante, pe care le vom întâlni adeseori în întregul studiului. Paradisuri fiscale. Studii comparative fiind titlul lucrării, scoate în evidență primul concept pe care aș vrea să-l analizez, și anume: paradis fiscal. “Termenul de „paradis fiscal” este preluat din limba engleză, de la cuvântul „tax-haven”, care înseamnă „refugiu”, „port fiscal”, „teritoriu situat dincolo de țârmi” (Imaginea creată este a omului de afaceri comparat cu un marinar care își caută refugiul pe marea sălbatică. El traversează „marea” legislațiilor fiscale și „furtunile” sale, apoi ajunge în paradisul fiscal, care este portul, adăpostul)”. În cadrul limbajului economic de specialitate, paradisurile fiscale deși desemnează firmele, corporațiile, multinaționalele și activitățile economice ale acestora care își desfășoară activitatea în străinătate, în afara granițelor naționale ale statului în care companiile respective sunt rezidente. “Ca o definiție generală, prin termenul de paradis fiscal se înțelege orice zonă financiară care nu percepe impozite, ori impozitele sunt reduse pe toate sau doar pe unele categorii de venituri, un nivel ridicat de secret bancar sau comercial, cerințe minime din partea băncii centrale și nici un fel de restricții asupra schimburilor valutare.” În anul 1983 Ministerul de Finanțe din Franța a publicat Raportul Gordon în care “paradisul fiscal” reprezintă “orice țară care este considerată ca atare și care se vrea astfel”. Roger Brunet constată că „se numește paradis fiscal un teritoriu în care persoanele fizice sau societățile au impresia de a fi mai puțin impuse decât altundeva”. „Paradisul fiscal” poate fi definit ca fiind “spațiul geografic (reprezentat de teritoriul unei țări sau numai de o parte a teritoriului unui stat) în interiorul căruia se acordă numeroase și felurite facilități fiscale: nu se percep impozite (ori acestea sunt constituite în cote reduse și privesc numai unele categorii restrânse de venituri sau bunuri), se asigură – la un nivel ridicat – secretul bancar, este stimulată dezvoltarea activităților comerciale și transferul beneficiilor, nu există restricții în privința schimburilor valutare etc.”

Lista paradisurilor fiscale după OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) este următoarea:

Caraibe / Indiile Occidentale: Antigua și Barbuda, Aruba, Bahamas, Barbados, Insulele Virgine Britanice, Insulele Cayman, Dominica, Grenada, Montserrat, Antilele Olandeze, Sfânta Kitts și Nevis, Sfânta Lucia, Sfântul Vincent și Grenadine, Turks și Caicos, Insulele Virgine SUA;

America Centrală: Belize, Costa Rica, Panama;

Asia: Hong Kong, Macao, Singapore;

Europa / Marea Mediterană: Andorra, Insulele Channel (Guernsey și Jersey), Cipru, Gibralter, Insula Man, Irlanda, Liechtenstein, Luxemburg, Malta, Monaco, San Marino, Elveția;

Oceanul Indian: Maldive, Mauritius, Seychellesa;

Orientul Mijlociu: Bahrain, Iordania, Lebanona,

Atlanticul de Nord: Insulele Bermude;

Pacific / Pacificul de Sud: Insulele Cook, Insulele Marshall, Samoa, Nauru, Niue, Tonga,Vanuatu;

Africa de Vest: Liberia;

În legătură cu pardisurile fiscale, cel mai important termen pe care trebuie să tratăm cu mare atenție este “evaziunea fiscală”. „Evaziunea fiscală este unul din fenomenele economico – sociale complexe demaximă importanță cu care statele de astăzi se confruntă și ale căror consecințe nedorite caută să le limiteze cât mai mult, eradicarea fiind practic imposibilă. Efectele evaziunii fiscale se repercutează direct asupra veniturilor fiscale, conducând la distorsiuni în mecanismul pieței și contribuind la inechități sociale datorate „accesului” sau „înclinației” diferite la evaziunea fiscală din partea contribuabililor. Dacă nu ar fi decât aceste cauze aduse de evaziunea fiscală, statul ar trebui să se preocupe sistematic și eficient de preîntâmpinarea și limitarea fenomenului.” Evaziunea fiscală nu este o fraudă nouă, există din antichitate. În Grecia veche, insulele în vecinătatea Atenei, precum Insula Hydra, Insula Egina, Insula Poros, Insula Spetses și Insula Salamina au fost folosite de către comercianți pentru stocarea mărfurilor, așa au evitat plata unor impozite de 2% perceput de cetate (Atena) pentru cumpărare/vânzare respectiv import/export de mărfuri. Un alt exemplu din secolul XVI-XVII, Flandra, componenta statului federal Belgia, oraș port a devenit paradis fiscal, deoarece oferea facilități fiscale și restricții foarte minore întrucât comerțul și tranzacționarea de mărfuri s-a efectuat în porturile sale. Ce înțelgem de fapt în evaziune fiscală? “Evaziune fiscală, care conduce la neplata impozitelor și taxelor care se cuvin statului sau autorităților locale. Aceste sarcini fiscale neachitate variază de la impozite directe (impozitul pe profitul realizat, impozitul pe dividende, impozitul aferent salariilor plătite) la impozite indirecte (taxa pe valoarea adăugată, accize), ca și plățile ce trebuie făcute la fondurile speciale, precum: contribuția pentru asigurări sociale, contribuția pentru asigurări de sănătate, plata pensiei suplimentare etc.”. Din punct de vedere legal, evaziunea fiscală este definită în Legea 87/1994: „sustragerea, prin orice mijloace, în totalitate sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor și a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat și fondurilor speciale extrabugetare, de către persoanele fizice și persoanele juridice române și străine, denumite contribuabili…”. În literatura de specialitate nu se găsește o definiție clară a evziunii fiscale sau a fraudei fiscale. În lucrarea “Le Fraude fiscale” scriitorul, Jean Claude, economistul francez susține că: “Dacă se vorbește într-adevăr de fraudă, se vorbește în aceeași măsură de fraudă legală sau legitimă, fraudă ilegală, de evaziune internațională, de evaziune legală, de evaziune ilegală, de paradisuri fiscale sau refugii, de abuzul dreptului de a se sustrage de la plata impozitului, de libertatea alegerii căii celei mai puțin impozitate sau subestimarea fiscală, frauda la lege sau economia subterană.”.

Centrul offshore de multe ori este desemnat ca sinonim al paradisului fiscal însă acesta nu este o afirmație corectă. Cele două se diferențiează însă de multe ori unele paradisuri fiscali persoanele juridice române și străine, denumite contribuabili…”. În literatura de specialitate nu se găsește o definiție clară a evziunii fiscale sau a fraudei fiscale. În lucrarea “Le Fraude fiscale” scriitorul, Jean Claude, economistul francez susține că: “Dacă se vorbește într-adevăr de fraudă, se vorbește în aceeași măsură de fraudă legală sau legitimă, fraudă ilegală, de evaziune internațională, de evaziune legală, de evaziune ilegală, de paradisuri fiscale sau refugii, de abuzul dreptului de a se sustrage de la plata impozitului, de libertatea alegerii căii celei mai puțin impozitate sau subestimarea fiscală, frauda la lege sau economia subterană.”.

Centrul offshore de multe ori este desemnat ca sinonim al paradisului fiscal însă acesta nu este o afirmație corectă. Cele două se diferențiează însă de multe ori unele paradisuri fiscale devin centre financiare offshore, iar centrele financiare devin paradisuri fiscale. Un centru financiar offshore desemnează anumite tehnici financiare, pe care le percepe cu mare măiestrie și le dezvoltă, pe anumite produse care crează avantaje absolute și/sau competivitate la nivelul pieței mondiale. Unele centre offshore, cum este Liechtenstein, sunt recunoscute ca și paradisuri fiscale. La începutul anilor 1970, centrele financiare offshore au început să aibă un impact foarte mare pe piețele financiare internaționale. De a lungul timpului termenul a suferit modificări, la început au denumit centru financiar internațional, centru internațional bancar, facilități bancare internaționale, centru offshore bancar, centru financiar offshor, dar toate aceste termene se referă la același concept de centru financiar offshore. Fondul Monetar Internațional definește centrele financiare offshore într-un mod foarte simplificat: “un centru financiar offshore este orice centru financiar unde există activități implicând entități offshore ”, iar fluxurile financiare offshore ca “furnizarea de servicii financiare de către bănci și alți agenți economici similari către nerezidenți.”. În cadrul FMI au apărut două grupuri de definiții:

Definiții conceptuale: cea mai mare parte a acestor definiții sunt propuse de cadre universitare.

Definiții operaționale: destinate pentru aplicații practice, mai ales propuse de către FMI.

Definiții conceptuale

În anul 1979 McCarthy I. S., politicianul american a spus că “Centrele offshore sunt definite ca niște orașe, zone sau țări care au făcut un efort conștient pentru a atrage afacerile bancare offshore, de exemplu, valute nerezidentă exprimate de afaceri, permițând intrarea relativ liber și prin adoptarea unei atitudini flexibile în care impozitele, taxele și reglementările sunt concerne”.

În anul 1982, Johnston a afirmat că “Un centru bancar offshore poate fi definit ca fiind, de obicei un teritoriu mic, în care conduita de afaceri bancară internațională este facilitată de legile fiscale de administrare flexibile și/sau favorabile, de control și de schimb bancare, și în care volumul bancar din afaceri este total independent de dimensiunea și nevoile de pe piața internă. Activitatea bancară offshore este o afacere, în esență, Entrepôt (un depozit) cu fonduri în valută care au fost depuse într-un anumit centru de la o sursă externă și apoi împrumutată pentru un alt debitor străin”.

Hampton în anul 1996 a declarat că “Un CFO (centru financiar offshore) [este] un centru care găzduiește activități financiare, care sunt separate de la unitățile de reglementare majore (state) de geografie și / sau de către legislație. Acest lucru poate fi o separare fizică, ca într-un teritoriu insulă, sau într-un oraș, cum ar fi Londra sau New York [prin existența] facilităților bancare internaționale (FBI).”Errico L. și Musalem A. în anul 1999 au afirmat că “CFO-le sunt jurisdicțiile unde băncile offshore, sunt scutite de o gamă largă de reglementări, care sunt în mod normal impuse instituțiilor onshore”.

Definiții operaționale

În anul 2002 Departamentul de statistică al Fondului Monetar Internațional a definit un CFO ca fiind “un stat/teritoriu în care investițiile internaționale (prin toate entitățile legal înregistrate în statul/teritoriul respectiv) sunt egale sau nu depășesc 50% din Produsul Intern Brut al statului respectiv și în cifre absolute nu depășesc 1 miliard de dolari”. PIB “este indicatorul macroeconomic cel mai folosit în diverse raportări internaționale. Reprezintă mărimea valorii adăugate obținute în interiorul unei țări de care subiecții economici străini și autohtoni, în decursul unei anumite perioade de timp, de obicei un an și ajunge la ultimul stadiu al circuitului economic.”.

O definiție similară a dat și Banca de Plăți Internaționale cu o referință de “50% din Produsul Național Brut fiind făcută la nivelul pasivelor internaționale ale băncilor rezidente și al titlurilor de valoare internaționale”. Produsul Național Brut exprimă, “în formă bănească rezultatele activității actorilor economici autohtone care acționează în interiorul teritoriului național și în afara acestuia”.

După o altă definiție, centrele financiare offshore sunt “centre financiare unde majoritatea activităților financiare sunt îndeplinite, în ambele sensuri, de către nerezidenți (adică agenții economici care nu sunt domiciliați – cel puțin din punct de vedere fiscal) în teritoriile respective… Se pune accentul pe observația practică ce arată că majoritatea acestor active financiare sunt aferente unor shimburi internaționale [cu nerezidenți]”.

1.2 Scurt istoric

După cum am amintit și în prima parte, evaziunea fiscală a existat deja în atichitate, în Grecia antică, micile insule de lângă Atena au fost folosite ca și depozite, pentru a evita impozitul de 2% perceput pentru importul, respectiv exportul mărfurilor pe mare, percepută de cetate. În aceeași timp, Platon, marele filozof al Greciei antice, a folosit o firmă non-profit pentru finanțarea universității, Academiei din Atena, din Grecia antică. “În perioada de înflorire a Imperiului Roman insula grecească Delos era folosită de romanii înstăriți pentru a evita în mod legal plata de dări impozite și alte taxe prevăzute de legislația latină. Britania romană folosea la începutul mileniului societăți pe care astăzi le-am numi offshore.” Proproetarii de pământ în timpul evului mediu, impuneau taxe foarte mari, restricții și limitări fiscale inumane. Afacerile însă au găsit repede soluțiile și modalități destule pentru evitarea fiscalității, prin trusturi. Scopul acestora era și de a păstra intactă proprietatea falimială. Trusturile au protejat tranzacțiile comerciale (vezi cap. 3.2.2 Impizitarea fraților Vestey), însă acestea erau soluțiile financiare doar celor cât de cât înstăriți.

Primul paradis fiscal a fost Flandra, regiunea din nord-vestul Europei, în prezezent una dintre componentele statului federal Belgia. Flandra a devenit paradis fiscal între secolele XVI-lea și XVIII-lea. În Imperiul Britanic s-a observat un fenomen foarte interesant. Imperiul era pe cale să se prăbușească, datorită creșterii sarcinilor fiscale impuse firmelor cât și persoanelor fizice. Din ce în ce mai multe colonii și teritorii autonome de imperiu au luptat pentru independență, iar odată cu acesta, Londra a “economisit” sume imense cu care imperiul a susținut aceste zone. Autonomia a însemnat organe legislative și executive proprii, politică fiscală proprie, un regim propriu de impozitare și legi proprii (vezi cap. 3.2.1 Constucția rețelei offshore).

Statele noi, independente trebuiau să găsească metode prin care au reușit să atragă capital, deoarece a pierdut finanțarea britanică cu dobândirea autonomiei. În așa fel s-au format zonele cu fiscalitate redusă, care ofereau reduceri fiscale, reducerea taxelor sau chiar ștergerea acestora, cunoscute sub denumirea de paradisuri fiscale, precum Insula Man, Insulele Jersey, Insulele Bahama, Insulele Cayman.

Ca și concluzie, putem aminti următorii factori care au contribuit la apariția și dezvoltarea paradisurilor fiscale:

Scăderea încrederii în instituțiile financiare locale

Nevoia de intimitate (de exemplu Insulele Jersey față de Marea Britanie)

Neîncrederea în agențiile guvernamentale (Trezoreria Britanică, Banca Angliei)

“Specialiștii americani în societăți multinaționale D. K. Eiteman și A. L. Stonehill consideră că mărirea importanței paradisurilor fiscale se datorează creșterii numărului filialelor unei societăți mamă. Filialele au servit extinderii societăților- mamă în străinătate, fiind astfel pe picior de egalitate cu alte societăți din țările care permiteau anumite facilități fiscale.”

Primele centre offshore au apărut în SUA, la sfârșitul secolului al XIX, în statele New Jersey și Delaware. Aceste state au devenit paradisuri fiscale dar nu în adevăratul sens al cuvântului. Acestea au oferit posibilitatea înmatriculării unei societăți comerciale în mai puțin de 24 de ore. Această facilitate a atras capitaluri imense în țară, New Jersey de exemplu a atras foarte multe companii datorită legislației.

Legislația a fost preluată foarte rapid de către Delaware, după care numărul de societăți comerciale înmatriculate pe teritoriul SUA a crescut brusc. În anul 2009 au existat circa 700000 de societăți comerciale au fost înregistrate în acest stat, 50% dintre ele fiind listate pe piața de capital. Aceste technici au fost preluate apoi de țări europene, de exemplu de Elveția, în cantonul Zug (vezi capitolul 3.1.1 Secretul jurisdicției antic european). Secolul XIX a adus modificări și în legilația britanică. Impozitare a rezidenților britanice pentru toate veniturile, din activități pe teritoriul Marii Britanii dar și din afara acesteia. Frații Vestey de exemplu au căutat trusturi în Paris ca firma să nu fie rezidentă pe teritoriul Franței (vezi capitolul 3.2.2 Impozitarea fraților Vestey). Din cauza schimbărilor, companiile care desfășurau activități comerciale aflate sub influența Imperiului Britanic, care la începutul secolului XX a fost 20% din suprafața Terei, au început să caute modalități de evitare de a plăti impozitele. Pe de altă parte în secolul XIX a crescut gradul de complexitate a impozitelor, au apărut o mulțime de impozite indirecte, precum taxe vamale, taxe pe circulația mărfurilor, etc. și impozitul direct, mai ales impozitul pe venit. “Impozitul pe venit a fost introdus în mai multe state: Suedia (1861), Italia (1864), Japonia (1867), Germania (1891), Belgia (1893), și SUA (1894)”. Paradisurile fiscale au cunoscut o mare evoluție odată cu dezvoltarea sistemului bancar internațional, o dezvoltare atât din punct de vedere economic cât și legislativ. Cel mai bun exemplu este Elveția, deoarece în anul 1934 secretul bancar a devenit lege, iar păstrarea secretului a fost protejat de legile penale. Ca și concluzie, putem spune că “alături de legislația SUA privind înmatricularea rapidă a societăților comerciale și de legislația Marii Britanii privind rezidența fiscală a societăților comerciale, legea secretului bancar din Elveția constituie premisele legislative pe care s-au dezvoltat mai târziu paradisurile fiscale.”.

După cel de-al doilea război mondial, numărul și importanța paradisurilor fiscale crește datorită avantajelor pe care le oferă: impozite mici sau chiar zero pe venit, secretul operațiunilor bancare și rapiditatea acestora, evitarea dublei impuneri. Un aspect foarte important este legat de fluxurile financiare spre Europa din SUA. Aceste fluxuri au fost compuse mai ales din credite și ajutoare directe, ca de exemplu în cazul planului Marshall, credit acordat țărilor Europene pentru reconstrucție și redemarea economiilor naționale. Sume considerabile au rămas în Europa, iar piața eurodolar a început să înflorească. În toamna anului 1957, Banca Angliei a favorizat această piață, iar tranzacțiile dintre nerezidenți efectuate în monedă străină nu au fost supuse reglementărilor bancare britanice. Din această cauză schimburile financiare economice derulate între cetățeni care defapt nu erau rezidenți britanici au folosit băncile britanice pentru tranzacții. După mulți specialiști, “acest moment coincide cu crearea unei piețe financiare offshore, consecința fiind un relativ vid legislativ, întrucât aceste tranzacții nefiind supuse legilor financiar bancare engleze, nicio altă jurisdicție legislativă nu părea să li se aplice.”

Conceptul de centru financiar offshore a apărut “astfel, odată cu lansarea pieței Euromarket sau a eurodevizelor, în Londra (mai întâi pentru dolari, din cauza împrumuturilor acordate)”. Băncile din SUA și Marea Britanie au început să deschide filiale în străinătate pentru a putea utiliza veniturile pe care filialele străine ale companiilor transnaționale engleze și ameriane le-au realizat în țările unde funcționau. Diferențele legislative aplicate în funcție de deținătorii acestor filiale, fiind din SUA sau Marea Britanie și rezidenți sau nerezidenți au ajutat în mare parte în dezvoltarea fluxurilor financiare offshore. “În numai un deceniu (1963-1972) volumul euro devize-lire sterline a crescut de la circa 7 miliarde de lire sterline la aproximativ 91 de miliarde. Într-o perioadă de timp similară (1968-1978), depozitele bancare aflate în centrele financiare offshore au crescut de la 10,6 miliarde dolari la circa 245 miliarde de dolari.” Facilități asemănătoare au fost oferite mai târziu în SUA respectiv în Tokio.

După anul 1970 numeroase insule au introdus o legislație foarte favorabilă impozitării societăților, au pus accent pe secretul bancar, pe recunoașterea trusturilor. În ordine cronologică, aceste insule sunt: “Vanuatu (1971), Nauru (1972), Insulele Cook (1981), Tonga (1984), Samoa (1988), Insulele Marshall (1990)”. Începând cu anii 1970 Luxemburg a redus taxele, deținea o infrastructură financiară dezvoltată și puternică, și a evoluat și secretul bancar, atragând mulți investitori din Belgia, Franța și Germania.

Pentru a explica crearea și dezvoltarea centrelor offshore de azi, specialiștii și academicienii au invocat patru factori importanți:

Controale de capital, cu scopul de a reduce deficitul balanței de plăți, înregistrate în primul rând de către Statele Unite ale Americii în sfârșitul anulor 1950 și, de asemenea, de multe țări din OCDE în anii 1960.

Impunerea de impozire mari, împreună cu înăsprirea politicii monetare, pentru a reduce deficitul balanței de plăți rezultate din dezechilibrele fiscale, în special în unele țări din OCDE.

Eliminarea restricțiilor de schimb valutar în 1958 în conversia de către nerezidenți din venituri în Europa de Vest (1982, Johnston).

Faptul că interesul băncilor americane în desfășurarea tranzacțiilor comerciale în valute străine și de a extinde raza de acțiune în mai multe regiuni a fost stimulat de Legea Glass-Steagall în anul 1933, însă acesta a interzis băncilor comerciale la intrarea în activitatea de investiții bancare.

În concluzie, multe dintre paradisurile fiscale și centrele financiare offshore de azi sunt foste colonii care și-au câștigat autonomia și independența odată cu sfârșitul celui de al doilea război mondial. Aceste centre, au folosit și folosesc și în prezent o legislație fiscală favorabilă pentru a-și asigura încasările bugetare necesare funcționării, progresului și dezvoltării. Atonomia, respectiv independența este un fenomen pozitiv în plan politic dar conține și multe reverse pe plan financiar. În primul rând odată cu câștigarea independenței, fostele colonii precum Insulele Bahama au pierdut sprijinul financiar al metropolelor, în cazul acesta sprijunul acordat de către Londra, fiind obligate să substituie fostele subsidii cu alte resurse de venit.

Din această cauză, fiind date aceste condiții economice, ele au fost interesate în a crea un cadru atrăgător de capital străin sub forma:

scutirii anumitor taxe,

acordării de facilități fiscale

secretul bancar

evitarea fiscalității prin trusturi

Aceste facilități au conturat apariția centrelor financiare offshore și paradisurilor fiscale mai ales în aceste zone. Alte state au devenit paradisuri fiscale datorită istoriei, precum Elveția și Liechtenstein, iar rolul lor s-a subliniat mai ales în timp de război. Elveția a fost folosită de exemplu în primul război mondial dar și în al doilea, ca și depozit financiar al nemților fasciști dar și a aliaților. O serie de specialiști pun această dezvoltare pe seama creșterii presiunii fiscale din partea statelor dezvoltate. Trebuie menționat însă faptul că CFO-urile s-au dezvoltat de asemenea și în timpul unor regimuri fiscale mai flexibile.

În Marea Britanie limita maximă a impozitului pe venit s-a redus de la 83% în 1970 la 40% în prezent iar impozitul pe profit de la 65% la 30%, fapt ce nu a determinat companiile să-și păstreze în totalitate capitalurile în țară și să plătească în întregime taxele ce li se cuvin; ponderea taxelor în PIB a scăzut de la 3.6% în 1996 la 2.8% în 2002.

1.3 Caracteristicile principale ale paradisurilor fiscale și centrelor financiare offshore

Factorii cel mai importanți în caracterizarea paradisurilor fiscale sunt:

Infrastructură dezvoltată;

Așezarea geografică, de exemplu Elveția este situată în „inima europei”, cele mai importante autostrăzi trece prin țara respectivă;

O mare stabilitate financiară, socială și politică;

Fiscalitate reduse, anumite avantaje fiscale;

Adaptabilitate la schimbări politice, politici flexibile;

Figura nr. 1.3.1

Caracteristici generale ale paradisurilor fiscale față de statele lumii

Sursă: realizat de către autor, după Dhammika Dharmapala, What Problems and Opportunities are Created by Tax Havens, 2008, pag. 24

Cea mai importantă caracteristică a acestor state ține de mărimea și de locația lor geografică. Majoritatea paradisurilor fiscale sunt state relativ mici și au un caracter insular (Figura 1). “Au o mare deschidere economică fiind situate în proximitatea țărilor exportatoare de capital, având de asemenea o concentrare mare de populație la o distanță de maxim 100 de km de coastă”. După lista cu paradisurile fiscale publicată de către OCDE în anul 2000 în afară de Liberia și Panama media celor 33 de țări era de 115000 de locuitori (Figura 1). Din 35 de state, 27 sunt insule.

Infrastructura de comunicații este foarte dezvoltată în aceste paradisuri. “Aceste state sunt în general sărace în resurse naturale: valoarea resurselor subsolului pe cap de locuitor, măsurată de Banca Mondială în 2006 este mult inferioară statelor care nu au statutul de paradis fiscal”. Caracteristivile instituționale ale paradisurilor fiscale față de statele lumii sunt următoarele:

Figura nr. 1.3.2

Caracteristicile insituționale

Sursă: realizat de către autor, după Dhammika Dharmapala, What Problems and opportunities are Created by Tax Havens, 2008, pag. 24

Majoritatea paradisurilor fiscale diferă de celălalte state ale lumii prin originea lor istorico-juridică. Marea majoritate a acestor state sunt foste colonii, inclusiv prin instituții politice și sistemul juridic. Originea juridică în mare parte a acestor state sunt britanice și au în componență statutul de dependență juridică, având o largă autonomie. O parte mai redusă au origini mai puțin continentale, în speță derivând din dreptul francez.

Paradisurile fiscale sunt, în general țări de limbă engleză (Figura 1.2). O caracteristică foarte importantă este guvernanța de o calitate ridicată. “În conceptul de guvernanță sunt incluși factori ca:

Stabilitatea politică;

Absenta sau nivelul foarte scăzut al corupției oficiale;

Eficiența guvernării;

Calitatea democrației;

Respectul față de lege;”

Din punct de vedere al secretului bancar, al reglementărilor bancare și a operațiunilor financiare

“Confidențialitate – important și un argument serios pentru opțiunea unei asemenea jurisdicții. În țările considerate paradisuri fiscale o persoană fizică sau juridică are posibilitatea de a deveni ‟invizibil‟, deoarece mare parte dintre ele au legi care reglementează protecția riguroasă a secretului financiar. În acest caz orice dezvăluire devine ilegală și se pedepsește penal.

Protecția operațiunilor financiare sau comerciale și distribuirea bunurilor – reprezintă o altă caracteristică a paradisurilor fiscale. Adăpostirea bunurilor într-un paradis fiscal poate constitui singura metodă de protejare de procese, fisc,creditori sau alte persoane.

Sisteme financiare fără reglementări restrictive – paradisurile fiscal și-au câștigat reputația datorită faptului că reprezintă un loc ideal pentru evitarea excesivă a taxării veniturilor.

Inexistența controlului unor operațiuni comerciale de schimb sau a unor operațiuni financiare – supravegherea bancară este foarte permisivă iar standardele de cunoaștere a clientului sau obligația de raportare nu sunt impuse acestora.”

Tabelul 1 arată importanța sectorului financiar în principalele centre financiare offshore în comparație cu Marea Britanie și SUA. SUA și Marea Britanie sunt două dintre cele mai mari centre financiare mondiale. Deși există caracteristici offshore, acestea desigur nu sunt centre financiare offshore, însă în mod indirect conduc mai multe paradisuri fiscale, de exemplu Marea Britanie are o influență puternică asupra Insulelor Cayman sau Jersey. “Sectorul financiar este cea mai importantă parte a economiei țărilor offshore, în Jersey de exemplu deține o pondere de 50% din PIB. În cinci alte state, precum Insula Man, Guernsay, Bermuda, Insulele Cayman și Jersey depășește 17% din totalul forței de muncă angajate. Aportul industriei financiare la PIB, adică crearea de valoare adăugată este ridicată într-un număr mare de astfel de state.”

Tabel nr. 1.3.1

Importanța sectorului financiar în centrele financiare offshore

Sursa: FMI (2008), Ecowin (SUA), National Statistics (UK) și SSB (Norvegia)

După FMI paradisurile fiscale și centrele financiare offshore sunt caracterizate în așa fel:

Orientarea afacerilor față de nerezidenți.

Un mediu de reglementare favorabilă.

Un sistem de impozitare foarte scăzută sau chiar zero.

Disproporție între dimensiunea sectorului financiar și nevoile de finanțare interne.

Tranzacții în mare măsură în monede străine.

Activitatea bancară offshore este ca o afacere, centrele offshore sunt depozite bancare.

Centrele offshore sunt separate de unitățile majore de reglementare, precum statul.

Paradisurile fiscale pot fi de două feluri: principale sau secundare. În cadrul paradisurilor fiscale principale W. Diamond și D. Diamond au identificat 7 tipuri de astfel de țări. Această împărțire are la bază principalele dispoziții legale. Paradisurile fiscale secundare au o suprafață redusă, un număr mic al populației și nu îndeplinesc toate caracteristicile paradisurilor fiscale principale, fie nu aplică niciun fel de impunere fiscală, fie nu impun anumite venituri realizate de persoane fizice sau societăți. În anumite cazuri acordă exonerări pentru activitățile anumitor societăți sau reduc cu mult cotele de impunere. Sunt însă multe insule de mici dimensiuni sau state în curs de dezvoltare, deficitare din punct de vedere economic și social care nu percep impozite și taxe, însă nu pot fi calificate drept paradisuri fiscale deoarece nu oferă toate beneficiile caracteristice paradisurilor fiscale principale.

În concluzie, paradisurile fiscale așadar sunt caracterizate prin “impozitare redusă, deoarece majoritatea acestor state nu impun nici un impozit pe venituri sau impun impozite doar asupra unor categorii de venituri, secretul bancar, aceste țări oferă reguli restrictive de secret sau confidențialitate persoanelor care efectuează afaceri, în special cu băncile, importanța relativă a activității bancare, pentru că paradisurile fiscale prosperă în mare măsură datorită prezenței băncilor străine. Activitatea financiară generează venituri sub forma onorariilor și a unor simbolice impozite asupra instituțiilor financiare. De asemenea aceste centre dispun de mijloace de comunicație moderne (progresele realizate de utilizarea calculatoarelor electronice și a internetului în efectuarea decontărilor bancare au făcut din băncile situate în paradisurile fiscale o și mai mare atracție) și de publicitatea promoțională (cele mai multe paradisuri fiscale își desfășoară publicitatea pe această temă, datorită avantajelor pe care le prezintă atragerea investițiilor străine).

Toate aceste caracteristici, contribuie la crearea unui cadru propice dezvoltării operațiilor economice cu sau fără motivație fiscală, singura condiție fiind compatibilitatea cu legislația acestor entități teritoriale.”

Paradisurile fiscale și centrele financiare offshore

2.1 Paradisurile fiscale și avantajele utilizării lor

În special țările în curs de dezvoltare reduc controlul în sfera economico-financiară, pentru a atrage atenția investitorilor străini. Aceste avantaje oferite ajută și în dezvoltarea anumitor sectoare economice, precum turismul și serviciile.

„Originea principalelor avantaje a paradisurilor sunt:

unele țări nu percep impozit pe avere, pe venituri, pe surplusuri, dar nici pe plus-valorile de capital;

anumite țări oferă avantaje specifice pentru tipuri specifice de societăți

alte țări au stabilit o percepere de impozit pe venituri care diferă de la un teritoriu la altul: dacă beneficiile nu își au sursa pe teritoriul statului respectiv, nu se percepe impozite;

sunt țări care au rate scăzute de impozitare;”

Scopul utilizării acestor paradisuri, de către persoane juridice dar și de către perosane fizice este următorul: să plătești mai puțin și să câștigi mai mult.

Companiile mari și mai ales firmele și instituțiile respectabile folosesc aceste centre, deaorece acestea oferă posibilități de evaziune foarte diversificate și fine.

„Avantajele fiscale pe care paradisurile fiscale le oferă sunt următoarele:

cote de impozitare foarte scăzute sau nule;

cedarea investițiilor realizate în cadrul unui paradis fiscal în mod direct este scutită de impozit pe plusvaloare;

scutirea de plata diferitelor impozite, cum ar fi: impozitul pe profit, impozitul pe plusvaloarea de capital sau pe avere;

avantaje oferite pentru unele tipuri de societăți cum sunt holding-urile;

specialiști existenți în domeniul bancar, contabil, juridic extrem de competenți”

Interesele pentru a utiliza aceste paradisuri fiscale diferă, așadar voi prezenta interesele din punct de vedere a unei persoane fizice, apoi din punctul de vedere unei persoane juridice.

Persoana fizică este interesată de utilizarea paradisurilor fiscale din două motive principale: în primul rând caută țările unde impozitele sunt foarte scăzute sau nici nu există, sau care oferă posibilitate unori reduceri pentru impozitele din țara de origine, deoarece între țările respective s-au stabilit acorduri în acest scop. În al doilea rând, profită din politicile guvernamentale avantajoase, deoarece are ca obiect dezvoltarea activităților.

Persoanele juridice, „folosesc la rândul lor, paradisurile fiscale din motive diferite:

Întreprinderile care au filiale în străinătate au posibilitatea de a nu plăti impozite în următorul caz: anumite paradisuri fiscale impozitează profiturile în anul următor realizării lor, impozitul fiind calclulat pe ansamblul beneficiilor străine dar și naționale.

Filiala unei firme în cadrul unui paradis fiscale poate fi folosită de acesta ca punct de achiziție pentru propriile mărfuri. Aceste mărfuri sunt revândute uzinelor din străinătate, iar firma profită de remizele obișnuite fără a pierde beneficiul vânzării.

Dacă o companie cumpără materiale, materii prime, combustibil etc. la prețul pieței locale printr-o filială implantată într-un paradis fiscal, firma respectivă realizează beneficii neimpozabile.

Paradisurile fiscale sunt de multe ori folosite pentru a efectua tranzacții de brevet, know-how, procedee de fabricație, din cauza secretului bancar dar și din cauza facilităților fiscale.

Aceste centre dau naștere juriștilor, contabililor și bancherilor experți și competenți.

Băncile captive sunt create pentru a satisface necesitățile propii ale unui grup de indivizi. Banca captivă este un organism, are statut de bancă non-rezidentă și poate efectua operațiuni în orice natură. Nu efectuează operațiuni care implică rezidenți din țările în care acestea sunt instalați.

Constituirea unui trust ajută în manipularea profiturilor scutite de plata impozitelor. Acesta poate fi constituită pentru persoanele originară dintr-o țară guvernată prin legile britanice.”

După părerea multora tranzacțiile prin intermediul paradisurilor fiscale sunt ilegale. E foarte greu delimitarea între legal și ilegal, în ceea ce privește folosirea activității bancare prin intermediul acestor societăți. Este foarte dificil de a găsi infractorul și de detectat dacă este vorba despre evaziune fiscală sau despre fraudă fiscală.

Termenul de evaziune fiscală și fraudă fiscală se deosebesc:

Evaziunea fiscală (tax avoidance) este cel mai des folosit de către contribuabili. Utilizarea de metode legale care constă în modificarea situației financiară a unui individ, în scopul de a reduce cheltuielile, impozitul pe profit datorat și taxele. Acest lucru este, în general, realizat de către indivizi care deduc permisele bancare și creditele. Această practică diferă de evaziune fiscală, ceea ce este ilegal.

„De exemplu, persoanele care contribuie la planurile de pensii angajator-sponsorizat cu fonduri de pre-fiscale sunt implicate în evaziunea fiscală, deoarece cantitatea de impozitele plătite fondurilor atunci când acestea sunt retrase este de obicei mai mică decât suma pe care persoana va datora azi. În plus, planurile de pensii permite contribuabililor de a amâna plata impozitelor până la o dată ulterioară, care permite economiile lor să crească într-un ritm mai rapid.”

Frauda fiscală (tax evasion) este o practică ilegală în cazul în care o persoană, organizație sau corporație în mod intenționat evită plata obligațiilor fiscale. Frauda fiscală se pedepsește cu supunerea unor taxe mărite și sancțiuni penale substanțiale.

Există o mare diferență între minimizarea taxelor fiscale și fraudă sau evaziune fiscală. Cetățenii au dreptul de a reduce cantitatea de impozitele pe care le plătesc, atâta timp cât acesta este realizată prin mijloace legale. „Raportul Gordon prezintă patru categorii de folosire a paradisurilor fiscale din punct de vedere fiscal, de la complet legal până la fraudă:

folosirea paradisurilor fără un scop fiscal și fără a avea implicații asupra venituilor fiscale;

tranzacții care au efect fiscal, dar care sunt legale;

planificare și strategie fiscală pentru a beneficia de deficiențe legislative;

frauda fiscală, o acțiune prin care contribuabilul încearcă să evite obligațiile sale fiscale prin mijloace ilicite.”

Exemple de paradisuri și centre financiare offshore

După cum am prezentat în primul capitol, harta lumii este plină de paradisuri fiscale. După un studiu realizat de către Ziarul Financiar doar America Centrală depășește Europa la numărul de paradisuri fiscale. Paradisurile fiscale grupate pe regiuni, incluzând țări, orașe, insule și regiuni sunt următoarele:

Tabel nr. 2.1.2

Lista paradisurilor fiscale

Sursă: realizat de către autor, după www.zf.ro/business-international/

Deși America Centrală și Caraibe “deține” cele mai multe paradisuri fiscale, mare parte a acestor paradisuri însă este controlată de către Londra. Insulele Cayman, Insulele Virgine Britanice sau Granada, dar și Bahamas este influențată în mare măsură sau chiar controlată de către Londra. Avem influențe deasemenea și în Europa de exemplu, băncile din Liectenstein sunt supravegheate de către Elveția, iar Londra are influențe în Guernsey, Insulele Man sau Jersey. După părerea mea Marea Britanie prin metropolitanul Londra, are influențe pe tot globul, în Asia prin Hong Kong, în Oceania prin Insulele Cook și Insulele Marshall și în restul regiunilor prin cele amintite mai sus. Londra joacă un rol foarte important în economia globală datorită acestor conexiuni. Londra este un nod, un centru financiar foarte important un “depozit bancar internațional”.

Tabelul nr. 2.2 reprezintă un studiu realizat de Fondul Monetar Internațional și Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică după care majoritatea țărilor cu venituri și jurisdicții mici și medii sunt importatori nete de servicii financiare în timp ce majoritatea țărilor cu jurisdicții și venituri mari sunt exportatori nete. Din douăzecișidouă de paradisuri fiscale și centre financiare offshore 16 fac parte din grupul țărilor cu venituri mari.

Tabel nr. 2.1.3

Centrele financiare offshore cu venituri mari

Sursă: realizat de către autor, după Ahmed Zoromé, Concept of Offshore Financial Centers: In Search of an Operational Definition, 2007, IMF

Țările în bold, deși au venituri medii și scăzute, au un raport foarte ridicat în privința exporturilor serviciilor financiare în raport cu PIB. Țările respective au dezvoltat sectorul terțiar, adică serviciile.

O economie sănătoasă se bazează pe acest sector, iar aceste țări sunt exemple bune pe plan mondial, deoarece sunt țări micuțe, au o importanță ridicată pe plan internațional.

După un raport realizat în anul 2005 putem afirma că numărul băncilor offshore în anumite paradisuri fiscale și centre financiare offshore precum Antigua, Insulele Cook, Monserrat sau Vauatu arată un trend descendent. De exemplu Vanuatu în anul 1990 avea 320 bănci, în 2005 doar 7 existente, sau Monserrat în anul 1997 deținea 120 bănci, în 2005 doar 11 au rămas:

Figura nr. 2.1.1

Declinul băncilor offshore

Sursă: realizat de către autor, după rapoarte trimestriale ale Băncii de Plăți Internaționale, 2002, 2005, 2006

Declinul numărul băncilor a fost un semnal de alarmă, deoarece aceste paradisuri au intrat într-o stare de stagnare (Tabel 2.1.3). Sharman în anul 2007 împarte 26 de paradisuri fiscale (PF) și centre financiare offshore (CFO) în șapte mari grupe:

Tabel nr. 2.1.4

Repartizarea paradisurilor fiscale și centrele financiare offshore după evoluții și perspective

Sursă: realizat de către autor, după Cristian George Buzan, Paradisurile fiscale și centrele financiare offshore în contextul economiei mondiale, Editura C.H. Beck, București, 2011, pag. 168

Grupa țărilor stagnate și celor ieșite din circuit tind să confirme eșecul paradisurilor fiscale. Din această analiză putem concluziona, că se conturează o concentrare a paradisurilor fiscale în jurul anumitor state. Insulele Canalului Mânecii, adică Jersey, Guernsay și Insula Man se concentrează în jurul Londrei, Insulele Cayman și Bermuda în jurul Americii Centrale, însă cu un control puternic britanic. Aceste state puternice, precum Marea Britanie și SUA, sunt defapt puterile motrice a insulelor, fără aceste state Insulele Cayman de exemplu ar fi fost doar un paradis natural, un centru turistic.

Rezultatele înregistrate de aceste insule sunt spectaculoase, iar organizațiile internaționale și statele dezvoltate nu vor reuși să impună gradul înalt de strictețe și uniformizare în relațiile financiare internaționale.

Pesimismul în ceea ce privește viitorul paradisurilor fiscale și a centrelor financiare offshore este alimentat de două cauze:

fenomenul prin care anumite state industrializate mențin trăsături legislative dintre cele pe care defapt reproșează paradisurilor fiscale. Legislația statelor federale SUA ca de exemplu oferă o foarte bună anonimitate. Dacă SUA încurajează teritorii precum Wyoming sau Delaware la anonimitate, iar centrele financiare offshore încep să renunțe la secretul bancar, investitorii renunță căutarea paradisurilor fiscale. State ca Elveția, Luxemburg și Belgia însă rezistă și va rezista presiunilor organizațiilor internaționale și nu vor semna acorduri de dezvăluire a informațiilor fiscale, aceste țări au multă tradiție în acest domeniu.

presiunile supuse diverselor organizații internaționale și state industrializate, forțând paradisurile și centrele financiare offshore să elimine atuuri legislative importante. De exemplu să renunțe la avantajele acordate nerezidenților și la eliminarea secretului bancar. Aceste PF și CFO apoi sunt incluse periodic și sistematic pe diverse liste „negre” și „gri”.

Paradisurile fiscale sunt țări mici, dar foarte bogați și au instituții de guvernare foarte dezvoltate și de calitate. Sunt multe țări, care deși sunt bogate, dar lipsa de guvernare de înaltă calitate nu va admite niciodată să devină paradisuri fiscale. Deasemenea pe parcursul anului 2009, OCDE a creat o așa numită “lista gri”. Lista gri este alcătuită din țările care nu au pus în aplicare în mod adecvat standardele de transparență fiscală. OCDE a dublat presiunea asupra acestor țări. Până în 2009 pe lista au apărut jurisdicțiile cele mai tradiționale, cum ar fi Gibraltar, Jersey, Monaco, Liechtenstein, Insula Man, Insulele Cayman sau Insulele Virgine Britanice, cel mai recent Panama, însă în 2009 au semnat acordurile privind informațiile fiscale și acordurile de evitare a dublei impuneri sub presiunea OCDE, și au dispărut de pe listă.

Au devenit paradisuri fiscale transparente, iar obiectivul OCDE în acest caz este ca lista gri să fie inexistentă, cu alte cuvinte, toate țările cu dubii privind evitarea dublei impunere și informațiile fiscale să fie transparente. Deși OCDE luptă împotriva paradisurilor fiscale, în aceeași an (2009) Banca Mondială a realizat un raport în legătură cu depozitele financiare offshore. Din acesta reiese că depozitele bancare nu au fost afectate, Insulele Cayman de exemplu deține 42% din totalul depozitelor bancare în centrele financiare offshore, Jersey 10% și Hong Kong 9% (Figura 2). Liderul rămâne Insulele Cayman deși a devenit “transparent” din punct de vedere a informațiilor fiscale și a avantajelor acordate.

Figura nr. 2.1.2

Depozite ale băncilor în centrele financiare offshore

Sursă: realizat de către autor, după Banca Internațională de Plăți, Banca Mondială, octombire 2009

În anul 2012 OCDE a creat un grup, numit “Alte centre financiare”, în primăvara anului 2012 grupul a inclus doar Guatemala.

În concluzie paradisurile fiscale sunt țări foarte mici, totodată foarte bogate. Dețin o înaltă calitate de instituții de guvernare. Normele fiscale internaționale sun foarte bine stabilite. Lipsa paradisurilor fiscale ar fi un lucru bun sau rău pentru lume? După părerea mea existența paradisurilor fiscale sunt niște forțe motrice a companiilor multinaționale și a indivizilor foarte bogați. Facilitățile oferite de acestea ajută în circulația banilor în forme legale sau mai puțin legale. Lupta împotriva centrelor financiare offshore și paradisuri fiscale după părerea mea este inutilă, deoarece tot timpul vor fi indivizi care dețin foarte multă lichiditate și care în mod obligatoriu vor căuta soluții pentru a evita plata taxelor.

2.2 Centrele financiare offshore

Problema mondială în legătură cu centrele financiare offshore este că aceștia “ascund” o sumă foarte mare de bani pe care în mod normal ar trebui să plătească individul sau compania respectivă pe lângă impozitul pe profit și alte taxe. Așadar dacă o multinațională are subsidiare, filiale sau companii mixte (jointventure) în anumite centre financiare offshore, evită plata taxelor, iar acest lucru are consecințe negative în balanța de plăți a statului mamă (statul de origine a firmei). Membrii Parlamentului European au solicitat statele membre să însumează pierderile țărilor, adică costul pierderilor celor 27 de națiuni prin evaziune fiscală. Din acesta reiese că 1,3 miliarde dolari din venituri sunt pierderi anuale publice. Această sumă este de două ori mai mare decât deficitul bugetar al UE în anul 2013 și aproape de șapte ori mai mare decât bugetul total al UE în comparație cu anul trecut. Figura 1 reprezintă îngrijorarea Parlamentului European, deoarece așa numită “economie subterană” care cuprinde activitățile de evaziune fiscale și non-impozitare reprezintă aproximativ 20% din PIB-ul UE, studiu realizat de către Comisia Europeană și Washington DC pe baza Fondului Monetar Internațional. Economia “umbră” este compusă din munca nedeclarată și profiturile nedeclarate a întrepriderilor Figura 2, cuprinde 20% din PIB-ul UE.

Figura nr. 2.2.1 Economia ascunsă Figura nr. 2.2.2 Economia “umbră”

Sursă: realizat de către autor, după Parlamentul European, Comisia Europeană, Fondul Monetar Internațional

Centrele financiare offshore sunt folosite în foarte multe domenii. Sectoarele care favorizează centrele financiare offshore sunt industria: imobiliar (79,5%), de investiții și financiară (61,1), bancară (57,3). În figura următoare este prezentată un procentaj cu primii 10 industrii care folosesc subsidiare alăturate în centrele financiare offshore:

Figura nr. 2.2.3

Top 10 industrii care folosesc centre financiare offshore

Sursă: realizat de către autor, după Action AID, http://www.wpp.com/wpp/, 2011

Figura nr. 2.2.4 reprezintă primele 10 multinaționale din Marea Britanie (anul 2011) care folosesc paradisuri fiscale, câștigând din avantajele oferite de către centrele financiare offshore o mulțime de bani. Majoritatea subsidialelor acestor multinaționale sunt situate în teritorii britanice de peste mări în Insulele Canalului sau în Dependențele Coroanei:

Figura nr. 2.2.4

Utilizatorii top 10 a centrelor financiare offshore

Sursă: realizat de către autor, după Action AID, http://www.wpp.com/wpp/, 2011

Companiile top 3 (Marea Britanie, 2011) sunt WPP Group (firmă engleză, se ocupă cu lobby, publicitate, media, relații publice, cifra de afaceri: 5,907.8 milioane £), HSBC (The Hongkong and Shanghai Banking Corporation, bancă engleză, industria bancară, servicii financiare) și Royal Dutch Shell (este unul dintre cele mai mari grupuri energetice din lume, sediul fiind în Londra, cifra de afaceri: 318 miliarde $). Primele 100 de multinaționale britanice au declarat că dețin în proprietate deplină sau în comun un număr de 34,216 de companii iar în jur de 25% din acestea sunt situate în jurisdicții clasificate drept paradisuri fiscale.

În următorul tabel aș vrea să prezint top 5 companii din Marea Britanie, care dețin cele mai multe subsidiare în următoarele centre financiare offshore: Insulele Cayman, Luxemburg și Jersey. După cum am văzut și în Figura 4, Lloyds Banking Group deținea 259 subsidiare în paradisuri fiscale, dintre care după Tabelul 1, 72 de subsidiare, asociații sau firme mixte se găsesc în Jersey, 18 în Luxemburg și 26 în Insulele Cayman. Barclays doar în Insulele Cayman deține 174 de subsidiare.

Tabel nr. 2.2.1

Top 5 multinaționale din Marea Britanie care deține cele mai multe subsidiare și asociații în paradisuri fiscale (2011)

Sursă: realizat de către autor, după http://www.theguardian.com/news/datablog/2011/oct/11/ftse100-subsidiaries-tax-data#data,

Boston Consulting Group a realizat un studiu în anul 2012 după care putem avea o viziune clară, asupra faptului că banii “spălați” în paradisurile fiscale ajung la aproape 2,3 mii de miliarde de dolari doar în Elveția.

Destinațiile sunt diferite, cea mai mare parte a averii lumii sunt depuse după acest studiu în Elveția, urmat de Marea Britanie, Hong Kong și Singapore, Caraibe și Panama, Statele Unite ale Americii, altele (de exemplu Liechtenstein sau Bahama) și Luxemburg (Figura 5). Evoluția averii depuse în băncile aferente a paradisurilor fiscale arată o evoluție ascendentă din anul 2009 până în anul 2012, de exemplu în Elveția a crescut cu 7,5% față de anul 2009, doar Luxemburg arată o descreștere, de la 0,8 mii de miliarde la 0,6 mii de miliarde dolari:

Figura nr. 2.2.5

Averea depusă în paradisurile fiscale

Sursă: realizat de către autor, după: Boston Consulting Group, 2012

Multinaționalele cu sediul lor în anumite paradisuri fiscale influențează în mod direct economia mondială dar și politica internațională. Willard Mitt Romney a fost guvernatorul statului Massachusetts și a candidat pentru alegerile prezidențiale din anul 2008 din SUA, iar în 2012 a candidat din nou, dar după cum știm a pierdut în fața președintelui Barack Obama. El este unul dintre cofondatorii firmei Bain Capital, care este o firmă de investiții.

Conform opensecrets.org (Figura 2.2.6) donatorii campaniei de top din anul 2012 au fost multinaționale care sunt cele mai mari utilizatori de paradisuri fiscale. Următorul tabel scoate în evidență firma contribuitoare la campania și suma donației (lobby). Din cele unsprezece contribuitori al lui Romney, șapte sunt firme financiare cu o activitate offshore semnificativă în diferite paradisuri fiscale. Pe locul 5 este banca elvețiană, Credit Suisse. În prezent, banca se află sub o anchetă federală pentru a determina faptul că acesta a ajutat și ajută în continuare cetățenii americani ascunderea veniturilor care bineînțles este un fapt ilegal.

În capitolul 3.2.2 Aurul nazist dezbat această afirmație și dovedesc faptul că afirmația este adevărată. PricewaterhouseCoopers și Deloitte sunt niște firme de contabilitate care fac afaceri prolifice și ajută în înființarea firmelor offshore în paradisuri fiscale și în centrele financiare offshore. Pe primul loc apare Goldman Sax Group, cu un aport de 593000 de dolari, sumă imensă. “Goldman Sachs Group, Inc este un lider de servicii bancare de investiții la nivel mondial. Se ocupă în principiu cu titluri de valoare și de administrare a investițiilor, care oferă o gamă largă de servicii financiare și are la bază clienți foarte importanți și diversificați. Printre clienții firmei se include corporații, instituții financiare, guverne și persoane fizice care au influențe economice pe plan mondial. A fost fondată în anul 1869, firma are sediul în New York și are birouri în toate centrele financiare importante din întreaga lume.”

Figura nr. 2.2.6

Suma donată pentru campanie de către multinaționale și nr. subsidialelor offshore a acestora

Sursă: realizat de către autor, după opensecrets.org, 2012

Dema partners – România

Centrele financiare offshore au mizat foarte mult pe o anumită strategie fiscală. Un exemplu bun este dat de Antilele Olandeze în relația cu SUA. Aceștia au semnat un tratat de evitare al dublei impuneri dintre cele două state. Insulele Cook au ales o altă strategie, este cunoscută datorită numeroșilor trusturi înființate aici. Avem exemple pentru câteva centre financiare offshore care au refuzat cooperarea internațională, din această cauză au cunoscut un declin constant, iar mai apoi au abandonat industria offshore, exemplul Niue sau Nauru. În legătură cu Nauru, era vehiculată de circa 70 de miliarde de dolari iar aceste fonduri au fost provenite din spălarea de bani de către mafia rusă. Nauru a fost caracterizată de slabă prezență de legislație anti-fraudă și de supraveghere a sectorului financiar-bancar. Conform datelor Băncii de Plăți Internaționale evoluția înmatriculărilor de societăți comerciale offshore în centrele financiare offshore este una ascendentă. Cea mai mare evoluție a fost observată în Samoa, deoarece în anul 2002 statul deținea 7553 de societăți comerciale noi înființate, dar în anul 2005, numărul acestora s-a triplat, la 22000 de societăți.

Figura nr. 2.2.7

Evoluția înmatriculărilor de societăți comerciale offshore în centre financiare offshore permanente

Sursă: realizat de către autor, după:Banca de Plăți Internaționale, Banca Mondială, rapoarte trimestriale 2002, 2005, 2006

Oare din ce cauză în unele centre financiare offshore în timp scurt, în trei ani, societățile comerciale offshore s-au triplat? După părerea mea avantajele create de acestea, în primul rând legislația acestor țări permite crearea unei societăți comerciale într-un timp foarte scurt, de la o zi la alta, sau în câteva ore, în al doilea rând secretismul bancar. Transparența legislației și existența unor firme specializate în domeniu poate ajuta în crearea unor societăți comerciale offshore, într-un paradis fiscal sau centru financiar offshore dat.

În țara noastră un exemplu bun este dat de grupul Dema Partners (pagina web oficială este http://www.infiintareoffshore.ro), care defapt este un grup de firmă ce oferă consultanță în:

inființarea firmelor offshore

împlementarea

utilizarea firmelor offshore.

Ce oferă Dema Partners? “O gamă largă de soluții și servicii în sprijinirea clienților privind nevoile lor la nivel corporativ, bancar și investițional. Înființarea unor companii și structură offshore, conturi bancare offshore, soluții e-commerce etc. Aceste soluții permit organizarea afacerilor și a sitațiilor financiare personale într-un mod mult mai profitabil. Compania are o experiență vastă, cu peste 2000 de firme înregistrare în peste 50 de jurisricții, structuri complexe pentru companii internaționale și multinaționale.

Firma a fost creată pentru a ajuta oamenii de afaceri prin labirintul industriei offshore și pentru a oferi produse la prețuri accesibile. Susține clienții să se extinde pe noi piețe, pentru a-și conduce afacerile cu eficiență, pentru a-și proteja averea.” Dema Partners are parteneriate încheiate în întreaga lume. Firma deține cele mai bune echipe de contabil, consultanți și avocați din peste 80 de jurisdicții.

Conform Dema Partners, planificarea fiscală internațională este una din cele mai importante aspecte ale economiei moderne actuale. Firma poate oferi soluții eficiente pentru afacerile offshore, investiții sau comerț internațional. Scopul firmei este de a oferi un standard de practică optim în afaceri într-un mediu legal. Dema Partners se ocupă cu întreprinderi mari și mijlocii, persoane fizice și familii, cât și cu antreprenori.

Serviciile oferite de către firmă sunt următoarele:

servicii privind acționar și director nominal dar și secretariat și birou virtual.

înființare companii offshore și eliberare documente.

deshidere conturi bancare în anumite centre financiare offshore.

consultață legală și fiscală privind utilizarea firmelor și a centrelor financiare offshore.

înregistrarea unor active în diferite centre financiare offshore.

obținere cetățenie în anumite paradisuri fiscale și soluții pentru a proteja averea.

Dema Partners face mult mai accesibilă utilizarea companiilor offshore, deschiderea conturilor bancare și a conturilor de comerciant mai multor clienț la nivel global. Conform Dema Partners putem să accesăm date privind costul de înființare a unei firme offshore în Europa.

Figura nr. 2.2.8

Costurile (euro) înființării unei firme offshore în Europa (2014)

Sursă: realizat de către autor, după http://www.infiintareoffshore.ro/Firme-in-Europa-si-UE.php

După cum observăm în Europa costurile cele mai ridicate pentru înființarea firmei offshore este în Liechtenstein iar spre surpinderea mea costul cel mai scăzut este în România. După părerea mea din punct de vedere al investițiilor străine directe acest lucru este unul foarte pozitiv.

Din punct de vedere al costurilor în paradisurile fiscale, putem observa că în cele mai multe state costul este de 990 euro. Cel mai ridicat cost este în Insulele Cayman unde costul de înființare este de 1990 de euro iar costurile anuale sunt de 7900 euro.

Din acest punct de vedere paradisul fiscal cel mai accesibil este Panama, unde costul de înființare este de 590 de euro, iar taxele anuale sunt doar 490 de euro.

Conform Figura 2.2.7 din anul 2002 până în anul 2005 numărul firmelor offshore în Seychelles s-au dublat, de la 9000 de firme la 17689. Dar de ce este atât de atractiv statul Seychelles?

Seychelles cuprinde 115 insule, situat la câteva mii de km în largul coastei de est al Africii. Este un paradis fiscal și turistic. Transportul maritim dintre Africa, Asia și Europa se desfășoară în acea zonă, acest lucru permite Seycelles o platformă unică pentru investiții străine în aceste domenii. Este o republică democratică independentă. Are un mediu politic stabil, bazat pe dreptul englez, dreptul francez civil si dreptul comercial, iar statul beneficiează de politicile și strategiile guvernamentale. Promovează investițiile străine directe și incestițiile locale. Religia: romano-catolici (90%), anglicani (8%), alte religii (2%).

“Statul operează una dintre cele mai rapide înființări de firme tip IBC (Information Business Consulting) din lume. Sisteme foarte eficiente, faciliteză angajarea rapidă a oricărei cereri, procesul de înființare a unei firme offshore este foarte simplu și direct. Legea Companiilor de Afaceri Internaționale din 1994 reglementează operațiunile legate de companii offshore”.

Principalele caracteristici IBC Seychelles:

taxele anuale sun stabilite pe viață și sunt foarte stabile

identitate acționarilor nu este obligată să fie dezvăluită

capitalul social minim nu este prevăzută, secretismul este garantată prin lege

este necesar doar un acționar sau director

procedurile civile (IBC) pot fi audiate de un singur judecător

Caracteristici legale și reglementări:

taxe mici la înființare firme (100$ IBC, 1000$ pentru CSL).

zero taxe pentru societăți tip IBC.

1,5% impozit pentru societățile CSL (Societăți cu Licență Specială).

legislație modernă – permite și reglementează companiile offshore, bănci offshore, fonduri mutuale, fonduri de hedging și parteneriate limitate.

tratete de evitare a dublei impozitare: China, Belgia, Emiratele Arabe Unite, Qatar etc.

înființare firmă offshore în 24 de ore.

Seychelles este controlată în mod indirect de către puterile mari ai economiei mondiale, cum ar fi Marea Britanie sau Elveția, deoarece conturile bancare offshore sunt oferite prin intermediul băncilor internaționale, Banca Habib (Zürich, Elveția) inclusiv Banca Barclays (Londra, Marea Britanie). Portul Victoria deasemenea este inima paradisului fiscale, oferă de transbordare la piețele regionale și internaționale.

Avantajele pentru investitori:

Infrastructură: legături navale și aeriene cu SUA, Europa, Asia și Africa,

Zona de timp favorabil (GMT +4)

Infrastructură de telecomunicații dezvoltată

Moneda natională: seychelles rupee, codul SCR, 1 USD = 11,9 SCR (sept. 2013)

Școli private, stil britanic de sisteme de învățănânt.

Seychelles este un stat stabil din punct de vedere economic și politic, oferă o jurisdicție soffshore stabilă. Oferă o gamă de produse offshore vastă, flexibilitate și adaptabilitate. “Acorduri semnate de Seychelles cu alte state, grupuri de state sau organizatii economice internationale: a solicitat aderarea la OMC, participa la urmatoarele organizatii economice regionale si internationale : AfDP, ACP, EADB, FAO, G-77, BIRD, IMF, IMO, NAM, OUA, OPCW, UN, UNCTAD, UNESCO, UNIDO, WHO, WMO, WTO.”

Alte motive pentru înființarea unor firme offshore în Seyshelles

Lipsa controlului fiscal

Stimulente fiscale

Populație vorbitoare de limbă engleză, forța de muncă profesională

Structuri offshore dezvoltate, flexibile și moderne

Jurisdicție offshore cu reputație

Conform Tabel 2 Seychelles este un centru financiar offshore foarte atractiv datorită faptului că costurile de înființare a unei firme este foarte scăzută, 590 de euro, costurile anuale la fel sunt foarte scăzute, 490 euro, în comparație cu Insulele Cayman unde taxa pe an este 7900 de euro. Costurile opționale, precum angajarea unui director sau acționar de asemenea sunt foarte reduse.

Tabel 2.2.3

Costurile înființării unei firme offshore în Seychelles

Sursă: realizat de către autor, după:: http://www.infiintareoffshore.ro/Seychelles.php, 2014

În concluzie, Seycelles este unul dintre cele mai atractive centre financiare offshore și paradisuri fiscale din lume. Din cauza costurilor reduse, prin combinația taxe zero pentru nerezidenți, prin tratatul privind evitarea dublei impozitare, taxelor guvernamentale reduse, prin crearea regimurilor juridice și fiscale foarte favorabile precum și prin zona liberă de comerț va rămâne și în viitor.

Elveția și Marea Britanie: studii comparative

3.1.1 Secretul jurisdicției antic european

Securitatea și secretul caracterizează de foarte mult timp Elveția. Profesorul de istorie contemporană a universității din Laussanne, Sébastien Guex, a explicat:”Probabil, Elveția este paradisul fiscal cel mai vechi și puternic… Insulele Cayman și Bahama sunt doar niște roduri al Londrei, nu au avut niciodată autonomie adevărată. Elveția este o mină de aur pentru americanii bogați, a devenit un paradis fiscal datorită tradiției foarte veche datând de șapte secole, care implică strategiile adoptate a unor treizeci sau patruzeci de familii. Dacă faci parte din una dintre ele, ești valoros în lume. Acest lucru are o importanță care este independentă de finanțe.”.

Faptul că Elveția este un loc foarte special, locul cel mai special din lume reiese și din mitul de origine a statului, Mărul lui Tell. Wilhelm Tell a fost un om puternic, alpinist, un erou național, al Elveției în războiul de independență din anul 1308. Elvețienii au luptat împotriva împăratului Albert, al Austriei. Legenda spune că Tell a refuzat să-l salute pe guvernatorul imperial Gessler. Wilhelm Tell după acest fapt a fost condamnat de Gessler, să tragă cu arcul într-un măr așezat pe capul copilului său. Tell a trecut prin această încercare. Din răzbunare, Tell, l-a omorât pe Gessler, acest fapt a izbucnit războiul de independență și a condus țara către independență.

De-a lungul secolelor, elvețienii, s-au organizat în comunități de sine stătătoare, ceea ce făcea imposibil să cadă sub controlul armatelor străine. Elveția este divizată în patru blocuri lingvistice: majoritatea germană se bazează în jurul orașului Zürich și locuiesc în zona centrală și estică, vorbitorii de limba franceză locuiesc în Geneva în partea vestică a țării, mai puțini vorbitori italieni sunt grupați în jurul orașului Lugano în sud, iar cea mai mare parte a mediului rural, vorbitorii retoromană (este limba oficială a Elveției începând cu 20 februarie 1938, dar nu are statut de limbă oficială deplină) sunt situați în văile de est. Aceste blocuri sunt întrerupte de cantoane (26 cantoane autonome) și comunități, împărțite între protestanți și catolici, și chiar între ideologii. „Cetățenii de rând sunt capabili să participe la fiecare nivel de politică și de a exercita în mod regulat voința lor în referendumuri și inițiative, prin care cetățenii elvețieni iau în mod direct numeroase decizii politice la nivel național și subnațional (la nivel de canton). Din această implicare a cetățenilor derivă două efecte evidente: impozitele elvețiene sunt destul de mici în comparație cu standardele europene, pentru că alegătorii sunt în măsură să revizuiască și să aprobe o gamă largă de cheltuieli, și de luare a deciziilor politice tinde să fie foarte lentă, deoarece susținând cererile individuale trebuie să li se permită să fie exprimate la fiecare pas.”

Elveția este neutră în conflictele străine. A lua parte într-un război dintre Franța și Germania, ar fi mai complicat, deoarece vorbitorii de limba franceză elvețieni ar fi împotriva compatrioților vorbitori de germană, așa că Elveția a rămas tot timpul neutră, este însă implicată în procesele de pace din toată lumea. Tradiția de neutralitate își are originiea de mai multe secole, formal a fost recunoscută în Europa în anul 1815 la Congresul de la Viena.

Elveția a reușit să gestioneze fracturile interne, a creat un sistem politic extrem de descentralizată, complexă și complicată, și a creat totodată o democrație directă. Referendumurile frecvente menține constituția elvețiană în dinamism, având o evoluție constantă. Istoricul Jonathan Steinberg a explicat: “cred că va exista întotdeauna un compromis politic sau un mechanism constituțional, care va da un sprijin în dificultățile apărute… Elveția este o entitate veche, istorică, care a reușit să scape de descentralizarea epocii moderne. Este o parte mică din Sfântul Imperiu Roman, care a supraviețuit nașterea și căderea statului modern centralizat.”.

În acestă structură extrem de descentralizată, guvernul național primește doar o treime din totalul taxe (sarcini fiscale), două treime este împărțită între cele 26 cantoane și între cele 2750 autorități municipale. Această structură creează o dinamică de offshore, scoate în evidență faptul că Elveția este un paradis fiscal: există o competiție extrem de puternică între cantoane, de a oferi avantaj fiscal cât mai mare, ceea ce creează cele mai mici taxe din lume, împreună cu secretul financiar oferit, atrage corporațiile cele mai mari din lume. De exemplu, cantonul Zug, găzduiește foarte discret 27000 de corporații, câte o corporație pe patru cetățeni. Firme gigante care comercializează resurse naturale cum ar fi Glencore&Xtrata (este una dintre cele mai mari companii globale din lume, se ocupă cu resurse naturale diversificate și este una dintre cele mai mari companii din indicele FTSE 100. Activități industriale și de marketing ale grupului sunt susținute de o rețea globală de mai mult de 90 de birouri situate în peste 50 de țări, peste 190000 de angajați. Compania este structurată pe trei mari segmente de activitate distincte: metale și minerale – accent pe cupru, nichel, zinc/plumb, aliaje, alumină/aluminiu și minereu de fier, produse energetice – concentrându-se pe petrol și cărbune, și produse agricole – accentul căzând pe cereale, uleiuri/semințe oleaginoase, bumbac și zahăr) și clădiri prin care trec o mare parte din conductele de gaze din Rusia, în Europa. Cantonul Zug a devenit un adăpost al finanțatorului Mark Rich, iertat apoi controversat de președintele Clinton în anul 2001, și găzduiește celebrități, cum ar fi fostul star de tenis, Boris Becker. Multinaționalele gigante influențează cantoanele mici, oferindu-le o mare putere economică de a influența legislatorii localnici. “Este un canton atât de mic, încăt aveți acces la autorități” – explica Priska Roseli, un oficial de rang înalt de la Tyco Electronics Ltd, având sediul lângă cantonul Shaffhausen, unde firma a negociat propria rată specială de impozitare, după deplasarea sediului din Bermuda. De asemenea ceva liniștește capitaliștii financiari. Politica elvețiană se bazează pe cea ce ei o numesc concordanță: acordurile sunt negociate între facțiuni. Consiliul Federal elvețian este alcătuit din șapte membri care reprezintă partide diferite, însă obiectivul colectiv va fi întotdeauna asupra intereselor partidelor în parte. Deși democrația este bazată pe opoziție, politicieniilor din partide diferite nu prea sunt permise dezacordul. De exemplu, partidul socialist s-a opus mult timp secretului bancar, liderii săi în Consiliul Federal însă trebuie să urmeze linia oficială. Concordanța a fost în mare parte contrariată în ultimii ani deoarece partidul de dreapta anti-imigrantă Schweizeriche Volkspartei (SVP) este majoritară. SVP susține agresiv securitatea bancară. Clasa muncitore nu se agită, și nu s-a agitat aproape de loc în Elveția. Muncitorii știu ce au de făcut, tradiția le îndrumă spre naționalitate. Produsul național e mai bun decât orice produs, rivalitatea există și între cantoane. Terenul muntos a structurat economia, a ajutat în segmentarea pieței. De exemplu industria textilă se concentrează în zona izvoarelor de munte, în unități mici, de obicei tradiționale și familiale. Faptul acesta și abilitatea sistemului de a fi neutru în conflictele potențiale oferă elvețienilor un grad foarte ridicat de toleranță față de inegalitățile în privința averii și distribuția ei între națiunile dezvoltate. Revoluții intrastatale nu vor fi în Elveția, iar acest aspect este foarte atrăgător pentu finanțatorii și bancherii străini.

Discreția financiară există în Elveția de secole. Împărații catolici francezi au apreciat mult bancherii din Genova, dar a fi fost foarte dezastruos dacă francezii aflau că defapt elvețienii împrumută banii protestanților eretici. Adică banii protestanților depuși în Elveția erau împrumutate catolicilor, discrepanțele dintre catolici și protestanți erau foarte mari în acea vreme. În anul 1713 avea loc un mare consiliu în cantonul Geneva, au decis că informația despre tranzacții rămâne în secret doar clientul are voie să știe ce se întămplă. În secoul XIX, această lege „a înflorit” din nou, când elitele elvețiene au început să viseze un imperiu, bazată pe discreția băncilor elvețiene.

Între anii 1860 și 1870 statele mici din sudul elveției s-au “fuzionat” în Italia unită, un lucru asemănător s-a întămplat și în nord, deoarece Germania s-a unificat în anul 1871. Statele europene s-au bătut pentru imperii de peste mări, Marea Britanie s-a extins rapid, urmată de Franța, Germania, Belgia, Olanda și Italia. Elveția nu avea acces la mare, elitele elvețiene din industrie și finanțe și-au dorit cu ajutorul armatei să ajungă la mare, sau să negocieze printr-un tratat să aibe acces la portul din Genoa, un alt plan era de a cumpăra Madagascar de la francezi. Elveția era înconjurată de mari puteri care dețineau imperii coloniale, care la rândul lor asigurau acces la materii prime, putere navală și comerț.

S-a format o nouă cale de a obține bani pe baza neutralității. “Dacă ești neutru în războaie străine poți să faci o grămadă de bani. Poți să lansezi afaceri cu ambele părți, bazând pe încredere, profitând de faptul că ești un intermediar. În timp de război, dacă de exemplu Franța vrea să facă afaceri cu Germania sau viceversa, pot să facă acest lucru prin Elveția, prin companii ascunse pentru a finaliza tranzacțiile. Pot proteja bunurile și iubesc și liniștea: capitalismul le permite să aducă soția și copii și nu vor fi omorâți” – spunea Sébastien Guex. În timp de criză capitalul circulă spre state neutre pașnice, a căror cursuri valutar rămân rezistente.

Elveția a construit un comerț și nivel de trai incomparabil. Elvețienii au asociat neutralitatea cu profitabilitate. Începând cu secolul XVIII, bancherii elvețieni au devenit foarte activi. Măreția Imperială din Viena, împăratul din Anglia și Franța, imperiile mici din Germania aveau toți datorii bancherilor elvețieni. De la Banca Angliei până la Compania East India, erau dependenți de diferite cantoane elvețiene. Profiturile s-au multiplicat în războiul franco-prusac din anii 1870-1871. Arma principală a Elveției a devenit industria și finanțele, “acesta este viitorul nostru, noi vom profita din contradicțiile dintre puterile Europei, și vom protecta cu scutul de neutralitate…” spunea burghezia elvețiană, și din punctul meu de vedere au avut dreptate, și cu ajutorul acestui scut, a devenit cel mai bogat și cel mai stabil stat din lume în prezent. Primul Război Mondial a fost și mai profitabil, așadar elitele elvețiene și-au dorit să devină una dintre cele mai mari centre de capital financiar pe plan mondial. Națiunile europene și-au mărit taxele pentru a achita cheltuielile de război. De exemplu, Franța, a adoptat impozitul pe venit doar în anul 1914, iar rata marginală a ajuns la 90% în anul 1925. Cetățenii bogați au căutat un drum pentru a scăpa, iar alegerea cea mai bună pentru a ascunde veniturile a fost Elveția neutră.

În 26 octombrie 1932 un echipaj de poliție a percheziționat o casă foarte elegantă de pe strada Champs-Élysées (este bulevardul principal din capitala franceză, Paris, totodată este și cea mai faimoasă stradă din lume), în această casă a avut loc biroul băncii din Elveția, Basler Handelsbank (Banca Basler Handelsbank, a fost a treia cea mai mare din Elveția, a deținut un capital de peste 300 de miliarde de franci elvețieni. În anul 1998 a fuzionat cu Union Bank din Elveția și împreună au format UBS – Union Bank of Switzerland, este cea mai mare bancă din Europa în prezent, și a doua cea mai mare din lume. Logo-ul băncii, cele trei chei simbolizează siguranța, securitatea și discreția). Poliția a primit un document de la un informator, era un mare funcționar al băncii, în care era o listă de 1300 de “evazioninști”. În casă, polițiștii au găsit o mână de oameni deținând de peste 200000 de franci elvețieni cash la ei. Când investigația s-a ramificat, lista suspecților a crescut de la 1300 la 2000 de oameni, între care era inclus și unele dintre cele mai bogate nume din Franța. La două săptămâni după razie, la o dezbatere furtunoasă în parlament, Fabien Albartin, deputantul socialist, a obținut lista clienților băncii prin oferirea unor avantaje politice. Pe listă erau doi episcopi, dar erau o mulțime de generali, trei senatori, unii foști miniștri, împreună cu mari industriași, ca și familia Peugeot, proprietarul de dreapta, Le Figaro, și proprietarul rivalului, Le Matin. Pe lângă Bastler Handelsbank, au fost implicate cinci alte bănci elvețiene. Fabien Albartin a afirmat că Franța anual a pierdut patru miliarde de franci, sumă imensă în perioada aceea. În anii 1920, când frații Vestey (cap. 3.2.2 Impozitarea fraților Vestey) au creat o reglementare proprie a impozitelor, bancherii elvețieni au fost faimoși de cea mai mare discreție oferită. Guvernele europene au fost deranjați de pierderea veniturilor fiscale, dar și de risipirea capitalului german spre Elveția, însumând și repartiția impuse Germaniei prin tratatul de la Versailles în urma Primului Război Mondial. Consiliul Federal Elvețian în anul 1924 a afirmat că ”am decis să respingem strict… orice măsură de combatere a acestei evaziuni”.

În timp ce marea criză economică a influențat economiile globle, Franța a pregătit un buget de austeritate iar starea de spirit publică, era otrăvitoare. Ministerul de finanțe a Franței a promis că statul va lupta împotriva evaziunii fiscale, cu toate mijloacele ce stau la dispoziție. Elveția a respins orice fel de colaborare din partea Franței. Bancherii elvețieni spuneau că nu vor coopera cu agenții francezi și vor acorda doar dezavanteje, iar aceștia vor avea repercusiuni nefavorabile în afacerile externe și în depozitele externe franțuzești. Când francezii au întemnițat doi funcționari de la Basler Handelsbank din cauză că nu au cooperat, Elveția și bancherii au acționat. Au organizat o propagandă, împotriva Franței, prin ziare locale. Afacerile murdare însă nu doar în Franța existau, Elveția a ajutat prin personalul UBS cetățenii americani pentru a evita plata taxelor, Elveția a ascuns majoritatea capitalurilor din lume. După ce Adolf Hitler a ajuns la putere în Germania, afacerile elvețiene au fost și mai profitabile (vezi capitolul 3.1.2 Aurul Nazist).

În prezent, Elveția, a rămas depozitul “banilor murdari”. În anul 2009 găzduiește 2,1 mii de miliarde de dolari în conturi offshore deținuti de non-rezidenți, aproximativ 1,1 mii de miliarde din Europa. În 2007, înainte de criza financiară acestă sumă a crescut la 3.1 mii de miliarde de dolari. Analistul financiar elvețian, Helvea, a estimat în anul 2009 că 80% din totalul lichidităților din Europa nu sunt declarate în țările de origine de către proprietari, la autoritățile fiscale. Acest procent ajunge la aproape 99% la greci și la italieni. Rudolf Strahm, parlamentarul elvețian, este adversarul discreției bancare și încearcă să oprească evaziunea fiscală din țară.

Centrul offshore elvețian având istoric, tradiție politică și socială niciodată nu a avut succes și nici nu o să aibă. Intervențiile anti fraudă vor avea succes doar prin băncile elvețiene, printr-o forță și presiune externă. Exemplele recente sunt acordurile acceptate în anul 2010, de către banca UBS, când peste 4000 de conturi deținute de americani și informațiile legate de acestea au fost dezvăluite. Guvernul American a amenințat banca UBS consecințe dezastruoase. Rudolf Strahm a spus “Nu are sens crearea unor presiuni asupra guvernului elvețian. Dacă vrei schimbări trebuie să presezi băncile. ” și din punctul meu de vedere a atins adevărul. În ziarul Time scria în 2010: “presiunea a suflat capacul de pe secretul bancar”.

Aceste schimbări însă, deși sunt foarte modeste, au adus beneficii doar pentru o mână de oameni bogați din țările dezvoltate. Țările în curs de dezvoltare au fost lăsate în afara acordurilor luate, ca de obicei. Lumea este condusă în așa fel, încât prin centrele offshore doar statele dezvoltate beneficiează în mare parte de avantajele oferite. Elveția a devenit un paradis fiscal din timpurile vechi, așadar a dobândit foartă multă experiență de a lungul timpului, a devenit un adevărat maestru al evaziunii.

3.1.2 Elveția – Aurul nazist

3.1.2.1 Rușinea aurului nazist

Cel de-al Doilea Razboi Mondial a fost cel mai sângeros perioadă din istorie. Germanii au folosit metode de exterminare antiumane, groaznice, și au strâns o avere imensă într-un timp foarte scurt. Bani mânjiți de sânge, din carea făcea parte și “aurul nazist”. Aurul nazist era defapt o colaborare “de aur”, între țări precum Elveția, Spania, Argentina, chiar și Statul Vatican, la umbra regimului fascist condus de Hitler.

“Încet, încet, marea încăpere se umplea de trupurile evreilor. Înainte de a fi omorâți, au fost percheziționați, deposedați de bunuri personale precum inele, ceasuri sau cercei, iar mai apoi dezbrăcați până la piele. Mulți își imagineau că sfârșitul era foarte aproape alții ar fi dat orice doar să nu mai fie obligați să treacă printr-o altă experiență chinuitoare. Indiferent însă de ceea ce gândeau ei, naziștii îi considereau o rasă mizerabilă… Porțile se deschideau și apărea membrii unităților speciale… Călcau peste corpurile dezbrăcate… deschideau gura victimelor și începeau să le smulgă ultimele posesii: dinții de aur.” – scria David Heylen Campos, prezentând evreii omorâți de către soldații SS. Cert este faptul că Germania nazistă a pornit Holocaustul împotriva evreilor, și în scurt timp, lăzile de bani au început să se umple. Altă modalitate de a “strânge bani” era ocuparea teritoriilor europene, care erau apoi exploatate la maximum.

Astăzi, după 60 de ani, datorită unor documente denumite “Activități contestabile ale Elveției în interesul naziștilor și al celui de-al Treilea Reich” prezintă publicului, cum multe țări, majoritatea europene au ajutat Germania, ca acest aur să fie transformat în interesul lui Hitler. Care stat a fost statul principal intermediar? Elveția. O bancă neutră din Elveția a fost liderul în operațiuni de spălare de capital. Elveția era neutră din punct de vedere de armament, însă se implica adânc în lucruri interasante financiare, precum spălarea de bani, aurul mânjit de sânge. Aurul era încasat de casele de bani, ca să fie apoi transformat în active pentru a suporta cheltuielile de război unde intra și modernizarea echipamentului militar german. Banca elvețiană avea “relații extraordinare” cu guvernul german în timpul războiului. Banca a început să facă dispărute conturile bancare.

Conturile de către cine erau posedate ? Din păcate a miilor evrei care au murit într-un mod chinuitor și în secret – în timpul războiului – în lagărele de concentrare. Datorită eforturilor depuse de Comisia Volker, azi se cunoaște faptul că totalul conturilor ascunse sunt mai multe de 54000. “Comisia Volker a fost înființată în anul 1996 pentru a investiga sutele de denunțuri împotriva băncilor elvețiene care și-au însușit ilegal banii din miile de conturi ale evreilor morți în Holocaust.”. Comisia a fost condusă de Paul Volker, fostul președinte al Rezervei Federale a Statelor Unite (“Federal Reserve – este banca centrală a Statelor Unite. Structura sa unica include o agenție guvernamentală federală, Consiliul guvernatorilor, în Washington DC și 12 bănci de rezervă regionale.“).

În urma scandalului declanșat, guvernul elvețian a plătit toate cheltuielile necesare pentru desfășurarea anchetei Comisiei Volker (trei ani de invesigații). În 1998, comisia a reușit să despăgubească 1250 milioane de dolari, plata a fost efectuată de o bancă elvețiană privată, în special moștenitori și rude evreilor care au avut conturi. S-au identificat 53886 conturi, aproape jumătate din ele au aparținut unor titulari care i-au ajutat pe germani, transferând sute de milioane de dolari. Băncile din Elveția au argumentat că nu au mai existat documente doveditoare ale acestor conturi. Cu reluarea anchetei s-a preocupat Comisia de Reglementare a Activității Bancare din Elveția.

Comisia Volker a avut succes, conturile bancare și colaborarea băncii elvețiene cu guvernul celui de-al Treilea Reich au fost dezvăluite, a rămas de lămurit rolul pe care au avut casele de bani elvețiene în afacerile murdare din timpul războiului. Nu doar casele de bani elvețiene erau implicate, dar și un număr mare de țări europene, sub denumirea de “neutre”, obținând mari beneficii materiale.

3.1.2.2 Conspirația europeană

Din afacerea rușinoasă a aurului nazist au obținut beneficii mai multe țări, precum: Suedia, Turcia, Argentina, Portugalia, Spania, țări “neutre”. Banca elvețiană a fost un fel de spălătorie a activelor germane, iar țările implicate au avut un rol foarte important: au vândut materiale pentru război, arme, primind ca plată o parte din aurul nazist. Formula era foarte simplă dar și foarte murdară.

Union Bank (“cu sediul în Zurich și Basel, UBS este o firmă globala implicată în furnizarea de servicii financiare pentru clienții privați, persoane fizice și juridice. UBS este prezent în toate centrele financiare majore și are birouri în peste 50 de țări. UBS are aproximativ 60.000 de angajați din întreaga lume. Rădăcinele istorice UBS se întind mai mult de un secol.”) a încercat să distrugă datele și informațiile, însă din cele rămase aflăm că Spania lui Franco a fost implicat în mare parte a în afacerea cu aurul nazist. Spania a oferit bunuri vitale Germaniei în schimbul aurului. În anul 1997, Cristoph Meili, a salvat niște documente din mașina de tocat hârtie, din care reiese legătura dintre bancă și guvern, în privința traficului de aur obținut prin soluții nedrepte. În documente se citau și numele Spaniei, fiind implicat în afaceri.

Au mai găsit documente și în vechea gară Confrac (Huesca, Spania), din care și-au dat seama în privința legăturii dintre Spania și conducerea celui de-al Treilea Reich, prin contribuția Elveției. Jonathan Dias în anul 2000, șofer de autobuz și ghid turistic, din întămplare a ajuns într-o gară abandonată (gara din Canfranc, era locul unde s-au descoperit documentele care atestau faptul că Spania era implicată în transportul aurului nazist și în afacerile legate de aurul nazist), unde a găsit documente care dezvăluiau traficul feroviar din gara respectivă din timpul războiului. Prin gară, treceau 86 de tone de aur, 12 tone către Spania și 74 tone de aur spre Portugalia. Elveția era țara de proveniență. Daniel Sanchez și-a amintit cum s-au cărat lingourile de aur din camioane, în trenurile elvețiene, în cutii:”Am cărat mult aur. Venea în cutii de 20 și 25 de kg, în lingouri mici, patru sau cinci în fiecare cutie. Dar se descărca și aur în cutii de sardine”. Daniel Sanchez a dat mai multe interviuri ziarului, mai ales despre amploarea contrabandei cu aur: “Contrabanda cu aur a început în 1940 sau 1941 și nu s-a oprit decât în 1945. Veneau una sau două încărcături pe săptămână din Elveția. La început, transportul era controlat doar de către carabinierii francezi sau spanoli. Dar, în ultimii ani de război, băieții cu svastica s-au instalat în sat pentru a controla încărcăturile.” Datele prezentate de Sanchez coincideau cu datele găsite în gară, cu documentele recuperate din bănci elvețiene, dar și cu datele prezentate de către alte bănci europene din alțe țări implicate. Dacă 86 de tone de aur a fost transportat până în Spania, prin toată Europa, oare câte tone de aur au rămas în Elveția ? Elveția, țara neutră, după părerea mea este cel mai mare paradis fiscal. A reușit să transforme minim 86 de tone de aur, aur spălat de lacrimi, în capital german.

Jonathan Dias, a dezvăluit, că lăzile și încărcăturile nu conținueau doar aur, ci și fier, ceasuri, alimente, mașinării, o încărcătură de opiu și wolfram cu destinația Spania. Interesul major în Spania Germaniei era wolframul. Trezoreria guvernului spaniol a înregistrat 49 de milioane de dolari la sfârșitul anului 1939, o creștere semnificativă. În anul 1945, 124 milioane de dolari, o creștere imensă față de anul 1939. Departamentul de Stat nord-american a deschis o anchetă post-război, legată de depozitele și casele de bani din Spania, și a constatat că Spania a cumpărat aur în valoare de 140 milioane de dolari de la guvernul german.

Creșterea substanțială a fost datorită faptului că Spania a vândut wolfram în cantități foarte mari Germaniei. Wolframul a fost un material indispensabil pentru blindajele mașinilor de război. Spania a devenit un mare exportator de wolfram, wolframul avea un preț de treizeci de ori mai mare, în Portugalia, decât valoarea lui reală. La schimb, Spania a primit aur, aur provenind de la evreii prădați. Aliații au încercat să devină unicii exportatori de wolfram, însă Franco a revenit la prețul inițial al wolframului, aliații au fost nemulțumiți de această hotărâre și au refuzat livrearea petrolului către Spania, și au renunțat să mai cumpere materii prime, cum ar fi grâul, din Spania. Franco a decis să oprească tranzacțiile de aur cu Germania și a renunțat controlul vânzării prețiosului material. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Spania a reușit să scape cu grație de probleme și a permis deschiderea de baze militare americane în Peninsula Iberică. Pablo Martín-Aceña, istoricul economoc spaniol (profesor de istorie economică la Universitatea din Alcalá, iar din 2013, decan al Facultății de Economie de la Universitatea) a afirmat că 38 de lingouri, “care mai au încă svastica pe sigiliu” au rămas până astăzi în Banca Spaniei. Rolul jucat de alte țări europene este foarte diferit. Elveția este însă statul, care a strâns în tezaurul său cea mai mare cantitate de aur german. După părerea istoricilor, guvernanții elvețieni au oferit cantități importante de aur în schimbul anumitor lucruri. Elveția neutră… în schimbul materialului prețios, elvețienii au exportat alimente și tungsten, un material folosit la construcția tancurilor. Cantitatea de aur nu s-a putut stabili cu exactitate, în total, putem vorbi aproximativ de 100 și 150 de tone de aur.

Exisă o istorisire după care Elveția a folosit discreția bancară pentru a protecta banii evreilor germane de la naziști. Oficialii americani au negociat tratate fiscale cu Elveția, bancherii elvețieni au câștigat mult din afaceri, iar discreția bancară a protejat banii evreilor. Consiliul Federal Elvețian în martie, 1970 a publicat un raport, recunoscut oficial, după care agenții de la Gestapo au obținut detalii despre băncile din Elveția în care evreii aveau conturile. Această poveste însă nu e adevărată. În timpul Crizei economice mondiale, fermierii și muncitorii elvețieni au inițiat o mișcare în anul 1931 pentru a obține mai mult controlul asupra băncilor. Bancherii nu au riscat și au inițiat o nouă lege, pentru a protecta discreția bancară. Oricine era împotriva secretismului, comitea o crimă. O nouă lege bancară a fost pregătită iar proiectul a fost și terminat în februarie, 1933, Hitler a ajuns la putere doar de 18 zile, așadar nu avea cum să primească informații. Legea a fost adoptată în anul 1934, iar pentru prima dată în istorie, era o infracțiune și se pedepsea cu amendă și închisoare încălcarea secretului bancar. În anul 1936 a apărut legea după care dacă un german avea conturi în afara teritoriului celui de al treilea Reich, și nu a fost declarat, se pedepsea cu moarte. În plus, bancherii elvețieni au declarat că nu au documente care atestă faptul că agenții din Gestapo vroiau să obțină informații desăpre banii evreilor.

În octombrie, 1996, Estelle Sapir a mărturisit că ultima dată l-a văzut tatăl său în sudul Franței, înainte de a pleca în lagărul de concentrare, care a fost ultimul său drum. Înainte de a pleca, tatăl său a povestit unde sunt bunurile ascunse, în care bănci și în ce conturi. După război, Estelle, a vizitat o mulțime de bănci din Marea Britanie și din Franța, și a reușit să golească conturile, să obțină averea meritată. După aceea a vizitat Elveția, deoarece marea parte a averii a fost ținută în Elveția, la depozitul Credit Suisse cu documentele tatălui. Când a intrat, un bărbat din birou ia spus, că are nevoie de certificatul de deces al tatălui. Estelle ia spus: “Cum să vă arăt certificatul de deces ? Trebuie să mă duc să găsesc pe Himmler, Hitler, Eichmann și Mengele ” – și a început să plângă. Între anii 1946 și 1957 a fost ignorată de către Credit Suisse de douăzeci de ori. Nu a mai vizitat Elveția niciodată. În anul 1966, după mărturisirea Estelei Senatul SUA a inceput investigația în privința legăturilor dintre băncile elvețiene și Holocaustul. Credit Suisse a acordat 0,5 milioane de dolari familiei Estelle după ce în final, au descoperit conturile tatălui.

Cel de al doilea Război Mondial, pentru mulți elvețieni a însemnat eroism și rezistență. Elveția a căzut în capcană, în Sud, fasciștii italieni al lui Mussolini, în Nord, Germania lui Hitler a însemnat pericol. Elveția era mică, singură și liberă. În 25 iulie, 1940, generalul elvețian Guisan a unit ofițerii elvețieni, și s-au gândit la următorul lucru: deși armata lui Hitler va captura orașul Zürich, Geneva sau Lucerne, în Alpi, armata elvețiană va ocupa o poziție foarte masivă și stabilă, și va lupta până la sfârșit pentru libertate. Însă în spatele acestei povestiri, stă una mai puțin nobilă. Elveția de mult timp a fost obligată constituțional pentru a oferi adăpost pentru refugiații politici. În aprilie, 1933, după câteva săptămâni de a ajunge Hitler la putere, Elveția a adoptat o nouă lege, în care a refuzat oferirea acelui adăpost evreilor refugiați. Heinrich Rothmund șeful poliției elvețian a afirmat că: “Trebuie să ne protejăm pe noi înșine cu toată puterea noastră, și, este necesar, să luptăm fără milă împotriva imigrației evreilor străine, în special celor din est.”. În 1938 Rothmund a convis soldații din Gestapo, să ștampileze litera “J” pe pașaporturile evreilor, discriminarea era totală. Deși conducerea elvețiană și liderii au făcut acest lucru, populația se gândea altfel, au protejat imigranții evrei și au fost anti-naziști.

În anul 1939, când războiul a izbucnit, mulți evrei au trecut peste râuri și munți, să ajungă în statul neutru, Elveția. Evreii localnici au ajutat din punct de vedere financiar, și nu doar pentru orice evreu nou sosit. Din punct de vedere economic, acest lucru a creat stabilitate economică în țară, fluxul de capital a fost influențat în mod direct, iar țara în timp de criză și război a reușit să beneficieze de lichidități. Neutralitatea era doar o neutralitate militară, nu și economică, așadar economia elvețiană a cunoscut o tendință de creștere în cea mai întunecată perioadă a istoriei moderne. Neutralitatea economică, dupa părerea oficialelor elvețiene a fost un termen, un concept legal dar necunoscut. În anul 1942 Elveția a închis oficial hotarele în fața evreilor. Cei care au primit legal permisiunea, de a intra în țară, au fost “puținii norocoși care au cooperat cu elvețienii, permițând să profite din afacerile deținute.”. De exemplu, un om de afaceri evreu-german, a vândut fabrica de încălțăminte din Berlin la o firmă elvețiană pentru o (1) marcă germană și pentru o viză care garanta intrarea afaceristului în Elveția.

Înainte de război, individualii germani și multe corporații au acumulat o bogăție mare în Elveția, neștiind cum se vor schimba lucrurile. În septembrie, anul 1939 Ministerul Economiei al Germaniei a deschis o divizie specială de control, care a acționat mai ales în schimburile valutare străine cu o colaborare strânsă elvețiană. Germania deținând corporații industriale, fabrici de arme și IG Farben, firma chimicală uriașă care a produs gaze otrăvitoare (Zyklon-B) folosite în lagăre, a angajat manageri și conducători elvețieni și au creat filiale legitime în Elveția a acestor corporații. Agenții elvețieni au ajutat pe Hermann Göring, Joseph Goebbels, Hitler sau Joachim von Ribbentrop pentru a depozita o mulțime de bani, aur și opere de arte (tablouri, scrisori, cărți) din întreaga Europa. Elvețienii erau experți în falsificarea actelor, crearea corporațiilor fictive, plăți amânate privind contractele false și în multe alte evaziuni. Un bancar din Berna a spus unui diplomat din Marea Britanie: “toți guvernatorii și oamenii de influență care au stat în fruntea conducerii guvernului în Puterile Axei dispune de conturi și fonduri în Elveția ”. Hitler nu a invadat niciodată Elveția, deoarece acesta după părerea oficialelor naziști este o “mlaștină nepătrunsă”, și pentru că împreună cu vecinul mic, Liechtenstein, au fost “seifurile Germaniei”.

Elveția a fost, și este un paradis fiscal în era modernă, a întâmpinat bani corupți din țările dezvoltate, a fost implicat direct în activitățile complice ale lui Adolf Hitler, și în patronajul politic în Germania. În 1941 aurul nazist și rezerva valutară nu a mai fost la dispoziție, iar guvernul din Elveția a intervenit și a împrumutat 850 milioane de franci elvețieni și producătorii elvețieni le-au acordat arme și alte instrumente. Raportul Comisiei Independentă elvețiană a experților conchide: “Elveția a fost un ajutor financiar a Germaniei în efortul războiului”. Industria chimică, ingineria mechanică, instrumentele folosite în producerea ceasurilor și de precizie elvețiană a fost adăugată și a creat un impact negativ asupra țărilor anti-naziste. Aliații erau împotriva schimburilor comerciale dintre Germania și Elveția, elvețienii însă au colaborat și cu Japonia.

Deși Marea Britanie cu ajutorul lui Anthony Eden, a protestat împotriva comerțului german-elvețian, Elveția a acordat un alt împrumut major germaniei pentru achiziții de arme.

În anul 1944 după debarcarea din Normandia, aliații au descoperit informații secrete, după care a crescut fluxul de lichidități din țările naziste spre Elveția, și a crescut cu un ritm foarte ridicat rezervele de aur a țărilor cum ar fi: Spania, Turcia și Suedia. De asemenea, au remarcat traficul suplimentar din Spania spre America Latină care au fost încărcate, probabil, cu tezaurul nazist. Aliații au lansat un program, pe nume “Safehaven”, pentru a vâna proprietatea germană și pentru a apăsa țările neutre să predea naziștii. Țările au fost rugate să ia decizii imediate pentru a nu depozita, obține, transfera sau ascunde bogăția ilicită. În sempembrie, 1944, Aliații au străbătut Franța și au ajuns la granița cu Elveția, iar elvețienii au promis că nu mai colaborează cu nemții, dar nu au fost de acord cu faptul că Aliații doreau să-i monitorizeze, ei au ales o proprie regulație. Marea Britanie a fost mulțumit, însă SUA a avut îndoieli. Aliații au avut probleme, când vroiau să descopere naziștii în țările neutre. H. Bliss, un oficial britanic a spus că țările neutre nu sunt obligate să dezvăluie secretele sau să predea active sau lichidități depuse de naziști, doar dacă este dovedită că acestea sunt furate. După luni de investigații nu au realizat nimic, datorită discreției bancare, SUA a rămas uimită. Henry Morgenthau, Secretarul Trezoreriei Americane a încercat să descopere banii naziști ascunși în Elveția. Morgentau a suspectat că englezii aveau relații cu banca Johann Wehrli, și că Aliații știau că acesta a fost canalul de transfer pentru banii naziști spre America Latină. SUA a vrut să treacă banca pe lista neagră, însă englezii au fost împotrivă. Prim Ministerul englez, Winston Churchil a ținut un discurs în decembrie, 1944: “Dintre toate neutre, Elveția are cel mai mare drept de distincție. Ea a fost forța internațională, singura care a legat popoarele care ne-au pierdut și pe noi. Ce contează dacă ea a fost în măsură să ne dea avantajele comerciale pe care ni le dorim și a dat prea multe pentru germani, pentru a se menține în viață? A fost un stat democratic, în picioare pentru libertate în apărare legitimă, printre munții ei, și în gândire, în ciuda rasei, în mare măsură a fost de partea noastră.”.

În februarie, 1945, era inevitabil că Aliații vor câștiga, iar Elveția a creat noi concesiuni, și a promis că îngheață conturile germane și va returna activele germane la originalii proprietari. Era mai mult decât un avertisment pentru Germani, de a ascunde bogățiile și de a scăpa controlul asupra lor în viitor. Elvețienii au știut ce-i de făcut. Pentru a ascunde bogățiile, Elveția a “amenințat” Marea Britanie, că dezvăluirile în legătură cu bogățiile germane au ca efect o investigare asupra conturilor britanice din țară. Trezoreria Britanică, împreună cu băncile britanice au fost îngrijorate. Un oficial din Trezoreria Britanică a spus: “nu vrem ca Elveția să fie obligată să dezvăluie secretele bancare britanice”. Dingle Foot, un avocat britanic, a trimis o telegramă urgentă din Londra: “nu faci nimic (repet nu)care ar putea duce la divulgarea informațiilor despre băncile britanice”. Așadar Marea Britanie avea influență foarte puternică în Elveția, datorită depozitelor bancare și sumelor deținute în băncile elvețiene. Secretele bancare britanice nu au fost dezvăluite niciodată.

În 8 martie elvețienii au acceptat un tratat propus de Aliații după care nu mai tranzacționează cu germanii. Elveția a jucat însă cu ambele părți. După trei săptămâni elvețienii au semnat un tratat secret cu oficialii germani după care Elveția a acceptat trei tone de aur, sau mai multe, care au fost adunate din lagăre (inele de aur, dinții de aur). În mai, 1945, după ce Germania a predat a început o serie de negocieri. Marea Britanie a primit împrumuturi de la Elveția. Cu o săptămână înainte de negocieri dintre Elveția și Aliații din vest la Washington un ambasador elvețian în Londra a spus cu privire la împrumuturi : “Pentru asigurarea toleranței guvernului englez… în vederea negocierilor cu aliații”. Elveția în timp de criză avea, ce alte state nu aveau: bani. Banii însemnau forță puternică politică și economică, iar statele învingătoare au avut nevoie de multe lichidități. Deși majoritatea averilor erau din Germania, Elveția a reușit să ascundă originea lor, și să dea în împrumut țărilor precum Marea Britanie sau Franța. Franța a primit un împrumut mai mare, care după un oficial elvețian a fost împrumutat pentru “a evita neînțelegerile cu francezii în timpul negocierilor”.

După părerea mea, faptul că Elveția a ajutat Germania este, fără nici un dubiu, imoral. Elveția a fost, este și va fi mereu centrul financiar european, statul neutru al europei, cu secrete dezamăgitoare, care din cele din urmă sunt dezvăluite. Elveția, paradisul fiscal, a profitat nu doar din crizele financiare, dar și din războaie uriașe. Orice ban, cu origine dubioasă se poate ascunde în acest stat.

3.2.1 Marea Britanie – Construcția rețelei offshore

Cum a construit Marea Britanie un nou imperiu de peste mări ?

Euromarket, este un termen folosit pentru a descrie Uniunea Europeană, privită ca o piață comercială și financiară unică, o piață financiară care se ocupă cu valutele utilizate în Uniunea Europeană. Această piață, a devenit o forță puternică în economia globală, însă încă din anii 1960 nu doar această piață s-a dezvoltat durabil și brusc, mână în mână, s-a dezvoltat și sistemul offshor. Acest sistem este manipulat și condus de capitalul Londra, inima Marii Britanii. Este o rețea, împrăștiată în jurul lumii, obiectivul principal: a oferi taxe reduse, reglementări “delicate” și “găuri secrete” pentru depozitarea banilor. Noul sistem offshore a dezvoltat infrastructura privată și viziunea, în așa fel, încât Londra poate manipula banii, prin centrele offshore care aparțin Dependențelor Coroanei. Dependențele Coroanei sunt posesiuni ale Coroanei Britanice, nu fac parte din Regatul Unit, sunt autonome, sunt jurisdicții separate, sunt membre ale Consiliului Britano-Irlandez. Rețeaua offshore este ca o pânză de păianjen, păianjenul este, desigur, Londra (Marea Britanie), iar nodurile sunt Insulele Canalului – Jersey și Guernsey și Insula Man care se concentrează pe Europa, în timp ce membrii din Caraibe (Insulele Cayman) cu cele patrusprezece teritoriile ale sale de peste mări s-au axat în principal pe America. Marea Britanie a extins raza globală a rețelei, deoarece între anii 1898-1997 Hong Kong era controlată de englezi, iar insula Hong Kong a reprezentat o poartă spre China, spre Asia, Hong Kong a devenit foarte repede un nod important offshore din răsărit.

Cu cât mai multe firme își deschid conturi în aceste noduri offshore, cu atât va fi și mai bogat nodul respectiv, insula respectivă. Fiecare centru offshore va pune o presiune competitivă asupra impozitului, sisteme juridice și de reglementare ale jurisdicței, forțând ritmul liberalizării financiare. Instituțiile financiare din Londra, Amsterdam, Wall Street, Paris și Frankfurt s-ar răspândi în aceste teritorii foarte repede. O “explozie offshore”, care a pornit cu nașterea Euromarket-ului în Londra în mijlocul anilor 1950, s-a extins în primul rând în Dependențele Coroanei, aproape de “continentul” britanic, apoi în jurisdicțiile din Caraibe care sunt deținute de Marea Britanie, și în final în Asia prin Hong Kong.

3.2.1.1 Conexiuni în Caraibe

Urmele sistemului offshore modern din Caraibe o putem găsi în Statele Unite ale Americii, într-o perioadă, în care crima organizată a avut un mare interes în codul fiscal din SUA. În acea perioadă, când marele Al Capone era condamnat pentru evaziune fiscală în anul 1931 în SUA, iar asociatul său, Meyer Lansky a devenit un mare idol a spălării de bani. Era maestrul tranzacțiilor banilor “murdare”, Lansky a profitat mult mai mulți bani decât US Steel.

US Steel a fost fondată în anul 1901, a fost cea mai mare întreprindere lansată vreodată în SUA, cu o capitalizare de 1,4 miliarde de dolari. De-a lungul anilor, US steel a răspuns la schimbările condițiilor economice, prin diversificarea produselor și prin restructurare periodică. Astăzi, după mai mult de un seccol de înființarea sa, US Steel rămâne cel mai mare producător de oțel a Statelor Unite ale Americii, un jucător important pe piața globală.

Lansky la început a fost un bancar elvețian, și a perfecționat technica “împrumuturi-înapoi” (loan-back). În prima etapă el a tranferat bani din SUA în Elveția, însă nu în mod obișnuit, a scos banii din țară în valize, diamante, bilete de avion, cecuri, apoi a depus banii în conturi secrete elvețiene, probabil printr-o firma anonimă cu un singur acționar necunoscut din Liechtenstein. Banca din Elveția, a împrumutat din nou banii pentru un gangster din SUA, astfel încât banii au ajuns “acasă”, “spălat”.

În anul 1937, Lansky a continuat evaziunea prin deschiderea unor cazinouri în Cuba, departe de autoritățile fiscale din SUA, și împreună cu prietenii săi a construit un paradis de jocuri de noroc, curse de mașini și de droguri, era o “mașină de spălat bani” din centre offshore. Cum a ajuns Fidel Castro la putere în 1959 ? Cu ajutorul lui Lansky, datorită legăturilor cu cei din dreapta și mai ales a violenței utilizată de trupa Lansky.

Lansky s-a mutat în Miami, un oraș suficient de mic și corupt, ca să poată să pătrundă în politică și să capteze forță politică, și prea aproape de jucătorii din Cuba, ca să nu-i meargă prea bine. Insulele Bahama, colonia britanică, a fost dominată cu ajutorul lui Lansky, de oligarhia de comercianți corupți, cunosccuți sub numele “Bay street boys”, adică băieții din strada golf pentru a da origine banilor fără origine. Iată cum se-ntâlnesc clasele superioare britanice cu crima organizată din America. Londra nu făcuse nimic. Ministerul de finanțe a Insulelor din Bahama, Stafford Sands, a primit 1,8 milioane de dolari mită din partea asociaților lui Lansky, pentru a sparge secretul bancar din insulă printr-o nouă legislație. Aceasta, cu siguranță va aduce proteste de către guvernul SUA la Guvernul Majestății Sale, însă Londra din nou nu a intervenit, și Lansky a construit un imperiu offshore. În ciuda faptului că populația era nefericită, și urmau proteste după protste, industria offshore a lui Lansky a început să se extindă. Lynden Pindling, a luptat contra imperiul offshore și toate neîndreptățile sale, în anul 1973 a condus la independența deplină a insulei, iar jucătorii offshore au dispărut.

În așa fel s-a întămplat și în apropriere, unde localnicii sunt mult mai prietenoși, unde rasismul și corupția a existat doar în povești: Insulele Cayman. Suma banilor ascunse în depozitele bancare în centrele offshore este imensă. După raportul Băncii Internaționale de Plăți “la sfârșitul anului 2008, așadar înainte de criza financiară de circa 3,600 miliarde dolari din care numai 1,500 miliarde în insulele Cayman au fost depuse. Creanțele financiare offshore asupra băncilor care raportează în sistemul Băncii de Plăți Internaționale se ridicau la sfârșitul anului 2008 la 4,800 miliarde de dolari.” Următorul tabel prezintă preponderența centrelor financiare din Caraibe și a Insulelor Cayman din care reiese puterea financiară a paradisurilor fiscale și importanța Insulelor Cayman.

Tabel nr. 3.2.1.1.1

Active financiare bancare

Sursa Michael Foot, Final report of the independent review of British Offshore financial centres, octombrie 2009

3.2.1.2 Banii au început să toarne în: Insulele Cayman

Interese. Înaninte de 1967, Insulele Cayman avea o singură bancă, un singur drum asfaltat și nu avea sistem de telecomunicații. Ce s-a întămplat în anul 1967? Dupa inițiativa Londrei, Insulele Cayman a publicat primul legea, în legătură cu plata taxelor, după care în termen doar de câteva luni Insulele Cayman a fost conectată la rețeaua internațională telefonică și aeroportul s-a dezvoltat în așa fel încât să fie pregătită de a primi aeronave mult mai mari. Marea Britanie a configurat rețele offshore pe insulă. Lucrurile sunt oare, atât de simple? Nu, desigur nu, dovezile indică o explicație diferită, mai tulburătoare pentru decizia Britaniei de a transforma semi-colonia într-o jurisdicție secretă, într-un paradis fiscal. Arhivele spun o poveste consistentă despre modul în care paradisurile fiscale cresc și își dezvoltă activitățile.

În 1969, o echipă din guvernul britanic, în Insulele Cayman, au remarcat îngrijorarea despre potopul activităților din sectorul privat, absența înfricoșătoare de anumite tipuri de expertiză, absența expertizelor de afaceri, absența consultanților, absența economiștilor, a statisticienilor, a specialiștilor în diferite domenii. Jucătorii, cei care profitau din aceste absențe, erau jucătorii care se bucurau de conjunctura de offshore, ei conduceau insula, om de afaceri susținut de diferite consultanți. Era o bătălie, între jucător și “gentleman”, și cine câștigă? Jucătorul experimentat, care știe ce să facă cu banii lichizi, și cum să profite din deficiențele “domnilor” neexperimentați. În spatele acestor jucători, se aflau interese.

Pe de o parte, Trezoreria britanică, în special vameșii și cei care erau implicați în colectarea taxelor din Inland Revenue (Inland Revenue a fost, până în aprilie, 2005, departamentul guvernului britanic. Responsabil pentru colectarea impozitelor directe, inclusiv impozitul pe succesiune, impozitul pe venit, contribuțiile de asigurări naționale, impozitul pe profit, impozitul pe câștigurile de capital, impozitul pe veniturile din taxa de timbru și impozitul pe veniturile din petrol) care a luptat împotriva paradisurilor fiscale, împreună cu autoritățile din SUA și Ministerul Afacerilor Externe din Marea Britanie, care la rândul lor s-au opus în linii mari împotriva paradisurilor fiscale și crime offshore.

Însă, pe de altă parte, stătea Banca Angliei, sponzorul noului regim și suportul paradisului fiscal, susținută de British Overseas Development Ministry. În prezent Departamentul pentru Dezvoltare Internațională, este un departament guvernamental britanic, printre scopurile principale se numără: de a înjumătăți numărul de persoane care trăiesc în sărăcie extremă și foamete, combaterea HIV și SIDA, de a reduce ratele de decese a copiilor, de a proteja mediul înconjurător. După părerea mea, faptul că acest departament a fost pro evaziune fiscală, care în mod obligatoriu și general cuprindea tot ce înseamnă crimă, bani furați, bani ascunși de autorități și de plata taxelor, criză economică, dictatură, rasism și nedreptăți, astăzi luptă împotriva sărăciei, unor boli, împotriva poluării mediului, este foarte ironic. Inland Revenue a fost alarmat de către Trezoreria britanică, împreună au compus un raport, în care au afirmat că Marea Britanie a oprit încurajarea paradisurilor fiscale. Un memorandum confidențial din 1973 de la Ministerul Afacerilor Externe din Marea Britanie, a dezvăluit adevărul: Insulele Cayman a devenit un paradis fiscal în anul 1967, și a acceptat legislația, pe care Trezoreria britanică, și Londra, a dorit-o. Așadar, cele două părți nu erau dușmani, ambele au urmărit aceeași obiectiv: a construi un nou paradis fiscal pe teritoriul Insulelor Cayman. Mai târziu Marea Britanie a afirmat că legislația insulei nu mai poate fi modificată, lăsând elitele din America Latină, SUA și restul lumii să utilizeze facilitățile offshore oferită de Cayman. Rolul Băncii Angliei și “Zona sterlină” a fost foarte importantă. Într-o scrisoare, marcată cu următorul cuvânt: Secret, de la Banca Angliei în data de 2 aprilie a anului 1969 dă o explicație mai bună despre forțele motrice care conduceau schimbările în zona Caraibe.

“Trebuie să fim siguri, că dezvoltarea și creșterea societăților de încredere și a băncilor în zonă… sunt doar niște instrumente de manipulare a activelor din afara insulei, situația nu scapă de sub control… Trebuie să fim siguri, că oportunitățile oferite nu sunt create pentru transferul de capital din Marea Britanie în zonele non-sterlină și nu ies din afara normelor din Regatul Unit.”

Așadar: nici o obiecție la jefuirea altor țări, atâta timp cât Marea Britanie este protejată. Zona sterlină (The sterling area) era o zonă în care o mare parte a coloniilor și dominioanelor ale Imperiului Britanic au avut lira sterlină ca propria lor monedă. Era o măsură de urgență pentru controlarea ratelor de schimb, plata era liberă în zonă, însă fluxurile de capital din afară spre zona sterlină au fost bine controlate. Banca Angliei a afirmat că noile centre din zona Caraibe sunt puncte slabe: surse de pierderi financiare în afara zonei sterline. Din această cauză, în anul 1972 Marea Britanie a diminuat zona sterlină, iar Insulele Cayman a adoptat propria monedă, dolarul Cayman, care a fost egală cu 1,2 dolari americani în anul 1974. O dată cu diminuarea zonei sterline, oficialii britanici care au luptat împitriva paradisurilor fiscale au dispărut din dosarele de arhivă.

Bunăstarea celor 10000 cetățeni de pe insulă era una foarte bună, însă în America Latină și în apropriere trăiau milioane de jefuiți, ei au fost victime de capital. Kenneth Crook, guvernator britanic din Insulele Cayman a afirmat că “Insula nu este un paradis tropical”, apoi a continuat “… un loc magnifient dar o plajă plină de țânțari, … o casă neglijată și proiectată de boli… un orășel, din păcate, neglijat… o mlaștină care miroase atât de puternic încât poate să ucidă un cal din birou…”, “țânțarii” lui Kenneth Crook sunt statele care profită din facilitățile offshore, iar “calul din birou”, în sens figurat este el însuși.

Guvernatorul a fost numit de Regină după sfatul guvernului britanic, și guvernatorul are cea mai mare putere legislativă de pe insulă. De fapt guvernatorul este doar o păpușă condusă de guvernul britanic. Lucrurile sunt evidente în ceea ce privește dominația asupra insulei, imnul național Caymanian este “God Save the Queen”, iar bancnotele de dolar caymanian poartă capul Reginei Britanică. Relația între insulă și Marea Britanie: insula acordă un control eficient Regatului Unit, în timp ce pretinde de a nu fi în control. Guvernatorul face, ce dorește Marea Britanică să facă iar cetățenii nu vor independență, ei au înțeles că fără conexiunile britanice ei ar trăi în sărăcie, aceste conexiuni însă le oferă un statut.

Banii mențin bunăstarea și bogăția localnicilor, așadar ei nu vor schimbări (Războiul Malvinelor: război între Argentina și Marea Britanie în anul 1982, Insulele Cayman a sărit în ajutorul Angliei, au creat un fond, “Mother Needs Your Help”, Mother fiind Regina Britanică, și au cules în cutiile puse pe stradă, mai mult de 1 milion de dollar. Banii au fost transferați către Marea Britanie pentru efortul de război). Această atitudine a localnicilor față de Marea Britanie asigură investitorii care pătrund în zonă, dar piatra de temelie politică care stă la baza al cincilea cel mai mare centru financiar și nu în ultimul rând paradis fiscal din lume este rolul Marii Britanii.

3.2.1.3 Jersey – Dependența Coroanei

În timp ce aceste schimbări s-au petrecut în Caraibe, ceva asemănător a fost în curs de desfășurare, foarte aproape de Londra, în zona Dependențelor Coroanei, la conferința de impozitare în Jersey. Mr. Gent, persoană cu influență din Banca Angliei a dat sfaturi, pentru a evita plata taxelor.

Oare într-adevăr acesta este una, dintre atribuțiile băncii ? Trezoreria Regatului Unit nu are control asupra Băncii Angliei ? Oare ce fel de aranjamente și tranzacții au fost realizate “în culise”?

Jersey este cel mai important paradis fiscal dintre Dependențele Coroanei, a profitat de afacerile offshore de foarte multă vreme. În secolul XVIII a funcționat deja ca un fel de centru offshore, când comercianții din alte țări au folosit insula Jersey pentru a evita plata taxelor vamale englezești și pentru a angaja în alte activități nefaste. După războaiele napoliene ofițerii demobilizați din armata britanică au căutat calea de a scăpa de impozitul pe venit britanic privind pensiile lor. Jersey era o seră pentru radicalii europeni. În perioada, în care coloniile englezești au devenit independente, lumea a migrat în Jersey, sau au rămas în foste colonii, însă au păstrat activele în afară, ca să nu plătească taxe sau din cauza instabilității politice.

Companiile și băncile offshore a început să înflorească în anii 1960, când băncile comerciale ca și Hambros și Hill Samuel (în prezent fac parte din Lloyds TSB, care este una dintre cele mai mari bănci din Marea Britanie, servește persoane fizice și clienții de afaceri locale, are 8000 de angajați, 4,5 milioane de clienți și un rulaj de nu mai puțin de 22 miliarde de lire sterline) au deschis depozite bancare. Călătoria în străinătate a devenit mai ușor realizabil, și foarte mulți expatriați britanici au deschis conturi în Jersey. Băncile au fost fiabile, britanice, însă dobânda era neimpozitată și secretă. Mulți nu au declarat veniturile în țările de proveniență – înflorirea evaziunii fiscale.

Martyn Scriven, secretarul Asociației Bancherilor din Jersey a descris cum a crescut rețeaua din Jersey. Banca Barclays (banca Barclays are un istoric de 300 de ani, căile ferate din Stokton și Darlington este construită din fonduri de la Barclays în anul 1819, în 1900 Barclays ajută cu finanțarea a două din dintre cele mai rapide nave de pasageri din lume, în 1920 investește în William Morris, ajutându-l să devină cel mai mare producător auto din Marea Britanie, în 1966 a lansat primul Credit Card din Regatul Unit, în 1967 a lansat primul ATM din lume, îm 1980 ajută la finanțarea metroului din Hong Kong, în 1987 lansează primul Debit Card din Regatul Unit, în 2010 lansează două programe de ciclism inovatoare în Londra) în Brimingham a oferit credite producătorilor, în Jersey însă avea un alt rol, un rol mai important: de a “aduna” banii în depozite bancare. “Probabil, peste 100000 de expatriați englezi – care au lucrat pe inele de petrol, în spitale, etc.- au depus bani în aceste conturi. Pachetele mai mici – până la 25000 lire sterline – în banci de compensare, în timp ce pachetele mai mari în companii discrete de încredere.” – spunea Scriven. Ca și în Insulele Cayman, și în Jersey au protejat cu mare atenție relația ambiguă cu Marea Britanie. Cei mai mulți funcționari din sectorul public, cu grad înalt, au fost numiți în Londra, Marea Britanie s-a ocupat cu relațiile externe și apărare, însă avea grijă să ascund controlul.

Când Marea Britanie a început negocierile îndelungate de aderare la Uniunea Europeană în anul 1960, negociatorii au lucrat din greu ca Jersey să rămână în afara structurilor Tratatului de la Roma. Sir Geoffrey Rippon, negociator-șef (membru al grupului extreme de dreapta, Monday Club) într-o vizită în Jersey în 1971 a spus: “Autoritatea fiscală a fost garantată… nu va trebui să aplicați absolut nimic… nici o parte a Politicii Comunitare în materie de impozitare.”

Jersey a rămas în afara Uniunii Europene. Când au apărut zvonuri despre ceea ce se întămplă în Jersey, s-a început un fel de teatru, da, Jersey are nevoie de reforme și de schimbări serioase, însă în realitate nu s-a întămplat absolut nimic. Puterea Angliei a rămas în ascuns, acest lucru le-a permis să afirme în forurile internaționale: “Jersey din punct de vedere politic este autonom: nu putem face mare lucru”.

Relația cu țara-mamă liniștește îngrijorarea bogaților, Marea Britanie va interveni tot timpul împotriva atacurilor externe, va proteja paradisul fiscal. De ce ? Banii lor, se află în siguranță în Jersey.

3.2.1.4 Noua bijuterie offshore din Asia

Hong Kong, după Milton Friedman, marele economist american, este cel mai mare “experiment de capitalism laissez-fair din lume”. Este noua bijuterie offshore din Asia, este o poartă de atragere de avere din China și din întreaga regiune.

În anul 1978 China a introdus reformele de politică de piață (“Open Door”), și a lansat exporturile, Hong Kong a crescut rapid. Marea Britanie a înființat o lume în care “totul merge bine, fără reglementare. Corporațiile funcționează în regulă în China, înființează companii în Hong Kong cu acționari necunoscute. Astăzi Hong Kong este locul unde cea mai parte a corupției din China se realizează.” – își amintește lupătorul de crimă american, veteranul Jack Blum.

În anul 1997 când dominația Angliei asupra Hong Kong s-a terminat, China a păstrat calitatea de centru offshore al lui Hong Kong ca și o “zonă administrativă specială”. China a oferit statului un grad ridicat de autonomie în afara relațiilor externe și apărare. Asemănarea cu relația ambiguă între Marea Britanie – Jersey sau Marea Britanie – Insulele Cayman nu este o coincidență. Elita din China și-a dorit un centru offshore complectată cu un control politic și separare judiciară. Când țările G20 au discutat despre o listă cu paradisuri fiscale existente, în 2009, premierul chinez Hu Jintao a luptat intransigent cu Barack Obama, pentru a exclude Hong Kong și Macau (o altă conexiune offshore) de pe listă. În ciuda controlului chinezesc, Londra a rămas “în peisaj”, cu ajutorul unei mari bănci din Marea Britanie, chiar din Europa, banca HSBC – Hong Kong & Shanghai Banking Corporation (servește 55 de milioane de clienți, rețeaua acoperă de peste 80 de țări din întreagă lume, în 2012 capitalul băncii a ajuns la 2693 miliarde de doalri americani). HSBC și-a mutat Directorul General din Londra în Hong Kong în 2010, fapt ce reflectă interesele Regatului Unit. Deși Hong Kong crește și se dezvoltă repede, rămâne un jucător neimportant în lumea offshor: în anul 2007 poseda 149 miliarde de dolari în depozite nerezidente, această sumă este doar 1/11 din totalul de 1.7 milioane de miliarde aflate în Insulele Cayman.Singapore a devenit un centru financiar în anul 1968, când făcea parte din zona sterlină a Marii Britanii. Singapore a fost un centru de depozitare a banilor pentru oamenii de afaceri corupți și oficialii guvernamentali din Indonezia. Pentru a susține economia, Singapore a construit cazinouri pentru a atrage banii corupți din China.

3.2.2 Marea Britanie – Impozitarea fraților Vestey

3.2.2.1”Norman Star”

În iarna anului 1934 pe coasta Argentinei a fost reținut un vapor britanic, Norman Star, care a navhigat pentru Londra. Raidul a fost declanșat de un tip necunoscut, Norman Star făcea parte dintr-o afecere ilegală, un cartel compusă din ambalatori de carne din străinătate. Acest cartel a manipulat prețurile și a profitat din transporturi ilegale de peste mări.

Acesta a fost perioada de “criză economică” în Argentina. Fermele argentiniene au fost posedate de către câțiva proprietari de terenuri foarte bogați. Ei au câștigat profituri mari însă lucrătorii au primit un salar foarte scăzut. Marea Britanie și Statele Unite ale Americii au organizat carteluri, afacerea s-a înflorit în timp ce au cumpărat carne de la producătorii argentiniene la un preț foarte scăzut, iar profiturile s-au crescut într-un ritm alert. Nimeni nu a știut suma profiturilor, dar influența Londrei era imensă. Ambasadorul englez în anul 1929 a afirmat că “Argentina trebuie privită ca o parte importantă a imperiului Britanic”. Puterea Americii a crescut în zonă. Cetățenii din Argentina nu au suportat faptul că țara lor a fost câmpul de luptă a puterii străine.

Investigația a fost condusă de către Lisandro de la Torre, el a fost deosebit de mulțumit de ce au găsit pe coastă: o încărcătură cu îngrășământ guano, însă în cutii etichetate sub denumirea “Carne conservată de vită”, și ca povestea să fie rotundă, ștampila ministerului agriculturii din Argentina. Carnea de vită exista doar în documente.

Pentru prima dată, detaliile financiare ale lui William și Edmund Vestey au fost scoase la iveală. Ei au realizat cele mai mari vânzări și revânzări de carne din lume, au fost membrii din cea mai bogată familie din Marea Britanie, au reușit să realizeze cea mai mare evaziune fiscală din lume.

3.2.2.2 Frații Vestey

William și Edmund Vestey au fost pionerii societăților globale. În anul 1897 au început cu transportul maritim de carne din Chicago, în orașul lor nativ, Liverpool, unde au constuit spații de depozitare frigorifice, ceea ce i-au oferit un avantaj față de concurenții lor. Au investit în afaceri de avicultură în China și în Rusia, și a transportat ouă foarte ieftin în Europa. Au deschis mai multe depozite frigorifice și puncte de vânzare cu amănuntul în Marea Britanie, apoi în Franța, Rusia, SUA și Africa de Sud. Au extins afacerea, au investit în transporturi maritime și nu numai, în 1911, și în ferme în Argentina, în anul 1913.

În timpul izbucnirii războiului (1914 – Primul Război Mondial) au cumpărat terenuri agricole și plantații în Venezuela, Australia și Brazilia. Frații, au condus prima corporație internațională în adevăratul sens al cuvântului. Ei au învățat două reguli esențiale în afaceri:

Nu dezvălui niciodată adevărul, obiectivul adevărat.

Nu lăsa alte persoane să facă ceva pentru tine, dacă ai posibilitatea să o faci singur.

“Nu vreau să fac afaceri cu ei.” – a afirmat un concurent, “Ei sunt prezenți în afacerile tuturor, și vor afacerile tuturor.”

Secretul succesului lor a fost monopolul. Au dat nume diferite companiilor, pentru a ascunde proprietatea lor și au cumpărat rivalii – corupție dezgustătoare. Dacă un competitor s-a opus dorinței frațiilor, eu au folosit puterea de piață neînvinsă: au deținut întregul terenurilor agricole, pășunile, abatoarele, congelatoarele, punctele de vânzare cu amănântul, depozitele reușind astfel să conducă câte un rival în faliment. Vestey a obținut control complet, monopol, pe piața de carne, Vestey a deținut piața britanică. Producătorii au vândut bunurile la un preț foarte scăzut în Argentina, câștigurile mari erau ai vânzătorilor și Vestey nu a produs, a vândut. Industria de export de carne de vită a fost baza economică a puterii politice a elitei argentinian. Frații au avut un impact imens economic și politic în Argentina. Vestey a stat la baza mișcărilor muncitorilor antistatale, și a ajutat crearea organizației la care au participat muncitorii și au luptat împotriva guvernului, organizația care a împins pe Peron la putere. Peron, dictatorul, omul care a promovat terorismul și a izbucnit Războiul Malvinelor, și totodată tragedia economică a țării. Nu doar Argentina a suferit. Frații au arătat aceaș comportament de control și în Marea Britanie. Vestey a controlat prețurile și în țara natală, a transportat carnea cu navele proprii, a depozitat marfa în depozite proprii în Smithfield, a controlat competitorii și întreaga piață, și și-a cumpărat propria marfă la un preț foarte scăzut. A oferit prețuri imense pentru vânzătorul cu amănuntul de exemplu în Brighton, deoarece nu avea competitor. Era pregătit să scadă prețul cărnii, pe piața britanică, în momentul în care cineva s-a opus.

Frații Vestey au deschis drumul spre evaziunea ficală de azi. William și Edmund tot timpul s-au îmbrăcat în negru, cea mai extravagantă lucru vizibilă era doar un ceas și un lanț. Nu au fost interesați de absolut nimic în afară de afacerile lor, n-au fumat, n-au jucat cărți, n-au cheltuit banii pe alcohol, și-au petrecut viața fabuloasă bogată într-o casă modestă. Au refuzat comercializarea alcoholului și au “controlat palma angajaților după urma de tutun”. Alocau o mare importanță asupra afacerilor, ca aceea să profite în continuu, crescând, și nu pe cifrele cu multe zerouri din conturi. “Eu nu cheltuiesc din profitul meu” – spunea o dată William, “eu economisesc bănuții”. În anul 1990, familia Vestey a pierdut o mulțime de bani, dar au rămas printre cele mai bogate familii englezești. Familia a avut mulți moștenitori, unii au aflat moștenirea doar în timp ce au împlinit optsprezece ani, și au primit un cec cu o sumă imensă. O moștenitoare, când a ținut un sfert de milion de lire sterline în brațe a spus: “Mi-e prea greu!” și a pus-o pe pământ. Afacerea Vestey a crescut expnențial și a devenit o multinațională, a fost foarte greu să-ți dai seama ce s-a petrecut cu adevărat în afaceri. Un afacerist argentinian a scris: ”Manipularea actelor și documentelor a caselor de ambalare a fost suficient de a da un miros amețitor unui aviator foarte bun. Nu este surprinzător faptul că inspectorul fiscal a companiei a avut dificultăți în însumarea aviatoarelor și a caselor de împachetare, în final, a rămas doar cu o singură casă (de împachetare) ”. Când la Torre a analizat documentele găsite în vaporul Norman Star, și-a dat seama că nu doar frații Vestey au fost implicate în trucuri și fraude fiscale. La Torre a realizat faptul că și guvernul argentinian a fost implicat, și a profitat din evaziune. S-a izbucnit o mare neînțelegere politică, punctul culminant a fost în momentul în care un consilier a fost asasinat, glonțul a fost destinat lui Torre.

Conducătorii guvernelor, s-au adunat în secret, și au încercat să înțeleagă mechanismul, și să taxeze companiile multinaționale. Înainte de Primul Război Mondial, Anglia nu a taxat profiturile obținute în străinătate de către companiile britanice. Vestey a avut noroc, cea mai mare parte a profitului argumentat, a fost obținut în străinătate. Însă, în timp ce războiul a izbucnit, Marea Britanie, a avut nevoie de foarte mulți bani pentru a acoperi cheltuielile militare, și a mărit taxa pe venit. Taxa pe venit a crescut brusc, de la 6% în anul 1914 la 30% în anul 1919, primul an de după război. Însă statul, nu a făcut doar atât, prin lege a taxat tot venitul obținut, la nivel global, iar acesta a fost o știre foarte rea pentru Vestey.

Frații Vestley au fost foarte supărați. Au încercat să influențeze operațiile în Londra, însă într-un mediu de război, când politica și economia era instabilă, nu au realizat absolut nimic. William and Edmund însă nu au renunțat la evaziune fiscală. În noiembrie, 1915, 50000 de soldati englezi au murit în Bătălia din Loos, frații Vestey s-au mutat de peste mări pentru a reduce facturile fiscale. Prima dată s-au oprit în Chicago, unde nu ei au fost primii bogați englezi sosiți. Un avocat fiscal american a întrebat prietenos: “Ce-i cu voi? Voi sunteți al treilea afaceriști, din aceeași activitate economică”. Din SUA, s-au mutat în Argentina, unde n-au plătit nici un fel de taxă pe venituri și au luptat pentru a nu mai plăti taxe în compania reziduală, ce plăteau în Marea Britanie. Când războiul a progresat, frații s-au gândit să se-ntoarcă înapoi în Marea Britanie, să fie aproape de centrul de profit. Au vrut să reușească să primească permisiune de reîntoarcere în țară, și să scape de plata taxelor nete, aceste lucruri au reușit printr-un plan ce conținea două etape:

Prima etapă:

S-au întors În februarie, 1919, în Marea Britanie, și au dorit să fie în continuare tratate ca și vizitatori, și nu ca și rezidenți taxabile. Au scris o scrisoare impresionantă de pledoarie prim ministrului, descriind patriotismul și faptul ca ei susțin forța de muncă locală (argumente care încearcă să prezinte și multinaționalele în zilele noastre). Prim ministrul le-au înaintat la un comision regal. Williams a spus că dubla taxare (multinaționalele au fost taxate în țara unde au desfășura activitatea economică, dar și în țara de proveniență) stă la baza problemelor legate de capitalismul global. După părerea lui William nu se poate decide cât de mult a contribuit o țară sau alta pentru produsul respectiv în cazul unei firmă multinațională. El a spus: “Un animal este omorât într-o țară, iar produsul din acel animal este vândută în cincizeci de țări diferite. Nu putem realiza cât a parte s-a produs în Anglia, și cât celălalte țări.”. William a atins problema principală a firmelor multinaționale: după natura lor, ele sunt integrate în afacerile globale, dar taxarea este națională. Este foarte complicat, în cazul multinaționalelor având multe afiliale și subsidiare în țări diferite, să apreciem în ce țară, și cât la sută din venit trebuie să fie taxată.

Taxarea corporațiile multinaționale

Marea Britanie a fost prima țară care a introdus un impozit general pe venituri și a aplicat pe profiturile obținute pe plan mondial de orice persoană rezidentă în Marea Britanie.

Judecătorii din Marea Britanie au decis, că rezidența firmei va fi acolo, unde cele mai importante decizii sunt luate de către compania actuală. Din acest punct de vedere, mii de firme cu activități din întreaga lume au ales rezidența în afara Marii Britanii, cu scopul evaziunii fiscale, consiliul de administrație a firmelor însă au fost în Marea Britanie. De exemplu frații Vestley plăteau doar un impozit pe venituri în Marea Britanie, nu în toate țările unde și-au petrecut activitățile economice.

Germania a luat hotărârea în privința rezidenției: rezidența firmei va fi în statul în care operațiunile actuale a firmei au fost gestionate.

Statele Unite a avut o altă părere, diferită: după cetățenie. Cetățenii americani și corporațiile formate în conformitate cu legile din SUA au fost impozitate pe venit din toate sursele de proveniență a profitului.

Aceste diferențire a creat ulterior mari complicații în arena taxelor internaționale. Dezbaterile au debutat în Liga Națiunilor („Cu ce s-a ocupat Liga Națiunilor? a fost o organizație internațională. Liga a fost înființată în anul 1919 în urma Tratatului de la Versailles, între 28 septembrie și 23 februarue a avut 58 membri. Scopul Ligii a fost bine definită, dezarmarea, securitatea colectivă, prevenirea războaielor, diplomație și creșterea nivelului de trai/calitatea vieții. Filozofia Ligii a transformat radical gândirea politică față de ultimele sute de ani precedenți. Liga nu avea forțe armate proprii, deoarece a fost o organizație și depindea foarte mult de Marile Puteri. Marile Puteri au sprijinit în luarea deciziilor sau sancțiunilor impuse. Până în anul 1920 Liga a avut o serie de succese dar și unele eșecuri. S-a dovedit neputincioasă în fața Puterilor Axei. Declanșarea celui de al doilea război mondial a fost cel mai mare eșec și totodată a fost și de neiertat.. Liga a fost înlocuită cu Organizația Națiunilor Unite la sfârșitul războiului, care desigur a moștenit o serie de agenții, instituții și organizații fondate de Ligă”), în 1920, pentru stabilirea unor reguli comune și principii, dar progresul a fost foarte greoi. Statele bogate, ca și Marea Britanie, care au găzduit foarte multe corporații multinaționale și-au dorit reguli după care majoritatea drepturilor de impozitare să dețină țara reziduală, însă acele state, care au găzduit investorii străini, au dorit să taxeze firmele locale (țările sărace au vrut să beneficieze profituri prin taxarea multinaționalelor). Tratatul original a Ligii Națiunilor din 1928 a dat drepturi de impozitare țărilor de origine, însă după cel de-al doilea Război Mondial, OCDE (“Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică a fost înființată la 30 septembrie 1961, ca succesoare a Organizației pentru Cooperare Economică Europeană, stabilită în 1948 pentru a administra ajutorul american și canadian oferit Europei prin Planul Marshall. Obiective: să promoveze bunăstarea economică și socială în zona de acțiune prin asistența acordată guvernelor membre în formularea politicilor cu acest scop și coordonarea lor și să stimuleze și să armonizeze eforturile membrilor pentru ajutarea țărilor mai puțin dezvoltate.”) a creat un model după care țările bogate de rezidență devin mai bogate. Corporațiile multinaționale însă au rămas la câteva salturi înainte de colectorii de taxe chiar și în statele bogate.

Vestey, ca și multe corporații multinaționale, au folosit puterea economică pentru a smulge autoritățile fiscale, utilizând echipe juriști și contabili, pentru “a duce” profiturile departe de țările consumatori și producători, într-un loc unde plătești taxe foarte scăzute. Profesorul Sol Picciotto expert în fiscalitate internațională a spus: “Prin sifonarea acestor profituri, de către corporația multinațională, de multe ori printr-un lanț de intermediari, la o companie holding (termenul se referă de obicei la o companie care nu produce bunuri sau servicii în sine, ci mai degrabă, scopul său este de a deține acțiuni ale altor companii) într-un paradis fiscal, în loc de a le trimite înapoi la societatea-mamă, poate evita oricând și oriunde impozitarea.”. Marea Britanie nu a îndeplinit dorința fraților. Frații Vestey și-au dorit însă să revină în statul natal. William a spus că: “Eu m-am născut în vechiul oraș, Liverpool… eu aș dori să și mor în această țară.”. Deoarece nu au putut influența politica și economia britanică, cum și-au propus, au trecut la o altă metodă, pentru a evita taxele. Ei au apelat la un individ, denumit trust.

A doua etapă

După părerea multora, cea mai bună cale pentru a realiza discreție în afacerile financiale este de a transfera banii în Elveția sau Liechtenstein, sub un secret puternic bancar. Nu doar atât, ai nevoie și de trusturi. Conceptul de trust (un om de încredere) a apărut în Evul Mediu, când cavalerii s-au pregătit să plece în bătălie, au denumit un trust având încrederea că acesta are grijă de soția și de copii lor. Era un aranjament ce implica trei părți: proprietarul (cavalerul), benefiriarii (familia lui), și un intermediar (trustees).

Trusturile sunt tăcuți, niște mechanisme puternice, și de obicei imposibil de a găsi dovadă împotriva lor. Ce fac ei? Manipulează dreptul de proprietate asupra unui activ. Când proprietarul unui activ înființează un trust, oferă și dreptul de proprietate. Trustee (intermediar, de obicei un avocat de încredere) devine proprietarul legal al activului, acesta nu înseamnă că are dreptul de a consuma sau a cheltui, el primește instrucțiuni precise, cum să împartă beneficiile către beneficiari.

De exemplu: să presupunem că un om bogat are doi copii, și depune un milion de dolari într-un cont bancar deținută de un trust, și desemnează un avocat ca și intermediar, instruindu-l, când fiecare îndeplinește douăzeci de ani, trebuie să primească jumătate din suma depozitată. Chiar dacă omul bogat moare înainte ca averea să fie plătită, trustul va supraviețui și intermediarul este obligat de lege să plătească banii, cum i s-a spus. Într-adevăr este foarte greu de a sparge o astfel de afacere.

Trusturile fac două lucruri importante:

Crează un obstacol juridic care separă componentele de proprietate (beneficiar, proprietar)

Bariera juridică poate deveni o barieră de informații incasabile

Frații Vestey, au creat un aranjament de încredere în decembrie, 1921, semnată în birourile de la Paris. Acesta a fost o conexiune offshore complexă, asemănător din zilele noastre. Inland Revenue după opt ani de zile și-a dat seama doar de existența offshorului. Ei s-au întors în Marea Britanie, și au scăpat de taxe, chiar dacă autoritățile britanice au găsit un trust la Paris. Deși banii erau depuși în conturi străine, frații au dat departe banii, deci nu trebuia să plătească taxe, controlul efectiv a banilor, le-au păstrat. Ce au făcut defapt frații Vestley: în primul rând au închiriat cea mai mare parte a imperiului Vestey de peste mări unei firme înființată în Marea Britanie, Union Cold Storage Ltd.

Ca și în oarecare aranjament, Union trebuia să plătească chirie pentru frații Vestley, însă în schimb Union a plătit pentru doi avocați și pentru un director din Paris, ei erau defapt “încredințați”. Apoi, intermediarii ofereau puteri foarte mari fiscale, economice și de investiții, care urmau să fie efectuate sub îndrumarea unor “persoane autorizate”. Așadar, intermediarii sub conducerea fraților Vestley, au împrumutat sume mari la o altă companie britanică, deținută și controlată tot de Vestey, utilizat ca o pusculiță personală.

Figura 3.2.2.2.2

Imperiul Vestey, conexiunile offshore de peste mări

Figura 2 reprezintă conexiunile offshore deținute de frații Vestey. Prin imperiul de peste mări (Brazilia, Sua, Argentina, China etc.), frații închiriează (1) nave, bunuri, mărfuri unei companii din Marea Britanie (Union Cold Storage Ltd.) care defapt este firma fraților. Aceștia dau tot în chirie (2) unor trusturi din Paris, care sunt înființate tot de frații Vestey. Trusturile sunt niște avocați, contabili și om de afaceri, prin care frații Vestey solicită defapt puterea economică, legislativă și fiscală (3) asupra averii și profiturilor acumulate de peste tot globul. Autoritățile au încercat tot timpul să recunoască noile strategii de evaziune fiscale, au încercat să adopte noi legi pentru a apăra baza de impozitare. Escrocii au creat noi strategii complexe pentru a evita noile legi. De-a lungul timpului companiile offshore au devenit mult mai complicate și complexe. Sunt variații fără sfârșit. Trusturile nu sunt folosiți doar în legătură cu taxe. Cele mai recente crize economice au fost instituite în urma trusturilor offshore. 400 miliarde de dolari de active în trusturi sunt deținuți doar de mărunțelul paradis fiscal, Jersey, iar milioane de miliarde de dolari sunt ascunse pe plan mondial în secreturi profunde.

Frații Vestley prin a doua etapă, au ales o armă puternică de a protecta marea avere. În anul 1934, senatorul de la Torre a găsit documentele ascunse. Documentele după cum știm, au fost ascunse în lăzile de guano pe vaporul Norman Star. De la Torre avea însă o mare slăbiciune, nu a știut cât de viclean sunt adversarii săi. Ancheta s-a continuat în Uruguay, iar de la Torre a realizat o nouă lovitură împotriva fraților, când a contactat diplomații de la Ministerul de Externe din Marea Britanie, și împreună au decis să transforme cercetarea din Argentina într-o comisie de anchetă multinațională comună. William imediat a prevăzut pericolul. Documentele găsite puteau a fi descoperite. Frații s-au pregătit de ofensivă. Când managerul lor din Argentina a murit în infarct miocardic, William Vestey a scris comitetului în care a acuzat pe senatorul de la Torre în uciderea managerului. Timp de doi ani, comitetul și-a desfășurat activitatea, în timp ce frații au ascuns și au “calmat” lucrurile, iar documentele găsite în Argentina nu au fost prezentate niciodată în Londra. Senatorul de la Torre, a fost omul care a ajuns cel mai aproape de penetrarea secretului imperiului Vestey, s-a sinucis în 5 ianuarie, 1939, lăsând în urmă o scrisoare, în care a descris dezamăgirea lui despre comportamentul general al omenirii.

Inland Reveneu din Marea Britanie, a încercat să taxeze frații prin Actul din 1938, cu speranța de taxarea trustelor de peste mări. Au continuat încercările și în anul 1942, în mijlocul celui de-al Doilea Război Mondial. William a murit în anul 1940, luptând până la ultima suflare împotriva taxelor, lăsând în urmă 261000 lire în Marea Britanie. Trustul, trăia, plătind averea pentru familie. Noile legi britanice a stabilit că cineva este impozabil, dacă are puterea de folosință a averii/venitului – o lege care era împotriva familiei Vestley. Inland Revenue era aproape de victorie, însă documentele al trustului din Paris erau imposibil de descoperit, deoarece erau predate familiei Vestey de către trust, în Bordeaux, înainte să fie invadată de germani. Au urmat progrese nesfârșite cu autoritățile fiscale, în final familia Vestey a afirmat în fața domnilor de drept, că nu au drepturi individuale asupra venitului, au drepturi comune, ceea ce însemna că libertatea escrocului fiscal era din nou asigurată. “Războiul fiscal” a continuat timp de zeci de ani. Inland Revenue a obținut câștiguri mici în atacurile ulterioare, însă familia Vestey a ascuns tot timpul bogăția imensă. Sundays Times, unul dintre cele mai respectate ziare din lume, a relevat în anul 1978 că Imperiul Vestey, lanțul de măcelari a plătit 10 lire sterline impozit, pe un profit mai mare de 2,3 milioane de lire sterline (o rată de impozitare de 0,0004%). “O dinastie bogată, imensă, care mai mult de șaizeci de ani a plătit impozite nesemnificative.”, devenind cea mai bogată familie în Marea Britanie, reușind să ascundă averea și veniturile de dușmanii străini în timp de război, în tulburări și boli, dar și în timp de pace. Edmund Vestey, nepotul lui Edmund, a pus cireașa pe tort, spunând: ”Să recunoaștem, nimeni nu plătește impozit mai mult, decât trebuie. Suntem toți evazioniști, nu-i așa ?”.

Portița de la Paris a fost închisă în anul 1991, dar oportunitățile pentru evaziune fiscală în Marea Britanie rămâne abundent. Când Regina Angliei după proteste publice, în anul 1993, a început să plătească impozitul pe profit, ultimul Lord Vestey a spus zâmbind: “Deci, acest lucru mă face ultimul…” – nu a fost însă singurul.

Vestey Foods Group în prezent este o filială a Vestey Group, o afacere de cinci generație, în alimente și agricultură. Vestey Group este cunoscut pentru contribuția sa de pionierat în industria cărnii. Astăzi, Vestey Foods Group reunește nouă companii agro-alimentare, 70 de țări din întreaga lume, specializate în:

aprovizionarea, prelucrarea și distribuția refrigerate;

produse congelate din carne, pește, fructe de mare, lactate, fructe, legume;

făină de specialitate

Accentul cade pe promovarea de parteneriate pe termen lung între furnizori și clienți, Vestey Foods Group furnizează produse de retail, agro-alimentare, en-gros. Locul firmei în lanțul alimentar: “Suntem cea mai puternică verigă din lanțul alimentar, care le permite partenerilor de a accesa piețele în care grupul operează în întreaga lume: America de Nord și de Sud, Europa, Rusia, Orientul Mijlociu, Africa și Asia”. Rolul firmei în lanțul alimentar: expertiză neegalată, dezvoltarea unor noi produse, capacitatea logistică de înalt nivel, asigurarea calității produselor și dezvoltare technică. De asemenea, firma ajută clienții în găsirea produselor potrivite pentru piețele lor, la un preț corect și scăzut, produsele fiind livrate în timp.

3.3 Concluzii privind Elveția și Marea Britanie

Din studiul realizat în urma lucrării aș putea să afirm câteva concluzii importante în legătură cu Marea Britanie și Elveția, ambele având un rol foarte important în economia globală și mai ales în lumea offshore, iar un rol și mai important în lumea secretă a paradisurilor fiscale. După cum a spus și Sébastian Guex: „…Elveția este paradisul fiscal cel mai vechi și puternic… Insulele Cayman și Bahama sunt doar niște roduri al Londrei…”. După părerea mea în această afirmație se ascund două lucruri foarte importante. În primul rând Elveția, are o tradiție foarte accentuată în ceea ce înseamnă paradis fiscal, iar în al doilea rând deși Insulele Cayman și Bahama sunt doar niște roade al Londrei, Londra prin acestea și mai multor roade a reușit să „cucerescă” lumea prin conexiunile sale offshore. De ce am ales Elveția și Marea Britanie ?

Dintre statele care sunt definite de către OCDE și Fondul Monetar Internațional ca și paradis fiscal, acestea au propriile caracteristici și după părerea mea au rolul cel mai important în lumea offshore.

Elveția în primul rând are tradiție. Dintre paradisurile fiscale, Elveția are tradiția cea mai îndelungată în tot ceea ce înseamnă firme offshore și fiscalitate. Familiile bancheri de-a lungul timpului au dezvoltat și au creat metode sofisticate de secretism bancar, de evitare a taxelor, de a crea depozite bancare care au fost doar la dispoziția bogaților din Europa. State precum Liechtenstein, Monaco sau Andorra au urmărit exemplul elvețian care a fost de succes. Rolul Elveției în afaceri ilegale a fost accentuată în timp de război. Din cauză că tot timpul a fost neutru, în timp de război sau în timp de criză economică a devenit cel mai mare exportator de active, un împrumutător global. Elveția era ca și o bancă, iar la fel ca și în prezent, tot timpul a controlat marea majoritate a tranzacțiilor din lume. Zürich a fost și este inima lumii din punct de vedere a tranzacțiilor.

În cel de Al Doilea Război Mondial Elveția avea ceea ce multe state nu aveau, bani. Iar banii respectiv petrolul și aurul în timp de criză înseamnă mare putere. Când nemții au depus sume imense în depozite bancare elvețiene, bancherii elvețieni au profitat din acest lucru și au împrumutat acestea cu dobânzi extraordinare dușmanilor germani, de exemplu francezilor și englezilor. Ironia este foarte accentuată, însă Elveția rămâne un exemplu foarte bun din punct de vedere a multiplicării averii naționale îm timp de război. În spatele acestor tranzacții desigur constă secretismul bancar, iar în acesta Elveția este pe primul loc în lume.

Când vorbim despre Marea Britanie în aspect de paradis fiscal nu vorbim despre insula care se situează în Vestul Europei, înconjurat de Marea Nordului, Oceanul Atlantic și Canalul Mânecii, defapt vorbim despre capitala Angliei, despre Londra care prin instituțiile sale și prin Banca Angliei controlează și îndrumă lumea spre o lume a paradisurilor fiscale. Nodurile Londrei se-ntind de la Caraibe prin Insulele Cayman cu cele patrusprezece teritoriile ale sale care s-au axat în principal pe America, până-n Asia prin Hong Kong și nu în ultimul rând Insulele Canalului inclunzând Jersey, Guernsey și Insula Man care se concentrează pe Europa. După părerea mea prin aceste noduri importante în întreaga lume și prin conexiuni politice dar mai ales economice, prin transferurile de bani legale sau mai puțin legale, Londra devine cel mai important paradis fiscal din lume. Bănci cu puteri accentuate precum Barclays stau în spatele transferurilor, mai ales în Jersey, așadar secretismul bancar, ca și în Elveția, devine oxigenul afacerilor. Ca și într-o reacție chimică, arderea fără oxigen ar fi imposibilă, cu cât avem mai mult oxigen (în cazul nostru cu cât secretismul bancar este mai mare) arderea este mai intensivă, adică statul respectiv este mai atractivă. Fără secretismul bancar, și, desigur fără investitorii care vor să evite în cât mai mare măsură plata impozitelor paradisurile fiscale nu ar aveau scop. Marele instituții, precum OCDE luptă împotriva paradisurilor fiscale, însă până când de exemplu cetățenii din Insula Cayman sunt mulțumiți și foarte fericiți datorită nivelului de trai oferită de aspectul de paradis fiscal, totul rămâne sub controlul Londrei, iar majoritatea lucrurilor rămân în secret. Până când țara-mamă (Anglia) intervine atacurilor externe, bogații din Marea Britanie vor fi mulțumiți deoarece banii lor se află în siguranță în Jersey, și în toate nodurile aferente. Puterea Londrei din perspectiva afacerilor offshore este ilustrată cel mai bine de familia Vestey. Frații Vestey au reușit să facă ceea ce au făcut doar puțini bogați în această lume: au evitat plata impozitelor timp de un secol, iar nu am găsit date concrete, dar din punctul meu de vedere acest lucru practică și în prezent. Ce-i cert însă faptul că în anul 1993 după proteste publice Regina Angliei a început să plătească impozitul pe profit, ultimul Lord Vestey, cărui strămoș a fost marele Edmund Vestey, maiestrul evitării taxelor, a spus: “Deci, acest lucru mă face ultimul (care nu plătesc impozit)…”. În locul lor, nici eu nu aș plăti 20-30% impozit pe profit statului la sume care ajung la miliarde de lire, însă după părerea mea problema constă în aceste miliarde.

Dacă nu ar fi deasemenea discrepanțe între clasa de mijloc, muncitoare și cei bogați și impoziturile nu ar fi atât de ridicate, nu am avea nevoie de paradisuri fiscale și de fraude fiscale deoarece oamenii de rând plătesc impozitele iar cei bogați oricum folosesc avantajele oferite de către paradisurile fiscale și centrele financiare offhsore.

Concluzii

Există foarte multe definiții pentru a descrie conceptul de paradis fiscal și centrele financiare offshore, de la definiții conceptuale până la definițiile operaționale. Nucleul acestor definiții este însă aceeași, acestea sunt zone financiare care nu percep impozite, sau impozitele sunt foarte reduse, de obicei sunt state situate pe insule, oferă un grad ridicat de secretism comercial și bancar. Paradisurile fiscale sunt foarte atractive pentru cei bogați, pentru firmele, corporațiile și multinaționale care își desfășoară activitățile în străinătate. Multe dintre paradisurile fiscale de azi sunt foste colonii care și-au câștigat autonomia și independența odată cu sfârșitul celui de al doilea război mondial. Aceștia folosesc legislații fiscale favorabile pentru a-și asigura încasările bugetare necesare fincționării și dezvoltării. Paradisurile fiscale au o infrastructură de comunicații foarte dezvoltată, populația și bogăția de subsol este foarte scăzută, înă Produsul Net Brut/ Cap de locuitor este destul de ridicat. Sunt caracterizate prin impozitare scăzută, secretul bancar, importanța activităților bancare, datorită avantajelor acordate atrag investitorii străine. Sunt tratate cu o mare importanță la nivel global, nu doar Fondul Monetar Internațional și Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică se ocupă cu paradisurile fiscale, dar și întâlnirile G8 de multe ori au ca principală temă modificarea listei de paradisuri fiscale.

Regăsim aceste paradisuri fiscale în întreaga lume, în America de Sud, Uruguay, în Orientul Mijlociu, Bahrain, în Europa, Andora, Cipru sau Elveția spre de exemplu. Cele mai multe se regăsesc în America Centrală și Caraibe, de la Bahamas și Barbados, până la Insulele Virgine Britanice și Insulele Cayman, iar marea majoritate a acestor state operează sub influența Londrei. Acestea sunt țăr țări mici și foarte bogate. După părerea mea lipsa acestora ar afecta economia globală deoarece acestea reprezintă forțe motrice a companiilor multinaționale și a indivizilor bogați. Facilitățile oferite de acestea ajută în circulația banilor în forme legale sau mai puțin legale. Lupta împotriva centrelor financiare offshore și a paradisurilor fiscale sunt doar niște formalități. Puterile mari din punct de vedere economic, precum Statele Unite ale Americii, Franța, Rusia, Marea Britanie, Germania sau China, au nevoie de acestea pentru a învârti averea și profiturile dintr-o regiune în alta. De exemplu Rusia nu plătește impozite pe venit în țara de origine, ci în Elveția, unde impozitul respectiv este foarte scăzut, iar bogații ruși dețin averile în conturile bancare elvețiene și britanice. Marea majoritate a firmelor din domeniul energetic din Estul Europei au filiale sau sunt subscrise în Elveția (cantonul Zug găzduiește 27000 de corporații), iar din domeniul IT din Vestul Europei și din SUA (precum Microsoft, Apple) sunt găzduite în Irlanda și în Londra. Marea Britanie influențează mai multe paradisuri fiscale, foarte multe companii englezești utilizează acestea. Multinaționale precum WPP, Royal Dutch Shell, British Petroleum, sau Lloyds Banking Group au subsidiare în paradisuri fiscale, Lloyds Banking Group doar în Jersey deține 72 de filiale, în Luxemberg încă 18, iar în Insulele Cayman 26. Pentru Marea Britanie așadar centrele financiare offshore sunt vitale.

Din punctul meu de vedere problema mondială în legătură cu centrele financiare offshore este că aceștia “ascund” sume foarte mari de bani pe care sume defapt individul sau corporația ar trebui să plătească pe lângă impozitul pe profit și alte taxe. Pierderile sunt imense, după Parlamentul European (2013) 1,3 miliarde de euro sunt pierderi anuale (de două ori mai mare decât deficitul bugetar al UE în anul 2013).

Criza economică din anul 2008 ar fi o consecință a paradisurilor fiscale. Dacă guvernele nu măreau cheltuielile masive guvernamentale în întreaga lume, statele nu reușeau să prevină o criză economică globală. „Niciodată în domeniul financiar s-au datorat atâția bani, prea mulți datorează la prea puține… Ajunge doar un reform mărunt, dar real.” Spunea guvernatorul Băncii Angliei, Mervyn King.

Banii stagnează în aceste paradisuri fiscale, generând profituri esențiale pentru acestea, însă banii sunt doar un catalizator în sistemul financiar. Reacția chimică fiind sistemul financiar, banii intră în sistem ca și un catalizator, modifică viteza reacției, adică generează profituri, apoi iese din sistem, fără să sufere modificări. Dacă lichiditățile rămân blocate în paradisuri fiscale fiind deținute de o mână de oameni în conturi bancare, oamenii de afaceri nu primesc împrumuturi, deoarece efectiv nu există lichidități pe piață. Trăim într-o lume în care băncile datorează băncilor, instituțiile datorează băncilor, guvernele datorează instituțiilor și uneori chiar băncilor, deci sistemul financiar este afectată de un haos financiar. A sosit așadar timpul de o mare dezbatere la nivel mondial cu privire la paradisuri fiscale. Oricine ai fi, oriunde ai locui, și orice ai face, acest lucru te afectează. Offshore este un lucru în apropiere. Dacă nu acționăm împotriva economiei „stricate”, politicienilor corupți și fraudei fiscale, lumea pe care o lăsăm copiilor noștri va fi una dezamăgitoare. Puțini dintre noi vor spăla cizmele în șampanie în timp ce restul lumii va lupta pentru a supraviețui în condiții de inegalitate, într-o lume nedreaptă, în lumea paradisurilor fiscale. Trebuie să luptăm împotriva inegalității. Putem evita însă acest viitor, putem, deoarece trebuie.

Bibliografie

Aniței, C. Nadia, Paradisuri fiscale – Studiu, Facultatea de Drept, Universitatea „Petre Andrei” din Iași, Revista Jurnalul de studii juridice nr. 1-2/2011

Bișa, Cristian, Costea Ionuț, Capotă Mihaela, Dancău Bogdan, Utilizarea paradisurilor fiscale. Între evaziune fiscală legală și fraudă fiscală, BMT Publishing House, București, 2005

Bower, Tom, Blood Money: The Swiss, the Nazis and the Looted Billions, Editura Pan Books, Londra, 1997

Buzan, G. Cristian, Paradisurile fiscale și centrele financiare offshore în contextul economiei mondiale, Editura C.H. Beck, București, 2011

Buziernescu, Radu, Evaziunea fiscală internă și internațională, Editura Universitara, Craiova, 2007

Campos, Heylen David Minciuni oficiale, 10 conspirații care au schimbat istoria lumii, Editura Litera Internațională, București, 2004

Dauphin, C., Ghidul cu adevărat practic al paradisurilor fiscale, Grupul de edituri Tribuna, Brașov, 1999

Dhammika, Dharmapala, What Problems and opportunities are Created by Tax Havens, University of Connecticut, 2008

Florea, Adrian, Elemente de macroeconomie, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2008

Foot, Michael, Final report of the independent review of British Offshore financial centres, Banca de Plăți Internaționale, 2008

Gallup, Sachs și Mellinger, Geography and Economic Development, England, Working Paper nr. 1, 1999

J. Christensen și M. Hampton, All Good Things Come To The End, The World Today, vol. 55, nr. 8/9, Royal Institute of International Affairs, 1999

Kiss, L. György, Váradi Laszló, Cooper J. David, Planificare fiscală 2000, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2000

Lacrița, N. Grigorie, Ghidul specialistului în fiscalitate, Tribuna Economica Publishing House, Bucharest, 2009

Lynley, Browning, New York Times, Critics Call Delaware a Tax Haven, New York, 29.05.2009

Meșter, Liana, Organizații și Instituții Internaționale, Oradea, 2008

Minea, Ștefan, Costaș, Flavius, Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III, Editura Rosetti, București, 2006

Muligan, Geoff, Murray Robin Reconnecting Taxation, Paper No. 1, 1993

Olteanu, Ion, Bistriceanu Gheorghe, Evaziunea fiscală. Metode și tehnici de combatere aevaziunii fiscale, Editura ASE, București, 2005

P. Mauro, Corruption and Growth, Quarterly Journal Of Economics, Harvard College, 1995

Patroi, Dragoș, Evaziunea fiscală între latura permisivă, aspectul contravențional și caracterul infracțional, Editura Economică, București, 2006

Philip, R. Lane și Gian Maria, The History of Tax Havens, CEP Discussion Paper No 662, Londra, decembrie 2004

R. Palan, History of Tax Havens, Londra, octombrie 2009

Roman, Kuenzler, Les paradis fiscaux, University of Genéve, Master thesis, 2007

Safta, Marieta, Impozite și taxe, vol.12, nr. 11-12, București

Șaguna, Dan, Tratat de drept financiar și fiscal, Editura All Beck, București, 2001

Shaxson, Nicholas, Treasure islands, Editura Vintage Books, Londra, 2012

Sikka, Prem, The role of offshore Financial Centres in Globalization, Volume 27, Issue 4, decembrie 2003

Sol, Piciotto, Tackling Tax Havens and Offshore Finance, Amsterdam, 2007

Sterian, Dumitrescu, Bal Ana, Economia Mondială, Editura Economica, 2002

Zoromé, Ahmed, Concept of Offshore Financial Centers: In Search of an Operational Definition, IMF, 2007

*** Clarin Digital, ediția din 7 decembrie 1999

*** El Mundo, ediția din 19 august 2001

*** Insituții juridice contemporane în contextul integrării româniei în uniunea europeană, Ediția a VI-a, Universul juridic, București, 2012

*** OECD, Towards Global Tax Competition, 2000

*** Offshore Finance Centers, IMF Background Paper, 23 iunie 2000

*** Raportul Comisiei Norvegiene pentru studiul paradisurilor fiscal, iunie 2009

*** Sundays Times, colectie

*** Tax Justice Network, Banking Hotspots: new research into banks and secrecy jurisdictions, 11 decembrie 2009

http://www.britannica.com

http://www.dce.gov.ro

http://www.federalreserveonline.org

http://www.glencorexstrata.com

http://www.goldmansachs.com

http://www.gov.uk

http://www.group.barclays.com

http://www.habibbank.com

http://www.hsbc.com

http://www.infiintareoffshore.ro

http://www.lloydsbank.com

http://www.marketwatch.com

http://www.oxforddictionaries.com

http://www.paradisfiscal.org

http://www.steconomice.uoradea.ro

http://www.swissworld.org

http://www.theguardian.com

http://www.ubs.com

http://www.unog.ch

http://www.ussteel.com

Welcome to Vestey Foods

http://www.wpp.com

http://www.zf.ro

Bibliografie

Aniței, C. Nadia, Paradisuri fiscale – Studiu, Facultatea de Drept, Universitatea „Petre Andrei” din Iași, Revista Jurnalul de studii juridice nr. 1-2/2011

Bișa, Cristian, Costea Ionuț, Capotă Mihaela, Dancău Bogdan, Utilizarea paradisurilor fiscale. Între evaziune fiscală legală și fraudă fiscală, BMT Publishing House, București, 2005

Bower, Tom, Blood Money: The Swiss, the Nazis and the Looted Billions, Editura Pan Books, Londra, 1997

Buzan, G. Cristian, Paradisurile fiscale și centrele financiare offshore în contextul economiei mondiale, Editura C.H. Beck, București, 2011

Buziernescu, Radu, Evaziunea fiscală internă și internațională, Editura Universitara, Craiova, 2007

Campos, Heylen David Minciuni oficiale, 10 conspirații care au schimbat istoria lumii, Editura Litera Internațională, București, 2004

Dauphin, C., Ghidul cu adevărat practic al paradisurilor fiscale, Grupul de edituri Tribuna, Brașov, 1999

Dhammika, Dharmapala, What Problems and opportunities are Created by Tax Havens, University of Connecticut, 2008

Florea, Adrian, Elemente de macroeconomie, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2008

Foot, Michael, Final report of the independent review of British Offshore financial centres, Banca de Plăți Internaționale, 2008

Gallup, Sachs și Mellinger, Geography and Economic Development, England, Working Paper nr. 1, 1999

J. Christensen și M. Hampton, All Good Things Come To The End, The World Today, vol. 55, nr. 8/9, Royal Institute of International Affairs, 1999

Kiss, L. György, Váradi Laszló, Cooper J. David, Planificare fiscală 2000, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2000

Lacrița, N. Grigorie, Ghidul specialistului în fiscalitate, Tribuna Economica Publishing House, Bucharest, 2009

Lynley, Browning, New York Times, Critics Call Delaware a Tax Haven, New York, 29.05.2009

Meșter, Liana, Organizații și Instituții Internaționale, Oradea, 2008

Minea, Ștefan, Costaș, Flavius, Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III, Editura Rosetti, București, 2006

Muligan, Geoff, Murray Robin Reconnecting Taxation, Paper No. 1, 1993

Olteanu, Ion, Bistriceanu Gheorghe, Evaziunea fiscală. Metode și tehnici de combatere aevaziunii fiscale, Editura ASE, București, 2005

P. Mauro, Corruption and Growth, Quarterly Journal Of Economics, Harvard College, 1995

Patroi, Dragoș, Evaziunea fiscală între latura permisivă, aspectul contravențional și caracterul infracțional, Editura Economică, București, 2006

Philip, R. Lane și Gian Maria, The History of Tax Havens, CEP Discussion Paper No 662, Londra, decembrie 2004

R. Palan, History of Tax Havens, Londra, octombrie 2009

Roman, Kuenzler, Les paradis fiscaux, University of Genéve, Master thesis, 2007

Safta, Marieta, Impozite și taxe, vol.12, nr. 11-12, București

Șaguna, Dan, Tratat de drept financiar și fiscal, Editura All Beck, București, 2001

Shaxson, Nicholas, Treasure islands, Editura Vintage Books, Londra, 2012

Sikka, Prem, The role of offshore Financial Centres in Globalization, Volume 27, Issue 4, decembrie 2003

Sol, Piciotto, Tackling Tax Havens and Offshore Finance, Amsterdam, 2007

Sterian, Dumitrescu, Bal Ana, Economia Mondială, Editura Economica, 2002

Zoromé, Ahmed, Concept of Offshore Financial Centers: In Search of an Operational Definition, IMF, 2007

*** Clarin Digital, ediția din 7 decembrie 1999

*** El Mundo, ediția din 19 august 2001

*** Insituții juridice contemporane în contextul integrării româniei în uniunea europeană, Ediția a VI-a, Universul juridic, București, 2012

*** OECD, Towards Global Tax Competition, 2000

*** Offshore Finance Centers, IMF Background Paper, 23 iunie 2000

*** Raportul Comisiei Norvegiene pentru studiul paradisurilor fiscal, iunie 2009

*** Sundays Times, colectie

*** Tax Justice Network, Banking Hotspots: new research into banks and secrecy jurisdictions, 11 decembrie 2009

http://www.britannica.com

http://www.dce.gov.ro

http://www.federalreserveonline.org

http://www.glencorexstrata.com

http://www.goldmansachs.com

http://www.gov.uk

http://www.group.barclays.com

http://www.habibbank.com

http://www.hsbc.com

http://www.infiintareoffshore.ro

http://www.lloydsbank.com

http://www.marketwatch.com

http://www.oxforddictionaries.com

http://www.paradisfiscal.org

http://www.steconomice.uoradea.ro

http://www.swissworld.org

http://www.theguardian.com

http://www.ubs.com

http://www.unog.ch

http://www.ussteel.com

Welcome to Vestey Foods

http://www.wpp.com

http://www.zf.ro