Paradisul Fiscal Si Evaziunea Fiscala

CAP.1 – PARADISUL FISCAL

1.1 – Scurt istoric

Paradisurile fiscale au apărut ca o consecință a sistemului fiscal, reprezentat de o impunere fiscală excesivă.Totuși, paradisurile sau oazele fiscale nu sunt fenomene caracteristice lumii contemporane. Existența lor datează încă din vechime. Paradisurile fiscale, ca și spălarea banilor, au o istorie îndelungată. Istoricii amintesc de înțeleptul Platon, care folosea o companie non-profit pentru a-și finanța celebra lui Universitate din Grecia antică.

Tot în Grecia antică pentru a se evita un impozit de 2% perceput de cetate asupra importurilor și exporturilor, insulele din vecinătatea Atenei erau utilizate de comercianți pentru stocarea mărfurilor, care erau apoi introduse în contrabandă în cetate.

O parte din insulele din largul coastelor europene sau nord-americane au devenit clasicele centre financiare offshore (OFC). Ele erau caracterizate prin taxe foarte mici sau chiar inexistente, prosperând pe baza afacerilor din zonele învecinate cu taxare ridicată.

Specialiștii americani în societăți multinaționale D.K. Eiteman și A.L. Stonehill consideră că, creșterea importanței paradisurilor fiscale se datorează creșterii numărului filialelor unei societăți-mamă. Filialele au servit extinderii societăților-mamă în străinătate, fiind astfel pe picior de egalitate cu alte societăți din țările care permiteau anumite facilități fiscale.

Anii ’60 – 70 au dus la o creștere accentuată a acestui sector, ca urmare a reglementărilor restrictive și protecționiste practicate de țările dezvoltate, precum:blocarea fluxurilor de capital spre/dinspre alte țări;plafonarea dobânzilor acordate de bănci;creșterea costurilor de operare a băncilor prin creșterea rezervelor minime obligatorii.

Există o confuzie între paradisurile fiscale și cele bancare ce trebuie înlăturată, acestea din urmă reprezentând doar țări cu secret bancar puternic, dar care pot fi și paradisuri fiscale .

Deși în anii '80-90 statele dezvoltate au realizat o liberalizare financiară, totuși centrele financiare offshore au rezistat acestei lovituri concurențiale, aruncând în luptă o serie de argumente suplimentare: regim fiscal mult mai atrăgător, confidențialitate strictă a operațiunilor, infrastructură și personal bine puse la punct.

O serie de specialiști pun această dezvoltare pe seama creșterii presiunii fiscale din partea statelor dezvoltate. Însă, trebuie menționat faptul că, OFC–urile s-au dezvoltat de asemenea și în timpul unor regimuri fiscale mai flexibile. În Marea Britanie limita maximă a impozitului pe venit s-a redus de la 83% în 1970 la 40% în prezent iar impozitul pe profit de la 65% la 30%, fapt ce nu a determinat companiile să-și păstreze în totalitate capitalurile în țară și să plătească în întregime taxele ce li se cuvin;ponderea taxelor în PIB a scăzut de la 3.6% în 1996 la 2.8% în 2002.

1.2 – Noțiune, caracteristici și avantaje

Noțiunea de Paradis Fiscal. Paradisul fiscal a fost definit ca fiind un stat sau o zonă geografică având un regim de impozitare aproape inexistent și un grad ridicat de discreție fiscală sau zona unde se pot suprima obligațiile fiscale în deplină legalitate și aproape imposibil de controlat. În alte accepțiuni paradisul fiscal este un instrument prin care se realizează evaziunea fiscală internațională de către contribuabilii care caută un tratament fiscal avantajos.

Anglo-saxonii utilizează termenul de “Tax Haven” care în mod literar semnifică “port fiscal”.În lumea afacerilor este evident că se caută a se face uz de avantajele fiscale pe care le reprezintă diferitele legislații fiscale în diferite țări ale lumii, ceea ce permite o fiscalitate mai mică pentru afacerea respectivă. Legislația fiscală a unor state, în general mici, este foarte favorabilă întreprinzătorului, permițând inițierea în special a unor persoane juridice, care apoi, beneficiind de fiscalitatea redusă a țării de înregistrare, poate să-și desfășoare activitatea în alte state unde fiscalitatea este mult mai impunătoare.

Deseori se pune semnul egal între paradisurile fiscale și centrele offshore, dar ele se diferențiază semnificativ chiar dacă de multe ori, mai ales în practică, unele paradisuri sunt și centre offshore și invers. Un paradis fiscal presupune o fiscalitate foarte redusă sau chiar zero, fiind preferate de societățile transnaționale, dar nu numai, pentru a se evita povara fiscală. Prin termenul de centru financiar offshore se subliniază existența unor înalte tehnici financiare care se dezvoltă progresiv pe anumite tipuri de structuri și produse oferind un anumit avantaj comparativ la nivelul pieței mondiale. Câteva dintre centrele financiare sunt recunoscute ca și paradisuri fiscale.

Caracteristicile paradisurilor fiscale. Pentru ca un teritoriu să poată fi considerat un „paradis fiscal” acesta trebuie să prezinte mai multe caracteristici comune:

Confidențialitate;

Protecția operațiunilor financiare sau comerciale și distribuirea bunurilor;

Sisteme financiare fără reglementări restrictive;

Inexistența controlului unor operațiuni comerciale de schimb sau a unor operațiuni financiare care,în unele state, sunt reglementate strict și, în consecință, urmărite și controlate;

Existența unui sistem de comunicații impecabil.

1. Confidențialitatea în privința chestiunilor financiare reprezintă un element extrem de important și un argument serios pentru opțiunea unei asemenea jurisdicții. Arnold Goldstein demonstrează în cartea sa, „Offshore Havens”, că doar într-un paradis fiscal afacerile și averea pot fi ținute secrete, în comparație cu Statele Unite unde „viața și afacerile financiare sunt ca o carte deschisă”. În țările considerate paradisuri fiscale o persoană fizică sau juridică are posibilitatea de a deveni „invizibil”, deoarece mare parte dintre ele au legi care reglementează protecția riguroasă a secretului financiar. În acest caz orice dezvăluire de informații confidențiale devine ilegală și se pedepsește penal.

2. Protecția operațiunilor financiare sau comerciale și distribuirea bunurilor reprezintă o altă caracteristică a paradisurilor fiscale. Adăpostirea bunurilor într-un paradis fiscal poate constitui singura metodă de protejare de procese, fisc, creditori sau alte persoane.

3. Sisteme financiare fără reglementări restrictive. Paradisurile fiscale și-au câștigat reputația datorită faptului că reprezintă un loc ideal pentru evitarea excesivă a taxării veniturilor. S-a arătat că o facilitate deosebită este tocmai combinarea economiilor din taxe cu alte beneficii cum sunt: protecția veniturilor, confidențialitate, investiții. Deși taxele nu sunt eliminate în totalitate, acestea sunt reduse substanțial.

4. Controlul exercitat asupra băncilor este cu mult mai redus spre deosebire de celelalte țări. Legislația referitoare la controlul și supravegherea bancară este foarte permisiv iar standardele de cunoaștere a clientului sau obligația de raportare nu sunt impuse acestora.

5. Sistemul de comunicații beneficiază de resurse tehnice de nivel înalt, servicii diverse de telefonie, internet, transport rapid persoane și mărfuri, intern și internațional.

1.3 – Clasificarea paradisurilor fiscale

Paradisurile fiscale pot fi de două feluri: principale sau secundare. În cadrul paradisurilor fiscale principale W. Diamond și D. Diamond au identificat 7 tipuri de astfel de țări. Această împărțire are la bază principalele dispoziții legale.

Paradisurile fiscale secundare au o suprafață redusă, un număr mic al populației și nu îndeplinesc toate caracteristicile paradisurilor fiscale principale, fie nu aplică nici un fel de impunere fiscală fie nu impun anumite venituri realizate de persoane fizice sau societăți. În anumite cazuri acordă exonerări pentru activitățile anumitor societăți sau reduc cu mult cotele de impunere.

Sunt însă multe insule de mici dimensiuni sau state în curs de dezvoltare, deficitare din punct de vedere economic și social care nu percep impozite și taxe, însă nu pot fi calificate drept paradisuri fiscale deoarece nu oferă toate beneficiile caracteristice paradisurilor fiscale principale.

În această grupă pe lângă statele mici pot fi incluse și țările industrializate în care, deși sistemul de impunere a veniturilor este ridicat, există și dispoziții legale cu caracter particular ce pot fi utilizate într-o operațiune de tax planning de către investitori. Aceste țări industrializate pot deveni foarte atractive pentru anumite activități.

Un caz aparte îl reprezintă Elveția care este denumită recent “paradis bancar” datorită în principal avantajelor sistemului bancar (siguranță, protecție, stabilitate, păstrarea secretului bancar) dar și datorită avantajelor fiscale care nu sunt deloc nesemnificative. După cum se știe, Elveția a cedat presiunilor din partea UE și SUA eliminând astfel posibilitatea deschiderii conturilor cu număr.

Niță Drobotă definește evaziunea fiscală în lucrarea „ABC-ul economiei de piață modernă”, drept – „sustragerea de la plata obligațiunilor fiscale prin transmiterea unor date eronate privind sursele și veniturile impozabile”. Putem aprecia și această definiție ca fiind incompletă deoarece evaziunea fiscală se poate concretiza în multe alte acțiuni ale contribuabililor.

1.4 – Creșterea economică în paradisurile fiscale

Paradisurile fiscale au fost printre primele state care au reușit să se dezvolte pe baza investițiilor străine directe. Putem afirma cu certitudine, că, evoluția favorabilă a paradisurilor fiscale a fost bazată pe explozia investițiilor străine directe și pe accentuarea fiscalității mondiale în deceniile precedente.

FMI afirmă că, datorită liberalizării contului de capital și datorită creșterii încrederii în bursa de valori, fondurile care pot fi investite au devenit mai “receptive” la oportunitățile și riscurile unui grup mai mare de regiuni și țări.

Luăm în considerare 9 paradisuri fiscale dintre cele mai dezvoltate țări. În Tabelul nr.1 este prezentat PIB-ul pe cap de locuitor, indicele presiunii fiscale (conform Heritage Foundation) și rata de creștere a PIB-ului (%).

Tabelul nr.1 – Presiunea fiscală și indicatorii de creștere economică

Sursă: www.heritage.org Se folosesc date din 2011

Presiunea fiscală este reprezentată de un indicator calculat ca medie a impozitelor pe venitul persoanelor fizice și juridice.

Graficul nr. 1 – Corelația între presiunea fiscală și PIB pe cap de locuitor

Sursă: www.heritage.org

Din tabelul nr.1 se observă că în Luxemburg în ciuda faptului că presiunea fiscală este ridicată, PIB pe locuitor este foarte ridicat (Luxemburg are cel mai mare PIB pe locuitor pe plan global) și doar în Cipru, Bahamas și Bahrein presiunea fiscală este foarte scăzută iar PIB pe locuitor foarte ridicat. În Bahamas și Cipru se înregistrează cea mai scazută rată de impozitare a veniturilor .

Paradisurile fiscale se pot împărți în două categorii:

Paradisuri fiscale mici, care au o suprafață restrânsă și o populație < 1.000.000 de locuitori;

Paradisuri fiscale mari, a căror populație > 1.000.000 de locuitori și au o suprafață mică sau medie.

Analiza creșterii economice în paradisuri fiscale trebuie diferențiată pe cele două categorii de paradisuri fiscale (mici și mari) deoarece acestea folosesc strategii diferite.

Presiunea fiscală medie în paradisurile fiscale prezentate este de 2.5, pentru paradisurile fiscale mici este de 2.36 respectiv pentru cele mari este de 2.58. Acest lucru se întamplă deoarece majoritatea paradisurilor fiscale mici au o rată de impozitare zero pentru venituri (conform strategiei lor de a atrage doar înregistrarea societăților și nu o activitate efectivă). Marile paradisuri impozitează venitul la rate scăzute și de cele mai multe ori aceste țări impozitează doar veniturile rezultate din surse naționale pentru a atrage cartierul general al companiilor multinaționale.

Nivelul mediu al PIB-ului la paradisurile fiscale analizate, este de 26.144 USD pe cap de locuitor. În caderare 9 paradisuri fiscale dintre cele mai dezvoltate țări. În Tabelul nr.1 este prezentat PIB-ul pe cap de locuitor, indicele presiunii fiscale (conform Heritage Foundation) și rata de creștere a PIB-ului (%).

Tabelul nr.1 – Presiunea fiscală și indicatorii de creștere economică

Sursă: www.heritage.org Se folosesc date din 2011

Presiunea fiscală este reprezentată de un indicator calculat ca medie a impozitelor pe venitul persoanelor fizice și juridice.

Graficul nr. 1 – Corelația între presiunea fiscală și PIB pe cap de locuitor

Sursă: www.heritage.org

Din tabelul nr.1 se observă că în Luxemburg în ciuda faptului că presiunea fiscală este ridicată, PIB pe locuitor este foarte ridicat (Luxemburg are cel mai mare PIB pe locuitor pe plan global) și doar în Cipru, Bahamas și Bahrein presiunea fiscală este foarte scăzută iar PIB pe locuitor foarte ridicat. În Bahamas și Cipru se înregistrează cea mai scazută rată de impozitare a veniturilor .

Paradisurile fiscale se pot împărți în două categorii:

Paradisuri fiscale mici, care au o suprafață restrânsă și o populație < 1.000.000 de locuitori;

Paradisuri fiscale mari, a căror populație > 1.000.000 de locuitori și au o suprafață mică sau medie.

Analiza creșterii economice în paradisuri fiscale trebuie diferențiată pe cele două categorii de paradisuri fiscale (mici și mari) deoarece acestea folosesc strategii diferite.

Presiunea fiscală medie în paradisurile fiscale prezentate este de 2.5, pentru paradisurile fiscale mici este de 2.36 respectiv pentru cele mari este de 2.58. Acest lucru se întamplă deoarece majoritatea paradisurilor fiscale mici au o rată de impozitare zero pentru venituri (conform strategiei lor de a atrage doar înregistrarea societăților și nu o activitate efectivă). Marile paradisuri impozitează venitul la rate scăzute și de cele mai multe ori aceste țări impozitează doar veniturile rezultate din surse naționale pentru a atrage cartierul general al companiilor multinaționale.

Nivelul mediu al PIB-ului la paradisurile fiscale analizate, este de 26.144 USD pe cap de locuitor. În cazul paradisurilor fiscale mici acest nivel este de 23.973 USD, mai mic decât cel al paradisurilor fiscale mari: 28.853 USD.

Tabelul nr.2 – Indicatori pentru paradisuri fiscale mici

Sursă: www.heritage.org Se folosesc date din 2011

Graficul nr. 2 – Corelația între presiunea fiscală și PIB pe cap de locuitor în cazul paradisurilor fiscale mici

Sursă: www.heritage.org

Tabelul nr. 3 – Indicatori pentru paradisuri fiscale mari

Sursă: www.heritage.org Se folosesc date din 2011

Graficul nr.3 – Corelația între presiunea fiscală și PIB pe cap de locuitor în cazul paradisurilor fiscale mari

Sursă: www.heritage.org

Corelația între presiunea fiscală și rata de creștere PIB pentru paradisurilor mici – directă: chiar dacă presiunea fiscală crește, intervine și o creștere a indicelui creșterii economice.

Graficul nr. 4 – Corelația între presiunea fiscală și rata de creștere economică în cazul paradisurilor fiscale mici

Sursă: www.heritage.org

Corelația pentru paradisurile fiscale mari nu este la fel de puternică, dar este una indirectă: o presiune fiscală mai redusă presupune o creștere economică.

Graficul nr. 5 – Corelația între presiunea fiscală și rata de creștere economică în cazul paradisurilor fiscale mari

Sursă: www.heritage.org

Se pot evidenția 2 aspecte care se interconectează:

creșterea economică în paradisuri fiscale exprimată prin PIB pe cap de locuitor;

creșterea numărului de state care adoptă strategia paradisurilor fiscale.

Paradisurile fiscale cresc pe măsură ce cadrului legislativ și al taxelor practicate în țările industriale dezvoltate cresc.

CAP. 2 – EVAZIUNEA FISCALĂ

2.1 – Noțiunea de evaziune fiscală

Evaziunea fiscală este unul din fenomenele economico – sociale complexe de maximă importanță cu care statele de astăzi se confruntă și ale căror consecințe nedorite caută să le limiteze cât mai mult, eradicarea fiind practic impisibilă. Efectele evaziunii fiscale se repercutează direct asupra veniturilor fiscale, conduc la distorsiuni în mecanismul pieței și pot contribui la inechități sociale datorate „accesului” sau „înclinației” diferite la evaziunea fiscală din partea contribuabililor. Dacă nu ar fi decât aceste cauze aduse de evaziunea fiscală, statul ar trebui să se preocupe sistematic și eficient de preîntâmpinarea și limitarea fenomenului.

Economia subterană ca formă de manifestare a evaziunii fiscale (munca la negru, vânzarea ilegală de droguri, prostituție, jocuri de noroc), este estimată a fi 9% din PIB în Marea Britanie, 13% în Suedia, 15,5% în Italia, 9% în Canada și Germania.

Semnificația problemei este mai mare în țările mai puțin dezvoltate unde guvernele pot întâmpina mari dificultăți în supravegherea tranzacțiilor care au loc în economie, frauda fiscală în aceste țări fiind estimată între 4/5 și 9/10 din încasările fiscale prevăzute. Nici România nu este departe de aceste estimări.

Cu toate acestea, statul prin puterile sale politice, poate să incite la evaziune fiscală urmărind în special două scopuri:

Un scop „pozitiv” argumentat de intenția de a stimula formarea capitalului;

Un scop „negativ” reflectat în sprijinirea unor grupuri de interese, de multe ori de tip mafiot, cu toate consecințele pe care le implică.

Decurge astfel rolul evaziunii fiscale ca element, dorit sau nu, al politicii fiscale, decurgând direct din cel al fiscalității în general. În Japonia, formarea capitalului a fost influențată și de evaziunea fiscală care este încurajată în mod oficial. Astfel, legal, un japonez adult este scutit de taxe pentru un cont de economii medii. Japonia are de cinci ori mai multe conturi decât numărul populației.

„Intervenția” statului în menținerea unui anumit grad de evaziune fiscală, trebuie analizată prin prisma raportului dintre efect (formarea capitalului) și eforturi (o mare risipă de resurse bugetare, crearea de inechitate în veniturile disponibile ale contribuabililor etc.). Efectul benefic al intervenției statului sub raportul legislativ este direct, imediat și vizibil, în timp ce efectele ei nefaste sunt treptate, și indirecte, neperceptibile. Unul dintre aceste efecte este fenomenul corupției care este practic inevitabil însoțitor al evaziunii fiscale.

Raportul contribuabilului cu sistemul fiscal este înainte de toate o problemă de percepție în legătură cu întreaga prelevare pe care el trebuie să o achite. Această percepție este caracterizată printr-un sentiment de constrângere, chiar de o presiune, ceea ce explică permanenta opoziție la impozit. Când este vorba să se determine situația juridică a contribuabilului, prima idee care se impune este cea a subordonării stricte a acesteia legii fiscale. Față de fisc, contribuabilul se află într-o situație legală și reglementată. Contribuabilul nu participă la elaborarea regulilor fiscale, acestea, de cele mai multe ori, sunt în contradicție cu ceea ce politicienii au promis atunci când i-a solicitat votul. Caracterul legal al impozitului determină natura raporturilor juridice existente între contribuabili și fisc, fixând statutul contribuabilului care este de tip general și impersonal.

Acest caracter legal al impozitului implică consecințe și pentru administrație care și se află subordonată principiului fundamental și rigid al legalității.

Exprimarea acestui fapt rezidă prin aceea că administrația nu dispune decât de o competență bine determinată care pentru contribuabili constituie, de asemenea, garantarea drepturilor sale. Aceasta înseamnă că impozitarea este unilaterală, dar nu și arbitrară. În plus, contribuabilul, grație înmulțirii cabinetelor de consiliere fiscală și experților contabili, dispune de informare fiscală la fel de abundentă și performantă ca și cele ale administrației.

Contribuabilii resimt în mod necesare prelevarea fiscală ca pe o amputare injustă, sau cel puțin inoportună a avuției personale. Cel mai adesea, impozitul este perceput ca un sacrificiu.

Chiar în forma sa cea mai puțin conflictuală, impozitul este întotdeauna resimțit ca o constrângere. O primă probă a acesteia o reprezintă declarația, contribuabilul aflându-se într-o situație complexă și în fața căreia se află adesea dezarmat, chiar incapabil să facă față dificultăților legate de obligațiile ce-i revin. La aceasta se adaugă costurile psihologice accesorii în cadrul cărora complexitatea și instabilitatea textelor de lege ocupă un loc important.

O altă probă o reprezintă controalele fiscale. Pentru mulți contribuabili: comercianți, profesiuni liberale, întreprinderi, verificarea este un calvar. Ministerul Finanțelor Publice efectuează controale peste controale, influențând comportamentul contribuabililor.

Multitudinea obligațiilor pe care legile fiscale le impun contribuabililor și mai ales povara acestor obligații au făcut să stimuleze în toate timpurile și ingeniozitatea contribuabililor de a inventa procedee diverse de eludare a obligațiilor fiscale. Evaziunea fiscală a fost întotdeauna în special activă și ingenioasă pentru motivul că fiscul lovind indivizii și averea lor, îl atinge în cel mai sensibil interes: interesul bănesc.

În pofida a tot ceea ce se scrie despre cauze, modalități, amploarea, controlul și sancțiunile privitoare la evaziunea fiscală, nu există o definiție clară a acestei noțiuni și a noțiunii de fraudă fiscală.

Economistul francez Jean – Claude arată în lucrarea sa „Le fraude fiscale” că: „Dacă se vorbește într-adevăr de fraudă, se vorbește în aceaași măsură de fraudă legală sau legitimă, fraudă ilegală, de evaziune internațională, de evaziune legală, de evaziune ilegală, de paradisuri fiscale sau refugii, de abuzul dreptului de a fugi din fața impozitului, de libertatea alegerii căii celei mai puțin impozitate sau subestimarea fiscală, frauda la lege sau economia subterană.”

Cu privire la definiția evaziunii fiscale și a fraudei fiscale

Frauda fiscală desemnează o infracțiune la lege, și se distinge de evaziunea fiscală care se definește ca o utilizare abilă a posibilităților oferite de lege. Sunt însă cazuri când anumite legislații sau autori asimilează în parte cele două noțiuni. Evaziunea fiscală este minimizarea excesului de impozitare prin utilizarea alternativelor acceptabile reale. Frauda fiscală este determinată de contribuabili sau consilierii săi profesioniști, preocupați de a nu ține seana de legea fiscală în vigoare.

Frauda fiscală este o expresie metaforică și ambiguă și este utilizată frecvent în țări precum: Elveția, Franța, Belgia, ea desemnând subestimarea materiei impozabile prin anumite ramuri fiscale de favoare. Cel mai adesea frauda legală desemnează procedeele juridice care permit scăparea de impozitarea fără a contraveni legii.

La noi în țară există astfel de exemple notorii, prin care procedeul a fost utilizat în scară largă.

Una din acestea a fost înființarea de societăți comerciale în „lanț” de către același patron sau grup de asociați imediat după ce o societate ieșea din perioada de scutire de plată a impozitului pe profit, ajungându-se ca profitând de lacunele legii nr. 12/1991 privind impozitul pe profit, să nu se plătească de respectivii contribuabili impozit pe profit de ani de zile, ceea ce a însemnat pierderea a aproximativ două bugete anuale în perioada 1991 – 1995.

Lacuna a fost menținută și de Ordonanța Guvernului nr. 70/1994 care a prevăzut că societățile comerciale care au fost înregistrate înainte de 1 ianuarie 1995 la Registrul Comerțului beneficiază în continuare de scutire de impozit pe profit. Ordonanța a fost publicată în Monitorul Oficial în data de 31 august 1994, astfel încât cei interesați au avut la dispozișie 4 luni de zile pentru a-și completa „zestrea” de societăți comerciale. Ca urmare a acestui mod lacunar de reglementare a impozitului pe profit s-a dat economiei naționale o dublă lovitură:

nu și-a atins scopul instituirii dee facilități fiscale din moment ce mai mult de jumătate din societățile comerciale înregistrate la Registrul Comerțului nu au funcționat;

a fost punctul de plecare al generării și escaladării fenomenului de evaziune fiscală în economia românească.

Un alt exemplu îl constituie zonele defavorizate care au creat multiple facilități fiscale societăților comerciale care efectuau investiții în aceste zone (scutire de la plata impozitului pe profit, reducerea impozitului pe salarii pentru salariații angajați din zonele respective etc.). Însă prin aceste zone au fost derulate majoritatea importurilor din țara noastră, în special produse alimentare și produse finite, ducând la falimentul producătorilor autohtoni care nu au mai făcut față concurenței datorită prețurilor scăzute pe piață și găuri importante bugetului de stat prin neplata taxelor vamale și a impozitelor datorate.

Nici această reglementare nu și-a atins scopul pentru care a fost instituită, acela de a dezvolta economic zonele defavorizate și de a angaja forța de muncă disponibilizată.

Frauda ilegală desemnează violarea directă și deschisă a legii fiscale, o infracțiune directă și deliberată a regulilor impuse pentru stabilirea și plata declarației, prin operațiuni fictive sau de creare de societăți fictive.

2.2 – Evaziunea fiscală și formele sale de manifestare

În ceea ce privește definirea evaziunii fiscale opiniile specialiștilor sunt diferite. Astfel, în perioada dintre cele două războaie mondiale noțiunea de evaziune fiscală era inclusă în cea de fraudă. Autorii contemporani definesc evaziunea fiscală ca totalitatea manifestărilor de „fugă” din fața impozitelor. Ei susțin că evaziunea fiscală poate fi:

ilicită, având uneori un caracter fraudulos, și

legală sau tolerată.

Prin evaziune fiscală ilicită se înțelege acțiunea contribuabilului care violează prescripțiunea legală cu scopul de a nu plăti impozitul cuvenit. Evaziunea fiscală este frauduloasă atunci când contribuabilul obligat să furnizeze în sprijinul declarației sale justificări, le-a stabilit într-un mod neregulat, cu scopul de a înșela fiscul sau când veniturile nedeclarate prin natura lor să fie justificate metarialicește, insuficiența lor atinge un așa grad, încât voința fraudatorului să apară evidentă.

Evaziunea fiscală este rezultanta logică a defectelor și inadvertențelor unei legislații imperfecte și mai greu asimilată, a metodelor și modalităților defectuoase de aplicare, precum și neprevederii și nepriceperii legiuitorului, a cărui fiscalitate excesivă este tot atât de vinovată ca și cei care îi provoacă prin această evaziune.

Evitarea impozitelor poate avea loc prin trei modalități:

legea fiscală asigură ea însăși evaziunea printr-un regim fiscal de favoare;

abținerea contribuabilului de a îndeplini activitatea, operațiunea sau actul impozabil (această modalitate este frecventă în cazul unei fiscalități excesive deoarece rata marginală de impozitare devine foarte ridicată, evaziunea se produce în acest caz prin substituirea timpului liber exonerat munci impozitate;

folosirea lacunelor sistemului fiscal.

În literatura de specialitate există opinii diferite asupra legalității evaziunii fiscale. Una, care consideră că în materia fiscală atât evaziune fiscală care constă în minimizarea obligațiilor fiscale, cât și evaziunea ilegală sau neligitimă, care este deifnită ca încercarea de a căuta eludarea legii. Altă opinie se referă la faptul că avem de a face numai cu evaziune fiscală ca atare, adică contribuabilul respectă legea sau o violează. El datorează impozitul sau nu îl datorează.

Evaziunea fiscală este deseori rezultatul fraudei fiscale. În funcție de nedeclararea sau de declarații false, materia impozabilă scapă fiscalității și nu dă loc impozitării, scăpând astfel de impozitare sume considerabile.

Principiile care clarifică domeniul evaziunii fiscale sunt cele ale legalității și cel al libertății de gestiune. Conform principiului legalității, în materie fiscală contribuabilul dispune de o libertate de alegere a situației celei mai favorabile din punct de vedere fiscal, în special atunci când legea fiscală prezintă lacune sau imprecizii. Conform principiului libertății gestiunii economice, contribuabilul poate opta pentru o cale mai puțin impusă fiscal sau să interzică administrației să se amestece în gestiunea întreprinderii (aprecierea riscului financiar, modul de finanțare, practici comerciale sau de gestiune contabilă).

Plecând de la cele două principii de legalitate și libertate a gestiunii fiscale, practica evaziunii fiscale trebuie să beneficieze de o prezumție de legalitate pe care administrația va căuta să o combată, fie susținând că contribuabilul a comis o eroare de apreciere de fapt sau de drept, fie precizând că decizia de gestiune depășește limitele evaziunii pentru a se înscrie în practici frauduloase.

Deși deciziile pe care le ia contribuabilul în materie fiscală se pot baza pe cele două principii: principiul legalității fiscale și cel al libertăii de gestiune, aceasta nu înseamnă că se poate face orice, că libertatea deciziilor pe care le ia în materie fiscală nu este într-un anumit fel supravegheată. În această zonă neprecizată pe care imperfecțiunea legii o lasă la latitudinea contribuabilului, administrația nu rămâne imobilă în căutarea de a stabili anumite limite.

O altă formă de evaziune se poate insera între actul anormal și eroarea contabilă este decizia incorectă de gestiune, procedura prin care contabilul acționează contrar regulilor fiscale (constituirea de provizioane nedeductibile fiscal).

Descrierea evaziunii fiscale licită și ilicită este necesară și utilă pentru că dă posibilitatea, cel puțin teoretică, estimării mărimii fenomenului pe cele două forme de manifestare. Această disociere ajută și la sensibilizarea diferiților factori de decizie politică și a celor administrativi în căutarea și stabilirea mijloacelor adecvate de limitare și combatere a evaziunii fiscale. De evaziunea fiscală licită ar trebui să se ocupe îndeosebi factorii de decizie politică și apoi a celor administrativi, iar de evaziunea ilicită ar trebui să se ocupe guvernul care răspunde de înfăptuirea politicii fiscale a statului care poate fi compromisă dacă fenomenul evaziunii scapă de sub control.

Conform schemei, contribuabilul glisează de la eroare la utilizarea opțiunilor fiscale, de la simpla abstinență la abila manipulare a textelor de lege sau de la abuz față de legile fiscale la frauda calificată.

În practică este dificil de a distinge eroarea contabilă involuntară de decizia luată conștient în vederea diminuării impozitului, limita trasării formelor evaziunii legale și ilegale nu poate fi jalonată decât de la caz la caz.

Sub unghiul fiscal și ce penal, delictul fraudei fiscale prezintă trei elemente constitutive clasice:

elementul legal;

elementul intențional;

elementul material.

Elementul legal este o necesitate evidentă. Principiul legalității incriminărilor oferă contribuabilului o garanție împotriva abuzurilor posibile ale statului, condamnarea pentru fraudă nu este posibilă decât în baza unui text legislativ.

Elementul intențional este elementul cel mai indicat al fraudei fiscale, un punct de vedere comun nefiind încă stabilit între doctrina și dreptul pozitiv. Pentru a dovedi intenția, trebuie ma întâi ca respectivul contribuabil să fi avut cunoștința că el violează o dispoziție fiscală legală sau că el a acționat voluntar sau conștient în totala cunoștință de cauză. Deci, trebuie demonstrat că actul fraudei fiscale a fost comis liber fără constrângere.

Elementul material presupune că frauda nu trebuie să fie considerată în stare latentă. Pentru a fi condamnată trebuie dovedit un fapt exterior. În legislația multor țări și tentativa se pedepsește. Această extensie pune problema dintre tentativă și frauda consumată.

Clasificarea juridică a evaziunii fiscale

Există diferite trepte de evaziune fiscală. Cel care comite o fraudă ocazională este diferit de profesionist, primul invocă scuza obscurității textelor de lege în timp ce al doilea manifestă o intenție frauduloasă. Politica represivă a administraților fiscale din mai multe state este fondată tocmai pe această distincție între fraudele din neglijență și fraudele manifeste. Prin amploarea lor, prin repetare și natura mijloacelor folosite, acestea din urmă sunt supuse unor condamnări penale de care primele pot scăpa.

Există o distincție clasică între frauda fiscală administrativă și frauda fiscală penală. În timp ce prima este supusă doar penalităților fiscale, a doua suportă sancțiuni penale. O altă distincție are la bază existența mijloacelor frauduloase pentru comiterea fraudei fiscale. Conform acesteia există fraudă simplă și fraudă complexă.

Frauda simplă este intermediară între evaziune și frauda fiscală însoțită de procedee frauduloase care stabilește voința de a se sustrage impozitării. Ea se definește ca orice acțiune sau omisiune comisă cu rea credință pentru sustragerea de la impozite. Aceasta este o practică foarte răspândită care furnizează majoritatea cazurilor de aplicare a penalităților fiscale în materie de impozitare.

Frauda complexă este frauda tip prin excelență, însă ea nu reprezintă decât o proporție foarte mică din infracțiunile fiscale.

Acest delict poate îmbrăca mai multe forme:

omisiunea voluntară de a face declarația de impunere la termenele prevăzute;

ascunderea sumelor supuse impozitării;

organizarea insolvabilității;

piedicile puse încasării impozitelor.

În Olanda, frauda fiscală este definită ca fiind faptul de a stabili în mod intenționat o declarație inexactă, de a prezenta documente false sau de a nu respecta obligația legală de a furniza administrației anumite informații necesare controlului. Faptele sunt sanționate cu închisoare sau amenzi ridicate (20.000 dolari).

Conform legilor fiscale din Irlanda, frauda fiscală este definită ca orice infracțiune de a se sustrage impozitului. Legea irlandeză sancționează mai aspru delictele fiscale speciale care nu sunt proprii unei anumite categorii de impozit, ci comune tuturor impozitelor și taxelor percepute de administrația fiscală. Este vorba de infracțiuni considerate ca foarte grave și pasibile de sancțiuni severe.

Dintre delicte enumerăm:

stabilirea unei declarații inexacte sau comunicarea de documente inexacte;

opunerea la controlul fiscal;

refuzul de a păstra sau de a furniza documentele prescrise de lege;

În Germania, delictul de fraudă fiscală este definit ca faptul de a omite, în plină cunoștință de cauză, de a dovedi administrației elementele care condiționează stabilirea impozitului sau de a-i comunica informații inexacte sau incomplete, din moment ce aceste acțiuni tind să micșoreze impozitarea sau de a procura avantaje fiscale nejustificate autorului lor sau unui terț. Sancțiunile constau în amenzi care ajung până la 2 milioane de euro sau pedeapsă cu închisoare până la 10 ani pentru următoarele fapte:

voința contribuabilului de a se îmbogăți prin fraudă;

importanța impozitelor eludate;

avantajele de a deține o funcție politică sau complicitatea unui funcționar;

În Japonia, unde onestitatea fiscală este în mod obișnuit ridicată, frauda fiscală face obiectul reprobării și este calificată ca și crimă, ea fiind cercetată nu numai de serviciile fiscale, ci și de parchet și poliție.

În țara noatră, sancțiunile pentru evaziune fiscală sunt pedepsite cu amenzi contravenționale, relativ scăzute sau închisoare până la 10 ani pentru fapte ca:

sustragerea de la plata impozitelor;

nedeclararea veniturilor;

distrugerea evidențelor contabile;

declararea fictivă a sediului social, etc.

Evaziunea fiscală cunoaște două forme de manifestare:

evaziune fiscală legală

evaziune fiscală ilicită

Evaziunea fiscală legală. Reprezintă sustragerea unei părți din materia impozabilă, fără ca aceasta să fie considerată o infracțiune. Cea mai răspândită metodă de evaziune fiscală legală o constituie existența „paradisurilor fiscale" .

Cazurile cele mai frecvente de evaziune fiscală legală se realizează prin interpretarea favorabilă a legislației fiscale, de regulă în țările cu economie de piață:

constituirea fondurilor de amortizare sau rezervă, în cuantum mai mare decât cel ce se justifică din punct de vedere economic, micșorându-se astfel veniturile impozabile;

practica societăților comerciale de a investi o parte din profitul realizat în achiziții de mașini sau echipamente tehnice pentru care se acordă reduceri de la impozitul pe venit, măsură care urmarește să stimuleze acumularea;

asociațiile de familie, precum și societățile oculte dintre soția și copii întreprinzătorului și acesta; rezultatul il constituie impunerea separată a acestora, o repartizare separată a veniturilor pe fiecare asociat ducând astfel la micșorarea sarcinilor fiscale;

venitul total al membrilor familiei se poate împărți în mod egal între aceștia, indiferent de contribuția fiecăruia, obținându-se o diminuare a impozitului pe venitul datorat statului;

un contribuabil poate să opteze pentru impozitul pe venitul persoanelor fizice sau pentru impunerea veniturilor realizate de corporație. În cel de-al doilea caz contribuabilul reușeste să sustragă o sumă importantă deoarece sistemul de impunere al corporațiilor cuprinde mai multe facilități .

Evaziunea fiscală ilicită. Presupune încălcarea intenționată a legii fiscale și poate fi sancționată de lege prin privare de libertate. Evaziunea fiscală se manifestă pe plan internațional, din cauza accentuării cooperării economice internaționale și datorită dezvoltării relațiilor dintre statele cu sisteme fiscale și fiscalitate diferită .

În prezent, printre cele mai frecvente forme de evaziune fiscală internațională ilicită se menționează:

înregistrările cu scop de micșorare a rezultatelor;

amortismente nelegale și amortismente la supraevaluări;

rezerve latente;

nejustificarea înregistrărilor cu documente legale;

trecerea unor cifre false în registrele comerciale;

compensațiuni de conturi;

micșorarea cifrei de afaceri;

crearea de conturi pasive la care se găsesc alocate diferite rezerve;

contabilizarea de cheltuieli și facturi fictive, etc;

Evaziunea fiscală produce mari pagube statului deoarece îl lipsește de veniturile necesare îndeplinirii atribuțiilor sale .

Formele mai întalnite de evaziune fiscală sunt legate de impunerea pe bază de declarație de impunere a contribuabilului, care declară sume mai mici decât cele reale.Din cauza sporirii cooperării economice internaționale și a dezvoltării relațiilor inter-statale cu sisteme fiscale diferite și cu un nivel de fiscalitate diferit, evaziunea fiscală națională a devenit evaziune fiscală internațională.

Formele evaziunii fiscale. După modul cum se procedează în activitatea de evitare a reglementărilor fiscale se face diferențierea între evaziunea fiscală legală și evaziunea fiscală ilicită.

a) Evaziunea fiscală legală reprezintă acțiunea contribuabilului de a ocoli legea, recurgând la o combinație neprevazută a acesteia. Această formă de evaziune nu este posibilă decât atunci când legea este lacunară sau prezintă inadvertențe. Evaziunea fiscală legală se realizează atunci când o anumită parte din veniturile sau averea unor persoane sau categorii sociale, este sustrasă de la impozitare datorită modului în care legislația fiscală dispune stabilirea obiectivului impozabil.

Contribuabilii găsesc anumite mijloace, și exploatând insuficiențele legislației le eludează în mod legal, sustragându-se în totalitate sau în parte plății impozitelor, tocmai datorită unei insuficiențe a legislației. În acest fel contribuabilii rămân în limita drepturilor lor, fără putință de a li se imputa ceva, iar statul nu se poate apăra decât printr-o legislație clară, precisă.

Cele mai frecvente cazuri de evaziune în care se uzează de interpretarea favorabilă a legislației fiscale, în practica țărilor cu economie de piață, sunt:

constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă, în cuantum mai mare decât cel ce se justifică din punct de vedere economic, micșorând astfel veniturile impozabile;

practica unor societăți comerciale de a investi o parte din profitul realizat în achiziții de mașini și echipamente tehnice pentru care statul acordă reduceri ale impozitului pe venit, măsura care este menită să stimuleze acumularea;

asocierile de familie, precum și societățile oculte dintre soția și copiii întreprinzătorului și acesta; rezultatul unei asemenea manevre este impunerea separată a acestora, repartizarea separată a veniturilor pe fiecare asociat ducând la micșorarea sarcinilor fiscale;

venitul total al membrilor familiei poate fi împărțit în mod egal între aceștia, indiferent de contribuția fiecăruia la realizarea lui, pe aceasta cale obținându-se o diminuare a cuantumului impozitului pe venit, care este datorat statului;

constituirea unor depozite de păstrare și administrare de către părinte (tutore) a unor fonduri în favoarea copilului minor. În acest caz deși venitul aferent depozitului este supus impunerii, impozitul plătit este mai mic în comparație cu ceea ce s-ar datora pe venitul astfel redivizat;

folosirea în anumite limite, a prevederilor legale cu privire a donațiilor filantropice, indiferent dacă acestea au avut loc sau nu, duce la sustragerea unei părți din veniturile realizate de la impunere;

un contribuabil are posibilitatea să opteze pentru impozitul pe venitul persoanelor fizice, fie pe sistemul de impunere aplicabil veniturilor realizate de corporație. Optând pentru cel de al doilea regim fiscal, contribuabilul realizează o importantă sustragere din venitul impozabil deoarece sistemul de impunere al corporațiilor cuprinde numeroase facilități care duc la o substanțială reducere a sarcinilor fiscale;

luarea în considerare a unor facilități legale cu privire la excluderea din masa impozabilă a cheltuielilor cu munca vie, cu pregătirea profesională și practică în producție, a sumelor plătite pentru contracte de cercetare ce au ca obiect programe prioritare de interes național;

scăderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol, reclamă sau publicitate, indiferent dacă au fost făcute sau nu;

interpretarea favorabilă a dispozițiilor legale care prevăd importante facilități pentru contribuțiile la sprijinirea activităților sociale, culturale, știintifice și sportive.

Legea 12/1991 privind impozitul pe profit (M.O. nr.25 din 31.01.1991) reglementează cheltuielile care se scad din veniturile încasate în vederea diminuării profitului. Această listă a fost modificata în anexa 1, la Hotararea guvernului nr. 804 din 30.11.1991.

Interpretarea favorabilă a acestor dispoziții ce acordă scutiri de impozit pe diferite perioade de la înființarea societății în funcție de profil a dus la înființarea unui număr deosebit de mare de societăți cu profil comercial în scopul evaziunii fiscale.

b) Evaziunea fiscala ilicită, spre deosebire de cea legală, se săvârșește prin călcarea flagrantă a legii, profitându-se de modul specific în care se face impunerea. În acest caz contribuabilul violează prescripția legală cu scopul de a se sustrage de la plata impozitelor, taxelor și contribuțiilor cuvenite statului.

Evaziunea fiscală este frauduloasă când contribuabilul, obligat să furnizeze date în sprijinul declarației în baza căreia urmează a i se stabili cota impozitului, recurge la disimularea obiectului impozabil, la subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau la folosirea altor căi de sustragere de la plata impozitului.

În general este greu să se determine toate formele de evaziune de acest gen, ele fiind practic nelimitate. În activitatea fiscală există însă forme care se regăsesc mai frecvent:

– întocmirea de declarații false

– întocmirea de documente de plăți fictive

– alcătuirea de registre contabile nereale

– nedeclararea materiei impozabile

– declararea de venituri impozabile inferioare celor reale

– executarea de registre de evidențe duble, un exemplar real și altul fictiv

-diminuarea materiei impozabile rezultate din reducerea cifrei de afaceri prin înregistrarea în cheltuielile unității a unor cheltuieli neefectuate în realitate

– vânzările făcute fără factură, precum și emiterea de facturi fără vânzare efectivă, care ascund operațiunile reale supuse impozitării

– falsificarea bilanțului, ca mijloc de fraudare a fiscului, care presupune o convenție între patron și contabilul șef, ei fiind astfel ținuți să răspundă solidar pentru fapta comisă.

Micșorarea încasărilor bugetare din impozite, datorită evaziunii fiscale, este în mai multe state o problemă acută și frecventă, mărimea acestora nefiind deloc neglijabilă.

2.3 – Măsuri împotriva evaziunii fiscale internaționale

Evaziunea fiscală internațională încurajată de existența unor mici entități juridice cu statut special sau de tip statal, cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de paradisuri sau oaze fiscale, nu este un fenomen caracteristic doar lumii contemporane, fenomenul existând din toate timpurile. După cel de-al doilea război mondial însă se înregistrează o creștere a importanței paradisurilor fiscale. Unul dintre principalele motive ar fi fost după D.K. Eiteman și A.L. Stonehil creșterea numărului filialelor unei societăți-mamă.

Aceste filiale la origine au servit extinderii societăților mamă în străinătate, pe picior de egalitate cu alte societăți din țări care permiteau anumite amânări fiscale și pentru a servi ca loc de refugiu pentru capitalurile destinate a fi repatriate sau reinvestite. La o dată ulterioară urmând ca filialele străine să fie utilizate ca mijloc de evaziune fiscală.

În conformitate cu acest scop, filialele au început să fie implantate în țări cu monedă stabilă, care nu exercitau un control al schimburilor, aveau un sistem bancar fiabil și un guvern care încuraja investițiile străine pe teritoriile lor, dar impuneau slab profiturile investitorilor străini sau beneficiile societăților rezidente, precum și dividendele vărsate de filiale societății-mamă.

Definițiile date paradisurilor fiscale diferă de la autor la altul, astfel în Raportul Gordon apare următoarea definire „paradisul fiscal este orice țară care este considerată ca atare și care se vrea astfel”. Roger Brunet – „se numește paradis fiscal un teritoriu în care persoane fizice sau societăți au impresia de a fi mai puțin impuse decât altundeva”. Putem trage concluzia că definițiile date paradisurilor fiscale nu sunt satisfăcătoare.

A considera paradisul fiscal drept un mijloc de producere ca fraudelor fiscale apare în opinia unor analiști puțin exagerat, această afirmație are ca suport faptul că de regulă frauda fiscală este sancționată pecuniar și penal, în timp ce contribuabilii care utilizează avantajele oferite de aceste entități teritoriale nu sunt sancționați.

Așadar este mai corect a susține că paradisul fiscal constituie un mijloc, un instrument prin care se realizează evaziunea fiscală internațională, de către contribuabilii care caută un tratament fiscal mai avantajos.

Evaziunea fiscală este un fenomen care poate fi combătut pe cale preventivă, respectiv modificarea legislației, stoparea eventualelor abateri sesizate sau poate fi combătut prin impozitări din oficiu ori penalizarea și amendarea celor care depun declarații fiscale false.

În acest caz se recomandă o serie de măsuri pentru a evita evaziunea fiscală legală și frauduloasă pe plan național:

Încercarea de a unifica legislația fiscală;

Corelarea sistemului fiscal cu cadrul economic;

Eliminarea prevederilor de lege care pot favoriza evaziunile fiscale;

Organizarea și împărțirea responsabilităților organelor de control fiscal și evitarea suprapunerilor acestor responsabilități;

Crearea unei baze de date bine consolidate care să informeze statul cu privire la toți contribuabilii datornici;

Perfecționarea personalului;

Scăderea ratei inflației;

Creșterea nivelului de trai;

Calcularea corectă a materiei impozabile.

Pe plan internațional se recomandă următoarele măsuri de evitare a evaziunii fiscale:

Controlul schimbului valutar

Taxarea venitului chiar în momentul în care acesta s-a produs

Impozitarea veniturilor înregistrate în străinătate

– Metode de evaziune fiscală

Prețurile de transfer

Prețurile de transfer afectează capacitatea mai multor țări de a colecta venituri din impozite.Efectele se resimt mai puternic în țările sărace decât în țările dezvoltate.

Termenul de „preț de transfer” este folosit pentru tranzacțiile efectuate între persoane afiliate, acele tranzacții care nu sunt supuse regulilor pieței libere și care pot fi influențate și de alți factori subiectivi, cum ar fi politica grupului de companii în ceea ce privește minimizarea costului fiscal la nivelul grupului.

Companiile multinaționale evită impozitele, supraevaluând exporturile iar această tehnică poartă denumirea de ” utilizare a prețurilor de transfer” și este practicată în special de către companiile multinaționale care își colectează profiturile în regiunile cele mai relaxate din punct de vedere fiscal. Prețurile de transfer sunt definite de către OCDE ca “plăți de la o entitate a unei întreprinderi multinaționale pentru bunuri sau servicii oferite de o altă entitate”.

Atât OCDE cât și Comisia Uniunii Europene sunt preocupate de problematica prețurilor de transfer .Astfel, Comisia UE a înființat un Forum Comun pentru prețurile de transfer și o Convenție de Arbitraj. Scopul este acela de a minimaliza eforturile companiilor de a pregăti documentația prețurilor de transfer și de a simplifica sarcina inspectorilor fiscali care vor verifica tranzacțiile intra-grup.

În SUA, 82 dintre cele mai mari companii au realizat câștiguri de peste 1,1 trilioane de USD în perioada 2001-2003 fără a plăti taxe către stat.Dintre acestea 46 nu au plătit taxe pentru întreaga perioadă iar 28 dintre ele au reușit să înregistreze rate de impozitare negative (când datoriile fiscale sunt înlocuite de creanțe fiscale, recuperări de taxe).Conform studiilor , SUA pierde în fiecare an peste 170 de miliarde de USD din neîncasarea impozitelor, astfel încât ponderea impozitelor în PIB este doar de 1,3%.

În Marea Britanie se estimează că se pierd anual între 25-85 miliarde de lire din cauza evaziunii fiscale legale.Nivelul impozitelor în PIB este de mai puțin de 2,5 %.

Măsuri de contracarare a practicării prețurilor de transfer. Țările în care ieșirile și intrările de investiții străine sunt tot mai intensificate, în special din cauza globalizării economiei mondiale și a creșterii investițiilor internaționale se confruntă cu problema prețurilor de transfer.

Țările dezvoltate au creat un sistem de reguli și metode pentru a monitoriza și pentru a detecta prețurile de transfer.Ideea de bază o constituie raportarea prețurilor dintre entitățile cu interes comun cu prețurile tranzacțiilor similare între entități independente. Pentru a realiza acest lucru se utilizează două metode:

Metodele tradiționale: Statele Unite au cele mai elaborate legi în acest domeniu. OCDE aprobă utilizarea unor modele similare celor tradiționale, dacă acest lucru este posibil.

a) Metoda comparării prețurilor tranzacțiilor comparative

b) Metoda cost plus

c) Metoda prețurilor de revânzare

Metoda marjei nete de tranzacționare: au fost introduse de către Statele Unite pentru utilizarea acestora atunci când metodele tradiționale sunt greu de utilizat.

a) Metoda împărțirii profitului: Această metodă presupune împărțirea profitului grupului între membrii acestuia, atunci când sunt disponibile informații privind rentabilitatea unor contribuabili independenți care desfășoară activități similare.

b) Metoda marjei nete de tranzacționare: Această metodă se bazează pe calculul unei marje a profitului relativ la o bază, cum ar fi costurile, vânzările sau activele. De regulă, acest procedeu este adoptat atunci când există un tratat fiscal între cele două țări.

Frauda tip Carusel

În materie de TVA s-au publicat mai multe estimări cu privire la amploarea evaziunii și a fraudei fiscale.International VAT Association (Asociația internațională pentru TVA) estimează pierderi de TVA cuprinse între 60-100 de miliarde euro/an la nivelul Uniunii Europene. În Regatul Unit, HM Revenue and Customs (HMRC) a estimat că, pentru anul fiscal 2005/2006, pierderile înregistrate de TVA s-au ridicat la 18,2 miliarde de euro. În Germania, Ministerul Finanțelor a publicat rezultatele unui studiu potrivit căruia, în 2005, pierderile de TVA s-au ridicat la 17 miliarde de euro.

Sistemul comun de schimb de informații între statele membre este reglementat și stabilește condițiile în care autoritățile fiscale din statele membre cooperează între ele.

Forma de fraudă la TVA cu consecințele cele mai grave prin valoarea taxelor sustrase de la plată și foarte greu de detectat este cea cunoscută sub denumirea de fraudă "carusel".

Această fraudă implică sisteme de evitare a plății TVA-ului. Astfel, sunt înființate întreprinderi ad-hoc care pretind că realizează un comerț internațional, dar care nu plătesc TVA datorat, pentru a permite celorlalte verigi din lanțul de fraudă să realizeze deducerea unor plăți fictive de impozite și să obțină astfel o rambursare ori o reducere a TVA-ului datorat. În realitate, societățile în cauză nu au o activitate reală iar sediul lor este, deseori, adresa unei căsuțe poștale.

De regulă, după câteva luni de existență, aceste firme dispar, fără să declare și să plătească impozitul datorat, ceea ce le face greu de detectat de către autoritățile fiscale. Acest tip de fraudă are la bază un mecanism relativ simplu, cel puțin în aparență: operatorul economic din țara de origine facturează fără TVA (deoarece efectuează o livrare intracomunitară,care intră în categoria operațiunilor scutite de TVA cu drept de deducere), iar operatorul economic din țara de destinație va aplica regimul taxării inverse pentru această operațiune (deoarece efectuează o achiziție intracomunitară, calculând și înregistrând TVA aferent achizițiilor intracomunitare, la cota de impozitare a țării sale, atât ca TVA colectat, cât și ca TVA deductibil, fară însa a o plăti în mod efectiv).

Din momentul integrării țării noastre în Uniunea Europeana, anumiți agenți economici din România au căutat sa asimileze practicile infracționale de fraudare a obligațiilor fiscale, și de multe ori chiar cu succes.Principalii "actori" implicați în evaziunea fiscală prin metoda de tip carusel pot fi considerați urmatorii:

Firma fantomă sau missing trader este protagonista fraudei și, de regulă, este societatea fără activitate reală, administrată de persoane de fațadă. Firma fantomă poate să cumpere bunuri fără să plătească TVA către furnizorii săi din UE și să vândă aceleași bunuri cu TVA, fără să verse TVA colectat;

Firma tampon sau buffer poate avea sau nu activitate reală, rolul ei este să cumpere și să vândă cantități mari de bunuri, fără a le adăuga valoare. Rolul lor este de a face operațiunile și facturile mai credibile și de a complica procesul de detectare a fraudei. În aparență, aceste societăți nu săvârșesc fraudă;

Conduit company este firma tampon internațională, și are aceleași activități ca și buffer-ul, doar că este stabilită într-un alt stat decât statul clientului și stimulează frauda în statele clienților lor. Aceste societăți nu săvârșesc fraudă în țările de origine.

2.5 – Posibilități de perfecționare a controlului financiar în combaterea și limitarea evaziunii fiscale

2.5.1 – Obstacole și dificultăți în realizarea controlului fiscal, depistarea și combaterea evaziunii fiscale

Obiectivele de realizare a posibilităților de perfecționare a controlului financiar nu pot fi atinse decât după o atentă ierarhizare și depistare a lor pentru început; acestea referindu-se în principal la:

Legislația fiscală

1.Menținerea unei legislații stufoase, confuze, interpretabile, care a generat dificultăți în aplicare și a tensionat relațiile între organele de control și contribuabili;

2.Instabilitatea legislației fiscale, modificarea frecventă a acesteia, precum și apariția cu întârziere în Monitorul Oficial a actelor normative republicate;

3.Menținerea unui cadru legislativ fiscal permisiv și tolerant;

4.Cuprinderea în normele de aplicare a unor prevederi care exced celor prevăzute în legi, ordonanțe, ordonanțe de urgență, care conduc la pierderea în instanță a proceselor privind obligațiile fiscale stabilite prin actele de control fiscal;

5.Publicarea cu întârziere a normelor de aplicare a legilor, ordonanțelor de urgență;

6.Instituirea prin lege a obligativității efectuări controlului fiscal în situații în care, în alte țări occidentale, solicitările contribuabililor sunt soluționate nu prin control fiscal, ci pe bază de balanță și declarații fiscale primite de la contribuabili (rambursare TVA, acordare facilități ș.a.);

7.Lipsa de apărare prin lege a aparatului de control fiscal de eventualele abuzuri ale organelor de cercetare, precum și inexistența asigurării riscului profesional;

8.Primirea cu mare întârziere, iar în unele cazuri reduse la număr, neprimirea răspunsurilor de la direcțiile de specialitate din minister pentru clarificarea și încadrarea în prevederile legale a unor spețe întâlnite în activitatea de control fiscal;

9.Lipsa de coordonare și corelare în unele cazuri, a soluțiilor date în aplicarea legislației fiscale de către direcțiile de specialitate și Direcția Generală Juridică, elaborarea de către acestea a unor puncte de vedere contradictorii, uneori complet opuse, care creează dificultăți în activitatea de control fiscal;

10.Nedelimitarea clară prin legislația actuală a atribuțiilor fiecărei verigi din administrația fiscală, menținerea unor sarcini paralele generatoare de confuzii și nedumeriri pentru contribuabili.

Asigurarea bazei materiale necesare desfășurării activității de control fiscal

1. Insuficiența, în unele cazuri, a spațiilor și birourilor pentru desfășurarea activității aparatului de control fiscal;

2. Dotarea redusă cu calculatoare, programe și aplicații specifice activității de control fiscal;

3.Alocarea de resurse financiare reduse pentru procurarea de materiale necesare desfășurării normale a activității (hârtie de scris și multiplicare, materiale consumabile, rechizite de birou ș.a.);

4.Dotarea în prezent a direcțiilor controlului fiscal numai cu un singur mijloc de transport;

5.Accesul greoi al organelor de control fiscal la prevederile legislației fiscale, în special la aplicațiile informatice privind legislația fiscală, absența totală a unor publicațiii și reviste de specialitate (Revista de Finanțe, Credit și Contabilitate, Tribuna Economică Economistul).

Organizarea, desfășurarea și managementul activității de control fiscal

1.Inexistența unei strategii privind managementul activității de control fiscal în condiții de risc;

2.Inexistența în cadrul direcțiilor controlului fiscal a unei structuri de analiză a informațiilor fiscale, prelucrarea și utilizarea acestora de către întregul aparat fiscal pentru dezvoltarea capacității anticipative privind căile și metodele de practicare a evaziunii fiscale de către contribuabili.

3.Lipsa la nivelul direcției generale de inspecție fiscală a unei structuri de verificare a modului de aplicare a metodologiei de control și a legislației fiscale de către aparatul de control fiscal în județe și municipiul București.

4.Menținerea structurilor de control fiscal la impozitul pe venit global în afara direcțiilor de control fiscal din județe și municipiul București;

5.Coordonarea insuficientă de către conducerile direcțiilor generale ale finanțelor publice a activității direcțiilor controlului fiscal și a Gărzii Financiare;

6.Insuficienta colaborare între direcțiile de control fiscal și direcțiile de metodologie și administrarea veniturilor statului;

7.Lipsa de colaborare, în unele județe, între conducerea direcției generale și conducerea direcției de control;

Resursele umane, stimularea și formarea profesională a aparatului de control fiscal

1.Necorelarea numărului de posturi alocate activității de control fiscal cu sarcinile;

2.Un caz aparte privind încărcarea exagerată a aparatului de control fiscal îl reprezintă Direcția Controlului Fiscal din municipiul București unde fiecărui inspector îi revin peste 500 agenți economici, în timp ce în țară gradul mediu de încărcare este de circa 180 agenți economici/inspector.

3.Inexistența unei instituții de învățământ superior specializate pentru formarea personalului care urmează să-și desfășoare activitatea în administrația fiscală;

4.Slaba pregătire profesională a unei părți din aparatul de control fiscal, în special a celui provenit din structurile de control fiscal de la administrațiile fiscale teritoriale;

5.Inexistența unui program de formare profesională continuă corelat cu necesităție actuale;

6.Necorelarea nivelului salariului din activitatea de control fiscal cu importanță socială a muncii, dificultățile, riscurile și presiunile neuropsihice pe care le presupune această activitate.

7.Menținerea la nivelul Ministerului Finanțelor Publice a mai multor grile de salarizare pentru structurile specializate de control (control fiscal, audit intern, control preventiv delegat), cele mai reduse salarii aparținând, în mod nejustificat, activității de control fiscal.

2.5.2 – Posibilități de perfecționare a controlului financiar în combaterea și limitarea evaziunii fiscale în contextul apartenenței României la UE

Integrarea României în Uniunea Europeană transformă lupta internă împotriva fraudei fiscale într-una de interes comunitar și asta deoarece, după integrare, frauda fiscală nu va mai afecta doar bugetul public național ci și pe cel comunitar, în condițiile în care sistemul resurselor proprii necesare pentru finanțarea bugetului Uniunii Europene, introdus în 1970, cuprinde patru categorii de surse financiare,și anume: prelevările agricole, taxele vamale, resursele provenind din aplicarea T.V.A. și resursele proprii prelevate din produsul național brut.

Interesul acordat la nivel european prevenirii și combaterii practicilor de fraudă și evaziune fiscală nu decurge doar din pierderile bugetare pe care le generează, ci și din distorsiunile pe care acestea le pot cauza circulației capitalurilor și condițiilor de concurență, afectând, în acest fel, funcționarea pieței comune.

Pentru prevenirea și combaterea fraudei și evaziunii fiscale se impune o colaborare strânsă între administrațiile financiare, în cadrul comunității, în conformitate cu principiile și cu normele comune, măsurile naționale nefiind suficiente întrucât efectul acestora nu depășește frontierele naționale; toate aceste considerații ducând la concluzia finală de adoptare a unui cadru legal comun tuturor domeniilor ce fac obiectul politicilor comunitare. Protejarea intereselor financiare ale U.E. și lupta împotriva fraudei și altor activități ilegale în defavoarea intereselor financiare ale Comunităților reprezintă obiective principale ale politicii fiscale ale Uniunii Europene, pentru care s-a înființat o structură specializată a Comisiei Europene – Oficiul European Anti-Fraudă (O.L.A.F.).

Această structură exercită toate atribuțiile Comisiei de a face investigații de natură administrativă cu scopul de a intensifica lupta împotriva fraudei, corupției și a altor activități ilegale care afectează într-un mod nefavorabil interesele financiare ale Comunității, dar și împotriva oricărui act sau activități ce contravine dispozițiilor din Comunitate. Activitățile OLAF se concentrează pe depistarea și monitorizarea fraudei vamale, apropierea frauduloasă a subvențiilor și evaziune fiscală, dacă este afectat bugetul comunitar ș.a.

2.5.3 – Posibilități de perfecționare a legislației în domeniul combaterii evaziunii fiscale

Până la apariția Legii nr.87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale și sancționarea unora din faptele de nerespectare a disciplinei fiscale se realiza numai prin aplicarea de amenzi contravenționale, deoarece singura reglementare în materie o reprezenta O.G. nr. 17 din 20 august 1993 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor la reglementările financiar-gestionare și fiscale, situație ce nu era în măsură să asigure o reacție corespunzătoare gravității încălcărilor de lege din acest domeniu.

Legea nr.87/1994, în vigoare până în august 2005, definea evaziunea fiscală ca fiind „sustragerea prin orice mijloace de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat și fondurilor speciale de către persoanele fizice și persoanele juridice române sau străine”.

Trebuie menționat că, nici în forma sa republicată, această lege nu făcea distincție între frauda și evaziunea fiscală, confundând aceste două noțiuni, cu implicații asupra înțelegerii cauzelor care generează cele două forme de eludare a plății impozitelor și mai ales asupra măsurilor ce trebuie luate pentru combatere, aceasta pentru ca măsurile de reprimare a fraudei implică un anumit risc specific iar cele referitoare la evaziune, fiind de altă natură, implică mai curând perfecționări legislative.

În textul legii era folosită noțiunea de evaziune fiscală în sensul de fraudă fiscală, adică forma evaziunii fiscale care constă în eludarea legilor fiscale și care este sancționată de lege. Faptele sancționate de Legea nr.87 erau împărțite în funcție de gravitate în două categorii: infracțiuni și contravenții.

Cadrul legislativ al Legii nr.87, ca lege de bază privind faptele de evaziune fiscală (în sensul de fraudă fiscală), a fost completat și de alte legi și ordonanțe, care veneau cu precizări punctuale, completări detalieri privind unele activități subterane identificate sau intrate ulterior în preocupările organelor abilitate. Printre acestea pot fi enumerate:

Legea Contabilității nr. 82/24.12.1991, republicată în M.O. nr.48/14 ianuarie 2005

O.G. nr. 92/ 24 decembrie 2003 privind Codul de Procedură Fiscală, publicată în M.O. nr.941/29.12.2003, republicată M.O. nr.863/26 septembrie 2005 și rectificată în M.O. nr.974/2 noiembrie 2005;

Legea nr. 656/07.12.2002, pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, publicată în M.O. nr. 904/12.12.2002.

Legea nr. 78/08.05.2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în M.O.nr.219/18.05.2000.

Legea nr.161/19.04.2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în M.O. nr.279/21.04.2003;

O.G. nr. 75/30 august 2001 privind organizarea și funcționarea cazierului fiscal, publicată în M.O. nr.540/1 septembrie 2001, republicată în M.O. nr. 664/23 iulie 2004.

Începând cu luna august 2005, a intrat în vigoare o nouă lege pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Se cuvine menționat că noua lege statuează numai sancțiuni specifice răspunderii penale stabilită în sarcina contribuabililor, celelalte abateri, de natura contravențiilor în domeniul fiscal nu mai constituie obiectul noilor reglementări, acestea fiind stabilite și sancționate de Codul Fiscal și Codul de Procedură Fiscală.

Din examinarea structurii infracțiunilor prevăzute de Legea 241/2005 rezultă că, o parte din acestea sunt reglementate pentru prima dată, în timp ce altele au fost preluate din Legea nr.87/1994 și reformulate. Comparativ cu vechea legislație în domeniu, legiuitorul a instituit, prin noua reglementare, măsuri mai severe de sancționare a faptelor de evaziune fiscală.

2.5.4 – Infracțiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale

Infracțiuni reglementate pentru prima dată :

– nerefacerea, cu intenție, a documentelor de evidență contabilă distruse, la termenele consemnate de documentele de control;

– împiedicarea, sub orice formă, a organelor competente de a intra, în condițiile legii, în sedii, incinte, terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau vamale;

– reținerea și nevărsarea, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă;

– stabilirea cu rea credință, de către contribuabili, și/sau alături de aceștia cu alți participanți, a impozitelor, taxelor sau a contribuțiilor, având ca rezultat obținerea nejustificată a unor sume reprezentând rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat, ori compensări datorate bugetului general consolidat; tentativa acestor fapte constituie, de asemenea, infracțiune;

– substituirea, degradarea sau înstrăinarea de cătredebitor sau terțe persoane a bunurilor sechestrate, potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală sau Codului de procedură penală

Infracțiuni prevăzute și de Legea nr.87/1994, reformulate în Legea nr. 241/2005

– refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente, după ce a fost somată de trei ori, documentele legale și bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau vamale;

– punerea în circulație, fără drept, a timbrelor, banderolelor sau formularelor tipizate, cu regim special, precum și tipizarea sau introducerea în circuitul economic ale acestora, cu știintă, falsificate;

– ascunderea bunurilor, ori a sursei impozabile sau axabile;

– omisiunea, în totalitate sau în parte, a evidenței, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;

– evidențierea, în actele contabile sau alte documente egale, a cheltuielilor neconforme cu realitatea ori evidențierea altor operațiuni fictive;

– alterarea, distrugerea sau ascunderea de documente contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau alte mijloace de stocare a datelor;

– conducerea evidențelor contabile, utilizându-se documente sau alte mijloace pe suport electronic;

– sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea fictivă ori declararea inexactă referitoare la sediile principale sau secundare ale contribuabililor verificați.

Având în vedere interesul imediat de acoperire a prejudiciilor cauzate bugetului general consolidat, actul normative statuează unele exonerări de la răspunderea penală, în sensul nepedepsirii infracțiunilor săvârșite sau de reducere a pedepselor, în anumite condiții, dacă în cursul urmăririi penale, sau al judecății, până la primul termen, învinuitul sau inculpatul, față de faptele de evaziune fiscală, acoperă integral prejudiciul cauzat.

Cadrul legal al Legii nr. 241/2005 a fost îmbunătățit prin H.G. nr. 873/28 iulie 2005, privind aprobarea unor măsuri speciale pentru prevenirea și combaterea faptelor de evaziune fiscală în domeniul alcoolului etilic de origine agricolă, băuturilor spirtoase, produselor din tutun și uleiurilor minerale, publicată în M.O. nr. 739/15 august 2005. Astfel pentru prevenirea și combaterea faptelor de evaziune fiscală în domeniile avute în vedere actul normativ prevede constituirea unei comisii centrale de coordonare și a unor echipe de control la nivel teritorial având ca sarcini verificarea modulului în care se respectă această lege.

Noua lege pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale prezintă și o serie de neajunsuri, printre care:

chiar prin titlul legii se crează o confuzie în privința faptelor urmărite și sancționate de legiuitor, astfel, deși în titlul legii figuraeză conceptul de „evaziune fiscală”, este vorba de evaziunea fiscală frauduloasă, care este sancționată și incriminată de lege;

altă lacună constă în nedefinirea conceptului de evaziune (frauduloasă), prin care s-ar fi putut stabili, fără echivoc, competența compartimentelor de specialitate ale autorităților publice locale, în ce privește prevenirea și combaterea evaziunii fiscale ilicite;

omiterea prevederii ca infracțiuni a unor fapte cum sunt, sustragerea de la plata obligațiilor fiscale de către contribuabili, prin cesionarea părților sociale sau nereținerea și nevărsarea, potrivit legii, la termene legale, a impozitelor, taxelor și contribuțiilor care se realizează prin stopaj la sursă, fapte care erau sancționate ca infracțiuni prin Legea nr.87/1994 republicată.

Toate aceste carențe legislative nu sunt, însă, în măsură să atenueze importanța și rolul noului act normativ, în aceași măsură adoptarea acestui act normativ cât și a celorlalte măsuri cu caracter legislativ și care au ca sop direct unificarea legislației fiscale, precum și armonizarea legislației fiscale, cu cea a Uniunii Europene constituie mijloace necesare și esențiale pentru limitarea fenomenului evazionist și a efectelor negative pe care le generează.

Aspectul cel mai important este însă ca legea să fie aplicată corect și unitar pentru toți contribuabilii.

CAP. 3 – EVAZIUNEA FISCALĂ LA S.C. BELLE S..R.L.

Rambursarea necuvenită a taxei pe valoarea adăugată aferentă unor active inexistente

În ultimul timp s-au întețit atacurile la bugetul de stat de către anumiți întreprinzători certați cu legea care, utilizând diferite procedee „de inginerie financiară”, au reușit să fraudeze bugetul cu sume de ordinul zecilor sau chiar sutelor de milioane de lei.

Unul dintre cele mai des întâlnite procedee de fraudare a bugetului de stat îl constituie restituirea de TVA aferentă unor operațiuni economice fictive, false sau falsificate.

Metoda constă în crearea unor circuite financiar – bancare, care nu au la bază un proces comercial, prin care în final se dă aparența unei obligații a bugetului față de un anumit agent economic. Mai precis, se creează circuite financiare care au la bază facturi prin care se vând produse inexistente.

În felul acesta pentru partenerul de afacere se creează posibilitatea de a deduce TVA aferentă. Procedeul se repetă prin intermediul a mai multor firme, de multe ori pe acest circuit apărând firme fantomă, prin intermediul cărora se crește prețul de vânzare, pentru a se obține TVA deductibilă cât mai mare.

La capătul lanțului comercial, ultima firmă cere restituirea de la buget a taxei pe valoarea adăugată conținută în factura furnizorului anterior. Profitând de capacitatea limitată de control a organelor fiscale, care nu pot efectua verificarea întregului circuit comercial (din practică rezultă că verificările se efectuează la agentul care solicită restituirea de TVA și la primii furnizori ai acestuia), unii agenți economici au reușit să primească de la buget importante sume de bani, cu toate că, ulterior, s-a dovedit că ele nu li se cuvin.

Pentru a înțelege asemenea mecanisme ingenioase, voi expune în continuare un studiu de caz redat sumar în schemă.

Descrierea fluxului financiar – bancar.

Cazul pe care îl voi prezenta este real, furnizat de către Garda Financiară din Județul București, în urma controlului realizat în anul 2011 la o societate de tip S.R.L., al cărui nume nu poate fi dezvăluit, datele fiind confidențiale.

Patronul firmei 1 (ca persoană fizică) din localitatea C depune în numai trei zile o importantă sumă în numerar – 25 milioane lei – în contul firmei sale care are sediul însă în localitatea A. Contul firmei 1 aparținând persoanei fizice 1 a fost deschis însă la o bancă din București.

În zilele în care cele 25 milioane au fost în cont, imediat au fost transferate în contul firmei 2 din aceeași localitate A, cont deschis la aceeași sucursală a băncii din București la care a fost deschis și contul firmei 1. Obiectul transferurilor sumei de 25 milioane lei l-a constituit contravaloare avans.

Imediat ce firma 2, care are sediul în aceeași localitate A, a primit cele 25 milioane lei, le-a transferat în contul firmei 3, care are sediul în localitatea B. De menționat că și această firmă 3 are contul deschis tot la banca la care au conturile deschise firmele 1 și 2.

Obiectul plății celor 30 milioane lei l-a constituit contravaloare marfă. Trebuie arătat că diferența de la 25 milioane lei cât a primit firma 2 de la firma 1 față de 30 milioane lei cât a plătit firma 2 către firma 3 o constituie suma de 5 milioane lei care a fost depusă de către patronul firmei 2 sub formă de finanțare temporară.

În momentul în care firma 3 din localitatea B a primit cele 30 milioane lei, le-a scos sub formă de numerar, argumentând ca scop al retragerilor achiziții de produse agricole de la persoane fizice.

Trebuie arătat că retragerile s-au efectuat practic în aceleași zile în care sumele au fost depuse, iar contul firmei 3 a fost deschis la aceeași bancă unde aveau conturi firmele 1 și 2.

Schema fluxului financiar-bancar prin care s-a obținut rambursarea ilegală

de la bugetul de stat a sumei de 5,7 milioane lei

Suspiciunile care au stat la baza investigării cazului.

Toate cele trei firme au operat sumele din circuit prin conturi deschise la aceeași bancă, iar operațiile bancare au avut loc în aceleași zile în toate conturile. Practic, în ziua în care persoana 1 a depus banii în bancă, în aceeași zi banii au fost retrași din contul firmei 3. Interesant că operațiunile s-au desfășurat la o bancă din București, cu toate că sediile firmelor, respectiv domiciliile persoanelor implicate sunt situate în alte localități ale țării. La fel și locul în care se află imobilul presupus a face obiectul tranzacției.

Firmele 1, 2 și 5 au sediul în aceeași localitate și la aceeași adresă. La această adresă mai figurează și sediul unei societăți al cărei patron este soția patronului firmei 5 și mamă a patronului firmei 2.

Sumele (cele 30 miliarde lei) au fost retrase în numerar de către un cetățean străin care nu era patron al firmei 3 ci împuternicit al acestuia. Ulterior s-a dovedit că această împuternicire era falsă, iar adevăratul patron este decedat. Practic, în mod ilegal, s-a folosit contul societății 3, inducându-se în eroare organele bancare care nu a cunoscut că procura, prin care cetățeanul străin a fost împuternicit să lucreze pe contul firmei 3, este falsă. De altfel, utilizând aceeași procură falsă, cetățeanul străin respectiv a mai deschis conturi și la alte trei bănci, prin intermediul cărora a derulat alte afaceri decât cea despre care ne ocupăm.

Rambursarea nelegală de la buget a sumei de 7,2 miliarde lei

cu titlu de restituire TVA

Pe baza circuitului financiar descris anterior, firma 2 a prezentat organului fiscal din localitatea A o cerere de restituire de la buget a sumei de 7,2 miliarde lei cu titlu de rambursare TVA, prezentând în acest sens decontul de TVA aferent lunii octombrie 2011 din care rezultă că diferența dintre TVA colectată și TVA deductibilă este de minus 7,2 miliarde lei și, prin urmare, această firmă este îndreptățită să i se ramburseze 7,2 miliarde lei.

Din decontul de TVA rezultă că firma 2 a cumpărat de la firma 3 un activ în sumă de 30 miliarde lei. Aferent acestei cumpărări, TVA deductibilă este de 24 % x 30 = 7,2 miliarde lei. Cum în acea lună firma 2 nu a mai avut nici o operație de vânzare sau de cumpărare, rezultă că această sumă de 7,2 miliarde lei se cuvine a fi restituită de la buget.

În vederea rambursării de la buget a sumei de 7,2 miliarde lei organele fiscale din localitatea A au solicitat organelor fiscale din localitatea B (unde își are sediul firma vânzătoare) să verifice dacă factura prin care s-a efectuat livrarea imobilului a fost procurată legal, dacă aceasta este înregistrată la firma vânzătoare și dacă firma vânzătoare a plătit TVA aferentă vânzării respective.

Pe baza verificărilor efectuate de organele fiscale din localitatea B a rezultat că factura a fost procurată legal, că aceasta a fost înregistrată în jurnalul de vânzări al firmei vânzătoare B și că această firmă nu are de plătit TVA la buget, ci are de recuperat suma de 1,5 milioane lei. În baza acestor verificări, organele fiscale din localitatea A au restituit firmei 2 suma de 7,2 miliarde lei cu titlu de rambursare TVA.

Demontarea argumentelor care au stat la baza rambursării de la buget

a sumei de 7,2 miliarde lei

Nici organele fiscale din localitatea A care au solicitat și nici cele din localitatea B nu au verificat dacă activul care a făcut obiectul vânzării este în proprietatea vânzătorului (firma B). La dosarul de restituire TVA, ca bază a facturii de vânzare a activului figurează un contract de vânzare – cumpărare, dar care nu este autentificat.

Luând legătura cu Judecătoria din localitatea C, unde se află situat activul, a rezultat că acest imobil a aparținut firmei 4, care în luna octombrie 2011 l-a vândut firmei 5 din localitatea A.

Așadar, în cartea funciară figurează ca proprietar firma 5 și nicidecum firma 3. Trebuie arătat că acționar majoritar al firmelor 4 și 5 este tatăl patronului firmei A, firmă care a achiziționat activul respectiv.

Din contractul prin care activul înstrăinat din patrimoniul firmei 4 în patrimoniul firmei 5 rezultă că valoarea acestuia a fost de 1,5 milioane lei. Practic, prin contractul fals prin care firma 3 vinde acest activ firmei 2 suma de 1,5 miliarde lei a fost majorată de 20 de ori (30 : 1,5), scopul acestei majorări fiind acela de a crea TVA deductibil cât mai mare și de a recupera de la buget o sumă mare.

Pentru a crea aparență de legalitate contractului de vânzare nereal, în acesta au fost inserate date de identificare și autentificare a activului care însă sunt cuprinse în contractul de vânzare real dintre firma 4 și 5.

Nu există, deci, dovedită legalitatea procurii de către firma 3 a activului pe care l-a vândut firmei 2.

CONCLUZII

Ușurința cu care s-a rambursat ilegal de la buget suma de 7,2 miliarde lei denotă faptul că normele de verificarea rambursării TVA sunt incomplete, precum și faptul că organele fiscale, poate în mod intenționat, nu duc verificările până la capăt.

De altfel, în cazul expus mai sus se pare că este vorba de o implicare directă a organelor fiscale în această afacere ilegală.

Urmează ca pe parcursul anchetei penale să se stabilească vinovățiile și să se recupereze suma de 7,2 miliarde lei de la cei vinovați.

De asemenea, urmează a se stabili identitatea reală a cetățeanului străin care în baza unor procuri false se folosește în mod ilegal de firma 3.

În România, modul de organizare a activității de inspecție fiscală, precum și desele modificări ale structurii a aparatului specializat în acest domeniu au avut un impact negativ asupra îndeplinirii eficiente a menirii activității de inspecție fiscală. Mai mult, o bună perioadă de timp, aparatul fiscal nu a avut la îndemână instrumentul necesar pentru a sancționa corespunzător frauda fiscală. Ulterior, Legea pentru combaterea evaziunii fiscale, în vigoare până la mijlocul anului 2005, a conținut o serie de neclarități, nefiind făcută o delimitare clară a infracțiunilor și contravențiilor, astfel că unele fapte puteau fi interpretate și încadrate, în funcție de dorința sau pregătirea persoanei care efectua controlul.

Dacă la acestea adăugăm și elementul „corupție”, existent în rândul inspectorilor fiscali, înțelegem de ce din punct de vedere legislativ și administrativ puterea publică nu a avut capacitatea de a acționa eficient în lupta împotriva acestei practici.

Eforturile statului de a reduce evaziunea fiscală care să conducă la diminuarea economiei subterane, trebuie să includă, în final, creșterea gradului de colectare a impozitelor și taxelor, concomitent cu reducerea impozitării, creșterea investițiilor străine și promovarea de măsuri legislative care să vizeze accelerarea dezvoltării economiei de piață. În legătură cu măsurile generale de politică ce urmează să fie adoptate imediat după integrare în spațiul comunitar, abordarea trebuie să aibă în vedere unele elemente care să permită o analiză complexă a fenomenului evaziunii fiscale.

BIBLOGRAFIE

1. Bișa Cristian, Utilizarea paradisurilor fiscale – intre evaziune fiscala legala si frauda fiscala, editura BMT, 2006.

2. Filip Gh., Voinea Gh., Mihăiescu S., Lungu N., Zugravu B., Finanțe, Editura Sedcom Libris, Iași, 2001.

3. Florescu, Dumitru, Coman, Paul, Bălașa, Gabriel, Fiscalitatea în România: doctrină, reglementare, jurisprudență, Ed. All Beck, București, 2005.

4. Grirorie-Lăcrița N., Regimul accizelor, Editor Tribuna Economică, București, 2000.

5. Mănăilă, Adrian, Companiile offshore sau evaziunea fiscală legală, Ed. All Beck, București, 2004.

6. Mihăiescu V. Sorin, Controlul financiar în firme, bănci, instituții, Editura Sedcom Libris, Iași, 2006.

7. Minea, Mircea, Ștefan, Costaș, Cosmin, Flavius, Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III, Ed. Rosetti, 2006.

8. Mrejeru, Theodor, Florescu, Dumitru, Safta, Marieta, Evaziune fiscală – practică judiciară, legislație aplicabilă, Ed. Tribuna Economică, București, 2000.

9. Popeanga Petre, Controlul financiar și fiscal, Editura CECAR, 2004.

10. Șaguna, Dan, Drosu, Tutungiu, Mihaela, Eugenia, Evaziunea fiscală, Ed. Oscar Print, București, 1995.

11. Șaguna, Dan, Drosu, Rotaru, Pătru, Drept financiar și bugetar, Ed. All Beck, București, 2003.

12. Văcărel, Iulian, Finanțe publice, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2006.

13. Vintila Georgeta,Fiscalitate,metode și tehnici fiscale,Editura Economică(ediția a II a),2006.

14. O.G. nr.92/ 24 decembrie2003, privind aprobarea Codului de procedură fiscală, publicată în M.O. nr.941/29 decembrie 2003, republicată în M.Of. nr. 560/24 iunie 2004.

15. Legea nr. 87/ 18 octombrie1994, privind combaterea evaziunii fiscale, publicata în M.O. nr.545/29.07.2003.

16. Legea nr. 241 din 15 iulie 2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

17. Lege nr.345 din 1 iunie 2002 privind taxa pe valoarea adãugatã.

18. http://www.antievaziune.ro/

19. http://www.mfinante.ro/