paradigmă, metodologie, metodă, tehnică Reprezintă un set de propoziţii care explică modul în care este percepută realitatea, un set de… [308799]

Licență

paradigmă, metodologie, metodă, tehnică Reprezintă un set de propoziţii care explică modul în care este percepută realitatea, un set de… [308799]

Byadmin ianuarie 1, 2024

CURS 1

paradigmă, metodologie, metodă,
tehnică

Reprezintă un set de propoziţii care explică modul în care este percepută realitatea, un set de informaţii care descriu realitatea sau reprezintă o modalitate de înţelegere a ei.

Paradigma ca explicaţie generală asupra lumii poate fi cu tentă pozitivistă (cantitativ-descriptivă) sau cu tentă comprehensivă (cantitativ-explicativă). De aici rezultă următoarea clasificare:

– paradigme care stau la baza interpretărilor pozitiviste;

– paradigme care stau la baza interpretărilor comprehensive;

– paradigme pozitiviste care stau la baza teoriilor pozitiviste şi neopozitiviste;

– [anonimizat]̆ abordă[anonimizat] şi comprehensiv;

– [anonimizat]̆ în abordă[anonimizat] şi marxiste.

Definiţia 1: Metodologia este modelul de cercetare utilizat într-un studiu particular; include informaţiile teoretice adiacente temei şi metode pentru verificarea acesteia. În [anonimizat] o metodologie distinctă.

Definiţia 2: Metodologia în ştiinţele sociale are două laturi: analiza critică a activităţii de cercetare şi formularea unor propuneri pentru perfecţionarea acestei activităţi.

Lazarsfeld (1969) formula o altă definiţie, arătînd că metodologia are şase obiective principale: delimitarea obiectului de studiu în cercetă[anonimizat], analiza metodelor şi [anonimizat] şi [anonimizat]̧inute în cercetarea empirică şi formalizarea raţionamentelor finale.

Metoda este definită [anonimizat] şi principii de cunoaştere şi transformare a realităţii obiective (S. Chelcea, 2001). Metodele reprezintă totalitatea instrumentelor folosite într-o cercetare pentru culegerea şi prelucrarea datelor.

Clasificarea metodelor se poate face după mai multe criterii:

După [anonimizat]̆ criteriul reactivităţii,

După criteriul numărului de unităţi sociale luate în studiu

După [anonimizat] şi
metode longitudinale.

Metodele transversale urmăresc descoperirea relaţ[anonimizat], fenomenele şi [anonimizat].

În această categorie se încadrează observaţia, testele, ancheta (pe bază de chestionar şi pe bază de interviu).

Atenţie! Testele nu permit predicţia!

Metodele longitudinale studiază evoluţia fenomenelor în timp; în această categorie se încadrează [anonimizat], studiul panel etc. Aceste metode permit o oarecare predicţie făcută cu prudenţă şi nu pe termen foarte îndelungat.

După criteriul reactivităţii, adică al gradului de intervenţie al cercetă[anonimizat]:

metode experimentale în care psihologul intervine provocî[anonimizat]-experimentale (ancheta, sondajul de opinie), în [anonimizat], ceea ce poate duce la o modificare a răspunsurilor (apariţia aşa-numitelor "răspunsuri dezirabile");

metode de observaţie, în care psihologul nu este prezent faţă în faţă cu participanţii ([anonimizat]̧ia indirectă), situaţie în care comportarea participanţilor este absolut liberă, spontană.

După criteriul numărului de unităţi sociale luate în studiu (numărul de subiecţi), se disting:

metode statistice, care presupun investigarea unui număr mare de subiecţi (aproximativ 1000-1500, minimum 50): anchete socio- demografice, chestionare de opinie etc; şi

metode (analize) cazuistice, care presupun studiul integral al cîtorva unităţi sau fenomene (biografia, monografia, studiul de caz).

Tehnica psihologică reprezintă un demers operaţional al abordării.
Ex: ancheta reprezintă o metodă, iar tehnica aleasă în cadrul acestei

metode poate fi chestionarul sau interviul.

Procedura se referă la modalitatea concretă de culegere a datelor: creion şi hîrtie, reportofon, cameră video, etc.

Succesul cercetărilor empirice asupra comportamentului uman individual sau de grup presupune luarea în considerare a trei principii metodologice. După S. Chelcea (2001), aceste principii sunt:

(1) principiul unităţii teoretic-empiric
(2) principiul unităţii înţelegere (comprehensiune) – explicaţie (3) principiul unităţii cantitativ-calitativ

Conform principiului unităţii teoretic-empiric, în cercetarea ştiinţifică cunoştinţele teoretice ghidează activitatea empirică, activitatea de cercetare concretă; pe de altă parte, datele obţinute prin activitatea de cercetare conferă valoare de adevăr teoriilor.

Principiul unităţii înţelegere-explicaţie pune în discuţie relaţia dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii ştiinţifice. Cu alte cuvinte, a înţelege de ce apare sau se desfăşoară un anumit comportament nu este acelaşi lucru cu a-l explica. Putem înţelege intuitiv cauzele care duc la apariţia unor fenomene sociale, dar aceste acte de înţelegere nu garantează obiectivitatea concluziilor noastre.

Explicarea unui fapt social presupune descrierea şi definirea unor argumente concrete care să justifice apariţia şi dezvoltarea unor fenomene sociale. Aşadar, explicaţia ştiinţifică presupune o analiză de profunzime a comportamentului uman, şi nu doar o simplă intuiţie.

Principiul unităţii cantitativ-calitativ impune utilizarea convergentă a metodelor statistice, specific cantitative, şi a celor cazuistice, specific calitative.

Din punct de vedere epistemologic, cercetarea cantitativă se supune paradigmei pozitiviste, conform căreia evenimentele, faptele, informaţiile care decurg din observaţii şi experimente pot fi analizate obiectiv. Pozitivismul admite că există o realitate exterioară subiectului, o conduită externă care reproduce ad integrum trăirile sale psihice interne. Această realitate externă (comportamentul uman) poate fi măsurat de către cercetători într-un mod absolut obiectiv. Subiectivitatea inerentă poate fi eliminată prin concordanţa observaţiei: dacă există trei persoane care ajung la aceeaşi concluzie despre caracteristicile unui comportament, eroarea de evaluare este nulă.

Cercetările cantitative, prin caracteristicile metodelor pe care le utilizează şi prin analiza matematico-statistică a datelor obţinute, conduc la adevăruri sau informaţii care pot fi generalizate. Explicarea unui fenomen social trebuie să se obţină pe calea unui experiment; construirea teoriilor urmează o cale bine definită, se utilizează concepte şi proceduri formale cunoscute, astfel încît rezultatele să poată fi verificate de alţi cercetători prin utilizarea aceleiaşi metodologii.

Demersul logic utilizat în cercetările cantitative este deducţia

Cercetarea calitativă se supune paradigmei comprehensive, conform căreia psihicul uman nu este integral prezent în comportamentul manifest; această perspectivă admite teza independenţei între conduita de măsurat şi realitatea ei obiectivă. În plus, conform acestei paradigme, obiectivitatea cercetării este o iluzie: măsurăm ce ni se oferă.

Ştiinţele socio-umane trebuie să ţină cont şi de persoana cercetată, de faptul că trăsăturile ei de personalitate pot influenţa şi chiar perturba rezultatele cercetării. Pentru a îndrepta neajunsul capacităţii de a fi obiectiv, el propune validarea de semnificaţie, specifică paradigmei comprehensive. Validarea de semnificaţie se obţine printr-o analiză obiectivă şi critică a datelor intermediare şi finale ale unei cercetări de către un grup de specialişti sau chiar de către participanţii la cercetare, consideraţi "persoane neutre" în raport cu cercetătorul.

Rezultatele unei cercetări comprehensive nu pot fi generalizate şi nici nu-şi propun acest scop. Ele duc la o explicare de profunzime a unui segment de comportament.

Un prim pas al cercetărilor empirice presupune doar schiţarea unui model de cercetare ce presupune să definim mai întai comportamentele pe care vrem să le evaluăm, să precizăm unde, cand şi cum putem măsura aceste comportamente. De asemenea, ne vom gandi la modalităţile de prelucrare a informaţiilor obţinute şi la modurile de analiză a acestor rezultate. Modelul de cercetare diferă în funcţie de natura şi scopul acesteia şi de metodele pe care vrem să le utilizăm.

Orice cercetare obligă la cateva decizii:

– ce tip de abordare este mai bun pentru situaţia socială pe care vrem să o evaluăm (cantitativ, calitativ sau mixt);

– caracteristicile populaţiei pe care urmează să lucrăm: care sunt subiecţii, cîţi sunt aceştia; pentru o cercetare cantitativă stabilim numărul şi caracteristicile subiecţilor înainte de a debuta cercetarea; pentru o cercetare calitativă, numărul subiecţilor nu este ferm stabilit de la început, avem doar o ţintă, un număr aproximativ;

– o altă decizie ţine de metodele utilizate;

– se stabileşte echipa de cercetare: numărul de specialişti, specialitatea lor, dacă se vor folosi operatori sau nu;

– se obţine acceptul unei instituţii şi a participanţilor.

Scopurile unui model de cercetare:

1. Să ofere un ghid care să dirijeze activităţile prin reducerea la maxim a posibilelor pierderi financiare şi de timp.

2. Să asigure ordinea activităţilor, a operaţiilor, astfel încît nici un scop urmărit să nu fie omis sau să fie urmărit într-un moment nepotrivit.

3. Să prevină distorsiunile de informaţie şi erorile de lucru.

Modelul unui ciclu de cercetare, după Beaugrand (1993) presupune cinci paşi: (1) enunţarea problemei de cercetare;

(2) formularea planului de cercetare;
(3) culegerea de informaţii;
(4) analiza şi interpretarea informaţiilor culese;

(5) reformularea enunţurilor teoretice iniţiale în funcţie de rezultatele obţinute la sfîrşitul activităţii.

1. Enunţarea problemei de cercetare

În general, o problemă apare ca urmare a unui gol de informaţie. Această lipsă de informaţie este primul pas în formularea temei, a problemei de care ne vom ocupa. Precizarea clară a obiectivelor cercetării se face însă doar ca urmare a unei activităţi de documentare. Activitatea de documentare precizează ce studii şi informaţii mai există despre tema respectivă. De asemenea, tot prin documentare ne putem fixa modalităţile de abordare a problemei, metodele etc.

În această etapă, observaţia nestructurată (de tip calitativ) ne poate fi de folos, pentru că permite obţinerea unui inventar complet a tuturor posibilităţilor sub formă de întrebări. La finalul acestei etape se pot formula ipotezele de cercetare, şi anume ipotezele teoretice.

2. Formularea planului de cercetare

Presupune traducerea ipotezelor teoretice în ipoteze empirice, fixarea locului cercetării şi a grupului de cercetat, alegerea metodelor, verificarea oportunităţii utilizării acestora şi operaţionalizarea conceptelor.

În cercetarea de tip cantitativ, această operaţionalizare este absolut necesară, deoarece ea permite definirea cu acurateţe a variabilelor utilizate. Exemplu de operaţionalizare: conceptul de "responsabilitate" include următoarele trăsături: stabilitate în acţiune, constanţă comportamentală, fidelitate, capacitate de concentrare.

Operaţionalizarea a fost definită (1962) ca fiind o reţetă care presupune trei paşi:

– selecţia indicatorilor;

– cuantificarea variabilelor (stabilirea valorilor pe care le pot lua indicatorii);

– identificarea unui continuum numeric al valorii variabilelor (ex: fidelitatea poate lua valori de la 1 la X).

2. Formularea planului de cercetare

Reguli ale operaţionalizării conceptelor:

a) Regula relevanţei empirice: indicatorii trebuie să reflecte exact conceptul pe care îl măsoară;

b) Regula adecvării empirice: indicatorii trebuie să aibă capacitatea de a măsura toate feţele conceptului;

c) Regula cuantificării: valorile numerice utilizate în cuantificarea indicatorilor şi variabilelor trebuie să aibă capacitatea de a respecta constant aceleaşi proceduri. Căile de selecţie a indicatorilor: studii exploratorii, analiza definiţiilor, apelul la propria experienţă.

2. Formularea planului de cercetare

În cercetarea calitativă, operaţionalizarea este considerată neadecvată. Lamneck (1988) explică de ce operaţionalizarea este inoperantă în cercetarea calitativă:

– nu asigură relaţia abstract-concret, ci este o relaţie abstractă, deoarece un concept este transcris prin alt concept;

– este incompletă, deoarece nu poate acoperi toate aspectele conceptului relativ, care este în perpetuă revoluţie;

– este subiectivă: determinarea indicatorilor este dependentă de ceea ce înţelege cercetătorul; astfel se explică de ce pentru acelaşi concept există mai multe definiţii.

Lamneck vorbeşte şi despre cuantificarea variabilelor: stabilirea unor echivalenţe nu întotdeauna conformă cu realitatea. El concluzionează că operaţionalizarea este o pierdere de timp, pentru că presupune definirea conceptului înainte de a debuta cercetarea, şi astfel vom fi obligaţi să urmăm ceea ce am stabilit dinainte.

3. Culegerea de informaţii se face prin diferite metode, cantitative sau calitative, şi utilizînd diverse tipuri de design.

4. Analiza şi interpretarea informaţiilor culese conduce la generalizări empirice. Analiza şi interpretarea informaţiilor se face la diferite nivele:

– comparaţie de medii sau procente, utilizînd testul t Student; – comparare de abateri;
– teste statistice.

În cazul prelucrării cu ajutorul inferenţelor, corelaţiei, a regresiei, se poate afirma: "Rezultatele obţinute ilustrează efecte sistematice şi nu sunt obţinute la întîmplare"; această afirmaţie este permisă numai în cazul utilizării acestor prelucrări statistice superioare.

Interpretarea reprezintă confruntarea relaţiilor dintre variabile, relaţii presupuse prin ipoteză. În unele cazuri, ipoteza poate fi o simplă descriere de regularităţi, iar din punct de vedere al calculului statistic, o simplă comparare de medie sau procente; alteori ipoteza presupune o inferenţă, explicarea cauzală a unor fenomene, iar rezultatele sunt obţinute în urma unui studiu corelaţional sau de regresie. Interpretarea obligă la confruntarea rezultatelor cu ipoteza iniţială.

5. Reformularea enunţurilor teoretice iniţiale

se face evaluînd întregul studiu; se stabileşte în ce măsură metodele alese au corespuns ipotezei, care au fost sursele de eroare şi în ce domeniu pot fi generalizate rezultatele obţinute.

Fiind etapa în care se pot propune revizuiri teoretice ale unor modele existente, ea presupune încorporarea datelor de cercetare în teoriile existente, anularea informaţiilor neconcludente (greşite) şi formularea unor noi probleme de cercetare (noi ipoteze).

În sfîrşit, după toate aceste etape mai urmează şi etapa de publicare a rezultatelor obţinute, care încheie un ciclu de cercetare şi care presupune o expunere la judecata comunităţii ştiinţifice, judecată care se aplică atît cercetătorului, cît şi instituţiei la care este afiliat.

Acest ciclu de cercetare este specific cercetării cantitative.

5. Reformularea enunţurilor teoretice iniţiale

În cazul cercetării calitative există unele diferenţe: dacă prima etapă, în cazul unei abordări cantitative, presupune specificarea unui obiectiv, formularea unei ipoteze, operaţionalizarea conceptelor, în cercetarea calitativă această etapă obligă la formularea unor obiective mai generale, mai puţin structurate;

ipotezele se pot formula şi pe parcursul cercetării, iar operaţionalizarea conceptelor este un proces care nu îşi are rostul în acest caz.

5. Reformularea enunţurilor teoretice iniţiale

Alte diferenţe între cercetarea cantitativă şi cea calitativă:

– dacă în cercetarea cantitativă design-ul este planificat cu multă acurateţe de la debut, ea presupunînd şi o selecţie judicioasă a loturilor de subiecţi şi precizarea metodelor de colectare a datelor şi tipul de prelucrare, în cercetarea calitativă design-ul este cunoscut, dar nu restrictiv; paşii nu sunt fixaţi în ordine absolut riguroasă.

– există criterii de selecţie a subiecţilor, dar criteriul de reprezentativitate statistică nu-şi are locul în cercetarea calitativă;

– culegerea datelor: dacă într-o abordare cantitativă putem utiliza operatori, într-o analiză calitativă acest lucru nu este permis şi obligatoriu cercetătorul preia informaţia;

– analiza datelor: în cercetarea calitativă, aceasta nu este o etapă separată; ea se efectuează pe parcurs, pe măsura apariţiei de noi informaţii, se apreciază dacă ele sunt utile sau nu obiectivului fixat;

– interpretarea datelor se face prin generalizare inductivă (în studiul cantitativ) şi prin generalizare analitică (în studiile calitative).

CURS 2

Decizia de a întreprinde cercetări se bazează pe judecata psihologului legată de modul în care poate contribui cel mai bine la dezvoltarea ştiinţei psihologice. O condiţie care trebuie respectată, având în vedere faptul că participanţii la cercetare sunt oameni sau animale, este aceea de a nu interveni agresiv în modul de viaţă uzual al subiecţilor. Orice psiholog are obligaţia să nu traumatizeze şi să nu intervină în nici un mod negativ bunăstarea participanţilor la cercetare.

Atunci când cercetarea are ca participanţi subiecţi umani, psihologul are obligaţia de a verifica şi evalua scopurile şi obiectivele propuse prin prisma unui cod etic. Dacă apare o disonanţă între scopul cercetării şi câştigurile pe care ea le aduce pentru ştiinţă şi morală, cercetătorul are obligaţia să o rezolve astfel ca drepturile participanţilor la cercetare, în principal dreptul de a fi protejat, să nu fie vătămat în nici un fel.

Pentru că, de cele mai multe ori, cercetările se efectuează în echipă, cel care coordonează echipa de lucru are obligaţii şi responsabilităţi suplimentare: el este responsabil de comportamentul etic şi moral al întregii echipe.

Unul din principiile etice ale profesiei de psiholog îl reprezintă comunicarea scopurilor cercetării înainte de debutul ei, aceasta fiind o obligaţie. Acest lucru este important deoarece astfel se obţine deschiderea subiecţilor şi se evită posibilitatea ca aceştia să aibă senzaţia că sunt manipulaţi. Informaţiile asupra scopurilor cercetării trebuie date în conformitate cu vârsta şi nivelul cultural al participanţilor la cercetare.

Pe parcursul cercetării, există obligaţia de a se respecta libertatea individului de a se retrage oricând doreşte din colaborare, aceasta pentru că psihologul se situează oricum pe o poziţie superioară, care nu trebuie folosită.

Cercetările cu copii sau persoane cu tulburări de diverse feluri solicită proceduri speciale de comunicare şi protecţie. Este bine să se facă un fel de antrenament, care să aibă la bază informaţii de la cei care lucrează în mod obişnuit cu acele persoane.

După colectarea datelor, cercetătorul este obligat să ofere informaţii asupra lor, să comunice rezultatul studiului, singura excepţie fiind cazul în care programul de cercetare presupune condiţii de confidenţialitate (de exemplu, o cercetare asupra relaţiilor dintre minorităţi).

Un alt principiu se referă la cercetările cu animale, unde cercetătorul are obligaţia de a face un training special înainte. Coordonatorul proiectului este obligat să asigure confortul şi să nu vătămeze sănătatea participanţilor la cercetare.

Utilizarea procedeelor pe bază de durere sau stres este permisă doar dacă alte proceduri nu pot fi folosite şi scopul cercetării prezintă interes ştiinţific şi moral. Dacă viaţa animalelor folosite pentru cercetare, aceasta trebuie să se facă în cel mai rapid şi mai puţin dureros mod.

Ipotezele sunt specifice cercetărilor cantitative; formularea lor se face după ce au fost definite scopurile cercetării şi conceptele cu care vom lucra. Există o serie de motive pentru care ipotezele sunt necesare:

(1) necesitatea determinării şi delimitării domeniului de cercetare, şi

(2) o ipoteză ghidează colectarea datelor, analiza şi interpretarea lor.

În cele mai multe cazuri, ipotezele se referă la verificarea unor relaţii care se stabilesc între două variabile, ceea ce ne permite să spunem că ipoteza respectivă conţine o posibilă soluţie la problema aflată în studiu.

Kerlinger (1964) definea ipoteza ca fiind un enunţ conjunctural despre relaţia dintre două sau mai multe variabile. Legătura dintre variabile propusă prin ipoteze este o relaţie posibilă, nu una certă; ipoteza este deci o explicaţie plauzibilă care urmează a fi verificată în cercetare prin datele care se obţin.

În ştiinţele sociale, ipoteza este reflectarea într-o formă specifică a realităţii obiective, un enunţ cu caracteristici de probabilitate despre sensul, intercondiţionarea şi cauzalitatea evenimentelor şi comportamentelor umane.

Caplaw (1970) oferă două definiţii ale termenului de ipoteză:

1. Ipoteza este enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea ei empirică.

2. Ipoteza este o tentativă de explicaţie la o problemă de cercetare.

Ipotezele trebuie să fie testabile, specifice şi precise, să conţină formulări clare, să numească variabile şi să descrie relaţiile care se stabilesc între ele.

Potrivit lui S. Chelcea, ipotezele trebuie să îndeplinească 10 condiţii pentru a fi valide:

generalitatea, complexitatea,

specificitatea, determinarea, falsificabilitatea, testabilitatea, predictivitatea, comunicabilitatea,

reproductibilitatea şi utilitatea.

1. Generalitatea se referă la faptul că o ipoteză trebuie formulată astfel încât relaţiile dintre variabile să fie adevărate indiferent de condiţiile spaţio-temporale.

2. Complexitatea se referă la numărul de variabile care sunt cuprinse într-o ipoteză. Ipotezele de nivel 1 au doar două variabile corelate, ipotezele de nivel 2 au trei variabile corelate; se poate merge până la ipoteze de nivel 3, cu patru variabile corelate.

3. Specificitatea priveşte numărul de valori pe care le pot lua variabilele respective, valorile putând fi extremizate (prezent-absent) sau pe un continuum între extreme.

4. Determinarea priveşte obiectivitatea ipotezei respective, în sensul că nu putem enunţa o relaţie între două variabile dintre care una este imposibil de evaluat.

5. Falsificabilitatea priveşte formularea enunţului ipotetic În această privinţă vorbim despre ipotezele de tipul "şi da, şi nu“.

6. Testabilitatea se referă la condiţiile de verificare a ipotezei, în sensul că, cu cât o ipoteză este mai concretă, cu atât ea poate fi verificată mai uşor.

7. Predictivitatea se referă la faptul că o ipoteză are funcţia de a descrie şi explica anticipativ procesele, relaţiile, evenimentele psihice.

8. Comunicabilitatea priveşte formularea enunţului: enunţul unei ipoteze trebuie să ândeplinească condiţii de inteligibilitate, astfel ca ea să fie decodificată identic atât de cel ce o formulează, cât şi de cel ce o citeşte.

9. Reproductibilitatea se referă la posibilitatea de a repeta un demers de cercetare, adică posibilitatea de re-validare a ipotezei de către alţi cercetători.

10. Utilitatea se referă la faptul că o ipoteză, prin confruntarea cu realitatea, poate fi total validată, parţial validată sau invalidată. Infirmarea unei ipoteze nu ânseamnă neapărat că acea ipoteză este eronată.

(1) formularea ipotezelor generale; (2) formularea ipotezelor de cercetare şi (3) formularea ipotezelor statistice.

Aceste etape corespund celor trei tipuri de ipoteze definite în cercetare:

ipotezele generale, de cercetare şi statistice.

1. Formularea ipotezelor generale.

Se pot formula una-două ipoteze cu grad de generalitate mare. Ele pot fi privite ca nişte ipoteze de lucru, nişte formulări preliminare ale scopurilor cercetării. Ipotezele de lucru sunt admise atunci când nu există suficiente informaţii pentru o formulare clară şi precisă.

Ipotezele generale ghidează demersul de documentare şi permite alegerea unor scopuri, a unor ţinte.

Exemplu:

Profesorul A. Bandura a efectuat o cercetare având la bază o teorie referitoare la agresivitate, şi anume că perceperea unor comportamente determină un proces de achiziţie, de ânvăţare a lor. Astfel, el şi-a propus să cerceteze dacă se poate vorbi despre adaptarea unui comportament agresiv ca urmare a perceperii lui. Cercetările iniţiale s-au bazat pe ipoteza generală conform căreia faptul de a imagina sau percepe un comportament agresiv executat de o altă persoană reduce autocontrolul, determinând apariţia unor comportamente agresive. El a enunţat o a doua ipoteză generală, de lucru: Reacţia la imaginea unui act agresiv determină mai degrabă o creştere a agresivităţii decât o scădere a ei.

1. Formularea ipotezelor generale.

Cercetarea a presupus trei grupuri de subiecţi copii. Fiecare grup a fost supus unui stimul agresiv diferit: primul grup a vizionat un film foarte agresiv cu personaje oameni; al doilea grup a vizionat o piesă de teatru cu un grad ridicat de agresivitate, iar al treilea grup a vizionat un film de desen animat cu conţinut agresiv. S-a considerat că astfel subiecţii sunt supuşi la frustrare.

S-a constatat că grupul al doilea a manifestat cea mai accentuată creştere a agresivităţii, urmat de primul grup şi apoi de al treilea. S-a măsurat ulterior, comparativ, agresivitatea la băieţi şi la fete, precum şi tipul de agresivitate (imitativă sau non-imitativă). Rezultatele au arătat că există o influenţă între vizionarea unor materiale cu conţinut agresiv şi comportamentul agresiv ulterior, influenţa depinzând de gradul de realism al materialului prezentat (teatru – film – desen animat). Din punctul de vedere al efectului pe sexe, s-a constatat o agresivitate în oglindă ( fetele imitau comportamentul agresiv feminin văzut în material, iar băieţii imitau comportamentul masculin).

notă: Se impune o diferenţiere între ipotezele teoretice şi cele generale:

ipotezele teoretice propun interpretări generice ale faptelor şi fenomenelor, au un grad mai mare de generalitate decât cele generale, sunt indirect testabile şi susţin salturile semnificative ale gândirii, sau "revoluţiile ştiinţifice".

2. Formularea ipotezelor de cercetare

Opţiunea pentru o strategie de verificare a enunţului general obligă la formularea unor ipoteze cu un grad mai mare de concreteţe – ipotezele de cercetare. Ipoteza de cercetare este mult mai concretă şi respectă regulile logicii formale; de asemenea, ea precizează activităţile care se vor efectua în cadrul cercetării.

Revenind la exemplul cercetării întreprinse de profesorul Bandura, în acest caz ipoteza de cercetare a fost: "Confruntaţi cu un model agresiv, copiii vor dezvolta ulterior mai multe comportamente agresive, comparativ cu cei care nu au fost confruntaţi cu un asemenea model." Bandura a mai formulat şi o serie de ipoteze referitoare la dezvoltarea unor comportamente agresive generate de imagini de film şi imagini de desen animat.

2. Formularea ipotezelor de cercetare
Pentru a fi corecte, ipotezele de cercetare trebuie să fie: operaţionale, riguroase,

să presupună un grad de originalitate şi să fie verificabile.

Caracterul operaţional presupune că ipotezele trebuie să precizeze activităţile sau operaţiile concrete care trebuie efectuate pentru a vedea dacă evenimentele psihice presupuse au lor. În cercetarea lui Bandura, modelul de imitat ia forma comportamentelor reale. Ipotezele sunt operaţionale pentru că descriu acţiunile care declanşează un comportament.

Caracterul riguros presupune cerinţa de a nu te hazarda prin ipoteză să precizezi clar, cantitativ gradul de apariţie al unei variabile. Bandura nu precizează dacă comportamentele caracterizate ca fiind imitative ale agresivităţii imaginilor sunt de trei ori mai puternice decât cele caracterizate ca fiind non- imitative.

Originalitatea presupune ca informaţiile propuse de o ipoteză trebuie să fie o achiziţie originală, dar validă pentru ştiinţă. Bandura a vrut să âmbogăţească teoria ânvăţării prin imitaţie şi să pună în discuţie teoria catharsis-ului.

Caracterul verificabil presupune că un enunţ trebuie să fie confirmat într-o oarecare măsură de către datele de cercetare.

3. Formularea ipotezelor statistice

Pentru a formula aceste ipoteze, mai întâi decidem care criteriu îl folosim pentru a stabili gradul de valabilitate al unei ipoteze de cercetare. Dacă Bandura ar fi presupus că o imagine violentă va declanşa la toţi copii participanţi la experiment comportamente agresive de acelaşi tip, aceasta ar fi fost o greşeală. El însă nu face precizarea "la toţi copiii", astfel că ipoteza este corectă, pentru că reacţia copiilor la stimuli a fost diferită. La majoritatea copiilor s-a înregistrat o scădere a controlului, dar au fost şi cazuri când aceasta nu s-a întâmplat.

Prin ipoteza statistică se stabilesc măsuri cantitative ale comportamentelor de măsurat. Aceste evaluări cantitative permit cuantificarea reacţiilor comportamentale şi stabilirea relaţiilor între stimul şi reacţie. De asemenea, ele ne permit şi să aflăm dacă evaluările făcute corespund unor realităţi şi sunt tipice.

Concluzie:

Pe parcursul unei cercetări, ipotezele obţin un grad de precizie tot mai mare pe măsură ce studiul se desfăşoară. Ipotezele de cercetare sunt o concretizare a ipotezelor generale, iar ipotezele statistice stabilesc dacă ipotezele de cercetare fixate apriori sunt verificate de rezultatele cercetării.

Etapele de formulare a ipotezelor nu sunt concomitente temporal cu etapele studiului. Studiul debutează atunci când ipotezele de cercetare sunt fixate. Putem apela la un studiu preliminar, pentru a fixa aceste ipoteze de cercetare. Ipotezele statistice se leagă de faza a treia a derulării unui studiu, cea de analiză statistică, şi sunt active doar în această fază.

CURS 3

În cercetările socio-umane, termenul metodă are diferite accepţiuni. Uneori are un înţeles mai larg (metodă statistică, dialectică etc.), alteori are un sens mai restrâns (observaţie, anchetă etc). Clasificarea metodelor de cercetare se face în funcţie de diverse criterii:

(1) criteriul temporal,
(2) criteriul de reactivitate,
(3) caracteristicile intrinseci ale metodei, 4) locul şi rolul ocupat în procesul cercetării, (5) scopurile cercetării.

(1) În funcţie de criteriul temporal, se disting:

– Cercetări transversale, care determină relaţiile dintre laturile sau aspectele unui fenomen psihic la un moment dat. (Exemplu: responsabilitatea la studenţii din anul I psihologie.) Metode utilizate: observaţia, ancheta, testul.

– Cercetări orizontale pe eşantioane succesive independente, în care se măsoară aceeaşi caracteristică psihică în câţiva ani succesivi. (Exemplu: responsabilitatea la studenţii din anul I psihologie, în anii şcolari 1995-1996, 1997-1998, 1999-2000, 2001-2002.) Metode utilizate: observaţia, ancheta, testul.

– Studiile longitudinale, care presupun măsurarea evoluţiei fenomenelor în timp, de obicei pe termen de 10 ani sau, mai rar, cu pas de 10 ani; subiecţii sunt aceiaşi şi asupra lor se fac evaluări comparative. (Exemplu: responsabilitatea aceloraşi studenţi la psihologie măsurată succesiv în anul I, anul II, anul III, anul IV.) Metode utilizate: testul, studiul de caz, biografia etc.

(2) Criteriul de reactivitate priveşte gradul de intervenţie al cercetătorului asupra subiectului. În funcţie de acest criteriu se disting:

– Cercetările experimentale, în care cercetătorul intervine şi determină anumite reacţii ale subiectului;

– Cercetările cvasi-experimentale, în care cercetătorul este prezent, dar nu intervine activ în generarea unor reacţii (exemplu: sondajul de opinie).

– Cercetările observaţionale, în care cercetătorul nu intervine deloc (observaţia, studiul documentelor oficiale, al biografiilor etc.)

(3) În funcţie de caracteristicile intrinseci ale metodei, se disting:

– Metode şi cercetări cantitative, şi – Metode şi cercetări calitative.

(4) În funcţie de locul şi rolul ocupat în procesul cercetării, se disting:

– Metode de culegere a informaţiilor (observaţie, experiment, test);

– Metode de prelucrare a informaţiilor, şi – Metode de interpretare a informaţiilor.

(5) În funcţie de scopul cercetării, se disting:

– Metode şi cercetări descriptive;

– Metode şi cercetări predictive (studiul corelaţional);

– Metode şi cercetări explicative.

Scopul lor este surprinderea sau descrierea evoluţiei unor evenimente, comportamente etc., definirea şi clasificarea evenimentelor cercetate şi a relaţiilor dintre ele. În cercetările descriptive se utilizează de obicei abordarea nomotetică. Acest tip de abordare, corect utilizată, este optim în domeniul psihologiei sociale şi al sociologiei, pentru că scopul unor asemenea studii este surprinderea caracteristicilor comune ale unui grup sau populaţie, caracteristici comune care pot fi considerate "performanţe medii" şi sunt tipice grupului respectiv. Se lucrează cu grupuri mari de subiecţi; ca metode, se utilizează studiile corelaţionale (teste) şi ancheta (chestionar, interviu).

În cazul studiilor psihologice în care urmărim performanţele individuale, unicitatea persoanei, a unor comportamente psihice, ne înscriem într-o abordare de tip idiografic, care permite descrierea caracteristicilor particulare (individualizate) ale unei persoane. În acest caz, eşantionul poate fi limitat la 30 persoane, iar ca metodă se utilizează studiul de caz, biografia, metodele calitative.

Cercetările predictive au ca scop stabilirea modalităţilor în care vor evolua diferite evenimente. În acest tip de cercetări se apelează, de obicei, la studii corelaţionale. Vom avea cel puţin două şiruri de performanţe (sau variabile) şi, utilizând valorile unei performanţe (sau variabile), dorim să facem predicţii asupra evoluţiei unei alte performanţe (variabile) sau a mai multora.

Ajungem să obţinem şirul de variabile şi stabilim corelaţia atunci când evaluăm cu metode diferite acelaşi eveniment psihic, sau cu aceeaşi metodă două evenimente psihice care au legătură între ele. Pentru acest tip de cercetări nu este necesar grupul de control.

Putem evalua din punct de vedere calitativ relaţiile dintre două variabile în funcţie de nivelul şi tipul relaţiei sau relaţiilor care se stabileşte între cele două variabile.

Nivelul de variaţie arată cât de strânse sunt legăturile dintre variabile (pragul de semnificaţie al unei corelaţii), iar tipul variaţiei indică direcţia în care se stabileşte legătura respectivă (pozitiv sau negativ).

Important: Corelaţia dintre două evenimente, indiferent cât de strânsă şi indiferent de direcţia ei, nu ânseamnă o relaţie de determinare, ci o evoluţie concomitentă.

O concluzie este semnificativă dacă valoarea pragului de semnificaţie este mai mică de 0,05; dacă este egală cu 0,05, avem de a face cu o corelaţie mediu semnificativă.

Instrumentele cel mai frecvent utilizate în studiile corelaţionale sunt:

testul,
ancheta (chestionar, interviu);

ambele oferă informaţii diagnostice (aplicabile la momentul prezent), nu prognostice.

Cercetările explicative au ca scop determinarea cauzelor unui eveniment sau explicarea unei evoluţii. În acest caz se foloseşte metoda experimentală. pentru a se explica o cauzalitate, este necesar să se respecte trei condiţii:

– să existe o corelaţie între cele două evenimente urmărite; – să existe o relaţie temporală şi cauzală;
– să se elimine, pe cât posibil, cauzele alternative.

De exemplu, pornind de la premisa că un comportament educaţional agresiv va declanşa un răspuns agresiv, modelăm un experiment folosind un grup de cadre didactice cu comportament agresiv, urmărind efectele asupra grupului experimental de elevei sau studenţi. În aceste cazuri este necesar şi un grup experimental.

Observaţia este o metodă tipic descriptivă, care presupune accesul direct la obiectul cercetat şi se foloseşte în combinaţie cu alte metode: anamneza, studiul de caz, biografia, interviul, studiul documentelor.

Observaţia presupune derularea unor evenimente şi prezenţa unui observator care să poată lua cunoştinţă de ele. Prin observaţie nu se obţin informaţii asupra cauzelor sau consecinţelor unor fenomene sociale; de aici decurge faptul că observaţia nu poate fi folosită în orice condiţii.

Există diferite clasificări ale acestei metode; pentru moment diferenţiem între observaţia neştiinţifică şi cea ştiinţifică. Observaţia neştiinţifică este o observaţie întâmplătoare, fără scop şi fără un plan (grilă) care să permită înregistrarea unor reacţii.

Observaţia ştiinţifică este cea în care există un scop anterior fixat şi o grilă sau fişă de înregistrare a fenomenelor, mai mult sau mai puţin elaborată.

Observaţia ştiinţifică poate fi de două tipuri:

cu intervenţia cercetătorului şi

fără intervenţia cercetătorului.

Cercetările în care se utilizează observaţia fără intervenţia cercetătorului sunt specifice abordărilor cantitative şi putem considera că sunt naturale (reacţiile subiectului nu sunt influenţate de prezenţa psihologului), neparticipative, structurate în măsura în care există o grilă de observaţie. Aceasta constă în pre-existenţa unor evenimente, comportamente pe care cercetătorul le aşteaptă şi pe care le va urmări.

Observaţia ştiinţifică cu intervenţia cercetătorului este specifică abordărilor calitative, este participativă, observatorul fiind integrat în grupul de observat, de obicei nestructurată (grila de observaţie nu este stabilită dinainte în amănunt, ci se precizează doar o serie de obiective; informaţia se sistematizează pe măsură ce se adună), activă în măsura în care cercetătorul, fiind integrat în grup, participă la activităţile desfăşurate de acesta.

Există o serie de avantaje ale observaţiei cu intervenţia cercetătorului:

– permite măsurarea limitelor unor comportamente prin manipularea unor evenimente declanşatoare;

– se pot declanşa prin manipulare comportamente greu de surprins în situaţii normale;

– se pot compara efectele generate de diverse proceduri de manipulare.

Etape

I. Stabilirea temei şi a condiţiilor de lucru. II. Stabilirea eşantionului şi a grupului de lucru.

III. Colectarea datelor
IV. Analiza datelor şi redactarea raportului de cercetare

I. Ca în orice cercetare, primul pas îl constituie stabilirea temei şi a condiţiilor de lucru. Fiind o abordare cantitativă, topica este riguros fixată, astfel încât sunt precizate de la ânceput toate elementele care urmează a fi observate.

Se definesc evenimentele, categoriile, clasele (constând în comportamente) care prezintă interes pentru studiu, de obicei în urma unor discuţii cu experţi. Este de dorit să se apeleze la persoane neutre şi cu experienţă în domeniu.

II. În această etapă, predominant organizaţională, este necesar să se stabilească atât eşantionul, cât şi grupul de lucru. De asemenea, se obţin toate aprobările necesare pentru a desfăşura o asemenea cercetare.

Selecţia eşantionului presupune apelul la proceduri clasice de eşantionare. În ce priveşte observatorii, ei trebuie să aibă o serie de calităţi:

– un anumit nivel intelectual;
– un anumit nivel cultural;
– experienţă în domeniu;
– informaţii multiple asupra temei de cercetare; – flexibilitate şi capacitate de adaptare;

– abilitate în colaborare şi comunicare;

– capacitatea de a urmări unităţile de observaţie (comportamentele) fixate (observatorul nu trebuie să se lase "furat" de fapte colaterale celor fixate, indiferent cât de interesante ar fi ele).

Coordonatorul grupului de lucru apelează la un antrenament cu cei care participă la cercetare, pentru a fi sigur că scopurile fixate sunt înţelese.

În acest antrenament sunt explicate caracteristicile populaţiei, se descriu posibilele evenimente colaterale care pot apărea, caracteristicile unităţilor de observare, se oferă soluţii la posibilele conflicte care pot apărea, se enumeră posibilele situaţii care generează distorsiunea comportamentelor urmărite (a unităţilor de observare), se fac exerciţii de atenţie distributivă şi, în măsura în care se poate, exerciţii pentru creşterea capacităţii de adaptare şi a flexibilităţii observatorilor.

III. Colectarea datelor presupune stabilirea unei grile sau fişe de observaţie. În funcţie de tipul de grilă, există mai multe modalităţi de colectare a datelor:

– înregistrarea narativă presupune reproducerea cât mai completă a evenimentelor urmărite; pentru aceasta se utilizează videocamera, reportofonul sau, în lipsa lor, un grup de observatori în locul unui singur observator.

– scalele de evaluare pot fi:
– nominale – ne vom raporta la anumite categorii ale stimulului care

trebuie măsurate;

– scale de tip check-list;

– scale ordinale, în care se acordă valori diferitelor evenimente care apar în cazul unităţilor de observaţie şi se marchează valorile care diferă faţă de cea stabilită drept reper;

– scale de interval, în care se precizează şi diferenţele dintre două evenimente.

Analiza datelor este de tip statistic.

Raportul respectă anumite standarde ale comunităţii ştiinţifice; există posibilitatea de a nu respecta aceste standarde, dacă studiul este comandat şi plătit de cineva care doreşte o altă modalitate de prezentare a datelor.

– este o procedură puţin complicată şi ieftină;

– permite obţinerea de informaţii atunci când respondenţii nu sunt capabili să le ofere (cazul copiilor, al persoanelor care nu vorbesc etc.);

– studiază evenimentele aşa cum sunt ele în realitate;

– oferă informaţii directe, neprelucrate, neinterpretate, în sensul că datele obţinute nu pot fi bănuite de a avea un indice de dezirabilitate socială, cum sunt cele obţinute prin chestionar, interviu etc.

– permite colectarea de informaţii multiple, chiar dacă uneori ele sunt greu de prelucrat.a

– nu poate fi utilizată atunci când scopul este studiul comportamentelor grupurilor mari;

– nu poate oferi informaţii despre trecut, viitor sau evenimente neaşteptate;

– este inadecvată pentru determinarea unor fenomene concrete cum ar fi violenţa în familie;

– datele obţinute pot fi influenţate de subiectivitatea observatorului;

– un observator nepregătit poate oferi informaţii neconsistente, neimportante sau poate să inducă comportamente celor observaţi.

Prevenirea acestor neajunsuri se poate face printr-un design bine stabilit, prin selecţia observatorilor şi a asistenţilor pe criterii bine stabilite şi prin antrenament.

Este folosită atunci când dorim informaţii multiple şi complete asupra unei comunităţi. Este frecvent utilizată în studiile de antropologie şi etnografie.

Observaţia participativă presupune o serie de tehnici cu ajutorul cărora se stabileşte între cercetători şi grupul de cercetat o relaţie ştiinţifică în care se conjugă principiile unei anchete intensive cu principiile unei activităţi de observaţie.

Această formă de observaţie presupune o relaţie directă şi de durată cu subiecţii cercetării şi, spre deosebire de observaţia neparticipativă, presupune comunicarea directă dintre observatori şi observaţi, ceea ce ânseamnă eforturi pentru a ânvăţa sistemul de comunicare al grupului de cercetat. Respectând această condiţie se evită o serie de capcane şi de informaţii superficiale. Un aspect important este faptul că participând direct la activitatea grupului, implicarea cercetătorului poate fi foarte mare, astfel încât informaţiile culese să nu mai fie obiective.

Obiectivitatea este unul din ţelurile constant prezente în gândul unui cercetător care apelează la această metodă. Ea este necesară şi atunci când se alcătuieşte raportul de cercetare; pentru aceasta este necesar ca, în perioada culegerii de date, să se facă apel la o serie de tehnici de înregistrare a informaţiilor (prin jurnal de teren, fişe descriptive, inventare), care trebuie să ândeplinească condiţia obiectivităţii, iar la ântocmirea raportului datele trebuie preluate exact cum apar ele în aceste jurnale sau fişe.

1. Implicarea. "observaţia participativă, ca modalitate de acces la informaţiile care structurează valorile unei societăţi poate fi considerată mai degrabă o formă de socializare decât o formă de participare de tip afectiv şi psihologic".

Diferenţa dintre participare şi socializare vizează gradul de implicare. Participarea presupune preluarea de valori şi integrarea lor fără discernământ, în timp ce socializarea presupune comunicarea cu cei cu care lucrezi şi efortul de a-i înţelege.

În raport cu observaţia participativă, se pune întrebarea legată de distanţă, de gradul optim de integrare într-un grup, care să permită obţinerea de informaţii corecte, valide. Fie că se situează la periferia grupului, fie că se poziţionează central în grup, observatorul are şanse să ajungă la informaţii corecte, atunci când nu uită scopul cercetării şi dispune de o serie de informaţii generale privitoare la populaţia respectivă. (Dacă apelăm la observaţia neparticipativă clasică, aceste două cerinţe nu sunt neapărat obligatorii, deoarece există o grilă care obligă la obiectivitate.)

În aceste condiţii, persoanelor care să participe la o cercetare cu observaţie participativă trebuie să fie alese dintre persoanele care se pot integra în comunitatea de observat, pentru a putea obţine un maximum de informaţie. De asemenea, este necesară comunicarea directă între observator şi cei observaţi, ceea ce presupune cunoaşterea limbajului folosit de populaţia cercetată.

2. Completitudinea. Scopul unor cercetări bazate pe observaţia participativă este descrierea cât mai completă a situaţiei / situaţiilor şi a caracteristicilor grupului observat. Completitudinea informaţiilor ânseamnă că accentul cade pe detalii, care reprezintă argumente în favoarea unei afirmaţii generale.

3. Neutralitatea. Derivă din presupunerea conform căreia orice interpretare făcută de un om asupra unei structuri umane este o deformare. Pornind de la această presupunere, într-o observaţie participativă cercetătorul trebuie să încerce să aibă o atitudine complet neutră, să noteze şi să reproducă informaţiile aşa cum le primeşte, fără nici un fel de interpretare.

Dacă în etapa de teren (culegerea datelor) se apelează la jurnale, reportofon etc., mijloace care asigură un grad ridicat de obiectivitate, riscul de a nu mai fi obiectiv apare în faza de redactare a raportului, fază care presupune interpretări şi rearanjări ale informaţiilor.

4. Validitatea. Pentru a obţine informaţii valide, este necesar să se verifice informaţiile pe măsura culegerii lor. Degajarea unui principiu sau a unei legităţi de bază se obţine pe măsură ce ânaintăm în cercetare. Oricărei informaţii i se acordă valoare pe parcursul cercetării, şi nu în final.

Validitatea rezultatelor se mai raportează şi la eşantionul cercetat. Dacă în studiile cantitative numărul participanţilor este foarte important, în cazul cercetărilor calitative nu contează atât numărul de participanţi, cât densitatea informaţiilor obţinute. Ca urmare, în observaţia participativă se apelează la aşa-numiţii "informatori", persoane avizate, bune cunoscătoare ale caracteristicilor grupului de cercetat şi care dispun de o capacitate crescută de înţelegere şi interpretare, astfel încât să poată oferi informaţii corecte despre grupul respectiv. Corectitudinea informaţiilor mai depinde şi de nivelul de cultură a informatorilor, cât şi de capacităţile lor intuitive. Rolul informatorilor este de a orienta cercetătorul spre aspecte pe care o persoană din exteriorul grupului nu le poate percepe. De asemenea, tot ei pot oferi o serie de explicaţii datelor de observaţie şi pot valida informaţiile culese de persoana exterioară grupului.

I. Alegerea locului de observaţie în conformitate cu obiectivele fixate. Pentru a asigura un demers lin al cercetării, este necesar să se asigure colaborarea cu cei care vor fi observaţi; aceasta nu ânseamnă că trebuie să le precizăm obiectivele cercetării, ci doar să le oferim o descriere generală a acestora.

Observaţia participativă, spre deosebire de cea neparticipativă, nu presupune o fază de documentare atât de profundă, pentru că datele care se obţin ar putea fi influenţate de descrierile existente în materialele documentare.

Important este ca, o dată ajuns pe teren, cercetătorul să obţină o imagine de ansamblu a fenomenului de cercetat, care să asigure fixarea unor puncte importante de observaţie.

II. Culegerea informaţiilor presupune înregistrarea tuturor informaţiilor, ceea ce impune apelul la o serie de informatori; de asemenea, o serie de informaţii se preiau direct de către cel care face cercetarea. Coroborarea celor două şiruri de date va conduce la structurarea unor seturi de informaţii, care pot să aibă statutul de ipoteze, ipoteze care se verifică imediat. În acest caz, testarea ipotezelor presupune un proces flexibil de tatonări, completat de informaţii, eventuale modificări ale ipotezelor, etc.

III. Precizarea ipotezelor

IV. Redactarea raportului de cercetare, în care informaţiile se ordonează, se delimitează şi se definitivează, astfel încât se pot emite explicaţii teoretice, abstracte raportate la fenomenul studiat.

– fidelitatea şi validitatea informaţiilor; în acest caz credibilitatea nu este legată de numărul de cazuri, ci de acurateţea studierii lor.

– – are durată lungă de derulare şi este costisitoare.

Pentru validitatea datelor se poate utiliza un număr mai mare de observatori; pe de altă parte, un număr mare de informatori poate duce şi la o distorsionare a informaţiilor.

Pentru a fi eficienta, observatia trebuie sa raspunda unor intrebari precise, sa se subordoneze ipotezelor experimentului , temei de cercetare.

Alcatuirea unei fise de observatie se impune pentru a facilita consemnarea rapida si eficienta a datelor de observatie.

Nu exista un model standard al acestei fise; oricum, con- tinutul ei trebuie sa fie particularizat in raport cu natura experimentului si cu momentele desfasurarii lui.

Experimentul este precedat de o pretestare prin care se verifica acuratetea modelului

1. Accesul direct al cercetătorilor la comportamentele subiecţilor. Spre deosebire de alte metode (cum ar fi chestionarul) cunoaşterea subiectului nu este mediată de alte instrumente.

2. Este metoda de cercetare cu cea mai mare flexibilitate. Observaţia oferă numeroase posibilităţi, prezintă o mare deschidere din punct de vedere metodologic, se aplică unei mari varietăţi a problemelor de studiu.

3. Permite cercetarea subiecţilor în cadrul lor natural. Spre deosebire de experiment care aduce individul îl laborator, observaţia naturală permite abordarea subiectului în condiţiile vieţii obişnuite.

4. Dă posibilitatea studierii problemelor în profunzime. Observaţia participativă permite cercetătorului să observe subiecţii din interiorul grupului, cu acces nemijlocit la datele existenţei acestora. Prin tehnica observaţiei participative se pot identifica o serie de comportamente cu determinări profunde, inconştiente ale populaţiei observate

1. Costurile ridicate ale cercetării. Deplasarea în teren a observatorilor, echipamentele tehnice, durata mare a observaţiilor fac din această metodă una dintre cele mai costisitoare modalităţi de cercetare. De exemplu, pentru cercetările de tip etnologic în populaţiile primitive, se cheltuiesc sume mari cu susţinerea logistică a anchetei la distanţe apreciabile faţă de centrele civilizate.

2. Subiectivitatea metodei : implicarea observatorului (percepţie, personalitate, pregătire teoretico-metodologică) este foarte ridicată.

3. Modificarea permanentă a condiţiilor observării. Obiectul observat este într-o dinamică continuă, deseori influenţând actul observaţiei. Reproductibilitatea observaţiilor este foarte redusă, verificarea acestor prin replicare fiind aproape 0.

4. Prelucrarea dificilă a datelor. Datele obţinute sunt adesea de factură calitativă. Fără îndoială, grilele permit în majoritatea cazurilor cuantificarea, dar operaţiile statistice ulterioare sunt limitate, subsumate nivelului nominal. Evaluările itemilor observaţi pot spori bogăţia interpretării, ridicând nivelul măsurării la scala ordinală sau de interval.

5. Generalizarea limitată a datelor. Datele obţinute sunt mai degrabă cu caracter ideografic, generalizările sunt limitate. Sunt permise validări locale în cazul unor eşantionări adecvate. Contextul, o variabilă parazită, are un impact nedorit asupra situaţiei.

CURS 4

Metoda interviului are o lungă istorie, dar accepţiunile termenului şi modul de realizare s- au schimbat în timp. Ca în orice altă metodă de cercetare, nu a existat de la bun început o teoretizare şi o distincţie clară faţă de alte metode sau tehnici de obţinere a datelor. Nici astăzi situaţia nu este suficient clarificată.

Unii autori nu consideră interviul ca o metodă de sine stătătoare. De exemplu, în România, unii metodologi consideră interviul ca o tehnică care ţine de metoda anchetei. Astfel, ancheta s-ar realiza prin două mari tehnici: interviul şi chestionarul. Şi în literatura metodologică occidentală se întâlnesc destui autori care adoptă o poziţie similară. Se consideră că orice cercetare în domeniul este, fundamental, o anchetă. Riscul este ca aici să includem, ca tehnici, şi alte modalităţi de colectare a datelor, ca observaţia sau studiul de caz, considerate, de regulă, metode de sine stătătoare.

Sunt însă alţii care argumentează că interviul trebuie considerat ca o metodă de sine stătătoare, alături de anchetă, observaţie sau experiment. Se invocă în sprijinul acestei opinii marea varietate (diversitate) a formelor de interviu şi amploarea metodei nu permit o subsumare faţă de anchetă, scopul multiplu al interviurilor (există interviuri ale căror scopuri principale nu au în vedere cercetarea sau numai cercetarea, cum ar fi interviul clinic care nu are puncte comune cu ancheta clasică), precum şi existenţa unei tradiţii independente de dezvoltare comparativ cu ancheta.

O definiţie simplă a interviului „o modalitate de cunoaştere ştiinţifică bazată pe interacţiunea intervievator-intervievat”.

Mai complet, Alain Blanchet consideră că o definiţie minimală a interviului trebuie să fie următoarea: „interviul este o convorbire între două persoane, un intervievator şi un intervievat, condusă şi înregistrată de intervievator. Scopul acestei convorbiri este de a favoriza producerea unui discurs pe o temă definită de un cadru de cercetare”.

Ce este un interviu? Un fapt de vorbire, o interacţiune socială în care se schimbă informaţii verbale. Dar interviul este şi o improvizaţie, deoarece cercetătorul încearcă adaptarea la o situaţie nouă şi, implicit, un itinerar, un produs al interacţiunii sociale

Sunt mai multe criterii după care interviurile pot fi clasificate. Cele mai importante sunt următoarele:

conţinutul comunicării, domeniul aplicării,

repetabilitatea interviului,

numărul persoanelor participante,

funcţia pe care o au interviurile în cercetare, tipul de subiecţi,
modalitatea de comunicare,
gradul de standardizare,

gradul de libertate a cercetătorului (directivitate şi structurare), calitatea informaţiilor obţinute, etc.

1. Conţinutul comunicării (obiectul cercetării)

Clasificarea se bazează pe o distincţie care distinge între interviul de opinie (sau de opinie, atitudine şi personalitate) şi cel documentar.

Interviul de opinie are în vedere mai degrabă nu ceea ce ştie subiectul despre o anumită temă, ci ceea ce este el, cu alte cuvinte se urmăreşte obţinerea unor date privitoare la: opinii despre comportamente proprii în situaţii date; atitudini şi comportamente mai constante şi mai profunde; motive, explicaţii sau analize ale unor comportamente etc.

Limitele majore ale utilizării acestui tip de interviu sunt: sinceritatea subiectului şi capacitatea sa de auto-explorare sau introspecţie. Prin interviul documentar cercetătorul se informează asupra cunoştinţelor intervievatului cu privire la un subiect de cercetare (evenimente, fapte etc.).

2. Domeniul aplicării

Din perspectiva acestui criteriu am putea vorbi despre: 1.Interviul clinic 2..Interviul de cercetare 3.Convorbirea 4.Interviul de recrutare a personalului 5.Interviul ziaristic 6.Interogatoriul poliţienesc 7.Confesiunea etc.;

3. Repetabilitatea interviului (numărul interviurilor)

Se pot distinge trei categorii de interviuri: unice, multiple şi repetate (panel). Interviul unic este cel mai des utilizat. Totul se derulează cu ocazia unei singure întâlniri cu subiectul. Interviul multiplu presupune mai multe întâlniri cu acelaşi subiect. Scopul este de a pune întrebări diferite pentru a completa datele, a aduce noi precizări, a pătrunde în profunzimea unor evenimente sau situaţii, a cunoaşte mai bine personalitatea intervievatului.

Limita principală a acestui tip de interviu este dată de disponibilitatea subiectului. În sfârşit, interviul panel este o tehnică de intervievare a aceloraşi subiecţi, la intervale de timp variabile, utilizând aceleaşi întrebări.

4. Numărul persoanelor participante

La un interviu individual, evident, participă un singur subiect şi aceasta este situaţia cea mai frecventă. Se întâmplă, deşi rar, ca această relaţie diadică să se transforme într-o triadă: un intervievator şi doi subiecţi. Intrarea unui al doilea subiect în joc prezintă avantajul unor date în plus, dar sporeşte dificultatea intervievării.

Interviul de grup se bazează pe interacţiunea participanţilor, schimbul

de replici, de opinii şi idei. În acest tip de interviu, nu ne interesează în primul rând câţi spun un lucru sau altul, ci ce anume spun oamenii, cum o spun, cum se modifică pe parcurs cele spuse etc. Interviul clasic de grup necesită existenţa a patru condiţii generale: să fie grup natural (preexistenţa structurii grupului), să se discute liber (fără întrebări prestabilite), să existe o problemă din viaţa grupului şi să se realizeze sub conducerea unei persoane competente, specializate.

5. Funcţia interviului în cercetare

Distingem, după acest criteriu, următoarele tipuri: de explorare, principal şi de completare a datelor. Primul tip, interviul de explorare, poate fi folosit în: precizarea obiectivelor şi strategiilor unei cercetări mai ample; identificarea variabilelor şi a eşantioanelor posibile în cadrul unei cercetări; precizarea temelor care vor fi abordate printr-o cercetare mai extinsă; construcţia unui instrument mai precis de cercetare (scală, chestionar, ghid de interviu mai amplu etc.).

Interviul principal este varianta care sprijină fundamental un demers de cercetare. Corespunde, practic, aşa-numitei anchete prin interviu. O variantă este interviul de testare, care are ca scop colectarea unor date foarte riguroase necesare testării unor ipoteze de cercetare. Forma structurată a interviului este predilectă pentru această abordare.

Prin interviul complementar se culeg date suplimentare celor obţinute prin alte metode sau tehnici. De exemplu, recurgem la un experiment ca metodă principală a cercetării şi dorim apoi să aprofundăm datele. Interviul este în acest caz metoda cea mai potrivită.

6. Tipul de subiecţi

Vârsta apare ca diferenţiator din perspectiva tipului de subiecţi la anumiţi autori. Aceştia disting între interviuri cu subiecţi copii, adolescenţi, adulţi şi bătrâni. Distincţiile sunt justificate întrucât există diferenţe uneori destul de mari de abordare a intervievaţilor. Alţi autori vorbesc despre interviul cu persoane sănătoase (sau normale) şi interviul cu handicapaţi, bolnavi. În sfârşit, se face distincţie între interviul cu persoane obişnuite şi interviul cu personalităţi (lideri, elite).

7. Modalitatea de comunicare

Sunt două posibilităţi. Prima dintre ele, interviul face-to-face este cea mai veche, clasică, şi în acelaşi timp cea mai utilizată formă de interviu. Are multiple avantaje: posibilitatea corectării pe parcurs, obţinerea tuturor răspunsurilor, „citirea” reacţiilor subiectului, posibilitatea lucrului cu materiale ajutătoare (planşe, cartonaşe, postere, filme etc.).

Interviul telefonic, al doilea caz, a căpătat amploare după anii ’70 în special în SUA.

8. Gradul de standardizare

Mai mulţi autori fac distincţia între interviuri la nivelul standardizării întrebărilor. În primul dintre ele, interviul standardizat, numărul şi ordinea întrebărilor sunt constante pentru toţi subiecţii cuprinşi în cercetare.

Avantajul major este dat de standardizare: comparabilitatea

răspunsurilor şi analize de conţinut de maximă fidelitate şi validitate.

Dezavantajul vine din pierderea profunzimii, a particularităţilor de expresie a subiectului.

În cazul celui de-al doilea, numit interviu nestandardizat, nu există constrângeri de acest tip. Astfel, între interviuri pot exista diferenţe de durată, mod de conducere şi interogare, tipuri diferite de întrebări, număr şi ordine proprii. În privinţa avantajelor şi dezavantajelor este exact invers comparativ cu tipul precedent de interviu.

9. Gradul de libertate a cercetătorului (directivitate sau structurare)

După acest criteriu, interviurile se pot plasa pe un continuum. La un pol se află interviul non-directiv, numit şi interviu liber, caracterizat printr-o mare marjă de iniţiativă acordată cercetătorului. Anumite aspecte sunt însă şi aici prevăzute din start: obiectul cercetării, temele de explorat, anumite moduri clasice de intervenţie ale operatorului. Însă întrebările nu sunt redactate dinainte, nu au un număr determinat sau o ordine prestabilită. La capătul opus al acestui continuum se situează interviul directiv.

Ghidul de interviu seamănă cu un chestionar cu întrebări deschise, diferenţa faţă de acest instrument fiind aceea că răspunsurile se dau oral şi sunt înregistrate sau consemnate ca atare. Operatorul nu poate modifica forma întrebărilor, numărul sau ordinea lor. Undeva între aceste două variante se găseşte interviul semi- directiv. Aici cercetătorul îşi recapătă libertatea. El dispune de un ghid de interviu cu funcţie orientativă. În derularea interviului, el va apela la întrebările din ghid, dar are libertatea de a explora teme suplimentare, de a căuta date noi, de a explora sensuri care nu au fost prevăzute iniţial, dar care pot reieşi din spusele subiectului. Ghidul rămâne însă instrumentul de bază al acestui tip de interviu.

10. Calitatea informaţiilor obţinute (profunzime)

Profunzimea informaţiilor obţinute se corelează deseori cu durata intervievării: cu cât interviul este mai lung, cu atât profunzimea este mai mare. Se disting două forme: interviul extensiv şi interviul intensiv.

În interviul extensiv (numit şi superficial) se urmăreşte obţinerea unor date simple, precise şi într-o manieră standardizată. Numărul de întrebări puse este limitat şi, în general, se aplică unui număr ridicat de subiecţi.

Dimpotrivă, prin interviul intensiv (numit şi de profunzime) cercetătorul este interesat de aspecte ale personalităţii subiectului. Datele obţinute sunt mai nuanţate, durata interviului este mai mare, dar numărul de persoane este mai mic.

Dintre criteriile enumerate, cea mai mare importanţă s-a acordat criteriului directivitate –non-directivitate. Acesta corelează la rândul lui cu alte criterii: structurare, profunzime şi standardizare.

Pornind de la combinarea a două criterii (directivitate şi profunzime) s-au conturat şase mari forme de interviu:

interviul clinic,
interviul în profunzime, interviul cu răspunsuri libere (ghidat), Interviul focalizat (centrat), interviul cu întrebări deschise, interviul cu întrebări închise

1. Interviul clinic. Este interviul frecvent utilizat în psihanaliză şi psihoterapie. Non- directivitatea presupune un număr redus de întrebări, formularea spontană a întrebărilor, obţinerea unui volum mare de informaţii. Convorbirea are rol terapeutic, cercetătorul creează cadrul de manifestare a subiectului şi explorează personalitatea acestuia. Derularea acestui interviu este centrată pe client sau pe o temă dinainte precizată. Gradul de libertate a interviului este maxim şi nivelul foarte profund. Terapeutul adoptă o atitudine non-directivă, preferând mai mult să „acompanieze” interlocutorul decât să-l dirijeze în exprimarea sa. Într-un interviu clinic, apar fenomene de interacţiune mai profundă între participanţi (empatia, identificarea, proiecţia etc.). Reformulările (reflectarea, clarificarea etc.) sunt strategii care stau la baza acestei tehnici şi nu se regăsesc decât parţial în cazul altor tipuri de interviuri.

2. Interviul în profunzime. În linii mari seamănă cu interviul clinic, cu deosebirea că interesul ne poartă nu numai spre persoane, ci şi spre teme exterioare subiectului. În general, scopul este obţinerea unor date valide pentru cercetare şi nu pentru rezolvarea unei probleme a individului. Interviul liber are în vedere profunzimea unui fapt şi permite exprimarea liberă a personalităţii respondentului. Utilitatea acestui tip de demers se poate argumenta prin cel puţin două avantaje. Pe de o parte obţinem nu numai informaţii, ci şi semnificaţii ale acestora. Pe de altă parte, maniera de conducere a interviului, non-directivă, este mai facilă: efortul intervievatorului este mai redus în partea de acumulare a datelor cercetării .

Utilizarea sa este multiplă: diagnosticul persoanei, studii de motivaţie, explorarea în profunzime a practicilor şi proceselor. În practică se întâlnesc mai multe variante ale acestui tip de interviu: interviul biografic (memorial, maximalist), interviul narativ (istoria vieţii sau povestirea vieţii în variantă minimalistă), interviul etnografic etc.

3. Interviul ghidat (cu răspunsuri libere). Acest tip de interviu este cel mai frecvent folosit în cercetarea ştiinţifică. El oferă un grad de libertate mai redus decât un interviu nestructurat, întrucât derularea sa are la bază o serie de teme sau întrebări pregătite dinainte. Spre deosebire de formele anterioare, interesul pentru persoană tinde să scadă şi mai mult în favoarea celui pentru o temă anume. Se păstrează însă un grad relativ ridicat de non-directivitate.

Acest tip de interviu are la bază, cu funcţie orientativă, ghidul de interviu. Cercetătorul recurge la ghid pentru a dirija slab discuţia, se inspiră din ghid, dar formulează întrebări suplimentare atunci când consideră de cuviinţă. Spusele intervievatului sunt stimuli pentru astfel de întrebări spontane. Ordinea întrebărilor prezintă importanţă relativă, dar în general este indicat să există o logică a expunerii acestora pentru a nu deruta subiectul. În cazul în care se merge pe comparaţia datelor de cercetare, epuizarea ghidului este obligatorie.

4. Interviul focalizat. Pentru interviul focalizat, tema este foarte bine conturată, întreaga discuţie este în jurul temei. Persoana prezintă o importanţă mai mică, non-directivitatea tinde să se schimbe spre directivitate.

5. Interviul cu întrebări deschise. Deja este un interviu structurat, directivitatea este destul de mare, libertatea respondentului rămâne numai la nivelul formulării răspunsului şi nu la ansamblul discuţiei. Temele din ghid sunt respectate cu stricteţe, atât ca ordine cât şi ca formulare.

6. Interviul cu întrebări închise. Se apropie de structura chestionarului, unii autori considerând acest tip de interviu ca fiind chiar sinonim cu chestionarul. Răspunsurile subiectului pot fi de tipul da/nu sau cu alegeri prestabilite.

Structurare (directivitate) redusă Standardizare redusă Profunzime mare
Libertate mare

Structurare (directivitate) ridicată Standardizare ridicată Profunzime mică
Libertate mică

1. Întrebări rare, formulare neriguroasă, nici prestabilită;
2. Răspunsuri bogate, complexe, cu conţinut profund;
3. Libertate foarte mare atât a intervievatorului, cât şi a intervievatului;
4. Durată practic nelimitată;
5. Repetarea posibilă a interviului;
6. Scop: atenţie acordată consilierii, vindecării, cercetării aprofundate;
7. Interviul este centrat pe persoană.

1. Întrebări formulate din ce în ce mai rigid şi prestabilite;
2. Răspunsuri scurte, precise şi cu un conţinut mai limitat;
3. Libertate foarte mică atât a intervievatorului, cât şi a intervievatului;
4. Durată limitată, derulare rapidă a interviului;
5. Interviu în general unic;
6. Scop: atenţie acordată obiectivelor anchetei;
7. Interviul este centrat pe o problemă exterioară individului.

INTERVIUL DE CERCETARE

Sintagma interviu de cercetare este folosită frecvent în opoziţie cu interviul clinic sau interviul terapeutic. Raporturile sunt, însă, mai nuanţate, interviul de cercetare urmăreşte construcţia şi redarea unei cunoaşteri socialmente împărtăşită (cum ar fi reprezentările sociale, de exemplu). Dimpotrivă, interviul terapeutic vizează, mai degrabă, o cunoaştere personală, utilă subiectului. Confuzia dintre ele, atunci când se face, se datorează vecinătăţii cu interviul clinic.

Interviul de cercetare este o tehnică de obţinere, prin întrebări şi răspunsuri, a informaţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socio-umane.

Realizarea unui interviu de cercetare presupune un demers specializat, desfăşurat în mai multe faze.

1. Tematizarea: Presupune formularea scopului cercetării şi descrierea conceptelor şi domeniului de investigat.

2. Design-ul: Cuprinde stabilirea planului cercetării (planul de interviu), luarea în calcul a celor şapte etape ale studiului, înainte de cercetarea propriu-zisă.

3. Intervievarea: Presupune conducerea interviurilor, bazată pe ghidul de interviu şi abordarea interpersonală neutră, potrivită a situaţiei.

4. Transcrierea: Se referă la pregătirea interviurilor pentru analiză, adică transpunerea unui material oral într-unul scris.

5. Analizarea: Presupune deciderea pe baza scopurilor cercetării şi a materialului cules ce tip de analiză de conţinut este cel mai potrivit.

6. Verificarea: Se verifică posibilitatea generalizării datelor, fidelitatea şi validitatea cercetării. Însă toate cele trei trebuie avute în vedere de la început.

7. Raportarea datelor: Presupune comunicarea rezultatelor (constatărilor) cercetării şi a metodelor aplicate în conformitate cu standardele ştiinţifice, luarea în consideraţie a aspectelor etice etc.

Orice interviu semi-structurat dispune de un plan de interviu care ar trebui să cuprindă organizarea generală a interviului (derularea logică, cronologică), modalităţile de ameliorare a fidelităţii şi validităţii, modalităţile de câştigare a încrederii şi respectului intervievatului. Planul de interviu este strategia de ansamblu a cercetătorului, operaţionalizarea şi proiectarea acţiunii de intervievare propriu-zisă. În general, planul de interviu trebuie să cuprindă:

1. Ghidul de interviu (consemnul şi ansamblul organizat al temelor şi întrebărilor pe care dorim să le explorăm);

2. Strategiile de recrutare a subiecţilor (primul contact, prezentarea şi obţinerea acceptului pentru intervievare);

3. Strategiile de ascultare, intervenţie şi relansare (cum menţinem atenţia intervievatului, cum cerem precizări, clarificări, cum lucrăm cu tăcerile etc.);

4. Conduita personală în timpul interviului
5. Tipurile de discurs care pot fi obţinute (se poate vorbi de două tipuri de secvenţe:

secvenţe narative şi secvenţe informative;
6. Strategiile de încheiere a interviului şi retragere;
7. Tipurile de observaţii care trebuie consemnate după realizarea interviului

Este un ansamblu organizat de teme şi/sau întrebări care structurează activitatea de ascultare şi de intervenţie a celui care intervievează. Gradul de formalizare a ghidului depinde de: natura temei studiate, de cunoştinţele anterioare ale cercetătorului despre temă, de tipul de anchetă (exploratorie, principală, complementară), de tipul de interviu preconizat (structurat, nestructurat), precum şi de modul de analiză a datelor.

Ghidurile de interviu cunosc o mare varietate de forme, începând de la unele ce cuprind doar câteva teme mai generale, până la altele cu o listă lungă de subiecte sau de întrebări specifice. De asemenea, utilizarea ghidului comportă mai multe niveluri:

1. Pentru forma non-directivă a interviului, ghidul este alcătuit din doar câteva teme, prefaţate de un consemn iniţial;

2. Pentru forma semi-directivă a interviului, ghidul este compus dintr-un număr mai mare de teme şi are rol orientativ, oscilând între o formă fixă (rigidă) şi una evolutivă, între un număr fix de întrebări şi unul liber etc.;

3. Pentru forma directivă ghidul este compus dintr-o succesiune de întrebări sau teme care nu se schimbă, nu se modifică pe tot parcursul cercetării.

Alcătuirea ghidului de interviu:
1. Temele sau întrebările cuprinse în interviu trebuie să acopere pe cât posibil întreg

spaţiul domeniului sau obiectul cercetat;
2. Urmărirea unei structuri pe cât posibil simple, cu o logică internă care să asigure o

derulare optimă a discuţiei şi o memorare facilă;

3. Evitarea întrebărilor lungi sau a celor duble sau triple care pot deruta subiectul;

4. Utilizarea mai întâi a întrebărilor deschise, apoi a celor închise;

5. Alegerea unor cuvinte uzuale şi lipsite de ambiguitate;

6. Dacă este posibil, ghidul de interviu să fie structurat pe întrebări principale şi întrebări secundare (să se marcheze în vreun fel relaţiile de subordonare);

7. Să existe întotdeauna mici fraze de trecere de la o temă la alta (de exemplu, „Să vorbim acum despre…”, „Dar ce puteţi spune despre…” etc.;

8. În măsura posibilului, se va trece de la subiecte impersonale spre subiecte mai personale, pentru a câştiga încrederea intervievatului;

9. În măsura posibilului, se va trece în construcţia întrebărilor de la prezent spre trecut şi apoi spre viitor (prezentul facilitează reamintirea, ca şi proiecţia în viitor).

Înainte de a începe cercetarea propriu-zisă este recomandabil ca intervievatorul să testeze o serie de aspecte, cum ar fi: înţelegerea întrebărilor, reacţia subiecţilor, reacţia operatorilor etc. Pentru aceasta se intervievează un număr redus de subiecţi, dar care reflectă compoziţia eşantionului vizat, urmărindu-se aspectele de mai jos:

1. Testarea înţelegerii explicaţiilor corelate interviului. Este vorba de modul în care subiectul înţelege, din consemnul formulat, ceea ce are de făcut. Concret, se cere subiectului să exprime cu propriile cuvinte ce a înţeles din explicaţiile furnizate de operator.

2. Testarea înţelegerii întrebărilor. Este prezentată fiecare întrebare şi subiectul este întrebat cu privire la conţinutul solicitat de anchetă. Dacă acest conţinut coincide cu expectanţele generale ale cercetătorilor, atunci se poate vorbi de un bun ghid de interviu. Tot aici se are în vedere şi forma întrebărilor. După parcurgerea acestor verificări se elaborează noua formă a ghidului de interviu.

3. Testarea derulării propriu-zise a interviului. Este o etapă a pretestării, posterioară verificării aspectelor de mai sus. Se trece la realizarea interviului pe un grup mic de subiecţi (altul decât cel precedent) care să reflecte, din nou, eşantionul mare, al cercetării. Se redactează apoi, după noi modificări, ultima formă a ghidului.

Herbert Hyman a evidenţiat în studiile sale profilul intervievatorului ideal.

Acesta ar trebui să aibă studii superioare, o experienţă importantă în domeniul intervievării (minim 25 de interviuri), să fie o femeie, să aibă vârsta între 35 şi 44 de ani, cu o personalitate uşor introvertită, de orientare culturală mai asociată valorilor estetice şi teoretice şi mai puţin celor economice şi politice, cu interese mai degrabă literare decât comerciale etc.

Lungimea perioadei de pregătire a intervievatorilor variază de la mai puţin de o zi în multe anchete la trei sau cinci zile în anchetele guvernamentale sau academice. De asemenea, intervievarea telefonică cere o perioadă mai scurtă de pregătire decât intervievarea face to face.

Concret, dincolo de cunoştinţele teoretice despre interviu, absolut necesare, ce deprinderi practice trebuie să-şi formeze un operator?

1. Deprinderi fundamentale de intervievare. Formarea presupune observarea într-o manieră critică a unor comportamente prin vizionarea de filme didactice sau înregistrări video ale propriilor lor intervievări.

2. Deprinderi de prezentare proprie în faţa respondentului. Acestea presupun stăpânirea unor maniere potrivite de prezentare, cunoaşterea stilurilor de viaţă ale subiecţilor şi deprinderi de intrare în situaţia de interviu.

3. Stăpânirea unor tehnici de persuasiune. Acestea sunt necesare pentru a convinge subiecţii necooperanţi să participe la cercetare.

4. Deprinderi de a obţine informaţii relevante de la subiect şi de înregistrare cu acurateţe a acestora.

5. Deprinderi de păstrare a standardelor de neutralitate, etică, anonimat şi confidenţialitate.

Există o serie de recomandări în literatura metodologică privind intervievarea anumitor categorii de persoane, cum ar fi copiii, adolescenţii, persoanele în vârstă sau cele cu handicap. Orice intervievator va trebui să aibă în vedere câteva aspecte, care să asigure validitatea conţinuturilor verbale obţinute de la aceste categorii de subiecţi:

1. Cunoaşterea particularităţilor psihologice caracteristice acelui grup;

2. Înţelegerea contextului social, a condiţiilor de dezvoltare şi manifestare a personalităţii, general valabile pentru un anumit segment mai dificil de populaţie;

3. Cunoaşterea barierelor, blocajelor, piedicilor posibile în realizarea interviului, specifice grupului respectiv şi

4. Stăpânirea modalităţilor de contracarare a aspectelor enumerate mai sus.

Intervievarea copiilor ridică cel puţin două întrebări majore: sunt copiii capabili să spună adevărul? şi există riscul tulburării echilibrului lor psihologic? O serie de cercetări au răspuns pozitiv la prima întrebare. Astfel, pentru copiii din ciclul primar, studiile metodologice au indicat capacitatea acestora de a spune adevărul, de a manifesta responsabilitatea afirmaţiilor, de a diferenţia comportamentele observate în funcţie de conotaţiile afective şi normele sociale existente. În ceea ce priveşte a doua problemă, riscul există, dar precauţiile şi pregătirea bună a intervievatorului pot reduce sau anula această influenţă. Pentru copil, situaţia de interviu este una de interogare susţinută, uşor asimilabilă unei situaţii cotidiene, deseori de tip conflictual sau punitiv: încălcări ale disciplinei şcolare, nerealizarea unor sarcini, acte de „nesupunere” faţă de normele familiei etc.

Pentru a proteja copilul, încă de la început, intervievatorul îi va propune acestuia o disociere de aceste situaţii dificile, prezentând întreaga acţiune sub forma unui joc. Ideea de joc va fi permanent în atenţia cercetătorului: elemente ale jocului vor însoţi întrebările, chiar întrebările vor aminti, în formularea lor, despre joc etc. Mai mulţi factori, ţinând în special de educaţie, temperament, mediu de formare îşi spun cuvântul în situaţia utilizării jocului sau desenului

Adolescenţa este una dintre perioadele cele mai dificile ale vieţii unui individ. Este o perioadă de căutare a propriei identităţi şi de reevaluare permanentă a relaţiilor cu adulţii. Această relaţie dificilă cu adulţii poate fi translatată la nivelul interviului.

Analizând aceste aspecte, se observă că relaţiile dintre adolescenţi şi adulţi (în special părinţi) sunt determinate, în această perioadă, de reevaluarea imaginii adulţilor pe de o parte şi de reacţiile deseori nepotrivite ale acestora, pe de altă parte, în contactele cu adolescenţii. De la început, intervievatorul trebuie să se propună o relaţie de egalitate de statut, adolescentul solicitând respect, tratament egal cu al adulţilor. Intervievatorul va insista asupra acestui aspect şi-l va reaminti dacă consideră necesar pe parcursul intervievării.

Se va ţine cont, in intervievare de impactul foarte ridicat al grupurilor de prieteni, de faptul că societatea are, de regulă, cerinţe mai ridicate decât de la altă vârstă, de dificultatea pentru această vârstă de clarificare a raporturilor dependenţă- independenţă şi de dificultatea „definirii” propriei identităţi.

Cercetările cu subiecţii din această categorie au dintre cele mai diverse teme: reprezentări din domeniul medical-farmaceutic (impactul unor terapii saumedicaţii, influenţa unor medii speciale ca azilul sau casele de bătrâni, hobby-uri, etc.); reprezentări ale evenimentelor trecute (memoria socială); reprezentări ale eului (legate de procesele involutive specifice vârstei etc.), relaţii sociale (interpersonale şi comunitare, familia etc.).

Paradoxal, deşi considerate în viaţa de zi cu zi ca dificile, persoanele în vârstă manifestă deseori o mare disponibilitate pentru a accepta şi participa ulterior la un interviu de cercetare. Faptul poate fi explicat prin nevoia crescută a acestor oameni de a vorbi şi de a se face utili, generată de retragerea lor din activitatea socială şi restrângerea ansamblului de relaţii umane.

Cercetări asupra reprezentărilor sociale ale anumitor boli sau a diverselor handicapuri pot privi persoanele cu nevoi speciale. În funcţie de handicap, interviul va îmbrăca forme mai deosebite:

1. Pentru nevăzători, de exemplu, se va menţine contactul prin atingerea mâinii (dacă subiectul permite);

2. Pentru hipoacuzici, interviul poate fi desfăşurat într-o manieră mixtă (întrebări scrise cu răspunsuri verbale – deşi tehnica alunecă spre chestionar);

3. Pentru surdo-muţi se poate apela la un interpret etc.

În general, se vor adapta cerinţele clasice ale unui interviu deficienţelor persoanei intervievate.

Cercetările bazate pe interviu din psihologia judiciară şi sociologia delincvenţei sunt cele mai dificile. Atât studiile din sfera psihologiei martorului, cât şi cele din cadrul mediului penitenciar solicită la maxim intervievatorul şi ridică probleme dificile cu privire la validitatea cercetărilor.

Grupurile din penitenciar deţin o subcultură proprie, deseori impenetrabilă în care normele sunt rigide şi prevăzute cu sancţiuni drastice. La acestea se adaugă regulile externe, impuse de autoritate; nu de puţine ori unele sunt în conflict cu celelalte. Daca pentru un om aflat în stare de libertate solicitarea de a participa la un interviu de cercetare este rar suspectată de intenţii ascunse, în cazul subiectului privat de libertate aproape invariabil apare această suspiciune.

Un deţinut se întreabă imediat pentru cine strânge intervievatorul aceste date, cu ce se ocupă de fapt, dacă i se cere sau nu să încalce normele grupului. El va încerca să manipuleze persoana din faţa sa, să-i prezinte denaturat faptele etc. Pentru intervievator, acestea sunt bariere foarte greu de trecut.

Lect. univ. dr. Angela Bogluţ

CURS 5-6 Interviul partea a II-a Focus-grupul

Pe timpul derulării interviului, operatorii vor avea în vedere mai multe elemente:

punerea întrebărilor,

supravegherea atitudinii subiectului,

perspectiva variabilelor socio-demografice flexibilitatea intervievatorului,

construirea unei relaţii bune cu subiectul

Michael Brenner accentuează asupra importanţei formulării întrebărilor în faza intervievării. O serie de reguli trebuie urmate. De exemplu, atunci când subiectul solicită repetarea unei întrebări, intervievatorul trebuie să o repete. Atunci când respondentul solicită clarificări, intervievatorul trebuie să le dea, într-o manieră non- directivă, indiferent de tipul de interviu. Clarificarea trebuie să nu inducă un răspuns sau să dirijeze discursul subiectului spre o anumită direcţie.

De asemenea, când intervievatul dă un răspuns neadecvat, intervievatorul trebuie să solicite răspunsul adecvat într- o manieră non-directivă, fie prin repetiţia consemnului sau întrebării, fie prin clarificarea de mai sus. În sfârşit, când intervievatul refuză răspunsul la o întrebare, operatorul de interviu trebuie să accepte refuzul.

Când intervievatorul este faţă în faţă cu intervievatul, nu numai că îl ascultă, dar îi observă şi gesturile, mimica, reacţiile spontane.

Coroborarea tuturor acestor aspecte permite ca cercetătorul să judece autenticitatea unor răspunsuri, să menţină interesul intervievatului, să solicite detalii suplimentare, să evalueze implicarea emoţională a vorbitorului etc.

Observarea şi interpretarea semnalelor furnizate de subiect permite nuanţarea abordării, „acordarea” cu acesta, reajustarea unor reacţii, reevaluarea situaţiei etc.

Analizele de fidelitate realizate asupra mai multor interviuri în baza unor variabile ca sexul, pătura socială a intervievatului etc. au arătat diferenţe semnificative. Aceste rezultate atrag atenţia asupra importanţei statutelor persoanelor angajate în interacţiune. O serie de cercetări privitoare la relaţiile dintre intervievat şi intervievator identifica două tipuri de relaţii standard: conivenţa defensivă (complicitate, înţelegere reciprocă, apelul la „locuri comune”) şi neutralitatea binevoitoare (acceptarea cu rezerve, starea de expectativă, colaborarea respectuoasă etc.).

Rezultatele observaţiilor pot fi sintetizate în următoarele idei:

atunci când un bărbat intervievează un alt bărbat relaţia este de conivenţă defensivă;

când o femeie intervievează o femeie, relaţia este mai degrabă una de „neutralitate binevoitoare”;

Atunci când intervievatorii sunt într-o situaţie hetero-sexuală, distribuţia celor două modele este aleatorie;

atitudinea de „neutralitate binevoitoare” corespunde mai degrabă păturii medii a populaţiei;

conivenţa ideologică apare în cazul cadrelor superioare şi a muncitorilor specializaţi.

Orice situaţie de interviu este unică în felul ei. Un intervievator se va confrunta, aşadar, de-a lungul mai multor interviuri cu multiple situaţii care vor necesita adaptări repetate şi rapide. Întrebările puse nu au aceeaşi rezonanţă pentru toţi subiecţii, fiecare dintre aceştia va elabora răspunsuri care reflectă modul lor de a înţelege întrebarea, contextul intelectual în care s-a format, experienţa personală.

De asemenea, întrebările puse în cadrul unui interviu semi- directiv solicită răspunsuri deseori superficiale; aspecte precum motivaţia, aşteptările, elaborările explicative complexe scăpând acestei tehnici. La rândul său, subiectul are deseori dorinţa de a comunica propriile sale probleme, angoase, dorinţe, temeri etc. De aceea, se recomandă intervievatorilor o oarecare flexibilitate, o „oscilaţie” în cadrul ghidului de interviu, o pendulare sau negociere între ceea ce doresc să afle de la subiecţi şi ceea ce vor aceştia să spună. O altă soluţie este completarea interviului principal cu un altul liber, suplu, adaptabil;

Comunicarea într-un interviu se desfăşoară în cadrul unei relaţii complexe, clădită pe raporturi interpersonale derivând din scopurile cercetării şi modulate de caracteristicile de personalitate ale participanţilor la interacţiune. Este important ca, încă de la începutul întâlnirii, să stabilim o relaţie bună cu subiectul pe trei direcţii:

1. Mărirea gradului de receptivitate la cercetare

(dispoziţia subiectului de a participa, de a colabora la tema propusă);

2. Menţinerea motivaţiei de participare a subiectului şi

3. Acordarea respectului reciproc (climatul de stimă reciprocă, valorizare profesională sau de altă natură).

În cele mai multe cazuri, interviurile se realizează la domiciliul subiectului. Alegerea subiecţilor se face conform unei modalităţi de eşantionare. De regulă, cercetările bazate pe interviu recurg la scheme de eşantionare neprobabilistă şi utilizează puţini subiecţi.

Luarea legăturii cu subiectul este o fază importantă deoarece, de obicei, după acest prim contact avem o acceptare sau un refuz care greu mai poate fi schimbat. Experienţa ne arată că puţini subiecţi amână decizia şi, prin urmare, acest prim contact este crucial.

Nu este uşor să convingi o persoană străină să accepte să petreacă o oră sau două cu un operator de interviu. Fiecare individ solicitat face un clacul rapid: ce are de câştigat de aici, ce are de pierdut, cui foloseşte, de ce tocmai el etc.

Intervievatorul trebuie să convingă o persoană să colaboreze, să- i ofere toate răspunsurile cerute şi să-i câştige încrederea.

Motivele pentru care oamenii acceptă intervievarea sunt diverse: curiozitatea, datoria (pentru dezvoltarea ştiinţei), dorinţa de afirmare, singurătatea, banii etc. De exemplu, se consideră că există trei motive principale: reflexul de politeţe, dorinţa de a influenţa (ideea că răspunsurile sale la anchetă pot influenţa în bine lucrurile) şi nevoia de a vorbi (în sensul comunicării cu cineva, nevoia de a fi înţeles).

Se poate întâmpla, dimpotrivă, să primim un refuz. În nici într-un caz nu se insistă. Un subiect care nu are intenţia de a răspunde de prima dată este deja un subiect dificil sau compromis din alte privinţe (rezistenţe mai mari de învins). În această situaţie, subiectul este înlocuit cu un altul similar din eşantion. Situaţia este mai dificilă atunci când intervievaţii sunt mai deosebiţi (subiecţi puţini, greu accesibili etc.).

În unele refuzuri, se invocă tema anchetei (prea intimă, prea personală), în altele subiecţii refuză deoarece nu răspund de regulă la astfel de cereri. Un refuz nu trebuie considerat un eşec al anchetei.

Pentru acceptarea sau refuzul intervievării, esenţială în societatea noastră este

plasarea operatorului care solicită interviul (profesional, instituţional, personal, social etc.). Cu cât este mai bine plasat, cu atât şansele sunt mai mari de obţinere a interviului.

A. Distorsiuni datorate subiectului

Cercetările metodologice au pus în evidenţă o serie de factori care ţin de subiecţi şi care se constituie în potenţiale bias-uri ale cercetării. Factorii care sunt mai des invocaţi în lucrările de specialitate:

a. Încrederea în intervievator.
b. Problema răspunsurilor mincinoase. c. Reacţia de prestigiu.
d. Ignoranţa.
e. Eroarea de rol social.
f. Eroarea de opinie comună.

B. Erori ale operatorului

Metodologii au identificat o serie de greşeli pe care le poate comite operatorul în realizarea unui interviu şi care pot denatura datele.

a. Manifestarea atitudinii proprii.
b. Stabilirea unei relaţii de tip amical.
c. Stabilirea unei relaţii de tip medic-pacient. d. Stabilirea unei relaţii de tip profesor-elev. e. Introducerea propriilor cunoştinţe sau date. f. „Capcana” relaţiei de tip inchizitor.
g. Afişarea distanţei sociale

C. Situaţii neprevăzute

Dorinţa firească pentru oricare cercetător sau operator de teren este să prevadă totul, să pregătească totul dinainte astfel încât să nu apară surprizele, neprevăzutul, în derularea unui interviu. Uneori, în ciuda tuturor pregătirilor, apar momente neplăcute care trebuie depăşite spontan de către intervievator.

a. Transformarea interviului individual într-unul colectiv. .
b. Abandonul.
c. Pierderea controlului situaţiei.
d. Intervenţii externe (întreruperi şi fragmentări ale interviului).
e. Condiţii exterioare nefavorabile.
f. Situaţia în care intervievatului nu îi place o anumită caracteristică din persoana operatorului.

a. Încrederea în intervievator. Situaţia de interviu este una, fără îndoială, mai specială. Ea se prezintă, în primul rând, ca o experienţă deseori inedită pentru subiect. Reprezentările pe care acesta le are asupra situaţiei de interviu, şi care pot fi mai mult sau mai puţin conturate, nu pot substitui experienţa personală. Prin urmare, potenţialul intervievat doreşte cât mai multe informaţii despre ceea ce se va întâmpla, iar operatorul trebuie să satisfacă această cerere.

În al doilea rând, dincolo de desfăşurarea acţiunii, acceptarea intervievării conduce subiectul spre o serie de interogaţii care ţin de confidenţialitate: este acest om (intervievatorul) de cuvânt, ce se va întâmpla cu datele mele, cum vor fi analizate, cui vor folosi, va apărea numele meu undeva?

Numai în momentul în care subiectul este convins că deţine „toate datele problemei” va furniza date autentice, utile cercetării.

b. Problema răspunsurilor mincinoase. Fără îndoială, conştient sau mai puţin conştient, intervievatul poate introduce o serie de denaturări ale adevărului (de la minciuni sfruntate până la mici alterări sau omisiuni). Este foarte greu, deseori, să identifici astfel de bias-uri ale cercetării din cauza

timpului relativ scurt de interacţiune cu intervievatul, a numărului ridicat al intervievaţilor dintr-o cercetare, precum şi a datelor puţine de care de obicei dispunem cu privire la subiecţi etc.

Denaturarea adevărului apare mai ales când, în răspunsurile sale, subiectul trebuie să introducă date concrete (nume de lucruri sau persoane, adesea importante pentru situaţia sa). De exemplu, întrebări privind venitul sau comportamente private pot genera erori.

În general, apelul la elementele concrete din cercetare trebuie să pună intervievatorul totdeauna în gardă. De asemenea, intervievatorul trebuie să acorde o atenţie mai mare subiectului în cadrul acelor pasaje din interviu în care acesta vorbeşte despre sine. Probabilitatea înregistrării unor date parţial adevărate sau neadevărate creşte iarăşi.

c. Reacţia de prestigiu. În cadrul interviului, unii subiecţi au tendinţa de a evita răspunsurile corespunzătoare stării lor şi de a emite răspunsuri care ar determina din partea operatorului o judecată favorabilă.

Această distorsiune este frecvent inclusă la categoria „erori ale subiectului”, deoarece s-a constatat că, în cea mai mare parte a cazurilor, reacţia este generată de trăsături din personalitatea subiectului şi mai rar este determinată de intervievator. Se poate întâmpla însă ca şi operatorul să declanşeze o astfel de reacţie în situaţii în care, de exemplu, afişează distanţa socială, este mai puţin empatic etc.

d. Ignoranţa. Ne putem, de asemenea, confrunta cu situaţia în care subiectul nu are un răspuns la întrebare şi emite o serie de judecăţi false pentru a masca ignoranţa sa. Fenomenul este mai intens observat la subiecţii neasertivi care nu au curajul de a mărturisi deschis “nu ştiu”.

e. Eroarea de rol social. Acest aspect se referă la faptul că răspunsurile subiectului sunt în conformitate cu rolul ce decurge din poziţia sa socială şi nu din opiniile, convingerile sale autentice.

Fenomenul poate fi mai frecvent întâlnit atunci când intervievăm elite, subiecţi cu angajamente sociale complexe (oameni politici sau de afaceri etc.) sau exponenţi recunoscuţi ai unor clase sociale.

f. Eroarea de opinie comună. Uneori intervievatul consideră că există răspunsuri bune sau rele, potrivite sau nepotrivite. Atunci, de frică să nu greşească şi să atragă evaluări negative din partea operatorului, îşi maschează propria poziţie în spatele uneia comune, împărtăşită de un anumit grup sau clasă socială. Astfel, subiectul se simte protejat, la adăpost de eventualele critici nerostite ale operatorului.

a. Manifestarea atitudinii proprii.

Alături de câştigarea încrederii subiectului, neutralitatea este a doua mare condiţie necesară unui bun interviu. Operaţional, părăsirea neutralităţii s-ar traduce mai ales prin două comportamente: trădarea, într-un fel sau altul, a propriei atitudini şi manifestarea aşteptării unor anumite răspunsuri.

b. Stabilirea unei relaţii de tip amical.

Alunecarea într-o astfel relaţie, nocivă acurateţei datelor de cercetare, riscă să apară atunci când intervievatorul are unele puncte comune cu subiectul, cum ar fi apartenenţa la aceeaşi breaslă sau o experienţă de viaţă care îi apropie unul de altul.

De exemplu, pot fi citate situaţii în care un student intervievează un alt student sau

profesorul unei şcoli pe un coleg al său de breaslă.

c. Stabilirea unei relaţii de tip medic-pacient. Se poate întâmpla, din cauza unei false reprezentări de obicei, ca intervievatul să confunde interviul de cercetare cu unul terapeutic. În acest caz, subiect solicită ascultarea problemelor sale, suportul sau, şi mai grav, soluţii. Dacă se întâmplă o astfel de confuzie şi subiectul împinge interviul pe terenul terapiei, intervievatorul este obligat să clarifice imediat lucrurile, să reamintească scopul şi contextul întâlnirii.

d. Stabilirea unei relaţii de tip profesor-elev. Alţi subiecţi, tot ca urmare a unei false reprezentări, identifică intervievatorul cu un profesor. Intervievaţii aflaţi în această confuzie aşteaptă de la intervievator îndemnuri repetate de a continua (altfel discuţia trenează), confirmări ale „corectitudinii” celor spuse, „dăscăliri” repetate etc.

O situaţie de acest tip creează mari probleme intervievatorului. Ca soluţii, se recomandă reamintirea consemnului, clarificări suplimentare etc. Se recomandă intervievatorului adoptarea poziţiei celui care încearcă să înveţe de la subiect, să înţeleagă (ignoranţa stimulativă).

e. Introducerea propriilor cunoştinţe sau date. După mai multe interviuri, din cadrul aceleaşi cercetări, un intervievator dispune de un volum mare de informaţii, referitor la temă. Acesta provine din două surse: de la un nivel teoretic (din documentaţia ştiinţifică a cercetării) şi de la un nivel empiric (din ansamblul datelor furnizate de subiecţii investigaţi deja). Intervievatorul înregistrează, prin urmare, un ascendent informaţional asupra subiectului, care îl poate determina să introducă involuntar propriile date în cercetare sau să dirijeze discursul acestuia spre elemente care să-i confirme opiniile.

f. „Capcana” relaţiei de tip inchizitor. Trebuie evitată, în relaţia intervievat- intervievator, confruntarea, stabilirea cu înverşunare a adevărului (obţinerea mărturisirii) etc. Trebuie remarcat faptul că studiile metodologice realizate asupra comportamentului intervievatorilor au arătat că frecvenţa cazurilor nu este ridicată.

g. Afişarea distanţei sociale. Intervievatorul trebuie să arate cât mai puţin din apartenenţa sa la o clasă socială anume, la un grup, la o regiune geografică etc. Dacă consideră că aceste aspecte pun într-o lumină defavorabilă subiectul, atunci trebuie să evite dezvăluirea lor.

a. Transformarea interviului individual într-unul colectiv. În situaţiile în care interviul se derulează la domiciliul subiectului mai pot interveni şi alte persoane în discuţie, membre ale familiei. Pentru a evita acest fapt se solicită subiectului izolarea împreună cu operatorul într-o cameră, unde să nu fie deranjaţi (se găseşte o formulă verbală care să nu trezească suspiciuni subiectului). La fel şi la locul de muncă.

b. Abandonul. Este posibil ca pe parcursul discuţiei, dintr-un motiv sau altul, subiectul să încerce un abandon, un refuz de a continua discuţia. O astfel de reacţie nu apare brusc, ea este anunţată de semne pe care operatorul trebuie să le decripteze preventiv: ezitări tot mai dese, evitarea răspunsurilor, nervozitate etc. Esenţial este să se găsească cauza şi să se remedieze situaţia pe parcurs.

c. Pierderea controlului situaţiei. O temă mai incitantă, un operator mai puţin energic sau un intervievat dominant pot conduce la pierderea controlului situaţiei de interviu, manifestată prin: abateri mari de la ghid, alunecarea în banalitate, transformarea interviului într-o discuţie obişnuită etc. Operatorul trebuie să anticipeze astfel de pierderi ale controlului, să le evite şi să vegheze la respectarea ghidului de interviu.

d. Intervenţii externe (întreruperi şi fragmentări ale interviului). Uneori condiţia de izolare nu poate fi respectată şi atunci sarcina operatorului devine mai dificilă. În acest caz se recomandă utilizarea mai intensă a reformulărilor.

e. Condiţii exterioare nefavorabile. Se poate întâmpla ca locul intervievării să devină la un moment dat neadecvat. De exemplu, respondentul nu se simte în largul său (stare de disconfort) din cauza zgomotului, căldurii excesive etc. Apariţia unor zgomote neprevăzute, modificări ale temperaturii din cameră sau ale iluminării pot compromite interviul. Se poate schimba cadrul ambiental, iar dacă nu există o altă posibilitate se reprogramează interviul.

f. Situaţia în care intervievatului nu îi place o anumită caracteristică din persoana operatorului. Aceste caracteristici se pot referi la vârstă, sex, statut, aspect fizic etc.

În afara situaţiilor în care apar situaţii neprevăzute, interviul se consideră terminat în următoarele cazuri: atunci când expunerea subiectului devine redundantă şi nu mai există nici un plus de informaţie; atunci când subiectul a obosit ; în situaţiile în care tăcerile devin tot mai numeroase, mai prelungite şi, prin urmare, mai jenante şi în situaţia unui interviu cu structurare puternică, când s-a epuizat ghidul de interviu. Odată încheiată partea de expunere a respondentului, intervievatorul nu pleacă brusc, fiind necesare o serie de acţiuni:

1. Rezumarea interviului. Operatorul prezintă un scurt rezumat al interviului (câteva fraze). Scopul este de a verifica dacă subiectul a spus cu adevărat acele lucruri, dacă nu cumva şi-a schimbat între timp punctul de vedere sau dacă nu cumva mai are ceva de adăugat la cele spuse.

2. Solicitarea impresiilor subiectului. Intervievatorul solicită subiectului să-şi exprime impresiile sale cu privire la derularea interviului, sentimentele trăite de el, dificultăţile întâlnite, modul în care a trecut peste ele, ceea ce consideră că a mers rău, observaţii cu privire la modul de lucru şi atitudinea operatorului. Toate aceste informaţii sunt trecute separat, pe o foaie care se ataşează ulterior interviului. Informaţiile pot fi notate în ordinea spusă de subiect sau pot fi contabilizate într-o lista (grilă) de astfel de observaţii elaborată în prealabil şi utilizată standardizat pentru toţi intervievaţii.

3. Solicitarea datelor de identificare. Se pun întrebările particulare din lista de identificare care însoţeşte interviul. De regulă, acestea se referă la detalii legate de datele personale ale subiectului (sex, vârstă, studii). Sunt itemi care apar şi la sfârşitul oricărui chestionar.

4. Despărţirea de intervievat. Ultimele acţiuni se referă la mulţumiri, rămas bun etc. Dacă interviul este repetat, se fixează evident data următoarei şedinţe.

Analiza datelor se face prin intermediul diferitelor forme ale analizei de conţinut. Analiza de conţinut se defineste ca “tehnica de cercetare care are ca obiect o descriere obiectivă, sistematică şi cantitativă a conţinutului manifest al unei comunicări”.

Analiza de conţinut constă în descompunerea ansamblului unui discurs în elemente simple şi cuantificarea lor cu scopul clasificării, măsurării sau ierarhizării acestora. Metoda se referă la analiza cantitativă a documentelor, urmărindu-se evidenţierea unor teme, tendinţe, atitudini, valori, pattern-uri având ca mecanism convertirea unui material simbolic calitativ în unul cantitativ.

Analiza de conţinut a fost utilizată pentru prima dată de către aliaţi în studiul propagandei naziste, în general în studiul opiniei publice. Tehnica a devenit ulterior predilectă pentru anumite ştiinţe ale socialului. În sociologie se utilizează în studiul mass-media, originea fenomenului social, delincvenţa etc., iar în politologie se foloseşte pentru cercetarea opiniei politice, liderilor de opinie, comportamentului electoral.

În psihologie se utilizează, în special, în ramurile socială (evidenţierea aspectelor legate de studiul maselor, reclama, studiul mentalităţilor, manipulării, sistemelor de credinţe, valori, atitudini, reprezentările sociale) şi clinică (studiul producţiilor discursive ale pacienţilor).

Clasificarea analizelor de conţinut

Analiza tematică este cea mai veche formă a analizei de conţinut. Constă într-un decupaj transversal asupra corpusului discursiv. Unitatea de decupaj este tema, care reprezintă un fragment de discurs. Fiecare temă este definită printr-o grilă de analiză a discursurilor, elaborată empiric, pe baza datelor obţinute în interviuri. Modul de decupaj rămâne acelaşi de la un interviu la altul. O clasificare facilă a analizelor de conţinut, ne trimite la stabilirea a două categorii:

• Cantitative (extensive, axate pe gruparea unui număr mare de date, cu scopul de a stabili frecvenţe de apariţie şi corelaţii între ele);

• Calitative (intensive, axate pe analiza detaliată şi complexă a unui număr restrâns de date).

O altă clasificare împarte ansamblul analizelor în trei categorii:

1. formale (analiza exprimării, analiza formulării),
2. tematice (analiza tematică, analiza
evaluativă, şi
3. structurale (analiza structurală, analiza co-ocurenţelor).

Materialul analizei de conţinut.

În conversaţia cotidiană, oamenii fac o analiză de conţinut a discursului interlocutorului sau a altor mesaje în mod spontan, natural. Deficienţele unei asemenea analize sunt evidente: lipsa de specializare a analistului, lipsa de antrenament, dezavantajele nesistematizării.

Analiza de conţinut de care vorbim este una ştiinţifică, care se desfăşoară după un algoritm, într-o manieră sistematică, operând cu criterii specifice. În mod concret, analiza de conţinut se realizează preponderent asupra discursurilor libere, interviurilor, dialogurilor sau documentelor scrise. Toate aceste materiale sunt prezentate analistului pe un suport fizic: anuare statistice, scrisori, acte oficiale, jurnale, reviste, benzi audio, benzi video, date computerizate etc.

Considerând materialele analizei de conţinut drept acte de comunicare, se realizează o sinteză încrucişând, două variabile:

1. numărul de persoane implicate în comunicare şi 2. natura codului şi suportul mesajului.

Etapele analizei de conţinut

O primă etapă presupune stabilirea scopului şi obiectivelor analizei. Acestea se referă la tema cercetării.

A doua etapă, producerea datelor, depinde de natura cercetării. Spre exemplu, dacă vrem să analizăm discursul politic al unui partid, avem posibilitatea de a studia documentele scrise ale acestuia, dar şi conţinutul unor eventuale interviuri date cercetătorului de diverse persoane înscrise în partid sau chiar de lideri ai acestuia. Avem, prin urmare, o metodă combinată de producere a datelor. În situaţia în care folosim diverse documente scrise, ne interesează şi latura calitativă: cine a scris documentul, cum l-a scris, în ce împrejurări, ce efect a avut asupra altor persoane etc.

Contextul poate fi, uneori, mai important, mai expresiv decât mesajul însuşi. Se recomandă ca întotdeauna să se aibă în vedere contextul social în care s-a emis un mesaj sau un set de mesaje.

Alegerea categoriilor de analiză reprezintă cea de a treia etapă. De obicei, această operaţie este precedată de o transcriere a materialului (cu excepţia cazurilor în care îl avem deja în formă scrisă). După transcrierea textului, se trece la fixarea categoriilor, în cazul în care acestea nu au fost alese deja, de la început.

Cercetătorii admit trei modalităţi de abordare a analizei din perspectiva categoriilor:

I. Analiza deschisă (demers inductiv). Nu există categorii prestabilite, ele se definesc treptat, pe măsură ce apar tipuri noi de informaţii, de teme, unităţi de semnificaţie. Acestea sunt elaborate în funcţie de înrudirea, similitudinea sau regruparea lor naturală.

II. Analiza închisă (demers deductiv). Presupune existenţa unor categorii prestabilite, formulate de către cercetător, în care vor fi regrupate temele şi specificaţiile. Există riscul ca acest sistem de categorii să nu fie adecvat scopului cercetării sau materialului de analizat. Este preferabil ca el să fie experimentat deja în alte împrejurări.

III. Analiza mixtă (demers combinat). Presupune atât existenţa unor categorii prestabilite, cât şi identificarea altor categorii pe parcurs. O altă modalitate mixtă e să se utilizeze categorii prestabilite şi să se lase la nivelul conţinutului temele şi specificaţiile. Prin urmare, temele ar rezulta din analiza conţinutului.

Există o serie de prevederi pe care trebuie să şi le ia analistul. În primul rând, el trebuie să transcrie cât mai fidel informaţiile înregistrate, apoi să lectureze în mod repetat informaţiile pentru identificarea corectă a temei şi, în final, să cuprindă în analiză întreg materialul obţinut.

Ultima etapă a analizei de conţinut se referă la interpretarea datelor. Interpretarea poate fi în primul rând cantitativă şi aici se au în vedere frecvenţele obţinute prin însumarea specificaţiilor. Cu anumite precauţii se pot calcula procente şi chiar diferenţe semnificative (chi pătrat). Trebuie să se respecte cerinţele statistice impuse de această metodă (spre exemplu, să fie o frecvenţă de minim 5 apariţii per grup).

O altă cale cantitativă este analiza concomitenţelor tematice. Aceasta e o metodă structurală şi permite punerea în evidenţă a asociaţiilor şi a incompatibilităţilor între specificări. În al doilea rând, când analiza este calitativă, se impune stilul personal, inteligenţa, experienţa şi imaginaţia analistului. Este o analiză de profunzime, originală şi, prin urmare, subiectivă

I. Avantajele utilizării interviului

1. Abordarea în profunzime a temei de cercetare. Metoda interviului permite studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor ghiduri de interviu amănunţite, de o mai mare subtilitate. Răspunsurile la interviu sunt mai personale, mai profunde şi mai utile în cercetări vizând personalitatea, motivaţia etc.

2. Flexibilitatea metodei. Există, după cum s-a văzut o multitudine de forme ale interviului. Metoda poate fi ajustată pentru diverse tipuri de investigaţie, scopuri şi destinaţii diverse.

3. Controlul ridicat al situaţiei. Metoda interviului asigură operatorului controlul asupra succesiunii întrebărilor, adaptarea acestora la subiect, posibilitatea corectării răspunsurilor etc.

4. Observarea comportamentelor non-verbale. În situaţia de interviu, cercetătorul are posibilitatea de a observa comportamentele non-verbale ale subiectului. În acest fel, se poate mări cantitatea şi calitatea informaţiilor obţinute.

5. Rata ridicată a răspunsurilor. Contactul direct reduce rata refuzului de participare la cercetare. De asemenea, prin interviu se poate asigura răspunsurile la toate întrebările, ceea ce permite acumularea tuturor datelor necesare verificării ipotezelor cercetării. Dimpotrivă, rata non-răspunsului este foarte ridicată în cazul chestionarului.

II. Limitele metodei interviului

1. Dificultatea de comparabilitate a interviurilor sau a răspunsurilor. Bogăţia răspunsurilor din interviuri depinde de personalitatea şi de starea de moment a intervievatului. Astfel, avem unele interviuri mai lungi şi altele mai scurte, unele presărate cu pauze mai lungi sau mai multe, altele extrem de dense. Fiecare interviu este o unitate de cercetare greu comparabilă cu alta, deoarece are individualitatea sa, caracteristicile sale proprii, de construcţie unică. Lipsa de standardizare în formularea întrebărilor poate fi depăşită prin apelul la conducerea directivă, dar în acest caz se pierde din profunzime.

2. Costul ridicat al realizării cercetării. Ancheta prin interviu presupune costuri mai mari decât cea realizată prin chestionar, deoarece cheltuielile sporesc ca urmare a măririi duratei de interacţiune cu subiectul, a utilizării operatorilor specializaţi, a prelucrării mai îndelungi şi anevoioase etc. Deseori, soluţia adoptată de cercetători pentru diminuarea cheltuielilor constă în reducerea eşantioanelor ceea ce are un efect negativ asupra rezultatelor anchetei.

3. Eroarea introdusă de operatorul de interviu. Am discutat la capitolul referitor la erorile introduse de intervievator acest aspect. Efectul de operator este fără îndoială mai ridicat aici comparativ cu cel înregistrat în aplicarea unui chestionar.

II. Limitele metodei interviului

4. Incertitudinea asigurării anonimatului. Problema se referă la faptul că intervievatul prezintă date care ating deseori persoana sa în profunzime mai mult decât în alte metode de investigare. Această situaţie creează dificultăţi în culegerea datelor şi distorsiuni la nivelul autenticităţii acestora. Aşa cum am arătat anterior, câştigarea încrederii respondentului este prima şi cea mai dificilă sarcină a intervievatorului.

5. Dificultăţi ale subiectului de a formula răspunsurile. Spre deosebire de un chestionar, unde răspunsurile sunt scrise, în interviu subiectul trebuie să-şi formuleze singur răspunsul, să-şi caute cuvintele prin care să exprime o idee. Creşte, din această cauză, dificultatea de recoltare a răspunsurilor, se manifestă cu mai mare acuitate subiectivitatea intervievatorului care încearcă să sprijine exprimarea intervievatului etc.

6. Subiectivitatea analizei de conţinut. Deşi se vrea o tehnică care să se înscrie în sfera cantitativismului (prin transformarea unui conţinut calitativ într-unul cantitativ), analiza de conţinut are la rândul ei limite greu de depăşit. De exemplu, codorii introduc distorsiuni în alegerea temelor şi categoriilor, anumite secvenţe nu sunt luate în analiză, grilele iniţiale de analiză nu acoperă întreg corpusul discursiv etc.

DEFINIREA ŞI EVOLUŢIA FOCUS-GRUPULUI

Focus-grupul a fost definit ca o metodă de cercetare socială, de natură calitativă, care constă în a recruta unul sau mai multe grupuri, de şase până la douăsprezece persoane în funcţie de criterii omogene, apoi a suscita o discuţie deschisă pornind de la temele de studiu pentru ca la sfârşit să se facă analiza pe viu coroborând punctul de vedere al participanţilor. Recent, Morgan a lărgit viziunea sa asupra focus-grupului, definindu-l ca tehnică de cercetare care colectează date prin intermediul interacţiunii de grup pe o temă propusă de cercetător.

Focus-grupul are rădăcinile istorice în psihologia socială, datând din perioada cercetărilor privind eficienţa propagandei în timpul războiu lui şi eficienţa socială a comunicării prin mass-media, în general.

Evoluţia metodologică a focus-grupului nu este atribuită sociologilor sau psihologilor, ci consultanţilor în domeniul marketingului pentru care focus-grupul a devenit metoda centrală pentru a răspunde la întrebarea “de ce consumatorii se comportă aşa cum se comportă?”.

În paralel cu acest succes din marketing, focus-grupul a cunoscut un declin în ştiinţele sociale. Mai mulţi cercetători au pus la îndoială pertinenţa sa metodologică. A reuni diverse persoane pentru ca acesta să identifice şi să analizeze o problemă directă în vederea remedierii sale printr-o acţiune adecvată, ridică probleme metodologice şi practice care de cele mai multe ori rămân fără răspuns.

Acestea se referă, de exemplu, la reprezentativitatea grupului, la obiectivitatea analizei de conţinut, la erorile datorate intervenţiilor moderatorului.

În psihologie, focus-grupul şi-a recâştigat locul şi o substanţială dezvoltare începând abia din anii ’80, fiind utilizat mai ales în psihologiile relativ aplicate, în mod deosebit în psihologia socială şi clinică. În ultimii ani, creşterea gradului de utilizare de către cercetători a focus-grupului a fost remarcabilă.

După Morgan (2002), o trecere în revistă a rezumatelor ştiinţifice din psihologie şi sociologie arată că în anii ’80 doar câteva cercetări utilizau această tehnică. Dar lucrurile s-au schimbat din 1990, când a început să se acorde o atenţie tot mai mare focus-grupului, pentru ca spre sfârşitul anilor ’90 numărul articolelor bazate pe această tehnică să treacă de 200 anual.

Flexibilitatea acestei tehnici este fără îndoială unul dintre motivele popularităţii sale în cadrul ştiinţelor sociale. De asemenea, costurile scăzute, dinamismul derulării şi interesul manifestat de subiecţi au fost atuuri în acceptarea focusgrupului ca tehnică de cercetare.

a. Eşantionarea în focus-grup

Odată stabilită clar problema se poate trece la etapa a doua a cercetării, stabilirea eşantionului. Deoarece deseori nu ne propunem să generalizăm rezultatele, eşantionul trebuie să fie doar o bună aproximaţie a populaţiei ţintă. De exemplu, dacă cercetarea este interesată de opiniile profesorilor de liceu cu privire la reforma din învăţământul românesc, listele de profesori puse la dispoziţie de directorii câtorva licee sunt suficiente ca bază de eşantionare.

Chiar dacă nu se pune problema unei eşantionări aleatoare, este necesară totuşi utilizarea unor strategii sistematice atunci când se decide compoziţia eşantionului. Eşantionul trebuie ales astfel încât să reflecte acele segmente ale populaţiei care vor furniza cele mai pertinente informaţii privitoare la obiectivele proiectului. Mai mult, participanţii trebuie să aibă ceva de spus în legătură cu tema de interes.

Strategiile de eşantionare utilizate au consecinţe importante asupra gradului de cooperare dintre subiecţi şi de implicare a lor în discuţie. Teoreticienii focus-grupului nu au ajuns încă la un acord cu privire la necesitatea apelării la proceduri stricte de eşantionare.

a. Eşantionarea în focus-grup

O modalitate frecvent utilizată în eşantionarea pentru focus-grup este reprezentativitatea modală). Pentru asigurarea unei astfel de reprezentativităţi se porneşte în primul rând de la stabilirea categoriei de subiecţi necesară studiului (în baza unei variabile), derivată din ipotezele sau obiectivele cercetării. Pasul următor este de a defini modal această categorie, adică de a stabili tipurile cele mai reprezentative de subiecţi. De exemplu, dacă cercetarea se realizează cu subiecţi funcţionari, trebuie să cuprindem în eşantion acele persoane care corespund descrierii „funcţionarului tip”.

Se întâmplă, însă, să avem nevoie de o structură eterogenă a eşantionului. Astfel, trebuie să dispunem, în cercetare, de subiecţi care să reprezinte şi alte variabile, precum sexul, vârsta, vechimea în muncă etc. Mai mulţi cercetători consideră oportună prezenţa a maximum trei variabile într-un eşantion. Dincolo de acest număr, organizarea este dificilă şi cercetarea greu de controlat.

În conformitate cu ipotezele cercetării, aceste variabile pot lua, la rândul lor, două sau trei valori (de exemplu, „vârsta” poate fi sub 40 de ani şi egal şi peste 40 de ani; „sexul” masculin şi feminin; „vechimea în muncă” sub 10 ani vechime şi egal şi peste 10 ani vechime). În acest caz, atât numărul de subiecţi, cât şi numărul de grupuri creşte sensibil.

b. Compoziţia grupului

După construcţia eşantionului, următoarea problemă este distribuţia participanţilor în grupuri de discuţie. Ca şi la eşantion, se ridică problema omogenităţii-eterogenităţii participanţilor. Există două opinii printre cercetători.

Unii susţin omogenitatea participanţilor, adică subiecţii pot fi de acelaşi sex, acelaşi statut socio-profesional etc. Avantajele sunt date de securizarea participanţilor, facilitarea conducerii, autenticitatea datelor obţinute. Dintre dezavantaje, amintim faptul că discuţia poate fi plată sau neproductivă, manifestarea opiniei comune etc.

Alţii optează pentru susţinerea eterogenităţii participanţilor. Grupul este compus din subiecţi diferiţi, în raport cu variabilele cercetării, cu reprezentare proporţională pe aceste variabile. Avantajele sunt obţinerea unor opinii variate şi confruntarea unor puncte de vedere divergente etc. Ca dezavantaje, amintim posibilitatea inhibării fluxului discuţiei din cauza lipsei unor aspecte comune şi dominanţa unor membri ca urmare a unui statut mai ridicat (socio-economic, educaţie etc.).

Cercetările au arătat că bărbaţii şi femeile interacţionează diferit în grupurile mixte comparativ cu grupurile omogene şi de aceea sunt sugestii că

b. Compoziţia grupului

După construcţia eşantionului, următoarea problemă este distribuţia participanţilor în grupuri de discuţie. Ca şi la eşantion, se ridică problema omogenităţii-eterogenităţii participanţilor. Există două opinii printre cercetători.

Unii susţin omogenitatea participanţilor, adică subiecţii pot fi de acelaşi sex, acelaşi statut socio-profesional etc. Avantajele sunt date de securizarea participanţilor, facilitarea conducerii, autenticitatea datelor obţinute. Dintre dezavantaje, amintim faptul că discuţia poate fi plată sau neproductivă, manifestarea opiniei comune etc.

Alţii optează pentru susţinerea eterogenităţii participanţilor. Grupul este compus din subiecţi diferiţi, în raport cu variabilele cercetării, cu reprezentare proporţională pe aceste variabile. Avantajele sunt obţinerea unor opinii variate şi confruntarea unor puncte de vedere divergente etc. Ca dezavantaje, amintim posibilitatea inhibării fluxului discuţiei din cauza lipsei unor aspecte comune şi dominanţa unor membri ca urmare a unui statut mai ridicat (socio-economic, educaţie etc.).

Cercetările au arătat că bărbaţii şi femeile interacţionează diferit în grupurile mixte comparativ cu grupurile omogene şi de aceea sunt sugestii că şedinţele trebuie să fie omogene din punctul de vedere al sexului . Alte

studii au indicat faptul că prezenţa unor persoane foarte diferite în grup inhibă fluxul discuţiei, dar alteori acest fapt este stimulativ.

c. Mărimea eşantionului şi a grupului de subiecţi

Mărimea eşantionului este extrem de variabilă. Nu există studii care să fi analizat această problemă şi fără îndoială decizia este dependentă de obiectivele cercetării. O trecere în revistă a studiilor care au utilizat tehnica focus-grup arată că preponderent cercetătorii se orientează spre circa o sută de subiecţi. În general, este indicat să se recruteze un număr puţin mai mare de participanţi decât cel dorit, deoarece există riscul „pierderii pe drum” a subiecţilor.

În ceea ce priveşte mărimea grupului, cercetările menţionează o medie de 9 participanţi pe şedinţă, cu limite extreme între 6 şi 12. Mulţi consideră că mărimea optimă este de 7 persoane, arătând că mărimea grupului este invers relaţionată cu gradul de participare a membrilor. Argumente pentru a avea un grup mai mic: 1. Grupul mic este mai uşor de organizat şi de controlat de către moderator; 2. Grupurile mari se fragmentează în grupuri mai mici, care poartă discuţii „locale”; 3. În grupurile mari, participanţii nu au suficientă răbdare pentru a aştepta să vorbească: uneori fiecare se aude doar pe sine, suprapunerile verbale sunt mai numeroase etc. 4. Grupurile mari sunt greu de înregistrat: subiecţii vorbesc cu intensitate diferită şi la distanţe variabile de microfon.

Alegerea moderatorului este un pas important în organizarea unui focus-grup deoarece deprinderile de animare ale acestuia sunt esenţiale pentru reuşita interviului. Pentru un potenţial client, a găsi un moderator potrivit este dificil. Adesea, clienţii apelează la firme specializate, dar şi acestea, la rândul lor, trebuie să testeze şi să observe cu atenţie proprii animatori. Greenbaum (1998) indică trei posibilităţi de evaluare şi alegere a unui moderator:

1. Evaluarea prin intermediul observării directe a şedinţelor focus- grup. Prin această modalitate, se poate observa moderatorul în acţiune, modul în care este condus interviul, abilităţile acestuia, reacţiile participanţilor. Este metoda cea mai bună, dar şi cea mai greu de pus în aplicare. Dificultatea rezidă în faptul că se întâlneşte frecvent opoziţia clienţilor (beneficiarilor), care se prevalează de dreptul de confidenţialitate asupra datelor.

2. Ascultarea benzilor audio sau vizionarea înregistrărilor filmate. Şi această posibilitate încalcă confidenţialitatea, dar măcar nu presupune prezenţa unui supraveghetor în plus care ar jena cu prezenţa sa activitatea moderatorilor şi pe cea a participanţilor.

3. Discuţii cu beneficiarii. Este o modalitate indirectă, cu condiţia să avem o bază de date din care să putem selecta foştii clienţi care au beneficiat de serviciile moderatorului respectiv.

Alegerea locului trebuie să ţină cont atât de nevoile cercetătorului, cât şi de cele ale participanţilor. Acest fapt nu poate fi lăsat la voia întâmplării. Din perspectiva participanţilor sunt necesare accesibilitatea şi confortul. Pentru cercetător, dincolo de aceste aspecte de care trebuie să ţină seama, mai contează posibilitatea mânuirii materialelor (camere video, planşe, chestionare) şi securizarea subiecţilor.

Sunt descrise, de regulă, trei posibilităţi, locuri în care se pot organiza focus-grupuri :

a. Cadrul instituţional. Reprezintă un loc special amenajat aflat într-o instituţie care organizează cercetarea (institut de sondare, universitate, agenţie de marketing, agenţie de publicitate etc.). Adesea, acestea sunt săli amenajate special, dotate cu aparatură şi tot materialul necesar derulării în condiţii optime a interviului. Acest cadru prezintă avantaje precum: confortul maxim al participanţilor, prestigiul cercetării, seriozitatea anchetei şi dotarea tehnică necesară. Dezavantajele sunt date de creşterea efectului de dezirabilitate socială şi securizarea mai dificilă a subiecţilor, cadrul străin activităţilor lor zilnice creând inhibiţii.

b. Cadrul familiar. Locul poate fi unul în care subiecţii îşi desfăşoară activitatea lor zilnică. În raport cu profesiunile şi funcţiile, de exemplu, un focus-grup cu profesorii poate avea loc în cancelaria şcolii; unul cu muncitori se poate desfăşura într-un atelier de fabrică; un focus-grup cu inginerii dintr-o întreprindere se poate organiza într-o sală de consiliu etc. De asemenea, în educaţie, un focus-grup cu elevii sau studenţii se poate organiza în săli de curs în care mesele sunt mobile, iar în medicină focusgrupurile cu bolnavii pot avea loc în saloane de spital.

c. Cadrul neutru. Se consideră că acest tip de cadru este cel optim. Este vorba despre un loc în care subiecţii nu îşi desfăşară în mod obişnuit activitatea, dar care le este familiar. De exemplu, pot fi preferate instituţii publice (primărie, cămin cultural, şcoli etc.). Însă şi aici pot exista inconveniente.

a. Introducerea în discuţie

A se afla la un loc cu alţii pentru a discuta pe o temă anume este o situaţie mai puţin obişnuită pentru unii oameni. Prin urmare, aceştia au nevoie de o perioadă variabilă (de la 10 la 30 de minute) pentru „adaptare”. Practic, în acest timp, ei se familiarizează cu moderatorul, cu ceilalţi participanţi, cu atmosfera în general. În situaţia în care participanţii sunt invitaţi direct în sala de desfăşurare a focusgrupului şi imediat se trece la derularea interviului, acest timp este „rupt” din perioada alocată acţiunii propriu-zise. Astfel, discuţia este timidă, participanţii ezitanţi în manifestarea propriilor opinii, moderatorul face eforturi de „încălzire” a atmosferei etc. Pentru a evita o astfel de situaţie, unii autori recomandă chemarea mai devreme a participanţilor pentru a se cunoaşte puţin între ei, pentru a schimba primele impresii, pentru a se destinde din start atmosfera şi a se familiariza cu sala de discuţii.

La începutul unei discuţii de grup, fiecare participant trebuie să furnizeze celorlalţi câteva date despre sine. De exemplu, animatorul poate cere fiecăruia să-şi spună numele, locul de muncă, funcţia pe care o ocupă şi minime date despre familie (căsătorit sau nu, copii etc.). Această prezentare are ca scop „spargerea gheţii” sau securizarea iniţială a participanţilor, precum şi o primă informare a moderatorului (în situaţia în care nu a avut deja o primă întrevedere, individual, cu aceştia). Odată cu prezentarea, animatorul cere subiecţilor să-şi noteze numele mic, cu litere de tipar, pe un carton sau o foaie care se aşează apoi la loc vizibil. Această acţiune se însoţeşte de către animator cu îndemnul ca fiecare să se adreseze celuilalt utilizând prenumele. De la regulă nu va face excepţie nici moderatorul.

Înainte de începerea propriu-zisă a interviului, animatorul explică participanţilor necesitatea înregistrării discuţiei şi prezintă regulile care trebuie respectate de toată lumea. Aceste reguli formează un consemn pe care moderatorul trebuie să-l înveţe pe de rost. Consemnul poate avea următoarea formă: “Pentru ca această discuţie să-şi atingă scopul ştiinţific vă rog să respectaţi o serie de reguli. Fiţi aşadar atenţi: vorbiţi suficient de tare pentru a fi ascultat şi înregistrat; discutaţi tot timpul la obiect, evitând divagaţiile, temele care nu au legătură cu subiectul nostru de discuţie (regula are în vedere respectarea criteriului focalizării); discutaţi pe rând dar fără o ordine anume, formulaţi-vă mental ce aveţi de spus şi nu întrerupeţi pe nimeni; nu cenzuraţi cele spuse de dvs. şi nici pe cele ale colegilor de discuţie; nu există răspunsuri bune sau rele, orice opinie este binevenită; fiecare este dator să participle la discuţie, să-şi aducă contribuţia proprie.”

Cercetarea care utilizează ca metodă focus-grupul are drept caracteristică principală focalizarea pe o temă, pe o problematică. Nu este o conversaţie liberă şi la întâmplare între membrii grupului, nici un interviu într-un grup natural, ci o discuţie centrată, jalonată de un ghid de interviu şi o tehnică pusă la punct şi respectată în totalitate. Interviul poate fi prefaţat de un stimul focal, adică de prezentarea unui obiect, imagine, text, înregistrare audio, chestionar, sarcină de lucru etc. care are rolul de a se constitui într-un punct de plecare în discuţie. Pornind de la ceea ce s-a prezentat, subiecţii intră treptat în problematică, moderatorul preluând ulterior controlul interviului prin intermediul ghidului de pe care îl are la dispoziţie.

b. Stiluri de moderare a grupului

Moderarea efectivă poate îmbrăca mai multe forme, în funcţie de accentul pus de intervievator: pe proces (procedură) sau pe conţinut (date). În funcţie de cele două criterii, a analizat modalităţile de animare a grupurilor şi a identificat patru tipuri de moderare (vezi figura urmatoare).

Standardizare

Înalt control al procesului

Facilitare

Expertiză

Scăzut control al procesului

Autoconducere

Înalt control al conţinutului

12

34

Scăzut control al conţinutului

1. Standardizare: înalt control al procesului şi înalt control al conţinutului. Segmentul 1 al figurii se referă la direcţionarea şi control maximal al conţinutului şi procesului. Acest stil de moderator este caracterizat printr-un schimb standardizat de întrebări şi răspunsuri, foarte bine reprezentat în interviurile puternic structurate faţă în faţă (individuale).

Este un procedeu utilizat în cercetarea care are în vedere mai degrabă realizarea unor comparaţii între diverse grupuri, decât explorarea unui fenomen. În forma sa extremă, moderatorul rosteşte în întrebare sau pune o problemă şi ceilalţi invitaţi vorbesc pe rând într-o ordine stabilită de cercetător.

2. Expertiză: înalt control al conţinutului şi scăzut control al procesului. Segmentul 2 este caracteristic modalităţii în care facilitatorul este interesat mai puţin de relaţiile de grup, de interacţiunile dintre participanţi şi mai mult de conţinutul problemei.

Acest stil de moderator este benefic pentru a obţine informaţii în relaţiile doctor-pacienţi, profesor-elevi etc. Raportul de putere existent denaturează destul de tare obiectivitatea informaţiei.

b. Stiluri de moderare a grupului

3. Facilitare: scăzut control al conţinutului şi un înalt control al procesului. Este stilul cel mai potrivit pentru a conduce un focus- grup. Moderatorul facilitează interacţiunile dintre participanţi, asigurând că productivitatea discuţiei (toate aspectele relevante sunt acoperite într-o suficientă profunzime). Aspectul ce trebuie focalizat este determinat dinainte, dar controlul conţinutului este minimal. În esenţă, moderatorul valorizează aspectele pozitive ale interacţiunii ridicate şi este ajutat în munca sa de observatori.

4. Autoconducere: scăzut control al procesului şi scăzut control al conţinutului. Acest segment caracterizează grupul auto-coordonat, în care participanţii îşi organizează singuri discuţia lor. Climatul este favorabil discuţiilor în contradictoriu sau asupra unor teme sensibile care ar putea astfel să ameninţe raportul dintre participanţi, dacă cercetătorul le introduce. Principalul dezavantaj, desigur, este completa absenţă a standardizării, ceea ce poate face imposibilă compararea rezultatelor de-a lungul diferitelor focus-grupuri din cadrul aceluiaşi proiect. Fără a fi propuse, anumite teme ar putea să nu fie discutate.

Au fost identificate si alte trei stiluri distincte de moderare: stilul neutru, empatic şi agresiv („avocatul diavolului”).

1. Stilul neutru. Presupune o tratare „echidistantă a problematicii discutate”. Exprimarea moderatorului este neutră atât în plan opinional, cât şi afectiv. De asemenea, un astfel de animator temperează implicarea emoţională excesivă a participanţilor, „regularizează” discuţia şi pune accentual pe „obiectivitatea” datelor.

2. Stilul empatic. Acest tip de moderare favorizează exprimarea stărilor afective ale participanţilor. Se recomandă în cercetările pe teme delicate, intime, personale etc. sau în cercetări asupra persoanelor cu nevoi speciale, adolescenţi etc.

3. „Avocatul diavolului”. Se recomandă atunci când moderatorul se confruntă cu un grup ai cărui membri adoptă în unanimitate un punct de vedere. Animatorul poate ieşi din neutralitatea sa şi argumenta împotriva majorităţii. Această strategie permite participanţilor să emită contra-argumente, să- şi clarifice poziţia, să nuanţeze opinia comună etc.

Procese întâlnite în focus-grup

Focus-grupul conduce la apariţia unor fenomene carefacilitează obţinerea datelor de cercetare. Procese remarcate în discuţiile de grup:

a. Efectul de avalanşă (înlănţuirea). În interviul de grup apare un efect de avalanşă atunci când un comentariu făcut de cineva antrenează o înlănţuire de răspunsuri din partea celorlalţi participanţi.

b. Stimularea. De obicei după o scurtă perioadă de început în care se acomodează, membrii devin din ce în ce mai incitaţi şi doresc din ce în ce mai mult să-şi expună ideile şi sentimentele.

c. Securizarea. Într-o situaţie intervievator – intervievat (faţă în faţă), cei care răspund s-ar putea să nu fie dispuşi să-şi dezvăluie opiniile de teama de a nu părea neinformaţi, “dezinteresaţi”, “radicali” etc. Într-un grup, individul poate să se simtă mai în largul său observând că ideile sale nu diferă mult de ale celorlalţi şi că şi le poate exprima fără a fi necesar să le apere, fără să le ducă până la capăt sau să le elaboreze.

d. Spontaneitatea. În situaţia de focus-grup, individul nu trebuie să răspundă la orice întrebare. Aşadar, răspunsurile sale pot fi mai spontane, mai puţin convenţionale şi pot da o imagine mai exactă a poziţiei persoanei într-o anumită problemă. În interviul de grup cel care răspunde o face numai dacă are sentimente sau idei bine definite despre un subiect anume şi nu doar pentru că o întrebare necesită un răspuns.

1. Arătaţi care sunt tipurile de interviu şi criteriile de clasificare a acestora. 2. Prezentaţi problema directivitate-structurare.
3. Arătaţi care sunt caracteristicile principale ale interviului de cercetare . 4. Descrieţi modul de construcţie a ghidului de interviu.

5. Descrieţi sarcinile operatorului de interviu în timpul intervievării.
6. Arătaţi care sunt problemele ce pot interveni în intervievare.
7. Arătaţi în ce constă intervievarea categoriilor deosebite de persoane. 8. Descrieţi activitatea intervievatorului la încheierea interviului.
9. Arătaţi în ce constă analiza de conţinut.
10. Arătaţi care sunt avantajele şi dezavantajele interviului semi-directiv. 11. Definiţi, descrieţi şi clasificaţi focus-grupurile.
12. Descrieţi stilurile de moderare a focus-grupurilor.

Lect. univ. dr. Angela Bogluţ

CURS 7

METODA EXPERIMENTALĂ

Cercetarea experimentală este o abordare ştiinţifică a realităţii cu scopul stabilirii unei relaţii de tip cauză-efect între două fenomene observabile şi măsurabile. Cercetătorul îşi propune să stabilească această relaţie păstrând unele condiţii nemodificate, controlate şi variind altele, in funcţie de ipotezele formulate. Datorită rigurozităţii sale, experimentul este considerat prototipul metodelor de cercetare ştiinţifică.

Experimentul este, aşadar, o metodă de cercetare ştiinţifică a relaţiilor dintre diverse fenomene într-un cadru strict controlat, bazată pe modificarea unor factori şi menţinerea constantă a altora.

Cea mai importantă caracteristică a experimentării este aceea de a fi o metodă predictivă. Prin aceasta, cercetătorul poate indica cu siguranţă că, în anumite condiţii, un anume fenomen se va întâmpla cu regularitate. Pentru atingerea acestui scop, este necesar ca predicţia respectivă să fie testabilă, adică să existe posibilitatea practică de manipulare a condiţiilor de derulare a fenomenelor studiate şi de observare a lor.

Experimentul psihologic presupune măsurarea comportamentului uman în cel puţin două situaţii în care s-au montat condiţii diferite de manifestare. Schimbarea comportamentală observată, aşadar diferenţa dintre cele două măsurări, stă la baza confirmării sau infirmării ipotezelor formulate. Noţiunile de „variabilă” şi „plan experimental”, ca şi distincţia experiment – cvasi-experiment, sunt fundamentale în acest tip de cercetare.

În psihologie, prin termenul variabilă se desemnează o anumită proprietate (caracteristică fizică sau socială) măsurabilă a unui obiect sau fenomen care poate lua două sau mai multe valori situate de-a lungul unui continuum psihologic.

În general, trei tipuri de variabile sunt invocate în cercetarea ştiinţifică:

independente,

dependente de control

Variabila independentă este un factor experimental considerat responsabil de variaţiile unui comportament şi care este manipulat de experimentator. Manipularea variabilei independente permite să se studieze impactul acesteia asupra unor comportamente ale subiecţilor. În practica cercetării, se vorbeşte de nivel al variabilei, adică valoarea pe care experimentatorul o dă acestei variabile.

Variabilele independente sunt de trei categorii:

de mediu,
de sarcină
de personalitate.

Variabilele de mediu se referă la aspecte ale mediului fizic care sunt modificate de cercetător în cadrul experimentului. De exemplu, iluminarea (puternică, medie, slabă), zgomotul (intens, redus), temperatura camerei (ridicată, medie, scăzută) etc. sunt variabile de mediu.

Variabilele de sarcină sunt cele care corespund unor variaţii ale sarcinilor experimentale. De exemplu, se poate varia complexitatea sarcinii (simplă, complexă), nivelul înţelegerii (silabe cu sens, silabe fără sens), prezentarea materialului (auditiv, vizual) etc.

Variabilele de personalitate sunt cele referitoare la vârstă, personalitate, sex, apartenenţă socială, etnică, religioasă etc. Acest tip de variabilă este specifică studiilor cvasi-experimentale. Practic, cercetătorul nu manipulează variabila, ci selectează anumite valori ale acesteia care vor utilizate în cercetare. În strânsă legătură cu variabilele independente se află noţiunea de condiţie experimentală. Condiţia experimentală este modul particular în care este tratat un grup de subiecţi.

Variabilă dependentă este rezultatul manipulării variabilei independente. Din perspectiva relaţiei stimul-răspuns, variabila independentă ar fi stimulul, iar cea dependentă răspunsul. Ea este ceea ce de fapt observă şi măsoară cercetătorul şi exprimă, în mod matematic, comportamentele subiecţilor.

Există mai multe tipuri de variabile dependente:

biologice comportamentale, cognitive

Variabilele dependente biologice se referă la măsurări obţinute prin înregistrări fiziologice cu privire la morfologia sau fiziologia organismului. Pot fi date referitoare la presiunea sanguină, undele cerebrale, ritmul cardiac, rezistenţa galvanică a pielii, temperatura corpului etc.

Variabilele dependente comportamentale sunt observabile empiric şi direct măsurabile. Ele se referă la cele mai variate comportamente ale subiecţilor, cum ar fi viteza de reacţie la anumiţi stimuli, recunoaşterea unor semne sau silabe, aprecierea unor distanţe etc. Prin colectarea acestor răspunsuri, experimentatorul poate stabili o legătură directă între manipularea experimentală şi manifestarea unui comportament.

Variabilele dependente cognitive au în vedere manifestări ale subiectului care pot fi doar indirect măsurate, cum ar fi cele legate de gândire, rezolvare de probleme, raţionament etc. Prin măsurarea acestor variabile se pot infera explicaţii privitoare la procesele cognitive neobservabile în mod direct

În cercetarea experimentală, se utilizează termenul de variabilă de control pentru a desemna variabila al cărei efect vrem să-l controlăm sau să-l eliminăm. Se verifică astfel certitudinea relaţiei dintre variabila independentă şi cea dependentă, altfel spus, efectul obţinut să nu fie explicat prin prezenţa altei variabile decât cea independentă .

Practic, dacă influenţa altor variabile este controlată sau eliminată, iar valoarea variabilei dependente se menţine, atunci relaţia cauză-efect (variabilă independentă-variabilă dependentă) este una adevărată. În general, ne propunem să controlăm acele variabile pentru care există suspiciunea că ar influenţa rezultatele cercetării.

Variabilele pot fi clasificate şi după alte criterii. O distincţie se face între variabilele discrete şi cele continui. Variabilele discrete se prezintă în unităţi sau categorii. De exemplu, sexul, numărul de copii din familie, prezenţa sau absenţa unui stimul etc. Variabilele continui sunt cele ale căror valori se exprimă de-a lungului unui continuum, de numere întregi şi fracţionate, teoretic fără posibilitatea stopării fracţionării. De exemplu, putem măsura timpul de latenţă în secunde, dar aparate mai perfecţionate pot măsura în zecimi de secundă, sutimi, miimi etc. Practic, nu există decât o limitare a percepţiei şi a aparatelor noastre.

Din perspectiva nivelurilor măsurării, se disting două tipuri de variabile dependente: calitative (categoriale) şi cantitative (numerice). Cele categoriale variază ca tip şi corespund nivelului nominal de măsurare: sex (masculin şi feminin), religie (ortodox, catolic, protestant), mediu de provenienţă (rural, urban) etc. Variabilele cantitative aparţin nivelurilor ordinal şi de interval de măsurare. Astfel, atitudinea faţă de un partid politic (măsurare pe o scală în mai multe trepte, de la acord total până la dezacord total), timpul de latenţă, temperatura, numărul de silabe reproduse, distanţa apreciată etc. sunt câteva exemple de astfel de variabile. În practică, există o suprapunere a înţelesului variabilelor calitative peste cel al variabilelor discrete precum şi a celor cantitative peste cele continui. De aceea, unii autori le tratează ca similare.

În terminologia metodologică, se întâlnesc substitute ale denumirilor celor două tipuri de variabile. Astfel, pentru variabila independentă, se mai utilizează termeni precum factor, cauză, variabilă explicativă sau predictivă. Pentru variabila dependentă se mai folosesc şi termenii efect, măsurare sau rezultat experimental. Însă cele mai răspândite sunt denumirile de variabilă independentă şi dependentă, valabile pentru oricare tip de cercetare, experimentală sau non-experimentală.

1. Experimente şi cvasi-experimente
Din perspectiva controlului variabilelor şi deci a preciziei datelor

obţinute, se face distincţia între experimente şi cvasi-experimente.

Experimentele sunt proceduri de cercetare în care experimentatorul are un control ridicat asupra tuturor aspectelor implicate şi, prin urmare, posibilitatea tragerii unor concluzii indubitabile asupra cauzelor unui fenomen psihologic. Aceasta presupune manipularea variabilelor independente în conformitate cu ipotezele cercetării, repartizarea randomizată a subiecţilor în condiţiile experimentale şi controlul deplin al variabilelor implicate în studiu.

1. Experimente şi cvasi-experimente

Cvasi-experimentele sunt proceduri ştiinţifice în care cercetătorul exercită un control mai slab asupra derulării cercetării. Dacă în experimente se manipulează variabila, în cvasi-experimente se observă manifestarea variabilei. Dacă într-un experiment, putem creşte sau scădea gradul de manifestare al unei variabile, obţinând astfel diverse variaţii, într-un cvasi-experiment trebuie sa ne mulţumim cu ceea ce natura ne poate pune la dispoziţie. De asemenea, pentru cvasi-experimente se selectează subiecţii din grupuri pre-existente.

Cvasi-experimentele mai sunt denumite şi ex post facto, tocmai datorită faptului că dispunem de grupuri deja formate. De exemplu, dacă ne propunem să studiem efectele recompensei în învăţare la copiii de o anumită vârstă, vom organiza un experiment în care vom putea varia tipul de recompensă (mare, mică), materialul învăţării (scris, imagistic) şi vom repartiza subiecţii într-o manieră randomizată. Dar dacă ne interesează diferenţele de sex în percepţia culorilor, vom organiza un cvasi-experiment deoarece nu putem crea noi înşine categoriile de sex, ci trebuie să selectăm subiecţii din grupurile pre-existente.

2. Experimente de teren şi experimente de laborator

Este ideal ca în laborator să putem reproduce acele situaţii naturale pe care vrem să le studiem. Din păcate, ceea ce câştigăm pe de o parte (prin controlul condiţiilor experimentale) pierdem pe de alta (scăderea validităţii externe).

Comparaţia între cele două tipuri, luând în calcul avantajele şi dezavantajele, aşa cum se poate vedea în tabelul următor:

Avantaj Teren

Repartizarea aleatorie

Realism

Efectul variabilei independente

Validitatea externă

Experimentul de teren

Aproape întotdeauna utilizată

Puţin semnificativ

Ridicat

Mai ridicat

Da

Ridicată

Experimentul de laborator

Avantaj Laborator

Controlul variabilelor

Slab

Ridicat

Totdeauna utilizată

Practic şi economic

Foarte semnificativ

Slab

Mai puţin ridicat

Reducerea suspiciunii

Nu

Slabă

În ultimii ani, psihologii au devenit tot mai conştienţi de diversele probleme etice care pot fi asociate practicii cercetării sociale. APA a redactat, în mai multe rânduri, manuale privind aspectele etice ale cercetării implicând subiecţi umani şi animali.

Una dintre principalele griji ale psihologului este aceea de a nu induce subiectului un stres psihologic excesiv. Mai multe comportamente pot fi incluse în această categorie a stresului psihologic: invazia intimităţii, situaţii umilitoare pentru natura umană, situaţii penibile etc. Psihologul social doritor de a înţelege mai bine fenomene sociale îşi propune să le studieze într-un context cât mai real posibil. Astfel de abordări pot determina cercetătorul să “monteze” aspecte negative ale comportamentului social şi să creeze experimental anumite situaţii care riscă să fie mai mult sau mai puţin defavorabile psihic subiectului.

Alt aspect etic este înşelarea subiecţilor, o practică curentă şi discutabilă. Deseori, subiecţii nu trebuie să afle de la început scopurile experimentului, deoarece cunoaşterea lor ar compromite întreaga cercetare. De aceea, o strategie utilizată de psihologi pentru a contracara această influenţă asupra derulării studiului este de a prezenta cercetarea în aşa fel încât să ascundă scopul său real. Prin urmare, cercetătorul omite să ofere anumite informaţii subiectului sau chiar prezintă un alt scop, evident fals, al studiului respectiv.

Etica cercetării cere, de asemenea, ca subiecţii participanţi la experiment să fie suficient de bine informaţi pentru a alege între participarea sau neparticiparea la acesta. Mai mult decât atât, subiecţii trebuie să aibă dreptul de a înceta participarea la experiment atunci când li se pare că situaţia impune acest lucru (acest aspect i se explică subiectului chiar de la începutul derulării experimentului şi deseori apare în consimţământul scris – acordul în cunoştinţă de cauză – pe care acesta îl dă la începerea experimentului).

O altă obligaţie a experimentatorului este aceea de a organiza un debriefing. În cercetare, acest termen se referă la o serie de proceduri post-experimentale cum ar fi relaxarea subiecţilor, reconfortarea psihică a participanţilor la experiment; explicarea scopurilor adevărate ale cercetării (dacă s-a folosit procedura înşelării subiecţilor); explicarea planurilor experimentale, a procedurilor şi semnificaţiei acestora; anularea efectelor modificărilor opinionale, atitudinale sau ale învăţării anumitor comportamente; prezentarea rezultatelor individuale şi colective, dacă acest lucru este posibil imediat după experiment etc.

Acord în cunoştinţă de cauză
pentru participarea la un proiect de cercetare

Numele participantului _____________________________________ Titlul proiectului _____________________________________ Numele cercetătorului _____________________________________

Sunt de acord să particip de bună voie la acest studiu. Am înţeles că pot să-mi încetez participarea în orice moment al cercetării, fără ca acest lucru să-mi pericliteze situaţia mea la Universitatea_______________________ (numele universităţii). Cercetarea mi-a fost descrisă de către experimentator, care mi-a răspuns la toate întrebările legate de aceasta. Drept care autorizez această persoană să măsoare anumite comportamente ale mele. Am înţeles că cercetarea presupune ca eu să_________________________________ (se numesc procedurile experimentale).

Rezultatele acestei cercetări pot fi prezentate la întruniri profesionale sau publicate în reviste de specialitate. După terminarea cercetării, rezultatele îmi vor fi comunicate personal. Participarea mea este condiţionată de următoarele aspecte:

1. Luarea tuturor măsurilor pentru menţinerea confidenţialităţii răspunsurilor mele.

2. Numele meu sau al familiei mele nu vor fi folosite şi nici nu vor fi create condiţii de identificare în materialele finale.

3. Rezultatele mele individuale nu vor fi raportate, ci numai cele comune tuturor subiecţilor sau ale unui grup.

Semnătura participantului Semnătura cercetătorului

Data_______

Un plan experimental reflectă structura generală a unui experiment (variabile, condiţii experimentale) şi nu dă detalii despre modul de desfăşurare, ipoteze etc. Sunt mai multe elemente implicate în clasificarea planurilor experimentale: numărul variabilelor independente, numărul condiţiilor experimentale date de nivelurile variabilelor independente şi utilizarea unui singur grup (comparaţii în cadrul aceluiaşi grup) sau a mai multor grupuri (comparaţii între ele). În forma sa cea mai simplă, experimentul presupune efectuarea a două măsurări: una înaintea manipulării experimentale, iar cealaltă după aceasta. Diferenţa dintre prima măsurare (pre-testare) şi a doua măsurare (post-testare) reflectă efectul variabilei independente .

Deseori, în cercetarea experimentală se utilizează un grup de control (uneori numit şi „grup martor”). Această opţiune s-a conturat în metoda experimentală începând cu anul 1910 şi defineşte acel grup de subiecţi care este supus stării nule a variabilei independente (nu trece prin tratamentul sau intervenţia experimentală). Grupul de control serveşte la atingerea a două obiective. Pe de o parte, el este utilizat ca sursă de comparare, iar pe de altă parte ca modalitate de control pentru variabilele implicate în experiment.

In această secţiune vom trata aici şi alte categorii de planuri de cercetare care nu fac propriu- zis parte din această categorie, cum ar fi planurile preexperimentale şi cele cvasi- experimentale.

Aceste planuri nu permit stabilirea unei relaţii de cauzalitate între variabila independentă şi cele dependente. Sunt planuri mai puţin riguroase, utilizate în fazele de început ale cercetării. Putem deosebi două categorii: planuri posttest şi planuri pretest-posttest.

a. Planuri posttest

Este un plan foarte simplu în care răspunsurile subiecţilor unui grup sunt colectate după o intervenţie a cercetătorului. De exemplu, nişte subiecţi pot urma un curs de perfecţionare a unei deprinderi şi apoi se măsoară performanţa pentru a se vedea eficienţa metodei şi nivelul atins de participanţi. Această modalitate este imprecisă, deoarece nu permite o comparaţie între nivelul de plecare al subiecţilor şi cel atins după intervenţia experimentală.

b. Planuri pretest – posttest

Pentru a înlătura neajunsul de mai sus, se impune o măsurare înainte şi după intervenţia experimentală. În această situaţie, comparaţia este posibilă. De exemplu, efectele unui nou medicament pot fi evaluate dacă se realizează o măsurare a funcţiilor biologice ale unui grup de subiecţi înainte şi după administrarea respectivului medicament. Diferenţa dintre cele două măsurări indică efectul intervenţiei experimentale.

Principala critică a planurilor pre-experimentale este aceea că nu foloseşte pentru comparaţie un grup care să nu treacă prin intervenţia experimentală.

Intervenţie experimentală

Măsurare posttest

Intervenţie experimentală

Măsurare posttest

Măsurare pretest

Comparare

a. Planuri posttest

b. Planuri pretest – posttest

Planurile cvasi-experimentale presupun prezenţa mai multor grupuri de participanţi între care se încearcă o comparaţie.

Astfel de planuri sunt frecvent întâlnite în psihopatologie, psihologia educaţiei, psihologia copilului, acolo unde variabilele „sunt puternic ancorate în istoria participanţilor (apartenenţe culturale sau socio- economice, credinţe etc.”.

În cadrul acestei categorii, deosebim planurile posttest cu grupuri non-echivalente, planurile pretest – posttest cu grupuri non-echivalente, planurile cu serii temporale simple şi planurile cu serii temporale multiple.

Sunt planuri care recurg la grupuri deja existente, etichetându-se sau invocându-se o variabilă independentă. Participanţii nu pot fi distribuiţi aleatoriu în condiţiile experimentale. Există însă avantajul de a putea testa relaţiile dintre variabila independentă şi cele dependente.

Planurile cvasi-experimentale presupun prezenţa mai multor grupuri de participanţi între care se încearcă o comparaţie.

Astfel de planuri sunt frecvent întâlnite în psihopatologie, psihologia educaţiei, psihologia copilului, acolo unde variabilele „sunt puternic ancorate în istoria participanţilor (apartenenţe culturale sau socio- economice, credinţe etc.”.

În cadrul acestei categorii, deosebim planurile posttest cu grupuri non-echivalente, planurile pretest – posttest cu grupuri non-echivalente, planurile cu serii temporale simple şi planurile cu serii temporale multiple.

Sunt planuri care recurg la grupuri deja existente, etichetându-se sau invocându-se o variabilă independentă. Participanţii nu pot fi distribuiţi aleatoriu în condiţiile experimentale. Există însă avantajul de a putea testa relaţiile dintre variabila independentă şi cele dependente.

a. Planuri posttest cu grupuri non-echivalente

Sunt comparate două grupuri de participanţi, un grup experimental şi un grup de control. Măsurarea se face la ambele grupuri după ce unul dintre ele a trecut prin intervenţia experimentală. Menţionăm că cele două grupuri, ca urmare a faptului că subiecţii nu au fost distribuiţi prin hazard, nu sunt echivalate din start.

Se compară: Ae-Ac

b. Planuri pretest – posttest cu grupuri non-echivalente

Sunt comparate două grupuri de participanţi non-echivalente. Unul dintre ele trece prin intervenţia experimentală (grupul experimental), în timp ce celălalt nu (grupul de control). Spre deosebire de situaţia anterioară, ambele grupuri suferă două măsurări, una înainte de intervenţia experimentală, cealaltă după.

Se compară: (Ae2-Ae1) – (Ac2-Ac1)

c. Planuri cu serii temporale simple

Aceste planuri presupun o serie de măsurări (minim 3) ale unui grup sau ale unui individ înainte de intervenţia experimentală, urmate de un număr de măsurări echivalent după această intervenţie a cercetătorului. Se compară diferenţele dintre cele două serii (înainte şi după intervenţie. O condiţie este stabilitatea seriei.

Se compară pretest-posttest

d. Planuri cu serii temporale multiple

Se mai numesc şi planuri cu serii temporale însoţite de grup de control. Planul permite studiul a două grupuri, din care doar unul este supus intervenţiei experimentale.

În acest tip de planuri, principala sarcină a experimentatorului este repartizarea randomizată a subiecţilor în grupuri, astfel încât să existe o bună echivalare a lor. De regulă, planurile experimentale cu două sau mai multe grupuri sunt clasificate în două categorii:

planuri cu o singură variabilă independentă

a. Planuri posttest cu grup de control

b. Planuri cu măsurări repetate

c. Planuri pretest – posttest cu grup de control
d. Planul lui Solomon cu o singură variabilă independentă

planuri cu două sau mai multe variabile independente (planuri factoriale).

a. Planuri cu grupuri independente (between subjects designs) b. Planuri cu măsurări repetate (within subjects designs)
c. Planuri mixte (mixed designs)

a. Planuri posttest cu grup de control

Compară două grupuri independente, cu subiecţi plasaţi prin randomizare, din care unul a trecut prin intervenţia experimentală. Schema clasică este următoarea:

Se compară: Ae-Ac

Planul este asemănător cu cel cvasi-experimental corespondent, cu menţiunea că subiecţii sunt repartizaţi aleatoriu în această situaţie.

b. Planuri cu măsurări repetate

Grupul experimental trece prin mai multe măsurări, iar comparaţia rezultatelor oferă o imagine asupra efectului manipulării variabilei independente.

c. Planuri pretest – posttest cu grup de control

Acestea presupun existenţa unui grup experimental (subiecţii aflaţi în condiţia experimentală, supuşi manipulării, tratamentului experimental) şi a unui grup de control (subiecţi aflaţi în condiţia de control, care nu trec prin manipularea experimentală). Practic, pentru aceştia din urmă variabila independentă rămâne neschimbată şi cercetătorul măsoară variabila dependentă, în afara oricărei influenţe. Planul este identic cu cel de la cercetarea cvasi- experimentală, dar diferenţa apare la selecţia subiecţilor. Ei sunt distribuiţi randomizat în cele două condiţii experimentale.În forma sa clasică, un astfel de plan experimental arată ca în schema de mai jos:

Se compară: (Ae2-Ae1) – (Ac2-Ac1)

c. Planuri pretest – posttest cu grup de control

Schema pentru a ilustra acest plan de cercetare:

d. Planul lui Solomon cu o singură variabilă independentă

Se poate realiza o combinaţie a planurilor precedente (planuri pretest-posttest cu grup de control şi planuri posttest cu grup de control), după cum se poate observa în schema următoare:

Aceste planuri sunt mult mai complexe, teoretic putând fi luate în calcul o mulţime de variabile independente, dar practic rar depăşindu-se cifra de trei variabile. Planurile factoriale de tip 2 × 2 sunt cele mai simple şi mai frecvent utilizate în practica experimentală.

a. Planuri cu grupuri independente (between subjects designs)

Să luăm un exemplu, privind atingerea consensului în cadrul discuţiilor de grup.

Una dintre variabilele independente poate fi lider, cu două niveluri: prezenţa sau absenţa din grup a unui lider desemnat.

A doua variabilă ar putea fi mărimea grupului, având şi ea două valori: 3 şi 6 membri. Acest plan experimental este unul de forma 2 × 2, cu patru grupuri.

Planul poate fi transformat uşor într-unul de tip 2 × 4, dacă ne propunem să surprindem manifestarea a încă două niveluri ale variabilei mărimea grupului (9 şi 12 de membri). În experimentul astfel modificat este nevoie de 8 grupuri.

a. Planuri cu grupuri independente (between subjects designs) Schema:

a. Planuri cu grupuri independente (between subjects designs)

După cum se observă, până acum am dispus de două variabile independente. Mai putem introduce şi o a treia variabilă independentă, sexul participanţilor. Dacă ne interesează trei categorii de grupuri din perspectiva acestei variabile (feminin, masculin şi mixt), atunci vom concepe un plan experimental de tip 2 × 3 × 4 (24 de grupuri), ca în schema urmatoare.

Sigur, cu cât mărim numărul de variabile, cu atât avem nevoie de mai mulţi subiecţi şi de modele tot mai complexe de prelucrare a datelor. Studiul interacţiunii dintre variabile este avantajul major al montării experimentelor cu planuri factoriale.

b. Planuri cu măsurări repetate (within subjects designs)

Este vorba de un plan de experimentare care utilizează un singur grup. Grupul de studiu este trecut prin cel puţin patru condiţii experimentale (corespunzătoare la cel puţin două variabile independente). Două mari neajunsuri se pot înregistra: pierderea pe parcurs a subiecţilor şi oboseala acestora.

Un exemplu este experimentul privitor la copiii autişti care practică automutilarea. Se poate cerceta dacă şocurile electrice aplicate după apariţia comportamentului diminuează intensitatea acestuia. Se variază intensitatea unui şoc electric (prima variabilă independentă cu trei modalităţi: slabă, medie şi puternică) şi numărul şocurilor administrate (a doua variabilă independentă cu două niveluri: unul sau două şocuri). Dispunem de un plan factorial de tip 3 x 2, cu măsurări repetate, în care ambele variabile sunt within subjects. Fiecare copil din lotul supus studiului a trecut prin cele 6 situaţii experimentale

c. Planuri mixte (mixed designs)

Se pot combina variabile between subjects cu cele within subjects. Rezultatul este un plan factorial combinat sau mixt. Putem avea mai multe variabile independente, dar pentru a discuta despre un design mixt trebuie să dispunem în această combinaţie de cel puţin o variabilă independentă between subjects şi cel puţin una within subjects. Un exemplu este experimentul privitor la optimismul comparativ.

Participanţii la acest experiment au primit sarcina de a face evaluări pentru sine şi pentru alţii (variabilă within). Ţinta comparării prezenta 5 niveluri: persoană de acelaşi sex, student la aceeaşi şcoală, cel mai apropiat prieten, cel mai apropiat prieten de aceeaşi vârstă şi unul dintre părinţi (variabilă between). O jumătate dintre subiecţi a făcut evaluări pentru sine apoi pentru alţii, în timp ce cealaltă jumătate a început cu evaluările celorlalţi şi a încheiat cu cea proprie (variabilă between).

Esenţială în cercetarea experimentală este analiza comparativă a datelor. Fiecărui design experimental îi corespunde un anumit model de analiză a datelor, centrat pe testele de semnificaţie.

Alegerea unui astfel de test trebuie să ţină cont de câteva aspecte: nivelul măsurării variabilei dependente, numărul variabilelor independente şi numărul condiţiilor experimentale.

Prezentăm în continuare două tabele care indică alegerea testului de semnificaţie în cazul design-urilor cu una şi două variabile independente.

Selecţia testelor statistice în experimentul cu o singură variabilă independentă

Lect. univ. dr. Angela Bogluţ

CURS 8

METODA ANCHETEI

Lazăr Vlăsceanu defineşte ancheta ca fiind “culegerea de date sau informaţii despre entităţile sociale cuprinse într-un eşantion pe baza chestionării orale şi/sau scrise în vederea identificării de distribuţii statistice şi interrelaţii (asocieri, covariaţii, raporturi funcţionale sau cauzale etc.) între indicatorii sau variabilele care corespund unui model teoretic şi pentru extrapolarea concluziilor de la nivelul eşantionului la cel al populaţiei de referinţă”. Unităţile de analiză (sau sociale) sunt foarte diverse: persoane, grupuri, organizaţii, zone geografice sau culturale, instituţii sau segmente economice.

Modalitatea fundamentală pentru recoltarea datelor empirice în cadrul anchetei este chestionarul. Anchetele sunt realizate de laboratoarele de cercetare ale unor universităţi cu resurse proprii (în general anchete de dimensiuni mici, cu slabă reprezentativitate), de institute specializate private sau publice la comandă, pe bază de contract (cu reţele constante de operatori şi în general cu toată logistica necesară) sau, în mod “accidental”, în baza unor proiecte individuale sau de grup finanţate de diverse fundaţii, fonduri specializate în finanţarea cercetărilor de profil.

Ca metodă, ancheta prezintă următoarele caracteristici:

1. Standardizarea

Ancheta, în accepţiune modernă, este un tip de cercetare care presupune utilizarea unor instrumente de investigaţie standardizate. În marea lor majoritate anchetele se bazează pe chestionar, în special pe tipurile cu întrebări închise şi semi-închise. Această opţiune a apărut ca urmare a necesităţii analizei a unui număr mare de entităţi sociale, de măsurare şi comparare cât mai exactă a lor.

Standardizarea este accentuată de faptul că numărul, ordinea, formularea întrebărilor şi numărul de subiecţi sunt de la bun început stabilite, alcătuind ceea ce se numeşte “schema anchetei”.

2. Eşantionarea

De regulă, ancheta foloseşte eşantioane reprezentative, pentru că aria lor de investigare este prea vastă pentru a include toate unităţile în calcul. Eşantionarea permite apoi estimarea rezultatelor la nivelul întregii populaţii din care s-a extras eşantionul. Se folosesc, de regulă, eşantioane mari, de la sute până la câteva mii de persoane.

3. Amploarea şi elaborarea

Ancheta se realizează de către echipe mari de cercetători, uzează de operatori şi de un personal auxiliar divers (statisticieni, tehnicieni etc.). Are în vedere, de asemenea, un univers social mai larg comparativ cu alte metode de cercetare, însă nu pot colecta decât informaţii relativ simple (de exemplu, aflăm că o mare parte a populaţiei consideră că România se îndreaptă într-o direcţie greşită, dar instrumentul nu ne permite să aflăm şi de ce).

Rămân deseori neexplicate motivaţiile opţiunilor şi

comportamentelor subiecţilor investigaţi.

Există mai multe clasificări ale anchetelor. Astfel, în raport cu poziţia cercetătorilor faţă de obiectul anchetei se disting două categorii: participative şi nonparticipative.

De asemenea, după modul de colectare şi prelucrare a datelor, se face deosebirea între anchete calitative şi cantitative etc.

În continuare vor fi dezvoltate cinci criterii:

scopul, completitudinea, modalitatea culegerii datelor,

conţinutul problemelor investigate şi derularea în timp.

După scopul lor, anchetele se clasifică în patru categorii: anchetele sociografice, exploratorii, de diagnostic şi de intervenţie.

a. Ancheta sociografică

Are ca scop descrierea unui fenomen social sau a unei populaţii date. Se aseamănă cu ancheta de tip etnografic. Accentul cercetării cade pe investigarea şi prezentarea tuturor detaliilor legate de structura fenomenului sau populaţiei şi mai puţin pe cauzalitatea implicată şi predicţii. Aceste studii care se opresc, prin urmare, la un nivel descriptiv sunt cel mai bine ilustrate prin monografiile sociologice.

b. Ancheta exploratorie

Nici acest tip de anchetă nu depăşeşte stadiul descriptiv. Scopul ei este prospectiv, de

familiarizare a cercetătorilor sau beneficiarilor cu o anumită problematică. De regulă, este o etapă preliminară a unei cercetări mai mari: o anchetă naţională, un set de experimente sau o anchetă de diagnostic. Ancheta exploratorie furnizează cadre de analiză, suport pentru construcţia indicatorilor, baza pentru o primă conceptualizare. Analiza este predominant calitativă.

c. Ancheta de diagnostic

Are ca scop principal cercetarea cauzalităţii şi oferirea de predicţii, depăşind simpla descriere. Metodologia utilizată este mai complexă, incluzând pe lângă mijloacele clasice şi experimentarea sau cvasi-experimentarea. Cercetătorul pleacă, de obicei, de la un set de date preliminare (existente deja) şi urmăreşte să adâncească analizele, să verifice anumite ipoteze, să stabilească structuri latente etc.

d. Ancheta intervenţie

Cercetătorii americani, care au dezvoltat mult această formă de anchetă, au numit-o action research. Ancheta de acest tip le depăşeşte pe cele anterioare, incluzându-le. Dincolo de descriere şi diagnostic, ea presupune şi o acţiune practică, o modificare operată de psiholog sau sociolog în universul cercetării sale. Ancheta antrenează în acţiune populaţia respectivă, o informează asupra problemelor comunitare, o sensibilizează şi, implicit, o transformă. Exista două tipuri de anchete action- research:

1. Anchete psiho-sociale având drept scop acţiunea ca decizie luată după obţinerea rezultatelor cercetării. Cu alte cuvinte, acestea sunt precedate de anchete- diagnostic.

2. Anchete psiho-sociale având direct scopul de a modifica mediul social.

În funcţie de cuprinderea lor, anchetele pot fi clasificate în trei categorii:

a. Anchetele complete

Sunt acele anchete care cuprind toate unităţile unei populaţii supuse studiului. Aici avem recensământul şi studiul pe populaţii restrânse (ex. populaţia unui sat, elevii unei şcoli, muncitorii unei fabrici). Cea de a doua categorie se practică destul de rar, deoarece chiar şi în această situaţie cercetătorii preferă să recurgă la eşantionare, în ciuda numărului mic de unităţi.

b. Anchetele incomplete

Aceste sunt anchete în care se practică reprezentativitatea, dar, din diverse motive, o parte a populaţiei nu poate fi cuprinsă în eşantion (spre exemplu, cercetătorul nu are acces la acea categorie). Tot aici intră şi anchetele în care nu se practică o eşantionare riguroasă.

c. Anchetele selective

Reprezintă tipul cel mai frecvent de anchetă şi se bazează pe procedee de eşantionare.

Eşantioanele sunt calculate conform unui algoritm şi rezultatele pot fi extinse cu o anumită marjă de eroare la întreaga populaţie din care s-a extras eşantionul.

a. Ancheta directă

Este cea mai des folosită, iar exemplele clasice sunt sondajele de opinie, anchetele de marketing. Se pot realiza prin modalitatea “faţă în faţă” sau prin telefon. Cel mai frecvent se anchetează persoana cuprinsă în eşantion la domiciliul acesteia. Acest tip de anchetă prezintă unele avantaje care vor fi prezentate la discutarea chestionarului, dar se poate spune că în general, furnizează date de o calitate mai bună, tocmai datorită unei interacţiuni directe (se înregistrează mai rar non-răspunsuri).

b. Ancheta indirectă

Presupune autoadministrarea chestionarului şi are câteva modalităţi mari: trimiterea chestionarului prin poştă, administrarea colectivă şi plasarea chestionarelor în ziare, reviste sau prospectele unor mărfuri. Prezintă avantajele costului redus şi a reducerii influenţei perturbatoare a operatorului, dar şi dezavantaje lipsei de certitudine în privinţa persoanei respondente şi a numărului mare de non-răspunsuri.

a. Anchete socio-economice naţionale

Astfel de anchete sunt derulate pe eşantioane naţionale cu înaltă reprezentativitate. Indicatori vizaţi pot fi: nivelul de trai, calitatea vieţii pe anumite categorii populaţionale etc.

b. Anchete asupra dezvoltării zonale, rurale şi urbane

Cuprind indicatori precum: sistematizarea şi modernizarea oraşelor, factorii de industrializare locală, mobilitatea urbană sau rurală etc. Sunt utilizate eşantioane locale.

c. Anchete de opinie publică

Aceste anchete au în vedere opinii asupra diverselor probleme sociale, economice, politice etc. Ca şi în primul caz, eşantioane naţionale sunt predilecte.

d. Anchete comerciale

Sunt studii de marketing, prospectarea pieţei, optimizarea comerţului etc. Eşantioane utilizate sunt de diferite mărimi şi grade de reprezentativitate.

e. Anchete asupra mijloacelor de comunicare în masă

Astfel de anchete au ca obiectiv studiul audienţei TV, radio, studiul calităţii şi tirajului ziarelor. Din nou, eşantioanele utilizate sunt de tipuri foarte diverse.

a. Ancheta transversală

Presupune descrierea unei stări de fapt, la un moment dat, pentru o populaţie anume. Astfel de cercetări pot privi eşantionul mare în ansamblu şi/sau diversele grupuri populaţionale desprinse din acesta. Analizele comparative pot întregi abordarea de acest tip.

b. Ancheta longitudinală

Astfel de cercetări sunt utile pentru observarea derulării unui fenomen social în timp. Cele mai importante sunt studiile de serie cronologică, studiile de cohortă, cercetarea panel etc.

A. Stabilirea şi delimitarea temei

B. Documentarea în baza temei

C. Fixarea obiectivelor şi a ipotezelor

D. Determinarea “universului cercetării”

E. Construcţia eşantionului

F. Construcţia şi pretestarea instrumentului

G. Administrarea (aplicarea) pe teren a instrumentelor de cercetare

H. Verificarea şi analiza datelor

I. Interpretarea rezultatelor

J. Redactarea raportului de cercetare, a lucrării, a articolului ştiinţific

În

principal, etapa presupune stabilirea temei de cercetare şi identificarea paradigmei teoretice (teoriei sau subteoriei) în cadrul căreia se situează aceasta, urmând o serie de constrângeri de ordin epistemic, metodologic şi practic. Alte limitări sunt date de cunoaşterea din domeniu (nivelul cunoaşterii), finanţarea anchetei, posibilităţile practice etc.

De regulă, o anchetă răspunde unei necesităţi de ordin practic. Fie că o anchetă face parte dintr-un plan de cercetare mai amplu, de ansamblu, fie că se derulează de sine stătător, scopul practic rămâne factorul comun.

Din această perspectivă, ancheta poate fi centrată pe:

1. O problemă imediată
2. Previziunea unei probleme
3. Nevoia obţinerii unei informaţii urgente

O astfel de clasificare are neajunsul de a nu lua în calcul alte necesităţi, ca de exemplu cercetarea academică sau comanda unui client.

a. Documentarea ştiinţifică bibliografică

Presupune utilizarea unor tehnici de documentare bibliografică în funcţie de mijloacele disponibile. Se poate recurge, de exemplu, la consultarea unor bibliografii publicate, specializate pe domenii şi teme de interes (aflate în posesia bibliotecilor) sau la utilizarea unor baze de date informatizate (cu autori, titluri, rezumate, texte integrale etc.). În cazul lipsei unor astfel de mijloace, cercetătorul trebuie să recurgă la un procedeu empiric şi la construcţia prin efort propriu a listei bibliografice de lucrări (o modalitate este de a porni de la referinţele bibliografice ale lucrărilor consultate).

b. Documentarea de teren

Pe teren, principalele surse de informare sunt, în primul rând populaţia, dar şi instituţiile statului (primărie, poliţie, arhivele statului), mass-media, etc.

Pentru unii autori primele faze ale anchetei sunt concomitente. Documentarea, familiarizarea cu obiectul şi formularea problemei teoretice sunt trei operaţii prealabile desfăşurate simultan.

Obiectivele unei anchete pot fi de următoarele tipuri:

1. Evidenţierea specificului unui fenomen (de exemplu, descrierea lui);

2. Realizarea unei diagnoze (de exemplu, determinarea frecvenţei de manifestare a fenomenului);

3. Formularea de explicaţii privind relaţiile dintre fenomene;

4. Elaborarea unor predicţii cu privire la derularea în viitor a evenimentelor etc.

5. Ipotezele sunt elaborate în strânsă legătură cu obiectivele.

Ipoteza este un enunţ cu privire la relaţia dintre două sau mai multe variabile. Elaborarea ipotezei se poate sprijini pe un ansamblu de date obţinute empiric, pe dezvoltarea unor studii, cercetări anterioare sau semnalarea faptului insolit, al relaţiei neobişnuite dintre fenomene.

Mai mulţi autori accentuează asupra calităţilor unei bune ipoteze:

1. În ştiinţele sociale, orice ipoteză trebuie să permită verificarea sa empirică, să se refere aşadar, la noţiuni măsurabile;

2. Ipoteza trebuie să fie verosimilă, plauzibilă, pertinentă în sfera cercetării ştiinţifice;

3. Orice ipoteză trebuie să fie ataşată unei teorii ştiinţifice (psihologice sau sociologice) şi să prezinte concordanţă, coerenţă şi justificare în raport cu aceasta;

4. Ipoteza formulată trebuie să se refere şi să permită selectarea faptelor psihologice sau sociale semnificative;

5. Orice ipoteză trebuie să fie elaborată în concordanţă cu metoda sau tehnica folosită pentru testarea ei.

a. Stabilirea colectivităţii generale

Se determină universul populaţional sub raportul limitelor sale (populaţia asupra căreia vom extinde rezultatele). La o anchetă generală, pe întreaga populaţie, se ia ca bază electoratul (anchetele, în general, se desfăşoară pe adulţi). La o anchetă de mică anvergură, se porneşte de la înregistrări ale populaţiei respective, care este dispersată în ansamblul populaţiei (de exemplu, număr de studenţi înregistrat – la o anchetă cu studenţi). Determinarea universului cercetării are, aşadar, următoarele patru caracteristici: se bazează pe înregistrări anterioare, nivelul de lucru este cel statistic, nu este necesară interacţiunea cu populaţia, presupune o manieră exhaustivă de abordare a problemei.

b. Stratificarea sau gruparea populaţiei

Se determină calităţile populaţiei cu care lucrăm (caracteristicile: sex, vârsta, studii etc.).

Caracteristicile (variabilele) cele mai importante se clasifică în patru mari grupe:

• Caracteristici socio-demografice (sex, vârstă, stare civilă, structură familială etc.);

• Caracteristici socio-profesionale (tipul profesiei, locul de muncă, calificare);

• Caracteristici sociale (mediul de provenienţă, mediul de rezidenţă apartenenţa la un grup social etc.);

• Caracteristici economice (venitul, tipul şi structura locuinţei etc.).

Există mai multe modalităţi de eşantionare. O primă distincţie se face între modalităţile aleatoare (probabilistice) şi cele nealeatoare (neprobabilistice). În cazul modalităţilor probabilistice, alegerea se face absolut întâmplător. Altfel spus, o procedură de eşantionare este aleatoare atunci când pentru fiecare individ din populaţie există o şansă calculabilă şi non-nulă de a fi ales în eşantion. Cercetătorul are posibilitatea determinării şansei sau probabilităţii de includere a fiecărui element (subiect).

Modalităţile probabilistice sunt: eşantionarea simplă, eşantionarea stratificată, eşantionarea multistadială şi eşantionarea multifazică.

În ceea ce priveşte modalităţile neprobabilistice, alegerea se face în baza unor tehnici care nu ţin cont de reprezentativitate. Cercetătorul nu cunoaşte probabilitatea statistică a unui element de a fi inclus în eşantion. Ea este utilă atunci când scopul cercetării este să descopere o relaţie între variabile independente şi variabile dependente şi nu există intenţia generalizării rezultatelor pe o populaţie mai mare. Modalităţile neprobabilistice sunt: eşantionarea pe cote, eşantionarea de convenienţă, eşantionarea prin tehnica “bulgărelui de zăpadă”, eşantionarea “intenţionată” şi eşantionarea dimensionată.

a. Eşantionarea simplă

Este procedura cea mai simplă, deoarece nu presupune nici un fel de operaţii prealabile de grupare a indivizilor sau de repetare a selecţiei. Indivizii care alcătuiesc eşantionul sunt aleşi uniform şi există o probabilitate identică pentru fiecare de a face parte din eşantion. Este indicată pentru populaţii relativ omogene. Procedura este de tipul loteriei, adică de tragere la sorţi în conformitate cu anumite reguli. Practic, ar trebui să facem câte un bileţel sau bilă pentru fiecare subiect. Acestea ar fi amestecate şi am extrage subiecţii care ne trebuie.

În realitate, la eşantioane mari acest lucru nu e posibil. Se alcătuiesc, atunci, volume mari de pagini care au şiruri de coloane de numere de 4 sau 6 cifre generate aleator. Aceste volume pot fi folosite de mai multe ori. Cercetătorul numerotează indivizii din populaţie de la 1 la n. Se deschide cartea cu numerele aleatoare la o pagină şi se alege un număr de pornire (primul sus-stânga, de exemplu). Individul care are acest număr se include în eşantion. În mod similar se face şi cu următorul, luând numere la rând, pe coloană în jos, de vreme ce ele sunt generate aleator

b. Eşantionarea stratificată

Se referă la populaţiile neomogene, cu mai multe straturi sau structuri demografice, adică cu mai multe populaţii relativ individualizate. Presupune, mai întâi, o clasificare pe straturi a populaţiei, iar apoi stabilirea eşantioanelor pentru fiecare populaţie în parte.. Argumente: din două eşantioane de volum egal, cel realizat prin stratificare are o reprezentativitate mai mare decât faţă de cel realizat prin eşantionare aleatoare simplă şi se poate realiza comparaţii între diverşi indicatori (variabile), deoarece avem subpopulaţii în cadrul eşantionului.

c. Eşantionarea multistadială.

Principiul acestei eşantionări este următorul: orice populaţie poate fi privită ca fiind formată din indivizi ce aparţin unor grupuri, acestea sunt formate din grupuri mai mici şi tot aşa, până la nivelul individului. Eşantionarea poate porni nu numai cu individul, ci şi cu grupul, mergând succesiv de sus în jos. Se alege, iniţial, un eşantion de grupuri la cel mai înalt rang, apoi din fiecare un eşantion de grupuri de rangul doi, apoi de rangul trei, până se ajunge la un eşantion simplu de indivizi. De exemplu, vrem să construim un eşantion reprezentativ de studenţii pentru România. Vom merge succesiv pe centre universitare, institute de învăţământ universitar, facultăţi, secţii, ani, grupe, apoi indivizi.

d. Eşantionarea multifazică.

Faţă de eşantionarea multistadială, acest tip presupune combinarea mai multor sondaje succesive asupra unor fracţiuni din populaţia totală. Ea constă în alegerea, iniţial, a unui eşantion de dimensiune mare, la nivelul căruia se aplică un instrument de cercetare simplu. Apoi acest eşantion se supune unor operaţii succesive de eşantionare, determinându-se loturi din ce în ce mai mici, cărora li se vor aplica şi alte instrumente, de regulă mai complexe, care ţintesc mai în adâncime.

Explicaţia şi raţiunea folosirii acestui tip de eşantionare constă în faptul că reprezentativitatea unui eşantion depinde de caracteristica (variabila) studiată. Pentru fiecare întrebare (item, variabilă) din chestionar e nevoie de un eşantion de mărime diferită

e. Eşantionarea pe cote.

Se bazează pe calcularea unor cote, adică ale unor frecvenţe a indivizilor care prezintă anumite caracteristici. Formal, procedeul seamănă cu eşantionarea prin stratificare (se face practic o stratificare pe baza unor variabile), dar diferenţa constă în faptul că extragerea eşantionului nu se face aleator, ci prin includerea subiecţilor disponibili. În momentul în care, în cursul eşantionării, se atinge cota stabilită pentru o categorie, nu se mai adaugă elemente din acea categorie în eşantion. Probleme pot apărea în acest tip de eşantionare datorită cercetătorului, care poate introduce un anumit grad de părtinire în alegerea subiecţilor.

Exemplu : Să presupunem că avem o populaţie şi ne interesează variabila sex. Avem, aşadar, 51% femei şi 49% bărbaţi în populaţia generală. Dacă eşantionul propus are 1000 de persoane, atunci vom avea în eşantion 510 femei şi 490 de bărbaţi. Aşa cum se prezintă situaţia mai sus, avem “cote independente”. Dar există şi “cote legate”.

Mai introducem şi variabila urban/rural. Avem 40% urban şi 60% rural. Atunci din 510 femei, vom avea în eşantion 40% urban şi 60% rural. La fel şi la bărbaţi.

La final, eşantionul va arăta aşa: Femei/Urban = 204, Femei/Rural = 306, Bărbaţi/Urban = 196, Bărbaţi/Rural = 294.

f. Eşantionarea de convenienţă.

Nu are practic reguli. Presupune luarea oricăror subiecţi de care dispune cercetătorul. Ce rezultă nu se poate nici măcar numi eşantion, de aceea cercetătorii vorbesc de “lot de subiecţi”. Denumirea corectă ar fi totuşi de eşantion nereprezentativ. Se foloseşte adesea în cercetările experimentale sau cvasi-experimentale. Se impune totuşi să amintim că este necesară o anume randomizare: repartizarea subiecţilor în loturi experimentale cu controlul anumitor variabile. Datorită scopurilor cercetării, reprezentativitatea este mai puţin importantă în unele experimente. Acestea servesc la determinarea existenţei unei legături de tip cauză-efect. Gradul de generalizare a acestor date devine important abia după ce s-a stabilit existenţa unei legături.

g. Tehnica “bulgărelui de zăpadă”.

Se începe cu câteva cazuri de tipul celor pe care dorim să le studiem şi acestea ne conduc la următoarele, mai multe la număr, şi aşa mai departe. Eşantionul se construieşte treptat, exponenţial, pe măsură ce se adaugă noi cazuri. Este util mai ales în eşantionarea subpopulaţiilor în care membrii lor interacţionează între ei. Generalizările sunt limitate, permise doar la nivelul grupurilor asemănătoare ca şi componenţă cu eşantionul utilizat.

h. Eşantionarea “intenţionată”.

Presupune folosirea judecăţii, cunoştinţelor sau experienţei anterioare a cercetătorilor în alegerea acelui eşantion care ar servi cel mai bine intereselor studiului. În această situaţie se merge pe intuiţie, se ţinteşte un anumit grup. Acest eşantion reprezintă mai degrabă un grup pe care se verifică iniţial nişte ipoteze, la scară mică, ulterior trecându-se la scară mare. Este procedura folosită, de exemplu, în studiile de caz.

i. Eşantionarea dimensională.

Înseamnă selectarea unor eşantioane mici, astfel încât să le crească reprezentativitatea. Se aseamănă cu eşantionarea pe cote, numai că aceasta are în vedere dimensiunile şi variabilele studiului şi nu trebuie să respecte proporţiile. Se urmează câţiva paşi. În primul rând se specifică toate dimensiunile sau variabilele care sunt importante. Apoi, se alege un eşantion care să cuprindă cel puţin un caz reprezentând fiecare combinaţie posibilă a dimensiunilor. Avantajele tehnicii sunt date de rapiditate şi economicitate, utilitatea în studii aflate în faze exploratorii, procurarea de detalii pentru fiecare caz, situaţie etc.

În raport cu fazele anterioare se aleg instrumentele de cercetare. Această acţiune trebuie să ţină seama de câteva reguli:

− Adecvarea fiecărei tehnici la specificul domeniului şi la obiectivele urmărite;

− Existenţa unor surse de informare disponibile (accesibile) pentru metodele, tehnicile şi procedeele propuse;

− Triangulaţia: combinarea metodelor, tehnicilor şi procedeelor;

− Accesul la logistica necesară realizării cercetării potrivit schemei anchetei (resurse umane, materiale etc.);

Se pot întâlni două situaţii:

1. Uneori există instrumente deja elaborate (teste, scale, chestionare) şi cercetătorul poate dispune de ele fără modificări. Dar, de cele mai multe ori, ele trebuie adaptate (actualizate, traduse, etalonate, verificate etc.).

2. A doua situaţie se referă la necesitatea construirii propriilor instrumente de cercetare (scheme de categorii observaţionale, ghidul de interviu, chestionare etc.). În acest caz, există imperativul respectării regulilor generale de construcţie a instrumentului prevăzute de normele metodologice.

Operaţionalizarea conceptelor (analiza dimensională) este aspectul principal al elaborării instrumentelor. De ea depinde direct construcţia instrumentelor de cercetare, aşadar şi rezultatele. În esenţă, operaţionalizarea presupune transformarea unui concept în indicatori direct observabili şi măsurabili.

Această transformare se realizează printr-o schemă clasică: concept – dimensiuni – indicatori – indici. Prin urmare, recurgem, operaţionalizând, la o substracţie a spaţiului de atribute, adică la o reducere a conţinutului conceptului la o serie de elemente supuse ulterior măsurării.

După construcţia lor, instrumentele sunt obligatoriu pretestate, verificate pe teren. Unii autori acordă o importanţă ridicată acestei acţiuni, considerând-o o fază separată a cercetării, denumită ancheta-pilot.

Pe baza premiselor anterioare se aplică instrumentul de cercetare (conform cu procedurile sau tehnicile respective) la toţi subiecţii eşantionului. Se au în vedere regulile de cercetare expuse la fiecare metodă, precum şi eventualele bias-uri ale cercetării.

Regula cea mai importantă este atenţia la recoltarea şi conservarea datelor, precum şi controlul culegerii datelor (verificarea în teren a operatorilor fie în timpul derulării cercetării, fie ulterior).

Sunt câteva operaţii subsumate acestei faze de cercetare.

a. Verificarea informaţiei recoltate precedă prelucrarea propriu-zisă.

Obiective de urmărit:

▪ Completitudinea informaţiilor (gradul de colectare a informaţiei – dacă lipsa însumează mai mult de 25% pe chestionar acesta se elimină şi se caută un subiect cu aceleaşi caracteristici);

▪ Exactitatea informaţiei (identificarea contradicţiilor între datele obţinute);

▪ Uniformitatea în culegerea datelor (se verifică uniformitatea în aplicarea instrucţiunilor pentru fiecare operator etc.).

b. Codificarea (precodificarea) datelor

Codificarea se defineşte ca o operaţie de reprezentare convenţională a unei informaţii cuprinse în chestionar. De cele mai multe ori, informaţia este precodificată, răspunsurile primind câte o cifră.

Uneori trebuie să recurgem la operaţia numită postcodificare, mai ales în situaţii în care avem o întrebare deschisă sau o întrebare în care una dintre variantele de răspuns este lăsată deschisă. În acest caz se codifică pe categorii răspunsurile.

c. Alcătuirea bazelor de date în baze proprii programelor statistice;

d. Analizele statistice propriu-zise

În metodologia anchetei există sintagma „machetă de prelucrare a datelor” cu referire la ansamblul operaţiilor statistice prevăzute pentru tratarea datelor culese. Posibilităţile de calcul se decid în funcţie de ipotezele elaborate şi de tipul de itemi din chestionare (nivelul de măsurare corespunzător).

Acestea pot fi dintre cele mai diverse: stabilirea frecvenţelor, a proporţiilor şi procentelor, identificarea valorilor centrale (mediile), stabilirea diferenţelor semnificative, calculul corelaţiilor, analize factoriale, de regresie etc.

Ioan Mărginean accentuează, la nivelul interpretării datelor, asupra împletirii a două niveluri de analiză.

Pe de o parte este vorba de nivelul teoretico-metodologic (conceptual) care orientează activităţile de elaborare a ipotezelor, de determinare a universului anchetei, a eşantioanelor şi de construcţie a instrumentelor de cercetare.

Cel de-al doilea nivel, concret (empiric), are rolul de „a reflecta cât mai obiectiv, cât mai fidel realitatea socială studiată într-o continuă transformare”.

Interpretarea are în vedere o continuă articulare între cele două aspecte, teoretic şi empiric, astfel încât cercetarea efectivă să poată „reformula, reorienta şi clarifica teoria”. În absenţa acestei articulări, considerăm că cercetarea ştiinţifică nu-şi atinge scopul propus.

Scopul principal al raportului este comunicarea rezultatelor cercetării, popularizarea acestora în rândul altor cercetători sau al publicului larg. Raportul trebuie redactat într-un stil ştiinţific, cu maximum de claritate. Aceasta presupune utilizarea unor specificaţii aparte, a unui limbaj caracteristic ştiinţei, care să fie puternic structurat şi concis comparativ cu alte tipuri de redactare.

Stilul trebuie să fie simplu, lipsit de ambiguitate, cu fraze în jur de două-trei propoziţii, accentul să cadă pe maniera ştiinţifică şi mai puţin pe coloritul personal al autorului. Este bine să se evite abundenţa citărilor în text, trecându-se doar numele de importanţă pentru ilustrarea unei teorii şi, acolo unde este cazul, sursa bibliografică (se evită astfel aglomerarea de nume şi se uşurează lectura). În general, textul trebuie să fie accesibil, fluid, adecvat lecturii, dar fără a cădea în simplitate, să ofere un maximum de informaţii cu un minimum de cuvinte. Trebuie să se manifeste o prudenţă maximă pentru alegerea cuvintelor ambigui, deoarece acestea pot duce la o interpretare greşită .

Capitolele esenţiale ale raportului sunt:
1. Expunerea bazei teoretice şi a modului în care s-a construit obiectul

cercetării;
2. Metodologia de cercetare folosită (inclusiv instrumente, subiecţi); 3. Rezultatele obţinute, modul de prelucrare a datelor;
4. Interpretarea datelor şi discuţii.

Lect. univ. dr. Angela Bogluţ

CURS 8

OPERAŢIONALIZAREA CONCEPTELOR

Conceptul se defineşte ca o construcţie mentală abstractă, care reflectă un set de proprietăţi esenţiale ale unui obiect (obiect în sensul cel mai filozofic, cel mai general). Ca şi construcţie mentală, el nu poate fi măsurat.

Pentru a construi un instrument de cercetare şi a accede prin măsurare la „obiectul epistemic” trebuie să recurgem la analiza conceptuală şi operaţionalizarea conceptelor. Scopul primei etape este acela de a furniza o definiţie nominală conceptului central al cercetării.

Definirea în manieră nominală constă în specificarea înţelesului unui termen cu ajutorul altor termeni, respectiv se recurge la o descriere a obiectului.

Definiţiile nominale nu ne pot ajuta direct în cercetare,

deoarece sunt descrieri (explicări) ale conceptului inaccesibile măsurării directe (de fapt, ele cuprind alte concepte cu o sferă mai mică de cuprindere).

Pentru a ajunge la nivelul măsurării recurgem la definirea operaţională a conceptelor. Astfel, conceptul este definit prin elemente direct observabile şi măsurabile. Din perspectiva cercetării, definiţia operaţională este esenţială.

O definiţie operaţională conţine specificarea tuturor operaţiilor necesare pentru ca oricine să ajungă la acelaşi rezultat (produs, sens, conţinut etc.). Cineva observa: “definiţia operaţională a unei mâncări este reţeta sa”. Prin urmare, o definiţie este operaţională în măsura în care include o procedură pentru obţinerea definitului şi dovedeşte o mare fidelitate.

Se pot evidenţia câteva raporturi între definirea nominală şi cea operaţională. Astfel, se consideră că definirea operaţională se bazează pe cea nominală, unul şi acelaşi concept (cu una şi aceeaşi definiţie nominală) poate avea mai multe definiţii operaţionale şi, în sfârşit, sfera definiţiei operaţionale poate cuprinde integral sau doar o parte din sfera definiţiei nominale).

Operaţionalizarea reprezintă ansamblul etapelor, procedurilor şi tehnicilor prin care un concept este pus în relaţie directă cu realitatea empirică şi în baza cărora diferitele manifestări ale acestei realităţi dobândesc statutul de referinţe empirice ale conceptului respectiv

I. Definirea nominală

De regulă, definirea nominală este considerată o etapă anterioară operaţionalizării propriu-zise, dar alţii o includ în această activitate.

Indiferent de plasarea sa din perspectivă metodologică, fără definirea nominală operaţionalizarea nu poate fi realizată.

Mărginean dă un exemplu de definiţia nominală folosită în sociologie pentru conceptul de familie: „Definim familia ca o comunitate umană (tip de convieţuire uman) în care membrii ei se află în relaţii de rudenie apropiate (filiaţie), adopţie sau asociere prin căsătorie (coabitare consensuală)”

II. Stabilirea dimensiunilor

Dimensiunile sunt de fapt concepte cu un nivel mai redus de generalitate. Ceea ce poate fi dimensiune pentru o cercetare poate deveni un concept central pentru alta. Dimensiunile fac trecerea de la concept spre indicatori şi indici, adică spre aspectele concrete ale măsurării. Pentru definiţia familiei de mai sus, o dimensiune poate fi statusul socio-profesional al acesteia.

Teoretic, prezenţa dimensiunilor nu este obligatorie. Stabilirea lor are însă meritul de a facilita organizarea gândirii şi a asigura o cuprindere mai bună a fenomenului. În cercetare, ansamblul dimensiunilor constituie ceea ce se numeşte „spaţiul dimensional” al conceptului, a cărui extindere depinde de cel puţin trei factori: complexitatea conceptului, obiectivele cercetării şi resursele cercetătorului. Întrucât nu putem cuprinde toate aspectele conceptului într-o anchetă, dificultatea majoră a cercetătorului constă în selectarea celor mai reprezentative dimensiuni.

III. Stabilirea indicatorilor: Indicatorii sunt elemente observabile şi măsurabile cu ajutorul cărora pot fi caracterizate calităţile unităţilor sociale.

a. Exprimarea la nivel nominal a indicatorilor

La nivel nominal, un indicator poate fi exprimat printr-un ansamblu de valori din care se extrag una sau mai multe prin măsurare. De exemplu, sexul este un indicator cu cele două valori ale sale: masculin şi feminin.

b. Exprimarea de la nivelul ordinal în sus a indicatorilor

Construcţia scalelor este o procedură operaţională particulară, constând dintr- o descriere a fenomenelor sociale prin ordonarea lor în funcţie de intensitatea pe care o exprimă în raport cu o anumită caracteristică. Concret, elaborarea scalelor reprezintă o fază a cercetării necesară în construcţia instrumentelor precum chestionarele, testele psihologice, grilele de observaţie etc. Orice procedură de construcţie a scalelor cuprinde trei elemente: fenomenul ce urmează să fie scalat sau obiectul de măsurat, scala sau instrumentul de măsurare şi regulile de atribuire a valorilor scalei fenomenului studiat, în funcţie de intensitatea caracteristicilor sale. Scala este instrumentul de măsurare care se compune dintr-un set de propoziţii, expresii simple sau simboluri ce alcătuiesc un spaţiu liniar unidimensional gradat de-a lungul căruia se distribuie elementele sale componente în funcţie de intensitatea pe care o exprimă.

Exemplu de operaţionalizare realizată într-o cercetare privind

adaptarea în muncă în sectorul industrial. Autorul a propus următoarea definiţie nominală:

„Modificarea de durată a structurilor fiziologice şi psihologice ale individului uman în raport cu solicitările, cerinţele şi valorile muncii industriale, cu organizarea formală şi informală a întreprinderii industriale, concomitent cu modificarea structurii muncii şi structurii organizaţionale a întreprinderii în vederea creşterii productivităţii şi satisfacţiei muncii”.

Operaţionalizarea s-a realizat prin două categorii de indicatori: obiectivi şi subiectivi.

Un alt exemplu de operaţionalizare, pentru o anchetă cu privire la consecinţele consumului de alcool asupra performanţei muncii. Autorul consideră că s-ar putea propune trei dimensiuni operaţionale ale conceptului “consum de alcool”: dimensiunea fiziologică, dimensiunea psihologică şi cea socială.

1.Riscul rămânerii la o psihologie a simţului comun. Astfel, cercetătorul riscă să inventeze, practic, dimensiuni ale domeniului care îi sunt proprii, familiare lui. De aceea, se recomandă consultarea experţilor, interviuri prealabile şi analize de conţinut care să contureze corect domeniul cercetat şi participarea mai multor persoane la elaborarea propriu-zisă a chestionarului.

2. Riscul includerii unor itemi nerelevanţi în raport cu ipotezele cercetării.

Consecinţe: cresc costurile, se măreşte timpul aplicării, apare influenţa negativă a subiecţilor etc.

3. Riscul neconcordanţei între indicatori şi întrebarea formulată . Întrebarea poate fi nespecifică, poate să se refere la altceva asemănător, imprecisă, ambiguă etc.

4. Riscuri legate de selecţia itemilor. Nu putem utiliza într-un chestionar toate elementele operaţionalizării, prin urmare trebuie să operăm o selecţie a celor mai importante aspecte. Ce anume eliminăm? Această selecţie depinde de criterii obiective: ipoteze, costuri, populaţie, dar şi de calităţile personale ale cercetătorului: intuiţie, experienţă, imaginaţie.

5. Riscul operaţionalizării directe. Este necesar ca să se utilizeze itemi indirecţi în construcţia chestionarului. Această situaţie se referă la dimensiuni greu de explorat, întrebarea directă nefiind o soluţie.

Chestionarul poate fi considerat drept o listă de întrebări la care subiectul trebuie să ofere răspunsuri în funcţie de scopurile cercetării.

Chestionarul ca un instrument de cercetare care se compune dintr-un număr mai mic sau mai mare de întrebări sau itemi, prezentaţi în scris subiectului cu privire la opiniile, sentimentele şi judecăţile sale, precum şi la comportamentul său în situaţii precise.

Septimiu Chelcea, oferă o definiţie mai amplă acestui instrument de cercetare. Pentru autorul citat, chestionarul de cercetare reprezintă o tehnică şi corespunzător, un instrument de investigare, constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imagini grafice, ordonate logic şi psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris.

Întrebările sau imaginile cuprinse în chestionar declanşează comportamente verbale sau nonverbale, care sunt influenţate de o serie de factori, cum ar fi: factorii de personalitate (personalitatea celui anchetat, a operatorului), factorii de situaţie (situaţia cadru de desfăşurare a anchetei, timpul, situaţia socială globală), factorii care ţin de tema cercetării (alegerea temei, ipoteze, eşantion) şi factorii care se referă la instrumentul de cercetare şi tehnica aplicată (tipul de chestionar, structura chestionarului, modul de aplicare)

Potrivit lui Septimiu Chelcea, chestionarele au apărut în activitatea umană ca urmare a dezvoltării unor cerinţe sociale de tip administrativ, medical şi ştiinţific:

1) Dezvoltarea instituţiilor sociale a generat anumite exigenţe administrative care implică utilizarea chestionarelor (angajarea în muncă, eliberarea unor documente oficiale etc.).

2) Necesitatea cercetării sociale a impus perfecţionarea colectării răspunsurilor prin chestionar

3) Cerinţele practicii medicale şi psihologice au dus la crearea mai multor tehnici individuale de interogare (de exemplu, chestionarele de personalitate).

4) Cerinţele practicii manageriale şi a verificării competenţelor în muncă (măsurarea aptitudinilor unui candidat la un post, evaluarea competenţei profesionale etc.)

Sistematizarea domeniilor psihologiei clinice si medicinei în care poate fi utilizat chestionarul:

1. Judecata directă de valoare – Reprezintă o modalitate de atribuire valorică explicită unui obiect social (proces, fenomen etc.). Însuşi subiectul poate face obiectul acestei evaluări.

2. Atribuirea de cauzalitate şi responsabilitate – Acest domeniu al chestionării implică mai multă elaborare, o mai profundă explorare şi analiză.

3. Cunoştinţe atestabile – Se porneşte de la premisa că există un răspuns adevărat, iar

participantul trebuie să dea un astfel de răspuns.

4. Opinii, credinţe – Spre deosebire de cazul precedent, nu există răspunsuri bune sau rele (sunt acceptate diferenţele individuale). De exemplu: “Sunteţi de acord cu clonarea?” Se poate răspunde pe o scală de la 1 la 5 (Dezacord total…Acord total).

5. Intenţii comportamentale – Întrebările vizează proiectele intenţiile, comportamentele încă nerealizate. De exemplu: “Consideraţi că vă veţi lăsa de fumat?” (răspunsuri posibile: Da/Nu, dacă da, Când?).

6. Declaraţii privind unele comportamente trecute sau actuale – De exemplu: „Cât de des citiţi ziare? (1. Zilnic, 2. De câteva ori pe săptămâna, 3. O dată pe săptămână, 4. De câteva ori pe lună, 5. O dată pe lună, 6. De câteva oro pe an, 7. Niciodată.

7. Raportarea stărilor mentale şi fizice.

a. Chestionarul de date factuale

Este un tip de chestionar, utilizat de regulă în administraţia publică, care colectează date referitoare la fapte obiective, caracteristici personale etc.

Aspectul definitoriu al chestionarelor factuale este posibilitatea observării obiective a datelor culese şi a verificabilităţii lor. Un astfel de ansamblu de întrebări poate fi preluat de cercetător şi transferat în ştiinţele sociale, aspect remarcat, de altfel, la finalul oricărui chestionar, unde sunt plasate întrebări factuale: nume, vârstă, profesie, studii, venit, loc de muncă, apartenenţă religioasă, apartenenţă etnică, componenţa familiei etc.

Datele acestea nu pot fi puse în general la îndoială, deşi există şi excepţii. De regulă, cel solicitat fie oferă informaţii exacte (datorită verificabilităţii lor), fie refuză să răspundă. O formă mai aparte este chestionarul de cunoştinţe. Acesta caută să verifice gradul de cunoaştere a unei probleme de către populaţie

b. Chestionare de opinie

Caracteristica fundamentală a datelor culese este aceea că ele nu se pretează la o evaluare obiectivă. Deşi se numesc de opinie, aceste chestionare investighează şi aspecte considerate de mai mare profunzime, cum ar fi motivaţiile, interesele, atitudinile, valorile etc. Schema de realizare a chestionarului de opinie în care întrebările închise alternează cu cele deschise.

De regulă, se începe cu întrebări filtru pentru stabilirea gradului de cunoaştere de către cel anchetat a problemelor puse în discuţie (închise, cu răspunsuri multiple precodificate).

Urmează una sau mai multe întrebări deschise privind atitudinea faţă de respectiva problemă, apoi un sistem de întrebări închise (cu răspunsuri multiple, precodificate) referitoare la aceeaşi problemă.

Se succed în continuare întrebări deschise vizând motivaţia opiniilor exprimate şi se încheie cu întrebări închise, cu răspunsuri multiple, precodificate pentru măsurarea intensităţii opiniilor.

c. Chestionare speciale

Întrebările din aceste chestionare sunt concentrate exclusiv în jurul unei teme. Cel mai adesea sunt folosite în marketing pentru a investiga calităţile şi receptivitatea unui anumit produs. De asemenea, o utilitate şi-au găsit în campaniile electorale sau în studiile privind opţiunile de vot şa ieşirea de la urne. Aceste chestionare sunt destinate aflării anumitor fenomene (au funcţie diagnostică) şi au mai puţin scopul de a explica relaţiile dintre indicatori. Se recomandă, de asemenea, în anchete şi sondaje efectuate prin intermediul presei scrise, al ziarelor, revistelor (evaluarea publicaţiilor).

d. Chestionarele omnibus

Aceste chestionare, la care apelează şi cercetarea sociologică, conţin mai multe teme şi sunt cel mai frecvent utilizate. Solicită, de obicei, o cantitate mai mare de informaţii cu privire la fiecare fenomen social în parte (cuprind adesea până la 300 de întrebări). Deseori, acest tip de chestionar este relaţionat cu eşantionul panel (fix, cu cercetări repetate), ceea ce conduce la abordarea complexă a unor fenomene sociale (posibilitatea stabilirii unor relaţii între un număr ridicat de variabile) şi la surprinderea transformării acestora de-a lungul unor perioade de timp

1. Chestionare cu întrebări închise (precodificate)

Subiectul primeşte prin acest tip de chestionar o gamă de răspunsuri, alese de către cercetător, şi are sarcina de a bifa acea variantă care corespunde cel mai bine opţiunii sale. Două aspecte se pot remarca.

Pe de o parte, în astfel de situaţii, riscul ca respondentul să nu aibă un răspuns care să figureze printre variantele oferite şi atunci alegerea sa să fie forţată (să opteze pentru ceea ce este mai aproape de ceea ce crede el) sau să refuze răspunsul.

Pe de altă parte, construcţia unor astfel de chestionare este relativ dificilă, deoarece necesită din partea cercetătorului o explorare temeinică a realităţii spuse investigaţiei.

În legătură cu acest aspect, pretestarea întrebărilor este salutară. Un exemplu, general, ar putea fi următorul: „Cunoştinţele obţinute în perioada studiilor universitare vă ajută munca actuală?” (variante de răspuns: a. Da, b. Nu, c. Nu ştiu).

1. Chestionare cu întrebări închise (precodificate)

Există mai multe variante de construcţie a întrebărilor închise:

a.) Întrebări cu răspunsuri unice. Iată câteva exemple: “Care este vârsta dvs.?” sau “În ce an v-aţi născut?”. La aceste întrebări se indică direct valoarea, cifra, pe un spaţiu liber.

b.) Întrebări cu posibilităţi dihotomice de răspuns. Sunt întrebări cu două variante categoriale de răspuns, de regulă da/nu, fals/adevărat etc.

c.) Întrebări precodificate multiplu. Întrebările sunt prevăzute cu un evantai de posibilităţi, iar subiectul trebuie să opteze pentru una sau mai multe dintre ele dintre ele. De exemplu: „Ce v-a determinat să ……?”

d.) Întrebări de clasament. Solicită subiectului să claseze un set de răspunsuri într-o anumită ordine. Uneori i se poate cere şi o alegere iniţială, apoi vine sarcina de ordonare. „În general, ce apreciaţi cel mai mult la Universitate? Vă rugăm să citiţi cu atenţie această listă şi să alegeţi 3 variante în ordinea importanţei pe care o prezintă pentru dvs.” (1. Îmi permite să fiu creativ(ă), să am iniţiativă, 2. Mă face să aflu lucruri noi, 3. Îmi permite să cunosc oameni, 4. Îmi oferă o ocupaţie, 5. Mă face să mă cunosc mai bine pe mine însumi, 6. Îmi oferă o formare pentru viaţă, 7. Găsesc modele pentru viaţă, 8. Mă face să mă simt important).

1. Chestionare cu întrebări închise (precodificate)

Există o serie de avantaje şi dezavantaje ale acestor tipuri de chestionare. Astfel, acest tip de chestionare oferă un grad sporit de siguranţă şi încredere respondentului (nu apare scrisul lui, ci doar o bifare cu pixul); oferă puncte de sprijin mnezic; permite construcţia unor instrumente mai lungi, cu mulţi itemi (efortul subiectului este mai mic decât în cazul întrebărilor deschise) şi facilitează analiza statistică a răspunsurilor.

Dintre dezavantajele întrebărilor închise menţionăm faptul că nu pot surprinde

fenomenul social în profunzimea sa, că se poate înregistra un „bias” de sugestibilitate ca urmare a prezentării precodificate a răspunsurilor şi că nu oferă date privind personalitatea respondentului şi situaţia de anchetă.

2. Chestionare cu întrebări deschise (postcodificate)

Aceste întrebări sunt redactate grafic cu un set de linii între ele, loc unde vine plasat răspunsul subiectului. În timpul redactării răspunsului, operatorul are datoria să nu intervină deloc, pentru a nu structura sau determina în vreun fel datele culese. Întrucât nu se cunoaşte dinainte amplitudinea răspunsului, trebuie să se rezerve în chestionar un spaţiu destul de larg. S-a constatat, însă, că mărimea spaţiului are o influenţă psihologică asupra subiectului – la dimensiuni mai mari induce refuz, generează teamă, retragere.

Dintre avantajele mai importante ale utilizării, amintim faptul că oferă o mai mare libertate respondentului în formularea răspunsului său; aduce unui plus în cunoaşterea particularităţilor unei populaţii, datele obţinute sunt mai variate, mai personale, sugestibilitatea este mai scăzută şi subiecţii pot exprima judecăţi de profunzime.

Dintre dezavantajele principale amintim dificultatea codificării şi prelucrarea statistică (se recurge la tehnici calitative ale analizei de conţinut) şi faptul că subiectul are sentimentul că nu i se oferă o bună confidenţialitate (răspunsul este mai personal, creşte nivelul de auto-dezvăluire). De asemenea, nu este o modalitate recomandabilă pentru populaţiile slab alfabetizate sau slab instruite.

3. Chestionare cu întrebări semi-deschise (semi-închise)

Caracteristica fundamentală: principalele răspunsuri sunt codificate, redactate deja, dar se lasă posibilitatea adăugării răspunsurilor libere. De exemplu, la întrebarea „Vă place să mergeţi la teatru?”, avem următoarele variante de răspuns: 1. Da, 2. Nu, 3. Nu ştiu, 4. Alt răspuns______________________. Această ultimă variantă este caracteristică întrebărilor semideschise, permiţând subiectului să exprime o opinie care nu apare în opţiunile cercetătorului.

Chestionarele cu întrebări semi-deschise permit prelucrarea relativ uşoară a datelor, întrucât o parte a răspunsurilor este deja precodificată. Din păcate, subiecţii tind să aleagă, din comoditate, partea precodificată a răspunsurilor, dar alteori se înregistrează un dezechilibru: dacă variantele precodificate sunt prea puţine sau prost alese, partea cealaltă a răspunsului va fi mult mai reprezentată – fapt care complică postcodificarea.

1. Chestionare autoadministrate

Înşişi subiecţii înregistrează răspunsurile la întrebări. Se presupune că în absenţa operatorului subiecţii sunt mai dispuşi să răspundă la întrebări personale. În acelaşi timp, se consideră că pot formula răspunsuri mai elaborate, să evolueze în ritmul lor propriu etc. În realitate, cercetările metodologice au arătat că subiecţii evită deliberat răspunsul la anumite întrebări şi formulează într-o măsură mai mare răspunsuri de faţadă. Deseori subiecţii se inspiră din întrebările următoare. Citesc, uneori, mai întâi chestionarul în întregime şi apoi răspund în ordinea dorită de ei şi nu cea prevăzută de succesiunea întrebărilor din chestionar. Aceste chestionare colectează cel mai mare număr de erori în culegerea datelor.

a) Chestionarele poştale
b) Chestionare publicate în ziare / reviste sau prospectul unor mărfuri c) Chestionarele autoadministrate colectiv

a) Chestionarele poştale

Un avantaj indiscutabil al chestionarelor poştale este costul redus al anchetei. Însă asupra ieftinătăţii unui astfel de chestionar încă există discuţii. “Proporţia de răspunsuri la un chestionar prin corespondenţă, în special în cazul unui eşantion al populaţiei generale, poate fi atât de coborâtă, încât costul unui chestionar completat să fie mai ridicat decât prin metoda clasică”. Pe de altă parte, dacă chestionăm în maniera clasică, populaţia poate fi extrem de dispersată şi fondurile disponibile reduse; prin urmare, soluţia cea mai practică este tot chestionarul prin corespondenţă.

Factorii care modifică procentajul celor ce răspund la chestionarele poştale: 1. Atractivitatea chestionarului.
2. Scrisoarea de însoţire.
3. Lungimea şi simplitatea formularului.

4. Apartenenţa iniţiatorului.

5. Subiectul anchetei.

b) Chestionare publicate în ziare / reviste sau prospectul unor mărfuri

Limitele pentru astfel de chestionare sunt şi mai mari, utilitatea lor ştiinţifică fiind minimă. Unele reviste trimit astfel de chestionare pentru a afla: categoriile de cititori, gusturile şi sugestiile acestora pentru îmbunătăţirea calităţii publicaţiei etc. Poate fi, de asemenea, orientativ pentru o firmă.

Spre exemplu, un produs nou este însoţit de un chestionar care ar trebui completat după o lună de utilizare a acelui produs şi sunt şanse ca firma să descopere anumite neajunsuri şi să facă remedierile necesare.

Cum observa Chelcea, aceste instrumente au darul de a face mai degrabă reclamă firmei decât de a fi un instrument de informare.

b) Chestionare publicate în ziare / reviste sau prospectul unor mărfuri

Limitele pentru astfel de chestionare sunt şi mai mari, utilitatea lor ştiinţifică fiind minimă. Unele reviste trimit astfel de chestionare pentru a afla: categoriile de cititori, gusturile şi sugestiile acestora pentru îmbunătăţirea calităţii publicaţiei etc. Poate fi, de asemenea, orientativ pentru o firmă.

Spre exemplu, un produs nou este însoţit de un chestionar care ar trebui completat după o lună de utilizare a acelui produs şi sunt şanse ca firma să descopere anumite neajunsuri şi să facă remedierile necesare.

Cum observa Chelcea, aceste instrumente au darul de a face mai degrabă reclamă firmei decât de a fi un instrument de informare.

c) Chestionarele autoadministrate colectiv

Aceasta este o categorie de chestionare aplicate în situaţii de lucru cu colectivităţi umane cum ar fi: armata, şcoala, universitatea, fabrica. Mai sunt numite şi chestionare scrise colective. Subiecţii sunt adunaţi în încăperi mari, li se distribuie formularele şi li se prezintă consemnul. Prezintă marele avantaj al economiei de timp, de fonduri, dar şi neajunsul influenţării rezultatelor între subiecţi.

2. Chestionare administrate de operatorii de anchetă

Reprezintă modalitatea cea mai des utilizată de culegere a datelor în anchete. Se pot identifica două tipuri mari de chestionare: de scurtă durată şi de lungă durată.

a. Chestionare de scurtă durată (circa 5-10 min.) b. Chestionare de lungă durată (circa 30-45 min.)

Construcţia unui chestionar este o muncă colectivă. Se aprofundează înţelegerea unor probleme, se unifică anumite puncte de vedere şi există o stimulare mentală propice creării unui bun instrument.

Participarea mai multor cercetători conduce la o mai bună operaţionalizare şi la emiterea mai multor întrebări şi la o mai mare varietate a lor. De asemenea, acest fapt dă posibilitatea eliminării întrebărilor nepotrivite, a celor puţin productive, a acelor prost formulate etc.

Chestionarul trebuie, pe cât posibil, să aibă o ordine logică a întrebărilor, să permită reţinerea uşoară din partea operatorului, să fie mai puţin obositor pentru intervievat etc.

Întrebările trebuie să se succeadă natural, fiecare să aibă o relativă

legătură cu precedenta, fără ruptură bruscă. Dacă se trece de la un calup de întrebări la altul, operatorul anunţă aceasta, printr-o formulă convenabilă.

Nu e necesar ca într-o cercetare să fie reţinuţi toţi indicatorii rezultaţi din operaţionalizare. Alegerea pentru cercetare doar a indicatorilor principali sau numai a unora dintre ei reprezintă partea cea mai dificilă în a descrie sau măsura fenomenele sociale.

Meritul cercetătorului este acela de a alege din universul indicatorilor posibili pe cei esenţiali. Trebuie să se reţină un număr optim de indicatori. Cu cât sunt mai mulţi indicatori, cu atât scade şansa ca respondentul să ofere un răspuns mai corect, mai adecvat. Acest fenomen se datorează oboselii, scăderii interesului etc.

Lungimea chestionarului este rodul unui compromis între domeniul de investigat, timpul pe care îl presupune obţinerea răspunsurilor de la subiect, resursele materiale, numărul şi tipul ipotezelor etc.

Există chestionare doar cu câteva întrebări, dar şi unele care depăşesc 100. În general, este bine ca numărul întrebărilor să nu depăşească 35-40. Acest lucru presupune că cel mai rapid chestionat răspunde cam în 20-25 de minute, iar cel mai lent până într-o oră. Există, în general, o tendinţă a cercetătorului de a introduce în chestionar mai multe întrebări decât este necesar.

Construcţia incorectă a chestionarelor poate genera o serie de erori, cu următoarele cauze:

a. Erori din cauza formulării întrebării. Pot fi datorate utilizării unui limbaj inadecvat (pentru o vârstă, categorie socială etc.) sau sugerării răspunsurilor prin formulare.

b. Erori datorate formei de răspuns la întrebare. Spre exemplu, subiectului i se sugerează variante de răspuns atunci când el, de fapt, nu are un răspuns. Sau se poate întâmpla o inadecvare a sistemului de categorii stabilite ca variante de răspuns la conţinutul întrebării.

c. Erori generate de ordinea întrebărilor. În ceea ce priveşte ordinea întrebărilor, problema principală este cea a contaminării răspunsurilor (efectul “halo”) – faptul că răspunsul la o întrebare anterioară influenţează, într-un fel sau altul, răspunsurile la întrebările următoare.

d. Erori produse de construcţia grafică a chestionarului. La chestionarele autoadministrate, se întâmplă ca subiectul să nu vadă anumite trimiteri sau să completeze alte casete decât cele care trebuie ca urmare a unui aranjament grafic defectuos. Se pot întâmpla erori şi la nivelul operatorilor, deşi mai rar.

Operatorii de anchetă trebuie să parcurgă un instructaj sub îndrumarea coordonatorilor cercetării, în mai multe etape:

1. Prima etapă: distribuirea materialelor necesare informării operatorilor

2. A doua etapă: Studierea prealabilă a chestionarului şi a celorlalte materiale primite acasă.

3. A treia etapă: Şedinţa de discuţii şi clarificări

4. A patra etapă: Memorarea întrebărilor (pe cât posibil) şi a instrucţiunilor.

5. Aplicarea în teren a chestionarelor

Distribuirea materialelor necesare informării operatorilor

În prima şedinţă, cercetătorul distribuie fiecărui operator următoarele documente: un rezumat al proiectului de cercetare; un exemplar al chestionarului; o fişă de instructaj (o listă precisă de instrucţiuni); o fişă pentru identificarea persoanelor cuprinse în eşantion; o fişă pentru listarea nominală a subiecţilor; o fişă pentru descrierea persoanelor interogate, a locuinţei şi a situaţiei de interviu.

a. Aspecte generale

Fiecare operator trebuie să aibă asupra sa actele de identitate personale (carnet de student, buletin de identitate) şi o adeverinţă de la una dintre instituţiile implicate în cercetare. Este necesar ca operatorul de interviu să-şi prezinte calitatea sa de colaborator al unei instituţii şi să asigure subiectul de caracterul anonim al chestionarului (operatorul se prezintă şi citeşte partea introductivă din chestionar). Operatorul va avea o ţinută decentă şi un mod de adresare civilizat, indiferent de persoana cu care realizează interviul. Se va urmări ca ora chestionării să fie una potrivită

b. Aspecte privind eşantionarea

Operatorul va primi din partea coordonatorului adresele unde trebuie să efectueze ancheta. De la fiecare adresă, operatorul va alege persoana care corespunde datelor de identificare primite din partea coordonatorului. Dacă în locuinţa respectivă nu va fi găsită nici o persoană care să corespundă datelor de identificare se trece la următoarea adresă. Dacă persoana intervievată refuză să răspundă, se consemnează în fişa operatorului şi se merge la următoarea adresă. Nu se consideră refuz situaţia în care persoana acceptă interviul dar, din motive obiective nu are la momentul respectiv timp pentru interviu.

În astfel de situaţii, operatorul va ajunge la un acord asupra momentului în care chestionarea poate avea loc. Fiecare operator va primi un număr de adrese de rezervă care vor fi utilizate în cazul refuzurilor sau neconcordanţei cu datele de identificare;

c. Aspecte privind completarea chestionarului

Înainte de a începe ancheta, fiecare operator trebuie să citească chestionarul de mai multe ori pentru a evita posibilele dificultăţi din timpul aplicării. Pentru a verifica dacă subiectul poate răspunde întrebărilor din chestionar, se vor adresa primele trei întrebări din chestionar, dar fără a se completa răspunsurile direct în acesta. Dacă persoana corespunde, răspunsurile vor fi completate în chestionar şi interviul poate continua. Dacă persoana nu corespunde, operatorul se va deplasa la adresa următoare, consemnând situaţia în fişă.

În cazul eşantionării pe cote, chestionarele nu vor fi aplicate decât persoanelor care corespund grilei de selecţie primită din partea coordonatorului. În cadrul unei locuinţe nu va fi completat decât un singur chestionar, chiar dacă există mai multe persoane care corespund grilei de selecţie. Chestionarele vor fi completate doar de către operatorul de interviu. Se interzice completarea chestionarului de către intervievat. Operatorul trebuie să aibă grijă ca răspunsurile să aparţină doar subiectului şi să nu fie dat “în colaborare” cu alţi membri ai familiei;

d. Aspecte privind verificarea corectitudinii muncii operatorului

Efectuarea interviului la adresa indicată şi aplicarea întregului chestionar vor fi verificate ulterior prin sondare de către alte persoane. Plata operatorului va fi efectuată abia după realizarea verificărilor.

În cadrul primei întâlniri se explică conţinutul, utilitatea şi modul de completare a formularelor în teren. Se fixează, de asemenea, data următoarei întâlniri. Alţi cercetători, mult mai scrupuloşi în privinţa confidenţialităţii datelor, nu recurg la astfel de liste, chiar cu riscul diminuării corectitudinii datelor. O bună soluţie este aceea de a lua de la subiect doar numărul de telefon, ca singură posibilitate de verificare a corectitudinii operatorului de teren.

2. Studierea prealabilă a chestionarului şi a celorlalte materiale primite acasă.

Operatorii au datoria de a parcurge instrucţiunile date, de a se familiariza cu formularele, chestionarul etc. De asemenea, ei trebuie să noteze neclarităţile, observaţiile etc.

3. Şedinţa de discuţii şi clarificări

• Coordonatorul cercetării răspunde la întrebările operatorilor de teren;

• Se aplică apoi chestionarul de către coordonator pe unul dintre operatori;

• Operatorii aplică între ei chestionare;

• Distribuirea ultimelor materiale (chestionarele necesare şi cele de rezervă, scrisorile de însoţire şi legitimaţiile).

4. Memorarea întrebărilor (pe cât posibil) şi a instrucţiunilor.

5. Aplicarea în teren a chestionarelor

În perioada în care cercetarea se derulează efectiv, coordonatorul sau coordonatorii anchetei trebuie să ţină contactul permanent cu operatorii (să răspundă telefonic oricăror solicitări, întrebări etc.).

De asemenea, trebuie să convoace periodic operatorii pentru discuţii şi informare cu privire la mersul anchetei (numărul de chestionare deja aplicate, problemele întâlnite, verificarea primelor chestionare etc.), să colecteze chestionarele deja completate şi să verifice respectarea eşantionării (dacă se respectă cotele sau pasul statistic de pe listele electorale etc.). Alte sarcini privesc organizarea introducerii datelor, respectarea planului calendaristic stabilit şi verificarea activităţii operatorilor prin sondaj (vizite la domiciliu, telefoane etc.).

La aplicarea chestionarelor, operatorul poate să se confrunte, în relaţia cu subiectul, cu o serie de situaţii care fac dificilă sau chiar imposibilă colectarea unor date corecte. Aceste situaţii sunt prevenite printr-un consemn corespunzător, dar există posibilitatea ca subiectul să nu ţină cont de acest lucru.

a) Situaţia când subiectul “nu ia în serios” cercetarea, este ironic, sceptic sau zeflemitor. Soluţii posibile: convingerea subiectului, aducerea lui spre o atitudine mai bună – dacă nu e posibil, se abandonează şi se înlocuieşte cu alt subiect.

b) Situaţia în care subiectul se consideră manipulat, folosit, obiect al cercetării. Soluţii posibile: Crearea impresiei că subiectul este mai important, sub dimensiunea sa umană, decât cercetarea însăşi şi manifestarea unei maxime flexibilităţi în raporturile cu subiectul.

c) Situaţia în care subiectul confundă chestionarea cu psihoterapia sau discuţia amicală şi consideră că ancheta îi oferă posibilitatea “descărcării”. Soluţii posibile: “refocalizarea” subiectului.

d) Situaţia în care subiectul solicită informaţii suplimentare pe parcursul chestionării, de la operator sau de la alţi membri ai familiei, care l-ar influenţa în elaborarea răspunsurilor. Soluţii posibile: Refuzul operatorului de a furniza date suplimentare, precum şi împiedicarea delicată de a face schimb de impresii cu familia.

e) Situaţia în care subiectul confundă cercetarea cu ancheta poliţienească şi constatăm teamă, precauţii, întrebări multe înainte de a răspunde – mai ales cu privire la destinaţia datelor furnizate. Soluţii posibile: clarificarea poziţiei operatorului şi rostului cercetării.

f) Situaţia în care subiectul solicită o plată pentru răspunsurile la chestionar. Soluţii posibile: convingerea subiectului să coopereze fără plată, iar în caz de refuz abandonarea şi înlocuirea cu alt subiect.

Conf. univ. dr. Angela Bogluţ

CURS 10

Procesul de evaluare clinica

Presupune ca prim palier evaluarea mecanismelor si functiilor psihice, cu scopul identificarii unor conditii patologice responsabile pentru tulburarile cognitive, afective, de comportament sau dizarmonii de personalitate.

Urmatoarea etapa vizeaza interventia psihologica de specialitate, consilierea si terapia suportiva, in sensul dezvoltarii si optimizarii personale, autocunoastere, consiliere specifica obiectivelor medicale.

Psihologia clinică are:

– un caracter integrativ – necesită informaţii aprofundate integrate din toate celelalte domenii ale psihologiei – mai ales din psihopatologie, psihoterapie, evaluare psihologică;

– un caracter holist – vizează abordarea tuturor aspectelor unei persoane, de la cele biologice la cele sociale şi culturale, de la cele normale la cele patologice;

– un caracter aplicativ – urmăreşte conceptualizarea cazului individual pentru realizarea unui plan de intervenţie.

Deşi majoritatea psihologilor îşi formează competenţe clinice pentru o plajă largă de probleme clinice şi populaţii clinice, unii şi pot continua specializarea în câteva arii specifice :

– Psihologia clinică a copilului şi familiei axată pe aprofundarea cunoştinţelor de psihologie a dezvoltării, evaluării (de exemplu, tulburări comportamentale, de învăţare, întârzieri în dezvoltare) şi terapiei copilului. Clinicienii se pot specializa pe abordarea copiilor abuzaţi fizic şi/sau sexual, cu deficit de atenţie/hiperactivitate, tulburări de conduită, autism, etc. Ei pot oferi consultaţii profesorilor şi părinţilor pentru a-i ajuta să managerieze mai bine copiii cu diferite probleme. Psihologii clinicieni specializaţi în problematica copiilor pot lucra cu cei care suferă de tulburări medicale severe (de exemplu, cancer, epilepsie, diabet, dizabilităţi diferite etc.) pentru a face faţă consecinţelor emoţionale şi comportamentale ale bolilor respective. De asemenea, se pot specializa în abordarea unei problematici psihice specifice a copilului (de exemplu, tulburări de alimentaţie, tulburări de anxietate, tulburări depresive).

– Psihologia clinică a sănătăţii a fost definită ca fiind un ansamblu de contribuţii specifice educaţionale, ştiinţifice şi profesionale ale psihologiei la promovarea şi menţinerea sănătăţii, la prevenirea şi tratarea bolii, la identificarea corelatelor etiologice şi diagnostice ale sănătăţii, bolii şi disfuncţiilor asociate acesteia, la analizarea şi optimizarea sistemului de sănătate şi politicii de sănătate.

Psihologii specializaţi în această practică au ca obiective să ajute persoanele sănătoase să rămână sănătoase şi să asiste oamenii bolnavi sau cu factori de risc să facă faţă mai bine situaţiei de boală. Tendinţa actuală este de a învăţa oamenii să aibă un stil de viaţă sănătos.

– Neuropsihologia clinică. Neuropsihologia vizează identificarea relaţiilor dintre creier şi comportament. Clinicienii specializaţi în acest domeniu evaluează funcţionarea creierului şi a comportamentului persoanelor care suferă de probleme neurologice (de exemplu, demenţă, traumatisme craniene, tumori, accidente vasculare cerebrale, epilepsie, etc.). Psihologii evaluează abilităţile cognitive, funcţionarea senzorială şi motorie, memoria, raţionamentul.

Psihologia judiciară vizează aplicarea psihologiei la problemele legale. Psihologii specializaţi în acest domeniu utilizează principiile comportamentului uman în sistemul judiciar şi legal. Principalele lor activităţi vizează: evaluarea psihologică a deţinuţilor, oferirea de expertiză psihologică judecătorilor, evaluarea psihologică în situaţia de custodie a copiilor, în situaţia de divorţ, etc. –

Geropsihologia, prin specialiştii săi, oferă servicii psihologice persoanelor vârstnice: evaluare psihologică şi neuropsihologică, terapie individuală şi de familie, dezvoltarea de strategii de maximizare a independenţei şi self-care, activităţi de optimizare a stimei de sine, controlului, strategii de diminuare a depresiei.

– Psihologia clinică a sănătăţii a fost definită ca fiind un ansamblu de contribuţii specifice educaţionale, ştiinţifice şi profesionale ale psihologiei la promovarea şi menţinerea sănătăţii, la prevenirea şi tratarea bolii, la identificarea corelatelor etiologice şi diagnostice ale sănătăţii, bolii şi disfuncţiilor asociate acesteia, la analizarea şi optimizarea sistemului de sănătate şi politicii de sănătate.

Psihologii specializaţi în această practică au ca obiective să ajute persoanele sănătoase să rămână sănătoase şi să asiste oamenii bolnavi sau cu factori de risc să facă faţă mai bine situaţiei de boală. Tendinţa actuală este de a învăţa oamenii să aibă un stil de viaţă sănătos.

a. Cercetarea. Cercetarea este considerată baza oricărei activităţi psihologice clinice, este cea care orientează şi fundamentează orice intervenţie. Programele de cercetare pot urmări mai multe obiective: determinarea eficienţei evaluărilor şi terapiilor pentru diferite probleme clinice precum depresia, anxietatea, tulburările alimentare, abuzul de substanţe, etc.; identificarea riscului unor persoane de a dezvolta anumite probleme psihologice; evaluarea metodelor cele mai bune de diagnostic. Chiar dacă nu toţi clinicienii realizează cercetări ştiinţifice, tuturor li se cere, prin coduri deontologice, să fie puşi la curent cu rezultatele studiilor actuale pentru a îşi optimiza permanent activitatea profesională.

b. Evaluarea. Psihologii clinicieni folosesc diferite proceduri de evaluare psihologică a aspectelor intelectuale, emo- ţionale, comportamentale, educaţionale, de personalitate sau neuropsihologică ale persoanelor, familiilor sau grupurilor. Obiectivul evaluării psihologice este de a determina aspectele subtile şi adesea ascunse ale psihicului persoanei în contextul factorilor biologici, psihologici şi socioculturali.

c. Consilierea şi psihoterapia. Abordările terapeutice actuale sunt numeroase şi adresează toată gama de probleme psihologice. De obicei, clinicienii sunt formaţi într-o anumită perspectivă terapeutică pe care o aplică pentru evaluarea, înţelegerea şi tratarea cazurilor individuale. În practica clinică contemporană există tendinţe de integrare de diferite tipuri.

d. Activităţi de învăţare. Psihologii clinicieni pot desfăşura activităţi de predare în diferite universităţi, de supervizare a studenţilor sau de training în diferite contexte (de exemplu, workshopuri de management a stresului, de abordare a problemelor de cuplu, de relaţionare, etc.)

e. Consultanţă. Psihologii clinicieni pot realiza activităţi de consultanţă în diferite contexte. De exemplu, consultanţă pentru medici care doresc să managerieze mai bine complianţa pacienţilor la tratament; consultanţă pentru prevenţia violenţei etc.

– psihodiagnostic si evaluare psihologica clinica a persoanei adulte sanatoase sau care solicita incadrarea in grad de handicap si/sau orientarea profesionala, evaluare cognitiva (stabilirea coeficientului de inteligenta IQ/coeficientului MMSE)

– expertiza specifica a factorilor implicati in sanatate si boala, la cererea unor institutii abilitate stabilirea gradului de discernamant;

– evaluari psihologice complexe în situaţii de: abuz sau neglijare a copilului, stabilirea custodiei minorilor, stabilirea aptitudinii pentru adoptie, stabilirea timpului de vizitare a copiilor, prelungirea ingrijirii copilului;

– rapoarte psihologice catre diferite institutii: instanta judecatoreasca, institutii de invatamant).

Evaluarile psihologice clinice se finalizeaza cu eliberarea unui aviz psihologic care sa ateste starea de sanatate psihica, aptitudinea sau/si, dupa caz, cu un Raport de Psihodiagnostic si Evaluare Clinica.

Psihodiagnosticul are in vedere investigarea factorilor psihologici relevanti pentru desfasurarea diverselor activitati, proces de evaluare psihologica in care se utilizeaza diverse metode si vizeaza analiza de catre psihologul clinician a urmatoarelor aspecte:

– evaluarea psihologica a starii de sanatate psihica, conditie de baza pentru desfasurarea unor activitati, profesii si care implica examinare psihologica (ex. testarea profesorilor, a functionarilor publici, avizarea contabililor experti, etc.)

– evaluare cognitiva si neuropsihologica (atentie, gandire, memorie, limbaj, etc) – evaluare comportamentala
– evaluarea parametrilor bio-fiziologici
– evaluare afectiv – emotionala

– evaluarea personalitatii şi a mecanismelor de coping/adaptare/de aparare

– evaluarea unor probleme psihologice specifice cuplului, familiei

– evaluarea contextului familial, profesional, social, economic, cultural in care se manifesta problemele psihologice

– evaluarea gradului de discernamant al persoanelor, în limitele competentei psihologului

– evaluarea dezvoltarii psihologice

– alte evaluari în contexte care implica dimensiuni psihologice clinice (ex. chestionare de orientare profesionala in consilierea vocationala, chestionare de aptitudini, atestare adoptie, etc).

interviul (structurat, semistructurat, liber);

observatia

teste psihologice clinice

Scala de Evaluare Globala a Functionarii / Global Assessment of Functioning Scale (GAFS),

Scala de Evaluare Globala a Functionarii Relationale

(SEGFR)/ Global Assessment of Relational Functioning (GARF) Scale;

Scala de Evaluare a Functionarii Sociale şi Profesionale (SEFPS) / Social and Occupational Functioning Assessment Scale (SOFAS),

examen MMSE (Mini Mental State Examination) ,

testul ceasului, alte teste de personalitate cu valente clinice.

Interventia psihologica efectuata de psihologul clinician poate implica:

1. Activitatea de preventie primara si secundara a tulburarilor psihice – are in prim plan promovarea sanatatii si a unui stil de viata sanatos

2. Consiliere psihologica si psihoterapie suportiva
– psihoterapie de scurta durata centrata pe problema (individuale, de grup,

cuplu şi familie);

– psihoterapie de relaxare şi sugestie;

– interventie psihoterapeutica specifica in cazul tulburarilor de personalitate, anxietate, depresie, tulburari distimice, sindrom anxios- depresiv, fobii, atacuri de panica, obsesii si compulsii, tulburari afective, tulburari de somn, nevroze, tulburari de comportament alimentar, tulburari cauzate de stres, posttraumatice, tulburari de adaptare, de control al impulsului demente (dementa Alzheimer, dementa Parkinson, demente senile, demente vasculare), tulburari aparute ca urmare a accidentelor vasculare cerebrale (AVC), tulburari de memorie, etc

– optimizare şi dezvoltare personala, autocunoastere ( coaching); – managementul conflictului şi negociere.

3. Consiliere psihologica si psihoterapie specifica obiectivelor medicale particulare

– consilierea în situatii de criza şi asistenta bolnavilor terminali (tumori canceroase, alte boli cronice), psihoterapia tulburarilor mentale datorate unor conditii medicale generale, tulburarilor afective datorate hipotiroidismului cu simptome depresive, etc.

– consiliere psihologica cu ajutorul tehnicilor cognitiv – comportamentale specifică obiectivelor medicale (ex. cresterea aderentei la tratament, modificarea stilului de viata, pregătire preoperatorie, consiliere postoperatorie).

Astfel, sunt investigate aspecte legate de sanatatea clinica sau psihosomatica, urmarindu-se atat optimizarea starii psihice a persoanelor sanatoase, cat si preventia tulburarilor psihice

Studiul de caz este cu certitudine o construcţie a psihologului clinician, care în urma informaţiilor culese din multiple metode de la persoană, va da sens acestora prin formularea unor explicaţii, prin descrierea unor procese interne şi formularea unor posibile soluţii. „Subiectivismul” de care au fost acuzaţi abordarea clinică şi respectiv, psihologii clinicieni se datorează particularităţilor studiului de caz :

a) Singularitatea – cazul să fie tratat în unicitatea sa şi să nu fie redus la ceea ce ar putea să exemplifice (de ex. tipul de patologie) iar acest lucru se poate întâmpla doar prin „privirea” clinicianului care va urmări aspectele ce individualizează persoana din faţa sa şi nu pe cele comune.

b) Totalitatea – persoana este o unitate indivizibilă (intrasubiectivitate) aflată în interacţiune cu lumea exterioară (intersubiectivitate). Informaţiile culese (reprezentări, conflicte, stări emoţionale…) nu pot fi înţelese decât în contextul persoanei şi a vieţii sale. Un simptom poate fi interpretat doar în lumina istoriei subiectului, a funcţiei pe care acesta o îndeplineşte în psihicul persoanei, a consecinţelor şi a reprezentărilor apărute.

c) Istoria – discursul prezent al persoanei poate fi înţeles doar prin raportare la o cronologie; omul nu se află niciodată înafara timpului, el vorbeşte la prezent, dar construieşte un trecut punctat de amintiri, căutări, semnificaţii. Psihologul îl ajută pe om în această reconstrucţie.

d) Întâlnirea implică o relaţie cu psihologul, care prin prezenţa şi ascultarea sa, este un catalizator al emoţiilor, reprezentărilor. Această întâlnire bazată pe construirea unei relaţii între persoană şi psiholog este cea care poate facilita construirea cazului individual sau studiul de caz.

Are rolul de a oferi suportul necesar atat pentru autocunoastere, acceptare de sine si dezvoltare personala cat si pentru cunoasterea diferitelor aspecte ale vietii, cu scopul rezolvarii problemelor pe care le ridica mediul familial, social, profesional.

Se adreseaza persoanelor care trec prin situatii existentiale de criza, de pierdere, dezechilibru sufletesc, ajutandu-le sa ia decizii optime in ceea ce priveste cariera, casnicia, familia, etc.

Consilierea psihologica se recomanda in urmatoarele probleme:

– Probleme de relationare in cuplu (dificultatea de a incepe si mentine o relatie, incheierea unei relatii semnificative, sentimente de culpabilitate)

– Probleme cauzate de stresul profesional (pierderea locului de munca, lipsa increderii in fortele proprii si scaderea stimei de sine, teama de schimbare, teama de afirmare)

– Divort, deces, viol, boli cronice, alte abuzuri si evenimente traumatizante

– Relatii interpersonale deficitare (dificultati in comunicare si exprimarea emotiilor, tendinta de izolare etc)

De asemenea, consilierea psihologica exercita si un rol preventiv in tulburarile afective si comportamentale, echilibrand si orientand subiectul spre viitor, spre oportunitatile care confera sens vietii .

Se adreseaza palierului profund al personalitatii, ajutand subiectul sa isi gaseasca propriile resurse pentru rezolvarea problemelor cu care se confrunta, intr-o maniera matura, adaptata si cat mai eficienta. Obiectivele psihoterapiei se contureaza in functie de amploarea si specificul tulburarii:

– Diminuarea sau disparitia simptomului
– Intarirea Eului
– Echilibrarea identitatii personale, a imaginii de sine.

Psihoterapia este recomandata in urmatoarele probleme:

– Situatii de criza existentiala (deces, divort, somaj, toleranta redusa la schimbare)

– Depresie, anxietate, fobii, atacuri de panica

– Adictii (tutun, alcool, droguri, medicamente etc)

– Tulburari de alimentatie (anorexie, bulimie, obezitate)

– Tulburari de comportament la copii (nervozitate, abandon scolar, deficit de atentie, ticuri, anxietate, fobii, probleme de comunicare si interrelationare, divortul parintilor,atacuri de panica, dificulatati de invatare)

– Tulburari de personalitate

– Boli cornice

– Infertilitate

– Insomnie sau alte tulburari ale somnului (cosmaruri, agitatie)

– Evenimente psiho-traumatizante (viol, abuz, violenta)

Psihoterapia cognitiv-comportamentala pune accent pe problemele actuale ale persoanei, dar ia in considerare trecutul ca avand un rol definitoriu in geneza tulburarilor aparute, prin invatarea anterioara.

Tulburarile psihice (atac de panica si anxietate, fobie, depresie, anorexie, bulimie, obezitate, probleme de cuplu, tulburari de comportament, tulburari de personalitate, tulburari cauzate de evenimente psiho-traumatizante precum: divort, deces, viol) au ca origine distorsiuni ale realitatii, prin scheme ilogice de gandire pe care clientul le-a format de-alungul timpului.

Scopul acestei forme psihoterapeutice este acela de a modifica sistemul rational si convingerile clientului, in vederea imbunatatirii calitative a vietii sale si remedierii problemelor cu care se confrunta. Astfel, terapeutul ajuta clientul sa invete modalitati adecvate si adaptate trairilor sale afective.

Anamneza este un termen cu puternică şi veche conotaţie medicală, frecvent utilizat în cercetarea şi practica psihologică mai ales în acţiunea psihodiagnostică. Plasată într-un complex de modalităţi prin care de fapt se poate manifesta metoda convorbirii, anamneza se deosebeşte de alte metode prin scopul şi demersul activităţii investigative.

Din punct de vedere metodologic anamneza nu este totuşi chiar o convorbire, nici o anchetă psihologică, nici o anume biografie, ci este de fapt o altfel de relaţionare psihodiagnostician-subiect. Este o întâlnire între psiholog şi subiect bazată pe încredere reciprocă şi sensibilitate. În actul anamnestic se naşte, se manifestă şi se modelează afectivitatea în transfer sau transferul de afectivitate.

Informaţiile obţinute prin discuţia anamnestică permit psihodiagnosticianului să se orienteze în problema supusă discuţiei, îl orientează pe examinator în alegerea metodelor şi tehnicilor prin care va putea determina stabilirea unui diagnostic cu şanse de a fi validat.

Identificarea subiectului

Situaţiile diferite în care se pot plasa „ab initio” (de la început) atât examinatorul cât mai ales cel examinat, conferă multe posibile şi potenţiale interpoziţionări precum şi o arie largă de ofertări clinice.

Dacă subiectul este spitalizat, abordarea se face de la clinician la pacient şi urmează căile deja bătătorite ale examenelor clinice în stilul impus de tipizarea unei foi de observaţie de tip psihiatric.

Tendinţa actuală în psihologia clinică este de a utiliza o abordare integrativă de înţelegere a problemelor umane. În general, majoritatea clinicienilor (mai ales cei care au o specializare în domeniul psihoterapiei) aderă preponderent la o anumită orientare teoretică; cu toate acestea, în practică este folosită o abordare integrativă care susţine că factorii cauzali interacţionează şi contribuie la problema respectivă.

Clinicienii care sunt specializaţi în psihoterapie folosesc teoria la care aderă pentru înţelegerea comportamentului (normal şi anormal) şi pentru construirea strategiilor de evaluare şi intervenţie.

Practicienii care desfăşoară doar activităţi de evaluare, cercetare, învăţare şi consultanţă îşi organizează munca conform modelului actual al psihologiei clinice şi a sănătăţii – modelul biopsihosocial.

Factori biologici Cercetările recente în medicină şi ştiinţele biologice au evidenţiat conexiunea puternică dintre dimensiunea fizică şi cea psihologică a fiinţei umane, astfel că o înţelegere cât mai completă a unei probleme emoţionale sau comportamentale trebuie să ia în considerare factorii biologici potenţiali.

Studiile au arătat că:

– O serie de boli fizice (de exemplu, sindromul Down, cancerul, retardul mental, boala cardiacă etc.) dar şi boli psihiatrice (de exemplu, schizofrenia, alcoolismul, boala bipolară) au puternice influenţe biologice sau genetice . Aceste influenţe biologice sau genetice au o contribuţie semnificativă dar incompletă asupra dezvoltării sau evoluţiei multor boli.

Vulnerabilităţile şi predispoziţiile biologice sau genetice nu determină în mod automat apariţia unei boli sau trăsături, ci trebuie examinate în contextul social şi psihologic specific. Aici sunt de actualitate studiile de epigenetică care au arătat că exprimarea (activarea) anumitor gene se face doar sub impactul anumitor evenimente de viaţă specifice.

– Alte influenţe biologice asupra comportamentului se referă la funcţionarea chimică a creierului. De exemplu, serotonina este un neurotransmiţător asociat cu o serie de comportamente instinctuale (mâncatul, sexualitatea sau schimbarea de dispoziţie). Nivelurile scăzute de serotonină se asociază cu comportament impulsiv şi depresie. Dopamina, un alt neurotransmiţător, a fost asociat cu schizofrenia. Cele mai noi tehnologii în studierea creierului – CAT, Computerized Axial Tomography; PET, Positron Emission Tomography; MRI, Magnetic Resonance Imaging – au contribuit la înţelegerea mai rafinată a relaţiilor dintre creier şi comportament.

Astfel, studiile de epigenetică şi studiile care au demonstrat plasticitatea neuronală (creşterea şi diferenţierea creierului nu este determinată numai genetic ci şi prin interacţiunea continuă cu mediul) contribuie decisiv la înţelegerea mai complexă a interacţiunii factorilor biologici cu cei psihologici şi sociali. Formarea creierului nu se încheie în copilăria timpurie ci este un proces ce parcurge toată viaţa individului; astfel are loc o continuă formare de paternuri corticale în funcţie de experienţa individuală, chiar şi la nivelul neuronilor din hipocampusul adult.

Factori sociali

Problemele individuale nu pot fi înţelese în afara contextului de viaţă al persoanei respective. Psihologii clinicieni iau în considerare factorii sociali şi culturali care influenţează comportamentul, conform celor mai recente studii ştiinţifice.

Astfel, cercetările s-au focalizat pe aspectele care pot influenţa comportamentul uman: cultura, factori socioeconomici, etnia, orientarea sexuală, religia, suportul social şi resursele comunităţii.

– S-a demonstrat că prevalenţa schizofreniei, depresiei şi abuzului de substanţe în mediul urban este semnificativ mai mare decât în mediul rural, şi a alcoolismului în mediul rural.

– S-a demonstrat importanţa relaţiilor sociale pentru protecţia persoanelor de o serie de probleme fizice şi psihice (alcoolism, depresie, hipertensiune). Sistemul de suport social s-a demonstrat eficient pentru longevitate, pentru abilitatea oamenilor de a face faţă şi a se recupera în urma problemelor fizice şi psihice.

Factori sociali

Factorii sociali au şi efecte negative. De exemplu, boala şi moartea apar frecvent în urma morţii unui partener sau a divorţului, mai ales la vârstnici. De asemenea, sărăcia, violenţa, vagabondajul, se asociază cu efecte psihologice negative. APA sugerează clinicienilor să recunoască cultura şi etnia ca fiind parametrii importanţi în înţelegerea proceselor psihologice

– influenţele psihosociale pot modifica circuitele hormonale şi funcţionarea neurotransmiţătorilor. Animalele crescute cu exerciţii fizice şi stimulare au mai multe conexiuni neuronale în părţi variate ale creierului decât animalele crescute fără. Statutul social are un impact asupra producţiei hormonale (de ex., cortizolul) ceea ce influenţează stresul.

– alţi factori psihosociali care par a influenţa funcţionarea biologică sunt: izolarea socială, stresul interpersonal şi de mediu, pesimismul, depresia şi furia, care s-au asociat puternic cu tulburări fizice variate şi chiar cu moartea. Aceste tulburări fizice sunt, de exemplu, hipertensiunea sau infarctul miocardic dar şi cancerul.

Integrarea aspectelor biologice cu cele sociale şi psihologice în abordarea clinică a cazurilor dispune de câteva implicaţii teoretice şi practice:

• înţelegerea influenţelor biologice şi chimice ale medicamentelor (de exemplu, antidepresivele, anxioliticele, antipsihoticele). Întotdeauna tratamentul medicamentos al unor aspecte psihice are efecte secundare diverse (ameţeală, creşterea toleranţei la substanţă, dependenţă fizică sau psihică – anxioliticele; insomnie, nervozitate – antidepresivele; rigiditate musculară, creştere în greutate, constipaţie, uscarea mucoasei bucale – antipsihoticele) care, la rândul lor conduc la apariţia altor consecinţe emoţionale, fizice şi sociale, creând, de multe ori un cerc vicios greu de explicat pacientului şi dificil de abordat de către clinician. Un psiholog care cunoaşte aceste influenţe şi consecinţe, va folosi medicaţia numai în cazuri speciale, în funcţie de gravitatea simptomelor (de exemplu, delir, halucinaţii) sau a situaţiei în care se află persoana (de exemplu, atac de panică înaintea unei intervenţii chirurgicale urgente).

Din perspectiva neuro- ştiinţifică, terapia psihofarmacologică care nu este coordonată simultan cu alterarea experienţelor personale (prin psihoterapie), nu este justificată şi este iresponsabilă.

Psihoterapia nu poate fi înlocuită cu medicaţia pentru că nu există încă mijloace biochimice care să determine schimbarea dispoziţiilor dezadaptative de interacţiune şi comportament care conduc la apariţia unei tulburări.

Aceste dispoziţii pot fi schimbate doar prin experienţe noi şi repetate, adică prin procese de învăţare emoţionale, verbale şi interpersonale care, în timp devin noi reţele în structurile creierului .

• înţelegerea impactului experienţelor emoţionale, (provocate de evenimentele trăite sau de procesul psihoterapeutic) asupra activării genetice şi asupra reţelelor neuronale. Aspectele culturale, în general şi cele familiale, în special funcţionează ca activatori genetici. Efecte epigenetice pot fi pozitive sau negative în funcţie de calitatea experienţelor. Astfel, această complexă matrice bio-culturală a organicului şi mediului social construieşte modul în care omul funcţionează dar şi potenţialul său de creştere.

• există o transformare mutuală reciprocă între procesele psihologice şi cele biologice, activată de creier. Astfel, o tulburare psihică este produsul unei cauzalităţi circulare între influenţele psihologice, neurofiziologice, de mediu şi sociale care interacţionează continuu unele cu celelalte. Creierul este doar un factor mediator şi nu cauza tulburărilor psihice.

Perspectiva biopsihosocială a fost larg acceptată atât în medicină cât şi în psihologie şi deţine date de cercetare care îi susţin puternic eficienţa. Acest model a devenit extrem de influent în psihologia clinică.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: paradigmă, metodologie, metodă, tehnică Reprezintă un set de propoziţii care explică modul în care este percepută realitatea, un set de… [308799] (ID: 308799)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

paradigmă, metodologie, metodă, tehnică Reprezintă un set de propoziţii care explică modul în care este percepută realitatea, un set de… [308799]

Copyright Notice

ACADEMI A DE POLIȚIE ALEX ANDRU IO AN CUZ A [610637]

A foglalkozás témája: [607710]

Programul de studii : Arte plastice (pictură) CONFESIUNI Îndrumător științific: Conf. Univ. Dr. Negoescu Liliana Absolvent, Tăcăluță Andra-Ermina… [305250]

LICEUL TEHNOLOGIC , , DRAGOMIR HURMUZESCU [605549]

Fig. 1. Schema de control sistemului de benzi transportoare [620992]

„Lumea nu are decât o singura justificare: Învierea !” drd. Ciula Ciprian Claudiu Prima afirmare a persoanei constă în distingerea ei față de… [609967]

Copyright Notice

Similar Posts