Papa Inocentiu al Iii Lea Conceptii Si Raporturi ale Papalitatii la Inceputul Secolului al Xiii Lea

CUPRINS

Introducere – motivarea și importanța subiectului

Cadrul general – statele vest-europene la începutul secolului XIII (Sfântul Imperiu Romano-German, Regatul Franței, Regatul Angliei, regatele hispanice și republicile italiene)

Papalitatea în timpul pontificatului lui Inocențiu al III-lea (1198-1216):

Politica papală de la Grigorie al VII-lea cel Mare

Personalitatea și viața lui Inocențiu al III-lea.

Reafirmarea puterii eclesiastice și conflictul cu Imperiul

Cruciadele:

Cruciada a IV-a și implicarea papală

Efectele Cruciadei a IV-a

Papalitatea sub urmașii lui Inocențiu al III-lea. Conflictul cu regatele naționale

Concluzii

Bibliografie

Declarație de onestitate

Introducere – motivarea și importanța subiectului

Pontificatul papei Inocențiu al III-lea (1198-1216) corespunde în istorie apogeului puterii lumești a Papalității medievale. Totodată, însă, este martorul începutului cristalizării, în Occident, a conceptului de regat național, care îl va înlocui ulterior pe cel al imperiului universal (imperium unicum).

Venirea lui Inocențiu pe scaunul pontifical este precedată de conflictul dintre Papalitate și Imperiu, început sub pontificatul lui Grigorie al VII-lea, denumit cearta pentru investitură, ori disputa dintre regnum și sacerdotium, în cadrul căruia se căuta dovedirea superiorității puterii spirituale a Papalității. Ulterior, conflictul dintre aceste două puteri va fi transpus pe câmpul de bătălie, în timpul pontificatului papei Alexandru al III-lea, când Papalitatea și mai multe orașe italiene au luptat împotriva armatelor împăratului romano-german Frederic I Barbarossa.

Inocențiu al III-lea îi urmează la tronul pontifical lui Celestin al III-lea, fiind ales de către primul conclav din istorie. Membru al familiei nobile a conților de Segni, cu studii în teologie (la Paris) și drept ( la Bologna), el este ales papă la vârsta de 38 de ani, în data de 8 ianuarie 1198. Conștient de importanța misiunii sale și de autoritatea de care trebuia să dea dovadă, Inocențiu și-a început pontificatul reglementând raporturile cu Comuna Romei, al cărei Senat îl aduce sub controlul scaunului papal.

În Peninsula Italică, suveranul pontif a fost inițiatorul politicii recuperărilor, vizând readucerea la Papalitate a unor teritorii pierdute, mai ales în urma conflictului cu imperiul, și vizând în special domeniile contesei Matilda de Canossa, ce fuseseră lăsate moștenire Bisericii încă din timpul lui Grigorie al VII-lea, dar fuseseră ocupate de către trupele imperiale. Chiar dacă nu a reușit includerea acestora în patrimoniul Sfântului Petru, Inocențiu a înregistrat succese în cazul altor domenii, reușind astfel să scoată odată pentru totdeauna Papalitatea de sub controlul politic al Imperiului.

Rolul lui Inocențiu în politica europeană a fost unul de primă importanță, mai ales în ceea ce privește Sfântul Imperiu Romano-Germna, unde, după moartea prematură a împăratului Henric VI, suveranul pontif este desemnat tutore al principelui moștenitor, pe atunci în vârstă de 3 ani, viitorul Frederic al II-lea. Suveranul pontif se va implica astfel în luptele interne dintre Filip de Suabia și Otto de Braunschweig, reușind depunerea acestuia din urmă, cu sprijinul unui alt monarh, regele Filip al II-lea August al Franței, și înscăunarea lui Frederic, la anul 1214.

Și în cazul altor state europene autoritatea papală se va face simțită sub pontificatul lui Inocențiu al III-lea, episcopul Romei devenind suzeranul lumesc al mai multor monarhi europeni, precum regii Angliei (Inocențiu este cel care îl determină pe regele englez Ioan I Fără de Țară să semneze Magna Charta – un document prin care lise confereau o serie de drepturi nobililor englezi), Aragonului, Leonului ori Portugaliei (pe aceștia trei politica suveranului pontif reușește să-i unească în lupta împotriva arabilor spanioli, obținând astfel marea victorie de la Las Navas de Tolosa, care a oprit definitiv expansiunea musulmană în Peninsula Iberică).

Un alt aspect al pontificatului lui Inocențiu al III-lea l-a reprezentat veritabilele expediții militare de eradicare a mișcărilor eretice europene, semnificativă în această direcție fiind campania purtată împotriva albigenzilor din sudul Franței de către mai mulți nobili francezi, cu binecuvântarea papală, între anii 1208-1209, ”cruciații” fiind chiar îndemnați să-i eradicheze pe eretici de către Sfântul Dominic de Guzman. Rezultatul acestei campanii a fost distrugerea comitatului de Toulouse, și, chiar dacă Papalitatea a obținut astfel domeniul francez al Avignonului, pe care îl va păstra până la anul 1789, implicarea monarhilor și în general a politicului în sfera afacerilor bisericești a avut consecințe nefaste pe viitor.

Tot în timpul pontificatului lui Inocențiu al III-lea s-a desfășurat și cea de-a IV-a Cruciadă, al cărei deznodământ a fost unul complet neașteptat, anume cucerirea Imperiului Bizantin creștin de către trupele cruciaților, principala beneficiară a acestei expediții fiind Republica Veneției, care își creeaz= astfel un imperiu colonial în zona Mediteranei Răsăritene. Chiar dacă Inocențiu al III-lea le interzisese cruciaților să atace Constantinopolul, aceștia l-au cucerit înVinerea Patimilor a anului 1204, creând mai multe state latine, în frunte cu noul Imperiu de Constantinopol, a căror existență va fi însă de scurtă durată și care nu vor face decât să grăbească declinul Bizanșului, înlesnind instalarea turcilor musulmani în Europa.

Un ultim aspect al epocii lui Inocențiu al III-lea îl reprezintă organizarea, în ultimul său an de pontificat, a Conciliului IV Lateran, considerat de Biserica Romano-Catolică drept al XII-lea conciliu ecumenic, în prezența împăratului Frederic al II-lea. La acesta au fost emise nu mai puțin de 70 de canoane, introducându-se noi termeni teologici, reglementându-se unele aspecte ale vieții religioase și condamnându-se unele mișcări considerate a fi eretice.

Inocențiu al III va înceta din viață la 16 iulie 1216, în nordul Italiei, pe când pregătea organizarea unei noi cruciade, sub controlul direct al Bisericii. Pontificatul său lasă Papalitatea mult întărită în fața puterilor europene, însă tocmai această implicare a ei în domeniul politicii lumești va sădi germenii viitoarelor sale necazuri, prin apariția Reformei, trei secole mai târziu.

Cadrul general – statele vest-europene la începutul secolului XIII (Sfântul Imperiu Romano-German, Regatul Franței, Regatul Angliei, regatele hispanice și republicile italiene):

Europa începutului de secol XIII se prezenta drept un spațiu al tranziției de la hegemonia universală a unui stat la manifestarea naționalismelor, rolul regatelor naționale cunoscând o accentuare treptată.

Astfel, în cadrul Sfântului Imperiu Romano-German, construcție politică menită a avea supremația în întreaga lume creștină, ca moștenitor al Imperiului Roman – conform doctrine de translatio imperii – dinastia saliană (din care făcuse parte și Henric IV, autorul celebrei penitențe de la Canossa) se încheiase odată cu moartea împăratului Henric al V-lea, în anul 1125. Ulterior, principii electori nu au ales un descendent al acestei dinastii, ci pe ducele Saxoniei, Lothar, nobil puternic, dar deja bătrân. La moartea acestuia, survenită în anul 1138, nobilimea a încercat din nou să controleze puterea imperială, nealegându-l pe urmașul desemnat de Lothar, ginerele său, guelful Henric cel Mândru, ci pe Conrad al III-lea, membru al familiei de Hohenstaufen, apropiată Salienilor, ceea ce a dus la aproape un secol de lupte între aceștia și Welfi. Așa cum era de așteptat, Conrad i-a deposedat pe guelfi de majoritatea domeniilor, însă relațiile cu aceștia au fost ameliorate de către nepotul său, Frederic I Barbarossa, care face pace și îl repune pe vărul său, Henric Leul, în posesia aproape a tuturor domeniilor sale.

Împărații din dinastia Hohenstaufen au căutat să arendeze domeniile imperiale ministeriabililor, membrii ai curții, pe care îi vedeau mai de încredere decât pe duci. Serviciile lor fiind folosite cu precădere în războaie, această nouă clasă socială va sta la baza celei ulterioare a cavalerilor, stâlp al puterii imperiale. O altă reformă, întreprinsă la Roncaglia, a fost instituirea păcii în întreg Imperiul – Landfrieden – în încercarea nu numai de a stopa luptele intestine între duci, ci și să-i aducă pe supușii imperiali sub autoritatea unor legi clare în privința jurisdicției administratuive ori a dreptului penal. O altă trăsătură a domniei Hohenstaufenilor a fost fondarea de noi orașe, atât de către împărați cât și de către duci. Acest fenomen a fost pricinuit atât de sporul demografic, cât și de dorința conducătorilor de a concentra puterea economică în puncte-cheie, în timp ce până atunci orașele existaseră doar pe ruinele celor romane ori în jurul vechilor episcopii. Printre municipiile nou-înființate în secolul XII se numărau Freiburg și Munchen.

În anul 1155 are loc încoronarea lui Frederic I Barbarossa, care va accentua caracterul roman al imperiului, în încercarea de a justifica puterea imperială ca autoritate separată de puterea papală, aflată în plină ascensiune. Adunarea imperială de la Roncaglia, din anul 1158, a afirmat drepturile imperiale în conformitate cu Corpus Iuris Civilis al împăratului Justinian I cel Mare – acestea fuseseră denumite regalia din timpul certei pentru investitură, dar nu fuseseră enunțate clar până atunci. Astfel, autoritatea împăratului includea controlul drumurilor, anumite taxe, dreptul de a bate monedă, dreptul de a da amenzi și de a percepe taxa pe investitură, numirea și demiterea demnitarilor etc.

Politica externă a lui Frederic I a fost axată în principal pe Italia, unde s-a confruntat cu din ce în ce mai bogatele și independentele orașe din nord, mai ales Milano. De asemenea, împăratul a intrat în conflict cu Papalitatea, sprijinind un alt candidat decât cel ales suveran pontif de majoritatea cardinalilor, Alexandru al III-lea (1159-1181). Astfel, Frederic a susținut o întreagă suită de antipapi mai înainte de a face pace cu episcopul Romei, la anul 1177. În plan intern, împăratul îi ia apărarea în repetate rânduri ducelui Henric Leul, în fața plângerilor formulate de mai mulți principi și orașe, fără însă a obține fidelitatea vărului său, care nu îl va sprijini în decursul campaniilor italiene. În consecință, împăratul l-a pus pe Henric sub acuzare, exilându-l și confiscându-i toate proprietățile.

O altă trăsătură a perioadei Hohenstaufenilor o reprezintă avansarea pașnică spre răsărit, unde sunt colonizate teritorii nelocuite ori populate sporadic cu triburi de slavi. Germanizarea treptată a acestor teritorii reprezintă un fenomen complex, care nu trebuie interpretat în termenii naționalismelor secolului XIX. Expansiunea treptată spre est a inclus în imperiu provinciile Pomeraniei și Silesiei, fie prin colonizare ori printr-o politică de alianțe matrimoniale cu conducătorii slavi locali. Expansiunea germană în regiunile sud-baltice a cunoscut de asemenea un însemnat având prin chemarea cavalerilor Ordinului Teuton de către ducele Conrad al Mazoviei, pentru a lupta împotriva prusilor păgâni, la anul 1226, chiar dacă teritoriile acestora nu au făcut niciodată parte din imperiu.

Domnia lui Frederic I Barbarossa se încheie la anul 1190, pe când împăratul se afla în cruciadă (Cruciada a III-a), murind înecat în apele râului Halys din Cilicia. Sub fiul și urmașul său, Henric al VI-lea, dinastia Hohenstaufen cunoaște apogeul, noul împărat adăugând regatul normand al Siciliei posesiunilor sale, ținându-l prizonier pe regele englez Richard I Inimă de Leu și încercând să dea familiei sale statutul de dinastie ereditară, murind însă subit la anul 1197. Deoarece fiul său, Frederic al II-lea, care fusese deja ales rege al Siciliei, era minor, principii germani au hotărât alegerea unui conducător matur, ceea ce a dus la conflictul dintre fiul mai mic al lui Frederic I Barbarossa, Filip de Suabia, și Otto de Braunschweig, cel din urmă reușind în cel în cruciadă (Cruciada a III-a), murind înecat în apele râului Halys din Cilicia. Sub fiul și urmașul său, Henric al VI-lea, dinastia Hohenstaufen cunoaște apogeul, noul împărat adăugând regatul normand al Siciliei posesiunilor sale, ținându-l prizonier pe regele englez Richard I Inimă de Leu și încercând să dea familiei sale statutul de dinastie ereditară, murind însă subit la anul 1197. Deoarece fiul său, Frederic al II-lea, care fusese deja ales rege al Siciliei, era minor, principii germani au hotărât alegerea unui conducător matur, ceea ce a dus la conflictul dintre fiul mai mic al lui Frederic I Barbarossa, Filip de Suabia, și Otto de Braunschweig, cel din urmă reușind în cele din urmă să se impună, prin asasinarea lui Filip, la anul 1208. Papa Inocențiu al III-lea, deși se temea de o uniune între posesiunile imperiale din nord și Sicilia, l-a sprijinit ulterior pe moștenitorul legitim, Frederic al II-lea, care reușește în cele din urmă să se impună în fața lui Otto al IV-lea. Ulterior însă, în ciuda promisiunilor făcute în dieta de la Eger, Frederic nu își va respecta angajamentele, menținându-și puterea în Sicilia, deși îl înscăunase formal pe fiu, său, Henric. Această situație prelungindu-se și după încoronarea lui Frederic din anul 1220, papa l-a excomunicat pe acesta în cele din urmă, attâ din acest motiv cât și din cauza cruciadei amânate în mod repetat de către acesta. În cele din urmă, deși încă excomunicat, Frederic a pornit în cruciadă la anul 1228, reușind recucerirea pașnică, deși numai temporară, a Ierusalimului – conflictul său cu Papalitatea va continua însă, suveranul pontif numind un antirege în Germania. În ciuda pretențiilor sale, domnia lui Frederic al II-lea a fost caracterizată de începutul dezagregării conducerii centralizate a Imperiului, cauzată mai ales de absența prelngită a împăratului din Germania. Mai mult, prin documentul intitulat Confederatio cum princibus ecclesiasticis, Frederic a renunțat la unele dintre privilegiile imperiale în favoarea episcopilor, printre care dreptul de a percepe impozite, de a bate monedă și de a ridica fortificații. Aceste privilegii le-au fost oferite ulterior și principilor, prin Statutum in favorem principum din anul 1232.

Spre deosebire de situația Sfântului Imperiu, în Franța ultimilor Capețieni evoluția a fost exact inversă, domnie regelui Filip al II-lea August fiind martora extinderii domeniului regal și întăririi autorității monarhice, pregătind apariția unor monarhi cu mult mai puternici, precum Ludovic al IX-lea cel Sfânt și Filip al IV-lea cel Frumos.

Cea mai mare parte a domniei lui Filip al II-lea a fost dedicată luptei împotriva așa-numitului Imperiu Angevin, care reprezenta cea mai mare amenințare la adresa monarhiei franceze din acea vreme. Inițial, Filip al II-lea a căutat să lupte împotriva monarhului englez Henric al II-lea Plantagenet, aliindu-se cu chiar fiul acestuia, viitorul rege Richard I Inimă de Leu, pe atunci duce al Aquitaniei, alături de care îl va ataca pe Henric pe domeniul acestuia de la Chinon, înlăturându-l de la domnie. Ulterior, Richard se va înscăuna rege al Angliei în locul tatălui său.

Cei doi regi, francez și englez, vor porni împreună în Cruciada a III-a, însă relațiile lor se vor deteriora în decursul acestei expediții, ceea ce a dus la noi lupte pe teritoriul Franței, în cadrul cărora Richard l-a învins inițial aproape complet pe Filip. Pe lângă luptele directe dintre cei doi monarhi, aceștia desfășurau și un conflict de interese, fiecare încercând să-și înscăuneze propriul pretendent pe tronul Sfântului Imperiu Romano-German, după moartea lui Henric al VI-lea – astfel, Filip îl sprijinea pe Filip de Suabia, în timp ce Richard îl susținea pe nepotul său, Otto de Braunschweig. Odată ce acesta din urmă reușește să obțină coroana imperială, tronul francez era serios amenințat, însă Filip al II-lea a fost salvat de moartea subită a lui Richard I, în luptă împotriva unuia dintre vasalii săi din Limousin, care se răsculase. Ioan Fără de Țară, fratele și urmașul lui Richard la tronul Angliei, a refuzat să se prezinte, în calitate de vasal, la curtea regelui francez, drept urmare Filip i-a confiscat posesiunile din Franța. Înfrângerea lui Ioan a fost completă odată cu încercarea eșuată de a-și recupra domeniile continentale, fiind învins în bătălia de la Bouvines, alături de el fiind prins și împăratul Otto al IV-lea, aliatul său. Drept urmare, Filip al II-lea a anexat ducatele Normandiei și cel de Anjou, cât și comitatele Bourgogne și Flandra, din domeniile franceze ale regilor Angliei rămânând numai Aquitania și Gasconia. De asemenea, regele l-a impus pe tronul Sfântului Imperiu pe protejatul său, Frederic al II-lea. O altă caracteristică a domniei lui Filip al II-lea August a fost progresul cultural, regele fondând Universitatea Sorbonei și transformând Parisul într-un centrul al culturii. Tot în timpul său are loc cruciada împotriva albigenzilor aflați în sudul Franței, la care regalitatea nu participă oficial, dar are de câștigat de pe urma slăbirii influenței puternicilor conți de Toulouse, pe domeniile cărora se afla majoritatea acestor eretici.

În Peninsula Iberică, jumătatea de nord era deținută de o succesiune de regate creștine, anume Aragonul, Navarra, Castilia, Leon, Galicia și Portugalia. Acestea se confruntă la începutul secolului XIII cu invazia Almohazilor, noul val de stăpânitori islamici, mult mai intoleranți decât predecesorii lor, Almoravizii. Invazia acestora va fin stăvilită abia la anul 1212, când armatele conjugate ale regilor hispanici obțin marea victorie de la Las Navas de Tolosa, ce marchează începutul reculului stăpânirii islamice în Peninsula Iberică. La această victorie au contribuit din plin și ordinele cavalerești monahale specific spaniole, precum Ordinele de Santiago ori Calatrava. Chiar dacă Reconquista mai suferă o întârziere prin înfrângerea, în anului următor, a regelui Aragonului, Pedro al II-lea, în bătălia de la Muret, de către trupele cruciadei împotriva albigenzilor, comandate de Simon de Montfort, până la jumătatea secolului XIII, singurul stat islamic rămas în Peninsula Iberică era Emiratul Granadei, care va rezista totuși până la anul 1492.

În decursul secolelor XII-XIII, Italia cunoaște o evoluție politică diferită de restul Europei feudale. Astfel, în absența unei puteri dominante în Peninsulă, forma prevalentă de conducere a devenit cea a orașului-stat, dominat de o grupare oligarhică. Ținând la distanță atât controlul imperial, cât și pe cel al Papalității, rașele-state italiene au prosperat în această perioadă prin comerț, bazându-se pe unele principii capitaliste incipiente, ce au stat la originea revirimentului cultural cunoscut sub numele de Renaștere. Odată ce societatea lor era dominată de comerț – în speță de negustori – putem spune că orașele italiene ieșiseră din perioada feudală. Acest spirit se manifesta în întreaga Peninsulă, chiar și în nordul mai expus influenței imperiale, unde se formează unele dintre cele mai proeminente republici comerciale italiene, precum Veneția ori Genova. În comparație cu monarhiile feudale, comunele italiene se bucurau de mai multe libertăți, care slujeau la dezvoltarea artelor și științelor. Mulțumită poziționării lor convenabile între Răsărit și Apus, orașe precum Veneția au devenit centre comerciale și bancare europene, cât și veritabile focare de cultură.

Un alt fenomen caracteristic Peninsulei Italice în această perioadă este reprezentat de apariția republicilor maritime italiene, dintre care cele mai proeminente erau Veneția, Genova, Pisa și Amalfi. Începând cu secolul al X-lea, aceste orașe și-au construit flote pentru a se apăra și pentru a face comerț în Mediterană, jucând un rol cheie în desfășurarea Cruciadelor, prin transportarea majorității cavalerilor și pelerinilor creștini în Țara Sfântă. În scurtă vreme, Veneția și Genova au devenit principalele porți comerciale ale Europei către Răsărit, fondând colonii până în bazinul Mării Negre și controlând majoritatea negoțului cu Imperiul bizantin ori lumea islamică. De asemenea, spre sfârșitul Evului Mediu se observă expansiunea conților de Savoia în Peninsulă, cât și dezvoltarea Republicii florentine, care devine pentru mai multe secole centrul bancar al Europei.

Papalitatea în timpul pontificatului lui Inocențiu al III-lea:

Politica papală de la Grigorie al VII-lea cel Mare:

Călugărul Hildebrand își făcuse devreme intrarea în lumea ecclesiastică, fiind educat la mănăstirea Santa Maria de pe Aventin si avându-l mentor pe preotul Giovanni Graziano, devenit papă sub numele Grigorie al VI-lea. Îndeplinește slujba de capelan al acestuia, sprijinindu-l în încercarea de a reface reputația și vistieria Papalității, grav afectate de papii sprijiniți de dinastia Teofilact-Tusculum ori de alți nobili italieni. Își urmează superiorul în exilul impus de împăratul Henric al III-lea, iar după moartea acestuia, în 1048, se retrage la abația de la Cluny (Grigorie al VI-lea îl va inspira pe Hildebrand în reformele ce le va întreprinde odată ajuns pe tronul Sfântului Petru).

Este rechemat de acolo de către noul papă, Leon al IX-lea (1049-1054), pe care îl însoțește în drumul către Roma – acesta dorea ca alegerea sa să fie una canonică, reprezentând voința clerului și a poporului roman, de aceea a mers ca pelerin la Roma, unde a primit votul favorabil al acestora. Începând cu acest pontificat au fost inițiate reformele pe care le va urmări Grigorie în sânul Bisericii Romano-Catolice. În Primul Sinod Pascal, ținut la anul 1049, Leon IX reafirma obligativitatea celibatului clericilor până la rangul de ipodiacon și interzicea orice formă de simonie. Aceste decizii au fost popularizate de către papă prin conciliile ținute la Pavia, Mainz sau Reims. Au urmat alte trei sinoade pascale, întărind deciziile menționate mai înainte și dezvoltând aplicabilitatea lor (chestiunea reinstituirii clericilor hirotoniți de simoniaci), la toate acestea Hildebrand având rolul de principal sfătuitor al pontifului (fusese hirotonit diacon de acesta si primise slujba de administrator papal). Dovada importanței sale este trimiterea ca legat papal la Tours, pentru a reglementa situația arhidiaconului Berengar de Tours.

Următorul pontif, Victor al II-lea, îl va confirma ca legat papal în Franța. Acest papă german va întări reformele lui Leon, folosindu-se în acest scop de puterea imensă dobândită la moartea prematură a împăratului Henric III, ca tutore al fiului minor al acestuia, Henric IV, și principal sfătuitor al împărătesei regente Agnes. Tot în cadrul Reformei Gregoriene se încadrează și scurtul pontificat al lui Ștefan al IX-lea, care îl trimite pe Hildebrand, împreună cu episcopul Anselm de Lucca, în Germania, spre a obține confirmarea împărătesei Agnes. Hildebrand și-a îndeplinit cu succes misiunea, însă Ștefan al IX-lea a murit mai înainte ca delegatul său să ajungă la Roma, astfel că viitorul papă s-a văzut pus într-o situație dificila: nobilimea romană, în frunte cu contele de Tusculum, cumpărase voturile mai multor candidați, numindu-l papă pe Benedict al X-lea (considerat de majoritatea istoricilor antipapă).

Hildebrand s-a opus acestei proceduri simoniace, pe care o combătuseră mentorii săi, și, reunind cardinalii ce se opuseseră acestei numiri într-un conciliu ținut la Siena, l-a numit papă pe episcopul de Florența, sub numele de Nicolae al II-lea. S-a aflat mai apoi în fruntea forțelor ce au ocupat Roma si l-au izgonit pe Benedict, pe care l-a capturat ulterior personal la asediul castelului Galeria. Pe parcursul acestui pontificat Hildebrand a fost numit Cardinal-Arhidiacon al Bisericii Romano-Catolice, devenind oficial cea mai importanta figură a administrației papale.

Tot acum au început sa se vadă efectele Reformei Gregoriene, prin subordonarea fermă față de Tronul Sfântului Petru a Arhiepiscopiei Milanului, mulțumita activității asidue a episcopilor Pier Damiani si Anselm de Lucca, care reușiseră să creeze o înțelegere între arhiepiscopul Wido, înaltul cler și Pataria lombardă – această subordonare se va vedea foarte curând prin participarea impusă a prelaților milanezi la Conciliul din Lateran. În cadrul acestui conciliu Reforma a înregistrat unul dintre marile ei succese, prin proclamarea bulei In Nomine Domini, la 13 aprilie 1059. Această bulă afirma că singurii în măsură să aleagă un nou suveran pontif sunt cardinalii-episcopi, reuniți în cadrul nou-înființatului Colegiu al Cardinalilor (odată cu schisma antipapei Clement al III-lea, acest drept va fi extins si asupra cardinalilor-preoți si a cardinalilor-diaconi, cuprinzând astfel 7 cardinali episcopi, 27 cardinali-preoți si 18 cardinali-diaconi, enunțând preeminența cardinalilor în cadrul Bisericii Romano-Catolice până în prezent), rolul împăratului romano-german – care avusese mai înainte această prerogativă, prin privilegiul acordat la anul 963 – fiind limitat la dreptul vag de a aproba această numire. De asemenea, bula stipula că orice papa care nu va fi ales potrivit procedurii expuse mai sus va fi expus, ca Antihrist și prădalnic și distrugător al întregii Creștinătăți, unei perpetue anateme. De asemenea, pontiful a căutat să dea consistență politică acestei acțiuni, contrapunând Curții germane influența normandă crescândă în Italia de Sud, prin alianța de la Melfi: Robert Guiscard a fost recunoscut ca Duce de Apulia, Calabria și Sicilia (chiar dacă aceasta din urma încă nici nu fusese cucerită), iar Richard de Aversa ca Duce de Capua; în schimb, conducătorii normanzi s-au angajat să apere Sfântul Scaun de orice amenințare venită dinăuntru ori dinafară. Aceste aspecte vor fi dezvoltate pe larg într-unul din capitolele următoare.

Tot bula In Nomine Domini a servit la întărirea puterii cardinalilor în situația de sede vacante, chestiune lămurită pe deplin prin decretul papei Alexandru III, Licet de vitanda. Împărații romano-germani nu vor accepta aceasta proclamație și vor continua să își susțină dreptul de a-l numi pe papă până la Concordatul de la Worms (1122). Considerăm necesar sa redăm în parte textul acestei bule:

Noi, Papa Nicolae al II-lea, hotărâm și întărim ca la moartea pontifului acestei Biserici Romane Universale, cardinalii episcopi sa judece mai întâi cu de-amănuntul și apoi să confrunte și pe clericii cardinali; după acestea restul clerului și poporul își vor da asentimentul față de noua alegere. Acestea, ca nu cumva păcatul venalității să se strecoare în vreun fel, oamenii sfinți vor avea în grijă alegerea pontifului, iar ceilalți se vor încrede in judecata lor. Această metodă de a purta alegerile este regulamentară și în conformitate cu regulile și rânduielile Părinților.

Deja influența lui Hildebrand este de necontestat in cazul alegerii următorului pontif, episcopul Anselm de Lucca cel Bătrân, care urca pe tronul Sfântului Petru în anul 1061 cu numele de Alexandru al II-lea. Îndelungatul său pontificat (1061-1073) va fi pus în slujba îndeplinirii programului de reforme pus la punct de către Hildebrand si colaboratorii săi, ce vizau în special eradicarea simoniei și impunerea celibatului tuturor membrilor clerului. Anii de păstorire ai lui Alexandru al II-lea au fost umbriți la început de dezacordul existent cu Imperiul, a cărui regență nu validase alegerea sa ca pontif, numind în aceasta poziție pe episcopul Cadalus de Parma, care va lua numele de antipapa Honorius al II-lea. Din nou Hildebrand a reușit reglementarea situației, obținând aprobarea împărătesei regente Agnes pentru pontiful ales de curie si depunerea antipapei în cadrul unui conciliu ținut la Mantua.

La data de 23 aprilie 1073, odată cu moartea papei Alexandru al II-lea, Roma va fi martora unui eveniment putin obișnuit: mulțimea, clerul inferior și poporul (probabil stârnită și de cardinalul Hugo Candido, susținător fervent al lui Hildebrand) izbucnește într-un strigăt universal: Hildebrand sa fie ales papă! și, în aceeași zi, Cardinalul-Arhidiacon este condus la biserica San Pietro in Vincoli – acolo va fi ales în mod legal de către Colegiul Cardinalilor, cu consimțământul clerului roman și fiind aclamat in repetate rânduri de popor. Chiar dacă această manieră neobișnuită de numire a unui papă va fi mai târziu contestată de către oponenții acestuia, este puțin probabil ca aclamațiile mulțimii să fi fost rodul unei orchestrări prealabile (un argument în plus al nefondării acestor acuzații este și faptul că au fost aduse la câtiva ani de la înfăptuirea alegerii); este însă clar că prevederile bulei de la 1059 nu fuseseră respectate, iar una dintre principalele omisiuni era obținerea aprobării din partea împăratului romano-german. Consultând feluritele opinii ale istoricilor, înclinăm spre valabilitatea alegerii lui Grigorie ca papă, nu atât din punct de vedere al legislației canonice, ci prin obținerea sprijinului necontestat al populus Romanus, practica având reverberații în primele veacuri de existență ale Bisericii Romei; alegerea sa poate fi considerată, în opinia autorului, una per quasi inspirationem.

Primele acțiuni de politică externă întreprinse de noul papă au fost în vederea obținerii aprobării imperiale și reconcilierii cu statul romano-german. Contextul i-a fost favorabil, deoarece pe parcursul minoratului lui Henric al IV-lea, situația în imperiu devenise tulbure, iar influența monarhiei scăzuse, așa încât aceasta nu își putea permite relații proaste cu papalitatea: aprobarea imperială i-a fost acordată lui Grigorie, iar Henric s-a arătat înțelegător față de pretențiile de reformă ale acestuia până la soluționarea dificultăților interne. Considerăm că este nevoie de o expunere mai detaliată a situației politice din cadrul Imperiului Romano-German, pentru a fi aduși la lumină toți factorii ce au stat la originea declanșării Disputei pentru Investitură.

În momentul venirii pe tron a minorului Henric al IV-lea, dinastia Saliană deținea puterea în Imperiul Romano-German de mai bine de o jumătate de veac. Statul peste care domneau aceștia era departe de a dispune de o administrație unitară și bine articulată, fiind în fapt un conglomerat de mari domenii feudale, conduse de clanuri nobiliare puternice, în frunte cu împăratul. Autoritatea de care acesta se bucura în fața magnaților depindea în totalitatea de caracterul și reputația sa. Împărații salieni reușiseră până la momentul acela să se facă ascultați, poate chiar prea bine, căci această impunere personală a fiecărui suveran a condus la neglijarea constituirii unei administrații eficiente și, implicit, la dezintegrarea din ce în ce mai accentuată a autorității centrale în Imperiu. Primii monarhi ai acestei dinastii au căutat să-și alcătuiască o bază de putere fundamentată pe extinderea domeniului regal, în special în zona Turingiei și a Saxoniei Răsăritene – unde se găsisera mari zăcăminte de argint – creând o veritabila Ile-de-France germană. Nobilimea saxonă s-a simțit amenințată de acest progres al domeniului regal în propria zonă de interes și a răspuns printr-o serie de revolte, dintre care Marea Revoltă (1073-1088) prezintă interes pentru lucrarea de față. De asemenea, în încercarea de a căpăta un ascendent în fața marilor nobili, suveranii salieni s-au folosit de serviciile nobilimii inferioare și chiar ale clasei superioare de populație aservită, din ale căror rânduri au fost recrutați viitorii susținători imperiali. Biserica nu constituia o contrapondere eficientă în lupta împotriva marilor seniori feudali, întrucât membrii înaltului cler erau recrutați dintre aceștia, în vederea păstrării vastelor averi episcopale și abațiale în sfera de influență a nobilimii; în plus, numirea unui episcop sau a unui abate, prerogativă ce se afla în atribuțiile aristocrației laice, constituia o importantă sursa de stipendii, întrucât posturile vacante erau practic licitate de către cei sub a căror autoritate se aflau.

Nu se poate afirma însă ca Biserica Germană era prost administrată. Din contră, aflându-se sub protecția diverșilor nobili, aceștia își întăeau autoritatea prin fondarea de mănăstiri în locuri strategice ori în zone ce trebuiau colonizate; în plus, literații care locuiau între zidurile acestora puteau constitui un aparat birocratic și administrativ eficient, iar faima locașului de cult era sinonimă cu cea a seniorului care îl patrona. Precum am menționat mai sus, moartea împăratului Henric III, al doilea membru al dinastiei saliene și probabil cel mai influent reprezentant al ei, a venit pe neașteptate și la un moment puțin oportun: fiul său, Henric, avea numai șase ani, soția sa, împărăteasa Agnes, nu poseda calitățile necesare unui conducător de stat, iar puterea marilor seniori era departe de a fi înfrântă. Henric al III-lea fusese un partizan al reformei Bisericii, pe care o sprijinise atât în interiorul Imperiului, impunând reguli stricte întregului cler (regiunea Lorenei va cunoaște o deosebită înflorire a vieții bisericesti în timpul domniei sale, de aici iradiind curentul reformist în întreg statul romano-german) cât și pe plan internațional, impunând pe tronul petrin patru papi de origine germană, oameni morali a căror misiune era sa refacă reputația Bisericii Romano-Catolice, grav prejudiciată de pontificatele anterioare, ale papilor impuși de nobilimea romană.

Împăratul defunct avusese timp să-și proclame fiul moștenitor al tronului și să supună nobilimea germană unui jurământ de fidelitate față de acesta. După ce și tutorele acestuia, papa Victor al II-lea, moare la un an după Henric, împărăteasa mamă Agnes își dovedeste incapacitatea politică, dând Ducatul Bavariei (lăsat moștenire de către soțul său lui Henric al IV-lea), nobilului Otto von Nordheim, care, deși un administrator talentat și o personalitate puternică, va lua parte la aproape toate rebeliunile împotriva lui Henric, murind în conflict cu acesta, la anul 1083; prin această greșeală tactică, tânărul rege era deposedat de o solidă bază de putere. De asemenea, și ducatele Suabiei și Carinthiei au fost încredințate magnatilor Rudolf von Rheinfelden – căruia i-o da de soție pe fiica sa, Matilda – și Berthold de Zahringen, care la rândul lor se vor răscula împotriva monarhului legiut, cel dintâi fiind proclamat chiar antirege. Împărăteasa nu a avut parte de reușite nici în ceea ce privește politica internațională, alegerea pontifilor romani scăpând influenței germane în timpul papilor Ștefan al IX-lea și Nicolae al II-lea, ultimul având chiar îndrăzneala (ori inspirația) de a înlocui protecția germană cu cea normandă – alegerea acestor doi papi de către Colegiul Cardinalilor va crea un precedent pentru prevederile bulei In Nomine Domini. Nici numirea antipapei Honorius al II-lea, odată cu înscăunarea papei Alexandru II, nu se va dovedi fortuită, până la urmă următorul regent cedând insistențelor curiei (și în special ale lui Hildebrand) și renunțând la candidatul împărătesei.

Un prim semn exterior al slăbirii autorității regale a fost răpirea tânărului Henric la anul 1062 de către un grup de nobili în frunte cu arhiepiscopul Anno al II-lea de Cologne, printre care se afla și Otto von Nordheim, vechiul favorit al împărătesei Agnes. Aceasta din urmă a fost silită să abdice și să se retragă la o mănăstire, în timp ce arhiepiscopul a preluat controlul regenței și a devenit educatorul lui Henric. Nu a putut însă mentine pentru mult timp singur puterea, fiind nevoit sa ii admita drept coregenti pe arhiepiscopii Adalbert de Hamburg-Bremen si Siegfried I de Mainz. A fost indepartat de la conducere in anul 1064, cand, in virtutea functiei sale de cancelar al Regatului Italiei, a trecut Alpii pentru a rezolva disputa alegerii pontificale, sustinandu-l pe pontiful desemnat de curie, Alexandru II; la intoarcere a aflat ca nu se mai afla in gratiile tanarului suveran, retragandu-se in episcopia sa. In anul urmator, Henric a fost declarat major, preluand fraiele domniei. Se descotoroseste in anul 1066 de Adalbert, pe care, sub acuzatia de folosire a prerogativelor asumate ca regent in scopul imbogatirii personale (prin acumulare de domenii in Saxonia), a fost exclus din Consiliul de Coroana si exilat la Bremen; influenta acestuia a fost suplinita inca o vreme de Anno II de Cologne, reintrat in gratiile regelui.

Acesta din urma se va casatori in acelasi an cu Bertha de Maurienne, contesa de Savoia – aceasta principesa va fi cauza primei sale dispute cu papalitatea, atunci cand, la anul 1068, regele va dori sa-i intenteze divort sub pretextul nemaiauzit in epoca, al nepotrivirii de caracter; legatul papal, cardinalul Pier Damiani, s-a opus acestei dorinte a regelui, replicandu-i ca, in cazul in care nu se va supune, pontiful il va considerat nevrednic de domnie, anulandu-i dreptul de a coduce dobandit prin incoronare. Aparent ascultator, Henric va pastra o continua antipatie fata de Papalitate, pe care o suspecta de dorinta de a anula influenta laicatului asupra Bisericii. Era insa imperios necesar ca relatiile buna cu loctiitorul Sfantului Petru sa fie mentinute, deoarece primii ani de domnie ai lui Henric au fost consacrati innabusirii a mai multor revolte ce izbucnisera pe cuprinsul Imperiului – principalul sau opozant in aceasta perioada va fi fostul duce al Bavariei, Otto von Nordheim (acesta fusese acuzat in anul 1070 de un anume Egeno von Konradsburg de a fi implicat intr-un complot vizand uciderea imparatului) fata de care monarhul s-a purtat cu prudenta, date fiind influenta acestuia in Imperiu si faima de care se bucura, iertandu-l in 1071 si redandu-i domeniile.

Imparatul nu a avut parte decat de doi ani de relativa pace: in 1073, saxonii, iritati de extinderea domeniului imperial in tara lor, de constructia unor fortarete imperiale – intre care piesa centrala era castelul de la Halberstadt, unde era tinut prizonier ducele saxon Magnus von Billung, cat si de favoritismul de care se bucurase arhiepiscopul de Bremen, Adalbert, ce se facuse vinovat de acapararea cu forta a mai multor domenii saxone, se rascoala. Li s-au adaugat la scurt timp turingienii, la randu-le spoliati de un alt favorit regal, episcopul Siegfried I de Mainz. In fruntea revoltei s-a pus acelasi Otto von Nordheim, care reobtine in anul urmator ducatul Bavariei – tot el a fost responsabil pentru numirea, trei ani mai tarziu, a antiregelui Rudolf von Rheinfelden.

Precum am aratat mai sus, nou-alesul pontif roman a cautat dintru inceput recunoasterea imperiala, insa situatia tulbure a statului romano-german i-a permis sa-si impuna anumite conditii, care au parvenit pana in prezent intr-o scrisoare adresata de Grigorie VII lui Godefroy IV cel Cocosat, sotul Matildei de Toscana, duce al Lorenei Inferioare, care actiona ca principal intermediar intre el si imparat; in aceasta, suveranul pontif isi exprima dorinta de a colabora cu regele Germaniei pentru a pune in regula proprietatile Bisericii si modul in care se faceau investiturile ecclesiastice in statul acestuia. Aceste pretentii au fost exprimate cu atat mai clar la primul conciliu convocat de Hildebrand, in martie 1074, la Palatul Lateran: aici s-a hotarat fara niciun echivoc ca toti clericii acuzati de simonie trebuiau sa se considere exclusi din cadrul Bisericii si ca acei episcopi care au obtinut cu bani unele privilegii trebuiau imediat sa renunte la ele, sub pedeapsa excomunicarii.

Henric al IV-lea a recunoscut alegerea lui Grigorie ca papa, trecand cu vederea faptul ca nu fusese consultat, si a aprobat cererile stipulate de acesta, urmand a le pune in aplicare printr-un conciliu la care sa ia parte clerul din Imperiu. Mai mult, imparatul a facut penitenta la Nuremberg (mai 1074), in prezenta legatilor papali, pentru a-si ispasi vina de a fi mentinut relatiile cu episcopii excomunicati de papa, facand un juramant de supunere si promitand sa sprijine reforma in Imperiu. Conciliul promis a fost insa amanat de catre suveran (doar vestea ca ar urma sa aiba loc provocase o reactie generala a clericilor germani casatoriti si a episcopilor ce se faceau vinovati de simonie, indreptata impotriva papei), poate nu din motive personale, ci din cauza opozitiei intampinate din partea clerului; papa a fost momentan linistit de catre arhiepiscopul Liedmar de Bremen, care a mers personal la Roma pentru a explica motivele intarzierilor. Grigorie isi aratase nemultumirea fata de tergiversarile imperiale, depunand, intr-un conciliu din februarie 1075 – numit Conciliul Roman, cinci episcopi consilieri ai lui Henric, care impiedicasera aplicarea legislatiei pontificale in Germania si convocarea conciliului pentru controlul investiturilor ecclesiastice. Acelasi conciliu afirma inca o data depunerea clericilor casatoriti si a celor ce se facusera vinovati de simonie si nicolaism: Hotaram ca nimeni din cler sa nu primeasca investirea intru episcop, abate ori preot din mana vreunui imparat, rege sau oricare laic, fie el barbat ori femeie. Cel ce nu va face aceasta sa stie ca o astfel de investitura este lipsita de autoritate apostolica si ca el insusi se va afla sub excomunicare pana ce va savarsi ispasirea cuvenita. Pentru ultima data, Henric s-a aratat conciliant, primind sa se sfatuiasca in ceea ce priveste chestiunea investiturii si renuntand a-l proteja pe episcopul simoniac de Bamberg.

In schimb, o data cu invingerea saxonilor in batalia de la Hohenburg (9 iunie 1075), Henric al IV-lea si-a schimbat radical atitudinea, incercand sa-si recastige drepturile de suveran al Regatului Italiei si prestigiul de imparat in fata papalitatii – adica dreptul la investitura. Astfel, unul dintre consilierii imperiali excomunicati de catre papa, contele Eberhard, trece Alpii si ataca Pataria lombarda, incercand – fara succes – sa-l scoata pe Robert Guiscard din alianta cu papalitatea. O a doua masura, mult mai ofensatoare pentru autoritatea pontifului roman, a fost numirea de catre Henric ca arhiepiscop al Milanului a capelanului sau, Tedald, cu toate ca un arhiepiscop milanez, Attone, fusese numit de catre papa cu doi ani mai inainte; de asemenea, episcopiile de Fermo si Spoletto au primit episcopi imperiali despre care Grigorie nici nu avea cunostinta. Raspunsul papal a venit prompt: printr-o scrisoare din 8 decembrie 1075, papa ii reprosa imparatului: Cat de putin iti pasa de mustrarile noastre ori de a face ce e bine s-a vazut in faptele tale cele din urma (…) Ti-o cerem cu dragoste parinteasca sa primesti stapanirea lui Hristos. Scrisoarea era insotita de amenintarea cu excomunicarea, in cazul in care imparatul nu isi revizuia actiunile. Papa nu asteptase acutizarea conflictului, ci inca din primavara acelui an alcatuise un document in care fundamenta punctual superioritatea sacerdotiului asupra ierarhiei laice – intrat in istorie sub denumirea de Dictatus papae (adica dictat de papa) – marcand constitutia Bisericii Romano-Catolice pana in prezent.

Așadar, germenii absolutismului papal, manifestat deplin în timpul pontificatului lui Inocențiu al III-lea, își au originea cu aproape două secole mai înainte de acesta, în timpul unui alt suveran pontif, Grigorie al VII-lea. Acest episcop al Romei, discipol al papilor reformatori de la începutul secolului al XI-lea, precum Grigorie al VI-lea, Victor al II-lea ori Ștefan al IX-lea, crescut în spiritul abației de la Cluny, a căutat să restaureze prestigiul Bisericii, afectat de veacul întunecat prin care trecuse mai înainte Papalitatea.

Așadar, odată de a fost ales papă, la 23 aprilie 1073, cardinalul Hildebrand de Soana, așa cum fusese cunoscut Grigorie mai înainte de alegere, a procedat imediat la implementarea mai multor reforme în Biserică, printre care cele mai importante erau excluderea din Biserică a clericilor căsătoriți ori a celor care se făceau vinovați de simonie. Totodată, printr-o proclamație, suveranul pontif cerea ca: nimeni din cler să nu primească investirea întru episcop, abate ori preot din mâna vreunui împărat, rege sau oricare laic, fie el bărbat ori femeie. Cel ce nu va face aceasta să știe ca o astfel de investitură este lipsită de autoritate apostolică și că el însuși se va afla sub excomunicare până ce va săvârși ispășirea cuvenită.

Această concepție izvora din convingerea lui Grigorie potrivit căreia Biserica fusese întemeiată de Dumnezeu și avea misiunea de a cuprinde întreaga omenire într-o societate unitară, în care voința divină să fie singura lege. Ca instituție divină, Biserica este superioară tuturor instituțiilor omenești, inclusiv față de statul secular – papa fiind vicarul lui Hristos pe pământ, nesupunerea față de el înseamnă nesupunerea față de Dumnezeu.

În consecință, papa se va arăta destul de autoritar cu tânărul împărat romano-german, Henric al IV-lea, căruia îi cere aplicarea neîntârziată a reformelor pontificale în țara sa. Mai târziu, suveranul pontif publică un document intitulat Dictatus papae, în cadrul căruia este teoretizată autoritatea absolută a Bisericii Romano-Catolice și fundamentată punctual superioritatea sacerdoțiului asupra ierarhiei laice..

Dacă inițial Henric, confruntat cu unele conflicte interne, s-a arătat docil, ulterior, această imixtiune a papei în afacerile sale nu i-a mai fost pe plac, împăratul convocând un sinod al episcopilor germani la Worms, în data de 24 ianuarie 1076, unde l-a declarat depus pe Grigorie al VII-lea, episcopii germani socotindu-se eliberați de ascultarea față de acesta. În replică, suveranul pontif l-a excomunicat pe împărat, fapt de o gravitate extremă, căci le oferea principilor germani un pretext de a se ridica la luptă împotriva suveranului lor. Deoarece situația sa s-a agravat extrem de repede. Henric a realizat că singura soluție de a-și păstra coroana este obținerea iertării de la papă, făcând penitență la poarta castelului de la Canossa, acolo unde se afla Grigorie.

Chiar dacă a obținut iertarea, împăratul s-a confruntat totuși cu ridicarea unui uzurpator, în persoana contelui Rudolf de Suabia, care reușește să-l înfrângă la Florchheim, la anul 1080. În consecință, papa a emis o a doua excomunicare la adresa lui Henric, însă aceasta nu a mai avut efectul celei dintâi. Victorios împotriva rivalului săi, Henric a pătruns la anul 1084, izgonindu-l pe Grigorie din Roma și fiind încoronat împărat de către falsul papă Clement al III-lea. Ulterior, însă, împăratul romano-german este nevoit să se retragă din cetatea latină, din cauza apropierii trupelor normande sub comanda lui Robert Guiscard, chemate de papă, care îl reinstalează pe Grigorie. Acesta a fost însă silit din nou să fugă din cauza răscoalei populației romane, sătulă de jafurile cuceritorilor, sfârșindu-și zilele la Salerno. Deși a murit în exil, papa Grigorie al VII-lea a pus temelii solide operei de reformă a Bisericii Romano-Catolice, care vor permite proclamarea Cruciadei de către succesorul său imediat, Urban al II-lea, și instituirea suzeranității papale asupra statelor europene de către un altul, mai îndepărtat: Inocențiu al III-lea.

Personalitatea și viața lui Inocențiu al III-lea:

După pontificatul lui Grigorie al VII-lea, Papalitatea începe lupta sa pentru a da un conținut precis conceptului de hegemonie universal, căutând să înlocuiască Imperiul ca autoritate supremă în Europa creștină. În conflictul cu împărații, papii vor avea de-a face cu un adversar redutabil în persoana lui Frederic I Barbarossa, care organizează nu mai puțin de patru expediții pentru supunerea Italiei. Suveranul pontif Alexandru al III-lea, devenit șeful apărării italiene, îi opune monarhului german rezistența comunelor italiene, reușind să țină în frâu tendințele expansioniste ale acestuia.

Dacă pe plan extern Papalitatea reușește oarecum să se impună, în schimb autoritatea ei terestră este contestată chiar la Roma, prin afirmarea, în timpul pontificatului lui Lucius al II-lea, a Comunei romane. Teoreticianul acesteia, juristul Arnold de Brescia, a atras atenția asupra diferențelor dintre Biserica din acel moment și creștinismul timpuriu. Deși a fost silit ulterior să părăsească cetatea eternă de către papa Eugeniu al III-lea, Comuna a subzistat, ea fiind de fapt afirmarea dorinței locuitorilor vechii capital romane de a li se acorda drepturi, așa cum fusese situația în timpul Republicii din Antichitate.

Relațiile Papalității cu Comuna romană au fost reglementate în cele din urmă sub pontificatul lui Clement al III-lea, unchiul și protectorul viitorului papă Inocențiu al III-lea. Acesta, numit ca mirean Lotario Conti, membru al ilustrei familii a conților de Segni, în vârstă de aproximativ 30 de ani la acea vreme, era un eminent canonist și teolog, fiind numit cardinal-diacon de către Clement, pe seama bisericii Sfinților Serghie și Vah din For.

Cariera promițătoare a lui Inocențiu a suferit o eclipsă în timpul păstoririi următorului papă, Celestin al III-lea, membru al familiei Orsini, rivala conților de Segni. În timpul acestui episcop, Roma este amenințată cu încercuirea de către forțele imperial, prin căsătorirea lui Henric al VI-lea, succesorul lui Frederic I Barbarossa, cu moștenitoarea Regatului Siciliei, Constanța de Altavilla. Totodată, fratele lui Henric, Filip, ocupase vechile domenii ale Bisericii din Toscana, donate scaunului papal de către protectoarea lui Grigorie al VII-lea, contesa Matilda de Canossa; de pe aceste domenii, prințul german organiza expediții de pradă în Campania romană, ceea ce a atras excomunicarea sa de către papă. Împăratul va cere iertare pentru fratele său, și, dacă papa părea a vea câștig de cauză în acest aspect, în schimb, Henric cerea încoronarea sa la Roma, proclamarea domniei ereditare a dinastiei de Hohenstaufen în Germania și numirea tânărului său fiu, Frederic, ca rege al Siciliei. Această întărire peste măsură a autorității imperial a fost respinsă atât de papă, cât și de principia germane, în ciuda mai multor concesii oferite de către Henric. Probabil că acesta ar fi găsit cu timpul alte metode de a-și impune voința, dacă nu ar fi murit premature, la numai 32 de ani, în 1197. La scurtă vreme după aceasta, mai exact la 8 ianuarie 1198, trecea la cele veșnice și Celestin al III-lea.

În chiar ziua morții lui Celestin al III-lea, cardinalii romani, reuniți într-un prim conclav în afara Romei, hotărau alegerea ca papă a capabilului Lotario dei Segni, care și-a luat numele de Inocențiu al III-lea. Acesta a înțeles șansa de moment a Papalității, în condițiile reculului autorității germane din Italia, după moartea împăratului Henric al VI-lea. Împărăteasa văduvă, Constanța, și-a încredințat fiul minor Frederic tutelei Sfântului Scaun, ceea ce i-a oferit lui Inocențiu controlul asupra sudului Italiei. Scăpat pentru o vreme de amenințările externe, noul suveran pontif a căutat să-și consolideze autoritatea pe plan local, prin supunerea Comunei romane. Astfel, el înlocuiește pe ultimul membru în funcție al Senatului cu unul dintre fidelii săi, obține schimbarea judecătorilor orașului cu funcționari pontificali și supunerea prefectului Romei, consolidând astfel definitiv autoritatea Papalității în Cetatea eternă. Chiar dacă a mai avut ulterior de furcă cu unii nobili, mai ales cei din familia Orsini, care sprijină o răscoală populară la anul 1203,ce îl silește pe papă să părăsească temporar Roma, autoritatea lui Inocențiu nu a mai fost în mod serios contestată. Astfel, noul suveran pontif făcea dovada, potrivit cuvintelor unui istoric italian, unei personalități mature, energic și pregătit cu multă conștiinciozitate pentru a primi această funcție de locțiitor al lui Hristos, și nu numai, ci convins că trebuia să concentreze în mâinile sale, mai mult decât orice om de pe pământ, puterea deplină.

Odată ce și-a consolidat autoritatea la Roma, fiind sigur de trăinicia sediului Sfântului Scaunt, Inocențiu al III-lea a putut să impună întregii Europe creștine viziunea sa cu privire la autoritatea papală. Astfel, în timpul său, ideile apărute sub Grigorie al VII-lea și ulterior își află suărema lort expresie. În primul rând, papa își arogă nu numia tittlul de vicar al Sfântului Petru, ci și pe acela de vicar al lui Hristos, accentul căzând pe funcția suveranului pontif de mediator divin, prin venerarea persoanei sale aducându-se cinstire lui Dumnezeu și, implicit, prin nerespectarea sa fiind ofensată însăși Divinitatea. Așa cum am văzut, această idee nu îi aparținea lui Inocențiu, ea fiind clar enunțată cu o jumătate de veac mai înainte de unul dintre cei mai de seamă teologi ai Bisericii Romano-Catolice medievale, Bernard de Clairvaux.

Inocențiu al III-lea a fost însă cel care a absolutizat acest nou concept despre autoritatea papală, ilustrându-l atât prin adoptarea titlului de vicarius Christi în corespondențe, cât și în cadrul ceremonialului liturgic, unde suveranul pontif nu purta decât culorile alb și roșu, considerate a exprima regalitatea. Așadar, fiind vicarul Mântuitorului Hristos pe pământ și fiind infailibil, atribut adoptat de asemenea definitiv de către Inocențiu, episcopul Romei era în fapt o persoană dublă, divină și umană, putând exercita așadar toate puterile, spirituale și temporale, anume cea sacramentală și cea de judecată.

Spre deosebire de noua concepție papală asupra autorității, împărații romano-germani, care fuseseră considerați până atunci ca o autoritate egală, nu aveau decât dreptul de a administra cele pământești, aflându-se astfel într-o poziție de inferioritate clară față de Biserică. Acest lucru reiese clar chiar din cuvintele lui Inocențiu, care arăta că: Dumnezeu i-a dat lui Petru să conducă nu numai Biserica, dar și întreaga lume…vicarul lui Hristos, succesorul Sfântului Petru, este mai mic decât Dumnezeu, dar mai mare decât omul…Domnul, creatorul lumii, a așezat pe cer doi aștri pentru a lumina: soarele pentru ziuă și luna pentru noapte: asemenea, pe firmamentul Bisericii universale a așezat două autorități supreme: Papalitatea, care domnește peste suflete, și regalitatea, care domnește peste trupuri. Dar cea dintâi este mai mare decât cea de-a doua. Precum luna își primește lumina de la soare, care o depășește prin lumina și căldura razelor sale, asemenea puterea imperială datorează toată puterea și prestigiul său Papalității. Mai mult decât atât, suveranul pontif considera că în anumite situații, impuse de cursul evenimentelor, Sfântul Părinte are dreptul de a interveni in problemele seculare, dacă implicațiile acestora erau de natură spirituală.

Această concepție a fost pusă în practică de Inocențiu încă de la începutul pontificatului său el impliccându-se în lupta pentru domnie din Sfântul Imperiu Romano-German, ce a urmat morții împăratului Henric al VI-lea. Fiul minor al acestua, Frederic, încoronat rege al Siciliei, se afla sub tutela papei, însă Inocențiu nu concepea să ofere coroana Germaniei unui copil, mai ales că acesta expunea papalitatea unui dublu pericol: acela al înconjurării ei de către forțele imperiale, prin unirea Germaniei și a Siciliei, și acela al trnasformării familiei de Hohenstaufen în dinastiei ereditară a Imperiului. Același ultim considerent a fost cauza respingerii și a fratelui împăratului defunct, Filip de Suabia, care în plus mai era și excomunicat încă din timpul predecesorului lui Inocențiu. În consecință, suveranul pontif l-a preferat pe welful Otto al IV-lea de Braunschweig, nepotul regelui Richard I Inimă de Leu al Angliei, care a fost uns la anul 1201 de către arhiepiscopul de Koln. Ulterior, dat fiind că noul împărat a promis papalității restituirea integrală a domeniilor ei italiene, papa a acceptat să-l încoroneze la anul 1209, însă odată obținut acest deziderat, Otto nu și-a respectat niciuna dintre promisiuni.

În consecință, Inocențiu l-a excomunicat pe cel pe care chiar el îl încoronase, la anul 1213, obținând în schimb recunoașterea de către principii germani a pupilului său, Frederic al II-lea, care consimțise acelorași pretenții ale Romei ca și înaintașul său, în cadrul Dietei reunite la Frankfurt. Anul următor, politica papală l-a înlăturat definitiv pe Otto al IV-lea, prin intermediul regelui francez Filip al II-lea August, care l-a învins pe acesta în bătălia de la Bouvines. Deși se aflase în conflict cu acest suveran incomod, Inocențiu al III-lea reușise să acapareze, în timpul domniei sale, mai multe teritorii italiene aflate anterior sub control imperial, transformând posesiunile Bisericii într-un veritabil stat sacerdortal, menținut prin monopolul papal asupra investiturilor eclesiastice. Această luptă cu imperiul, care a durat vreme de nu mai puțin de 16 ani, ocupând așadar aproape întregul pontificat al lui Inocențiu, nu a însemnat că suveranul pontif nu s-a concentrat și asupra altor obiective ale Papalității, precum idealul de cruciadă, stârpirea ereziilor ori impunerea supremației Sfântului Scaun în fața celorlalte puteri europene.

Chiar dacă mare parte din pontificatul său a fost dedicată luptei împotriva Imperiului, Inocențiu al III-lea nu a pierdut nicicum din vedere și alte deziderate ale Papalității, unul dintre cele mai prețioase fiind acela al recuceririi Ierusalimului, pierdut în anul 1187, și a Țării Sfinte. În acest scop, suveranul pontif nu a pregetat niciun moment să predice cruciada, cuvintele sale rodind în cele din urmă la 28 noiembrie 1199, când, în cursul unui turnir, contele Foulques de Neuilly se arată dornic de a porni la luptă împotriva sarazinilor, lui alăturându-i-se o seamă de seniori francezi, printre care conții de Champagne, Blois și Flandra, Simon de Montfort, marchizul italian Bonifaciu de Montferrat ori Geoffroy de Villehardouin, viitorul cronicar al Cruciadei a IV-a, așa cum urma să fie cunoscută în istorie.

Reunită la Veneția în anul 1203, această cruciadă a nobililor se confruntă cu o gravă problemă, anume cea a lipsei fondurilor pentru plata vaselor venețiene ce urmau a duce trupele în Țara Sfântă. Abilul doge Enrico Dandolo le-a oferit cruciaților o soluție alternativă, cerându-le să cucerească cetatea dalmată a Zarei, aflată în litigiu între Republica sa și Regatul Ungariei. Drept urmare, soldații lui Hristos au atacat un oraș creștin, primind din partea papei o bulă de excomunicare însoțită de următorul mesaj: În loc de a cuceri Țara Sfântă, ați poftit la sângele fraților voștri; Satana, ispititorul suprem, v-a biruit. Inocențiu le-a cerut seniorilor ca, pentru a primi iertarea, să evacueze deîndată cetatea cucerită, ceea ce aceștia au făcut, primind absolvirea papală, pe care episcopul Romei o însoțea cu următoarea rugăciune: Mă rog Domnului ca pocăința voastră să fie sinceră, ca să nu mai cădeți în aceeași vină!…Nu vă risipiți forțele înafara cuceririi Țării Sfinte, înafara spălării injuriei aduse Celui Răstignit. Dacă vreți jaf și cucerire, faceți aceasta împotriva sarazinului, adevăratul vostru dușman.

Însă o nouă tentație li se va înfățișa cruciaților adunați la Veneția, în persoana principelui bizantin Alexios, fiul împăratului detronat Isaac al II-lea Anghelos. Sprijinit de cumnatul său, Filip de Suabia, cât și de dogele Enrico Dandolo, dornic a-și extinde influența în Bizanț, pretendentul îi va convinge pe cruciați să-i ofere sprijinul lor. De altfel, propunerile lui Alexios erau mai mult decât tentante: în schimbul repunerii pe tron a tatălui său, acesta le promitea 200.000 de mărci argint, asistența unui corp de armată bizantin și cel mai important, reunificarea Bisericilor sub sceptrul papal.

În consecință, la 17 iulie 1203, armata cruciată ia cu asalt Constantinopolul, detronându-l pe Alexios al III-lea și reînscăunându-l pe bătrânul Isaac al II-lea. Acesta și fiul său însă nu au reușit să adune suma promisă cruciaților, care au rămas înafara zidurilor, ci, mai mult, au provocat revolta locuitorilor capitalei imperiale, care se răscoală sub conducerea lui Alexios Dukas, alungându-i din oraș. Această răsturnare a avut însă consecințe funeste, căci, în Vinerea Mare a anului 1204, soldații Cruciadei a IV-a luau din nou cu asalt Constantinopolul, cucerindu-l și supunându-l unui jaf îngrozitor, ce l-a făcut ulterior pe Inocențiu să exclame: Acești soldați ai lui Hristos, ale căror săbii trebuiau să-i lovească doar pe necredincioși, s-au scăldat în sânge creștin. Nu au cruțat nici credința, nici vârsta, nici sexul, ci au comis sub cerul liber păcatele cele mai grave. Au smuls de pe altare acoperămintele de argint, au profanat sanctuarele, au jefuit icoane, cruci și moaște. În ochii suveranului pontif, numai o cruciadă veritabilă, care să recucerească întreaga Țară Sfântă, putea spăla acest grav păcat, iar Inocențiu nu va înceta să o predice în toți anii ce i-au mai rămas.

O și mai gravă abatere a ideii de cruciadă s-a petrecut însă chiar în Occident, împotriva comunităților catarilor ori albigenzilor, eretici manihei. Dorind eradicarea acestei mișcări care respingea Tainele Bisericii și ierarhia acesteia, propovăduind o comunitate liberă, cât și alte abateri de la dreapta credință, Inocențiu a comis eroarea de a care sprijinul seniorilor francezi. Aceștia, organizați în jurul aceluiași Simon de Montfort, care luase parte și la Cruciada a IV-a, au profitat de ocazie pentru a jefui bogatele domenii ale comitatului de Toulouse, unde își avea centrul erezia catară; mai mult de cât atât, ei au învins și ucis un campion al creștinătății, în persoana regelui Pedro al II-lea de Aragon, cel care cu un an înainte obținuse o victorie strălucită împotriva arabilor din Spania. Astfel, așa cum se exprimă un istoric italian, în ceea ce-i privea pe eretici, Inocențiu III a pornit, în general, cu stângul încă de la început, considerându-i totuna cu ereticii din primele secole de existență ale Bisericii…Umiliții, spiritualii sau ioachimiții nu puneau în discuție dogme, ci condamnau relele moravuri eclesiastice și laice, lăsând la o parte termenii echivoci, acuzând episcopi și suverani, reclamând la cele mai înalte niveluri ale papalității o decădere a spiritului religios și o prevalență a politicii asupra acestuia, chiar dacă ea era de tip teocratic, și totul se petrecea într-o abandonare a mesajului evanghelic. Mai mult decât atât, cruciada împotriva catarilor a fost susținută de predica unui sfânt al Bisericii Romano-Catolice, Dominic de Guzman, care a îngăduit numroase abuzuri, deoarece singurul impuls pe care-l avea era o pornire năvalnică de a-i face pe oameni să renunțe la păreri considerate de el criminale.

Astfel se înfățișa ideea de cruciadă în timpul lui Inocențiu al III-lea, mult îndepărtată de la principiile sale inițiale, consecință provocată în mare parte de tot mia puternica implicare a Papalității în politica acestei lumi.

Faptul că papa Inocențiu al III-lea s-a preocupat îndeaporape de-a lungul pontificatului său de reglementarea raporturilor cu Sfântul Imperiu Romano-German și cu stârpirea ereziilor i-a determinat pe unii istorici să considere că episcopul Romei a fost nevoit să se arate uneori mai tolerant față de ceilalți principi europeni. Această teorie nu este însă justificată, Inocențiu fiind convins de faptul că Papalitatea este suveranul suprem, atât spiritual cât și lumesc, al tuturor statelor.

Pericolul opoziției față de papă a fost resimțit mai întâi de către regele englez Ioan I Fără de Țară, fratele lui Richard I Inimă de Leu, care a refuzat să recunoască numirea de către suveranul pontif a unui nou arhiepiscop de Canterbury și a încercat să-și însușească din veniturile clerului, ceea ce a atras intercidtul papal asupra țării sale la anul 1208 și excomunicarea sa la 1211, supușii săi fiind dezlegați de jurământul de credință față de rege. Aflând și că regele francez Filip al II-lea August era îndemnat de Sfântul Scaun să pornească o cruciadă împotriva sa, regele Ioan a fost nevoit să se supună papei, prestându-i omagiu preferențial de vasalitate – hommagium ligium. Astfel, Inocențiu al III-lea i-a oferit monarhului englez iertarea, spunându-i: Ai hotărât să devii, în ordinea temporală, supusul celui căruia îi dădeai deja ascultare în ordinea spirituală, atât tu cât și regatul tău, arătându-ți astfel voința ta ca într-o singură persoană, cea a vicarului lui Hristos, regalitatea și sacerdoțiul să fie unite, precum sunt trupul și sufletul, pentru câștigul amândurora. Ulterior, raporturile dintre Inocențiuu și Ioan vor vunoaște o îmbunătățire substanțială, episcopul Romei excomunicându-i pe baronii revoltați care îi impuseseră regelui semnarea documentului numit Magna Charta, și care în viziunea papei micșora prea mult autoritatea vasalului său.

Omagiul de vasalitate față de papă va fi prestat de mai mulți monarhi europeni, precum cei spanioli, din regatele Castilia, Leon și Aragon, stăpânitorul acestuia din urmă mergând personal la Roma în anul 1204 pentru a primi coroana din mâinile suveranului pontif. Mai mult, nici chiar regi aparținând spațiului ortodox, unde după anul 1204 are loc un recul al influenței bizantine, nu se vor da la o parte în a cere protecția papală, declarându-se vasali ai Sfântului Scaun.

Puțin diferite au fost raporturile Papalității cu Regatul Franței care, sub domnia regelui Filip al II-lea August, sporise semnificativ în forță și prestigiu. Clerul francez suferea însă de unele abateri de la disciplina eclesiastică, ceea ce, combinat cu nerespectarea de către monarh a căsătoriei contractate cu o prințesă daneyă, va atrage interdictul papal asupra țării. Deoarece mai mulți clerici, în frunte cu arhiepiscopii de Orleans, Chartres, Meaux, Beauvais, chiar și cel de Reims, au refuzat să respecte sancțiunea pontificală, ei vor fi ulteriori nevoiți să meargă personal la Roma, pentru a-și pleda cauza și a obține iertarea. Ulterior, suveranul pontif și regele francez au devenit aliați datorită interesului comun pe care îl aveau împotriva împăratului romano-german Otto al IV-lea de Braunschweig, pe care Filip August îl învonge în bătălia de la Bouvines, ceea ce îi permite lui Inocențiu înscăunarea protejatului său, Frederic al II-lea, nu mai înainte de a-i fi impus acestuia, prin acordul de la Eger, condițiile sale: restituirea integrală a domeniului pontifical din Italia și alegeri episcopale libere în Germania.

Fiind astfel stăpânul incontestat al Europei Apusene și nu numai, Inocențiu al III-lea va căuta să legifereze nou dobândita supremație a Bisericii Romano-Catolice, convocând la anul 1215 Conciliul al IV-lea din Lateran, socotit în Occident drept al XII-lea sinod ecumenic. Bucurându-se de participarea a nu mai puțin de 400 de episcopi și 800 de abați, cât și a reprezentanților tuturor capetelor încoronate europene, inclusiv a împăratului Frederic al II-lea, conciliul va avea o activitatea prolifică, adoptând 70 de canoane, ce legiferau, între altele, dogma transubstanțierii, condamnau definitiv unele erezii ori reclamau obligativitatea spovedaniei și împărtășaniei anuale.

Chiar dacă își atinsese astfel majoritatea scopurilor politicii sale, Inocențiu al III-lea încă nu era împăcat, dorind să vadă recucerirea Ierusalimului și a Țării Sfinte, deziderat în vederea căruia a propovăduit neîntrerupt organizarea unei noi cruciade, pusă de această dată sub autoritatea Bisericii și care urma să pornească la anul 1217. Suveranul pontif nu va mai apuca însă a-și duce la îndeplinire această ultimă ambiție, moartea suprprinzându-l pe când călătorea în nodul Italiei, la 16 iulie 1216, el fiind înmormântat în catedrala din Perugia, de unde rămășițele sale au fost mutate în secolul XIX la Roma. Pontificatul lui Inocențiu al III-lea reprezintă fără îndoială apogeul influenței Papalității medievale, care nu va mai cunoaște nicicând asemenea putere, ce i-a făcut să tremure pe toți regii Europei de atunci.

Reafirmarea puterii eclesiastice și conflictul cu Imperiul:

Încă din ziua înmormântării Papei Celestin III, cardinalii s-au întrunit pentru alegerea noului Papă. L-au ales pe cel mai tânăr din colegiu, cardinalul-diacon Lothar de Segni, în vârstă de numai 37 de ani. Papa Celestin al III-lea îl cooptase în colegiul cardinalilor.S-a numit Inocențiu al III-lea (1198 – 1216). În persoana sa, cardinalii vedeau pe cel mai indicat papă care putea conduce destinele Bisericii. Într-adevăr, cu el începe o nouă eră în istoria papalității. Noul papă și-a amânat consacrarea și încoronarea pentru sărbătoarea Catedrei Sfântului Petru, la 22 februarie. Conștiința chemării divine i-a dat lui Inocențiu al III-lea o libertate de decizie adeseori uimitoare. Excepționala sa cultură teologică, cunoștințele sale vaste în materie de drept canonic, simțul său politic de a sesiza realizabilul constituiau chezășia sigură pentru un pontificat rodnic.principalele sale preocupări erau restabilirea „ordinei” în Statul papal, reînsuflețirea ideii cruciadelor, reforma Bisericii in capite et membris.

Pontificatul său a reluat temele reformei Gregoriene. Inocențiu al III-lea s-a străduit să înlăture dezbinarea politică a Creștinătății apusene, să potolească luptele și vrajbele dintre regi și principi și să statornicească pacea dinlăuntru Creștinătății. Inocențiu vedea în pontificatul său o misiune pastorală. A căutat pe toate căile să transpună în practică ideile sale despre esența Bisericii și despre poziția Papei. Pentru el, Papa nu era nimic altceva decât Servus Dei și Vicarius Christi, care deține puterea deplină. În predicile sale și-a făcut cunoscute princiipile asupra primatului papal, marcând totodată limitele puterii papale. El a amintit totodată despre ocrotirea lui Dumnezeu, de care se bucură Papa în conducerea Bisericii. El nu exculde posibilitatea ca Papă, ca persoană privată, să poată cădea în erezie și să poată fi judecat de Biserică, dar adaugă, ca o restricție, că el nu putea crede că Dumnezeu, care s-a rugat El însuși spiritualmente pentru Papa, în Petru, l-ar lăsa să greșească în credință. Vicarius Christi, potrivit vederilor sale, stă între Dumnezeu și oameni, el este mai puțin decât Dumnezeu și mai mult decât un simplu om.

Ideea pe care și-au format-o cercetătorii timpurilor mai vechi, potrivit ăreia Inocențiu ar fi tins la un fel de stăpânire asupra lumii, a fost corectă în anii din urmă. În Statul Papal el a căutat desigur să-și impună cu hotărâre puterea. Când și-a inaugurat pontificatul, suveranitatea papală de la Roma era foarte stânjenită de autoguvernarea romanilor și de creșterea puterii Împăraților dinastiei Staufen. O personalitate ca Inocențiu al III-lea nu putea și nu voia să se împace cu această situație. Căci în independența teritorială a Papalității el vedea o condiție esențială a libertății Bisericii. Grație procedurii sale metodice și favorizat de împrejurări a reușit, chiar cu prețul unor lupte, să-și atingă scopul. I-a determinat atât pe prefectul orașului cât și pe reprezentatul Împăratului să demisioneze și în ziua încoronării sale, să depună jurământul da vasalitate. Pe senatorul ales de poporul roman l-a silit să se retragă. Locul său a fost loat de un senator hotărât de Papa, care a depus jurământul de credință. Chiar și baronii Statului Papal i-au prestat jurământ de supunere. Astfel, Papa Inocențiu a restaurat în Stat dominația papală, chir dacă acest succes, atât de rapid, nu era încă asigurat. Dar mulțumită înrudirilor sale atât de ramificate și atât de influente, Inocențiu al III-lea a reușit să înfrângă nenumărate piedici. Prăbușirea domniei germane în Italia, după moartea lui Henric al VI-lea (+1197) i-a oferit Papei prilejul de a alipi ducatul de Spoleto la Statul Papal și de a redobândi marca Ancona. Papa a folosit în favoarea sa atât sentimentele naționale, cât și antipatiile italienilor față de germani. Pe bună dreptate, Inocențiu al III-lea a fost numit noul întemeietor al Statului Papal.

Noua situație născută odată cu moartea lui Henric al VI-lea i-a permis lui Inocențiu să intervină și în problemele Italiei, întărind în mod hotărâtor influența papală în aceste părți. În testamentul său, Henric al VI-lea a cerut ca, după moarea sa, Konstanz și cu fiul lui Frederic să ia de la Papă Sicilia ca feudă. Teritoriile până acum ocupate ale Statului Papal urmau să fie evacuate, iar succesiunea mathildică avea să fie, de asemenea, luate ca feudă de la Biserică. Testamentul lui Henric al VI-lea a fost însă păstrat secret, astfel că nu a avut nici un efect. Dimpotrivă, după moartea lui Henric al VI-lea, Konstanz a preluat pentru fiul ei regența Regatului Siciliei, dispunând ca el să fie încoronat ca rege, la 17 mai 1198, la Palermo. Ea s-a străduit să obțină de la Inocențiu al III-lea feuda Siciliei pentru sine și fiul ei. Astfel, ea a trebuit însă să renunțe la drepturile bisericești ale suveranului sicilian, drepturi pe care Tancred reușise să le mai păstreze parțial, prin concordatul de la 1192. Totuși regelui îi mai rămânea un anumit drept de decizie în alegerea liberă a episcopilor. Când, în ziua de 28 noiembrie 1198, Konstanz a murit, prin testamentul ei a decis ca Inocențiu al III-lea să preia tutoratul asupra fiului ei și totodată regența Siciliei pe timpul minoratului acestuia. Această regență, care a durat zece ani, i-a prilejuit Papei ,ulte intervenții războinice și i-a adus multe decepții.

După moartea lui lui Henric al VI-lea, în Germania s-a ajuns la o alegere dublă. În 8 martie 1198, la Mühlhausen, în Turingia, a fost ales rege Filip de Saubia. Împotriva lui, la 9 iunie, la Köln, o minoritate adversară Staufenilor, din inițiativa arhiepiscopului Adolf din Colonia, l-a ales pe rege pe cel de al treilea fiu al lui Henric Leul, Otto de Braunschweig. Filip de Sauabia a fost încoronat la Mainz cu insignele imperiale care se găseau în posesia sa, iar Otto de Braunschweig a fost incoronat la Aachen, locul tradițional al încoronărilor. Consecința acestei nefericite duble încoronări a fost un război civil. Ambii candidați au încercat să-1 atragă pe Papă de partea lor. Otto de Braunschweig s-a prevalat în mod deosebit de fidelitatea tatălui său, Henric Leul și a dat asigurări că la încoronare va făgădui să respecte drepturile Bisericii Romane precum și pe cele ale Bisericii Imperiului. De asemenea și Filip de Suabia i-a trimis Papei o depeșă și totodată și o delegație care să înceapă tratative cu Papa Inocențiu. La început, Papa s-a menținut într-o atitudine neutră în acest conflict privitor la tronul german. La începutul lui mai 1199 s-a adresat scris mai marilor laici și spirituali din Germania, deplângând pierderile pricinuite de alegerea făcută de ei, care a dus la acest dezacord. El i-a chemat la unire și le-a cerut să vegheze la cinstea și demnitatea Imperiului. În cazul că nu vor realiza impăcarea, el îl va favoriza pe acel candidat care îi va fi mai devotat. Într-o scrisoare trimisă alegătorilor lui Otto, scrisoare redactată câteva săptămâni mai târziu, Papa afirma că ar fi dispus să-și dea concursul pentru promovarea lui Otto. Aproximativ in același timp, o serie de conducători bisericești și seculari din Speyer, ftdeli Staufenilor, i-au solicitat lui Inocențiu al III-lea favoarea pentru Filip de Suabia. Acesta era regele legitim ales și ei aveau să-l însoțească neîntârziat la Roma pentru a fi încoronat ca împărat. Papa a răspuns de îndată. El a repetat în mod expres că atribuirea coroanei imperiale ține de competența sa. În consistoriu public, în răspunsul său verbal către trimisul lui Filip, prepozitul Frederic de Braunschweig, Papa a subliniat întâietatea puterii eleziastice asupra celei regale. Din nou el a atras atenția că o decizie în această chestiune constituie în primul rând (principaliter) misiunea sa, întrucât Papa e acela care a transferat Imperiul din Răsărit în Apus și Papa este acela care conferă coroana imperială.

Otto de Braunschweig făcu între timp importante concesii Papei, printre altele el renunță la așa-numitul drept al spolierii în Germania și recunoscu pretențiile Papei asupra Siciliei. La cumpăna anilor 1200/1201, Papa se decise pentru Otto. În acest consistoriu secret, el și-a expus opiniile privitor la conflictul asupra tronului. El a trimis un legat papal în Germania pentru a duce tratative cu principii în vederea recunoașterii lui Otto. În cazul că eforturile legatului nu aveau să fie încununate de succes, Papa urma să-l recunoască din proprie inițiativă pe Otto al VI-lea ca rege al Germaniei și ca viitor împărat. La 1 martie 1201, în mai multe scrisori, Papa și-a făcut cunoscută hotărarea sa de a înclina pentru Otto de Braunschweig. Totuși perspectivele lui au crescut tot mai mult Germania chiar dacă la început unii dintre principii influenți s-au exprimat în favoarea lui Otto. Filip s-a străduit spre o împăcare cu Papa, i-a făcut largi concesiii lui Inocențiu al III-lea, a făgăduit solemn să pornească o cruciadă, s-a arătat dispus să retrocedeze Bisericii Romane toate posesiunile dobândite pe nedrept și a promis alegerea canonică liberă a episcopilor.

În răspunsul său, Papa s-a limitat să se declare dispus să-1 primească.pe Filip ca pe oricare alt penitent. În 1204 a început însă decăderea lui Otto de Braunschweig. La 6 ianuarie 1205, arhiepiscopul Adolf de Kőln, căruia i se datora în principal alegerea lui Otto, i-a încoronat pe Filip de Suabia și pe soția acestuia, la Aachen. Deși la început Inocențiu ai III-lea i-a fost atașat lui Otto, în anii ce au urmat Curia romană și-a continuat tratativele cu dinastia Staufen. În 1207, Papa îl abandonă pe Otto de Braunschweig. Cardinalii-legați au încercat să-l determine să renunțe la tron. Împuterniciții ambilor regi s-au dus la Roma, unde au căzut de acord asupra renunțării la tron a lui Otto și asupra recunoașterii lui Filip ca rege și viitor împărat. O situație nouă s-a născut când la 21 iunie 1208 regele Filip a fost asasinat la Bamberg. Urmarea a fost că Otto al IV-lea a fost recunoscut de către toți, printr-un vot unanim, la 11 noiembrie 1208, la Frankfurt. Un an mai târziu, în 4 octombrie 1209, Inocențiu al III-tea l-a încoronat pe Otto al IV-lea ca împărat, la Roma, în Bazilica Sfântului Petru. Înainte de încoronare, Otto a depus jurământul de asigurare în fața Papei, a cardinalilor și a poporului roman. Dar încă în timpul serbărilor s-au iscat lupte între romani și trupele germane. Curând după aceea a intervenit și o tulburare a relațiilor dintre împărat și Papă. La câteva zile după încoronarea sa, împăratul i-a propus Papei că, în cadrul unei convorbiri între patru ochi, să limpezească chestiunile litigioase privind posesiunile Statului Papal și extinderea acestora. Prin aceasta s-a văzut lămurit că Împăratul nu era dispus să-și țină promisiunile făcute mai înainte. În august 1210 s-au înnoit deja atacuri asupra orașelor și bisericilor din Statul Papal. La începutul lui noiembrie imperialii au invadat Sicilia. Această comportare a împăratului a vădit clar încălcarea făgăduințelor sale. Papa Inocențiu al III-lea a luat în curând măsurile de cuviință. Într-o scrisoare către episcopii germani, el și-a arătat amăraciunea că el însuși a călit sabia care til rănea acum atât de adânc. El a înfățișat ingratitudinea împăratului și nerespectarea promisiunilor lui și a dat de știre că, dacă Otto nu avea să se schimbe, îl va excomunica, iar pe toți supușii săi îi va dezlega de jurământul de credință.

După încercări zadarnice de înțelegere, la 18 noiembrie 1210, Papa îl excomunică pe Otto. În septembrie 1211, Inocențiu al III-lea reuși să-l determine pe principi să-l aleagă, la Nürnberg, ca rege pe Frederic de Sicilia. Otto se văzu silit să se întoarcă în Germania unde, la început, situația se părea să se fi îmbunătățit. Dar Frederic al II-lea, care in 1212 pornise de la Palermo, îndreptându-se la început spre Roma, a venit în Germania și i-a silit pe principii germani să-l părăsească pe Otto. O nouă alegere, la 5 decembrie 1212, la Frankfurt, a confirmat hotărârea de la Nürnberg. Încoronarea lui Frederic al II-lea a avut loc la 9 decembrie 1212 la Mainz. Recunoștința față de Papă arătat-o prin așa-numita Bulă de Aur, de la Eger, din 12 iulie 1213.Prin aceasta, el a confirmat toate angajamentele pe care Otto și le luase la Speyer față de Papă, cu privire la chestiunile teritoriale și de politică bisericească. Principii germani au confirmat la Eger, cu documente, bula împăratului.Prin aceasta, Statul Papal extins a fost recunoscut de drept de către Imperiu, iar drepturile asupra afacerilor interne ale Bisericii germane au fost suspendate.În iulie 1215, Frederic al II-lea a fost încoronat încă o dată la locul cuvenit, adică la Aachen. Intervenția în conflictul german pentru tron a fost, de altfel, una dintre cele mai importante măsuri pe care a luat-o Inocențiu al III-lea, dar ea n-a fost totuși decât o parte din acțiunile sale atât de vaste. A survenit un conflict și între Papă și regele englez. Motivul a fost ocuparea scaunului episcopal de Canterbury. La dorința regelui, printr-o alegere nu tocmai corectă, a fost ales fostul episcop de Norwich, căruia Papa i-a refuzat confirmarea. Inocențiu al III-lea l-a susținut pe cardinalul Ștefan Langton, care a fost ales la Roma de reprezentanții electorilor autorizați. Regele Ioan fără Tară (John Lackland) nu s-a arătat dispus să-1 recunoască drept arhiepiscop de Canterbury pe cardinalul ales la recomandarea Papei. În consecința, în anul 1208, Inocențiu al III-lea a pus Anglia sub interdict. Când regale a pornit la atacuri împotriva Bisericii și a aclerului, Papa l-a excomunicat. La 13 mai 1213, regele se văzu silit să accepte condițiile de pace ale Papei, iar în iunie 1215, în Magna Charta – baza constituției liberale a Angliei, să le acorde baronilor englezi o serie de concesiuni însemnate.

O influență puternică în sânul Bisericii în timpul pontificatului lui Inocențiu al III-lea a avut-o aprobarea Ordinului Franciscan. Îtemeietorul său, Francisc de Assisi, a suferit începând cu anul 1206 o transformare lăuntrică, începând o viață de pocăință și de mortificare. Când, în 24 februarie 1209, a ascultat Evanghelia despre :trimiterea ucenicilor (Mt 10, 7 și urm.), a devenit conștient de misiunea vieții sale: să-l urmeze pe Hristos printr-o viață dusă în sărăcie apostolică. Curând i s-au alăturat însoțitori animați de aceleași idealuri. S-a alcătuit o regulă privitor la modul trăirii în urmarea lui Hristos. În anul 1210, frații îl rugară pe Papa Inocențiu să le aprobe regula și să le permită predicarea itinerantă. Grație recomandărilor episcopului de Assisi, Papa a confirmat regula «Fraților Penitenți din Assisi» și le-a autorizat predicarea itinerantă. Hotărarea Papei a fost de mare importanță. Prin aceasta, mișcarea în favoarea sărăciei și-a găsit o patrie în Biserică, iar ideea franciscană a putut cuceri Biserica Universală. Inocențiu a sprijinit și începuturile Ordinului Dominican și i-a acordat confirmarea, care s-a dat oficial numai sub Papa Honoriu al III-lea.

Pontificatul lui Inocențiu al III-lea și-a găsit o fericită încheiere cu cel de al 12-lea Sinod general, Conciliul al IV-lea din Lateran, în anul 1215. A fost cel mai mare Sinod al Evului Mediu, cu mai mult de 1200 de participanți. Încă de la începutul pontificatului său, Inocențiu și-a făcut planul de a ține un Conciliu. Aici urma să fie dezbătută printre altele unirea Bisericii răsăritene și a celei apusene. Papa vedea în tratativele privitoare la unirea Bisericilor o premisă pentru organizarea în comun a cruciadei plănuite. El aștepta ca Biserica răsăriteană să revină la Mama și Învățătoarea tuturor Bisericilor. Totuși, Patriarhul de Constantinopol a obiectat asupra chestiunilor care urmau să fie lămurite la Conciliu, printre altele asupra noțiunii de Biserică. Iar grecii nu au luat parte la Conciliu.

Motivul hoțărâtor pentru convocarea Conciliului a fost cruciada plănuită. Pe lângă aceasta, Conciliul urma să ofere un rezumat activitații reformatoare și să fie un model de înnoire a Bisericii. Cler și laici, episcopi și principi, mănăstiri și abații urmau să se întâlneasca la 1 noiembrie 1215 la Roma, la Conciliu. Pentru episcopi, participarea la Conciliu a fost obligatorie. În scrisoarea de convocare, Papa a indicat sarcina Conciliului: binele întregii creștinătăți, nimicirea viciilor, stăvilirea abuzurilor, înnoirea moravurilor, reprimarea ereziilor, întărirea credinței și asigurarea păcii. Toate conflictele urmau să fie înlăturate pentru a putea ajuta în mod util Țara Sfântă.

Conciliul Lateran a fost o reprezentare unică în felul ei a Apusului și a scos în evidență măsura în care Inocențiu al III-lea a reușit să promoveze și să ridice importanța primatului episcopului Romei. Conciliul a durat o lună. Inocențiu a ținut cuvântul de deschidere, căruia i-a pus la bază pasajul din Luca 22, 15: Cu dor am dorit să mănânc acest Paște cu voi înainte de pătimirea mea. Ca teme principale de dezbătut, Papa a fixat reforma Bisericii și cruciada. Patriarhul de Ierusalim a amintit de ajutorui solicitat pentru Tara Sfântă. În discuții aprinse s-a ajuns la lămurirea conflictului pentru tron în Germania, unde decizia a fost în favoarea lui Frederic al II-lea. Conciliul a confirmat alegerea de la Frankfurt a lui Frederic al II-lea, abandonându-l definitiv pe Otto. S-a vestit o pace generală, iar cruciada a fost proclamată. S-a hotărat ridicarea unui impozit (pe timp de trei ani) pentru cruciadă, iar episcopilor li s-a dat însărcinarea să dispună predicarea cruciadei, determinându-i pe principi să accepte un armistițiu de patru ani. S-a tratat în amănunțime puritatea credinței și înnoirea disciplinei bisericești.Au fost definite adevărurile privitoare la Sfânta Euharistie și la preoția ministerială și a fost stabilită lînvățătura referitoare la Botez, la Penitență și la Căsătorie. Au fost respinse ideile lui Gioacchino da Fiore privitoare la Sfânta Treime. S-au decis măsuri împotriva răspandirii ereziilor.

Marele țel al Papei a fost pornirea unei cruciade. Încă din primii ani ai pontificatului său a cerut să înceteze orice conflict intern a putea veni în ajutorul Țării Sfinte. În mai 1203, o flotă venețiană a pornit spre Constantinopol și, la 17 iulie 1203, orașul a fost cueerit. Tratativele pentru o reunificare cu Biserica grecească s-au soldat cu un eșec. În Constantinopol s-a întemeiat un Imperiu latin și un Patriarhat (1204), dar această a patra cruciadă, care n-a adus Țăii Sfinte nici un ajutor, s-a dovedit un eșec. Schisma s-a adâncit, jafu săvărșit de cuceritori în Constantinopol nu a făcut decât să stârnească ură, o ură care va apăsa greu pentru multă vreme asupra raporturilor dintre Biserica din Răsărit și cea din Apus.

În pofida catastrofei cu care s-a soldat cea de-a patra cruciadă, ideea de cruciadă a supraviețuit. Inocențiu a persistat în eforturile de a organiza o nouă cruciadă. În aprilie 1213 el a chemat din nou Creștinătatea la o campanie împotriva Islamului. Realizarea ei a amânat-o pentru perioada de după Conciliul Lateran IV, dar planul său nu a trezit ecoul sperat. Conciliul a fixat pornirea îin cruciadă pentru anul 1217. Într-adevăr, în anul acesta a pornit o armată spre Siria, fără însă a repurta vreun succes mai important. Aceasta din cauză că Franța, care până atunci fusese principala sprijinitoare a mișcării cruciate, a rămas de-o parte deoarece se pregătea pentru războiul împotriva Angliei. Totodată Anglia, aflându-se sub imperiul amenințării, a rămas departe de orice colaborare în vederea cruciadei. Întrucât armatele germane singure nu erau îndestulătoare, Inocențiu al III-lea și-a pus nădejdea în Italia. Înainte însă ca această cruciadă să devină un fapt împlinit, Papa a murit la 16 iulie 1216, la Perugia, unde se găsea în interesul cruciadei, pentru a pune el însuși capăt conflictelor dintre Pisa și Genova. Inocențiu al III-lea este unul dintre cei mai străluciți Papi. El s-a considerat Vicarius Christi, (locțiitor al lui Cristos) și a condus Papalitatea la apogeul puterii sale. El a pretins cârmuirea Apusului, acordând împăratului un loc subordonat. Prin el Papalitatea a devenit forța de ordine în Creștinătatea apuseană. De abia sub urmașii săi, Inocențiu al IV-lea și Bonifaciu al VIII-lea, s-a ajuns la marea luptă finală pentru cârmuirea Creștinătății. Dacă un cronicar englez l-a numit pe Inocențiu al III-lea «uimirea lumii», el a exprimat prin aceasta modul în care lumea contemporană îi privea activitatea.

Cruciadele:

Cruciada a IV-a și implicarea papală.

Deja la începutul secolului al XIII-lea idealul cruciadei suferă o puternică alterare în conștiința mediilor occidentale.Puținele succese ale ultimelor două cruciade deziluzionaseră pe mulți cu privire la justețea războiului sfânt. În plus, majoritatea capetelor încoronate ale Europei erau angrenate în conflicte ori activități interne, nefiind deloc doritoare să pornească într-o expediție către Țara Sfântă.

Acestea sunt o parte dintre motivele pentru care apelului lansat de papa Inocențiu al III-lea pentru recucerirea Ierusalimului nu i-a răspuns niciunul dintre monarhii Europei, chiar dacă ideea de cruciadă se bucurase de o popularizare ferventă din partea unor predicatori precum Foulques de Neuilly. În schimb, nobilimea feudală, care se opunea încercărilor de centralizare statală ale regilor, a dat un răspuns favorabil: conții Thibaut de Champagne, Ludovic de Blois ori Balduin de Flandra, Marchizul Bonifaciu de ori mareșalul de Champagne și viitorul cronicar al Cruciadei, Geoffroy de Villehardouin au convenit organizarea unei expediții în vederea cuceririi Egiptului.

Motivul pentru care de data aceasta cruciații au îndreptat armele împotriva Egiptului și nu a Palestinei este faptul că sultanul egiptean deținea și Țara Sfântă, el fiind cel mai puternic reprezentant al Islamului – pentru cea de-a patra Cruciadă, cheile Ierusalimului se aflau în Egipt. Însă pentru o asemenea întreprindere era nevoie de o flotă puternică, imposibil de organizat pentru niciunul dintre participanți. Singure republicile italiene erau capabile să adune un număr suficient de vase, iar dintre acestea cea mai puternică era Veneția – de aceea în anul 1201 o delegație formată din conducătorii expediției merge în Italia, pentru a trata cu venețienii condițiile acordării sprijinului naval.

Dogele Veneției la acea dată era Enrico Dandolo, un om trecut de 80 de ani, dar extrem de energic: având o statură de uriaș, acesta beneficia de o vastă experiență în ceea ce privește afacerile Orientului. Mai înainte de a ocupa postul ducal, îndeplinise funcția de bail–adică ambasador–al Veneției la Constantinopol. Condițiile venețienilor au fost următoarele: pentru transportarea a 35.000 de cavaleri și soldati în Egipt, cruciații tebuiau să plătească suma de 85.000 mărci de argint – acestea au fost acceptate de către cruciați în adunarea de la Corbie, așa că în iunie 1202 întreaga expediție se adună la Veneția. Mai înainte, în septembrie 1201, moartea subită a contelui Thibaut de Champagne îl ridicase pe marchizul Bonifaciu de Montferrat la demnitatea de șef suprem al expediției.

Odată adunați la Veneția, membrii cruciadei au constatat însă că numărul lor era mai mic decât speraseră, iar din cauza aceasta nici suma de bani promisă venețienilor nu putea fi achitată în întregime. În fața acestei probleme, dogele Enrico Dandolo a propus ca, în locul restului de bani, cruciații să ajute Veneția pentru a-și rezolva diferendele cu cetatea Zara, scoasă din stăpânirea ei de regele Ungariei. În ciuda opoziției unora dintre membri cruciadei, în frunte cu Simon de Montfort, și a protestelor papei Inocențiu al III-lea, majoritatea cavalerilor au primit propunerea dogelui, îmbarcându-se așadar în direcția Zarei – pe care o cuceresc în noiembrie 1202, hotărând să ierneze acolo.

În primăvara anului 1203 are însă loc un eveniment ce urma să schimbe radical traseul cruciadei: în tabăra de la Zara sosește Alexios Anghelos, fiul fostului împărat bizantin Isaac II Anghelos. Tatăl acestuia fusese detronat și orbit în anul 1195 de către fratele său, Alexios al III-lea, iar acum fiul, scăpat din închisoare, călătorea prin Europa în căutare de sprijin pentru reînscăunarea lui Isaac. Alexios avea un aliat puternic în Occident, pe Filip de, împăratul Sfântului Imperiu Romano-German, care era căsătorit cu sora sa, Irina. Acesta i-a convins pe capii cruciadei să-l asculte pe Alexios.

Propunerile bizantinului erau mai mult decât tentante pentru cruciați: în schimbul repunerii pe tron a tatălui său, acesta le promitea 200.000 de mărci argint, asistența unui corp de armată bizantin și cel mai important, reunificarea Bisericilor sub sceptrul papal. În această afacere a contat însă și părerea dogelui venețian, care nu-i era favorabil lui Alexios al III-lea, cu toate că acesta acordase în anul 1198 un chrysobul Veneției, oferindu-i cele mai largi privilegii comerciale de care Republica lagunelor se bucurase până atunci în Imperiul Bizantin.

Iarăși, majoritatea cruciaților a decis abaterea expediției spre Constantinopol, încheind un acord cu Alexios Anghelos în insula Corfu, prin care acesta se obliga să-și respecte angajamentele menționate mai înainte. În aceste condiții, flota venețiană, purtându-i pe cavalerii latini, sosește în aprilie anul 1203 în fața zidurilor Constantinopolului.

În luna aprilie a anului 1203, flota venețiană aflată sub comanda dogelui Enrico Dandolo și a fiului acestuia, amiralul Vitale Dandolo, având la bord o armată cruciată în număr de 12.000, comandată de marchizul Bonifaciu de Montferrat, aduce în fața zidurilor Constantinopolului pe pretendentul la tron Alexios al IV-lea Anghelos. Acesta din urmă le promisese cruciaților că va fi întâmpinat cu bunăvoință de populația orașului, însă reacția locuitorilor Constantinopolului nu i-a fost deloc favorabilă, așa că armata cruciată a fost nevoită să asedieze orașul. Armata de care dispunea împăratul Alexios al III-lea era superioară numeric latinilor, însă lașitatea acestuia, care a refuzat să poarte o luptă deschisă cu asediatorii, a scăzut moralul locuitorilor Constantinopolului, apusenii reușind să pătrundă înăuntru pe data de 17 iulie 1203.

Alexios al III-lea va reuși să fugă din orașul cucerit, luând cu el și o parte din tezaurul imperial. Acest lucru le-a îngreunat și mai mult situația împăratului reînscăunat pe 18 iulie, Isaac al II-lea și fiului său Alexios, care pe lângă faptul că erau detestați de bizantini, pentru că intraseră în oraș cu ajutor străin, descopereau că nu au nici banii pentru a-i plăti pe cruciați. Cronicarul bizantin Nicetas Choniates menționează că, în disperare de cauză, Alexios ar fi ordonat topirea icoanelor din aur și argint – în ochii cronicarului, acesta este semnul unei domnii nefaste, ce marchează începutul declinului Imperiului romeilor.

Situația dificilă în care se găsea îl face pe vârstnicul împărat Isaac al II-lea să abdice la 1 august 1203 în favoarea fiului său, Alexios al IV-lea. Acesta le va cere cruciaților o amânare a plății cu șase luni, timp pe care îl considera de ajuns pentru strângerea banilor. Însă situația din Constantinopol era în continuare tensionată din cauza prezenței latinilor. În momentul izbucnirii unui conflict între venețieni și locuitorii orașului, aceștia dintâi au fugit către vasele lor, acoperindu-și retragerea prin incendierea clădirilor – aceasta a dat naștere Marelui Foc, ce a devastat o mare parte din capitală. Incapacitatea lui Alexios de a controla evenimentele l-a făcut pe unul dintre ofițerii săi, Alexios Dukas, să se răscoale împotriva acestuia, înlăturându-l de pe tron la 5 februarie 1204 și asasinându-l trei zile după aceea. La puțin timp a murit și bătrânul Isaac al II-lea, se pare că din cauze naturale.

Înscăunarea lui Alexios al V-lea Dukas nu i-a făcut însă pe latini să-și schimbe pretențiile: ei i-au cerut noului împărat să onoreze angajamentele predecesorului său. În loc să se conformeze, acesta a decis să-i înfrunte pe calea armelor, închizând porțile orașului și pregătindu-se pentru asediu. Văzând această manifestare de ostilitate, conducătorii armatei apusene au hotărât cucerirea Constantinopolului și a teritoriilor sale, stabilind dinainte felul în care acestea vor fi împărțite. Acest acord semnat între dogele venețian și nobilii apuseni este intitulat Partitio Romaniae–Împărțirea Romaniei, adică a Bizanțului și stă la originea destrămării definitive a Imperiului de Răsărit. Acordul prevedea numirea unui împărat latin în Constantinopol, care urma să fie ales de 12 electori, 6 latini și 6 venețieni și căruia îi revenea o treime din oraș, împreună cu teritoriile mai apropiate din Tracia și Asia Mică. Restul posesiunilor imperiului, împreună cu celelalte două treimi din capitală, urmau să revină Veneției și celorlalti seniori apuseni.

Odată asediul început, armata lui Alexios al V-lea a repurtat câteva succese inițiale care i-au descumpănit pe cruciați. Acest lucru i-a făcut pe episcopii ce însoțeau armata latinilor să predice înaintea soldaților, arătându-le că orașul trebuie cucerit, deoarece locuitorii lui sunt ucigași și trădători, căci și-au omorât propriul conducător. Înfrângerile de până atunci nu sunt decât încercări ale lui Dumnezeu, pentru a le vedea tăria credinței. Aceste predici aveau loc dinaintea celui mai mare dintre orașele creștine, după ce se primise scrisoarea papei Inocențiu al III-lea, care le interzicea categoric cruciaților să atace Constantinopolul. Se dovedește astfel pervertirea completă a scopului cruciadei, care din manifestare a fervorii religioase se transformă într-o armă politică.

Constantinopolul va fi în cele din urmă cucerit pe data de 13 aprilie 1204, în Vinerea Patimilor și supus unui jaf cumplit timp de trei zile. Cronicarii bizantini, precum Nicetas Choniates, au consemnat atrocitățile și sacrilegile comise de latini în oraș. În schimb, cronicile occidentale abundă de relatări privitoare la bogățiile găsite de cuceritori în oraș, care pentru ei ar fi avut, așa cum se exprimă Robert de Clari, două treimi din bogățiile lumii.

În urma cuceririi Constantinopolului, bizantinii care au reușit să scape au fugit în Asia Mică și în Epir, unde au înființat state noi. Acestea se vor afla într-un conflict permanent cu statele latine apărute pe ruinele Imperiului Bizantin, dezbinând astfel lumea creștina și lăsând-o neapărată în fața pericolului musulman.

Efectele Cruciadei a IV-a:

După cucerirea Constantinopolului de către latini la 13 aprilie 1204 pe ruinele fostului Imperiu Bizantin se constiuie o pleiadă de state care dezvoltă relații politice complexe, având fiecare propriile sale interese economice și politice.

Prin încoronarea la 16 mai a lui Balduin I de Flandra ca împărat se crea oficial Imperiul Latin al Constantinopolului, având posesiuni în teritoriile europene și microasiatice din jurul metropolei de pe Bosfor. Balduin fusese preferat de nobili lui Bonifaciu de Montferrat, adevăratul conducător al Cruciadei, deoarece acesta din urmă era un om prea abil pentru a le permite seniorilor să capete puterea dorită. În schimb, Bonifaciu de Montferrat va primi posesiuni în Asia Mică și insula Creta – acesta va căuta să-și extindă posesiunile, creând în anul următor un regat latin cu centrul la Tesalonic, vasal în teorie Imperiului de la Constantinopol. De fapt, autoritatea împăratului latin era de multe ori doar onorifică asupra multora dintre teritoriile cucerite de cruciați de la bizantini, în care se instaurase sistemul ierarhic feudal din Occident – așadar încă de la crearea sa Imperiul latin dădea semne de descompunere, ce îi anunțau vremelnicul sfârșit.

De departe cel mai mare profit de pe urma Cruciadei a IV-a l-a obtinut Veneția: dogele acesteia, bătrânul Enrico Dandolo, se intitula pe bună dreptate stăpân al celei de-a patra părți a întregului imperiu al Romaniei. Veneția primise, în urma acordului încheiat cu nobilii apuseni, înainte de asediul capitalei imperiale, largi posesiuni în Grecia continentală și insulară, cetăți în Albania și Tracia cât și trei optimi din Constantinopol. De asemenea, orașul italian a cumpărat la puțin timp după aceasta insula Creta de la marchizul Bonifaciu de Montferrat, care avea nevoie de fonduri pentru campaniile sale europene, menținându-și stăpânirea asupra acestui teritoriu timp de patru secole și jumătate. Dogele venețian, Enrico Dandolo, aproape centenar, nu va mai părăsi Constantinopolul după cucerire, ci va rămâne să extindă în continuare posesiunile orașului său–el este practic creatorul imperiului colonial venețian din Orient, numit pe drept cuvânt de catre Geoffroy de Villehardouin mai împărat decât împaratul. Mormântul său se găsește și astăzi în catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol.

Alte seniorii latine mai putin importante s-au constituit la Atena, în Ahaia ori în Tracia. Loialitatea acestora fluctua în funcție de contextul politic, ceea ce a dus la instaurarea unui climat de instabilitate in întreaga zonă a Mării Egee – pacea nu va fi restaurată complet decât odată cu cucerirea otomană, două secole mai târziu.

Însă nu numai latinii au înființat state noi pe teritoriul Imperiului Bizantin. Aristocrația locală greacă, unită în jurul marilor familii nobiliare, a creat de asemenea un număr de regate și așa-zise imperii, care s-au angajat, cu mai mult sau mai putin succes, în recucerirea fostelor teritorii bizantine. Cel mai important dintre acestea este Imperiul de la Niceea: acesta a fost creat de către Teodor I Lascaris, ginerele împăratului Alexios III Anghelos, de îndată ce s-a aflat de sosirea latinilor în fața Constantinopolului, la anul 1203. Teodor I Lascaris va fi încoronat împărat în anul 1205, consființindu-și astfel pretențiile de suzeranitate asupra celorlalti dinaști greci. Un mare succes politic și moral al noului împărat a fost numirea la 1208 a unui nou patriarh ecumenic, în persoana lui Mihail al IV-lea Autoreianos, după ce Patriarhia din Constantinopol fusese desființată, în locul episcopului grec fiind numit un latin. Noul stat își va extinde rapid teritoriile în dauna micilor dinaști greci din Asia Mică dar și a Imperiului Latin de Constantinopol, în fața căruia își va afirma în scurt timp supremația.

Alte două state grecești mai importante au fost Imperiul de Trapezunt și Despotatul Epirului. Primul, fondat de Alexios I Mare Comnen, urmaș al dinastiei înlăturate de pe tronul imperial de către familia Anghelos în 1185, își va extinde posesiunile pe coasta nordică a Asiei Mici, ajungând la înflorire economică prin poziția comercială avantajoasă a capitalei sale, Trapezuntul. Statul pontic va intra însă curând sub dominația turcilor selgiucizi, reușind totuși să supravietuiască, în condiții adeseori modeste, până în 1461, când este cucerit de către sultanul otoman Mahomed al II-lea. Comnenii nu vor emite niciodată pretenții la coroana imperială, interesându-se foarte puțin de evoluția situației de la Constantinopol.

Despotatul Epirului, fondat în 1204 de către Mihail I Anghelos Dukas în Albania și nord-vestul Greciei, va porni în curând o campanie de recucerire a posesiunilor europene bizantine, în dauna Veneției și a seniorilor latini. Înfrângerea suferită însă în fața țarului bulgar Ioan Asan al II-lea în bătălia de la Clocotnița va frâna expansiunea despotatului, care va intra sub dominația Imperiului bizantin restaurat de către Mihail al VIII-lea Paleologul.

Întregul mozaic de state create pe teritoriul fostului Imperiu Bizantin va constitui timp de două sute de ani o sursă permanentă de conflicte între creștini, ceea ce a nu a putut decât sa favorizeze expansiunea musulmană. Cucerirea Constantinopolului de către Cruciada a IV-a a însemnat distrugerea scutului crestinătății în fața expansiunii islamice, așa cum se va vedea în secolele următoare.

Papalitatea sub urmașii lui Inocențiu al III-lea. Conflictul cu regatele naționale:

Dacă în cele din urmă Papalitatea a ieșit victorioasă din îndelungatul ei conflict cu Imperiul, în schimb secolul al XIII-lea i-a rezervat o luptă mult mai dificilă, cea cu regatele naționale ce începeau a se forma în Occident, și ai căror conducători nu înțelegeau să se supună nimănui înăuntrul propriilor frontiere. Astfel, consolidarea puterii regalității franceze sub domnia lui Filip al IV-lea cel Frumos și creșterea influenței monarhice în stat îl vor aduce pe suveranul francez în conflict cu o altă instituție medievală puternică: Papalitatea. Biserica romano-catolică exercita o foarte mare influență în acea perioadă asupra politicii europene, suverani pontifi precum Grigorie al VII-lea sau Inocențiu al III-lea aflându-se adesea în postura de a porunci suveranilor medievali. Linia acestor papi era continuată în timpul lui Filip al IV-lea de către cardinalul Benedetto Caetani, ales ca suveran pontif la anul 1294 sub numele de Bonifaciu al VIII-lea. Excelent jurist, noul conducător al Bisericii romane va duce la extrem ideea teocrației pontificale, afirmând că puterile seculare trebuiau să se supună puterii spirituale a Bisericii, care, fiind plenitudo potestatis / deplinatatea puterii, nu cunoștea limite.

Era doar o chestiune de timp până când caracterele autoritare ale regelui francez și suveranului pontif urmau să intre în conflict. O primă confruntare va avea loc la anul 1296, când Filip, ignorând privilegiul clerului de a fi scutit de impozite, va pretinde jumătate din veniturile eclesiastice ale Bisericii franceze pentru a-și finanța campania purtată împotriva regelui Angliei în Aquitania. În replică, Bonifaciu al VIII-lea va promulga bula Clericis laicos, în care îi reamintea regelui dreptul de exempțiune – adică de scutire de impozite – al Bisericii, cât și faptul că suveranul putea să apeleze la fondurile clericale numai pentru o cauză pioasă, în nici un caz pentru un război ofensiv, și atunci doar cu acordul papalității, singura stăpână a veniturilor Bisericii de pretutindeni.

În replică, suveranul francez va emite două decrete, prin care se interzicea exportul de metal prețios către Roma, cât și prezența străinilor pe teritoriul regatului; în felul acesta, era imposibil pentru suveranul pontif să mai primească veniturile din Franța, odată ce trimișii săi nu mai puteau pătrunde în această țară. Realizând faptul că poziția sa nu era suficient de puternică pentru a se putea impune, Bonifaciu al VIII-lea va ceda, acordându-i regelui francez, prin bula Etsi de statu, dreptul de a se folosi de veniturile eclesiastice în situații urgente. Totodată, el va pecetlui această împăcare prin canonizarea bunicului lui Filip, regele Ludovic al IX-lea, la 17 august 1297.

Conflictul dintre coroana franceză și papalitate va fi reaprins însă la anul 1301 de către episcopul de Pamiers, Bernard Saisset. Deoarece acesta îl calomniase pe Filip în mai multe pamflete, asemănându-l unei statui ori unei bufnițe care, precum spunea el, este frumoasă, dar nu face decât să privească, regele va dispune arestarea acestuia, făcând iarăși abstracție de dreptul clericilor de a fi judecați numai de către un tribunal al Bisericii. Acest fapt va provoca o nouă reacție din partea papei Bonifaciu, care, în două noi bule, intitulate Salvator Mundi și Ausculta filii, îi retrăgea regelui francez privilegiile anterioare, pe motiv că abuzase de ele, cerea eliberarea episcopului Bernard și îi convoca pe Filip și pe episcopii francezi la Roma, într-un conciliu ce urma să stabilească independența Bisericii și să dezbată buna guvernare a Franței, sarcina care în viziunea lui Bonifaciu cădea în sfera de responsabilitate a Papalității.

Filip nu va tolera acest nou amestec al suveranului pontif în afacerile interne ale regatului său – consilierul regal Pierre Flotte va falsifica textele celor două bule papale, afirmând că papa dorea să exercite și suveranitatea temporală asupra Franței, și va citi aceste falsuri în fața Adunării Stărilor Generale de la Paris. Mai mult chiar, juriștii regali îi vor aduce grave acuzații episcopului roman, condamnându-l ca eretic și simoniac, Conflictul Coroanei franceze cu Biserica romano-catolică intra astfel într-un nou stadiu, cu mult mai violent, ce se va încheia printr-o captivitate de 70 de ani a instituției eclesiastice în Franța.

La anul 1302, regele Filip al IV-lea cel Frumos se afla în conflict deschis cu Papalitatea. Suveranul pontif Bonifaciu al VIII-lea, adeptul teocrației papale, căuta să-și afirme autoritatea în fața suveranului francez, pe care îl chema la Roma împreună cu toți episcopii țării sale, în cadrul unui conciliu. Filip îi răspunsese prin întrunirea Stărilor Generale ale regatului. În cadrul acestor adunări, deciziile papei fuseseră contestate iar suveranul pontif fusese declarat eretic, cerându-se înlăturarea sa din scaun.

În ciuda interdicției regale, unii episcopi francezi vor merge la Roma, unde papa va proclama, în cadrul conciliului reunit și profitând de situația dificilă în care se găsea Filip după înfrângerea de la Courtrai, bula Unam Sanctam, una dintre ultimele expresii ale concepției despre autoritatea pontificală în Evul Mediu. Astfel, acest document afirma că în cadrul puterii Bisericii se pot distinge două spade, cea spirituală și cea temporală; prima este mânuită de către Biserică, iar cea de-a doua pentru Biserică, una de mâna preotului, cealaltă de mâna regelui, dar la indicațiile preotului, concluzionând că puterea spirituală trebuie să comande și să judece puterea temporală.

În replică, Filip al IV-lea va convoca o nouă Adunare a Stărilor Generale la anul 1303, în cadrul căreia papa va fi condamnat ca eretic – pentru ca sentința să fie valabilă însă, era nevoie ca acuzatul să fie adus înaintea tribunalului. În acest scop a fost trimis în Italia consilierul regal Guillaume de Nogaret. Acesta a pactizat cu principalii adversari ai papei, membrii familiei romane Colonna, cu sprijinul cărora se va îndrepta spre Anagni, localitatea natală a lui Bonifaciu, unde acesta, simțindu-se amenințat, se retrăsese. Din palatul său de la Anagni, suveranul pontif pregătea bula Super Petri solio, ce conținea excomunicarea regelui Filip, dar pe care nu a mai apucat să o promulge, deoarece la 7 septembrie 1303 este capturat de corpul de mercenari condus de Guillaume de Nogaret și Sciarra Colonna. Chiar dacă populația din Anagni se va răscula peste două zile și îl va elibera din mâinile adversarilor săi, suveranul pontif a fost profund marcat de acest episod, murind o lună mai târziu la Roma. Odată cu acest ultim papă care susținuse ideea Bisericii ierarhice dominatoare a lumii, mergea în mormânt și Papalitatea medievală, îngropată de marile puteri ale lumii, în ajunul nașterii națiunilor moderne.

Filip al IV-lea era victorios: noul papă, Benedict al XI-lea, va anula toate hotărârile defavorabile regelui Franței luate de predecesorul său, fapt ce marca abandonarea poziției dominatoare a Sfântului Scaun în cadrul politicii europene, odată ce acesta se vedea nevoit să cedeze în fața unui stat. Regele francez nu s-a oprit însă aici – el îi va pretinde celui de-al doilea urmaș al lui Bonifaciu, arhiepiscopul francez Bertrand de Got, ales papă cu numele de Clement al V-lea, damnarea memoriei înaintașului său, care îi fusese unul dintre cei mai aprigi adversari. Deoarece era de neconceput pentru un suveran pontif să condamne memoria unuia dintre predecesorii săi, Clement se va vedea nevoit să facă o serie de concesii în fața lui Filip.

Astfel, regele Franței va obține în primul rând mutarea Sfântului Scaun pe teritoriul țării sale, Papalitatea stabilindu-se în orașul provensal Avignon, unde va rămâne pentru următorii 70 de ani, perioadă ce avea să fie denumită ulterior de către istoricii papali captivitatea babilonică. Dacă prin acest gest, cât și prin cedarea veniturilor eclesiastice din Franța pe cinci ani, noul papă se credea achitat față de Filip, se înșela amarnic – regele urma să-i ceară încă o concesie, la fel de grea ca și cele dinaintea ei: desființarea Ordinului Templier.

În lupta sa permanentă pentru întărirea autorității monarhice pe pământul Franței și aflat într-o continuă căutare de fonduri, regele Filip al IV-lea cel Frumos își va îndrepta privirile asupra uneia dintre cele mai prolifice organizații ale Evului Mediu: Ordinul Templierilor. Acest ordin monahal militar, înființat în timpul primelor cruciade pentru apărarea regatelor latine înființate în Țara Sfântă, devenise în timp foarte puternic și bogat – cavalerii săi, care erau în același timp și monahi, erau răspunzători numai în fața papei, deținând numeroase sedii, numite comanderii, pe întreg cuprinsul Europei. De asemenea, Ordinul era scutit de impozite și se îmbogățise prin practicarea unei forme incipiente de sistem bancar, oferind garanții financiare pelerinilor care plecau spre Palestina în schimbul unui comision de administrare.

Secolul XIII fusese unul de regres în plan militar pentru Ordinul Templului, care pierduse una după alta toate fortărețele sale din Țara Sfântă, fiind în cele din urmă eliminat din acest teritoriu, împreună cu celelalte ordine cavalerești, odată cu cucerirea Acrei de către mamelucii egipteni, la anul 1291. Spre deosebire de celelalte două mari ordine, Ospitalierii și Teutonii, care se vor reorienta rapid, acționând împotriva turcilor în Mediterana ori contra păgânilor din Țările Baltice, Templierii nu își vor asuma o nouă sarcină, ceea ce va face lumea creștină să-și pună întrebări cu privire la necesitatea Ordinului. Zvonuri cu privire la practici oculte, nepermise, ce avea loc în comunitatea cavalerilor circulau de ceva vreme în mediile europene, iar inactivitatea templierilor nu a făcut decât să le amplifice. Primul care va profita de acest fapt va fi regele Filip.

La anul 1306, papa Clement al V-lea îi va chema în Franța pe marii maeștri ai Templierilor și Ospitalierilor, pentru a discuta o posibilă fuziune a ordinelor, în vederea unei noi cruciade. Nebănuind nimic, comandantul general al Templului, Jacques de Molay, va sosi în regat spre sfârșitul anului, unde cere constituirea unei comisii pontificale care să ancheteze activitatea Ordinului și să dea un verdict definitiv cu privire la veridicitatea zvonurilor calomnioase puse pe seama sa. Realizând că în eventualitatea în care acest lucru s-ar fi întâmplat, ar fi pierdut orice ocazie de a se impune în fața templierilor, regele Filip va semna la 14 septembrie 1307 un ordin, trimis tuturor guvernatorilor din regat, în care poruncea arestarea generală a membrilor ordinului pentru data de 13 octombrie. În felul acesta, cavalerii, care erau cu desăvârșire dezinformați cu privire la acțiunile regelui, vor fi în mare parte capturați și închiși, bunurile Ordinului fiind inventariate și puse sub sechestru regal.

În procesul intentat Templului de către Filip, principala acuzație era cea de erezie, ceea ce îi autoriza pe judecătorii regali să folosească tortura pentru a obține mărturii – cu aceste metode inchizitoriale, cavalerii vor ceda rapid, mărturisind, în frunte cu marele maestru, faptele de care fuseseră acuzați, și care făceau parte din mai vechiul rechizitoriu întrebuințat de juristul Guillaume de Nogaret împotriva papei Bonifaciu al VIII-lea.

Noul suveran pontif, Clement al V-lea, va încerca să salveze Ordinul, chemându-i pe cavaleri înaintea comisiei pontificale reunită la Paris, în fața căreia mulți dintre aceștia își vor retracta mărturisirile, dovedind astfel că acuzațiile aduse erau valabile cel mult în cazuri individuale, dar nu la nivelul întregului Ordin. Văzându-și din nou planul pus în pericol, Filip îi va ordona arhiepiscopului de Paris, Filip de Marigny, să-i aresteze pe cavaleri ca eretici recăzuți, acuzație pentru care pedeapsa era arderea pe rug – după ce 54 dintre ei vor pieri în aceste chinuri groaznice, ceilalți vor reveni pentru a doua oară asupra mărturiilor lor.

În cele din urmă, soarta Ordinului va fi decisă în cadrul conciliului de la Vienne, reunit între anii 1311-1312. Aici, papa Clement al V-lea, aflat sub presiunea lui Filip, va alege să sacrifice Ordinul pentru a salvgarda instituția pontificală, deși majoritatea membrilor conciliului înclinau spre nevinovăția cavalerilor – astfel, la data de 22 martie 1312 este emisă bula Vox in excelso, ce consacra dispariția principalului ordin cavaleresc cruciat. Mai rămânea însă de hotărât soarta marilor demnitari ai Ordinului, aflați încă în captivitate la Paris. Și în cazul acestora, Filip o va lua înaintea papei și, profitând de retractarea mărturisirilor smulse sub tortură de către marele maestru Jacques de Molay și de către priorul Normandiei, Geoffroy de Charnay, va porunci arderea acestora pe rug, la data de 18 martie 1314. Papalitatea care altădată, în timpul lui Inocențiu al III-lea, își impunea voința înaintea monarhilor europeni, era acum silită să-și desființeze unul dintre cei mai loiali supuși, supunându-se la rându-i în plan politic voinței noilor conducători seculari, reprezentanți ai voinței națiunilor.

Concluzii:

Pontificatul papei Inocențiu al III-lea (1198-1216) corespunde în istorie apogeului puterii lumești a Papalității medievale. Totodată, însă, este martorul începutului cristalizării, în Occident, a conceptului de regat național, care îl va înlocui ulterior pe cel al imperiului universal (imperium unicum).

Europa începutului de secol XIII se prezenta drept un spațiu al tranziției de la hegemonia universală a unui stat la manifestarea naționalismelor, rolul regatelor naționale cunoscând o accentuare treptată. Astfel, în cadrul Sfântului Imperiu Romano-German, construcție politică menită a avea supremația în întreaga lume creștină, ca moștenitor al Imperiului Roman – conform doctrine de translatio imperii – dinastia saliană (din care făcuse parte și Henric IV, autorul celebrei penitențe de la Canossa) se încheiase odată cu moartea împăratului Henric al V-lea, în anul 1125. Spre deosebire de situația Sfântului Imperiu, în Franța ultimilor Capețieni evoluția a fost exact inversă, domnie regelui Filip al II-lea August fiind martora extinderii domeniului regal și întăririi autorității monarhice, pregătind apariția unor monarhi cu mult mai puternici, precum Ludovic al IX-lea cel Sfânt și Filip al IV-lea cel Frumos.

În Peninsula Iberică, jumătatea de nord era deținută de o succesiune de regate creștine, anume Aragonul, Navarra, Castilia, Leon, Galicia și Portugalia. Acestea se confruntă la începutul secolului XIII cu invazia Almohazilor, noul val de stăpânitori islamici, mult mai intoleranți decât predecesorii lor, Almoravizii. Invazia acestora va fin stăvilită abia la anul 1212, când armatele conjugate ale regilor hispanici obțin marea victorie de la Las Navas de Tolosa, ce marchează începutul reculului stăpânirii islamice în Peninsula Iberică.

În decursul secolelor XII-XIII, Italia cunoaște o evoluție politică diferită de restul Europei feudale. Astfel, în absența unei puteri dominante în Peninsulă, forma prevalentă de conducere a devenit cea a orașului-stat, dominat de o grupare oligarhică. Un alt fenomen caracteristic Peninsulei Italice în această perioadă este reprezentat de apariția republicilor maritime italiene, dintre care cele mai proeminente erau Veneția, Genova, Pisa și Amalfi.

În ceea ce privește absolutismului papal, manifestat deplin în timpul pontificatului lui Inocențiu al III-lea, germenii acestuia își au originea cu aproape două secole mai înainte de acesta, în timpul unui alt suveran pontif, Grigorie al VII-lea. Acest episcop al Romei, discipol al papilor reformatori de la începutul secolului al XI-lea, precum Grigorie al VI-lea, Victor al II-lea ori Ștefan al IX-lea, crescut în spiritul abației de la Cluny, a căutat să restaureze prestigiul Bisericii, afectat de veacul întunecat prin care trecuse mai înainte Papalitatea.

După pontificatul lui Grigorie al VII-lea, Papalitatea începe lupta sa pentru a da un conținut precis conceptului de hegemonie universal, căutând să înlocuiască Imperiul ca autoritate supremă în Europa creștină. Dacă pe plan extern Papalitatea reușește oarecum să se impună, în schimb autoritatea ei terestră este contestată chiar la Roma, prin afirmarea, în timpul pontificatului lui Lucius al II-lea, a Comunei romane.

Relațiile Papalității cu Comuna romană au fost reglementate în cele din urmă sub pontificatul lui Clement al III-lea, unchiul și protectorul viitorului papă Inocențiu al III-lea. Acesta, numit ca mirean Lotario Conti, membru al ilustrei familii a conților de Segni, în vârstă de aproximativ 30 de ani la acea vreme, era un eminent canonist și teolog, fiind numit cardinal-diacon de către Clement, pe seama bisericii Sfinților Serghie și Vah din For. Ulterior, cariera promițătoare a lui Inocențiu a suferit o eclipsă în timpul păstoririi următorului papă, Celestin al III-lea, membru al familiei Orsini, rivala conților de Segni.

În chiar ziua morții lui Celestin al III-lea, cardinalii romani, reuniți într-un prim conclav în afara Romei, hotărau alegerea ca papă a capabilului Lotario dei Segni, care și-a luat numele de Inocențiu al III-lea. Acesta a înțeles șansa de moment a Papalității, în condițiile reculului autorității germane din Italia, după moartea împăratului Henric al VI-lea. Împărăteasa văduvă, Constanța, și-a încredințat fiul minor Frederic tutelei Sfântului Scaun, ceea ce i-a oferit lui Inocențiu controlul asupra sudului Italiei. Scăpat pentru o vreme de amenințările externe, noul suveran pontif a căutat să-și consolideze autoritatea pe plan local, prin supunerea Comunei romane. Astfel, el înlocuiește pe ultimul membru în funcție al Senatului cu unul dintre fidelii săi, obține schimbarea judecătorilor orașului cu funcționari pontificali și supunerea prefectului Romei, consolidând astfel definitiv autoritatea Papalității în Cetatea eternă. Chiar dacă a mai avut ulterior de furcă cu unii nobili, mai ales cei din familia Orsini, care sprijină o răscoală populară la anul 1203,ce îl silește pe papă să părăsească temporar Roma, autoritatea lui Inocențiu nu a mai fost în mod serios contestată. Astfel, noul suveran pontif făcea dovada, potrivit cuvintelor unui istoric italian, unei personalități mature, energic și pregătit cu multă conștiinciozitate pentru a primi această funcție de locțiitor al lui Hristos, și nu numai, ci convins că trebuia să concentreze în mâinile sale, mai mult decât orice om de pe pământ, puterea deplină.

Chiar dacă mare parte din pontificatul său a fost dedicată luptei împotriva Imperiului, Inocențiu al III-lea nu a pierdut nicicum din vedere și alte deziderate ale Papalității, unul dintre cele mai prețioase fiind acela al recuceririi Ierusalimului, pierdut în anul 1187, și a Țării Sfinte. În acest scop, suveranul pontif nu a pregetat niciun moment să predice cruciada, cuvintele sale rodind în cele din urmă la 28 noiembrie 1199, când, în cursul unui turnir, contele Foulques de Neuilly se arată dornic de a porni la luptă împotriva sarazinilor, lui alăturându-i-se o seamă de seniori francezi, printre care conții de Champagne, Blois și Flandra, Simon de Montfort, marchizul italian Bonifaciu de Montferrat ori Geoffroy de Villehardouin, viitorul cronicar al Cruciadei a IV-a, așa cum urma să fie cunoscută în istorie.

Reunită la Veneția în anul 1203, această cruciadă a nobililor se confruntă cu o gravă problemă, anume cea a lipsei fondurilor pentru plata vaselor venețiene ce urmau a duce trupele în Țara Sfântă. Abilul doge Enrico Dandolo le-a oferit cruciaților o soluție alternativă, cerându-le să cucerească cetatea dalmată a Zarei, aflată în litigiu între Republica sa și Regatul Ungariei. Drept urmare, soldații lui Hristos au atacat un oraș creștin, primind din partea papei o bulă de excomunicare însoțită de următorul mesaj: În loc de a cuceri Țara Sfântă, ați poftit la sângele fraților voștri; Satana, ispititorul suprem, v-a biruit. Inocențiu le-a cerut seniorilor ca, pentru a primi iertarea, să evacueze deîndată cetatea cucerită, ceea ce aceștia au făcut, primind absolvirea papală, pe care episcopul Romei o însoțea cu următoarea rugăciune: Mă rog Domnului ca pocăința voastră să fie sinceră, ca să nu mai cădeți în aceeași vină!…Nu vă risipiți forțele înafara cuceririi Țării Sfinte, înafara spălării injuriei aduse Celui Răstignit. Dacă vreți jaf și cucerire, faceți aceasta împotriva sarazinului, adevăratul vostru dușman.

7. Bibliografie:

Izvoare:

Platon, Alexandru Florin, Rădvan, Laurențiu (ed.), De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul din Nantes, ed. Polirom, București, 2005.

Lucrări generale:

Arnold, Benjamin, „The Western Empire”, în: The New Cambridge Medieval History, vol. IV (ed. David Luscombe & Jonathan Riley-Smith), Cambridge University Press, 1999.

Balard, Michel (coord.), Cruciadele, ed. Artemis, București.

Băbuș, Pr. Prof. Dr. Emanoil, Istoria și spiritualitatea Bizanțului, editura Sofia, București, 2003;

Băbuș, Pr. Prof. Dr. Emanoil, Bizanțul între Occidentul creștin și Orientul islamic, editura Sofia, București, 2003;

Bănescu, Nicolae, O istorie a Imperiului Bizantin, vol. II, editura Anastasia, București, 2003;

Brezeanu, Stelian, O istorie a Imperiului Bizantin, editura Albatros, București, 1981;

Brusanowski, Prof. Dr. Paul, Religie și stat în Islam, editura Herald, București, 2009;

Carpenter, D.A., „The Plantagenet Kings”, în: The New Cambridge Medieval History, vol. V (ed. David Abulafia), Cambridge University Press, 2000;

Catanzaro, Biagia, Gligora, Francesco, Breve Storie dei Papi, ed. ORL, Padova, 1979.

Chester Jordan, William, „The Capetians from the death of Philip II to Philip IV”, în: The New Cambridge Medieval History, vol. V (ed. David Abulafia), Cambridge University Press, 2000;

† Chrysostomos, arhiepiscopul Etnei, Relațiile dintre ortodocși și romano-catolici de la Cruciada a IV-a până la controversa isihastă, editura Vremea, București, 2007;

Cremene, Mioara, Dicționar enciclopedic al ordinelor cavalerești, ed. Polirom, București, 2003.

Cristea, Ovidiu, Veneția și Marea Neagră în secolele XIII-XIV, editura Istros, Brăila, 2004.

Demurger, Alain, Cavalerii lui Christos, ed. Cartier, București, 2003.

Diehl, Charles, Figuri bizantine, vol II, Editura pentru Literatură, București, 1969;

Fisher, H.A.L., A History of Europe, vol. II, ed. Eyre and Spotiswoode, Londra, 1935.

Flori, Jean, Război sfânt, jihad, cruciadă, ed. Cartier, București, 2003.

Franzen, August, Baumer, Remigius, Istoria papilor, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București, 1996.

Fisher, H. A. L., A History of Europe, vol. I (Ancient and Mediaeval), editura Eyre and Spotiswoode, Londra, 1935;

Gatto, Ludovico, Secretele Evului Mediu, ed. All, București, 2005.

Hertling, Ludwig S.J., Istoria Bisericii, editura Ars Longa, Iași, 1998.

Hitti, Philip K., Istoria arabilor, editura All, București, 2008;

Keefe, Thomas K., „England and the Angevin dominions”, 1137-1204, în: The New Cambridge Medieval History, vol. IV (ed. David Luscombe & Jonathan Riley-Smith), Cambridge University Press, 1999.

Le Goff, Jacques (coord.), Omul medieval, ed. Polirom, București, 1999.

Le Goff, Jacques, Civilizația Occidentului medieval, Eidtura Științifică, București, 1970.

Leyser, Henrietta, „Clerical purity in the re-ordered world”, în: The Cambridge History of Christianity, vol. IV (ed. Miri Rubin & Walter Simons), Cambridge University Press, 2009;

Lineban, Peter, „Castile, Portugal and Navarre”, în: The New Cambridge Medieval History, vol. V (ed. David Abulafia), Cambridge University Press, 2000;

Luz, Pierre de, Histoire des papes, ed. Alain Michel, Paris, 1991.

Parisse, Michel, „Les religieux entre l’action et la contemplation”, în: Histoire du Christianisme, tom V (ed. André Vauchez), ed. Desclée, Paris, 2002;

Platon, Alexandru Florin, Rădvan, Laurențiu, Maleon, Bogdan Petru, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu, ed. Polirom, București, 2010.

Ralls, Karen, Enciclopedia Cavalerilor Templieri (trad. Carmen Pădurariu), edituraPolirom, Iași, 2008;

Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Șesan, Prof. Dr. Milan, Istoria Bisericii Universale, vol. II, editura IBMBOR, București, 1986.

Rendina, Claudio, Papii. Istorie și secrete, ed. All, București, 2003.

Rendina, Claudio, Dogii Veneției – Istorie și secrete, editura All, București, 2002;

Runciman, Steven, A History of the Crusades, vol. III, Penguin Books, Londra, 1954.

Runciman, Steven, Vecerniile siciliene, ed. Nemira, București, 2011.

Tabacco, Giovanni, „Northern and Central Italy in the twelfth century”, în: The New Cambridge Medieval History, vol. IV (ed. David Luscombe & Jonathan Riley-Smith), Cambridge University Press, 1999.

Vauchez, André, Spiritualitatea Evului Mediu occidental, ed. Meridiane, București, 1994.

Watt, J. A., „The Papacy”, în: The New Cambridge Medieval History, vol. V (ed. David Abulafia), Cambridge University Press, 2000;

Zimmermann, Harald, Papalitatea în Evul Mediu, ed. Polirom, București, 2004.

Bibliografie:

Izvoare:

Platon, Alexandru Florin, Rădvan, Laurențiu (ed.), De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul din Nantes, ed. Polirom, București, 2005.

Lucrări generale:

Arnold, Benjamin, „The Western Empire”, în: The New Cambridge Medieval History, vol. IV (ed. David Luscombe & Jonathan Riley-Smith), Cambridge University Press, 1999.

Balard, Michel (coord.), Cruciadele, ed. Artemis, București.

Băbuș, Pr. Prof. Dr. Emanoil, Istoria și spiritualitatea Bizanțului, editura Sofia, București, 2003;

Băbuș, Pr. Prof. Dr. Emanoil, Bizanțul între Occidentul creștin și Orientul islamic, editura Sofia, București, 2003;

Bănescu, Nicolae, O istorie a Imperiului Bizantin, vol. II, editura Anastasia, București, 2003;

Brezeanu, Stelian, O istorie a Imperiului Bizantin, editura Albatros, București, 1981;

Brusanowski, Prof. Dr. Paul, Religie și stat în Islam, editura Herald, București, 2009;

Carpenter, D.A., „The Plantagenet Kings”, în: The New Cambridge Medieval History, vol. V (ed. David Abulafia), Cambridge University Press, 2000;

Catanzaro, Biagia, Gligora, Francesco, Breve Storie dei Papi, ed. ORL, Padova, 1979.

Chester Jordan, William, „The Capetians from the death of Philip II to Philip IV”, în: The New Cambridge Medieval History, vol. V (ed. David Abulafia), Cambridge University Press, 2000;

† Chrysostomos, arhiepiscopul Etnei, Relațiile dintre ortodocși și romano-catolici de la Cruciada a IV-a până la controversa isihastă, editura Vremea, București, 2007;

Cremene, Mioara, Dicționar enciclopedic al ordinelor cavalerești, ed. Polirom, București, 2003.

Cristea, Ovidiu, Veneția și Marea Neagră în secolele XIII-XIV, editura Istros, Brăila, 2004.

Demurger, Alain, Cavalerii lui Christos, ed. Cartier, București, 2003.

Diehl, Charles, Figuri bizantine, vol II, Editura pentru Literatură, București, 1969;

Fisher, H.A.L., A History of Europe, vol. II, ed. Eyre and Spotiswoode, Londra, 1935.

Flori, Jean, Război sfânt, jihad, cruciadă, ed. Cartier, București, 2003.

Franzen, August, Baumer, Remigius, Istoria papilor, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București, 1996.

Fisher, H. A. L., A History of Europe, vol. I (Ancient and Mediaeval), editura Eyre and Spotiswoode, Londra, 1935;

Gatto, Ludovico, Secretele Evului Mediu, ed. All, București, 2005.

Hertling, Ludwig S.J., Istoria Bisericii, editura Ars Longa, Iași, 1998.

Hitti, Philip K., Istoria arabilor, editura All, București, 2008;

Keefe, Thomas K., „England and the Angevin dominions”, 1137-1204, în: The New Cambridge Medieval History, vol. IV (ed. David Luscombe & Jonathan Riley-Smith), Cambridge University Press, 1999.

Le Goff, Jacques (coord.), Omul medieval, ed. Polirom, București, 1999.

Le Goff, Jacques, Civilizația Occidentului medieval, Eidtura Științifică, București, 1970.

Leyser, Henrietta, „Clerical purity in the re-ordered world”, în: The Cambridge History of Christianity, vol. IV (ed. Miri Rubin & Walter Simons), Cambridge University Press, 2009;

Lineban, Peter, „Castile, Portugal and Navarre”, în: The New Cambridge Medieval History, vol. V (ed. David Abulafia), Cambridge University Press, 2000;

Luz, Pierre de, Histoire des papes, ed. Alain Michel, Paris, 1991.

Parisse, Michel, „Les religieux entre l’action et la contemplation”, în: Histoire du Christianisme, tom V (ed. André Vauchez), ed. Desclée, Paris, 2002;

Platon, Alexandru Florin, Rădvan, Laurențiu, Maleon, Bogdan Petru, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu, ed. Polirom, București, 2010.

Ralls, Karen, Enciclopedia Cavalerilor Templieri (trad. Carmen Pădurariu), edituraPolirom, Iași, 2008;

Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Șesan, Prof. Dr. Milan, Istoria Bisericii Universale, vol. II, editura IBMBOR, București, 1986.

Rendina, Claudio, Papii. Istorie și secrete, ed. All, București, 2003.

Rendina, Claudio, Dogii Veneției – Istorie și secrete, editura All, București, 2002;

Runciman, Steven, A History of the Crusades, vol. III, Penguin Books, Londra, 1954.

Runciman, Steven, Vecerniile siciliene, ed. Nemira, București, 2011.

Tabacco, Giovanni, „Northern and Central Italy in the twelfth century”, în: The New Cambridge Medieval History, vol. IV (ed. David Luscombe & Jonathan Riley-Smith), Cambridge University Press, 1999.

Vauchez, André, Spiritualitatea Evului Mediu occidental, ed. Meridiane, București, 1994.

Watt, J. A., „The Papacy”, în: The New Cambridge Medieval History, vol. V (ed. David Abulafia), Cambridge University Press, 2000;

Zimmermann, Harald, Papalitatea în Evul Mediu, ed. Polirom, București, 2004.