PÂNĂ LA INTRAREA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL Coordonator științific, LECT. DR. MANUELA DOBRE Candidat, PETRINA ȚUGLEA BUCURESTI 2020 CUPRINS… [309833]

[anonimizat]: [anonimizat]

2020

[anonimizat],

LECT. DR. MANUELA DOBRE

Candidat: [anonimizat]

2020

CUPRINS

CUPRINS……………………………………………………………………………………………………………………p. 2

LISTA DE ABREVIERI ………………………………………………………………………p. 4

INTRODUCERE ………………………………………………………………………………p. 5

CAPITOLUL I

SCURT ISTORIC AL ZONEI ȘI AL AȘEZĂRILOR PÂNĂ LA 1819 …………….p. 12

I.1. Cadrul geografic ………………………………………………….…….………. p. 12

I.2. Dovezi antice de locuire ……………………………………………….………..p. 14

I.3.Lupta lui Ștefan cel Mare cu Petru Aron de la Orbic…………………….…….p. 16

I.4.Trecerea oștilor lui Mihai Viteazul prin Bodești (Buhuși)……………….…….p. 18

I.5.Familia boierească Buhuș din Moldova…………………………….………..…..p. 20

I.6. [anonimizat], București, Moinești, Hârlicești și Dumbrăveni (sec. XV-XIX)……………………….…………………….p. 25

I.7. Toponimicul Buhuș(ești) ……………………………………….……….………..p. 31

I.8. Evoluția Buhușului de la sat la târg (1819, 1823) sub Toader Buhuș…….…p. 32

CAPITOLUL II

TÂRGUL BUHUȘI ÎNTRE ANII 1819 – 1900… ..……………………………….. p. 34

II.1. Dezvoltarea așezării Buhuși de la târg (1819) la comună rurală (1864)……..p. 34

II.2. Buhuși – comună rurală între 1864-1900 …………………. …………….……p. .36

II.3. Comunitatea evreiască ……………………………………………….…………p. 37

II.4. Fabrica de postav Buhuși până la primul război mondial ……………..….. p. 41

II.5. Contribuția populației buhușene la Războiul de independentă 1877-1878….p. 45

II.6. Răscoala din 1888 la Buhuși …………………………………………….……..p. 52

II.7. Primele școli ………………………………………………………….…………p. 53

CAPITOLUL III

TÂRGUL BUHUȘI ÎNTRE ANII 1900 – 1916………………………………………p. 59

III.1 Fabrica de postav între anii 1900 – 1916 ……….…………………………..…p. 59

III.2 Răscoala din 1907 la Buhuși..…………………………………………….…..…p. 60

III..3 Obștea de arendași pe Moșia Buhuși ……………………………………….. p. 66

III. 4 Societățile evreiești ……………………………………………………………..p. 67

CAPITOLUL IV

LĂCAȘE DE CULT DIN TÂRGUL BUHUȘI……………………….………….….p.72

VI.1 Biserica Mănăstirii Ciolpani ……………………………………….…………..p. 72

VI.2 Biserica de Lemn "Sfântul Nicolae" – Ciolpani …………………..…………..p. 72

VI.3 Biserica "Sfinții Arhangheli" a Mănăstirii Runc …………….….….………..p. 73

VI.4 Biserica „Sfânta Înviere”………………………………………………..……….p. 74

CONCLUZII …………………………………………………………………………………. p. 80

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………….. p.82 LISTĂ ANEXE ………………………………………………………………………..……. p. 90

ANEXE ……………………………………………………………………………..………… p. 91

DECLARAȚIE DE ONESTITATE………………………………………………………………………….. p.112

LISTA DE ABREVIERI

1. A. A .R. M .S. I – Analele Academiei Române Memoriile Secției Istorie

2. A. I. I. A “A.D. Xenopol” Iași – Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie “A.D. Xenopol” Iași

3. A.C.M.E.O.R – The World Cultural Association of Native Jews Of Romania

4. A. N. [anonimizat]

5. A. Ș. U. C. Iași – Analele Universității „A.I. Cuza” din Iași

6. B.A.R. Biblioteca Academiei Române, București

7. Bălan, Documente bucovinene -Teodor Bălan, Documente bucovinene

8. B.C.U. Biblioteca Centrală Universitară, București

9. C. D. M. A I. C. – Catalogul Documentelor Moldovenești din Arhivele Istorice Centrale

10. D. R. H. – Documenta Romaniae Historica

11. D. I. R – Documente privind istoria României

12. Nicolae Iorga, St. și doc – Nicolae Iorga, Studii și documente

13. N.Stoicescu, Repertoriu bibliographic- Nicolae Stoicescu, Repertoriu bibliographic al localităților și monumentelor medievale din Moldova

14. R.I.R. – „Revista Istorică Română”

15. Sava, Doc. Orhei –Aurel Tiberiu Sava, Documente privitoare la târgul și ținutul Orheiului

16. Șt. Meteș, Familia Buhuș- Ștefan Meteș, Contribuții noi privitoare la familia boierească Buhuș din Moldova

INTRODUCERE

Istoria locală este cel mai important compartiment al istoriei românilor, iar istoria românilor, indiscutabil, este parte componentă a istoriei integrate: cursul local – național – regional – european – universal. De aceea, în valorizarea istoriei trebuie să ne raliem standardelor europene, deoarece, conform unor recomandări ale Consiliului Europei, în predarea și învățarea istoriei trebuie să se asigure un echilibru între istoria locală, națională, regională, europeană și universală. Istoria locală nu este altceva decât conexiune națională, europeană, internațională. Ca argument, acest adevăr incontestabil îl putem raporta la următorii vectori: o familie cu legături naționale și internaționale; un monument dedicat războiului care leagă localitatea nu numai de evenimentele naționale, ci și de cele internaționale; legăturile comerciale ale unui târg local, ale unei gospodării locale țărănești sau ale unei fabrici în relație cu evoluția unor evenimente naționale, regionale sau internaționale. Cu alte cuvinte, istoria locală a devenit un imperativ al timpului, o necesitate a prezentului, pentru ca în viitorul apropiat copiii, nepoții și strănepoții noștri să știe de unde ne tragem, cine suntem și încotro mergem.

Acest demers de a ne cunoaște istoria meleagului natal are loc odată cu schimbarea la față a bătrânului continent european, adică cu unificarea rapidă a spațiului geografico-economic (Schengen), a statelor occidentale cu cele de est și sud-est, unde, concomitent, s-a pus problema predării/învățării unui model de istorie integrată.

Studiul nostru istoric al comunității ce s-a dezvoltat pe valea Bistriței, în satele ce vor alcătui târgușorul Buhușoaiei, apoi comuna rurală Buhuș, ce va deveni comuna urbană Buhuși, iar azi, orașul Buhuși, și-a propus abordarea acelor aspecte ce dau coordonatele istorice, în spațiu și timp, ale organizării istorice, administrative, economice, ale evoluției demografice, instituționale, politice și culturale. Am constatat că localnicii din Buhuși își cunosc vag trecutul pentru că există puține studii istorice de actualitate, accesibile publicului larg, bazate pe cercetare istorică sistematică, referitoare la orașul Buhuși. De altfel, putem spune că noi toți, ca români, nu ne cunoaștem suficient trecutul. Misiunea noastră este de a sufla colbul uitării de pe cronicile bătrâne și de pe siturile arheologice și de pe documentele din arhive și de a readuce la viață oameni, fapte, întâmplări. Acesta este și sensul istoriei văzut de Nicolae Iorga care constata că “Viața noastră este așa mărginită în timp, mărginită în putința de manifestare, în ea însăși, viața aceasta reprezintă așa puțin, încât trebuie s-o lărgim, și s-o ridicăm cât se poate mai sus, să trăim viața societăților cari s-au manifestat, să ajungem în felul acesta la o înțelegere filosofică a vieții omenirii și a concepțiilor morale după care ne îndreptăm”.

Lucrarea de fată cu titlul Date despre așezarea Buhuși din secolul al XV-lea până la intrarea în Primul Război Mondial, surprinde stadiul actual al cercetării istoriei locale a localității amintite, făcând referire la cadrul geografic al comunei și influenta acestuia în dezvoltarea istorică, jalonând reperele istorice ale evoluției societății omenești în epoca străveche și veche, în epoca pietrei, epoca metalelor, în perioada daco-getică, daco-romană, a migrațiilor și a genezei poporului român. Istoricul satelor componente sau dispărute, evidențiază procesele demografice și economice din cadrul comunităților de referință, relevând structurile administrative complexe în care au fost integrate satele ce vor alcătui târgul Buhuși.

Capitolul I cuprinde, în secțiunea consacrată cadrului geografic, poziția geografică și limitele orașului Buhuși, latitudinea și longitudinea așezării, vecini și relieful; e descris bazinul hidrografic al Bistriței, plutăritul pe Bistrița practicat odinioară, clima, solurile și resursele naturale, vegetația și fauna zonei, populația și habitatul. Orașul Buhuși este situat în partea de nord a județului Bacău, la limita de sud a județului Neamț, de care se leagă istoric. la 290 43` 36„ latitudine N și la 260 43` 12„ longitudine E. Concluzia secțiunii este că spațiul geografic al târgului Buhușii prezintă armonie și unitate datorită intercondiționărilor atât de strânse între componentele ei. Capitolul I mai cuprinde dovezi de locuire a zonei până în epoca medievală sintetizând informații despre așezări paleolitice și neolitice pe valea Bistriței, despre epoca bronzului în așezarea de la Costișa, despre carpii de pe Valea Bistriței în sec II-III eon, despre cercetările arheologice de la Mănoaia-Costișa și așezarea din secolele VI-VII de la Izvoare Bahna.

Istoria medievală a orașului Buhuși e istoria zonei adiacente și a așezărilor rurale componente și cuprinde informații și interpretări noi despre lupta lui Ștefan ce Mare de la Orbic, trecerea oștilor de mercenari ale lui Mihai Viteazul prin Bodești (Buhuși), mențiuni documentare ale satelor Bodești, Orbic, București, Moinești, Bârlicești și Dumbrăveni incluse azi în perimetrul orașului Buhuși (sec. XV-XIX), despre toponimicul Buhuș(ești), despre familia boierească Buhuș din Moldova.

Capitolul al II-lea, tratează Istoria modernă a așezării Buhuși de la stadiul de târg până la 1900, reflectă evoluția Buhușului în epoca modernă sub aspect politic, economice, social și edilitar.

Capitolul al III-lea studiază evoluția Buhușului în epoca modernă între 1900-1916.

Capitolul al IV -lea e o descriere în timp a lăcașelor de cult din Buhuși Biserica Mănăstirii Ciolpani, Biserica de Lemn "Sfâmtu Nicolae" – Ciolpani, Biserica "Sfinții Arhangheli" a Mănăstirii Runc, Biserica „Sfânta Înviere.

Tema cercetării noastre a fost evoluția comunității de pe Bistrița, târgului Buhuși, astăzi oraș, din secolele XV- până la începutul secolul XX. În anumite privințe, informațiile descoperite și valorificate trec dincolo de secolul al XX-lea.

Cercetarea noastră a fost înlesnită de accesul nemijlocit la izvoarele istorice arheologice și arhivistice, inedite și ediție, la sursele bibliografice, presă scrisă sau on-line, care au revelat o lume virtuală, ascunsă, astăzi, privitorului, dar accesibilă cercetătorului, în limbajul ei specific. Fondurile de documente de la Direcția Județeană a Arhivelor Naționale a Județului Bacău și Direcția Județeană a Arhivelor Naționale a Județului Neamț au eliberat trecutul autentic dintre filele documentelor, lărgind cunoașterea istoriei locale.

Studiul documentelor publicate în Catalogul Documentelor Moldovenești din Arhivele Istorice Centrale de Stat (C.D.M.A.I.C.S.), Documenta Romaniae Historica (D.R.H.) A. Moldova; Documente privind Istoria României (D.I.R) A. Moldova; catagrafiile, statisticile, vidomastiile, recensămintele, repertoriile, rapoartele, hârțile și planurile, compendiile, dicționarele geografice, enciclopediile istorice, atlasele monumentelor istorice au fost instrumentele noastre de lucru pentru cercetarea pe care ne-am propus-o. Am consultat lucrări generale dedicate școlilor, bisericii, spiritualității românilor etc. scrise de marii noștri istorici și monografiile unor localități din județul Bacău publicate după 1989.

În legătură cu data bătălia lui Ștefan cel Mare de la Orbic, e acceptat punctul de vedere al istoricul polonez O. Gorca care a argumentat că lupta de la Orbic nu ar fi avut loc în anul 1457, ci în 1469, adică după 12 ani.

Trecerea lui Mihai Viteazul prin Buhuși poate fi documentată bibliografic recitind studiile scrise de V. Constantin Turcu, Informații documentare cu privire la compania lui Mihai Viteazul în Moldova, Al. I. Gonța, Campania lui Mihai Viteazul în Moldova, C. Cihodaru, Campania lui Mihai Viteazul în Moldova (mai-iunie 1600).

Instituțiile puterii de stat locale – legislative, executive și judecătorești – au putut fi studiate pe larg beneficiind de arhive profesionist organizate, de o mare bogăție și diversitate informativă. Am studiat fondurile: Prefectura. Județului Neamț, 1843-1950; Tribunalul raionului Buhuși; Judecătoria mixtă Buhuși, 1900-1951.

Orașul nu ar fi existat fără Fabrica de postav, înființată în 1885, care are la Arhivele Naționale Serviciul Bacău un fond documentar imens între anii 1891-1948 și care ar putea constitui nucleul unei viitoare și necesare cercetări pentru a scrie istoria fabricii buhușene.

Agricultura a fost o ocupație importantă a locuitorilor târgului Buhuși, pe lângă activitatea industrială și cooperația meșteșugărească, fapt ilustrat de fondurile arhivistice Casa Rurală Moșia Buhuși, 1913-1917; Ocolul Agricol Buhuși, 1919-1949. Arhivele conțin adrese, statistici, procese verbale, chitanțe, alte instrumente de lucru.

Organizarea bisericească a putut fi creionată, în linii mari, după consultarea fondurilor Parohia “Sfântă Înviere” Buhuși, 1883-1959, la care s-au adăugat documente ale arhivei Protoieriei Romanului.

Cel mai mare număr de fonduri arhivistice se referă la istoria învățământului buhușean, fondurile școlilor cuprind corespondență cu forurile superioare privind procesul de învățământ, activități școlare și extrașcolare, registre matricole, cotoare de diplome, adeverințe, certificate, recensăminte ale copiilor, rapoarte de activitate, cataloage, registre de inspecții, registre de prezentă, registre de ședință ale consiliului pedagogic, registre de intrare-ieșire. Am consultat următoarele fonduri arhivistice: Inspectoratul școlar al jud. Bacău, 1905-1949; Școala elementară nr. 1 Buhuși, 1865-1960; Școala generală nr. 2 Buhuși, 1934-1961; Școala israelită Buhuși, 1900-1948. Școala mixtă particulară a Fabricii de Postav Buhuși, 1910-1951; Școala primară de fete nr. 1 Buhuși, 1872-1948.

De când datează stăpânirea Buhușeștilor în satele: Bodești, Bucușești și Orbic, ce prin contopire vor constitui târgul Buhuși? Pentru edilii buhușeni indicii certe ale existenței unei asemenea legături onomastice sunt existenta clădirii vechiului conac al familiei lui Toader Buhuș, amenajată azi ca muzeu de istorie al orașului, situată fiind în partea de sus a orașului și biserica ctitorită de același Toader Buhuș la Bodești, azi sat inclus în perimetrul orașului. Datele oferite de C. Blaj în Aspecte urbane ale orașului Buhuși și localității și cele oferite de C. Saizu, D. Berlescu, într-un scurt capitol din finele volumului despre Istoricul așezării de la primele mărturii documentare până la înființarea fabricii de postav (1885), puține și lacunare, nu pot satisface nevoia de informație nici a edililor buhușeni, nici a specialiștilor. Autorii monografiei citate lasă să se înțeleagă, fără dovezi documentare însă, că această stăpânire ar data dinaintea sau din vremea lui Ștefan cel Mare: „Familia Buhușești – citim în lucrarea amintită – stăpână și pe aceste teritorii pe care s-a dat lupta dintre Ștefan cel Mare și pretendentul Petre Aron avea să-și întărească sub domnia marelui voievod domeniul ei”. Vom arăta că stăpânirea boierilor Buhuș datează abia din secolul al XVIII-lea.

Am studiat lucrările I. Levanon, La moartea unui Țadik, E. Schwarsfeld, Scoliile publice israelite, Egalitatea, București,1912; Ițic Svarț, Mărturii din veacuri, Bacău, 1947; Dr. I. Nacht, Chasidism și ționism, Lumea Evree, I, 16, București, 1919;M. Carp, Cartea Neagră, I, București, 1946; Proseminar teologic la Buhuși, Revista Israelită, București, 1909; I. Kaufmann, Cronica comunităților Israelite din județul Neamț, II, Cronica Comunității Israelite din târgul Buhuși, Piatra Neamț, 1929; E. Schwarsfeld, Din istoria evreilor Împopularea, reîmpopularea și întemeierea târgurilor și târgușoarelor în Moldova, București, 1914.

Un capitol consistent de documente cu privire la “Casa” rabinică Buhuși am descoperit în partea a doua-a a cărții, Shlomo Leibovici Lais, numită Între legendă și realitate. Lumea hasidică, apărută în Editura A.C.M.E.O.R, Tel Aviv, 1995, Israel.

, oraș satelit al Tel Aviv-ului, pe strada Hagai, nr. 14 – 16, se află două sedii ce aparțin Instituției Religioase Buhuși, condusă de Admorul din Buhuși, Rabi David Menahem Friedman, nepotul ultimului rabin din România ce a emigrat în Israel, în anul 1951. La nr. 14 se află cea mai mare clădire a Instituției Buhuși ce cuprinde Sinagoga, Universitatea, și locuința în care-și are domiciliul Sara (Susa) Friedman, mama Admorului, adică fiica Rabinului Ithak Friedman (cel care a emigrat) La nr. 16 se află o clădire de dimensiuni mai mici, ce cuprinde o Aulă în care se roagă Rabinul David Menahem Friedman și locuința acestuia.

Sinagoga din Buhuși, cât și cimitirul evreiesc din oraș au fost în credințate de FCER, acestuia și hasidimilor din Israel, printr-un contract semnat, pentru a fi pastrate și îngrijite de aceștia.

Atunci, în 1951, când au emigrat în Israel, nu li s-a permis să treacă peste graniță documente sau cărți. Deci nu există arhiva de din Buhuși, aceasta se află parțial în Bacău.

Rândurile de fată, pornind de la ce s-a scris deja despre așezarea Buhuși, încearcă să introducă în circuitul de informație istorică noi date culese de prin izvoarele documentare și narative ediție și inedite.

Suntem deplin conștienți de punctele tari, dar, mai ales, de punctele slabe ale actualei cercetări. Ele se datorează, printre altele, dificultăților de investigare, precarității unor instrumente de lucru-cataloage de documente, bibliografii, existenta unor fonduri arhivistice în curs de restaurare sau de prelucrare și deci inaccesibile publicului, accesul greu la unele lucrări.

CAPITOLUL I

SCURT ISTORIC AL ZONEI ȘI AL AȘEZĂRILOR PÂNĂ LA 1819

I.1. Cadrul geografic

Orașul Buhuși(Fig.1) este situat în partea de nord a județului Bacău, la limita de sud a județului Neamț, de care se leagă istoric, la 290 43` 36„ latitudine N și la 260 43` 12„ longitudine E. Situat în sud-estul depresiunii Cracău-Bistrița, se întinde pe o suprafață de , din care intravilan și extravilan, la o altitudine de , la confluența dintre pârâul Români și râul Bistrița. Este un oraș de etapă, fiind poziționat între Bacău și Piatra Neamț, la o distanta de și, respectiv, 37 de km distanta de cele două orașe.. La nord se învecinează cu comunele Costișa și Români, din județul Neamț, la est cu comuna Bahna, la sud cu comuna Racova, iar la vest cu Blăgești, toate trei din județul Bacău.

Din punct de vedere morfologic relieful așezării Buhuși și al comunelor învecinate se încadrează în Subcarpații Moldovei, fiind situat în sudul depresiunii Cracău-Bistrița. Atât orașul cât și formele de relief sunt marcate de râul Bistrița, care meandrează în partea de vest.

Formele dominante de relief sunt reprezentate de terasele Bistriței, dealurile împădurite ale Runcului și lunca Bistriței. Pe terasa inferioară, cu o altitudine relativă de 4-, se află situat „orașul de jos”, străbătut de calea ferată și șoseaua Bacău – Piatra Neamț, iar pe terasa de altitudine relativă, se află amplasat „orașul de sus”. Mai sunt alte două terase de și respectiv altitudine relativă, pe care se află extravilanul localității.

Dealurile împădurite ale Runcului se află în partea de est a localității, având o altitudine absolută de , iar lunca Bistriței se află în sudul localității.

Pe râul Bistrița se poate urmări o succesiune tipică de terase, începând de la nivelul luncii (2-) și până la terasa cea mai înaltă (120-), deosebit de extinse fiind nivelele 15- și 30-.

Treptele inferioare au suferit transformări, prin acțiunea de dirijare a Bistriței pe canalul lanțului de hidrocentrale.

În Depresiunea Cracău-Bistrița(Fig 2) se individualizează două bazinete delimitate de Dealul Balaurului: depresiunea Cracăului cu o lățime de 10- și terase mai slab dezvoltate și depresiunea Bistriței, mai largă și cu un relief etajat corespunzător teraselor și glacisurilor.

În cadrul unor preocupări speciale pentru geomorfologia Văii Bistriței, I. Donisă, face o succintă caracterizare a acestui sector, unde se află și așezările paleolitice de la Buda-Buhuși și Lespezi-Buhuși și subliniază că: „… între Piatra Neamț și Racova, valea atinge cea mai mare lărgime, terasele capătă cea mai mare extindere, în special cele medii și inferioare. Terasele inferioare vădesc un pronunțat caracter de terase piemontane, fiind modelate numai în prundișuri și micșorându-și altitudinea relativă trec la nivelul luncii spre aval. Procesele de versant sunt deosebit de active pe seama marnelor miocene, care favorizează intense alunecări de teren, precum și o eroziune puternică. Terasele, mai ales cele de luncă, sunt parazitate de puternice conuri de dejecție și glacisuri. Despletirea albiei capătă aici cea mai mare amploare. Faciesul mobil în care este sculptată valea a permis distrugerea accentuată a teraselor înalte.” Reținând astfel specificul zonei vom înțelege mai ușor problemele ce le ridică poziția și caracterul vestigiilor paleolitice de la Buda – Buhuși(Fig.3) și Lespezi(Fig. 4).

Rețeaua hidrografică este reprezentată prin râul Bistrița, cu o lungime de , și afluenții săi. Debitele de apă pe Bistrița cresc în lungul său, de la 7,39 m3/s până la 61,0 m3/s. Principalii afluenți ai Bistriței sunt, la Buhuși, Orbic și Români.

Asemănător majorității regiunilor forestiere. din Europa Centrală și în Bucovina primele căi, folosite încă din vremuri îndepărtate pentru transportul lemnului, au fost apele curgătoare. Plutitul lemnului s-a practicat în ambele lui forme: plutit liber (sălbatic) și plutit dirijat (plutărit)(Fig. 5).

Orașul Buhuși se încadrează în tipul de climă cu nuanțe continentale înregistrându-se diferențe mari de temperatură între iarnă și vară. Mișcările predominante ale maselor de aer sunt cele cu direcția NE-SV. Tendința de continentalizare a climatului, este favorizată de prezenta „curmăturilor” din șirul dealurilor subcarpatice, ca și de ușoara foehnizare a maselor de aer ce traversează Carpații, ajungându-se la valori de 7-8° C media termica multianuală.

Temperatura medie anuală a aerului este de 8-9o C. Luna cea mai călduroasă este iulie, cu o temperatură medie de 16oC. Solurile predominante sunt solurile argiloiluviale, solurile cenușii și cernoziomice frecvente în depresiunile Neamț și Cracau-Bistrița.

Resursele naturale ale zonei sunt: sare, petrol, gaze asociate, săruri de potasiu, roci de construcție (argila), potențialul hidroenergetic al râurilor (valorificat în cadrul Bistriței), apa (pentru industrie și consum urban), resurse de soluri și terenuri arabile favorabile agriculturii, pajiști de dealuri (relativ reduse ca întindere), un fond forestier (modest însă), și izvoare minerale care favorizează tratamentul balneo-climateric.

Predomină etajul pădurilor de foioase, în special cele de gorun si stejar. O mare parte din aceste păduri au fost însă tăiate în decursul timpului, locul lor fiind luat de pajiști secundare, fânețe și culturi agricole. Păduri compacte s-au păstrat totuși pe dealurile subcarpatice unde, cel mai adesea, alcătuiesc masive păduroase. Arealele de silvostepă apar cu precădere pe terasele Bistriței iar în luncile Bistriței și ale Cracăului întâlnim zăvoaie. Se întâlnesc specii specifice pădurilor de deal cu cervide, mistreți, vulpi, lupi, numeroase specii de păsări.

Valea Bistriței a fost locuită încă din paleoliticul superior, cum arată descoperirile din Buda-Buhuși și Lespezi-Buhuși.

I.2. Dovezi antice de locuire

Dacă avem în vedere descoperirile aparținând paleoliticului superior de la Buda-Blăgești și Lespezi-Gârleni, se poate aprecia că începuturile vieții umane în microregiunea la care ne referim coboară mult spre zorile istoriei în Carpați și la Dunăre la Buda – Blăgești.

În cele două așezări din Paleoliticului superior de la Buda-Blăgești și Lespezi-Gârleni, s-au descoperit mai multe faze de locuire, situate cronologic între 25 000 – 15 000 ani î.Hr., din care s-au recoltat peste 1000 de piese tipice din gresie, silex și menilit, între care numeroase lame, străpungătoare, vârfuri de tip „La gravette”, gratoare, burine.

Valorificarea așezării Costișa din hotarul actual al orașului Buhuși, dar aflată administrativ în județul vecin Neamț, este deosebit de importantă pentru cunoașterea manifestărilor culturale din epoca bronzului în spațiul situat la răsărit de Carpați. Primele cercetări au fost efectuate în anul 1937 de către Radu Vulpe și Constantin Matasă. Săpăturile au fost continuate în anii 1959-1960, 1962 de către Alexandru Vulpe și Mihai Zamoșteanu. În fost descoperit un material ceramic, de o factură necunoscută încă. Pe baza acestui material va fi definită ulterior o nouă cultură arheologică aparținând epocii bronzului, cultura Costișa.(Fig.6)

Tezaure de monede romane imperiale din secolele II-III au fost găsite în zona Racova-Buhuși încă înainte de 1906: , în 1935, în 1951, la Buhuși-Ciolpani (Fig.7) în 1970, ce cuprinde 1055 de denari romani imperiali. de argint, emisiuni de până la Septimius Severus și din care 1042 monede se găsesc de Istorie din Bacău, iar 5 se află în colecții private.

La Blăgești, pe Dealul Crăciunii, în urma unor lucrări agricole, în anul fost descoperit un tezaur de dinari imperiali romani, în număr de 46 de bucăți (inițial, se pare că au fost mai multe), care începe cu monede de la Vespasian și se termină la Elagabalus (222 d.Hr.). Se crede că acest tezaur a fost îngropat în prima jumătate a secolului al III-lea d.Hr, de unul sau mai mulți posesori de origine carpică.

Primele materiale arheologice care atestă prezenta populației locale în vremea hunilor au fost descoperite în 1962 la Costișa Neamț și datate de I. Nestor între sfârșitul sec. al IV-lea și prima jumătate a sec. al V-lea. Prezenta populației autohtone în epoca dominației hunice a mai fost descoperită la est de Carpați, la Curtea Domnească-Bacău, Căciulești Neamț, Udești-Suceava. Cultura Costișa-Nichiteni durează până la jumătatea sec. V când se prăbușește dominația hunică determinată de împrejurările din 454, când o coaliție germanică condusă de regele gepid Ardarich zdrobește armatele fiilor lui Attila după care hunii se risipesc și dispar din istoria Europei centrale și răsăritene.

Răstimpul dintre prăbușirea dominației hunilor și contactul cu primii slavi (454 – cca 560) corespunde unui facies cultural deosebit de cel existent mai înainte, fapt arătat de așezarea de la Mănoaia-Costișa. Faciesul cultural dezvoltat între 454- fost denumit Costișa Botoșana I. Urmărind numele date de români locurilor, vom obține elucidarea aspectelor conviețuirii românilor cu alte grupuri etnice. Toate toponimele românești sunt sau au fost la origine hidronime și au corespondente în hidronimia balcanică.

Vorbind despre hidronimele românești cu nume slave "care sunt doar traduceri ale numelor românești făcute de slavi și de maghiari"- așa cum stabilise încă Sextil Pușcariu, V. Frățilă reamintește că "de obicei, numele vechi românești se păstrează la izvor", de exemplu Bistrița al cărei început se numește Repedea, având același sens ca și slavonismul suprapus mai târziu.

Descoperirile arheologice precum cea de la Costișa-Mănoaia au dovedit prezenta elementului local în regiunea dintre Carpați și Siret în sec. V-VI. N. Iorga afirma că „o populație nu părăsește deloc, chiar în cele mai grave adversități istorice, chiar în fata negării celei mai înverșunate din partea forțelor naturii, pământul în care a coborât Cultura Costișa-Botoșani-Hansca în așezarea de la Izvoare-Bahna indică evoluția de la comunitățile sătești romanice în secolele VI-VII la vechile comunități sătești romanești în sec VIII-IX.

La Izvoare-Bahna (Fig.8)) peste așezarea din secolele VI-VII, s-a dezvoltat un sat care a fost încadrat în secolele XVIII-IX, format din 23 de locuințe În ansamblul lor, cercetările arheologice de la Izvoare-Bahna evidențiază drumul parcurs de comunitățile sătești de la est de Carpați, de la stadiul de comunități sătești romanice (în secolul VI-VII) la stadiul de comunități sătești vechi românești (începând cu secolul al VIII-lea duh).

rădăcini profunde” În același timp, a fost pus în evidentă un spor demografic important în secolele VIII-IX fată de perioada anterioară a sec. VI-VII, observație valabilă pentru tot spațiul vechii Dacii.

I.3. Despre lupta lui Stefan cel Mare cu Petru Aron de la Orbic

De Buhuși secolului al XV-lea se leagă una din faptele de vitejie ale domnului Moldovei, Ștefan cel Mare. . După cum se știe, la începutul domniei, Ștefan cel Mare a trebuit să ducă mai multe lupte împotriva pretendenților la tronul Moldovei. Una dintre acestea a avut loc împotriva lui Petru Aron, , teritoriu încorporat astăzi orașului Buhuși. Numele satului e legat și el de o istorioară. Se spune că pe vremea lui Ștefan cel Mare un val de turci se îndreptau pe valea aceasta. Pe timp de noapte marele domnitor i-a atacat și i-a orbit cu sare. Prima denumire a fost Orbit după care etimologia cuvântului se schimbă în Orbic, nume care dăinuie și astăzi.

În legătură cu această bătălie, istoricul polonez O. Gorca a constatat, în urma lecturii letopisețelor din grupa putneană că unele evenimente nu sunt înscrise la locul cuvenit. El a remarcat că în cronica Breviter Scripta și în Letopisețul de la Bistrița se menționează numai o singură luptă în primăvara anului 1457, când Ștefan cel Mare a venit din Țara Românească asupra lui Petru Aron. În letopisețul din grupa putneană și în cronica lui Gr. Ureche, pe lângă lupta de din ziua de 12 aprilie se mai înregistrează alta, care a avut loc , peste două zile. Se adaugă apoi că atunci Petru Aron ar fi fost prins și i s-a tăiat capul. Plecând de la aceste constatări, istoricul polonez a ajuns la concluzia că lupta de la Orbic nu ar fi avut loc în anul 1457, ci în 1469, adică după 12 ani. S-a mai observat, de asemenea, că, dacă, în timpul înaintării spre Suceava, s-ar fi ivit un centru de rezistență , Ștefan nu ar fi înaintat imprudent pe valea Siretului spre nord, până , pentru a se întoarce pe drumuri impracticabile, la aproximativ spre sud, în regiunile împădurite de la nord de Buhuși, pentru a da peste două zile, ultima lovitură rămășițelor oștirii lui Petru Aron. După cum s-a subliniat recent, lupta de , de care se leagă în aceste letopisețe prinderea și decapitarea lui Petru Aron, n-a avut loc în vara anului 1457, ci cu mult mai târziu, prin 1469 sau mai sigur în 1470.

Istoricul ieșean Constantin Cihodaru relata evenimentele după cum urmează: ”În toamna acestui an (1470 – .n.n), tătarii au invadat din nou Moldova, distrugând un mare număr de sate și arzând orașul Siret, retrăgându-se apoi încărcați de prăzi. Ostașii moldoveni și ucraineni i-au urmărit dincolo de Nistru. În timp ce ostașii moldoveni se dispersaseră pe la vetrele lor în parte, iar alții urmăreau pe tătari, s-a produs atacul feudalilor transilvăneni, care aduceau în țară pentru a doua oară pe Petru Aron. În lupta care se pare să fi avut loc pe Bistrița, Ștefan a fost pus într-o situație critică. Trădat de o parte a boierimii, el a căzut în mâinile dușmanilor săi. A reușit însă să scape și să-și adune noi forțe, cu care să izgonească pe invadatori. Petru Aron a fost prins și i s-a tăiat capul”.

I.4. Trecerea oștilor lui Mihai Viteazul prin Bodești (Buhuși)

„Planul dacic”- reunirea tuturor românilor sub o singură autoritate – reprezenta singura cale de a înfăptui neatârnarea românilor peste planurile expansioniste ale tuturor puterilor vecine, Imperiul Otoman, Polonia sau Imperiul Habsburgic. Forțele armate ale Țării Românești au intrat în Ardeal în două mari coloane: una, sub conducerea personală a Domnului era dincolo de Carpați la 4/14 octombrie 1599, după ce trecuse prin Buzău, Brașov, unde așteptau detașamentele secuilor. Bătălia decisivă s-a desfășurat la Șelimbăr, la 18/28 octombrie 1599. La 1 noiembrie 1599 Mihai își făcea intrarea triumfală În amintirea cronicarilor a rămas imaginea impunătoare a Domnului, călare pe un cal roib, îmbrăcat într-o splendidă manta albă.

Intenția de a întreprinde o campanie militară în Moldova a exprimat-o Mihai înaintea ocupării Ardealului. „Trebuie, mărturisea Mihai trimisului imperial Giovanni de Marini Poli, în 1598, înaintea marii campanii de la sudul Dunării, să-l alung cu forța pe acel voievod al Moldovei ca dușman al creștinilor, nu pentru a-i cotropi țara, și nici dintr-o lăcomie oarecare, dar ca să nu poată aduce o piedică la planul expediției în Turcia”.

La 14/24 aprilie 1600 Mihai Viteazul a plecat din Alba Iulia în campanie. 12 zile mai târziu, trupele sale și ale lui Nicolae Pătrașcu, venite din Țara Românească, pătrundeau în Moldova, prin mai multe locuri, avangarda corpului principal înaintând pe , încă de la 25 aprilie/5 mai 1600. Efectivele lui nu treceau de 17.000 de oameni. La 10 mai, Bacăul fusese cucerit. Mihai a trecut și el pe aici la 29 aprilie/9 mai ajungând apoi (1/11 mai) și în cele din urmă (6/16 mai). Câteva zile mai târziu, la 16 mai, apărătorii cetății se predară fără luptă.

Între timp, Baba Novac a intrat în Iași, iar în sud cetățile Tighina, Cetatea Albă, Chilia și Ismail au revenit lui Mihai. În numai 3 săptămâni întreaga Moldovă a fost luată în stăpânire, oștile sale dovedindu-se neputincioase doar în fața zidului Hotinului, vechea cetate de , unde Ieremia Movilă se refugiase împreună cu o parte a curții sale.

Succesul campaniei din Moldova se explică prin graba cu care ostașii Movileștilor au trecut de partea lui Mihai. Într-un hrisov emis la 27 mai 1600 Mihai se intitula „Domn al Țării Românești, Ardealului și Moldovei” și își confecționa binecunoscutul sigiliu pe care figurau cele trei binecunoscute țări surori.

Despre trecerea lui Mihai Viteazul pe meleagurile Bacăului și Buhușului au scris cercetători precum Constantin Turcu, Al. I. Gonța și C. Cihodaru. Unele cercetări documentare asupra epocii au relevat atitudinea ostilă a locuitorilor Bacăului și Neamțului față de trecerea lui Mihai și asta pentru că percepeau că au în față o oaste de mercenari, care se aprovizionau conform regulilor războiului medieval, din jefuirea locuitorilor de pe unde treceau. Pentru a-și hrăni mercenarii, Mihai cerea în scrisori trimise către Bistrițeni să i se trimită de urgență „care cu pâne” pentru armată, semn că băcăuanii ascundeau grânele și nu erau deloc încântați de vizită.

După biruința de la Bacău, oștile lui Mihai Viteazul se divid iar în mai multe coloane înaintând pe trei direcții spre nord și aprovizionându-se, spre a nu pieri de foame, din prădarea locuitorilor. O coloană a înaintat de spre Piatra Neamț pe Valea Bistriței. Ajunsă , mercenarii sârbi și unguri ce formau amintita coloană pradă satul, făcând totodată incursiune și-n alte două sate de pe drumul ce ducea de spre Roman: Siliștea și Români. Din nou găsim în documente numele răzeșului Dumitru Popoțea care „atunci când a fost venit Mihai Voievod cu oștile sale … s-au răsculat cu alți haiduci și i-a îndreptat spre sfânta mănăstire unde iaste hramul … Troiței, unde el a știut că acolo sunt bejeniile cu toată agoniseala credinciosului nostru Seachil câsmărașul”, cum se arată într-un act nedatat de ii au jefuit biserica din Români, îndreptați acolo de răzeșul Popoțea, luând cu ei averea bejenarilor și peste 1000 de unghi ai cămărașului de , Seachil.

De , coloana de mercenari și-a continuat drumul spre Piatra, hrănindu-se tot din prădăciuni, prezenta ei fiind semnalată , într-un document unde se arată că ipisocul de danie „ce l-a avut Bilă Vornicul de … l-a prăpădit din cauza oștilor lui Mihai Voevod”.

I.5. Familia boierească Buhuș din Moldova(Fig.9)

Cercetarea relativă la familia boierească Buhuș din Moldova a rămas, în mare, cam în același stadiu în care a lăsat-o strădaniile lui R. Rosetti, N. Iorga, St. Meteș și Gh. Ghibănescu, deși volumul documentelor editate a sporit în ultimele decenii substanțial, oferind date noi, relevante, care completează și nuanțează imaginea deja conturată sub aspectul genealogiei, în linii mari, despre această veche și influentă, cândva, familie nobiliară românească.

Mai toți istoricii care au atacat diverse probleme ridicate de cercetarea trecutului acestei familii au trebuit să facă constatarea că Buhușeștii reprezintă unul dintre cele mai vechi neamuri boierești din Moldova. Documente numeroase dovedesc fără putere de tăgadă descinderea Buhușeștilor din familia Stravici, în familia feminină, care familie a fost într-adevăr una din cele mai vechi din Moldova.

Un document de din 13 decembrie 1568 pomenește primul Buhuș, Cristea, înrudit cu Straviceștii pe linie feminină. Alte documente par a arăta descendența pe linie masculină din Bran Pârcălab. Să fi venit acesta din Transilvania? Spre această ipoteză ne conduce informația oferită de nobilul ungur curut Daniel Vargyas, refugiat în Moldova , moșia unui Buhuș, în 1711, cum că acest boier Buhuș (Ion Buhuș?) i-ar fi spus că neamul său se trage din Ardeal. Mai rămâne totuși loc pentru îndoială, deși ar fi tentant să-i considerăm pe Buhușești originari prin Bran Pârcălab din Ardeal.

Ipoteze se pot face multe, fiind posibile însă numai în lipsa documentelor. Așa cum s-a făcut legătura între boierii Boguș și Buhuș, se poate face o apropiere și între numele lui „Buhuczi lui Flore Gavrile”, unul din cei 153 de răsculați ce-l însoțesc pe Horea în munți după reprimarea răscoalei din 1784 și aceiași Buhușești. Din păcate – sau din fericire – arborele genealogic al Buhușeștilor arată clar că primul Buhuș coborâtor din Stravicești a fost Cristea Buhuș, născut în Moldova. Fiind un nume de botez, nu e exclus ca să fi existat și alți boieri cu numele Buhuș, fără a avea legătură însă cu familia boierească cunoscută.

Pârcălab de Neamț sub Petru Șchiopu (14 martie 1583), vornic al Țării de Sus sub Petru Aron, Cristea Buhuș e silit să fugă în Țara Nemțească după cum reiese dintr-un act datat 1599 „probabil va fi fost un aderent al lui Mihai Viteazul”.

Cristea Buhuș a fost căsătorit cu Nastasia, descendentă din familia Prăjescu, ce l-a născut pe Dumitru Buhuș, viitor mare vistiernic.. În 18 ianuarie cca. 1600 sunt amintiți într-un document cneaghina Nastasia „cărăimăneasa” și cu fiul ei Dumitru Buhuș.

Dumitru Buhuș(Fig. 10), logofăt, și sora lui Safta, fata lui Caraiman paharnic, sunt menționați împreună la 2 ianuarie 1623 (7131) și 4 iulie 1632 (7140)

Prima soție a lui Dumitru Buhuș a fost Ileana Băcioc (sau Bucioc) fiica lui Ilea Băcioc care era frate cu Coste Băcioc, socrul lui Vasile Lupu, domn al Moldovei (1659-1661).

Cea de a doua soție a lui Dumitru Buhuș a fost Dafina-Ecaterina, fiică lui Ionașco Jora, soră lui Constantin Jora. Despre ea, Paul de Alep, care a cunoscut-o îndeaproape, spune că „este din neamul nostru și cunoaște obiceiurile noastre fiind urmașa lui Petru Voievod (Șchiopu) care trăise în exil ”. După moartea lui Dumitru Buhuș (1647), Dafina se recăsătorește cu vornicul Istratie Dabija, ajuns apoi domn al Moldovei (1661-1665).

Dumitru Buhuș a avut cu Ileana Băcioc pe Nicolae Buhuș logofătul, Miron Bucioc stolnicul, pe Alexandru Buhuș hatmanul, pe Ursu, Andrei, Tudosca, Irina și Alexandra. Cu Dafina a avut pe Lupașcu Buhuș, spătar în Țara Românească și pe Nastasia, doamna lui Gheorghe Duca, voievodul Moldovei (1665-1666, 1678-1683), al Țării Românești (1673-1678) și Hatman al Ucrainei (1678-1683) și mama lui Constantin Duca, domnul Moldovei (1693-1695, 1700-1703).

Buhușeștii aveau legături consistente de rudenie cu Ruseștii, Ceaureștii și Sturzeștii. Dar cele expuse până acum n-au epuizat păinjenișul de legături de familie ale Buhușeștilor cu boierimea Moldovei. Să vedem deci mai departe. Alexandru Buhuș, hatmanul, se întâlnește în documente foarte adesea împreună cu „soțul meu Alexandru” fata lui Neculai Ureche și nepoată lui Grigore Ureche, care-i aduce moștenire un mare număr de sate din cele peste 50 adunate de cronicar. Una din fiicele sale devine soția lui Constantin Cantacuzino, stolnicul. Lupașcu Buhuș, spătarul, ținea pe Safta, fiica lui Iordache Cantacuzino, mare vistiernic. Nicolae Costin, fiul lui Miron Costin, luase de soție o fată a doamnei Anastasia.

Buhușeștii dețineau legături de familie cu aproape toate neamurile de vază ale boierimii Moldovene, constituind un fel de liant între vechea boierime de țară și noua boierime, în parte grecească. Ca reprezentanți autentici ai boierimii moldovene, cu întinse moșii și mare prestigiu în rândurile acestei boierimi ce decade continuu în decursul secolului al XVII-lea, Buhușeștii sunt căutați de noii veniți greci ce vor să se împământenească și vor să-și împlânte rădăcinile în vechea boierime de țară cum a fost cazul Cantacuzinilor, a lui Gheorghe Duca sau a lui Furtună (de fapt Fortuna sau Fortunas).

Înrudirile cu Prăjeștii, Ciogoleștii, Soldăneștii, Ceaureștii, Urecheștii, Movileștii, Pălădeștii, Sturzeștii, Ruseteștii, Cantacuzinii, etc. și cele cu domnii Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan, Ștefăniță Lupu, Istratie Dabija, Gheorghe Duca, Constantin Duca, Antonie Ruset, Dumitrașcu Cantacuzino, Șerban Cantacuzino, au fost de natură să permită Buhușeștilor, sprijiniți pe o consistentă bază economică, să spună un cuvânt și în politica internă și externă a Moldovei secolului al XVII-lea.

Încă în 1927, Ștefan Meteș releva că familia Buhuș a avut „un loc important de întâietate în desfășurarea evenimentelor politice din Moldova în veacul al XVIII-lea”. Așa cum s-a arătat însă, în capitolul prim al acestei lucrări, în ce a constat acest loc „loc de întâietate”; de ce au avut un asemenea loc; care sunt liniile politice urmate de Buhușești; dacă și cum au influențat ei istoria ce o cunoaștem azi din cărți – nu s-a precizat până acum cu claritate.

N. Iorga scria că „Buhușeștii toți au fost oameni neastâmpărați, destul de ageri pentru a putea să-și mulțumească ambiția prin înălțare la culmile scării boierești”. N-au râvnit la tron, dar au fost pentru unii domni slujitori devotați și fideli.

Descendenții Straviceștilor au fost logofeți din tată-n fiu, Dumitru Buhuș, apoi fiul său Nicolae Buhuș, apoi iarăși fiul lui Nicolae Buhuș, Ion Buhuș, au lăsat cuvântul Domnului înscris în documentele ce-au fost emise în cancelaria Moldovei timp de aproape un secol. Erau fără doar și poate oameni culți, știau mai multe limbi, vorbind chiar latinește, cum e cazul unuia dintre fiii lui Alexandru Buhuș hatmanul.

Înrudiți îndeaproape cu Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Constantin Cantacuzino stolnicul, Buhușeștii au cochetat ei înșiși cu muza Clio. Nicolae Buhuș a dat informații lui Miron Costin, consemnate de aceste în letopisețul său, asupra lui Ureche vornicul și asupra interpolatorilor Eustratie Logofătul, Simion Dascălu și Mihail Călugărul: „A doua îndemnare mi-a fost că mi se pare, bine nu știu, că n-am văzut letopisețul lui Eustratie Logofătul, dar cum am înțeles din câțiva boieri și mai ales din Nicolae Buhuș ce-a fost logofăt mare, pre acest Simion Dascăl, Eustratie Logofătul l-au fătat cu basmele lui și Mihail Călugărul de au născut, cela fiu, cestălalt nepot.”

Alexandru Buhuș Hatmanul n-a fost un spirit cazon preocupat doar de sabie și pușcă. De numele său este legat cronograful datând din 1683, „alcătuit din porunce și cu cheltuiala marelui hatman Alexandru Buhuș” și copiat de Gheorghe Diac.

Ctitoriile Buhușeștilor, și ca număr și ca valoare artistică, nu pot rivaliza cu multe altele ridicate în același interval de timp – secolul XVII-XVIII.

(com. Strunga, fostă Vânători, jud. Iași) străjuiesc încă în vatra satului, la marginea de NV, la 400m de școală, necropola și ruinele caselor familiei Buhuș și ctitoria lor, o biserică fostă Sf. Voievozi, ridicată în secolul al XVII-lea și refăcută la 1778-1785 de Sevastița Buhuș, soția lui Dumitru Buhuș vornicul.Dumitru Buhuș vistiernicul, a căutat să-și asigure răscumpărarea păcatelor înscriindu-și numele și printre ctitorii mănăstirii Bisericani, com. Viișoara, jud. Neamț, alături de Ștefăniță Voievod și Petru Rareș. .

Ion Buhuș, marele logofat, fiul lui Nicolae Buhuș marele logofăt, a fost și el ctitorul unui lăcaș de rugăciune, anume al Bisericii Răducanu numită ulterior și „Biserica Buna Vestire" din Tg. Ocna, jud. Bacău.

Mitropolia nouă din Iași, Biserica Stratenie, cu hramul Întâmpinarea Domnului, lângă Biserica Albă, e cea de-a treia ctitorie a Buhușeștilor. Ctitorul era, cum aflăm dintr-un document din 1682 „Doamna Anastasia, a fericitului răposatului Domn Ducăi-Vodă, ci-au fost Domnu Țării Moldovei și Ucrainei, roaba lui Dumnedzău etc.”

Printre ctitoriile familiei Buhuș din secolul al XVII-lea s-ar mai putea aminti biserica din Bîrlești (Vovatiești, jud. Iași); tot se află și curtea veche boierească a Buhușeștilor, stăpânită apoi odată cu satul, de familia Palade.

Ctitorii ale Buhușeștilor din secolul al XVIII-lea și al XIX-lea, de mică importanță, au fost semnalate , jud. Neamț, schitul Horaița, ridicat pe la 1867 de Iermaghen Buhuș, , Orhei (azi R. Moldova), reclădită pe la 1813 cu banii lăsați de Zmaranda Buhuș, fiica lui Șerban Buhuș, la Șerbotești, com. Săliște, jud. Vaslui, biserică restaurată la 1817 de Teodor Buhuș, Bodești, azi Buhuși, jud. Bacău, clădită de același Teodor Buhuș, sfințită la 12 nov. 1817..

I.6. Mențiuni documentare ale satelor Bodești, Orbic, București, Moinești, Hârlicești și Dumbrăveni incluse azi în perimetrul orașului Buhuși (sec. XV-XIX)

Spre a da un răspuns la întrebarea formulată, credem necesară o reconstituire a mersului proprietății în satele Bodești, Orbic, București, ultimul fiind cunoscut în epocă sub diverse toponime precum: Moinești, Bârlicești sau Dumbrăveni.

O imagine asupra mersului proprietății în Bodești, până la începutul secolului al XVIII-lea, i se oferă cercetătorului reflectată într-o succesiune de 8 acte de întărire de proprietate datate: 9 noiembrie 1438, 29 aprilie 1567, 1 martie 1582, 1 noiembrie 1585, 13 decembrie 1585, 18 iulie 1588, 30 aprilie 1602 și 5 iulie 1613, emise la Iași.

Un „episoc întăritoriu” primea la 9 noiembrie 1438 de la frații domni Ștefan și Ilieș, Tatul Herlic și nepoții săi de soră, Danciul Faidos și Niagul Roșca pentru trei sate pe Bistrița, anume Bodeștii, Moineștii, aflat în gura Orbicului și Mogoșeștii, azi inclus în comuna Costișa din județul Neamț, lângă Buhuși.

Tatul Herlic a avut, din cele ce cunoaștem, trei copii, anume: pe Greaca, Lazăr și Cozma Herlic. Tot în trei s-a împărțit și satul Bodeștii, probabil. Oricum, urmărind documentele, vedem cum trec din mână în mână, cele trei părți ale satului „de jos”, „de mijloc” și „de sus”.

Actul datat 29 aprilie 1567, iarăși ni-l arată stăpân asupra treimii de jos a Bodeștilor pe Manea vistiernicul, nepot al lui Lazăr, care era unul din cei trei copii ai lui Tatul Herlic.

Treimea de jos a Bodeștilor apare din nou în documente la 30 aprilie 1602, alături de treimea de sus a satului, stăpânite fiind ambele de Nastea, fiica lui Stanciul Rusca. Conform documentului amintit, lui Larion, fiul lui Cărstănii și neamurilor sale li se întărește a treia parte, de jos, din satul Bodești, moștenită de , moșul lor, care o cumpărase de , fata Nastei, nepoata lui Stanciul Rusca.

Cât despre treimea de sus a Bodeștilor, documentul din 5 iulie 1613 arată că aceasta se afla în proprietatea lui Popoțea, nepotul lui Danciul pârcălab ce o cumpărase de , fiica lui Stanciul Rusca și mama Dragalinei.

La 1 martie 1582 Mogîldea și Frăsina, copiii lui Avram, nepoții lui Onică, strănepoții lui Cozma Herlic, care era fiul lui Tatul Herlic, din ocina lor, dau un sfert din zisa treimea din mijlocul satului Bodeștii lui Dumitru Popoțea cu 100 de zloți. Acesta primește întărire de Șchiopu la 1 decembrie 1585, pentru cumpărătură, dar 13 zile mai târziu, revine ocina abia achiziționată lui Ion Tigul și neamurilor lui.

Actul din 30 aprilie 1602, emis în cancelaria lui Eremia Movilă, ce întărea lui Larion și neamurilor sale a treia parte, partea de jos, din Bodești, spune că acest Larion a avut și uric de vv „însă l-au pierdut fiind atunci mare amestecătură aici în țară”. „Amestecătura” la care se referă documentul fusese provocată de trecerea lui Mihai Viteazul în Moldova.

La 1685, octombrie, 22, Toader Bașată pivnicer, primea carte pentru Bodeștii pe care-l cumpărase „cu mulți bani” de dar că la această dată, proprietatea divizată prin moșteniri și vânzări se concentra din nou într-o singură mână.

În sfârșit, recensământul din 1772 și cartografia satului Bodești, Ocolul Bistriței, ținutul Neamț din 1774 ni-l arată ca fiind proprietar pe un Buhuș, acesta fiind Șerban Buhuș. În catagrafie sunt consemnate 42 de case, din care 25 erau pustii, locuitorii fiind clasați 16 la „birnici” și 6 „rufetari”, nominalizați. La 1778, decembrie, 17, satul Bodești era stăpânit de Buhuș stolnic, frate cu Șerban Buhuș, strănepoți ambii lui Alexandru Buhuș hatmanul.

*

Satul Orbic se întâlnește pentru prima oară în documente în 3 iunie 1429 când Alexandru cel Bun întărește uric boierilor săi Lazăr, Stanciul și Costea, fiii lui Ivan Vornicul mai multe sate, printre care și „seliștea Orbicului unde este casa lor”.

La 13 mai 1590 Petru Șchiopu întărea lui Cioplan sulițașul o jumătate din satul Orbic cumpărat cu 220 zloți tătărăști de la Mihail și Pătruț, fiii lui Ghedeon, nepoții lui Margine, strănepoții Marinii și ai lui Mihăilă Monescul.

La 18 mai 1602 îl aflăm pe Cioplan, fost „ureadnic de Bacău” intrat în viața monahală, ipostază în care totuși se judecă cu călugării de la mănăstirea Berzunți pentru jumătate de Orbic și-i dă rămași.

După moartea lui Ciolpan monah, ante 23 noiembrie 1611, jupâneasa sa Dumitra și fata ei Cristina, jupâneasă-i la rându-i lui Samuil din Porcești, dăruiesc mănăstirii din Bisericani partea lor, jumătatea de sus din satul Orbic, o moară cu heleșteu pe apa Orbicului, altă moară pe Bistrița, o vie , schitul lui Ciolpan monah, numit pe călugărul Hariton.

Călugărilor de la Bisericani(Fig.11) li se întărește succesiv jumătatea de sus a Orbicului de către: Constantin Movilă, Ștefan Tomșa, Radu Mihnea, Gașpar Grațiani, Alexandru Ilieș, din nou Radu Mihnea, Miron Bernovschi, Moise Movilă, iar Alexandru Ilieș, Vasile Lupu și Eustratie Dabija.

În 1723 Orbicul și Bodeștii figurau pe harta lui Dimitrie Cantemir, iar în 1769, cu numele „Albik” și „Bodeschti”, cele două sate se aflau și pe harta lui Bawr.

Proprietar la 17 decembrie 1778 asupra întregului sat Orbic era Nicolae Buhuș stolnic.

*

În documentele din secolele XV-XIX, alături de Bodești și Orbic, sate care și-au păstrat numele și, într-un fel, individualitatea până astăzi, mai apar toponime, precum Moineștii, Hărliceștii, Dumbrăvenii și Bucureștii ce se referă la teritorii de asemeni înglobate azi, ca și Orbicul și Bodeștiul, orașului Buhuși.

În documentul menționat deja de la 9 noiembrie 1438, dat de frații domni Ilaș și Ștefan lui Tatul Herlic și nepoților săi, Danciul Paidos și Niagul Roșca, erau pomenite „trei sate pe Bistrița”: Bodeștii, Mogoșeștii și Moineștii, ultimul sat aflându-se „unde au fost casa lui Herlic și unde au fost Negușor, în gura Orbicului”.

Moineștii sunt menționați din nou la 15 octombrie 1491 când Ștefan cel Mare, Domnul Moldovei, dăruiește ctitoriei sale mănăstirii de , jumătate din satul de la gura Orbicului, cumpărat de , fiica lui Tatul Herlic cu 100 de zloți tătărăști.

În 29 aprilie 1567, Silion, Stan și Toader, fiii lui Borcea, nepoții lui Danciul Paidos vindeau 1/3 din Moinești lui Manea vistiernicul.

Referitor la localizarea Moineștilor în gura Orbicului, documentele nu lasă loc de nici o îndoială.

*

Bărliceștii își trag numele de și ai lui cărora, am văzut, în 1438 li se întăreau Moineștii „unde au fost casa lui Herlic”. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea teritoriul din gura Orbicului nu mai apare sub numele „Moineștii” ci „Hărliceștii”, fiind proprietate a răzeșilor, a lui „Pentelein din Hărlicești și cu toți răzeșii lui”.

*

În toponomastica medievală din Moldova găsim de patru ori Bucureștii: un București se află pe Moldova lângă Bercișești, închis azi în Capul Codrului, lângă Gura Humor în actualul județ Suceava; alt București, tot în Moldova, se afla în hotar cu Timișeștii, lângă Târgu Neamț, în actualul județ Neamț; în perimetru județului Vaslui, din zilele noastre, lângă Costești; pe Bilevoi, se găsea încă un București, al treilea în enumerarea noastră; în sfârșit, un București pomenit până la 1865 se afla pe teritoriul actualului Buhuși din județul Bacău și la acesta vom face referiri în cele ce urmează.Unde anume se află teritoriul ce poartă numele București în secolele XVI-XVII se poate deduce din două documente datate 20 iunie 1598 și 29 martie 1625.

În primul act amintit, Ciolpan călugărul – personaj cu care ne-am mai întâlnit – vinde lui Constantin Popoțea o „gârlă din gura Orbicului” pentru 27 taleri de argint. Ciolpan mărturisește că „o amu Săpatu pre (ai) mii bane acea gârlă de , însumi. Și amu datu călugherelor din Tazlău 24 stupi pentru această gârlă”. Din document, credem, reiese că Bucușeștii era un teritoriu de la gura Orbicului, zonă ce purtase numele de Moinești, apoi Hărlicești. Faptul că documentul vorbește mai întâi despre „o gârlă ”, apoi de „acea gârlă de ” nu e o eroare, referirea făcându-se la aceiași gârlă; deci Bucureștii nu e încă un nume de sat, se găsea pe același loc cu Dumbrăvenii, care e într-adevăr un sat populat și care-și are numele de la dumbrava din lunca Bistriței. În aceiași dumbravă se afla și „curătura lui Ciolpan” menționată de cel de-al doilea document semnalat, o hotarnică pentru partea din Orbic a mănăstirii Bisericani, danie de călugărul. Hotarnica întărește „niște curături din luncă”, care a fost curătura lui Ciolpan; apoi, referindu-se la aceleași poieni, documentul spune că acestea sunt „trei curături pe București”.

Ciolpan călugărul avusese deci în București o gârlă și trei curături. Gârla o cumpărase de la călugării de , care, la rându-le, o primiseră danie, odată cu jumătate de Moinești, de la Ștefan cel Mare, la 15 octombrie 1491, cum s-a arătat mai sus.

Satului de , i s-a spus deci, în timp, Moineștii, apoi Hărliceștii, Dumbrăveni, și în cele din urmă București. S-a folosit chiar și apelativul Gura Orbicului. Deci Bucureștii nu se găseau nici în Orbic, nici în Bodești, cum s-a crezut până acum, ci în zona de Inițial, e foarte probabil că e denumit un teritoriu limitat, în lunca Bistriței, treptat toponimul extinzându-se asupra întregii zone din zisa Gură a Orbicului, aproape de confluența Orbicului cu Bistrița, pe unde trecea și drumul ce leagă Bacăul de Piatra, locul fiind străjuit din a doua parte a secolului al XVIII-lea și până în zilele noastre de „reteșul de ”.

La 17 decembrie 1778, Constantin Moruzi Vodă scria către Iordache Iliescu Sătrar să aleagă hotarele moșiilor Bodești, București și Orbic pentru care se află pricină între stolnicul Nicolae Buhuș și căpitanul Ștefan Tintilă.

Altă mărturie hotarnică din 30 ianuarie 1790 pentru Bodești, București, Orbic, pomenește doar pe Buhuș stolniceasa, soția lui Nicolae Buhuș, stolnic, și fiică a răposatului vornic Grigorie Crupenschi, singura stăpână la această dată peste toate cele trei sate menționate.

La 19 august 1823, un document ni-l arată ca proprietar în Bodești, București și ¼ din satul Gura Orbicului de pe Bistrița, ținutul Neamț, pe Teodor Buhuș, fiul lui Nicolae Buhuș stolnic, și tot lui, la 17 martie 1828, Sandu Sturza îi întărea posesiunea peste cele trei sate care sub stăpânirea lui se vor contopi, împrumutându-i numele – Buhuș.

I.7. Toponimicul Buhuș(ești)

Târgul Bodești-Buhușeștii Mici, apoi Buhușoaie, iar azi Buhuși, este singura așezare ce a păstrat numele familiei boierești. Buhuș.

Izvoarele arată însă că au existat și alte așezări, sate, ce au împrumutat numele Buhușeștilor, dar care au luat posterior alte toponime.

Un sat Buhușeni, menționat la 18 martie 1560, se găsea în ținutul Chigheciului, , lângă Tartaul de Salac din Basarabia, azi Republica Moldova.

Un alt Buhușăști sau Buhucești aflat în ținutul Neamț, lângă Bozieni, aproape de Roman, e menționat la 21 septembrie 1608 când „Săcoian vist. de ” dă mărturie de o cumpărătură a lui Dumitrașco Bohoș. Un partaj din 3 iulie 1626 atribuie satul Buhușăști lui Stratal, fiul lui Ionașcu Mihăilescu și mătușii sale Tudosia. Același sat e menționat până la 1662 într-un catastih de sate ale lui Gheorghe Ursache mare vistiernic. La 4 noiembrie 1667, e menționat Pârvul, vătaful de Buhuși și apoi iar se pomenește de satul Buhuși la 5 septembrie 1754.

Satul Buhușeștii din ținutul Neamț, ocolul Bistriței, proprietate a căpitanului volintir „Vasili Petlog” înregistrat în filele catagrafiei din iunie 1774, indica o depopulare masivă, fiind consemnate în scripte doar 8 case cu 7 birnici.

La 20 iunie 1774 e menționat „Gavril Krîșmar ot Buhușoaia ce-au venit din satul Capul Codrului din ținutul Suceava, bejenar în ținutul Câmpulung-Suceava”, unde este consemnat în recensământul de la data amintită. Un sat Buhușoaia trebuie să fi fost deci și prin ținutul Suceava.

Un document, datat de A. Sava cca. 19 august 1639, Orhei, informează asupra lui „Tagae din Buhușanca” ce dă mărturie de o cumpărătură. „Buhușanca” se afla poate în ținutul Orhei.

Un „Sanson din Buhușești” împreună cu megieși din Bârjoveni, Tatomirești, Oncești, Săcuieni, Popești și Vrănișteni, dau mărturie de o împărțeală , la 18 iulie 1641. Se afla deci un sat Buhușești și în ținutul Tutova.

În 1630 e pomenit „Hilimon din Buhușești” ca semnatar al unui zapis „Misaiu ot Buhușești” era martor la vânzarea ce făcea în Șoimărești „un boiernaș din Buhușești”.

„Condica liuzilor” din 1803, județul Vaslui înregistra la recensământ pe „Aron”, jidov din Buhuși.

Iată aici adunate unele menționări de sate ce s-au numit Buhuși sau Buhușești. Amplasarea lor pe hartă, acum, nu e însă deloc ușoară, fiind o sarcină a cercetărilor viitoare, ce vor stabili cu precizie unde s-au aflat aceste sate, ce nume au avut până a se numi Buhușești, cum s-au numit după ce a fost abandonat acest toponim.

I.8. Evoluția Buhușului de la sat la târg (1819, 1823) sub Toader Buhuș

Catagrafia din 1774 realizată după terminarea războiul ruso-turc din 1768-1774 prezintă satele Bodești, Ceolpanu, Runcu, Siliștea, Buciulești, Gârleni, Mogoșești, Goșmani și Români ca aparținând lui Șerban Buhuș,. din Ocolul Bistriței, Ținutul Neamț,

Toponimic Buhuși s-a încetățenit după numele boierului Toader Buhuș, care la începutul secolului XIX stăpânea teritoriul actualului oraș.

Din secolul al XVIII datează și Rateșul din Gura Orbicului(Fig 12) precum și Conacul ce a aparținut lui Teodor Buhuș.(Fig.13)

Denumit în documente „rateș” (han de poștă), unde în evul mediu se adăposteau caravanele cu mărfuri ale negustorilor și se schimbau caii poștalioanelor, construit în secolul al XVIII-lea, monumentul de arhitectură este singurul care a mai rămas pe valea Bistriței. Este unul din puținele localuri care s-a păstrat intact, dar într-o avansată stare de degradare.

Biserica „Sfânta Înviere” e un alt edificiu legat de familia Buhuș.(Fig.14)

Pe un evangheliar păstrat în biserică(Fig.15) se pot citi unele informații interesante privind ctitorul Toader Buhuși și construirea bisericii. Toader Buhuș, “pe la început a aduna materiale pentru biserică. Era vreme de război (ruso-otoman și ruso-francez). Toader Buhuș era în 1810 Aprilie, ispravnic de Vaslui iar din aprilie 1811 ispravnic în ținutul Fălciului. Aici a tocmit meșter pietrar pentru biserica din Bodești (așa se numea orașul în acea perioadă iar din devenit orașul Buhuși, după numele boierului Toader Buhuș) pe calfa Cazimir ce era din Vaslui. Lucrul la biserică s-a început în 25 iulie 1811. Toader Buhuș a ajuns din nou ispravnic în Vaslui la 1 aprilie 1812, nu mai avea timp să vadă cum merg lucrurile la biserică. Domnitor în Moldova era Scarlat Calimah Voievod. În noiembrie 1812, Toader Buhuș s-a însurat cu Anica, fiica stolnicului Costache, văduva lui Mihalache Ruset. La 1 decembrie 1812 Toader Buhuș este scos de domnitor din dregătorie și se întoarce acasă, găsind biserica ridicată până la ferestre. În 1813 calfa Cazimir s-a îmbolnăvit, materialul se împuținase, deci lucrul s-a oprit. În 1814 calfa Cazimir a murit și abia în 15 mai 1815 calfa Pavel din Micșunești reia lucrul La 12 august 1815 s-a terminat de zidit biserica și de acoperit la 10 octombrie același an. În 1816 – catapeteasma iar la 1 iulie 1817 s-au tocmit pictori, iar pe 3 noiembrie 1817 s-a terminat pictura. La 10 noiembrie 1817 s-a sfințit Sfânta Biserică de Prea Sfințitul Grigorie Hrapoleos, luând blagoslovenie de Veneamin Costache.

Se găsește scris în Octoihul vechi cumpărat de Toader Buhuș din Iași din dregătoria lui Dumitru Brașoveanu, care a costat 35 de lei, precum că la sfințirea bisericii au fost „multă adunare de boieri, preoți, călugări, negustori și norod din trei ținuturi, adică de , de și de aicea din ținutul Neamțului”. Pentru această Sfântă Biserică Toader Buhuș a cheltuit 50.000 de lei, banii lui, iar când s-a apucat de construirea bisericii avea doar 1.000 lei.

CAPITOLUL. II

TÂRGUL BUHUȘI ÎNTRE ANII 1819 – 1900

II.1. Dezvoltarea așezăriii Buhuși de la târg (1819) la comună rurală (1864)

Epoca modernă, după anul 1821, aduce cu sine o situație mai favorabilă populării și desfășurării îndeletnicirilor tradiționale, comerț, meșteșuguri, „mânuirea banilor,” ca urmare a pierderii de către Poarta Otomană a monopolului comercial în Țările Române în 1829. Acest fapt este ilustrat de către catagrafiile de după 1821, în special cele din 1826, 1832, 1838, 1845, 1859, care evidențiază și creșterea populației evreiești din nordul Moldovei și angrenarea în activitățile specifice citadine, numărul lor în sate fiind foarte mic comparați cu cel din orașe. Creșterea populației evreiești din această regiune se datorează căilor de pătrundere ale imigrației israelite din Bucovina, devenită habsburgică în 1775, și din Galiția și spațiul rus care s-au adăugat comunităților deja existente sau au fondat altele noi. În această perioadă și în special, între anii 1831-1838 sunt înregistrate creșteri masive ale numărului evreilor în marile orașe unde ființau vechile obști: Botoșani, Iași, Bacău, Dorohoi, Piatra Neamț, ajungându-se și la sporuri demografice de la 100% la 500% în doar șapte ani. Târgul Buhuși, din județul Neamț va deveni un important centru al mozaismului ortodox, cunoscut prin păstorirea rabinilor din familia Friedman. Evreii contribuie în continuare la fondarea de mici centre semiurbane, târguri și târgușoare, unele având o componentă israelită însemnată, în unele majoritară sau constituită în întregime de evrei. Ei vor deveni parte a unei clase de mijloc care făcea legătura între sat și oraș, între boierime și țărănime.

Dezvoltarea acțiunii factorilor economici în satul Bodești a fost favorizată de faptul că acesta se găsea într-o zonă favorabilă schimbului de produse din regiunea montană (cherestea, lemne), cu produsele regiunii subcarpatice (cereale). Satul Bodești era situat de asemenea, în lungul căii de comunicație Bacău – Piatra Neamț. Spre sfârșitul secolului XVIII se constată un interes crescând pentru dezvoltarea comerțului și a relațiilor de schimb, ilustrate de negoțul cu diferite produse alimentare, lemn și altele.

Datorită dezvoltării comerțului și a relațiilor de schimb pe proprietatea boierului Teodor Buhuș, acesta obține două hrisoave (act domnesc care servea ca titlu de proprietate, de privilegiu), la 1819 și 1823, prin care se atribuia așezării funcția de târg. Odată cu înființarea târgului, în istoria așezării Bodești începe o nouă etapă, ilustrată prin dezvoltarea într-o anumită măsură a factorilor economici și sociali.

*

Ca târg, Buhușul apare și pe harta administrativă a Moldovei în anul 1833. În noiembrie 1828, Bodeștii, împreună cu târgușorul Vornicesei Anica Buhuș număra o biserică, 50 de case și 18 grajduri.

Statistica din 1831 arată stăruința pusă de proprietarii târgului spre a atrage pe evrei pe noua așezare. Buhuși, numit Buhușoaia avea, la 1831, 82 evrei și 213 creștini.

Cei dintâi evrei cu care s-a înființat acest târgușor au fost: Șloime Zetgherșen, Copel Bodeșter, Herșleiborăndar, Lupu Ungureanu, Sol. Roș, Lupu Cioară, David Blijeșter, Moșke Nemțian, Zalmen Lipscan, Copel Gârlener, Șmil Ioil Lipscanu, Strul Bențien și Moise Rahover (care se boteză, primind numele de Constantin).

În 1832 numărul caselor se ridica la 61.

Funcția industrială a târgului a apărut treptat, precedată de activitatea unor meșteșuguri semnalate încă din 1832: velnițe, fabrici de lumânări, de cuie, olărit. În 1842, existau în târgușor două fabrici de olărie, număr înregistrat de statistica din 1854. În anul 1849, funcționau pentru prelucrarea lemnului și producerea cherestelei trei fierăstraie. Numărul pietrelor de moară a crescut de la 3 la 8 în anul 1854.

În „Condica liuzilor” din 1803 figurează 51 locuitori birnici, plătind un bir de 756 lei pentru ca în 1845 (după 42 de ani) să găsim în localitate 81 birnici. Categoriile fiscale din Bodeștii Buhușoaiei erau:

II.2. Buhuși – comună rurală între 1864-1900

Odată cu aplicarea Legii de organizare administrativă și a Legii comunale din 1864 ținuturile au fost transformate în județe, ocoalele în plăși, iar satele organizate pe comune. Localitatea Buhuși făcea parte din județul Neamț, plasa Bistrița.

Legea pentru organizarea autorităților administrative din 1892 stabilea că localitatea Buhuși făcea parte tot din județul Neamț, plasa Bistrița.

După familia boierească Buhuș, proprietarii moșiei pe care s-a dezvoltat orașul au fost Ioan Greceanu, Christodor Icsarh și apoi Eugeniu Alcaz.

II.3. Comunitatea evreiască

Comunitatea evreiască s-a constituit treptat. În anul 1850 ieromonahul Gherasim din Bisericani a vândut lui Meilich zet David două dughene din târgul Buhușoie cu 4500 lei, cu actul întărit de Judecătoria Neamț, sub nr. 3076 acel an.

În anul 1862 s-au vândut casele și magaziile jidovului Bercu Copel din târgul Buhuși, spre îndestularea creditorilor, prin foaia no. 258 al Judecătoriei distr. Neamțu, no. 5628. Cu alte cuvinte, evreii de aici cumpărau și vindeau liber orice case și terenuri. În timpul cât acest orășel era comună rurală, evreii făceau strajă, sau plăteau pe alții care îi înlocuiau.

Evreii se îndeletnicesc cu comerțul, speculațiuni și industria manufactu(rie)ră.

Deși, după 1866, istoriografia evreiască consideră că a început epoca unui "antisemitism de stat", o comparație între recensămintele din 1859 și 1899 ne arată că în Moldova populația evreiască cunoaște, în continuare, o creștere însemnată, e drept într-o perioadă mai lungă de timp, și nu datorată doar sporului natural, ci și imigrărilor. Spre deosebire de prima jumătate a secolului, când preferată în cvasi-totalitatea ei Moldova de nord, acum se înregistrează o relativă uniformizare la nivelul acestei provincii istorice (zonele sudice), dar și o radiere spre Muntenia, în special spre București, care după 1862 devine capitala României și cel mai important centru economic. De asemenea, se constată o creștere a populației evreiești din sate, deși, în continuare, au fost restricționați în a deține terenuri agricole. Erau, în schimb, arendași, orândari, băcani, cherestegii, hangii, negustori de lemne, vătafi.

Sinagoga Klaus din Buhuși (Fig.16) a fost recent reabilitată de evrei din Israel, prin asociația ADMOR, și este un simbol al pelerinilor Hasidim, care anual se întâlnesc aici
Începuturile acestei sinagogi se găsesc la mijlocul sec al XIX-lea, când unul din descendenții dinastiei Rugiri – rabinul de Buhuși Isac Fridman(Fig. 17, 18) a întemeiat în Buhuși, pe str. Al. I. Cuza, o curte rabinică construind case și o sinagogă mai veche, care azi nu mai există. Pe la 1862 el construiețte aici Sinagoga Klaus care dainuiește și astăzi. Cumpărându-se locul necesar de anexat la curtea sinagogii, de la preotul Axinte, pentru suma de 90 lei. A fost clădită din cărămidă, costând 20000 de lei vechi, cu acoperișul de șindrilă. Pe la 1863 sinagoga a ars și s-a făcut alt acoperiș, tot de șindrilă, care, și acesta, fost stricat de vânt și a fost, iarăși, refăcut. Aproape 200 de pioși făceau acolo rugăciunile lor.

În fosta Curte rabinica cu o suprafață de cca a funcționat o școală rabinică (Fig.19). și o baie rituală. Astăzi incinta are o suprafață de . În timpul războiului, aici au locuit nepoții și strănepoții rabinului. Ultimul rabin a fost un Isac.

Aproape de sinagogă (șil) este și Beth hamedreș șil făcută în același timp când s-a făcut sinagoga, din cărămidă, cu acoperământ din șindrilă; astăzi însă este reformată.

Alte Beth hamidrașim au fost: Das kleine bet hamedreș aproape de sinagogă, întemeiat de Duved Velvel (1840), cu a sa cheltuială; Șnaderesche beshamedres, întemeiat la 1879 în str. Bacăului, al breslei croitorilor.

Mai frumoasă însă a fost, se pare, Beth hamedreș al rabinului Friedman (str. Romanului) în casa proprie (Deim Rebens Klaus), care este o clădire uriașă, chiar în curtea rabinului.

În timpul sărbătorilor de toamnă, o mulțime de străini, adepții rabinului veneau aici spre a face rugăciunile.

Feredeul, sau baia comunității, există aici de începutul fondării orășelului, pentru evrei. Era construit din zid și acoperit cu tablă; a fost refăcut și reparat de mai multe ori.

Cimitirul Comunității aflat in zona Mocani, pe lângă fostul CAP, există aici de aproape doua secole, locul fiind dat de Teodor Buhuș, proprietarul târgului, pentru acest scop Primul mort aici înhumat a fost Libe, femeia lui Duved Horbaci.

În fața cimitirului era un oil (casă mortuară) cu atenansele necesare toate de zid.

Decedații erau duși pe un pat împletit din odgoane ori din sfoară groasă. Majoritatea mormintelor au și țom și mațeive de piatră ori de lemn.

În cimitirul evreiesc(Fig.20) înființat în secolul al XIX-lea se odihnesc: dr. Ghelber Aizic Hers; profesor universitar Bruno Engler; avocat Lupescu Filip. Printre rezidenții proeminenți se numără și rabini savanți Mordechai din Sadagura, Moșe David Șapira, Sabetai Ben Ițac, Avram Arie Rosen.

Ultimul evreu înmormântat aici, in aprilie fost Scherf Ernest Norbert, un fel de legendă locală, o ființă spirituală care depăna, pe bandă rulantă, bancuri originale cu … români și evrei.

Căsuțe de zid erau în deceniul al treilea al secolului XX pe mormintele următoare: Rebețin Reizel, mama răposatului rabin Ițole Friedman (fiica rabinului Don din Rusia), Dvoirole, nora răposatului rabin Ițole și fiica rabinului Herșole Meșbes din Rusia, Rib Ițole Friedman. În aceste căsuțe ard întotdeauna candele.

Păzitorul cimitirului a fost un rus trecut la iudaism, fost maior în armata rusă.

Rabi Izrail Friedman, fiul răposatului rabin Ițole Friedman, se află și el înmormântat în acest cimitir.

Într-un caiet special, pe care făcea însemnări paznicul de zi și de noapte al cimitirului, figurează 498 de persoane decedate și înregistrate, mormintele acestora putând fi ușor localizate. În cimitir sunt mult mai multe monumente funerare și mii de decedați. Pe unele morminte, căzute pradă vechimii, nu mai poți desluși identități și ani.

Războiul pentru independența de stat a României a aflat printre combatanții din sudul Dunării și peste 800 de evrei, în frunte cu eroul M. Brociner, care au devenit astfel cetățeni români, dar cererea de modificare a celebrului "articol 7", de către evreii din România și de reprezentanții lor în asociațiile internaționale israelite, a născut intense dispute privind emanciparea evreilor. Se nasc facțiuni politice care propun măsuri antievreiești și unele personalități marcante ale vieții politice și culturale românești se pronunță împotriva încetățenirii și a imixtiunii organizațiilor supranaționale evreiești în politica internă românească Grupări și acțiuni antievreiești au existat încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, începând cu "Fracțiunea liberă și independentă" de condusă de universitarul N. Ionescu, în care activa și Ion Creangă, s-au ținut congrese economice antievreiești, unele personalități politice și culturale și-au manifestat opiniile împotriva încetățenirii evreilor la 1878: D. Pop Marțian, V. Alecsandri, A.D. Xenopol, V. Conta, C. Negruzzi, M. Eminescu, N. Iorga, N.C. Paulescu, I.Z. Codreanu, I. Găvănescul, C. Șumuleanu.

Cel dintâi rabin al comunității a fost Mordache Sadagherer, care a funcționat aici de la anul 1837 până la anul 1850, și care ajungând la bătrânețe a vrut să plece spre Palestina, dar ajungând , a murit și fost acolo înhumat. Rabinul Șloime Bucecer, după ce a funcționat câțiva ani, s-a dus în Palestina, unde a și murit. Rabinul Moise Duved Șapira, a funcționat 4 ani, fiind apoi chemat ca rabin. Rabinul Șapse Segal era om savant și autor al mai multor scrieri importante. El funcționează aproape 20 de ani.

Rabin Benzion Roller a înființat seminarul rabinic și a finanțat societăți sioniste

Familia rabinilor Friedman este descendentă din familia istorică a promotorilor chasidismului, care a devenit cunoscută pe la 1750 prin intemeietorul ei rib Israel Bal Șem Tow Hakoighiș din Miesbozs și urmașul său rib Beriș din Mizricz, care sunt succedați de rib Abr. Malec, rib Șulem Șachne, rib Israel Mirizin, rib Abram Iancu. Răposatul și regretatul rabin Rib Ițole Friedman era fiul vestitului rabin Șulim Friedman și era fratele lui rib Abram Iancu din Sadagura.

Rabin Ițole Friedman a stat mai întâi 3 ani , de unde a fost adus la Buhuși în anul 1860, de enoriașii fruntași Manes Helman, Abr. Ciore, Smil Ioil Reis, Șloime Moșches, Nusen Corner etc., aceștia fiind rugați pentru acest scop de rib Moise Duved, rabinul comunităței locale.

Rabinul Friedman, venind aci, a locuit în casele lui Șmiel Ioil Reis 3 ani, apoi și-a făcut curtea de zid în str. Romanului, o clădire care conține peste 30 de camere. Rabinul Ițole a avut 5 fii: David, Israil, Abram, Moise și Isruel Ianchef. Fiice: Pese, Leie, Chone, Șeivole, Molkole, Cheivetel, Bruchole, Chrone, Șifre.

Târgușorul datorează poziția sa, în parte, și datorită șederii rabinului aci. Rabinul Ițole se bucura de o reputație de bărbat inteligent în cele mai largi cercuri. Suferinzii de orice credință găseau alinare prin dărnicia sa exemplară. Inconsolabilii găseau mângâiere prin sfaturile sale. Avea aderenți în toate straturile societății. Creștinii din clasa înaltă îl vizitau și îl respectau.

Urmașul său a fost rib Israel, la fel, recunoscut ca înțelept.

Rabinul Israel Friedman, fiul rabinului Isac Friedman, după moartea părintelui său în august 1896 a urmat în scaunul său în Buhuși, până la moartea sa, în april 1923, când a fost succedat de ginerele său, Mendel Friedman(Fig21).

II.4. Fabrica de postav Buhuși până la primul război mondial

Datorită funcției comerciale, târgul Buhuși a devenit independent de satul Bodești, pe teritoriul căruia s-a născut, incluzându-l în teritoriul său. Un eveniment deosebit a fost înființarea fabrica de postav a colonelului Eugen Alcaz, la Buhuși în anul 1885(Fig. 22). După această dată, dezvoltarea economică și social-culturală a orașului, ca și a unor comune vecine, a fost determinată de existența Fabricii de Postav.

Colonelul Eugen Alcaz (1808-1892) om cu avere și influență, a fost participant la Revoluția din 1848, partizan al Uniri Principatelor, colaborator apropiat al lui Mihail Kogălniceanu, ministru al finanțelor, luptător în Războiul Civil American, presupus mason, proprietarul moșiilor Pașcani și Buhuși, acționar și director al Băncii Naționale din Moldova.

Eugen Alcaz a urmat, , pensionul francez al lui Victor Cuenin, unde a avut colegi pe Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, pe verii primari Alexandru Ioan Cuza, Nicolae, Ioan și Panaite Docan, precum și pe Matei Millo.A fost colonel, cu studii de inginerie în Franța. A fost în două râmduri ministru al finanțelor. Prima dată în Guvernul Ion Ghica de (8 martie – 27 aprilie 1859) alături de Vasile Alecsandri, Constantin Hurmuzachi, Dimitrie A. Sturdza, General Constantin Milicescu, Ludovic Steege . A doua oară în Guvernul Mihail Kogălniceanu (30 aprilie – 29 septembrie 1860) de , alături de Mihail Jora, Damaschin Bojincă, Arhimandrit Melchisedec Ștefănescu, Alexandru Romalo, Colonel Gheorghe Adrian, General Ioan Em. Florescu, Dimitrie Cozadini, Ioan Gr. Ghica . Deși nu a avut studii în domeniul financiar, i se recunosc oarece merite în domeniu. “De acum înainte și vistiernicul Eugen Alcaz va fi adus în situațiune să desfăsoare o acțiune energică și susținută în conducerea lucrărilor departamentului său. Și în această privință va fi ajutat stimulat și îndrumat de M. Kogălniceanu care manifestă o atenție predilectă pentru problemele de ordin financiar…”

Al. I. Cuza a încercat a „întreține relații prietenești” cu Statele Unite ale Americii încheind un tratat de comerț și unul de asistență militară. Opoziția Porții și a puterilor protectoare ale Principatelor Unite au făcut ca proiectele să eșueze. În anul 1864, colonelul Eugen Alcaz și Emanoil Boteanu, ofițer român, au fost trimiși de domnitorul Alexandru Ioan Cuza ca observatori în Războiul de Secesiune și au luptat alături de armata nordistă, în anul 1865, la bătălia de la fortul Stadmandovei. Ambii sunt considerați eroi în America.

Colonelul Eugeniu Alcaz a devenit, prin cumpărare, proprietar al moșiei Pașcani, socotită a fi “una dintre cele mai frumoase, nu numai din județ, ci și din întreaga Moldovă”, pe care fostul proprietar, Neculai Rosseti-Roznovanu o ipotecase.

O curiozitate locală este faptul că, după 1860, Eugen Alcaz a fost unul din arendașii moșiei Darabani. A rămas în memoria localnicilor prin ciudățenia de a aduce două cămile din nordul Africii pentru a le folosi în agricultură.

Eugeniu Alcaz supranumit în epocă și “omul care se joacă cu paralele” a cumpărat în 1879 “Fabrica lui Conu Mihalache” de -Târgu Neamț. În 1852 Mihail Kogălniceanu cerea un privilegiu în baza căruia să i se asigure dreptul de a produce postavul necesar corpurilor în armată: miliție, jandarmerie, pompieri și grăniceri. În 1853, în apropierea cartierului Blebea, Târgu Neamț a început să se producă postav de calitate superioară. În anul 1879 Mihail Kogălniceanu se desparte de fabrica de postav pe care o vinde colonelului Eugeniu Alcaz. Noul proprietar, după numai șase ani, a demolat-o și a transportat utilajele la Buhuși, după ce a încercat zadarnic s-o amplaseze în Bacău. La Buhuși erau condiții favorabile producției, lână, forță hidraulică, pregătirea profesională a localnicilor, transport CFR după înființarea liniei de cale ferată, la15 februarie 1885.

Fabrica a fost dotată de la început cu mașini moderne pentru acea vreme: primele războaie mecanice. Neputința fabricii de a executa calitativ și cantitativ comenzile date pentru armată, a atras după sine rezilierea în contractului. Deoarece numărul fabricilor care prelucrau postavul și păturile pentru armată erau în număr mic, nu rezistau concurenței străine și nu își puteau livra marfa în condiții bune. În iunie 1891, Eugen Alcaz este obligat să-și vândă mașinile și să închirieze fabrica.

La început, Fabrica Buhuși a funcționat ca întreprindere particulară (1885 – 1891) „Wolff & Co”, apoi ca societate pe acțiuni (1891 – 1948).

Fabrica este vândută lui Erhard Wolff, originar din Turbenthal – cantonul Zurich. În perioada următoare, fabrica a cunoscut o continuă dezvoltare, câștigând un meritat prestigiu atestat și de medalia de aur pentru cele mai bune postavuri prezentate în 1890 la expoziția de

Wolff a lărgit căile care puteau să asigure dezvoltarea fabricii: mărește capitalul, îmbunătățește procesul de producție, introduce lucrul în timpul nopții, aduce apa din canalul exterior la fabrică, asigură iluminatul, face stocuri de cărbune. Noul patron lărgește legăturile cu Elveția, Austria, Germania, Italia, Franța și Polonia. Fabrica de postav Buhuși dispunea și de un însemnat număr de ucenici, pe care Wolff i-a “procurat” direct de la părinți sau de la școlile de meserii din Bârlad, Brașov și alte orașe. Ucenicii au fost întrebuințați chiar și în birouri.

Wolff, ca mare fabricant, s-a străduit chiar de la început (octombrie 1891) să dea fabricii un regulament, din care se detașează preocuparea patronului de a beneficia cât mai mult de forța de muncă. El a urmărit stăruitor să atragă și să lege pe muncitori, semiproletari și țărani de fabrică.

Dorința de a da stabilitate forței de muncă rezultă din prevederea ca noii lucrători să rămână în fabrică cel puțin un an de la angajarea lor, drept garanție. Părăsirea fabricii înainte de expirarea unui an atrăgea după sine pierderea garanției. Pierderea garanției se aplica și în cazul când lucrătorul era concediat. Garanția reținută reprezenta o importantă sursă financiară aflată la dispoziția patronului, dar și o formă de exploatare a muncii angajate sezonier la fabrică. Se urmărea realizarea regimului de dependență a muncitorului față de patron și prin sistemul amenzilor, care constituiau totodată, ca și în cazul garanțiilor reținute, o sursă rentabilă de câștig pentru patron.

Regulamentul pentru lucrătorii fabricii apăra atât de bine interesele patronului, încât a rămas în vigoare și după ce s-a întocmit, la 24 septembrie 1894, regulamentul pentru industriile insalubre.

Condițiile de muncă în fabrică erau deosebit de grele. După regulament, durata zilei de lucru era fixată la 11 – 12 ore. În realitate însă, lucrătorul era nevoit uneori să efectueze mai multe ore. Regulamentul nu cuprindea nici o dispoziție cu privire la protecția muncii, la concediile de odihnă, de boală, asistență medicală etc.

De fapt, nici la nivelul industriei naționale nu exista în acel timp o legislație care să reglementeze condițiile de muncă și de trai ale muncitorilor.

Lăsat, la început, cu totul la bunul plac al patronului, lucrătorul, prestând neprotejat muncă, insuficient remunerată în comparație cu costul vieții, era „ mai de plâns decât soarta robilor.” Dintre sutele de exemple, alegem doar unul care ni se pare deosebit de concludent pentru lucrătorii de la Buhuși. Întrucât fabrica nu avea o sirenă care să adune în zorii zilei pe muncitori la lucru, direcția întreprinderii s-a adresat la 10 decembrie 1891 parohului bisericii române din Buhuși ca acesta să dea dispoziții ca în fiecare zi lucrătoare, la ora 5 dimineața, clopotele să sune, întrucât lucrătorii, pentru a nu pierde ziua de muncă și a nu întârzia, veneau la fabrică la miezul nopții. Grija conducerii nu izvora din dorința de a îmbunătăți condițiile de viață ale angajaților sau dintr-un sentiment de umanitate, ci din teama că datorită extenuării la care erau supuși, muncitorii, flămânzi și mai ales neodihniți, nu puteau asigura randamentul scontat de patron, periclitând dobândirea unor beneficii importante.

O sarcină importantă și imediată a muncitorilor de la Buhuși se referea la necesitatea înlăturării regulamentului și la îmbunătățirea salarizării lor. O formă a luptei pentru îmbunătățirea salarizării a constituit-o părăsirea de către lucrători a fabricii înainte de expirarea anului în care au fost angajați. În fața a numeroase cazuri, patronul s-a adresat și prefecturii pentru a sili pe lucrători să se întoarcă, „deoarece fabrica, din cauza lor, stă în suferință”. La 28 decembrie 1891 un lucrător, originar din Saxonia, a fost expulzat pentru tendințele sale revoluționare și pentru încercarea de a fi organizat în fabrică o „grevă comună”, cu participarea conaționalilor și a muncitorilor autohtoni, „care sunt foarte mulțumiți să se alăture acestei acțiuni”.

Materialele de arhivă ale fabricii cuprind și alte exemple de organizare a primelor greve din această unitate industrială. Astfel, în decembrie 1891 conducerea fabricii a cerut lui Wolff, aflat să-i trimită de urgență 3 dulgheri buni „deoarece cei de aici vor să facă grevă.”

De asemenea, în lunile aprilie – mai 1892, Wolff cerea ajutor primarului comunei Buhuși în lupta cu lucrătorii „nedisciplinați” și care „nu muncesc harnic”. Primarul era solicitat să participe la anchete spre a se convinge că lucrătorii „și acum nu se țin de lucru cum ar trebui. Dorim a afla pe cei mai neascultători pentru a-i expulza din serviciu”. Patronul, căutând să obțină docilitatea lucrătorilor „turbulenți”, amenința cu aducerea unor muncitori străini, îndeosebi unguri.

O dată cu înființarea fabricii de postav, târgul Buhuși a intrat în a treia etapă de dezvoltare, caracterizată din punct de vedere social-economic prin dobândirea funcției industriale creșterea numărului locuitorilor lui, în care ponderea majoră o dețin muncitorii, prin schimbarea într-o anumită măsură a structurii profesionale a populației lui, prin apariția și dezvoltarea unor fenomene urbanistice.

II.5. Contribuția populației buhușene la Războiul de Independență (1877-1878)

Cercetarea izvoarelor documentare relevă cantitatea mare de produse achiziționate pentru nevoile armatei. Rechizițiile de vite și mijloace de transport se înscriau în nevoile prioritare. Județul Bacău s-a situat pe un loc fruntaș în achizițiile pentru nevoile armatei (cca. 237 capete cai).

Au fost achiziționate din județul Bacău 663 care cu 2 boi, dintre care numai la nivelul orașului Buhuși 21 care; județul a mai contribuit cu importante cantități de alimente și furaje: 580 hectograme fasole, mălai și grâu.

Locuitorii comunei Siliștea (capătul Orbicului) ofereau armatei suma de 26,20 lei precum și 3 merțe și 8 dimirlii de porumb.

Un comitet care s-a format la nivelul orașului Buhuși, în frunte cu primarul Gheorghe Doroftei, s-a gândit să așeze la bisericile din oraș și câte o cutie închisă cu un anunț prin care locuitorii erau îndrumați să contribuie la ajutoarele ostașilor români, fie cu bani, fie cu obiecte. Astfel, în luna septembrie, comitetul oferea soldaților răniți “una ocă fitiluri și 8 ocă scamă”, iar în luna octombrie 244 cămăși.

În luna septembrie 1877, mai mulți locuitori din comuna Costișa – vecină cu orașul Buhuși, au donat suma de 55 lei și 90 de bani.

Un aport modest prin contribuții bănești subscrise a avut comunitatea evreiască de pe strada Runcului (Alecsandri) din orașul Buhuși. Comunitățile rurale au contribuit din plin la susținerea războiului, deși majoritatea locuitorilor erau foarte săraci; unii au oferit îmbrăcăminte, sumane, cojoace din blană de oaie, ciorapi împletiți de lână și mănuși.

În preajma războiului, colonelul Eugen Alcaz, preluând fabrica de postav a lui M. Kogălniceanu din Târgul Neamț, în mai 1878, pune bazele Fabricii de postav Buhuși. Alcaz obține din partea Ministerului de război autorizația ca timp de 6 ani să aprovizioneze armata cu produse din fabrica sa.

Prin legea dată în mai 1878 obține dreptul de a livra toate țesăturile, inclusiv postavul necesar armatei, concesie care în 1883 i se prelungește cu încă 20 de ani obligația ca în termen de 2 ani și jumătate să construiască încă o fabrică pentru armată, situată pe lângă o cale ferată. Legea s-a votat la 3 mai 1878 de Adunarea Deputaților și peste trei zile de Senat. Potrivit legii, Eugen Alcaz beneficia de orice scutire de taxe de către stat, județ și comuna Buhuși, pe toată durata contractului. Erau scutite de vamă pentru o perioadă de trei ani (începând cu data de 6 mai 1878), lânurile pe care patronul nu le găsea în țară și pe care dorea să le importe.

Impresionantă a fost dăruirea pe care populația țării a manifestat-o pentru îngrijirea ostașilor bolnavi sau răniți. Locuitorii județului Bacău au donat mari cantități de scamă, pansamente, fașe și alte materiale sanitare.

Alături de celelalte pături sociale, intelectualitatea din județul Bacău și-a adus contribuția materială și spirituală însemnată la susținerea războiului. Profesorii, învățătorii, elevii și studenții de pe aceste meleaguri și-au dovedit și de această dată înaltul lor spirit patriotic. Războiul de independență a generat în toate straturile societății adeziunea deplină ce s-a materializat nu numai prin efortul material ci și prin ample manifestări de înflăcărat patriotism.

Cadrele didactice de pe valea Bistriței, de la Bacău, la Buhuși, până la Piatra Neamț, au participat cu tot entuziasmul la sărbătorirea ce s-a făcut la 13 august 1878 cu ocazia reîntoarcerii Regimentului 15 Dorobanți în zona de reședință. Regimentul aparținea județului Neamț, dar era format din soldați din orașul Buhuși și Siliștea (zona terminală a satului Orbic).

Amintirea evenimentelor de la 1877- prilejuit momente de pioasă aducere aminte în anii ce au urmat. Mulți locuitori s-au înrolat în rândurile armatei, luptând cu bărbăție și eroism pe câmpurile de luptă din Bulgaria, iar cei rămași acasă au acordat un larg sprijin material și moral luptătorilor de pe front.

Regimentul 15 Dorobanți s-a constituit în ianuarie 1877 în baza decretului nr. 2195 din 26 noiembrie 1876, prin dublarea regimentului 8 dorobanți din Bacău, fiind încadrat în Divizia 4 Iași care mai cuprindea și Regimentul 13 Dorobanți Iași și Vaslui și Regimentul 14 Roman.

Regimentul 15 Dorobanți făcea parte din Brigada a doua și era comandată de colonelul Borănescu, cuprindea circa 500 de soldați și 9 ofițeri, iar la 14 aprilie 1877 trece sub comanda maiorului Ioan Neculae.

La 20 aprilie, Regimentul 15 Dorobanți se afla în preajma Bucureștiului unde executa instruire de front și intense pregătiri pentru trecerea în revistă pe care urma să o facă regele Carol.

La 17 iulie Regimentul 15 Dorobanți sub comanda maiorului Ioan Niculae, primește ordin de a acționa în zona Bechet, apoi cu Divizia 4 Iași să treacă în sudul Dunării pentru a prelua serviciul de garnizoană în fortăreața Nicopole. În toată perioada aceasta, soldații au făcut instrucție de front, serviciu de pază și cercetare, intrând în numeroase rânduri în contact cu inamicul. Până în iulie, regimentul rămâne tot în zona Bechet, pe 13 iulie 1877 primind o inspecție de de război ca fiind mulțumit de modul cum acționau trupele din Divizia 4 și 2. În aceste zile de iulie Regimentul 15 Dorobanți trimite o gardă pentru a primi drapelul de luptă al regimentului. Moralul trupei era ridicat, dorința arzătoare a ostașilor de a intra direct în luptă era exprimată atât pe fața lor cât și în fapte. Divizia a patra a primit ordin pe data de 27 iulie 1877 să ocupe cu o parte din efectiv un sector de luptă în valea Cașin-Cișme, între râul Vidin și râul Isker. Regimentul 15 Dorobanți părăsește cetatea Nicopole. Dar din ordinul comandantului rus Stolîpin (comandantul cetății) trebuiau să participe la construirea drumului spre Plevna alături de prizonierii turci. Starea ostașilor români era încordată, sentimentul mândriei ostășești era știrbit. În timpul înaintării spre Plevna sunt angajate lupte de hărțuire, li se alătură escadroanele de cavalerie din Bacău, Neamț și Roman. Marșul de apropiere s-a făcut în condiții grele: ploi, drumuri desfundate, dese ocoluri pentru a evita inamicul.

Victoria repurtată de armata română prin cucerirea „Redanului din fața Griviței” a dat încredere armatei în forțele proprii.

În ziua de 6 septembrie urma să atace Grivița 2, în dispozitivul de atac în linia întâi se afla Regimentul 15 dorobanți, comandat de maiorul Ioan Niculae. Conform ordinului de luptă: „mâine, 6 septembrie, toate bateriile de artilerie … vor deschide focul”.

În jurul orei 13, când ecoul ultimei lovituri de artilerie se stingea pe valea Plevnei, regimentul 15 Dorobanți în frunte cu maiorul Ioan Neculae a ieșit din șanțuri și a pornit voinicește la atac.

Redăm în continuare mărturiile unui martor ocular, Gheorghe Sabin: „Am văzut cu cât curaj a înaintat batalionul din regimentul 15 Dorobanți … era ceva nemaipomenit, disciplina și nepăsarea cu care înaintau soldații și ofițerii acestui batalion”.

„Caporalul Gheorghe Ciucă este primul care sare în șanț, fiind îndeaproape urmat de sergentul Dumitru Burdujă. Ceva mai departe, în același șanț, lupta un dorobanț înalt și voinic ca un brad, Gheorghe Ciobanu din Buhuși.

Maiorul Ioan Niculae străpunge cu sabia un ofițer inamic, iar alături de el, caporalul Vasile Ailincăi cuprindea în brațe un soldat otoman. Alături de ei lupta sergentul Simion Tafta, iar pe coama șanțului izbea cu patul puștii Vasile Ursu din fântâna mare.

Rândurile dorobanților încep să se rărească.

Cad străpunși de baionete și gloanțe. Maiorul Ioan Niculae, singurul ofițer în viață al coloanei de asalt cade și el străpuns de baionetă. Alături de el cad sergenții Petre Mateescu și Toader Nicolescu, caporalii Andrei Postolache, Vasile Dodriță și mulți voinici de pe meleagurile noastre.

Pentru faptele de arme săvârșite și curajul dovedit în luptă, ostașii Regimentului 15 Dorobanți au primit 8 ordine Steaua României, 24 medalii Virtutea militară iar ofițerii au fost decorați tot cu Virtutea militară.”

La 8 septembrie 1877, se fac intervenții pe lângă primul ministru pentru a transfera 320 de recruți din cei veniți de , pentru a completa pierderile suferite de Regimentul 15 Dorobanți.

Regimentul rămâne în continuare în cadrul Diviziei a patra, în cadrul unor acțiuni care urmăreau blocarea Plevnei. Rămâne în această zonă până la 2 octombrie 1877, când intră în compunerea detașamentului Vid-Isker, comandat de colonelul Slăniceanu. Blocarea Plevnei impunea comandantului armatei noi măsuri printre care tăierea legăturilor dintre Plevna și cetățile Rahova și Vidin. La 18 octombrie, Regimentul 15 Dorobanți primește între timp 271 voluntari și recruți sub comanda sublocotenentului Dâmboviceanu, formând un batalion din Regimentul 4 Dorobanți și o companie a Regimentului 6 Dorobanți.

La 12 ianuarie 1878, Regimentul 15 Dorobanți și Regimentul 4 Dorobanți dau puternice lupte pentru ocuparea localității Rupcea.

În mod eroic, Regimentul 15 Dorobanți și Regimentul 4 Dorobanți își aduc contribuția la rezultatul luptelor din 12-14 ianuarie 1878, când Vidinul este complet încercuit, iar artileria era așezată aproape de cetate.

În zilele ce au urmat, trupa și ofițerii regimentului 15 dorobanți și a celorlalte unități aflate în fața Vidinului se pregăteau pentru intrarea în cetate.

În ziua de 12 februarie 1878, în aplauzele populației, trupele române împreună cu regimentul 15 dorobanți intrau în cetatea Vidinului.

La 25 iulie 1878 se decretează trecerea armatei pe picior de pace cu data de 5 august 1878 conform ordinului, unitățile militare încep să plece spre garnizoana de reședință.

La 15 august 1878, soldații din Regimentul 15 Dorobanți intrau în garnizoana Bacău-Gârleni.

Au fost întâmpinați cu flori și muzică cu mult înainte de a intra în Bacău. Acolo s-au ținut primele cuvântări și au avut loc primele îmbrățișări.

Restul soldaților din Regimentul 15 Dorobanți și-au continuat marșul până în garnizoana din Piatra Neamț.

Populația de pe aceste meleaguri s-a considerat mobilizat total: „pentru țară”. Una din cele mai realiste aprecieri privind participarea băcăuanilor dorobanți la războiul de independență a fost făcută de generalul R. Rosetti, care descriind lipsa de echipament, hrana și efectivul redus al Regimentului de Dorobanți arăta:

„Cu atât a fost mai mare meritul acestor unități, cu cât reduse la o stare scheletică i-au îndeplinit toate misiunile ce li s-au dat și mai ales au executat continuu marșuri și stări de avanposturi prin nămeți mari, ci a făcut mereu incursiuni.”

În 1877-1878 mulți locuitori s-au înrolat în rândurile armatei, luptând cu bărbăție și eroism pe câmpurile de luptă din Bulgaria, iar cei rămași acasă au acordat un larg sprijin material și moral luptătorilor de pe front.

Veteranii din războiul din anii 1877-1878 din comuna Măgura au fost:

– Ghiță Mihil din comuna Călugăra-Mare, Bacău

– Cătuna Crihan – Sohodol, contingentul 75

– Ciorcilă Vasile din comuna Călugăra-Mare, Bacău

Pentru a cinsti memoria ostașilor dorobanți băcăuani, căzuți pe câmpul de luptă, locuitorii au ridicat monumente care să le comemoreze amintirea „oriunde ar fi aceste monumente, cruci sau obeliscuri închinate eroilor bravi, căzuți în războiul de independență de la 1877 ne amintesc de bravii fii ai acestui județ și, mai ales, de cei doi dorobanți căzuți în ziua de 6 septembrie 1877, originali din Buhuși:

– Ciobanu Gheorghe;

– Acristinei Iordache;

– Dima Teodor, din Racova, lângă Buhuși mort pe câmpul de luptă

La capătul străzii Orbic, astăzi graniță cu județul Neamț, a existat o cruce care comemorează la data de 9 mai moartea celor căzuți în luptele de la Plevna:

– Mihaiul Aludragului

– Safta Gheorghe

– Munteanu Dumitru

Inscripția de pe cruce cuprindea versurile:

„Iar când țara mă cheamă

Plug pe pușcă voi schimba

Și oi trage în dușmani

Brazda mea de bun oștean”

„Cinste lor, patria recunoscătoare!”

Monumentul, adică crucea de dimensiuni apreciabile, nu mai există azi, fiind distrusă în perioada comunistă când era primar Gheorghiță Mihai. În același punct au fost executați 4 legionari în anul 1941.

Edilii buhușeni s-au gândit să ridice pe același amplasament o altă cruce monumentală în memoria lui Ștefan cel Mare și Sfânt:”Stabilirea amplasamentului pentru ridicarea unei cruci monumentale și cu valoare memorială, ce va avea o anvergură de 20 de metri, pe Dealul Crucii, situat la gura Orbicului, în Buhuși, a creat atunci, controverse. Unii localnici spuneau ca în acest loc, după fost ridicată o alta cruce destinată comemorării executării unor legionari, după asasinarea, în lui Armand Călinescu. Crucea, spun localnicii, a fost dărâmată înainte de 1989, deoarece, în urma deconspirării de către un legionar care a cedat torturilor, sub ea s-a aflat o lista a tuturor legionarilor din Buhuși.

II.6. Răscoala din 1888 la Buhuși

Frământările țărănimii din aceasta perioadă au evidențiat contradicțiile existente în cadrul societății românești, constituind forme de acțiune specifice în lumea rurală. Potrivit aprecierilor, numai în anii 1887-1888, în întreaga țară, au avut loc peste 300 de acțiuni ale țăranilor. În cuprinsul acestora, un rol important l-a avut mișcarea petiționară. Răscoala din 1888, care a deschis seria marilor frământări sociale, s-a desfășurat pe fondul confuziei create de aplicarea Legii pentru verificarea pământurilor date țăranilor în conformitate cu articolele 5-6 din Legea rurală din 1864(1887). Începută , în ultima decadă a lunii martie 1888, pe fondul general al frământărilor politice generate de lupta „opoziției unite” împotriva guvernării liberale, răscoala s-a extins cu rapiditate în întreaga țară. În 28 dintre cele 32 de județe ale țării, au avut loc frământări sau răscoale, care au variat ca intensitate și manieră de desfășurare. Cel mai mare număr de sate răsculate l-au dat județele Roman și Botoșani, în Moldova, Ilfov, Prahova, Dâmbovița și Vlașca, în Muntenia. Răscoala a atins intensitatea maximă între 1/13 și 8/20 aprilie 1888.

Represiunea a fost dură. Guvernul junimist, instituit după căderea cabinetului  liberal, a acționat fără cruțare. În cursul operațiunilor desfășurate, au fost uciși sau răniți peste 1000 de țărani. Alți 3000 de țărani au fost arestați, mulți dintre ei suferind condamnări severe.

Faptul că mulți dintre lucrătorii fabricii de postav Buhuși erau încă puternic legați de pământ a făcut ca la răscoalele țărănești din 1888 să participe și angajații fabricii, ca și din rândul locuitorilor târgului. La 3 aprilie 1888, aproape 100 de locuitori din comuna Buhuși au trimis ministrului de interne o petiție prin care cereau să li se dea pământ, plângându-se totodată de vexațiunile suferite din cauza lui Cantemir, arendașul moșiei Buhuși. Petiția lor n-a fost trimisă imediat de către organele locale, datorită încercărilor subprefectului și a altora de a nu o expedia. Sub presiunea locuitorilor, cererea a fost trimisă ministrului respectiv. Petiția cuprindea următoarele doleanțe: a) cu toate că punctul 7 din hrisovul din 10 aprilie 1828 reglementa raporturile dintre bezmănarii târgului Buhuși și proprietarii moșiei în sensul că fiecare cap de familie avea dreptul, scutit de orice plată, de a pășuna pe moșie câte trei capete de vite, arendașul moșiei n-a vrut să recunoască această stipulație. Locuitorii erau hotărâți să refuze plata bezmănului; b) locuitorii se plângeau împotriva arendașului Cantemir care oprea de la pescuitul în Bistrița pe acei ce nu prestau două sau trei zile de lucru pe an, și aceasta cu atât mai mult cu cât Eugen Alcaz, proprietarul moșiei și cel dintâi proprietar al fabricii de postav Buhuși, declarase că arendașul nu era autorizat prin contract să pună vreo taxă pentru pescuit; c) foștii locuitori clăcași, împroprietăriți în 1864, se plângeau de împresurarea făcută de arendaș rășluindu-li-se pământul; d) atât locuitorii bezmănari din târgul Buhuși, cât și cei împroprietăriți, au cerut să li se dea pământ din moșiile statului.

Datorită acțiunii și poziției unor socialiști, la Buhuși, ca și în alte locuri, a fost înăbușită combativitatea țăranilor. Izbucnirea răscoalei din 1888 s-a produs într-un moment când mișcarea socialistă se arăta preocupată de țărănime și de problema agrară, căutând să-și întărească influența la sate. Puterea de înrâurire a socialiștilor asupra evenimentelor din aprilie – mai fost însă redusă; mișcarea socialistă se află la începutul organizării sale politice.

II.7. Primele școli

În 1860 Buhuși a devenit un centru important al hasidismului (rabinismului) în Moldova, în timpul lui  Isaac Friedman (1835-1896), nepotul lui Rabin Israel Ruzhin.

La început puținele posibilități de desfășurare a învățământului primar erau concentrate în centrul orașului. În suburbiile Buhușului funcționau, de asemenea, două școli primare: una și alta , ultima înființată în 1907.

Trebuie reținut că cea dintâi școală oficială a luat ființă în 1864, pe lângă biserica zidită de Teodor Buhuș, ea funcționând numai cu 3 clase.

1. Școala Elementară nr.1 Buhuși a fost cea mai veche din oraș, a început să funcționeze în decembrie 1864 când a fost numit un învățător pentru cei 61 elevi din clasa I..

Fondul școlar cuprinde corespondență cu forurile superioare privind procesul de învățământ, activități școlare și extrașcolare, registre matricole, diplome, adeverințe, certificate, recensăminte ale copiilor, rapoarte de activitate, cataloage, registre de inspecții, registre de prezență, registre de ședință ale consiliului pedagogic, registre de intrare-ieșire, cuprinse între anii 1865-1960.

2. Școala primară de băieți “Eugeniu Alcasu” din comuna Buhuși, județul Neamț, a fost înființată în anul 1885 La temelia clădirii s-a găsit un document cu titlul „:Memoriu pentru școala de băieți “Eugeniu Alcasu” din comuna târgului Buhușu, județul Neamț” și cu următorul conținut: ”Astăzi 28/10 douăzeci și opt aprilie anul una mie opt sute opt zeci și șase în prezenta noastră: Leonu Gheringu, reprezentantul domnului colonel Eugeniu Alcasu, a învățătorilor școlii: preotul Ghiță Dumitrescu și George Nicolau, a domnului primar a acestei comune Nicu Todirașcu și a celor mai josu subscriși, după celebrarea ceremoniei religioase de către numitul preotu s-a pusu prima piatră fundamentală a acestui local de binefacere, pentru învățătura poporului roman, clădit cu propriile … a nemuritorului colonel Eugeniu Alcasu, proprietarul acestei moșii Buhușu.

Pentru eterna memorie s-au făcut două asemenea, din care unul s-a așezat la piatra fundamentală a școalei și unul se va conserva în archiva școalei de băieți.”

Semnează Leon Ghering, Pr.Gh. Dimitrescu, Felicia Ghering, G. Nicolau, Victor A. Pedemut, N. Zartoesu, L Acatrinei. Ștampila are următorul text: Școala primară de băieți din comuna Buhuși, județul Neamț – România – 1885

3. Școala mixtă particulară a fabricii de postav Buhuși a funcționat între anii 1884-1948 cu elevi romani și de alte naționalități .Instituția a fost înființată pentru copiii lucrătorilor Fabricii de Postav. Directoarea noii școli este Matilda David, absolventă de școală profesională.

In anul 1927, elevii care frecventau școala erau născuți în Argentina,Austria, Germania, Ungaria, Polonia, dar și în Bacău, Roman și Neamț.

După anul 1941 majoritatea elevilor de alte naționalități au plecat, școala fiind frecventată de copiii lucrătorilor romani.

Obiectele de studiu erau Limba romana (Scrierea și exerciții), Gramatica, Citirea, Exerciții de memorie și liberă reproducere, Exerciții de compunere, Exerciții de intuiție, Matematicile, Celelalte științe (Religiunea; Istoria; Geografia; Științele fizico-naturale), Dexterități:(Caligrafia, Desenul, Cântul, Exerciții corporale și jocuri gimnastice, Exerciții militare: teoretice și practice, Lucrul manual (la baieți), Lucrări practice agricole, Lucrul de mână (la fete), Purtarea Frecuentarea.

Din Registrul matricol al anului 1910-1911, clasele I-VI reiese că școala a fost frecventată de 30 de elevi. Clasa I funcționa cu 4 elevi, Geib Hermine, Leib Eduard, Meissner Ludovig și Schneider Siegfried. Clasa a II-a, avea 5 elevi, Heller Franz, Kransbeck Dorothea, Meissner Leo, Bohm May și Tenteck Karl. Clasa a III-a funcționa cu 8 elevi. Geib Gustav, Hubocher Rudolf, Kransbeck Alfred, Meissner Alois, Reis Beatrice, Simacher Hermine, Szymik Margareta, Bakl Amalia. Clasa a IV-a avea 4 elevi, Hrapacs Eva, Scheltechmidt Elsbette, Schmid Josefa, Wunderline Cornelia. Clasa V-a avea 4 elevi și anume, Hofrichter Klara, Hoffman Herbert, Hrapacs Margareta, Melnrcenek Arnold. Clasa a VI-a a avut 5 elevi, Hoffman Elfriedeman, Kransbeck Marie, Kransbeck Clara, Scheltechmidt Frieda, Tenteck Frieda.

Naționalitatea elevilor era germană, religie: protestantă iar locul nașterii era România (Jud. Neamț), Austria, Ungaria și Germania. Domiciliul elevilor era în Fabrica de postav

Profesiile părinților erau: supraveghetor, maistru, mașinist, manipulant, bucătăreasă, contabil, lucrător și chiar… primar (Vasile Manciulescu, părinte pentru Kransbeck Marie și Kransbeck Clara)

În Registrul Matricol al anului 1912-1913 , Inspectorul școlar C. Dafinescu consemna următorul proces verbal: “11 Mai 1913. Matricola școalei primare a “Fabrici de postav din Buhuși” s-a vizat de noi pentru 27 elevi și eleve repartizați astfel:

În clasa I – 10

“ “ II – 9

“ “ III- 4

“ “ IV -4

Total 27 elevi și eleve”

In anul școlar 1913-1914 au urmat cursurile 28 elevi, iar în 1920-1921, 48 elevi.

Profesorii clasei a V-a C au fost: Istoria: Bejan Nic.; Geografia:Bârsan Eleonora; Educația fizică:Cotruț Aurora; Științele naturii: Șentea Constantin; Limba română:Gheorghiu Elena; Matematică Țipa Ana; Ansamblu coral… Muzică… Limba rusă:Iordache Elisabeta; Desen:Cotruț A..

Școlile israelite s-au fondat în Piatra Neamț, Târgu Neamț, Buhuși (școli de băieți, de fete, mixte, de fabrică, rabinice, proseminarii teologice.

Modernizarea învățământului evreiesc care a pășit de la modestul și conservatorul "hadarim" la școala israelito-română a făcut ca tot mai mulți evrei să fie beneficiarii unei instrucții conformă cu posibilitățile materiale și intelectuale. Se îndreaptă în număr tot mai mare spre liceele și facultățile românești și străine.

4. Școala Israelită din Buhuși a fost înființată în anul 1900, prin grija comunității evreiești, și a funcționat cu clasele I-IV până în anul 1948. Școala avea 4 săli de clasă. Comunitatea evreilor finanța profesorii și învățătorii și plătea lemnele de foc pentru încălzirea școlii. Din 1926 școlii i se adaugă o sinagogă unde copiii evrei participau la cultul religios ebraic.

Fondul arhivistic cuprinde: cataloage, registre matricole, procese verbale ale comisiei de examinare.

5. Școala israelito-română a fost înființată la 15 aprilie 1897 ca urmare a eforturilor societății ieșene “Cultura” și a Societatea „Beth-Hassefer” din localitate, într-o „clădire nouă, spațioasă, igienică”.

Scopul organizatorilor era “…de a dezvolta învățământul între copiii izraeliți, ca urmare a măsurilor legii instrucțiunii din

Un raport de la 1900 preciza că directorul școlii israelito-române din Buhuși. I. Heller avea și responsabilități medicale fiind responsabil și de îngrijirea copiilor.

În zilele de 12 și 14 aprilie avut loc primul examen, fiind de față subprefectul, profesorii și profesoarele școlilor publice locale rămânând pe deplin satisfăcuți de progresul elevilor.

“La 19 aprilie avut loc împărțirea premiilor când d.s. Gotfried, directorul școlii ținu un frumos discurs, arătând indispensabilitatea școlii și progresul ei. După împărțirea premiilor, cei premiați fură conduși acasă de public cu muzica în frunte. Înființarea acestei școli model se datorește d-lor Ad. Leventer, președintele Comunității, și Ios. Segal, care au luptat pentru existența ei”.

La 12 octombrie 1902, Lazăr Mechel, cu concursul tinerilor L. A. Korner, Isidor Aronovici și a domnișoarelor Charlotte Gotfried, Mat. Reis, Cecilie Korner și Mat. Solomon, a dat un bal în folosul copiilor săraci din școală, a cărui reușită a fost satisfăcătoare. Școala era întreținută de Comunitate, din venitul gabelei

.În anul 1902 școlile de băieți și fete au fost subvenționate de „Jewisch Colonization Asociation”

6. Proseminarul Teologic „Beth Israel” din Buhuși a fost aici înființat în anul 1908 de rabinii Mendel Friedman și David Twersky, sub conducerea rabinului Benzion Roller. Imediat după întemeierea lui, s-a alcătuit un comitet compus din Sim Orenștein, L. Țwibroc, Iosef Herșcovici, Haim Moscovici, Iacob Abramovici, al cărui scop a fost sprijinirea acestui seminariu.

Această școală a fost frecventată de 49 băieți, de 12 – 18 ani. Comitetul a lansat apeluri, a deschis liste de subscripție etc.pentru finanțarea școlii. Acest seminar avea autorizația Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, dată la 11 iunie 1908, sub no. 33569.

Acest proseminar avea multe lacune din cauza lipsei de fonduri, totuși era menit a împlini un gol adânc și unde tineretul evreu putea căpăta învățătură din Biblia, Talmud, Midras și literatura ebraică.

Rabinul Roller are meritul de a fi fondatorul acestui seminariu. Cei care au sprijinit această instituție prin subvenții au fost: I. Iosupovici (Ripiceni); H. H. Iosupovici (Săveni); Dr. Emil Orenștein (Bacău), A. Weinrauch (Neamț), H. Calmanovici (Bacău), I. Orenștein (Costișa), E. Spiegler (Costișa), L. Herșcovici (Miclăușeni), I. Spodheim (Roman), S. L. Gutman (București) etc.

Conform programului, elevii erau împărțiți în trei secțiuni. Pe lângă subiectele ebraice și românești, elevii învățau și alte lucruri practice. Totuși școala avea nevoie de organizarea sistematică și sub controlul unui comitet priceput, totuși era o instituție culturală indispensabilă, nefiind în tot vechiul regat o atare Beth Hamidraș sau Ieșiva, ca în Ungaria sau în alte locuri..

Raportul lui Israel Astruc către conducerea organizației Jewish Colonization Association din august 1913 evalua existența în Buhuși a 285 de familii, cu 982 de suflete. Jewish Colonization Association a funcționat ca organizație complementară a Alianței Israelite Universale care se preocupa de școlile israelite din Orientul Mijlociu, Africa de Nord .

În anul 1899 știutori de carte erau doar 31,43% din locuitori.

CAPITOLUL III

TÂRGUL BUHUȘI ÎNTRE ANII 1900 – 1916

III.1 Fabrica de postav între anii 1900 – 1916

În anul apărut o rafinărie de petrol la bariera spre Piatra Neamț. Aceasta găsindu-se la prea mare distanță de materia primă brută și având o capacitate redusă de lucru, la scurt timp a fost lichidată.

În timpul răscoalelor țărănești din 1907 direcția fabricii de postav a luat măsuri severe pentru întărirea pazei întreprinderii, suplimentând în acest scop personalul care avea această misiune.

În preajma și în anii primului război mondial, situația materială a textiliștilor s-a înrăutățit în mod deosebit deși salariul nominal din ramura postavurilor a crescut până la 3,50 lei pe zi. „Dacă munca a fost vreodată speculată, sublinia în acel timp „Tribuna” apoi trebuie să se știe că în timpul acestui război a fost exploatată în mod extraordinar”. În 1916 salariul mediu orar plătit muncitorilor din industria textilă a crescut cu 108% față de 1913 la bărbați și cu 116% la femei. Sporul a fost însă anulat prin cursa dintre salar și prețuri, care a redus puterea de cumpărare.

Cât de insuficiente erau salariile o demonstrează faptul că numai pentru hrana sa și a familiei sale unui muncitor îi trebuiau cel puțin 8,30 lei pe zi.

În afară de aceasta muncitorii au fost mobilizați pentru lucru, fiind siliți totodată să facă numeroase corvezi; cei care au refuzat lucrul, ca mijloc de a obține îmbunătățirea sorții lor, au fost înaintați organelor polițienești din ordinul comandamentului militar al fabricii. În semn de protest, în ziua în care fabrica a fost militarizată, câțiva muncitori au părăsit lucrul. Imediat s-au luat măsuri pentru aducerea lor sub escortă în fabrică.

Lipsa alimentelor, a medicamentelor, a îmbrăcămintei și a locuințelor a contribuit din plin la creșterea enormă a mortalității. Aproape 70% din copiii născuți în zile grele ale anului 1917 în Moldova au decedat. În acel an în Moldova, pământ de ultimă rezistență, s-au născut 48000 de copii și au decedat peste 240.000 de persoane. În aceste date nu sunt cuprinse pierderile de pe frontul de apărare.

La Buhuși, lucrătorii care părăseau lucrul, ca mijloc de luptă pentru îmbunătățirea sorții lor, erau aduși sub escortă în fabrică. Această metodă a fost folosită în toată perioada cât în fabrică trona regimul militar. Numai în două luni, de pildă, (septembrie – octombrie 1917) au fost emise ordine de aducere forțată sub escortă la lucru a peste 100 muncitori. Pentru a preveni plecarea în masă a muncitorilor conducerea fabricii a intervenit la organele statului spre a-i pune la dispoziție 5 pogoane de porumb pe care să-l împartă acestora, ca și în predarea de opinci, deoarece majoritatea lucrătorilor, către sfârșitul lunii noiembrie 1917, deci în pragul iernii „au rămas desculți”.

III.2 Răscoala din 1907 la Buhuși

Marea răscoală din primăvara anului constituit, prin amploarea acțiunilor desfășurate, prin durata și intensitatea ei, ca și prin aria sa de răspândire, cea mai impresionantă ridicare la luptă a țăranilor, din istoria modernă a României. Declanșată la capătul unui neîntrerupt lanț de mișcări țărănești, desfășurate începând din 1888, răscoala din 1907 constituie corolarul firesc al situației țărănimii române de la cumpăna secolelor al XIX-lea – al XX-lea.

În primul rând se vehiculează cifra fantezistă de 11000 morți, lansată încă din epoca de Ziarul "Adevărul", preluată imediat de Dobrogeanu Gherea și folosită ulterior de istoriografia comunistă, cu scopuri politice, fiind injectată, timp de o jumătate de veac, elevilor și studenților.

Se vorbește și se scrie despre excesele, uneori reale, ale armatei și se trec în schimb sub tăcere crimele și actele de vandalism și barbarie ale celor răsculați.

De asemenea se tace în privința agitatorilor la răscoală, adesea străini și care nu aveau nici o legătură cu țărănimea năpăstuită. În fine toată vina represiunii este aruncată asupra lui Ionel Brătianu, ministru de Interne în timpul represiunii, când în realitate aceasta a fost condusă direct de generalul Alexandru Averescu, ministrul de război. Dar imaginea lui Averescu trebuia menajată în istoriografia românească, căci tot el a ajuns eroul de , în 1917, învingând trupele invadatoare germano-austro-ungare în timpul războiului pentru întregirea României.

După o sută de ani de la evenimentele din 1907 se impune o prezentare reală, sine ira et studio, a celor petrecute cu un veac în urmă.

Răscoala din 1907, cu excepția evenimentelor petrecute în județul Botoșani, nu a fost spontană, ci dirijată de agitatori cu sarcini clare și răspândiți în toată țara. Nu se poate face abstracție nici de activitatea agitatorică a socialiștilor de extremă stângă din țară, grupați în cercurile "România Muncitoare. Răscoala țăranilor a izbucnit în comunele Flămânzi, Frumușica și Rădeni deoarece în județul Botoșani se aflau marile trusturi arendășești ale lui Mochi Fischer, Berman, Henri Juster, Leon și Costiner care dețineau sute de mii hectare de pământ în arendă. În mod intenționat aceștia tocmeau țăranii sau încheiau așa-numitele "învoieli" cât mai târziu posibil, uneori chiar după începerea campaniei agricole de primăvară pentru a-i obliga pe aceștia să consimtă cele mai dezavantajoase condiții. Guvernul conservator, prezidat de Gh. Gr. Cantacuzino, a trimis trupe care, după un timp, au reușit să reprime răscoala în județul Botoșani.

În 1907, dintre 180 de mari proprietari funciari, doar 40 preferau să nu-și arendeze pământul. S-a ajuns chiar la constituirea unor trusturi arendășești, constituite în cea mai mare parte din arendași evrei, precum cel al fraților Fischer – Justin, Costiner, Mirică, Pappni. Deoarece unii contemporani au supralicitat caracterul antisemit al mișcărilor țărănimii (caracter, în realitate, inexistent), menționăm că, în jurul anului 1907, 44% din arendași erau români, 43% evrei, iar 13% străini.

În paralel s-a trecut la reprimarea extrem de dură și metodică a răzvrătiților, întreaga răspundere revenind generalului Alexandru Averescu. Din ordinul acestuia din urmă, sarcina restabilirii ordinii în teritoriu a fost încredințată celor opt comandanți de divizii: Lambrino (Turnu Severin), Gigurtu (Craiova), Cica (Târgoviște), Crăiniceanu (București), Iarca (Buzău), Zossima (Focșani), Beller (Roman) și Tell (Botoșani). Ordinele lui Averescu, din 13/26 martie, au fost foarte precise: "Îndată ce se semnalează o adunare de țărani, comandantul (subunității: n.n.) va merge cu o parte sau chiar cu toată trupa și somează pe locuitori să se împrăștie, când este cu trupa un agent administrativ sau judiciar acesta va face somațiile, în caz contrar le va face comandantul trupei …. După a treia somație se va comanda: "la ochi si foc" …. Oamenii vor ochi la picioare pentru a evita ca gloanțele, trecând peste capul răsculaților, să lovească în nevinovați". În același timp, guvernul a  urmărit ca totul să se petreacă în limitele legalității. Astfel, la 13/26 martie, Toma Stelian, ministrul Justiției a transmis următoarea circulară procurorilor din județe: "Vă rog și invit ca, în înțelegere cu prefecții și comandanții de trupe, să luați de urgență și să faceți să se execute de toate autoritățile măsurile energice necesitate de gravitatea situației. Să căutați a liniști pe cei de bună credință și să procedați cu toată rigoarea în contra instigatorilor și devastatorilor. Îngrijiți ca procurorii și judecătorii de instrucțiune să-și facă întreaga datorie, fără preget".

Ceea ce pare curios, la prima vedere, este faptul că între izbucnirea răscoalei , Frumușica și Rădeni și invadarea orașului Botoșani au trecut aproximativ două săptămâni, pe când în următoarele zile răscoala s-a extins uluitor de repede în toate colțurile țării. De exemplu, în timp ce , un detașament din regimentul 1 Roșiori deschide focul, în ziua de 11/24 martie, la comanda sublocotenenților Livezeanu și Ion Antonescu (viitor mareșal) împotriva unui grup de țărani violenți, hotărâți să devasteze instituțiile publice, două zile mai târziu, adică la 13/26 martie, comandantul companiei de jandarmi din Turnu-Severin, căpitanul Hergot, raporta telegrafic Inspectoratului General al Jandarmeriei din București următoarele: "Răzvrătirile au început în județ, s-au distrus astă noapte și incendiat proprietăți. Am plecat la fața locului". În fine, la 11/24 martie, deci în aceeași zi cu evenimentele din Galați, menționate mai sus, prefectul de Dolj, Constantin Geblescu telegrafia următoarele: "Revoltă gravă și Horezu-Poenari; revolta ia întindere. Conacul d-lui Virgil Tarnoveanu distrus: au fost bătuți oamenii curții. Nu se știe ce s-a făcut cu dl. Tarnoveanu (n.n. de fapt fusese ucis). Conacul domnului Dinu Mihail aproape distrus". Exista în arhive o sumedenie de astfel de rapoarte din care rezultă că răscoala nu s-a extins prin contact de la un județ la altul, deci din nordul Moldovei spre sud, apoi spre vest către Muntenia și Oltenia ci deodată, dintr-un colț în celălalt al țării. În consecință, în țară s-au răspândit agitatori, cu scop bine stabilit, cu atât mai mult cu cât, la vremea respectivă nu exista radio iar majoritatea covârșitoare a țăranilor era analfabetă, deci în imposibilitate de a citi ziare, care de altfel nici nu ajungeau în lumea satelor.

Potrivit unui raport al Ministrului de Interne, 7807 participanți la răscoală au fost trimiși în judecată pentru devastări și 164 pentru omoruri. Din prima categorie cei mai mulți au fost eliberați. În ceea ce privește numărul morților acesta continua să fie controversat. Cifra avansată inițial de Ion I. C. Brătianu în Parlament a fost de 419. Aceasta a fost contestată de la bun început atât în presa vremii cât și de observatorii străini. Ziarele patronate de Constantin Mille, „Adevărul” și „Dimineața” dădeau cifra de 12.000-13.000 de victime. Ziarul "Adevărul" a lansat cifra fantezistă de 11.000 morți, cifra preluată cu entuziasm mai întâi de socialiștii din epocă și ulterior de comuniștii lui Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu. Cu cinism au fost adunați în zilele de 27-30 aprilie 1962, exact 11.000 țărani în marele pavilion de la actualul "Romexpo" pentru a sărbători, alături de membrii Marii Adunări Naționale, încheierea procesului de colectivizare a agriculturii, cu alte cuvinte deposedarea țărănimii, prin forță, procese politice și omoruri, de pământul cu care fuseseră împroprietăriți moșii lor tot din inițiativa liberalilor după primul război mondial. În 1907, după reprimarea dură și rapidă a răscoalei contele Schönburg, ministrul plenipotențiar al Austro-Ungariei dar și generalul Averescu au apreciat numărul morților între 1000 și 2000.

Numărul victimelor este dificil de precizat cu exactitate. Ion I. C. Brătianu menționa în Parlament numărul de 419 țărani uciși. Ziarele patronate de Constantin Mille, „Adevărul” și „Dimineața”, dădeau cifra de 12.000-13.000 de victime. Regele Carol I declara ministrului Angliei că era vorba de „mai multe mii.”

Este vorba aici de susținerea țărănimii răsculate de către muncitorii din fabrică, nu de lucrătorii din atelierele meșteșugărești, din rețeaua comercială, așa cum a avut loc în alte părți. Majoritatea lucrătorilor fabricii de postav, care locuiau în împrejurimile din împrejurimile Buhușului, au reacționat foarte puternic încă de la primele semne ale răscoalei din județul Neamț. În ziua de 4 martie, pe străzile Buhușului s-au adunat grupuri numeroase de țărani, cărora li s-au adunat peste 200 de muncitori de la fabrica de postav din localitate, băieți de prăvălie și alți locuitori care manifestau. La 5 martie lucrurile s-au precipitat mai mult prin ridicarea la luptă a țăranilor din Costișa, Sberești, Orbic, Zănești și Podoleni. S-au pus, de asemenea, în mișcare și plutașii de pe Bistrița. Încă de dimineață, pe ulițele Buhușului roiau grupuri de țărani împreună cu lucrătorii de la fabrică și plutașii, care au pornit către oficiul poștal, cerând să li se dea răspunsul la telegrama trimisă de ei, la 4 martie, primului ministru, telegramă prin care cereau pământ și înlesnirea traiului. La Buhuși, răsculații au tăiat firele de telegraf pentru a nu putea fi chemată armata să le înăbușe lupta.

Forțele polițienești și jandarmii aflați în localitate nu au putut opune rezistență numeroasei coloane alcătuite din țărani, lucrători ai fabricii de postav, plutași. Răsculații au forțat pe arendașul pădurii din Costișa să încheie un contract vânzare a lemnelor la prețul stabilit de ei. Tot aici, judecătorul de instrucție, împreună cu autoritățile locale și cu o companie de soldați „au trebuit să lupte piept la piept cu mulțimea înfuriată”. Până seara târziu, mulțimea agitată a manifestat apoi pe străzile târgului.

În ziua următoare, 6 martie, mișcarea locuitorilor din Buhuși (muncitori și țărani de la periferia târgului) a atins punctul de maximă intensitate.

Ziarul "Adevărul", cu data de 10 martie  își informa cititorii că, în comuna Blăgești, județul Bacău, 500 de țărani, înarmați cu revolvere și ciomege s-au repezit asupra militarilor prezenți în localitate, rănind pe mai mulți dintre aceștia, pe când maiorul Costăchescu și ceilalți ofițeri prezenți au scăpat prin fugă".

La 6 martie, numeroși țărani din Valea lui Ion și Buda, participanți și la răscoalele din Buhuși, împreună cu locuitorii din Blăgești, s-au strâns în târg “organizați pe căprării, cu trompete și steaguri, o adevărată armată” – după cum menționa corespondentul ziarului “Adevărul” – și au pornit spre locuința arendașului Lascarache, pe care au devastat-o. Trupele trimise spre a reprima pe răsculați au fost înconjurate de săteni pe neașteptate, iar colonelul Poltzer, comandantul detașamentului, a fost bătut în timp ce mai mulți țărani au sechestrat timp de 4 ore, într-o casă, pe procurorul venit și el cu armata. Între răsculați și detașamentul represiv a avut loc o aprigă luptă; mulți soldați au fost răniți, iar ofițerii și-au găsit scăparea prin fugă. Din mijlocul țăranilor au căzut răpuși 5 săteni, iar 7 au fost răniți

Alte documente se referă la atacarea unor stații de cale ferată sau la tăierea firelor telefonice și telegrafice. Țara ajunsese în flăcări iar în unele zone autoritatea statală devenise inexistentă.

Cu toate că soldații apărau barierele, țăranii au forțat cordoanele și au pătruns în Buhuși. Ca și în zilele precedente, li s-au alăturat lucrătorii fabricii de postav. Încercările trupei de a-i opri să pătrundă în localul primăriei și în casa arendașului au rămas fără rezultat. În ciocnirea avută cu detașamentul militar, muncitorii, țăranii și plutașii au dat dovadă de mult curaj. Străzile târgului erau pline de vuietul amenințător al mulțimii. Centrul Buhușului era ocupat de răsculați. Ei au manifestat și în fața locuinței directorului fabricii de postav. La 7 martie a sosit în Buhuși un batalion din Regimentul XIV Roman și un detașament din Regimentul XV Războieni( Fig. 23).

Peste 450 de soldați erau masați în târg, cu ordine exprese de a preîntâmpina noi tulburări și a zădărnici unirea țăranilor cu lucrătorii din localitate. Datorită numărului mare de soldați care patrulau pe străzile Buhușului, agitațiile au fost oprite în ziua de 7 martie. Țăranii s-au retras numai după ce au fost amenințați cu focuri de armă.

După cum s-a subliniat nu de mult, răscoala de la Buhuși, ca și din întreg județul Neamț, nu a cunoscut forme deosebit de violente. Ideea centrală care se desprinde din materialele documentare aflate în arhive și în alte surse este că muncitorii buhușeni au sprijinit în mod spontan lupta țăranilor pentru pământ. Aceleași materiale ilustrează însă o legătură fidelă a muncitorilor textiliști cu țăranii răsculați din comuna Costișa, comună de unde fabrica de postav recruta parte din forța de muncă.

În timpul răscoalelor țărănești din 1907 direcția fabricii de postav a luat măsuri severe pentru întărirea pazei întreprinderii, suplimentând în acest scop personalul care avea această misiune.

Răscoala din fost considerată "un apogeu al antisemitismului țărănesc", cauza fiind existența trusturilor evreiești din nordul Moldovei care gestionau terenurile agricole ale acestei zone. Pornită de pe o moșie administrată de Fischer-i (Flămânzi, județul Botoșani), cuprinde întreaga Moldovă. Dar cei care au avut de suferit au fost tot țăranii loviți de "tun și baionetă", care n-au apucat să-și semene la timp ogoarele și pauperii evrei care au suferit de pe urma măsurilor post-răscoală. Deși cei mai mulți dintre evrei erau săraci, cei bogați atrăgeau atenția. Cultura română a dat naștere unor clișee car e se aplicau etniilor minoritare. Bineînțeles, nu e ocolit nici evreul: evreul arendaș, evreul cârciumar, evreul cămătar, sau "evreul lăcusta satelor". Statisticile arată pentru nordul Moldovei preponderența firmelor evreiești în orașe și un număr în creștere în sate. Și profesiile liberale sunt bine reprezentate de către evrei. Nu se poate nega rolul evreilor în dezvoltarea vieții economice a regiunii nordice a Moldovei, ei îndeplinind rolul unei clase de mijloc în cadrul unei societăți eminamente agricole și rurale, dar nașterea unei burghezii naționale a dus la apariția "chestiunii evreiești".

III.3 Obștea de arendași de pe Moșia Buhuși

Agricultura e una din principalele ocupații ale locuitorilor care lucrau în arendă moșia Buhuși.

O scrisoare din 5 august 1913 trimisă de Casa Rurală, Serviciul Agronomic și al Bunurilor către Dl. Agronom Regional N. Stahie stabilea condițiile arendării Moșiei Buhuși către o obște de arendare ce trebuia constituită:

Moșia Buhuș era constituită din arabile, zăvoi, vii, prundiș pietros pe malul Bistriței; are târgul cu imașul (bezman) proprietate a Casei Rurale.

Arenda pe care obștea urmează să o plătească Casei Rurale în două părți anuale egale este de 62.500 lei, plata impozitelor privind tot pe obște. Drept garanție se cere 10% din arenda anuală, care se va depune în efecte”

La 10 februarie 1914 i se comunica administratorului moșiei că a trimis mazăre verde “Fulger” de sămânță, ce vor fi repartizate cultivatorilor la prețul de 17 lei o 100 de Kg.

La 5 ianuarie 1914 administratorul agronom moșiei Buhuși era înștiințat de conducerea Casei Rurale din București că “Dl Constantin I Ciulei agronom, domiciliat în Botoșani,…dorind a întreprinde un studiu agricol în Moldova de sud s-a adresat și nouă cerându-ne voie de a vizita moșiile noastre din acea regiune. Dându-i în scris această încuviințare vă rugăm ca la prezentare d-sale la acea moșie, să-i dați lămuririle de care va avea nevoie pentru studiul ce voiește a-l întreprinde”

Din aceeași arhivă a Casei Rurale reiese îngrijorarea diriguitorilor bucureșteni că moșiile administrate vor rămâne fără lucrători în condițiile izbucnirii războiului din 1914:“Față cu evenimentele care se desfășoară, în urma cărora foarte probabil, cea mai mare parte a personalului nostru de pe la moșii va urma să fie concentrat pentru a-și face datoria față de patrie, avem onoarea a vă ruga să nu cruțați nici o osteneală pentru a supraveghea și a ține cât se poate de scurt lucrările de tot felul de pe moșiile ce aveți de inspectat sau de administrat.”

Un stat de plată pe luna iulie 1914 relevă că pe moșia Buhuși mai rămăseseră 8 lucrători: I.R. Petrica, administrator Agronom, plătit cu 300 lei pentru 30 de “zile servite” din care i se rețineau 3% “ taxa pentru stat”, adică 9 lei, primind însă un bonus de 70 de lei “pentru cai, trăsură și hamuri.”, Basil Panait, agronom, era plătit pentru 30 de zile de lucru cu 250 lei din care se scădeau 7,5 lei taxe către stat. I,C, Grigoriu, contabil, era plătit cu doar 150 lei. Ion Bejan, fecior, Gheorghe Bozocea, paznic, Gheorghe Rotariu, pândar, Vasile Barca, isprăvnicel și Ion Baciu, paznic primeau 35-40 lei.

Registrul de venituri și cheltuieli de la bunurile târgului Buhuși aparținând Consilieratului Agricol Neamț înregistrează în 1916, venituri din taxe locale sub formă de bilete pentru vânzare de boi, cai, de la „târg medean de vite”, pod Țapu, bariera Roman–Racova, bariera Piatra, bariera Bacău, pod lăptari, moară, pod lucrători fabrică, târg de căruțe, pod Bozocea.

III.4 Societățile evreiești

Comunitatea evreiască din Buhuși era organizată în numeroase organizații civice.

Societatea „Hahawas Israel”

Prima societate fraternă, pentru susținerea bolnavilor și conducerea decedaților a fost „Hahawas Israel”, filiala celei din Piatra Neamț, înființată în anul 1880, al cărui comitet diriginte a fost Leizer Sterinberg, Beniamin Wolf și Dav. Leib Wohl. Ea număra aproape 90 membri, și a activat 7 ani .

Societatea „Bikur-Choilim”

A fost înființată în anul 1882, sub președenția lui Strul Aron Siucher cu 60 membri. Scopul era a ajuta pe bolnavi săraci și de multe ori activa împreună cu societatea Talmud Thora numindu-se Societatea „Talmud-Thora Bikur Choilim” lucrând pentru școala Talmud-Thora și pentru ajutorarea săracilor.

Societatea doamnelor „Malbisch-Neurim”

Înființată în anul 1890, sub președenția d-nei Emilie Korner, societatea numără 40 membre. Scopul societății era de a ajuta pe femei lehuze și sărace ca și îmbrăcarea copiilor săraci.

Societatea a dat multe baluri și felurite festivaluri pentru acest scop. Atare baluri s-au mai dat de către comitete de inițiativă, fie de doamne ori de domnișoare. Așa, în anii 1896 și 1897, un comitet compus din d-șoarele Eleonora Reis, Ana Marcushon și Goldina Gardner, au dat baluri cu obiecte de tombolă în folosul săracilor și îmbrăcarea copiilor sărmani.

Societatea „Or-Zion”

Societatea „Or-Zion” înființată în anul 1909 era pur sionistă, urmărind scopul sionist. A funcționat 3 ani și apoi s-a dizolvat.

Societatea „Keren Hayessod”

În marele comitet al acestei instituții format în anul 1921, figurează rabinul M. Friedman, rabin Benzion Roller, D-nii Conrad Reis și Leon Schwartz.

Societatea „Beth-Hassefer”

Înființată în anul 1896, ea a contribuit foarte mult la înființarea școlii israelito-române.

Societatea „Drepturile” (secția)

Reînființată la 10 iulie 1887, din rezerviști. A fost reorganizată de d-nii Silberkertz (preș. rezerviștilor, secția „Drepturile din Bacău”) și Jean L. Segaly (membru în Consiliu Central).

Societatea „D-nei Zion”

A funcționat sub președinția lui Moritz Reis. Ea s-a înființat la 1899, numărând 50 membri.

Societatea „B`nos Zion” (Rozia Helman)

A funcționat sub președinția d-rei Eleonora Reis. Numără 80 membre. Făcea întruniri populare, la care ocaziuni strângea bani pentru fond național.

Au adunat aproape 60 șekeli și dezvoltă mai multă activitate decât Societatea „B`nei Zion”, secția „Barkochba” a tinerilor din localitate.

Societatea „Ovra-Orach”

A fost o societate a grupului de emigranți din localitate, înființată în 1899. Scopul grupul compus din tineri era să pornească, ca pietoni, spre America. Emigrarea care a început la 1882 nu încetează, ducând în fiecare an câte una sau două familii în America sau la alte locuri.

Iată și apelul grupului: „Frați evrei! Ora fatală sună și noi trebuim, nesiliți de nimeni, să părăsim România, să părăsim țara unde pentru prima oară am văzut lumina și unde mai târziu, cu mâna pe conștiință, am jurat supunere oarbă în apărarea ei.

Fraților! Suntem într-un moment de cea mai mare gravitate. Un act de o mare importanță, incalculabilă se săvârșește; 25 de emigranți bărbați într-un avânt de cel mai îndrăzneț curaj se hotărăsc să înfrunte furtunile necunoscutului, se aruncă în valurile agitate ale soartei, cu speranța fermă a unui trai mai omenesc. E curajul disperării, fraților nu uitați aceasta.

Împinși de foame și de mizerie, ne lăsăm soțiile și copiii și ne ducem spre a căuta pâinea, liniștea ce nu o putem găsi aici. Singura noastră scăpare este emigrarea pe jos.

Veți vedea în curând convoiul dureros trecând pe la ușa voastră, întindeți-le o mână de ajutor. Înlesniți acestor pribegi să ajungă cât mai curând, să poată liniști foamea soțiilor și a copilașilor lor.

Sperând că prin procedeul acesta nu aducem nici un rău țării în care ne găsim azi, apelăm călduros la generozitatea inimilor voastre, rugându-vă a veni cu cât puterile vor permite în ajutorul acestui grup de drumeți în număr de 25 de capi de familii, de ființe lipsite cu desăvârșire de protecție și care se călăuzesc cu speranța că vor putea găsi azilul în adevărata lui formă acolo unde o rază de speranță ni se va arăta.

Dați-ne ajutorul cerut ca să putem pleca, să ne putem ajunge scopul nostru pe care îl urmărim spre a ne putea crea un viitor dacă nu pentru noi, cel puțin pentru copilașii noștri, al căror binecuvântări vă vor urmări în veci, oricât de mic va fi ajutorul ce veți da va umple un gol mare simțit între noi.

Frați evrei! Rămâneți cu bine! Ducându-ne vom duce deopotrivă dorul vostru ca și al locurilor ce lăsăm în urmă; plecând, vom duce cu noi dorul vostru către acei de dincolo către care ne îndreptăm acuma.

Rămâneți cu bine și să dea D-zeu ca să nu fie departe timpul când în locul lacrămilor din aceste vremuri grele să râdem iarăși fericiți, strânși cu toții la un loc în dulcea și sfânta libertate.

Astăzi… ora … sosim în acest oraș unde vom sta până … rugăm pe coreligionari noștri să binevoiască a ne veni în ajutor, fie cu bani, fie cu merinde ca să putem duce la bun sfârșit opera începută.

Sperăm în filantropia ce caracterizează inimile binevoitoare ale coreligionarilor din acest oraș și să ne măgulim cu speranța a fi ajutați din partea lor, căci inima evreului a fost totdeauna milostivă, după cum în atâtea rânduri s-a constatat și dovedit.”

Grupul societăței „Ovra-Orach”, Buhuși

În anul 1882 s-a fondat pentru a ajuta pe emigranți. Ea număra 40 de membri sub președinția lui Alter Reis.

La 1901 s-a fondat Societatea damelor „Caritatea”, din inițiativa d-nei Funy Korner și sub președinția d-nei Ernestine Schwartz. Scopul societății este de a se ajutora lehuzele sărace.

La 13 iulie 1903, prin întrunirea convocată de d-l Goldenthal, s-a pus temelia Societății (secția sionistă) „Hatikvah”, sub preș. d-lui dr. I. Heller.

La 30 iulie (9Ab) secția ținu întrunire în localul școalei, unde vorbiră: rabinul Benzien Roller, dr. Heller, I.R. Kupferberg și I.L. Levin, colectându-se bani în folosul fondului național.

Secția „Uniunea Evreilor Români”

În anul 1914, secția din Buhuși era alcătuită astfel: dr. I. Heller, președ., I.R. Kupferberg vicepreședinte; Nathan Nathashon casier, secretar Cerbeanu, membri: Aron Davin Sohn, Davin Weinberg, Ad. Leventer, Nathan Wein, Traub și Ușer Ancel Berștein.

În 1912, comitetul Uniunei era compus din d-nii: dr. Heller președ., I. A. Kupferberg vicepreșed., M. Berman casier, Ad. Leventer controlor, secretar Iosef Granach, iar membri: O.M. Esrig, S. Orenștein, Nathanshon, Carol Haimsohn, Simon Iuster, I. Socianu și Osias Herțianu. Această secțiune a dat mai multe festivaluri artistice și literare.

În anul 1927, Uniunea din Buhuși era alcătuită astfel: Leon Schwartz, președ, Carol Hamshon și Marcu Rudih vicepreșed., casier Isac Socianu, secretari: Herman Cohn și Iancu Grunberg, iar membri: H.I. Bandel, A.M. Bacal, Lupu Herțanu, D. Korner și Avr. Șmilovici.

Din inițiativa dr. M. Jacob și farmacistului Osias Harmelin s-a fondat societatea de a ajutora tuberculoșii și cei care suferă de reumatism, strângând un fond de 30.000 lei; în această societate fac parte în majoritate și creștini.

CAPITOLUL IV

LĂCAȘE DE CULT DIN ORAȘUL BUHUȘI

IV.1. Biserica Mănăstirii Ciolpani

De pe șoseaua Buhuși-Runc, la de Buhuși;  se face o ramificație spre nord, spre Mănăstirea Ciolpani (Fig.24). Mânăstirea de maici adăpostește o parte din Sfintele Moaște ale Sfântului Mucenic Emilian de , purtând și hramul acestuia, care se sărbătorește la 18 iulie. Pana in anul 1888 mănăstirea Runc a funcționat cu sobor de călugări, iar din acest an a fost desființată și afiliată ca biserica de mir la parohia Lipoveni (azi Bârjoveni II) com Români jud. Neamț; până în anul 1941, când, prin osteneala ieroschimonahului Casian Cojoc (cu metania din M-rea Sihastria) se aprobă reînființarea mănăstirii. Între 1953 – 1960 conducător al Mănăstirii este protos. Sofronie Ungureanu care s-a remarcat prin grija pentru întărirea vieții duhovnicești, prin reintroducerea unor rânduieli specifice vieții de obște.

În anul 1959 prin decretul nr. 410/7. XI. 1959, mănăstirea este din nou închisă, terenurile și imobilele trecând în patrimoniul statului. Flacăra vieții monahale a fost reaprinsa în 1967 când mănăstirea se redeschide pentru a-și primi fii cei pribegi. Se succed mai mulți conducători ai vieții de obște, fiecare având o însemnată contribuție la împodobirea casei lui Dumnezeu: arhim Isaia Tugurlan (cu metania din M-rea Bogdana) în perioada 1967-1977; protos. Melchisedec Nicolau în perioada 1977-1987; Arhim. Emilian Panait 1987-2006. Din 2006 până în momentul de fata stareț al mănăstirii este protos. Macarie Costea.

Lăcașul monahal a fost desființat în 1959, recăpătându-și statutul în 1992.

IV.2. Biserica de lemn "Sf. Nicolae" – Ciolpani

Biserica Sf. Nicolae (Fig.25, 26) a fost construită pe locul unde, cu multe veacuri în urmă, sulițașul Ciolpan, ostaș în oastea domnitorului Moldovei, Petru Schiopul (domn al Moldovei în 1574-1579 și 1581-1591),întemeiase un schit de călugări, el însuși călugărindu-se aici. În anul 1730, deoarece schitul se afla într-o avansata stare de degradare, medelnicerul Teodor Cantacuzino a pus pe cei mai pricepuți meșteri ai locului să dureze din lemn de stejar de pe loc o bisericuță de lemn. În prezent aceasta este printre cele mai mici lăcașuri de acest gen din Moldova (L=7m, l=3m la pronaos, 5m la absidele laterale si 2m la altar). Are planul treflat, pronaosul absidat, absidele laterale pe trei laturi, și absida altarului pe cinci laturi, decroșată. Pe ancadramentul sculptat al ușii de la intrare, în partea superioară, sunt dăltuite în lemn de stejar doua pisanii în slove chirilice: una din 1730, când a fost ctitorită biserica și cea de a doua din 1846, când a fost "șindrilită" adică învelită din nou cu șindrilă. De-a lungul timpului au fost făcute mai multe reparații în anii: 1846, 1913, 1969 si 2000-2002. Restaurarea din 2000- readus biserica la planul și elevația inițială, fără pridvor și fără turn clopotnița. Iconostasul bisericii a fost repictat în 1969, iar icoanele pictate pe lemn sunt din secolele XVIII-XIX. .

IV.3. Biserica "Sfinții Arhangheli" a Mănăstirii Runc (Fig. 27)

Atribuită de tradiția orală voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt, care ar fi construit-o în urma luptei de la gura Orbicului din anul 1457. Este situată pe șoseaua Buhuși-Runc, la de la Buhuși până Actuala biserică de zid datează de la sfârșitul secolului al XVII-lea. Biserica veche, a fost ridicată în timpul domniei lui Ștefan cel Mare. La 1 aprilie 1695 medelnicerul Ionașcu Isăcescu, împreună cu soția sa Alexandra fac o importantă, danie mănăstirii Runc, fiind considerați din acest motiv ctitorii acestui sfânt lăcaș. Daca celelalte construcții vechi ale mănăstirii Runc nu au mai ajuns până la noi, fiind construite altele din nou, biserica  "Sfinții Îngeri" este cea care prin masivitatea și durabilitatea zidurilor groase de 1,20m a rezistat în bune condiții până astăzi. Aceasta are planul în forma de cruce, cu absidele laterale semicirculare și absida altarului pentagonală. Pridvorul (cu turn, clopotnița deasupra) și absida altarului sunt decroșate. Decorația ancadramentelor de la ferestrele bisericii și ale turnului, ocnițele de sub acoperișul piramidal al acestuia, brâul median, toate conferă monumentului de o notă de sobrietate. Pe tot parcursul existenței sale de mai bine de trei veacuri biserica a fost reparată de mai multe ori: 1896, 1922, după cutremurul din 1940 și 1963. În anii 1951- fost pictată pentru prima dată în interior. Din 1987-1988 are pictură nouă. Monumentul istoric aparține astăzi Mănăstirii Runc cu hramul “Sfinții Voievozi”. Până în anul 1888 mănăstirea Runc a funcționat cu sobor de călugări, iar din acest an a fost desființată și afiliată ca biserică de mir la parohia Lipoveni (azi Bârjoveni II) com Români jud. Neamț; până în anul 1941, când, prin osteneala ieroschimonahului Casian Cojoc (cu metania din M-rea Sihastria) se aprobă reînființarea mănăstirii. Între 1953 – 1960 conducător al Mănăstirii este protos. Sofronie Ungureanu care s-a remarcat prin grija pentru întărirea vieții duhovnicești, prin reintroducerea unor rânduieli specifice vieții de obște.

În anul 1959 prin decretul nr. 410 / 7. XI. 1959, mănăstirea este din nou închisă, terenurile și imobilele trecând în patrimoniul statului. Flacăra vieții monahale a fost reaprinsa in 1967 când mănăstirea se redeschide pentru a-și primi fii cei pribegi. Se succed mai mulți conducători ai vieții de obște, fiecare având o însemnată contribuție la împodobirea casei lui Dumnezeu: arhim Isaia Tugurlan (cu metania din M-rea Bogdana) în perioada 1967-1977; protos. Melchisedec Nicolau în perioada 1977-1987; Arhim. Emilian Panait 1987-2006. Din 2006 până în momentul de față stareț al mănăstirii este protos. Macarie Costea.

IV.4. Biserica „Sfânta Înviere”

Ctitorul Toader Buhuș spune că s-a apucat de biserică în urma unei vedenii ce s-a întâmplat în ziua de 10 decembrie 1806. Iată cuvintele ctitorului: „Eu atuncea întru acel an, am fost la 5 decembrie în ziua de Sf. Sava, la masă la moșu Sandu Krupenski, și acolo jucând toată ziua, fiind și alți adunați, m-am pornit noaptea de acolo, de am venit acasă. Și fiind ger, am răcit și m-am îmbolnăvit foarte cumplit, încât la 10 decembrie, aducând doftorul de , m-au hotărât de moarte. Și așa doftorul nici nu a vrut să șadă, ci s-a dus și m-a lăsat într-o stare de nu știam ce e pe lume. Și așa întru acea zi, la 10 decembrie, noaptea spre 11, am văzut în vedenie un om mare, care venise cu un cuțit foarte lat și îl ascuția pe o curea, zicându-mi: „acum ți-a venit vremea” și așa eram în mare frică. Și acolo unde acela se gătea să mă taie, au venit doi diaconi îmbrăcați cu stihare și cu aurariile crucii; și atât stiharele cât și aurariile erau foarte frumoase. Și intrând în casă au zis omului celui mare, care voia să mă taie, să iasă din casă afară, zicând către dânsul: „acesta are să facă Biserica Învierii” și atuncea acela ca și cum s-ar rușina a ieșit afară, apoi întorcându-se diaconii către mine mi-au zis grecește: „Vino să-ți arăt unde să pui Sfânta masă”. Și așa m-au luat și mi-au arătat locul. Și acolo mi-au arătat mi s-a părut că sunt trei boji uscați. Și așa după ce m-au dus diaconi acolo, apoi au pus tămâie în cădelnițele ce le țineau în mână și unul a zis: „Blagoslovește, Stăpâne” iar celălalt înălțând cădelnița cruciș către răsărit a zis: „Slavă Sfintei și celei de o ființă și de viață făcătoare Troițe”. Și așa după ce au zis acestea, au început a cânta „Hristos a înviat!”, stihurile „Să învie Dumnezeu” cum se cântă în ziua de Paște și sfârșind mi-a zis cel de-al doilea în grecește: „aicea să pui Sfânta Masă” și așa m-am trezit. Și pesemne din pricina fricii ce avusesem de omul ce umbla să mă taie și în urmă de bucurie pentru diaconi aceia ce m-au scos, atât am fost de asudat, că trecuse sudoarea prin toate straiele și prin saltele, apoi și la scânduri ajunsese. Și așa după acea sudoare, după voia lui Dumnezeu, când m-am trezit am fost deplin sănătos. Am spus vedenia și dacă m-am îndreptat, am mers și am găsit cu adevărat acei boji precum în vis îi văzusem. Și după râvna ce-o aveam dacă m-ar fi purtat puterea, într-acel an m-aș fi apucat dar nu aveam nici o para, încă era și dator din pricina zestrelor surorilor mele. Apoi la 1807 am intrat la o goștină și m-am făcut și judecător aicea la ținutul Neamțului. Și apoi în vara aceea a vrut Dumnezeu de am făcut păpușoi și grâu mult. Și am făcut grâul tot făină și l-am vândut la magazia din Bacău, câte un galben cis-verta, și ces-verta rusească este de 97 ocă și . Și așa am luat peste 500 galbeni și mi-am plătit din datorie și am început a mai plăti și piatră. Și fiindcă făcusem și păpușoi mulțișori și vin se făcuse în viile de aici de , și așa m-am apucat și de plătit piatra de scos la Blăgești și am început a o și căra și am făcut și cărămidă puțină. În 1808 iarăși făcând grâu multișor, m-am apucat mai cu temei de scos piatră și de făcut cărămidă și am început a plăti varul. La anul vrut Dumnezeu de am plătit datoriile și am început a zidi. Și apoi luând femeie cu zestre, moșie și bani, a vrut Dumnezeu de am isprăvit această Sfântă Biserică a Învierii, la care am toată nădejdea, că nici pe mine, nici pe fiii fiilor mei, nici pe neamul meu nu-l va lăsa lipsit nici de cele trebuincioase pământești, nici de cele cerești. Iar de la facerea acestei biserici nu puțină osteneală a pus și maica mea stolnicioasa Elena Buhușoaie, fiica răposatului vornic Grigorie Krupenski, însemnez și aceasta că biserica aceasta s-a sfințit luni și era la zi glasul întâi și slujba s-a pus a Învierii și a fost o zi frumoasă, încât se aseamănă curat că sunt Paștile și norodul și preoții au mâncat afară și adusese la biserică colivă de pască și ouă roșii ca acestea le-am însemnat pe 22 decembrie

Acestea sunt cuvintele scrise de mâna răposatului ctitor ale acestei Sfinte Biserici, cuvinte pline de credință și pătrunse de dragostea sfântă către Dumnezeu și către lega noastră creștinească și retransmise de preotul Dumitru Gr. Costea slujitor al acestei biserici pe coperțile Sfintei Evanghelii din 1821. Preotul mai sus menționat amintește tot în această Sfântă Evanghelie de vremurile de după primul război mondial, despre îndreptarea calendarului din 1924, împuținarea zilelor de sărbătoare rămânând a fi respectate numai două zile ale Crăciunului, Anul Nou, două zile de Paște, Sf. Gheorghe și Sf. Apostoli, iar toate celelalte praznice și sărbători mari s-au scos. Vorbește despre tulburarea ce s-a produs în popor odată cu schimbarea datei Sfintelor Paște, creștinii refuzând a se mai duce la biserică. În cele din urmă preotul Dumitru Gr. Costea subliniază: „Doamne facă-se voia Ta și ai grijă de noi păcătoșii, mântuind sufletele noastre de muncă veșnică”.

O altă însemnare a părintelui Costea: „În ziua de 23 noiembrie 1923, miercuri, seara pe la 7 ceasuri a fost ploaie mare și ceață ca și vara și spre spaima și mirarea tuturor a trăznit în trei rânduri cu fulgere grozave și tunete cât s-au spăimântat toată lumea. Spun bătrânii că niciodată n-au apucat a fi fulgerat și trăznit în acest post al Crăciunului, iar din strămoși este credința că spre război este acest semn că nu știm cum va fi pentru păcatele și nelegiuirile ce sunt în țara aceasta – unde legea și credința pare că nu mai sunt și lumea de la cei mai mari la cei mai mici în vicleșuguri și înșelătorii, în dor de îmbogățire și numai pentru bunurile și plăcerile lumești aleargă” însemnat în 25 noiembrie 1923 stil vechi – 8 decembri stil nou.

O altă însemnare: „La 13 aprilie 1927 noaptea de miercuri spre joi la ceasurile 1 după miezul nopții s-a aprins târgul nostru Buhuși începând din ulița Bacăului arătând la 150 de case în mai puțin de patru ceasuri încât au rămas acei târgoveți, atât creștini cât și jidovi, săraci lipiți pământului, cei mai mulți scăpând numai în cămașă, fiind în primejdie a arde și ei. Foc așa groaznic n-a mai fost în acest târg niciodată, căci la focul cel mare de la 1883 au ars pe ulița Pietrei vreo 30-40 case. S-a întâmplat focul acesta în săptămâna dinaintea Floriilor cu două zile de a intra jidovii (evreii) în Paștele lor așa că mare întristare a fost sărbători pentru toată lumea, mai ales că nu aveau unde să se adăpostească ca la 500 de suflete. Am scris aceasta spre aducere aminte urmașilor și pentru păcatele noastre am pătimit acestea”, însemnat în 17 aprilie 1927. De asemenea pe coperțile Sfintei Evanghelii a fost însemnat și compoziția pentru turnatul clopotelor – meșterul din Amsterdam Jan Albert Grove – pentru clopote de 500 kg:

– 389 părți aramă curată adică 77,80%

– 21,45 părți cositor (staniu) adică 21,45%

– 1,55 părți plumb adică 0, 31%

– 0,55 părți fier adică 0, 11%

– 0,25 părți zinc adică 0,05%

– 1,10 părți nichel adică 0,22%

– 0,30 părți argint adică o,06%.

Parohia bisericii “Sfânta Înviere” a avut un rol important în viața comunității buhușene. Primarul “Comunei Buhușu”, Plasa Bistrița, Județul Neamțu” cu No. 1106 din 1882 îi respinge titularului cererea de retragere din funcția de epitrop al Bisericii “Sf. Înviere”, deoarece “enoriașii acum sunt ocupați cu muncile agricole, nu se pot convoca pentru alegeri de Epitrop, urmând ca Dv. să continuați funcțiunea de epitrop spre a nu suferi serviciul”.

Numirea epitropului, în fost un adevărat eveniment local. La 176 decembrie 1886 prin adresa No 2620 Primăria Comunei Târgului Buhuși, Jud.Neamtz, scria: “Am honor a vă anunsa că în postulu de Epitropu la Biserica din această Comună în locul demisionatului Preut Grigore Mitru sau numit din partea enoriașilor pe Vasile Constantin. Despre cari vesi faci cunoscut spre regulă.”

Preoții se numărau printre notabilitățile târgului și participau la toate evenimentele comunității. Cu No 994 din Mai 1886 Primăria Comunei Buhuși se adresa parohilor de la “Sf. Înviere” pentru a organiza în ziua de 10 Mai, a cincea aniversare a încoronării M.S. Regelui. “Conform Ordinului Dlui Subprefect No 3566 vă rog să binevoiți a asista și Dv. Împreună cu toți elevii din această Comună unde are a se oficia Tedeum la orele 10 1/2 dimineața”.

Patrimoniul Bisericii era constituit din clădiri și terenuri, unele dobândite în urma unor donații ale drept-credincioșilor. Alexandru Danu donează la 1890 octombrie 15 “un nu număr de 100, una sută, butuci vie pe întinderea de 6 șase prăjini pământ în Lețcana Moșia Buhuș din care Biserica va atrage tot venitul ei pentru serviciul de vin al ei, încă cu arătare că plata ei pentru pământ către proprietate să primească pe epitropie adică câte un franc de prăjină pe fiecare an pânâ la infinit”.

Într-o “Recapitulație generală pe categorii de bunuri” din 31 decembrie 1949 erau consemnate ca patrimoniu al Bisericii: 4 case de locuit cu 12 camere, cu o valoare de 910.700 lei; un beci de 28.000 lei; o biserică de 100.000 lei; total 8 clădiri cu o valoare de 1.038.700 lei. Se mai adăugau două terenuri arabile cu valoarea de 70 495 lei, un cimitir cu valoarea de inventar de 12 500 lei.

Casele erau închiriate producând venituri pentru Biserică. Un contract de închiriere arată înțelegerea care a intervenit în 1951 între Epitropia Parohiei Bisericii “Sf. Înviere” din Buhuș, Str, 1 Mai, Nr. 38, ca proprietar, pe deoparte, și Fani Zaharia, ca chiriaș, pe de altă parte. Ultimul lua în chirie cu 8000 lei, plătibili în patru rate, pentru un an, începând cu 1 ianuarie 1951 pânâ la 1 ianuarie 1952, apartamentul donat de I. Mariniu situat în strada 1 Mai nr 38.

Episcopia Romanului și Hușilor – Roman, la 5 iunie 1953 întocmea o fișă parohială pentru Parohia „Sf. Înviere”, Comuna Buhuș, Raion Buhuș, Regiunea Bacău.

Parohia se compunea din satul Bodești – cu 195 „capi de familie” și 420 ”suflete” și din diferite străzi din orașul Buhuș cu 837 „capi de familie” și 3262 „suflete”. În total erau 942 „capi de familie” și 3682 „suflete”. Ortodocșii erau majoritari. Alte confesiuni, mai aflăm din document, erau reprezentate de două familii de adventiști de ziua a 7-a cu 6 „suflete”.

Pe lângă Biserică, construită între 1812-1817, de “Theodor Buhuș Vel. Vel. Agă”, din zid, apreciată a fi “în stare bună”, era acoperită cu tablă și avea pictură în ulei; sunt consemnate un cimitir, o casă parohială, 2 imobile pe strada 1 Mai, aflate în stare mediocră. Biblioteca parohială avea 40 cărți și 69 reviste. Sunt inventariate ca obiecte de artă :“1) Una sfântă Evanghelie ferecată în argint; 2) Una salbă în 37 piese aur și 7 piese argint; 3) Una icoană a Maicii Domnului cu 22 pietre prețioase.”

În tabelul cuprinzând situația personalului parohiei erau înscriși Apostol V-le, preot, bugetar, licențiat în teologie, numit sau transferat la Buhuși din 15.10.1951, prin ordinul Sf. Episcop nr.10021/9 X ‘950, căsătorit; Gherasim V-le, preot, bugetar, licențiat în teologie, transferat la Buhuși prin Ord. Ep. Nr. 2820/28. IV. 1953 și Ord. Ep. Nr. 5598-953, căsătorit; Tapalagă Gh., cântăreț, extrabugetar, absolvent de S.C.B. Piatra N, numit prin Ord. Nr.857/8.I.1950 al Mitropoliei Iași, căsătorit; Mangaș Mihai, cântăreț, pensionar, S.C.B. Iași, repartizat prin Ord. Mitropoliei Moldovei Nr. 9511/13 XI ‘943.

Sediul parohiei era în Str. Ilie Pintilie, Nr.211. la de stația CFR ce trebuiau parcurși pe jos..

Planul parohiei “Sf .Înviere” cuprindea străzile: Str. 1 Mai, spre Orbic, Str. Al. I. Cuza, ce se prelungea cu strada spre Mănăstirea Runc și se intersecta cu Str. Fundătura Bazinului, Str. Pieței, Str. N. Bălcescu, Str. Ilie Pintilie, Str. spre Cimitir, Bulevardul Libertății, Coloniile Fabricii, Str. D. Mayer, Str.8 Martie. Între Fundătura Bazinului și Str. Pieței era “Sectorul I”, iar pe terasa inferioară era “Sectorul I”, “Sub vii”.

În scurtul istoric al Bisericii făcut de preotul V. Apostol se precizează că “Biserica parohială cu hramul Sf. Înviere din orașul Buhuș este ctitoria răposatului vel vel Agă Theodor Buhuș și a soției sale Ana, zidită din piatră și cărămidă, între anii 1812-1815, de meșterii Cazemir și Pavel. Forma este dreptunghiulară simplă, fără arhitectură deosebită, de formă îngustă, în o singură turlă. Pictura murală executată în ulei între anii 1815-1817, stil renascentist, pictori necunoscuți. S-au făcut restaurări fără a se modifica nimic asupra picturii și arhitecturii. Alte caracteristici nu are”.

CONCLUZII

Lucrarea titlul Date despre așezarea Buhuși din secolul al XV-lea până la intrarea în Primul Război Mondial și-a propus să prezinte o mare varietate de informații despre evoluția, în timp și spațiul istoric, a așezării Buhoși: localizarea geografică, evoluția administrativă, vestigii arheologice, evoluția istorică, mersul proprietății, ocupațiile locuitorilor, evoluția populației, evoluția instituțiilor locale, școala, monumente istorice, ordonate tematic, alfabetic sau cronologic.

Pentru tineri e o fascinantă călătorie în trecutul unei zone geografice de un pitoresc aparte, situată pe malul Bistriței; e o călătorie emoționantă pentru cei ce își caută rădăcinile în acele locuri unde au trăit zeci și zeci de generații.

Destinul istoric al Buhușului s-a petrecut la răscruce, nu de vânturi, ci de drumuri, văzute și nevăzute.

Descoperirile arheologice, prea puțin valorificate științific, atestă prezenta omului din vremuri imemoriale. Trecerea unor populații migratoare și fluxul demografic din Ardeal sunt atestate de hidronimia, toponomastica și onomastica locurilor.

Dezvoltarea acțiunii factorilor economici în satul Bodești a fost favorizată de faptul că acesta se găsea într-o zonă favorabilă schimbului de produse din regiunea montană (cherestea, lemne), cu produsele regiunii subcarpatice (cereale). Satul Bodești era situat de asemenea, în lungul căii de comunicație Bacău – Piatra Neamț. Spre sfârșitul secolului XVIII se constată un interes crescând pentru dezvoltarea comerțului și a relațiilor de schimb, ilustrate de negoțul cu diferite produse alimentare, lemn și altele.

Datorită dezvoltării comerțului și a relațiilor de schimb pe proprietatea boierului Teodor Buhuș, acesta obține două hrisoave (act domnesc care servea ca titlu de proprietate, de privilegiu), la 1819 și 1823, prin care se atribuia așezării funcția de târg. Odată cu înființarea târgului, în istoria așezării Bodești începe o nouă etapă, ilustrată prin dezvoltarea într-o anumită măsură a factorilor economici și sociali.

Ca târg, Buhușul apare și pe harta administrativă a Moldovei în anul 1833.

Străzile Buhușului semănau în 1919, în cea mai mare parte, cu ulițele unei comune.

Malurile Bistriței erau legate prin puține poduri, fapt care împiedica aprovizionarea orașului cu alimente de către satele vecine. Fiind șubrede, podurile erau ușor distruse de torenți și inundații. Materialele de arhivă oferă numeroase cazuri când, în lipsa podurilor, muncitori ai fabricii de postav, domiciliați în satele vecine, treceau prin diferite vaduri, chiar în anotimpul rece, apa Bistriței pentru a ajunge la locul de muncă. Muncitorii din comunele Blăgești, Valea lui Ion, Bărești și altele puteau trece peste podul de pe Bistrița numai după achitarea unor taxe care în ianuarie 1943 era de peste 100 lei pe lună. Autoritățile nu au luat decât arareori măsuri pentru întreținerea șoselelor care legau Buhușul de alte localități. Una dintre șosele, deși era surpată, periclitând circulația, a rămas multă vreme în această situație.

Asistența sanitară era insuficientă; în februarie 1916, cei 4000 locuitori ai comunei Buhuși nu aveau nici un medic.

Structura profesională a populației Buhușului a fost ilustrată prin existența câtorva categorii de profesii, practicate îndeosebi în ramura textilă, exploatarea solului, în comerț și instituțiile publice.

Rolul important jucat de biserică în viața locuitorilor e demonstrat de lăcașele de cult existente.

La început puținele posibilități de desfășurare a învățământului primar erau concentrate în centrul orașului. În suburbiile Buhușului funcționau, de asemenea, două școli primare: una și alta , ultima înființată în 1907. Numărul celor care au urmat școala mai departe, la licee și universități era foarte redus.

Secolele XIX-XX au fost pline de evenimente pentru localnicii din comuna rurală Buhuși. Au trecut peste un război de independență, peste două războaie mondiale și peste două răscoale. Locuitorii au participat de Independență, la primul Război Mondial și la cel de-al Doilea Război Mondial, contribuind prin jertfă la independența, întregirea și apărarea patriei.

BIBLIOGRAFIE

I. Izvoare arhivistice inedite

Arhiva Națională Serviciul Județean Neamț, fond Prefectura. Județului Neamț, 1843-1950

Arhiva Națională Serviciul Județean Bacău, fond Judecătoria mixtă Buhuși, 1900-1951

Arhiva Națională Serviciul Județean Bacău, fond Fabrica de postav Buhuși, 1891-1948

Arhiva Națională Serviciul Județean Neamț, fond Casa Rurală Moșia Buhuși, 1913-1917

Arhiva Națională Serviciul Județean Bacău, fond Parohia “Sf. Înviere” Buhuși, 1883-1959

Arhiva Națională Serviciul Județean Bacău, fond Parohia “Sf. Neculai” Buhuși, 1890

Arhiva Națională Serviciul Județean Bacău, fond Primăria Buhuș, 1890

Arhiva Națională Serviciul Județean Bacău fond Inspectoratul școlar al jud, Bacău, 1905-1949

Arhiva Națională Serviciul Județean Bacău, fond Școala elementară nr. 1 Buhuși, 1865-1960

Arhiva Națională Serviciul Județean Bacău, fond Școala israelită Buhuși, 1900-1948

II. Izvoare edite

Bălan, Teodor, Documente bucovinene, Cernăuți, vol. I –IX, Cernăuți-Iași, 1933-2006.

Contribuția județului Bacău la susținerea Războiului de Independență: ediție de documente, coord. Vilică Munteanu, Maria Turbatu, Cristina Tănasă, Arhivele Naționale ale României. Direcția Județeană Bacău, Bacău, Editura Egal, 2002

Direcția Județeană de Statistică Bacău – Recensământul populației din 18 martie 2002, în revista “Infostat” nr. 2/2003

Documente privind marea răscolă a țăranilor din 1907, I-V, București, 1977-1987

Documente privind istoria României. Rãzboiul pentru independentă, vol. I-VI, București, Editura Academiei, 1959

Ghibănescu, Gh., Surete și izvoade, 25 vol, Iași-Huși, 1906-1926

Ghibănescu, Gh, Ispisoace și zapise, 13 vol, Iași-Huși, 1906-1926

Iorga, Nicolae, Studii și documente cu privire la istoria românilor, 31 vol, Ed. Academiei, București, 1901-1916.

Moldavia v. Epohu feudalizma, vol. VIII, Chișinău,1973

Sava, Aurel Tiberiu, Documente privitoare la târgul și ținutul Orheiului, publicate cu un studiu introductiv de Aurel V. Sava, B.C.U., București.

III. Dicționare, enciclopedii și bibliografii

Bibliografia istorică a României,vol.I, IV-VIII, București, 1970-1996

Buzoianu-Racoviță, Ortensia, Dicționar geografic al județului Bacău, București, 1895

Budău, Eugen, Bacăul literar, Bacău 2007

Conea, Ana, Canarache, Andrei, Vintilă, Irina, Dicționar de știința solului, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977

Cucu, V., Ștefan M., România. Ghid-atlas al monumentelor istorice, Ed. Științifică, București, 1974

Dicționarul statistic al României, vol. II, București, 1915

Enciclopedia geografică a României, București, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982

Indicatorul statistic al satelor și unităților administrative din România, București, 1932

Lista monumentelor istorice a Ministerului Culturii și Cultelor și Institutului Național al Monumentelor Istorice

Repertoriul istoric al unităților administrativ-teritoriale, 1772-1988, București, partea I, 1991; partea a 2-a, 1992, partea a 3-a, 2004

Stoicescu, Nicolae, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova, sec. XIV-XVI, Ed. Enciclopedică, București, 1971

Idem, Dicționarul istoric al localităților din România, în “Revista Arhivelor”, anul LIX, vol.XLIV, 1982

IV. Presă și periodice

„Agero”, Stuttgard

“Bibliotheca Memoriae Antiquitatis”, V, Piatra Neamț, 1998

“Reformatorul”, Piatra Neamț, 1926

‘’România Liberă’’, 17 martie 2007

“Social-democrația”, Iași, 28 octombrie 1918

„Studii și cercetări științifice”, istorie, an VIII, fasc. I, 1957

“Studii. Revista de istorie”, an XIII, nr. 4, 1960

“The Patrin Web Journal”

V. Lucrări generale

Băcăuanu, V, Barbu, N, Pantazică, M, Ungureanu, A, Chiriac, D, Podișul Moldovei, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1980

Bozac, Ileana, Un epilog al răscoalei lui Horea după un raport din februarie 1705 în Șt. Meteș la 85 de ani, Cluj Napoca, 1977

Brânduși, C, Grasu, C, Valea Moldovei, Editura pentru turism, 1991

Carol, Iancu, Evreii din România de la excludere la emancipare, Editura Hasefer, București, 1996

Căpitanu, Viorel, Un nou lot de denari romani imperiali din tezaurul de la Blăgești, județul Bacău, în „Carpica” XIV, 1982

Idem, Noi descoperiri de monede antice si bizantine intrate în colecțiile muzeului din Bacău, în „Carpica”, XX, 1989

Idem, Descoperiri paleolitice în bazinul Bistriței, în „Carpica”, I, 1968

Cihodaru, C., Campania lui Mihai Viteazul în Moldova (mai-iunie 1600), în “Cercetări istorice”, 1974

Idem, Observație pe marginea izvoarelor privind unele evenimente din istoria Moldovei între anii 1467-1474 în „Studii și cercetări științifice” , istorie, an VIII, fasc. I, 1957

Cojocariu, Elena,. Culoarul Siretului dintre confluența râurilor Bistrița și Trotuș: cu privire specială asupra calității peisajului, Onești, Fundația Națională "G. Călinescu", 1998

Comșa, Maria, Structuri socio-economice din secolele VI-X pe teritoriul României, în „Carpica”, XXVI, 1997

Corbu, C., Țărănimea din România între 1864-1888, București, 1974

Cucoș, Ștefan, Cronologia neoliticului final din zona subcarpatică a Moldovei, în „Carpica”, XVIII-XIX, 1986-1987

Daicoviciu, Const. și colab., Istoria României, I-V, Ed. Academiei, București, 1964

Haimovici, Sergiu, Studiul materialului osteologic descoperit în două așezări subcarpatice datând din sec. V-VII e.n, în „Carpica”, XVIII-XIX, 1986-1987

Hitchins, K, Istoria Românilor (1866-1947), București, 1998

Kara, I. Obștea evreiască din… Bacău. București, Hasefer, 1995

Idem, Târgușoare moldovenești slab închegate sau slab dezvoltate, în Studia et acta historiae iudaeorum romaniae, IV, Editura Hasefer, București, 1999

Donisă, I., Geomorfologia Văii Bistriței, Editura Academiei, București., 1989

Eidelberg, PH. G, The Great Roumanian Peasant Revolt of 1907, Leiden, 1974

Geografia Județului Bacău. București, 1936

Gheorghe, Fănică, N, Pe Valea Bistriței, E.S.P.L.A., București, 1963

Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C., Istoria Românilor, vol. II, (1352-1606), Editura Științifică și Enciclopedică, București,1976

Idem, Târguri sau orașe și cetăți moldovene din sec. al X-lea până la mijlocul sec. al XVI-lea, Ed. Academiei, București, 1967

Gonța, Al. I., Campania lui Mihai Viteazul în Moldova în “Studii. Revista de istorie”, an XIII, nr. 4, 1960

Hamangiu, Constantin, Codul general al României, vol. II, București, 1900

Hancock, Ian ,1999, The Pariah Syndrome in “The Patrin Web Journal”

Ichim, Radu, Istoria pădurilor și silviculturii din Bucovina, Editura Ceres, București, 1988

Ielenicz, Mihai, Patru, Ileana-Georgeta, Clius, Mioara, Subcarpații României, Editura “Universitară”, București, 2005

Ioanid, Radu, Răscumpărarea evreilor. Istoria acordurilor secrete între România și Israel, Iași, Editura Polirom, 2005

Iordache, Anastasie, Goleștii. Locul și rolul lor în istoria României, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1979

Iorga, N., La place des roumains dans l`histoire universelle, vol. I, București, 1935

Idem, Istoria Bisericii Românești, I-III, Ed. Ministerului de Culte, București, 1930

Istina, Lăcrămioara Elena, Privire asupra cercetărilor arheologice întreprinse de muzeul de istorie din Bacău pentru perioada preistorică, în „Carpica”, XXXVI, 2007

Ivănescu, Dumitru, Populația evreiască din orașele și târgurile Moldovei între 1744-1832, în Studia et acta historiae iudaeorum romaniae, II, Editura Hasefer, București,1997

Kaufman, J, Cronica comunităților israelite din județul Neamțu, II , 1929

Lecca, Octav George, Familiile Boerești Române. Istorie și genealogie (după izvoare autentice), București, Minerva, 1899

Liegeois, J.P, Romii în Europa, Monitorul Oficial, București, 2008

Mantu, C.M., Cultura Cucuteni. Evoluție, cronologie, relații culturale, în “Bibliotheca Memoriae Antiquitatis”, V, Piatra Neamț, 1998

Idem, Cultura Cucuteni. Evoluție, cronologie, relații culturale, în BMA V, Piatra Neamț, 1998

Mardare, Măndica, Cioroianu, Liliana – Geografie spirituală băcăuană, Bacău, Editura Studion, 2001

Marea răscoală a țăranilor din 1907 (sub redacția lui A. Oțetea și I. Popescu-Puțuri), București, 1967

Matasă, C., Importanța toponimiei în cunoașterea trecutului, în „Carpica”, I, 1968

Mihailescu, V., Barliba, La monnaie roumaine chez les daces orientaux, București, 1980

Mitrea, Ioan, Noi contribuții arheologice la cunoașterea istoriei și civilizației dacilor liberi de la est de Carpați în secolele II-III, în „Carpica”, XX, 1989

Idem, Descoperiri prefeudale pe teritoriul județului Bacău, în „Carpica”, I, 1968

Idem, Autohtoni și Slavi în secolele VI-VII în așezarea de , în „Carpica”, XXVI, 1997

Idem, Cercetări arheologice ale muzeului din Bacău privind epoca secolelor II-X, în „Carpica”, XXXVI, 2007

Idem, Așezarea din secolele VI-IX de arheologice i concluzii istorice, în „Carpica”, XXVIII, 1999

Idem, Observații privind sfârșitul culturii Sântana de Mureș și începuturile culturii Costișa-Botoșana-Hansca, în stadiul actual al cercetărilor arheologice, în „Carpica”, XXXIV

Idem, Cercetări arheologice ale muzeului din Bacău privind epoca secolelor II-X, în „Carpica”, XXXVI

Idem, Așezarea din secolele VI-IX de , Piatra Neamț, 1998.

Idem, Regiunea centrală a Moldovei dintre Carpați și Siret în secolele VI-IX, „Carpica”, 12, 1980

Opletal, Josef, Das forstliche Transportwesen im Dienstbereiche der K. K. Direction der Güter des Bukowiner Grechische Orientalischen Religionsfondes in Czernowitz, Viena, 1913

1907 în perspectiva istorică (coordonator I. Agrigoroaiei), Iași, 1987.

Pascu, Ștefan, Ionașcu, Ion, Cihodaru, Constantin, Georgescu-Buzău, Gheorghe, Istoria medie a României, partea I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1966

Radianu, S. P. – Județul Bacău – studiu agricol și economic, București, 1889

Rădulecu-Zoner, Șerban, Răscoala din 1907, atrocități și manipulare, în‘’România Liberă’’, 17 martie 2007

Răscoala țăranilor din 1907, I-III, București, 1948-1949

Rezachevici Constantin, Evreii în Țările Române în Evul Mediu, în „Magazin Istoric”, XXiX, nr. 9, 1995

.Rosetti, Radu. Pentru ce s-au răsculat țăranii, București, 1908

Scurtu, Ioan, Statutul politico-juridic al evreilor din România (1858 – 2004)

Scurtu, Ioan, Minuț, Adolf, Valea Bistriței, Ed. Sport-Turism, București, 1981

Spinei, Victor, Marile migrații din estul și sud-estul Europei, Institutul european, 1999

Idem, Generalități privind nomadismul ecvestru în extremitatea vestică a Eurasiei în sec. IX-XIII, „Arheologia Moldovei”, XXVII, 2004

Stoicescu, N., Legăturile de rudenie dintre domni și marea boierime și importanța lor pentru istoria politică a Țării Românești și Moldovei (sec. XV și înc. Sec. Al XVIII-lea) în “Danubius”, V, 1971

Tebeica, Val, Străbătând lumea. Călători și exploratori români de la sfârșitul secolului XIX , Editura Științifică, București

Teodor, Dan Gh., Considerații privind continuitatea autohtonă în spațiul carpato-dunărean în mileniul I, în „Carpica”, XXXIV, 2005

Teodor, Dan Gh., Migrațiile slave din secolele VI-VII. Contribuția cercetărilor arheologice, în „Carpica”, XXXV, 2006

Idem, Spațiul carpato-dunăreano-pontic în mileniul marilor migrații, Buzău, 2003

Tucă, Florian, In memoriam. Itinerar eroic, Ed. Militară, București, 1971

Tucă, Florian, Mircea Cociu, Monumente ale anilor de luptă și jertfă, Ed. Militară, București, 1983

Tufescu, V, Subcarpații și depresiunile marginale ale Transilvaniei, Editura Științifică, 1966

Ureche, Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. P. P. Panaitescu, București, 1956

Ungureanu, Al., Orașele din Moldova. Studiu de geografie economică, Ed. Academiei, București, 1980

Ursachi, Vasile, Fortificații dacice pe valea Siretului în „Caprica”, XVIII-XIX, 1986-1987

Idem, Scurtă prezentare a descoperirilor arheologice din perioada primei epoci a fierului – Hallstatt-și din era Geto-Dacică, sec. IV î.Hr. sec. I d.Hr. în județul Bacău, în „Carpica”, XXXVI, 2007

Velcea, Valeria, Savu, Alexandru, Geografia Carpaților și a Subcarpaților românești, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982

Volovici, Leon, Ideologia naționalistă și „problema evreiască” în România anilor `30, Ed. Humanitas, București, 1995

Zaharia, N., Petrescu-Dâmbovița, M., Zaharia, Emilia, Așezări din Moldova din Paleolitic până în secolul al XVIII-lea, Editura Academiei, 1970

VI. Lucrări speciale

Artimon, Elena, Mărturii documentare privind contribuția locuitorilor județului Bacău la dobândirea independenței de stat a României : extras din “Carpica”, XII, Muzeul de Istorie și Artă al Județului Bacău, 1981

Botez, C, Berlescu, I, Saizu, D, Buhuși. Din istoricul fabricii și localității, Bacău, 1971

Kaufman, Iosef, Numele, întemeierea, vechimea și istoricul tărgului Buhuși, în „Evreii din Romania în texte istoriografice”. Antologie, Editura Hasefer, București, 2002

Meteș, Ștefan., Contribuții noi privitoare la familia boierească Buhuș din Moldova în “A.A.R.M.S.I.” s. III, t. VII, 1927

Rosetti, Radu, Note genealogice și biografice despre familiile Buhuși și Rosetti, foștii proprietari ai moșiei Bohotinul, București, 1926, extras din “A.A.R.M.S.I.” S. II, t. XXVIII, 1905-1906

Ungureanu, Ioan, Muzeul din Buhuși – 30 de ani de existență, în „Carpica”, XXXVI, 2007

Saizu, I., Botez, C., Scurt istoric al așezării Buhuși până la înființarea fabricii de postav (1885), în “Carpica “, Bacău, t. III, 1970

Teodor, Dan Gh., Căpitanu, V., Mitrea, I., Cercetările arheologice de la Mănoaia-Costișa și contribuția lor la cunoașterea culturii materiale locale din sec. V-VI din Moldova, în „Carpica”, I, 1968

Turcu, V. Constantin, Informații documentare cu privire la compania lui Mihai Viteazul în Moldova, în “Studii și articole de istorie”, II, 1957

VII. Surse internet

http://old.ieseanul.ro/articol/ziar/iasi/marele-exod-evreiesc/9483/

file:///C:/Documents%20and%20Settings/Guru/Desktop/Gardianul%20-%20Inedit.%20Deputatul%20Grosaru%20a%20fost%20coleg%20de%20camera%20cu%20Bölöni%20la%20nationala%20de%20juniori.htm

http://www.geocities.com/Paris/5121/pariah-contents.htm

https://geodinbuhusi.wordpress.com/2015/01/

http://www.ioanscurtu.ro/content/view/24/1/

Hancock, Ian, 1999, The Pariah Syndrome in “The Patrin Web Journal” http://www.geocities.com/Paris/5121/pariah-contents.htm

www. O.N.C.E.ro, Lista morților în război, Tabel cu ostașii morți pe câmpul de luptă sau dispăruți în Războiul de Independență (1877 – 1878).

LISTĂ ANEXE

Fig.1 Orasul Buhusi pe harta județului Bacău

Fig.2 Depresiunea Cracău-Bistrița – harta geologică

Fig.3 Plutaș pe Bistrița

Fig.4 Buda-Dealul Viilor-piese litice și Așezare paleolitică de

Fig.5 Lespezi- piese litice

Fig.6 Epoca bronzului. Cetățuia – Costișa și Cultura Costișa

Fig.7 Tezaurul de

Fig.8 Bordei de Bahna și Ceramică Bahna

Fig.9 Arborele genealogic al familiei Buhuș

Fig.10 Documrnt prin care sunt întărite lui Dumitru Buhuș o seamă de proprietăți(1633)

Fig.11 Mărturie dată de călugării de la mănăstirea Bisericani pentru proprietățile lor din zona Orbic(1611)

Fig.12 Rateșul din Gura Orbicului

Fig.13 Muzeul de istorie din Buhuși funcționează în fostul conac al lui Teodor Buhuș

Fig.14 Biserica „Sfânta Înviere”

Fig.15 Sfânta Evanghelie din 1821

Fig.16 Sinagoga din Buhuși

Fig.17 Rabin Isac Friedman din Buhuși

Fig.18 Funerariile rabinului Isac Friedman (1835-1896)

Fig.19 Prima școală rabinică de la Buhuși

Fig.20 Cimitirul evreiesc

Fig.21 Rabinul Menachem Mendel (Ultimul rabin al dinastiei)

Fig.22 Fabrica de postav a colonelului Eugen Alcaz, la Buhuși în anul 1885

Fig.23 Regimentului Războieni15 Dorobanți

Fig. 24 Biserica Mănăstirii Ciolpani

Fig.25 Biserica de lemn Sf. Nicolae- Ciolpani

Fig.26 Inscripții din biserica de la Ciolpani

Fig.27 Biserica Sfinții Arhangheli a Mănăstirii Runc

ANEXE

Fig,1. Orasul Buhusi pe harta județului Bacău

Fig.2 Depresiunea Cracău-Bistrița – harta geologică

Fig.3 Plutaș pe Bistrița

Fig.4 Buda-Dealul Viilor-piese litice și Așezare paleolitică de

Fig.5 Lespezi- piese litice

Fig.6 Epoca bronzului. Cetățuia – Costișa și Cultura Costișa

Fig 7 Tezaurul de

Fig. 8 Bordei de Bahna și Ceramică Bahna

Fig.9 Arborele genealogic al familiei Buhuș

Fig.10 Documrnt prin care sunt întărite lui Dumitru Buhuș o seamă de proprietăți(1633)

Fig.11 Mărturie dată de călugării de la mănăstirea Bisericani pentru proprietățile lor din zona Orbic(1611)

Fig,12 Rateșul din Gura Orbicului

Fig.13 Conacul ce a aparținut lui Teodor Buhuș,astăzi muzeu

Fig. 14  Biserica „Sfânta Înviere” din Buhuși, ctiitorie al lui Teodor Buhuș

Fig. 15 Sfânta Evanghelie din 1821

Fig.16 Sinagoga din Buhuși

Fig.17 Rabinul Isac Fridman

Fig.18 Funerariile rabinului Isac Friedman (1835-1896)

Fig.19 Prima școală rabinică din Buhuși

Fig 20 Cimitirul evreiesc

Fig. 21 Rabinul Menachem Mendel (Ultimul rabin al dinastiei)

Fig.22 Fabrica de postav a colonelului Eugen Alcaz, la Buhuși în anul 1885

Fig. 23 Regimentului Războieni15 Dorobanți

Fig. 24 Biserica de la Ciolpani

Fig. 25

Fig. 26 Inscripții din biserica de la Ciolpani

Fig. 27 Biserica "Sfinții Arhangheli" a Mănăstirii Runc

DECLARAȚIE DE ONESTITATE

Subsemnata ȚUGLEA PETRINA, candidată la examenul de ABSOLVIRE CONVERSIE în cadrul Facultății de Istorie, specializarea Studii Medievale, declar pe proprie răspundere că lucrarea de față este rezultatul muncii mele și pe baza informațiilor obținute din surse care au fost citate și indicate, conform normelor etice, în note și în bibliografie.

Declar că nu am folosit în mod tacit sau ilegal munca altora și că nici o parte din teză nu încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale altcuiva, persoană fizică sau juridică.

Deasemenea, declar pe proprie răspundere că lucrarea nu a mai fost prezentată sub această formă vreunei instituții de învățământ superior în vederea obținerii unui grad sau titlu științific ori didactic.

Data Semnătura,

20. 06. 2020