PAJIȘTEA, FOLOSIREA PAJIȘTILOR PRIN PĂȘUNAT [303900]

CUPRINS

INTRODUCERE

Pajiștile reprezintă suprafețe de terenuri acoperite cu vegetație ierboasă. În ele se întâlnește un complex mare de specii de plante aparținând diferitelor familii; [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], atunci se poate face o imagine despre formațiunea complexă de viață reprezentată de o pajiște.

,,[anonimizat], animale, micro-organisme care se întâlnesc într-o pajiște nu reprezintă o simplă alăturare spațială întâmplătoare. [anonimizat] (plante, animale, microorganisme), [anonimizat], reprezentând în ansamblu o [anonimizat].” (Puia și colab., 1984).

Știința care are drept obiect studiul ecosistemelor de pajiști (a elementelor constitutive cu proprietățile lor și a interrelațiilor dintre ele) poartă denumirea de pratologie. Conținutul științific al pratologie se află la baza elaborării măsurilor de cultură a pajiștilor, ramura aplicativă a pratologiei, care tratează metodele și tehnologia de cultură și folosire științifică a pajiștilor, poartă denumirea pratotehnică sau praticultură.

Încă de la începutul istoriei omenirii pajiștea a fost folosita pentru asigurarea hranei și celor necesare vieții. [anonimizat]. Omul trebuie sa aibă în vedere principiile menținerii și conservării ecosistemului.

[anonimizat], agriculturii și pășunatului intensiv.

Această lucrare are ca scop cercetarea compoziției floristice și fitodiversității a unor pajiști din perimetrul comunei Petrova (ferma Mihalca) și eliaborarea unor măsuri de explatare corectă și îmbunatațirea covorului ierbos.

CAPITOLUL I

PAJIȘTEA, FOLOSIREA PAJIȘTILOR PRIN PĂȘUNAT

Pajiștea și mediul

Pajiștea este resursa majoră a biosferei care susține în viață aproximativ un miliard de oameni în întreaga lume. Odată cu dezvoltarea agriculturii și a [anonimizat] s-a accentuat progresiv. Astăzi, [anonimizat], [anonimizat], de om și de animalele crescute de el.

[anonimizat] 30 % din suprafața agricolă și formează baza unui puternic sector al creșterii animalelor rumegătoare. [anonimizat] "schimbări la nivel mondial"(Taube și colab., 2010).

Intensivizarea gestionării agricole a pajiștilor dar și producția de bunuri și servicii de mediu a [anonimizat], de schimbările climatice. Acești factori sunt o provocare serioasă în funcționarea pajiștilor și există o incertitudine mare cu privire la modul cum se vor menține în viitor. Astfel, în 2010 organizatorii Conferinței Europene a Pajiștilor ([anonimizat]) au stabilit ca subiect general al conferinței "Pajiștile într-o lume în schimbare". Este prima dată când acest subiect a fost abordat ca temă majoră pentru o conferință EGF. Congresul a făcut o interesantă analiză a relației animal-pajiște, evidențiindu-se o paletă largă de situații de la cele cu inputuri reduse până la cele intensive. Studiul sistemelor cu inputuri reduse este din ce în ce mai important în Europa deoarece acoperă largi posibilități pentru obținerea de produse alimentare sănătoase dintr-un peisaj semi-natural armonios în egală măsură important agricol și cultural.

Pajiștile montane includ unele dintre cele mai importante zone de valoare naturală din Europa, și de înaltă biodiversitate a terenurilor agricole din zona montană, poate crește veniturile de turism și este o sursă de semințe potențială pentru refacerea biodiversității locale (Hopkins și colab., 2005).

Dincolo de contribuțiile lor la producția de carne și lapte, pajiștile permanente oferă un număr de prestații sociale și de mediu. Comparativ cu terenul arabil, pajiștea ajută la o mai bună conservare a solului împotriva eroziunii, reduce levigarea de nutrienți în apele subterane și de suprafață și contribuie la controlul inundațiilor. Sistemul de pășune poate oferi servicii ecosistemice, cum ar fi, protecția calității apelor, conservarea biodiversității, plante medicinale, peisaje plăcute, stocarea carbonului din sol și reducerea gazelor cu efect de seră. În cadrul dezbaterilor privind schimbările climatice cauzate de efectul de seră, pajiștile au fost clasificate ca un depozit de carbon important, prin stocarea acestuia în cantitate mai mare în comparație cu terenurile arabile. Mai mult, pajiștile constituie un element caracteristic al peisajelor cultural europene, având un rol important în întreținerea semi-habitatelor naturale, prin utilizarea practicilor agricole tradiționale vitale pentru protecția biodiversității (Bogdan, 2012).

Multifuncționalitatea pajiștilor

Conceptul de multifuncționalitate a luat naștere într-o dezbatere publică europeană când referințele intelectuale privitoare la dezvoltarea agriculturii din ultimii 50 de ani nu mai răspund cerințelor actuale (Hervieu, 2002. Gârda 2010). Scopul conceptului presupune creșterea constantă a output-urilor prin combinarea tehnicilor moderne cu restructurarea fermelor. Aceste noi cerințe includ atât funcții ecologice, sociale, culturale, cât și simbolice. Noutatea constă în faptul că agricultura nu produce doar bunuri alimentare, iar „contractul social” care leagă societatea de agricultură și, prin urmare politica agricolă, trebuie să se bazeze pe expresia coordonată și armonioasă la nivel holistic a acestor funcții (Gârda, 2010).

Pajiștile joacă un rol important pentru hrana animalelor domestice și constituie un ecosistem ce asigură supraviețuirea și perpetuarea multor specii sălbatice (Vîntu și colab., 2004) și contribuie la stabilizarea ecosistemelor în general.

De mare importanță este capacitatea pajiștilor de a stoca carbon. Deși este dificil a se estima cu acuratețe cantitatea totală de C stocată de pajiști, se poate preciza că pajiștile stochează aproximativ 34 % din rezerva totală de C din ecosistemele terestre (mai mult în sol decât în vegetație), în timp ce pădurile stochează aproximativ 39 %, iar agroecosistemele în jur de 17 %. În comparație cu pădurile, producția de oxigen din terenul agricol este mai mare, datorită folosirii, de obicei, a terenurilor mai productive și unui management mai bun. Pajiștile produc în jur de 7,3 t/ha/an oxigen net, mai mult cu 44 % și 50 % decât terenul arabil și respectiv pădurea (Rotar și Vidican, 2005).

Pajiștile sunt vectori de imagine asupra producției admirate de consumator. În acest sens, pajiștile reprezintă o verigă dintr-un lanț care fac vizibilă și sensibilă legătura dintre pământ, plante, animale și munca omului. Este un univers complet de relații simbiotice, prezentând omul naturii și natura omului. Trebuie subliniat faptul că, evaluarea pajiștii combină și asociază estetica, agronomia, chiar și criteriile sociale și economice, iar această heterogenitate combină nu numai fapte, ci și simboluri care ajută la înțelegerea lumii (Gârda, 2010).

Alte funcții ale pajiștilor ar fi:

mijloc de combatere și prevenire a eroziunii;

mijloc de îmbunătățire a structurii și fertilității solului;

sursă de elemente minerale;

stoc de germoplasmă;

de prezervare a patrimoniului cultural.

Această ultimă funcție poate fi explicată prin promovarea eco-turismului de-a lungul vechilor căi ale transhumanței, în acest fel valorificându-se rasele locale și produsele lor.

Viziunea multifuncțională a pajiștilor urmărește să evite căutarea omogenității și stabilității prin considerarea lor ca modele care nu sunt structurate în jurul pajiștilor cultivate, monospecifice, manageriate într-un mod cât mai apropiat de potențialul productiv.

Importanța furajului verde de pe pășuni în hrana animalelor

Majoritatea pajiștilor sunt produse artificiale ale omului și animalelor sale. Printr-un echilibru optim între pășune și animale, se asigură menținerea și îmbunătățirea permanentă a covorului vegetal. Rezultatele economice pozitive se obțin prin dirijarea interacțiunii reciproce între cei doi factori – plantă și animal.

Creșterea animalelor pe pășuni este o veche îndeletnicire a omului care a observat influența pe care o exercită consumul de iarbă și întreținerea pe pășune asupra sănătății și producției animalelor. În continuare, se vor enumera câteva dintre aspectele privind relația pășune-animal. (Vântu și colab.,2004)

Nutrețul verde de pe pășune are un rol deosebit în menținerea sănătății, prolificității și productivității animalelor, prin însușirile nutritive și dietetice pe care le reprezintă. Animalele ținute pe pășune, în special tineretul, devin mai rezistente față de boli și față de intemperii. Pășunatul stimulează funcția de reproducere, iar produșii rezultați de la animalele întreținute pe pășune sunt sănătoși și mai bine conformați.

Nutrețul verde are o acțiune favorabilă asupra lactogenezei. Astfel, deși furajarea vacilor cu nutreț verde nu reprezintă decât 40 % din durata unui an, producția de lapte se ridică la 50-60% din totalul producției anuale.

Printr-o fertilizare suficientă a pajiștii, preponderent cu azot, în bune condiții climatice și de creștere, se obține o producție abundentă de iarbă cu o compoziție botanică.

Calitatea sau valoarea alimentară a ierbii este determinată în special de stadiul de creștere. Iarba tânără de o lungime de 15 cm are o valoare alimentară maximă.

Ingestia este cu atât mai ridicată cu cât calitatea este mai bună. O iarbă bună are un efect pozitiv dublu: o ingestie maximă de SU și o ingestie maximă de elemente nutritive. Cu cât iarba este mai lungă în timpul pășunatului, cu atât calitatea și ingestia sa sunt mai mediocre, pierderile de pe pășune mai ridicate, iar refacerea este mai lentă.

Dacă iarba este prea mare animalele vor paște mai degrabă părțile superioare, care sunt foarte bogate în proteine, și apoi părțile inferioare, tijele sunt sărace în proteine și energie, ceea ce ar putea antrena apariția fluctuațiilor în producție. Pentru a dispune mereu de iarbă scurtă și tânără se recomandă un sistem intensiv de pășunat prin rotație combinat cu mijloace de realizare a creșterii diferite: fertilizare cu azot aplicată primăvara, curățarea refuzurilor, împrăștierea dejecțiilor, cosit pe parcele pentru alimentație hibernală etc.

Tehnica pășunatului

Pregătirea animalelor prin pășunat

Pregătirea animalelor pentru trecerea de la alimentația de iarnă la alimentația din timpul verii, are un rol foarte important și se face respectându-se în primul rând, următoarele:

examinarea animalelor sub aspect sanitar-veterinar și zootehnic;

izolarea și tratarea animalelor bolnave;

tăierea ongloanelor și rotunjirea coarnelor;

împărțirea pe grupe de producție;

scoaterea animalelor la pășune pe perioade din ce în ce mai mari;

nutrețul verde va intra treptat în hrană astfel ca la cantitățile normale să se ajungă după un interval de 8-10 zile.

Este de preferat ca animalele tinere să nu fie duse la pășunat înaintea vârstei de 6 luni, ele vor pășuna numai pe otăvi, adică după o coasă, pentru a evita riscul infestării cu germeni gastro-intestinali. Infestarea este imposibil de evitat complet și nici nu este de dorit, deoarece vițelul poate obține o anumită rezistență împotriva viermilor gastrointestinali.

Vițeii între 6 și 8 luni, nu trebuie lăsați pe pajiște mai mult de 15 zile pe aceeași parcelă pentru a evita autoinfestarea. Animalul tânăr mai mare de 8 luni este mai puțin exigent în această privință. Animalele trebuie să aibă o creștere rapidă, dar trebuie evitat ca ele să nu se îngrașe.

Printr-o trecere bruscă de la un regim alimentar bogat la altul sărac în glucide, dar bogat în proteină, are loc nu numai o perturbare a procesului de adaptare a microflorei ruminale și de sinteză a aminoacizilor, ci și o scădere a conținutului în acizi grași și acid acetic și în glucide din sânge. Drept urmare a acestor procese apar tulburări în metabolismul glucidelor și al lipidelor care duc la scăderea procentului de grăsime din lapte. Acest lucru poate fi prevenit printr-o alimentație în care alături de nutrețul verde, să participe în perioada de pregătire și de trecere la pășune și cantități mai reduse de fibroase și suculente (Rotar și Păcurar, 2011).

Pregătirea pășunilor

Pășunatul trebuie să se desfășoare în condiții bune, să stimuleze creșterea plantelor și să contribuie la mărirea producției, astfel că trebuiesc executate o serie de lucrări organizatorice cu cel puțin o lună înaintea începerii pășunatului pe pășune. Aceste lucrări sunt diferite, specifice fiecărui trup de pășune: curățirea pășunii de mărăcinișuri, resturi aduse de ape, pietre; nivelarea terenului și evacuarea excesului de apă; distrugerea buruienilor și a plantelor toxice; repararea și dezinfectarea construcțiilor existente (stâne, cășării, adăposturi etc.) și începerea lucrărilor la alte construcții necesare unei bune exploatări a pășunilor. Se execută și lucrările care privesc asigurarea animalelor cu apă de băut. Se cunoaște că producțiile obținute de la animale sunt mult influențate de cantitatea și calitatea apei pe care o are la dispoziție.

În general, cantitățile de apă consumate de animale sunt condiționate de mai mulți factori. Astfel, cu cât animalele sunt mai grele și dau producții mai mari de lapte, vor consuma mai multă apă, iar consumul de apă este în strânsă legătură cu conținutul de substanță uscată ingerată. În mod obișnuit, pentru SU ingerată, bovinele au nevoie de 4- apă, iar ovinele și cabalinele de 2- apă (Rotar și Păcurar, 2011).

Momentul începerii și terminării pășunatului

Respectarea momentului optim de începere a pășunatului, primăvara, reînceperea lui la ciclurile următoare, precum și oprirea la timp a pășunatului diferitelor parcele presupune o condiție esențială în organizarea rațională a pășunatului

Este indicat ca pășunatul să înceapă când ierburile se găsesc în plin proces de înfrățire și când au atins înălțimea de 10-, pe pășunile cu ierburi de talie joasă și de 18- pe cele cu ierburi de talie mai înaltă, precum și în cazul pajiștilor semănate. Altfel exprimat, când producția atinge ca nivel minim 0,5 kg/m2 fitomasă pentru primul caz și / m2 pentru cel de-al doilea poate începe pășunatul. Cercetări mai recente stabilesc că optimă pentru începerea pășunatului cu bovinele înălțimea de și de pentru începerea pășunatului cu ovinele. (Rotar și Păcurar, 2011).

Dacă plantele sunt pășunate fără întrerupere până la venirea iernii, nu mai au posibilitatea să-și acumuleze rezerve suficiente de substanțe nutritive și vor intra slăbite în iarnă. Ținând cont de acest fenomen, data încetării pășunatului se fixează în așa fel încât să rămână 25-30 zile până la venirea înghețurilor permanente, asigurându-se astfel un răstimp suficient ca plantele să-și refacă masa vegetativă și să acumuleze cantități suficiente de substanțe de rezervă.

Durata pășunatului

Durata perioadei de pășunat este influențată de foarte mulți factori, din care amintim: perioada de vegetație a pajiștilor, tipul de pajiște, textura solului, folosirea cu animale, ambianță etc., care la rândul lor sunt determinate de altitudine, latitudine, expoziție, înclinație, temperatură și umiditatea aerului și solului, amenajări și alți factori.

Între temperatura medie anuală și durata perioadei de pășunat există o strânsă corelație. Astfel, la temperaturi medii anuale mai mici de și precipitații atmosferice medii de peste 550- anual, la altitudini de aproximativ 350-, se înregistrează un interval de 77-179 zile, cu temperaturi medii zilnice cuprinse între 10 și , durată care poate fi asimilată în general, cu durata perioadei optime de pășunat.

Pentru zone mai joase, la temperaturi medii anuale mai mari de până la , cu precipitații mai mici de până la , apare deja un interval de 32-96 zile cu temperaturi medii peste , care corespund unei perioade de secetă pronunțată din lunile iulie – august. Prin scăderea numărului de zile cu temperaturi de peste , din numărul zilelor cu temperaturi de peste , se stabilește intervalul cuprins între 10- de 109-156 zile, care poate fi luat și în considerare ca durată de pășunat în două etape, primăvara și toamna pe pajiștile neirigate (Rotar și Păcurar, 2011).

În condițiile de asigurare a apei prin irigare se poate lua în calcul durata intervalului cu temperaturi medii zilnice de peste care este în medie de 185-205 zile, fapt constatat și în experiențele de folosire a pajiștilor semănate irigate.

Înălțimea de pășunat

În sistemul de folosire rațională a pășunilor se urmărește executarea unui pășunat până la o anumită înălțime, considerată optimă, atât din punct de vedere al refacerii plantelor cât și al randamentului pășunii. Înălțimea la care pot fi pășunate ierburile depinde atât de încărcătura de animale, durata pășunatului cât și de specia de animale. Se consideră că pășunatul oilor și al cailor dăunează cel mai mult deoarece aceste specii pot rupe iarba până la suprafața solului. Cel mai puțin dăunează pășunatul bovinelor care nu pot rupe iarba mai jos de 4- de la pământ. În acest caz, după pășunat, plantele rămân cu o cantitate de frunze care le ajută să se refacă mai ușor și mai repede (Rotar și Păcurar, 2011).

În funcție de aceste date se apreciază că înălțimea optimă de pășunat este de 4- de la suprafața solului la pășunile din zona forestieră și de 3- la pășunile alpine și în zona de stepă și silvostepă.

Frecvența pășunatului și durata zilnică de pășunat

Frecvența pășunatului este în funcție de compoziția floristică a pășunii, de lucrările care se aplică pe pășuni, de intensitatea pășunatului.

Pe pășunile permanente de deal și de munte se realizează cel puțin trei cicluri de folosire, pe cele de deal îmbunătățite 3-4 cicluri, iar pe cele temporare 4-6 cicluri, ajungând în condiții de irigare, în zone cu perioade lungi de vegetație, la 7 cicluri de pășunat.

Durata zilnică de pășunat sau intervalul zilnic în care animalele își asigură necesarul de hrană pe pășuni, prin pășunat, este de 8-9 ore.

În funcție de condițiile climatice se recomandă ca în timpul verii animalele să rămână în permanență pe pășune, inclusiv noaptea. Eventual se poate asigura accesul liber la adăpostul existent pe pășune.

La începutul și sfârșitul perioadei de pășunat, precum și în perioadele cu intemperii, se pășunează în 2-3 reprize a câte 3-4 ore fiecare. În restul timpului animalele rămân în adăpost unde pot primi furaje suplimentare (Rotar și Păcurar, 2011).

Sisteme de folosire a pășunilor

Pășunatul continuu (liber sau nesistematic)

Varianta tradițională a acestei metode poartă denumirea de pășunat continuu extensiv. Se practică din cele mai vechi timpuri și se caracterizează prin lucrări minime de îngrijire aplicate pe pășuni sau chiar prin absența acestora și prin lipsa de corelare între capacitatea de producție a pășunii și încărcătura acesteia cu animale. Din acest motiv pășunile se pot găsi în situația de a nu fi valorificate complet datorită unei subîncărcări cu animale, dar de cele mai multe ori sunt supraîncărcate, nereușind să asigure hrană suficientă pentru întregul efectiv de animale.

Prin modul nedirijat în care se execută și prin folosirea unei încărcături cu animalele stabilită arbitrar, pășunatul liber extensiv conduce la degradarea rapidă a covorului vegetal și a stratului de țelină, la declanșarea fenomenelor de eroziune pe terenurile în pantă din regiunile de deal și la amplificarea fenomenelor de eroziune deja existente. Aceste efecte se accentuează când umiditatea solului este prea mare.

O variantă a pășunatului liber este pășunatul continuu (liber) intensiv experimentat pentru prima dată în Marea Britanie în anul 1970 și s-a extins ulterior și în alte țări cu climat umed. Este un sistem intensiv simplificat; parcelarea este redusă în mod substanțial la 1-2 parcele cu efect direct asupra diminuării cheltuielilor ocazionale de parcelare și alimentare cu apă.

Spre deosebire de pășunatul liber extensiv în varianta intensivă încărcătura pășunii cu animale se stabilește în funcție de producția ei. Pășunea se menține la un nivel productiv foarte ridicat prin fertilizare periodică, la fiecare 3-4 săptămâni cu îngrășăminte pe bază de azot, în doze de 60- / ha N. În timpul administrării îngrășămintelor nu se întrerupe pășunatul.

O altă condiție esențială pentru reușita acestui sistem o constituie aprovizionarea optimă a plantelor cu apă, în scopul asigurării creșterii permanente și solubilizării rapide a îngrășămintelor. De aceea, pășunatul liber intensiv se recomandă numai în zone în care precipitațiile nu constituie factor limitativ (situația climatului oceanic unde s-a elaborat metoda) sau în condiții de irigare. Înălțimea vegetației ierboase se menține între 7 și , fiind astfel asigurat un furaj de calitate la o densitate corespunzătoare a pajiștii.

Această variantă a pășunatului continuu a fost dezvoltată în țările Europei de Vest (Belgia în special). Pășunatul continuu intensiv înseamnă o încărcătură ridicată de animale, un număr mai puțin ridicat de parcele (2-4), aplicarea fertilizanților cu azot fără întreruperea pășunatului.

Practic, pășunatul incepe pe 1/3 din suprafața pajiștilor situate într-un bloc și pe care animalele trec pe perioada pășunatului, restul fiind rezervat cositului (fân sau siloz) primăvara. După o coasă, partea cosită este pusă la dispoziția animalului. Se începe primăvara cu o încărcătură de animale de 5 la 7 UVM / ha, pentru a reveni după utilizarea prin cosit la 3 până la 4 UVM / ha. Un asemenea mod de exploatare este necesar pentru a utiliza într-o manieră optimă creșterea intensă a ierbii primăvara. Ca doză de azot se preconizează 40- / ha pe perioada a 3 până la 4 săptămâni și 300 până la / anual (Rotar și Păcurar, 2011).

Deci, pășunatul continuu intensiv comportă trei puncte esențiale: o încărcătură mare de animale, o doză ridicată de azot și o cantitate suficientă de precipitații. Încărcătura mare de animale trebuie să mențină în permanență iarba scurtă în scopul reducerii formării de pierderi în pășune. Este de preferat menținerea unui suprapășunat lejer. Fertilizarea cu azot aplicată în mod regulat trebuie să asigure o creștere continuă a ierbii.

Pășunatul prin rotație

La pășunatul prin rotație suprafața pajiștii disponibile este divizată într-un anumit număr de parcele în așa manieră încât tot a 2-a și a 5-a zi, o parcelă cu iarbă tânără să poată fi pusă la dispoziția animalului după un timp de repaus variind între 3 săptămâni primăvara și până la 4-5 săptămâni vara și toamna târziu.

Un calendar al pășunatului este un instrument util în pășunatul prin rotație; el are următoarele mențiuni: numărul parcelei, suprafața parcelelor, fertilizarea, numărul de zile de pășunat, data cositului și perioada de uscare în câmp.

Raționalizarea zilnică

Se pune la dispoziția animalelor o cantitate de iarbă adaptată nevoilor lor, în fiecare zi sau de două ori pe zi, în scopul reducerii la maxim riscurilor de sațietate și bătătoririi covorului vegetal. Astfel se atinge un procent ridicat de utilizare a ierbii. Raționalizarea zilnică este puțin folosită și aceasta fiind în funcție de mâna de lucru.

Alimentația estivală în staul

În cazul alimentării în staul ingestia ierbii exprimată în kg SU este inferioară cu aproximativ celei observate pe pajiște și, din această cauză, producția de lapte pornind de la iarbă este inferioară cu + 4 l/vacă/zi. În consecință suplimentarea trebuie să se facă cu ajutorul furajelor care completează iarba, de exemplu concentrate, borhot deshidratat etc. Fânul și silozul sunt interzise în această privință nu numai pentru puterea de substituție ci și de valoarea lor alimentară inferioară comparativ cu cea a ierbii.

Stabulația nocturnă

În funcție de încărcătura mare de animale în anumite exploatații, se păstrează animalele în staul și pe timpul nopții. Cercetarea și experiența practică au demonstrat că stabulația nocturnă necesită distribuirea de suplimentări de furaje. Pentru un pășunat care durează între 8 și 9 ore, trebuie să se distribuie un supliment aproximativ de concentrate pe animal.

Pășunatul prin rotație extensiv (sau simplificat) se apropie mai mult de pășunatul continuu intensiv, motiv pentru care se recomandă a fi aplicat cu respectarera acelorași condiții: asigurarea în optim a apei din precipitații sau irigare și fertilizarea cu îngrășăminte pe bază de fosfor și potasiu. Sistemul a fost experimentat pe pășunile situate la altitudine în Elveția. Suprafața de pășune care rămâne constantă întregul sezon se împarte într-un număr redus de tarlale, 2-4 în perioada de primăvară și 4-6 în perioada de vară. Ca urmare, durata de pășunat pe o tarla este de 7-14 zile primăvara și de 5-10 zile la sfârșitul sezonului de pășunat.

Pășunatul prin rotație intensiv prezintă la rândul său trei variante: pășunatul pe tarlale (clasic), pășunatul dozat și pășunatul „cu porția”.

Pășunatul pe tarlale (pășunatul prin rotație propriu-zis sau clasic)

Pășunea se împarte într-un număr de 8-10 (12) tarlale, pășunatul pe fiecare tarla având o durată de 4-6 zile. Încărcătura medie se situează la 2-3 (4) UVM / ha sau mai mult. În concepția folosirii raționale a pășunilor, această durată prezintă mai multe avantaje: asigură timp suficient pentru refacerea plantelor după pășunat, crează posibilitatea pășunării tuturor tarlalelor în cadrul unui ciclu de folosire, protejează solul și stratul de țelină de degradare, previne contractarea parazitozelor, nu stresează animalele așa cum se întâmplă la duratele mai mici de pășunat pe o tarla și la schimbări foarte dese ale acestora dintr-o tarla dată.

Pășunatul dozat

Este o metodă mai intensivă, prin care animalelor li se limitează cu ajutorul gardului electric, suprafețele care să le asigure hrana numai pentru o zi sau o jumătate de zi.

Metoda se aplică pe pășuni cu o capacitate mare de producție, când necesarul zilnic de furaj pentru o vită mare se obține de pe aproximativ 75- în primele două cicluri de pășunat și 150- la ciclurile următoare (Rotar și Păcurar, 2011).

Pășunatul „cu porția sau în fâșii”

Este metoda cea mai intensivă de pășunat, care simulează de fapt o iesle mobilă. Animalele pășunează aliniate frontal, având în față o fâșie de pășune lată de 0,5 , astfel încât să nu calce și să nu murdărească iarba proaspătă, pentru fiecare animal calculându-se un front de furajare de circa . Pe măsură ce iarba se consumă se delimitează o nouă fâșie ce va fi consumată în același mod. Acest sistem de pășunat se organizează numai în cazul când la un ciclu de producție, cantitatea de masă verde depășește 15 t / ha.

Capitolul 2

OBIECTIVE, CADRUL NATURAL

Obiective

Folosirea sustenabilă a resurselor este una dintre marile provocări ale timpurilor noastre și va deveni din ce în ce mai importantă. Această provocare este obligatoriu legată de mijloacele de trai locale și de viabilitatea economică, fără de care utilizarea resurselor naturale și prin urmare, conservarea naturii, nu pot fi gestionate într-un mod sustenabil.

Obiectivul studiului a fost de a realiza o descriere a codințiilor stațiolanale din cadrul fermei Mihalca din punct de vedere ecologic și agronomic. Studiile s-au rezumat la analiza florei existente în zona, a solului și condițiilor orografice. De asemenea, s-au elaborat măsuri de îmbunătățire și folosință durabilă.

Obiective specifice sunt următoarele:

studiul compoziției floristice;

identificarea tipurilor de pajiști;

determinarea fitodiversității;

stabilirea valorii agronomice;

elaborarea unor măsuri de îmbunătățire și folosință durabilă.

2.2. Cadru natural

Poziția geografică și limitele teritoriului studiat

Comuna Petrova este situată în județul Maramureș, pe malul stâng al râului Vișeu, la aproximativ 12 km față de confluența acestuia cu râul Tisa. Se află la 100 km distantă fața de Baia Mare, la 35 km distanță față de Sighetu Marmației și la 24 km față de orașul Vișeu de Sus. Geografic, Petrova se situază între 41°53’15’’ longitudine estică și 47° 49’40” latitudine nordic, la 357,74 m deasupra nivelului mării. Coordonatele geografice ale fermei sunt 41°49’05’’ N, 24°10’18’’ E.

Fig. 2.2. Imagine din satelit a comuna Petrova județ Maramureș

(https://www.google.ro/maps/place/Petrova/@47.8270863,24.2219591,7158m/data)

Relief

Relieful comunei este variat și complex prin alcătuirea sa geologică, fiind reprezentat de lunci, terase și versanți. Dintre principalele forme de relief prezente, dealurile au cea mai mare extindere, acestea fiind predominante.

În localitatea Petrova altitudinea variază înte 300-800 m și cuprinde culmi interfluviale plate și alungite pe direcția nord-sud.

Suprafața comunei este de 4205 ha, dintre care 75% îl ocupă zona deluroasă, iar 25% lunca Vișeului. Ferma Mihalca este amplasată în zona deluroasă a comunei, în partea S-V a acesteia, suprafața fermei fiind situată la altitudini cuprinse între 431 m și 650 m.

Geologie

Solul de pe teritoriul comunei este variat, reflectând caracterul complex și modul de repartizare, combinare a tuturor factorilor pedogenetici locali: litologia, condițiile climatice, relieful, apa, organismele animale și influența antropică.

Principalele tipuri de soluri caracteristice zonei aparțin predominant claselor: luvisoluri (preluvosol tipic, luvosol tipic și pseudogleizat), cambisoluri și protisoluri (aluviosol).

Solurile, din punct de vedere al repartizări lor pe teritoriul localităților, se impart în două categorii:

Argile nisipoase cu grosimi de 1-2 cm, care stau pe un nivel de depozite grosiere formate din pietrișuri și bolovănișuri cu grosimi de 2-4 m, baza acestora fiind marnele compacte, cenușii, oligogene, cu grosimi de sute de metri. Acestea se regăsesc în zona văilor Blaja, Brebeni, Măgureni;

Depozite formate din argile cu grosimi de 2-6 m ce au la bază marne argiloase și calcare în cea mai mare parte.

Solurile podzolice argiloiluviale se întâlnesc cu precădere sub pădurile de stejar, de fag, de fag în amestec cu gorum și rășinoase, pe terasele sitate în apropierea cursului de apă al râului Bloaja și pe versanții care înconjoară localitățile.

Clima

Zona Petrova se încadrează în sectorul de climă continental moderată, fiind supusă permanent influenței advecției maselor de aer vestice de natură oceanică, ale căror caracteristici se reflectă în evoluția tuturor elementelor climatice. Luna cu cele mai scăzute temperaturi medii este luna ianuarie, cu valori între -6°C și -10°C, în timp ce luna iulie are valori medii cuprinse între 18°C și 20°C. Valoarea medie anuală a precipitațiilor este de circa 800-850 mm. Anotimpul cel mai bogat în precipitații este vara, perioadă în care cad 61% din totalul precipitațiilor, în timp ce iarna cad circa 17% din totalul precipitațiilor.

Pecipitațiile atmosferice sunt moderate, cantitatea medie a precipitațiilor ce cad pe teritoriul comunei Cernești au valori cuprinse între 745-1000 mm. Precipitațiile moderate determină pătrunderea apei în sol la adâncimi mari, iar în cazul celor care cad sub formă de averse, o mare cantitate din acestea nu apucă să intre în sol, determinând apariția scurgerilor de suprafață care formează rezerva de apă a solurilor.

Vegetația

Formele de relief complexe, solul și clima caracteristică acestei zone au favorizat dezvoltarea unei vegetații bogate, printre care se numără asociații de specii lemnoase și ierboase.

Altitudinea medie de 420 m și cantitatea medie a precipitațiilor de 745 mm încadrează regiunea în etajul nemoral, ceea ce determină prezența unei vegetații specifice acestu etaj.

Pe lângă speciile lemnoase, pe teritoriul comunei sunt prezente specii de arbuști precum: alunul (Corylus avellana), păducel (Crataegus monogyna), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), măceșul (Rosa canina), socul negru (Sambucus nigra), socul roșu (Sambucus racemosa), murul (Rubus caesius), afinul (Vaccinium mirlitus), cornul (Cornus mas), etc.. În zonele unde pădurile au fost defrișate au apărut tufișuri de păducel și de porumbar (Prunus spinosa).

Vegetația ierboasă este și ea influențată de relief și de sol, stratul ierbos fiind format 85% din specii răspândite în asociații (Tămaș I. și colab, 2014). Dintre acestea amintim: boz (Sambucus ebulus), brebenel (Corydalis solida), clopoței (Campanula patula), coada șoricelului (Achillea millefolium), feriga (Dryopteris filix-mas), firuta (Poa pratensis), frăguța (Fragaria vesca), garofița (Dianthus carthusianorum), iarba vântului (Apera spica-venti), laptele chinelui (Euphorbia peplus), mierea ursului (Pulmonaria officinalis), menta (Mentha longifolia), margarete (Leucanthemum vulgare), mușetel (Matricaria chamomilla), pipirig (Juncus inflexus), păiușul roșu (Festuca rubra), păpădie (Taraxacum officinale), pătlăgină (Plantago major), rogoz (Carex distans), sânzâiene (Galium verum), tătăneasă (Symphytum officinale), vițelar (Anthoxanthum odoratum), urzică (Urtica dioica), trifoi (Trifolium pratense), tremurătoare (Briza media).

În cadrul fermei Mihalca vegetația este proporțional repartizată între habitate cu vegetație ierboasă și cele cu vegetație lemnoasă. Ceea ce trebuie remarcat încă de la început este diversitatea floristică ridicată a zonei studiate. Astfel, au fost identificate 161 specii de plante aparținând la peste 35 de familii botanice.

CAPITOLUL 3

METODE DE CERCETARE

Condițiile staționale a pajiștilor studiate

Suprafața Fermei Mihalca este de circa 80 de hectare (fig. 3.1). Cea mai mare parte a acestei suprafețe este compactă, situată în vecinătatea construcțiilor fermei (fig. 3.2), însă ferma are și suprafețe de teren situate la distanțe mari de fermă.

Fig. 3.1. Suprafața Fermei Mihalca din Petrova (MM)

Fig. 3.2. Construcțiile fermei Mihalca

Productivitatea sistemelor IFNS este nemijlocit legată de fertilitatea și calitatea solurilor. Din acest motiv s-a realizat caracterizarea solurilor din zona de studiu. Pentru aceasta, la nivelul fermei s-au identificat 8 puncte de studiu pentru realizarea unor profile de sol, clasificarea acestora și determinarea unor parametri de calitate ai solurilor. În aceste puncte de lucru, pe parcursul derulării proiectului vor fi monitorizați o serie de parametrii de calitate ai solului în vederea stabilirii impactului managementului agricol asupra acestora.

Solurile studiate și analizate în cadrul fermei din satul Petrova au fost în număr de 6, aparținând clasei Cambisolurilor și Luvosolurilor (tabelul 3.1)

Tabelul 3.1

Legenda unităților de sol

Fig.3.3. Fotografia originală a profilului nr. 1

Prelevarea datelor

Studiile floristice s-au realizat cu ajutorul metodei geobotanice sau fitosociale. Această metodă se folosește atât în cercetările care se execută pe itinerar pe suprafețe întinse de pajiști, cât și în lucrările din staționar pe suprafețe mai mici. La baza acestei metode se află ridicările fitocenologice (relevee) care reprezintă descrierea floristică și stațională a suprafețelor de probă. Datele prelevate s-au înregistrat în fișa fitocenologică, care cuprinde atât informații privind condițiile staționale cât și cele de apreciere a vegetației, după cum urmează:

numărul curent al releveului, denumirea trupului de pășune și a localității (județul, comuna) pe raza căruia se află;

suprafața releveului;

coordonate;

fotografia;

altitudine;

expoziție;

pantă (grade sau procente);

relieful ;

caracterizarea stațiunii (tipul de sol, gleizare, pseudogleizare, eroziune, salinizare)

acoperirea generală cu vegetație în procente;

înălțimea și etajarea vegetației;

observații asupra dinamicii vegetației;

producția de masă verde și măsurile de îmbunătățire ce se preconizează;

mușchi și licheni;

goluri;

participarea (%) Poaceaelor, Cyperaceaelor și Juncaceaelor, Fabaceaelor și alte familii biotanice (AFB).

Fig.3.4 Foto original învațarea metodei de studiu ( M-ții Padurea neagră Germania)

Abundența-dominanța (AD) speciilor aparținând fiecărei grupe economice s-a estimat folosind scara Braun-Blanquet, modificată după Păcurar și Rotar (2014) cu trei sub-note și trei sub-intervale, rezultând astfel 17 valori centrale corespunzătoare.

Fig. 3.5 Schema de apreciere a abundenței-dominanței după metoda Braun-Blanquet, utilizând trei sub-note (după Păcurar și Rotar, 2014)

Preferințele speciilor cu privire la factorii ecologici s-au atribuit după Ellenberg (1991, 1992), adaptați la condițiile din România de Păcurar și Rotar (2014). S-au luat în considerare exigențele speciilor la temperatură, umiditate, reacția solului și troficitatea, după cum urmează:

temperatura – scara exigențelor de la 1 la 9 (de la crioterme la megaterme);

continentalitatea – scara exigențelor de la 1 la 9 (de la eu-oceanic la eu-continental);

umiditatea – scara exigențelor de la 1 la 12 (de la xerofile la ultrahigrofile);

reacția solului – scara exigențelor de la 1 la 9 (de la extrem acidofile la alcalinofile);

troficitatea – scara exigențelor de la 1 la 9 (de la oligotrofe la extrem eutrofe).

Toleranța speciilor la factorii agronomici s-a atribuit după Dierschke și Briemle (2002). Factorii agronomici luați în calcul au fost următorii:

cositul – toleranța la cosit cu o scară de la 1 la 9 (de la sensibile până la extrem tolerante);

strivitul – toleranța la strivit cu o scară de la 1 la 9 (de la sensibile până la extrem tolerante);

pășunatul – toleranța la pășunat cu o scară de la 1 la 9 (de la sensibile până la extrem tolerante);

Valoarea furajeră a speciilor s-a estimat după Păcurar și Rotar (2014) pe o scară de la 1 la 9.

Pe baza preferințelor speciilor la factorii ecologici și agronomici s-au calculat spectrele ecologice și agronomice a fiecărui tip de pajiște. De asemenea, pe baza spectrului agronomic s-a calculat valoarea pastorală și s-a încadrat fiecare tip de pajiște în clasa și categoria de pajiște după o metodologie elaborată de Păcurar și Rotar în 2014. Pe baza analizei spectrelor ecologice și agronomice s-au elaborat obiectivele îmbunătățirii fiecărei fitocenoze și s-au stabilit lucrările de întreținere și modul de folosință.

Bonitarea vegetației

Elementele de caracterizare necesare bonitării vegetației sunt:

valoarea pastorală;

gradul de acoperire a pajiștii cu mușuroaie sau pietre (eventual amândouă);

gradul de acoperire cu vegetație lemnoasă (arbori, arbuști, cioate).

Fig3.6 Foto original, calculul datelor

Valoarea pastorală (Vp) este un indicator sintetic ce cuprinde principalele elemente referitoare la compoziția floristică, procentul de acoperire a fiecărei specii, precum și valoarea furajeră a speciilor componente.

Pentru calcularea valorii pastorale după ce am realizat relevee floristice am notat speciile în ordine: poacee, fabacee, rogozuri, pipiriguri și plante din alte familii botanice. În lista floristică pentru fiecare specie se va înscrie gradul de acoperire în procente și indicele specific, care se ia după Kovacs (1979).

Se notează indicele specifice de calitate Is exprimate în note de la 0-5, după cum urmează:

plante furajere excelente;

plante furajere foarte bune;

plante furajere bune;

plante furajere cu valoare mijlocie;

plante furajere cu valoare mediocră;

plante fără valoare furajeră.

Înmulțind pentru fiecare specie în parte, procesul de acoperire cu indicele specific de calitate (% x Is) obținem valoarea specifică a speciei. La speciile fără valoare furajeră se trece cifra 0, aceasta neparticipând la stabilirea valorii pastorale. Însumând aceste valori specifice ale tuturor speciilor și împărțind suma obținută la 100, obținem valoarea pastorală a pajiștei, cifră cuprinsă între 0,5-5.

Vp =

Vp = valoarea pastorală;

% = procentul de acoperire;

Is = indicele specific de calitate.

În cazul în care gradul de acoperire cu vegetație este mai mic de 100% cifra sintetică obținută se înmulțesc cu procentul de acoperire.

Fiecărui interval de valoare pastorală îi corespunde un coeficient cuprins între 0,1-1 (tabelul 3.2.). Acești coeficienți se îmulțesc cu 100 obținându-se astfel nota de bonitare a pajiștii.

Tabel 3.2.

Coeficienții de bonitare pentru valoarea pastorală (Vp)

(Sursa Caiet lucrări practice Cultura pajiștilor)

Dacă pajiștea nu are mușuroaie, pietre sau vegetație lemnoasă, calculele de bonitare se limitează la aceste operații. Dacă pajiștea are mușuroaie, pietre sau vegetație lemnoasã, valoarea pastorală se diminuează prin înmulțirea cu coeficienții corespunzători gradului de acoperire cu mușuroaie, pietre, respectiv vegetație lemnoasă. Dacă există și mușuroaie și pietre, se însumează procentul lor de acoperire și se ia în considerare coeficientul corespunzător totalului acoperirii (tabelul 3.3.).

Tabel 3.3.

Coeficienții de bonitare pentru gradul de acoperire a pajiștei cu mușuroaie sau pietre

(Sursa Caiet lucrări practice Cultura pajiștilor)

În mod analog se procedează și pentru acoperirea cu vegetație lemnoasă (tabelul 3.4.)

Tabel 3.4.

Coeficienții de bonitare pentru gradul de acoperire cu vegetație lemnoasã (arbori, arbuști, cioate)

(Sursa Caiet lucrări practice Cultura pajiștilor)

În urma acestor operații, notele de bonitare a pajiștii sunt corelate cu clasa și categoria de pajiște, respectiv capacitatea de pășunat (tabel 3.5.). Fiecare punct de bonitare îi corespunde o încărcare de 0,02 UVM/ha. Tipurile de pajiște este încadrat după ȚUCRA și colaboratorii (1987).

Tabel 3.5.

Corespondența dintre notele de bonitare, clasele de vegetație, clasele de favorabilitate a stațiunii și capacitatea de pãșunat a pajiștii

(Sursa Caiet lucrări practice Cultura pajiștilor)

Exigența plantelor față de umiditatea solului

Cerințele speciilor de plante față de umiditate diferă foarte mult. Indicele de umiditate ne arată relația între răspândirea speciilor și umiditate.

Tabel 3.6.

Scara pentru umiditate

(după Ellenberg și colab., 1992, modificat de Păcurar și Rotar, 2010)

Explicația termenilor

Xerofil = (gr. xeros = uscat, uscăciune; philein = a iubi) plante care preferă stațiunile sau zonele uscate ale globului pământesc.

Mezo-xerofil = (gr. mesos = mijloc; xeros = uscat; philen = a iubi) specii de plante din stațiuni supuse temporar uscăciunii relative; versanți puternic înclinați, bine însoriți, pe stâncării sau soluri cu drenaj activ.

Mezofil = (gr. mesos = mijloc; philen = a iubi) plante care trăiesc în condiții de mediu cu precipitații suficiente tot timpul anului, ex. Plantele din pajiști și din pădurile de foioase.

Mezo-higrofil = (gr. mesos = mijloc; hydor = apă; philen = a iubi) specii de stațiuni relativ umede (soluri reavăn jilave până la jilav-umede, stâncării umezite).

Hidro = (gr. hydor = apă) prefix folosit în anumiți termeni care se referă la apă, lichid.

Hidrofil = (gr. hydor = apă; philen = a iubi), trăiește în stațiuni cu exces de apă.

Ultra = (lat. ultra = dincolo de) prefix cu sensul de dincolo.

Ultrahidrofile = (gr. hydor = apă; philen = a iubi) plante care iubesc excesul de apă.

Eurifil = (eurys = larg; philen = a iubi) plante indiferente față de umiditate care suportă mari variații ale umidității atmosferice.

Exigența plantelor față de reacția solului

Aciditatea solului influențează foarte mult răspândirea speciilor de plante. Indicele de reacție a solului ne arată relația dintre răspândirea speciilor de plante și reacția solului.

Tabel 3.7.

Scara pentru reacția solului

(după Ellenberg și colab., 1992, modificat de Păcurar și Rotar, 2010)

Exigența plantelor față de aprovizionarea cu azot

Tabel 3.8.

Scara pentru azot

(după Ellenberg și colab., 1992, modificat de Păcurar și Rotar, 2010)

Rezistența la călcat

Rezistența la călcat, precum rezistența la cosit este o caracteristică morfo-ecofiziologică a plantelor verzi (cormofite). Relevante pentru această caracteristică sunt: înălțimea, forma de creștere și bioformele. În general, cu cât o specie este mai înaltă cu atât este mai sensibilă la rănirile mecanice provocate cu ocazia călcatului. Pe pajiștile exploatate inteniv apar specii pitice care au o toleranță mare față de călcat.

Tabel 3.9.

Rezistența la călcat

(după Ellenberg și colab., 1992, modificat de Păcurar și Rotar, 2010)

Rezistența la pășunat

Tabel 3.10.

Scara privind rezistența la pășunat

(după Ellenberg și colab., 1992, modificat de Păcurar și Rotar, 2010)

CAPITOUL IV

REZULTATE ȘI DISCUȚII

În urma studiului botanic în cadrul fermei Mihalca au fost identificate 159 de specii de plante, din care 140 ierboase și 19 specii lemnoase.

În urma determinării compoziției floristice pe pășunea PETROVA s-au identificat 14 parcele descriptive și 6 tipuri distincte de pajiști după cum urmează: Agrostis capillaris – Festuca rubra, Agrostis capillaris, Festuca rubra – Agrostis capillaris, Agrostis capillaris – Festuca rubra cod. Nardus stricta, Festuca rubra – Agrostis capillaris cod. Holcus lanatus, Festuca pratensis – Dactylis glomerata.

Fig. 4.1 Delimitarea parcelelor descriptive (PD) pe pășunea Petrova;

Legendă: PD 1 – PD_PETROVA_1 – tipul de pajiște Agrostis capillaris – Festuca rubra; PD 2 – PD_PETROVA_2 – tipul de pajiște Agrostis capillaris – Festuca rubra; PD 3 – PD_PETROVA_3 – tipul de pajiște Agrostis capillaris; PD 4 – PD_PETROVA_4 – tipul de pajiște Festuca rubra – Agrostis capillaris; PD 5 – PD_PETROVA_5 – tipul de pajiște Agrostis capillaris – Festuca rubra; PD 6 – PD_PETROVA_6 – tipul de pajiște Agrostis capillaris – Festuca rubra cod. Nardus stricta; PD 7 – PD_PETROVA_7 – tipul de pajiște Festuca rubra – Agrostis capillaris cod. Holcus lanatus; PD 8 – PD_PETROVA_8 – tipul de pajiște Agrostis capillaris – Festuca rubra; PD 9 – PD_PETROVA_9 – tipul de pajiște Agrostis capillaris; PD 10 – PD_PETROVA_10 – tipul de pajiște Festuca rubra – Agrostis capillaris; PD 11 – PD_PETROVA_11 – tipul de pajiște Agrostis capillaris; PD 12 – PD_PETROVA_12 – tipul de pajiște Agrostis capillaris; PD 13 – PD_PETROVA_13 – tipul de pajiște Festuca rubra – Agrostis capillaris; PD 14 – PD_PETROVA_14 – subtipul de pajiște Festuca pratensis – Dactylis glomerata;

4.1 Tipul de pajiște Agristis capillaris – Festuca rubra

În tipul de pajiște Agrostis capillaris- Festuca rubra se încadrează următoarele parcele descriptive: PD_1, PD_2, PD_5 și PD_8. Se va descrie parcela descriptivă PD_Petrova_1, reprezentativă pentru acest tip de pajiște.

PD_PETROVA_1 – tipul de pajiște Agrostis capillaris – Festuca rubra

În această parcelă descriptivă s-a identificat tipul de pajiște Agrostis capillaris – Festuca rubra. Pajiștea situată pe versant cu expoziție sud-estică și o pantă de 17%. Acoperirea generală este de 90% (tabelul 4.1, fig. 4.2), cea cu vegetație lemnoasă este de aproximativ 20%, iar suprafața acoperită cu pietre este de 2-3%. Suprafața pășunii este afectată de eroziune 5-7%.

Fig. 4.2 Foto original pășunea PD_PETROVA_1

Tabelul 4.1

Condiții staționale ale PD_PETROVA_1

În fitocenoza tipului de pajiște sunt prezente 53,25% Poaceae, 15,5% Fabaceae și 29,5% plante din alte familii botanice (tabelul 4.2). Speciile dominante din familia Poaceae sunt reprezentate de Agrostis capillaris (22,25%) Festuca rubra (17,5%). Dintre Fabaceae se remarcă Trifolium repens având o participare de 8%. Speciile din alte familii botanice sunt reprezente de Achillea millefolium și Leontodon autumnalis cu o acoperire de 5% fiecare, restul speciilor având o acoperire cuprinsă între 0,5 – 2,5%.

Tabelul 4.2

Compoziția floristică a tipului de pajiște Agrostis capillaris – Festuca rubra și exigența speciilor la factorii ecologici, agronomici și antropici (B – bioforma, T – temperatura, U – umiditatea, R – reacția solului, N – troficitatea, C – toleranța la cosit, P – toleranța la pășunat, S – toleranța la strivit, VF – valoarea furajeră, H – hemerobia, UR – urbanofilia, SO – categoria sozologică)

Urmărind spectrele ecologice se constată că fitocenoza tipului Agrostis capillaris – Festuca rubra are un caracter mezo-xerofil (Up=4,85), slab acidofil (Rp=5,96) și oligomezotrof (Np=4,7).

Din punct de vedere agronomic, fitocenoza este mediu tolerantă la cosit (Cp=6,81), mediu tolerantă la pășunat (Pp=5,27) și mediu tolerantă la strivit (Sp=5,36). Din analiza acestor factori putem afirma că pajiștea are maxim două cicluri de pășunat pe an, în cadrul căreia plantele se consumă parțial într-un sistem semi-extensiv (tabelul 4.3).

Valoarii furajere inițiale (VFp=6,41) i se aplică o corecție de 0,9 datorită prezenței vegetației lemnoase (VFp=5,77) astfel pajiștea se încadrează în clasa a V-a, categoria de pajiște medie și suportă o încărcătură de 0,61-0,80 UVM/ha.

În compoziția floristică se întâlnește o specie toxică Stellaria graminea cu o participare de 0,5% și două specii dăunătoare vegetației pajiștilor Thymus pulegioides și Euphrasia rostkoviana cu o pondere de 1% fiecare. Speciile dăunătoare produselor animaliere lipsesc. Mai există și 12 specii de balast, cu o participare de 8%, iar speciile medii furajere au o acoperire de 45,30%. Speciile bune furajere sunt în număr de 5 cu o acoperire de 33,5%, iar cele excelent furajere sunt reprezentate de Festuca pratensis și Dactylis glomerata cu o ponedere de 8,5%.

Tabelul 4.3

Spectrul ecologic și agronomic al tipului de pajiște Agrostis capillaris – Festuca rubra

Obiectivele îmbunătățirii fitocenozei:

îmbunătățirea compoziției floristice;

combaterea speciilor toxice;

combaterea speciilor dăunătoare vegetației pajiștilor;

combaterea vegetației lemnoase (peste 2 cm diametru);

cosirea resturilor neconsumate de animale;

combaterea eroziunii;

încărcătura de animale corespunzătoare;

sistem corespunzător de pășunat.

4.2 Tipul de pajiște Agrostis capilaris

În tipul de pajiște Agrostis capillaris se încadrează următoarele parcele descriptive: PD_3, PD_9, PD_11 și PD_12. Se va descrie parcela descriptivă PD_Petrova_3, reprezentativă pentru acest tip de pajiște.

PD_PETROVA_3 – tipul de pajiște Agrostis capillaris

În această parcelă descriptivă s-a identificat tipul de pajiște Agrostis capillaris. Pajiștea este amplasată pe un versant cu expoziție estică, cu o pantă mică de 15%. Acoperirea generală este de 50% și vegetația lemnoasă de 20%. Suprafața acoperită cu cioate este de 5-6%. Suprafața pășunii este afectată de eroziune 3-4% (tabelul 4.7, fig. 4.4).

Fig. 4.3 Foto original pășunea PD_PETROVA_3

Tabelul 4.4

Condiții staționale ale PD_PETROVA_3

În fitocenoza tipului de pajiște Agrostis capillaris, Poaceaele reprezintă 23,5%, participarea Fabaceaelor este de 5,5%, iar speciile din alte familii botanice sunt în proporție de 17,5% (tabelul 4.8). Dintre Poaceae specia dominantă este Agrostis capillaris (12,5%) și se mai remarcă Festuca rubra cu o acoperire de 8%. Dintre speciile din alte familii botanice se remarcă Dryopteris filix-mas cu o pondere de 5%, restul speciilor având o acoperire cuprinsă între 0,5 – 2,5%.

Tabelul 4.5

Compoziția floristică a tipului de pajiște Agrostis capillaris și exigența speciilor la factorii ecologici, agronomici și antropici (B–bioforma, T–temperatura, U–umiditatea, R–reacția solului, N–troficitatea, C–toleranța la cosit, P–toleranța la pășunat, S–toleranța la strivit, VF–valoarea furajeră, H–hemerobia, UR–urbanofilia, SO–categoria sozologică)

Din punct de vedere ecologic (spectrul ecologic), pajiștea prezintă un caracter mezofil (Up= 4,93), un caracter slab acidofil (Rp=6,38) și unul oligomezotrof (Np=4,68).

Din punct de vedere agronomic (spectrul agronomic) fitocenoza prezintă o toleranță medie la cosit (Cp=6,63), la pășunat (Pp=5,32) și la strivit (Sp=5,15). Pajiștea se folosește printr-un pășunat semi-extensiv cu sisteme pe tarlale.

Valoarii furajere inițiale (VFp=6,11) i se aplică o corecție de 0,9 datorită prezenței vegetației lemnoase (VFp=5,5) astfel pajiștea se încadrează în clasa a V-a, categorie de pajiște medie și suportă o încărcătură de 0,61-0,80 UVM/ha. (tabelul 4.9).

Din punct de vedere al valorii agronomice, în fitocenoza tipului este prezentă o specie toxică Equisetum arvense cu un procent de 0,5%, nu există specii dăunătoare produselor animaliere. Speciile cu o valoare furajeră foarte scăzută și dăunătoare vegetației pajiștilor sunt Agrimonia eupatoria (0,5%) și Scirpus sylvaticus (0,5%). Speciile de balast sunt în număr de 5 și au o pondere de 4,5%, cele medii furajere prezintă o participare de 18,5%, iar speciile bune furajere însumează 16,5%. Speciile excelente furajere lipsesc.

Tabelul 4.6

Spectrul ecologic și agronomic al tipului de pajiște Agrostis capillaris

Obiectivele îmbunătățirii fitocenozei:

îmbunătățirea compoziției floristice;

combaterea speciilor toxice;

combaterea vegetației lemnoase (peste 2 cm diametru);

combaterea speciilor dăunătoare vegetației pajiștilor;

cosirea resturilor neconsumate de animale (buruieni);

combaterea eroziunii;

încărcătura de animale corespunzătoare;

sistem corespunzător de pășunat.

4.3 Tipul de pajiște Festuca rubra – Agrostis capillaris

În tipul de pajiște Festuca rubra- Agrostis capillaris se încadrează următoarele parcele descriptive: PD_4, PD_10, și PD_13. Se va descrie parcela descriptivă PD_Petrova_4, reprezentativă pentru acest tip de pajiște.

PD_PETROVA_4 – tipul de pajiște Festuca rubra – Agrostis capillaris

În această PD (parcelă descriptivă) s-a identificat tipul de pajiște Festuca rubra – Agrostis capillaris. Pajiștea se află pe o pantă de 15%, la o altitudine de 618 m. Acoperirea generală este de 50-55% (tabelul 4.10, fig. 4.7). Acoperirea cu vegetația lemnoasă este de aproximativ 10-20%, iar suprafața este acopertiă cu mușuroaie înțelenite în proporție de 6-7%.

Fig. 4.4 Foto original pășunea PD_PETROVA_4

Tabelul 4.7

Condiții staționale ale PD_PETROVA_4

În compoziția floristică a tipului de pajiște Festuca rubra – Agrostis capillaris, s-au identificat Poaceaele cu 23,5% acoperire, Cyperaceae și Juncaceae lipsesc, Fabaceaele cu 1%, iar AFB cu 23% (tabelul 4.11). Dintre Poaceae, speciile dominante sunt Festuca rubra (12,5%) și Agrostis capillaris (8%). Dintre Fabaceae sunt prezente Trifolium pratense și Lotus corniculatus, ambele cu o acoperire minimă de 0,5%. Cea mai mare acoperire dintre AFB o au speciiile Leontodon autumnalis (5%) și Dryopteris filix-mas (5%), iar celelalte specii au o prezență de la 0,5% la 2,5%.

Tabelul 4.8

Compoziția floristică a tipului de pajiște Festuca rubra – Agrostis capillaris și exigența speciilor la factorii ecologici, agronomici și antropici (B–bioforma, T–temperatura, U–umiditatea, R–reacția solului, N–troficitatea, C–toleranța la cosit, P–toleranța la pășunat, S–toleranța la strivit, VF–valoarea furajeră, H–hemerobia, UR–urbanofilia, SO–categoria sozologică)

Din punct de vedere ecologic (spectrul ecologic) fitocenoza tipului Festuca rubra – Agrostis capillaris, prezintă un caracter mezo-xerofil, (Up=4,9), un caracter moderat acidofil (Rp=4,59) și unul oligomezotrof (Np=3,9) (tabelul 4.12).

Din punct de vedere agronomic (spectrul agronomic) fitocenoza tipului Festuca rubra – Agrostis capillaris, este mediu tolerantă la cosit (Cp=6,65), mediu tolerantă la pășunat (Pp=5,74) și la strivit (Sp=5,53).

Valoarii furajere inițiale (VFp=5,6) i se aplică o corecție de 0,9 datorită prezenței vegetației lemnoase (VFp=5,04) astfel pajiștea se încadrează în clasa a V-a, categorie de pajiște medie și suportă o încărcătură de 0,61-0,80 UVM/ha. (tabelul 4.12).

În cadrul fitocenozei există o specie toxică cu acoperirea de 2,5% (Euphorbia cyparissias), iar speciile dăunătoare produselor animaliere lipsesc. Speciile cu o valoare furajeră foarte scăzută și dăunătoare vegetației pajiștilor sunt 4: Nardus stricta, Thymus pulegioides, Lysimachia nummularia și Euphrasia rostkoviana care cumulat reprezintă 4%.

Speciile de balast o au participare de (5%), iar speciile medii furajere însumează 19%. Speciile bune au cumulat 13,5% și cele excelent furajere prezintă o acoperire de 0,5% fiind reprezentate de Dactylis glomerata.

Tabelul 4.9

Spectrul ecologic și agronomic al tipului de pajiște Festuca rubra – Agrostis capillaris

Obiectivele îmbunătățirii fitocenozei:

îmbunătățirea compoziției floristice;

combaterea speciilor toxice;

combaterea speciilor dăunătoare vegetației pajiștilor;

cosirea resturilor neconsumate de animale (buruieni);

combaterea vegetației lemnoase (peste 2 cm diametru);

distrugerea mușuroaielor;

încărcătura de animale corespunzătoare;

sistem corespunzător de pășunat.

4.4 Tipul de pajiște Agristis capillaris – Festuca rubra cod. Nardus stricta

În tipul de pajiște Agristis capillaris – Festuca rubra cod. Nardus stricta se încadrează parcela descriptivă PD_6. Se va descrie parcela descriptivă PD_Petrova_6, reprezentativă pentru acest tip de pajiște.

PD_PETROVA_6 – tipul de pajiște Agrostis capillaris – Festuca rubra cod. Nardus stricta

În această parcelă descriptivă s-a identificat tipul de pajiște Agrostis capillaris – Festuca rubra cod. Nardus stricta. Pajiștea este amplasată pe un versant cu o expoziție nordică și este folosită prin pășunat.

Acoperirea generală este de 80%, iar cea cu vegetație lemnoasă de 55%. Suprafața pășunii este afectată de eroziune 4-5%, acoperită cu cioate 1-2% și cu mușuroaie neînțelenite 3-4%. (tabelul 4.16, fig. 4.7).

Fig. 4.5 Foto original pășunea PD_PETROVA_6

Tabelul 4.10

Condiții staționale ale PD_PETROVA_6

În fitocenoza tipului de pajiște sunt prezente 44,5% Poaceae, 1% Fabaceae și 28% plante din alte familii botanice (tabelul 4.17). Speciile dominante din familia Poaceae sunt reprezentate de Festuca rubra (17,5%) și Agrostis capillaris (17,5%). Speciile de Fabaceae au o participare de 0,5% fiecare, iar speciile din alte familii botanice au o acoperire cuprinsă între 0,5 – 5%.

Tabelul 4.11

Compoziția floristică a tipului de pajiște Agrostis capillaris – Festuca rubra cod. Nardus stricta și exigența speciilor la factorii ecologici, agronomici și antropici (B–bioforma, T–temperatura, U–umiditatea, R–reacția solului, N–troficitatea, C–toleranța la cosit, P–toleranța la pășunat, S–toleranța la strivit, VF–valoarea furajeră, H–hemerobia, UR–urbanofilia, SO–categoria sozologică)

Interpretând spectrul ecologic se constată că fitocenoza are un caracter mezo-xerofil (Up=4,8), puternic acidofile (Rp=3,79) și oligomezotrof (Np=3,73).

Din punct de vedere agronomic (spectrul agronomic), fitocenoza prezintă o toleranță medie la cosit (Cp=6,01), la pășunat (Pp=5,63) și la strivit (Sp=5,39). Din aceasta se poate concluziona că pășunea este folosită într-un sistem semi-extensiv cu sistem pe tarlale.

Valoarii furajere inițiale (VFp=5,23) i se aplică o corecție de 0,7 datorită prezenței vegetației lemnoase (VFp=3,66) astfel pajiștea se încadrează în clasa a III-a, categoria de pajiște degradată și suportă o încărcătură de 0,21-0,40 UVM/ha (tabelul 4.18).

Din punct de vedere agronomic în compoziția floristică nu sunt prezente specii toxice sau daunătoare produselor animaliere. Sunt prezente 6 specii cu valoare furajeră foarte scăzută și dăunătoare vegetației pajiștilor cu o pondere cumulată de 15%. Fitocenoza mai prezintă 14 specii de balast, cu o acoperire de 11,5%. Speciile medii furajere au o participare de 28%, cele bune furajere însumează 18,5%, iar cele excelente furajere sunt reprezentate de Phleum pratense cu o participare mică de 0,5%.

Tabelul 4.12

Spectrul ecologic și agronomic al tipului de pajiște Agrostis capillaris – Festuca rubra cod. Nardus stricta

Obiectivele îmbunătățirii fitocenozei:

îmbunătățirea compoziției floristice;

combaterea speciilor dăunătoare vegetației pajiștilor;

cosirea resturilor neconsumate de animale (buruieni);

combaterea vegetației lemnoase (peste 2 cm diametru);

combaterea eroziunii;

distrugerea mușuroaielor;

încărcătura de animale corespunzătoare;

sistem corespunzător de pășunat.

4.5 Tipul de pajiște Festuca rubra – Agrostis capilaris cod. Holcus lanatus

În tipul de pajiște Festuca rubra – Agrostis capilaris cod. Holcus lanatus se încadrează parcela descriptivă PD_7. Se va descrie parcela descriptivă PD_Petrova_7, reprezentativă pentru acest tip de pajiște.

PD_PETROVA_7 – tipul de pajiște Festuca rubra – Agrostis capillaris cod. Holcus lanatus

În această parcelă descriptivă s-a identificat tipul de pajiște Festuca rubra – Agrostis capillaris cod. Holcus lanatus. Pajiștea este amplasată pe un versant cu expoziție estică, cu o pantă medie de 30%. Pajiștea este folosită prin pășunat. Acoperirea generală este de 80%, vegetația lemnoasă de 2%. Suprafața pășunii este afectată de eroziune 2-3% și acoperită cu mușuroaie neînțelenite 3-4% (tabelul 4.19, fig. 4.8).

Fig. 4.6 Foto original pășunea PD_PETROVA_7

Tabelul 4.13

Condiții staționale ale PD_PETROVA_7

În fitocenoza tipului de pajiște Festuca rubra – Agrostis capillaris cod. Holcus lanatus, Poaceaele reprezintă 34%, participarea Fabaceaelor este de 1%, iar speciile din alte familii botanice sunt în proporție de 60% (tabelul 4.20). Dintre Poaceae specia dominantă este Agrostis capillaris (12,5%) și se mai remarcă Festuca rubra și Holcus lanatus cu o acoperire de 8% fiecare. Speciile de Fabaceae au o participare de 0,5% fiecare. Cea mai mare acoperire dintre AFB o are specia Dryopteris filix-mas 17,5%, iar celelalte specii au o prezență de la 0,5% la 8%.

Tabelul 4.14

Compoziția floristică a tipului de pajiște Festuca rubra – Agrostis capillaris cod. Holcus lanatus și exigența speciilor la factorii ecologici, agronomici și antropici (B–bioforma, T–temperatura, U–umiditatea, R–reacția solului, N–troficitatea, C–toleranța la cosit, P–toleranța la pășunat, S–toleranța la strivit, VF–valoarea furajeră, H–hemerobia, UR–urbanofilia, SO–categoria sozologică)

Din punct de vedere ecologic (spectrul ecologic), pajiștea prezintă un caracter mezo-xerofil (Up= 4,82), un caracter slab acidofil (Rp=6,12) și unul oligomezotrof (Np=4,25).

Din punct de vedere agronomic (spectrul agronomic) fitocenoza prezintă o toleranță medie la cosit (Cp=5,84), moderată la pășunat (Pp=4,83) și la strivit (Sp=4,88). Pajiștea se folosește printr-un pășunat liber-extensiv.

VF (valoarea furajeră) este 5,3, ca atare, pajiștea se încadrează în clasa a V-a, categoria de pajiște este medie și suportă 0,61-0,80 UVM/ha (tabelul 4.21).

Din punct de vedere al valorii agronomice, în fitocenoza tipului nu sunt prezente specii toxice și nici specii dăunătoare produselor animaliere. Speciile cu o valoare furajeră foarte scăzută și dăunătoare vegetației pajiștilor sunt Nardus stricta (0,5%) și Thymus pulegioides (8%) și Lysimachia nummularia (0,5%). Speciile de balast sunt în număr de 10 și au o pondere de 16%, cele medii furajere prezintă o participare de 30%, iar speciile bune și excelent furajere însumează 14%.

Tabelul 4.15

Spectrul ecologic și agronomic al tipului de pajiște Festuca rubra – Agrostis capillaris cod. Holcus lanatus

Obiectivele îmbunătățirii fitocenozei:

îmbunătățirea compoziției floristice;

combaterea speciilor dăunătoare vegetației pajiștilor;

cosirea resturilor neconsumate de animale (buruieni);

combaterea vegetației lemnoase;

combaterea eroziunii;

distrugerea mușuroaielor;

încărcătura de animale corespunzătoare;

sistem corespunzător de pășunat.

4.6 Tipul de pajiște Festuca pratensis – Dactylis glomerata

În tipul de pajiște Festuca pratensis – Dactylis glomerata se încadrează parcela descriptivă PD_14. Se va descrie parcela descriptivă PD_Petrova_14, reprezentativă pentru acest tip de pajiște.

PD_PETROVA_14 – subtipul de pajiște Festuca pratensis – Dactylis glomerata

În această parcelă descriptivă s-a identificat subtipul de pajiște Festuca pratensis – Dactylis glomerata. Pajiștea este amplasată pe un versant cu o pantă de 6-7%.

Acoperirea generală este de 95%, iar cu vegetație lemnoasă de 5-6%. Suprafața pășunii este acoperită cu mușuroaie înțelenite în proporție de 1% (tabelul 4.40, fig. 4.15).

Fig. 4.7 Foto original pășunea PD_PETROVA_14

Tabelul 4.16

Condiții staționale ale PD_PETROVA_14

În fitocenoza subtipului de pajiște sunt prezente 28% Poaceae, 30,5% Fabaceae și 37% plante din alte familii botanice (tabelul 4.41). Speciile dominante din familia Poaceae sunt reprezentate de Festuca pratensis (12,5%) și Dactylis glomerata (12,5%). Dintre Fabaceae se remarcă Lotus corniculatus având o participare de 12,5%. Speciile din alte familii botanice sunt reprezente de Centaurea pseudophrygia și Taraxacum officinale cu 12,5% acoperire fiecare, restul speciilor având o acoperire cuprinsă între 0,5 – 2,5%.

Tabelul 4.17

Compoziția floristică a subtipului de pajiște Festuca pratensis – Dactylis glomerata și exigența speciilor la factorii ecologici, agronomici și antropici (B–bioforma, T–temperatura, U–umiditatea, R–reacția solului, N–troficitatea, C–toleranța la cosit, P–toleranța la pășunat, S–toleranța la strivit, VF–valoarea furajeră, H–hemerobia, UR–urbanofilia, SO–categoria sozologică)

Interpretând spectrul ecologic se constată că fitocenoza are un caracter mezofil (Up=4,94), slab acidofil (Rp=6,13) și mezotrof (Np=5,24).

Din punct de vedere agronomic (spectrul agronomic), fitocenoza prezintă o toleranță medie la cosit (Cp=6,67), moderată la pășunat (Pp=4,47) și medie la strivit (Sp=5,23). Din aceasta se poate concluziona că pășunea este folosită într-un sistem semi-extensiv.

VF (valoarea furajeră) este 6,99, ca atare, pajiștea se încadrează în clasa a VII-a, categoria de pajiște este bună și suportă 1,01-1,50 UVM/ha (tabelul 4.42).

Din punct de vedere agronomic în compoziția floristică nu sunt prezente specii toxice, dăunătoare produselor animaliere sau cu o valoare furajeră foarte scăzută și dăunătoare vegetației pajiștilor. Fitocenoza prezintă 6 specii de balast, cu o acoperire de 15%. Speciile medii furajere au o participare de 14,5%, cele bune furajere însumează 38,5%, iar cele excelente furajere sunt reprezentate de Dactylis glomerata și Festuca pratensis cu o participare de 12,5% fiecare.

Tabelul 4.18

Spectrul ecologic și agronomic al subtipului de pajiște Festuca pratensis – Dactylis glomerata

Obiectivele îmbunătățirii fitocenozei:

îmbunătățirea compoziției floristice;

cosirea resturilor neconsumate de animale (buruieni);

combaterea vegetației lemnoase (peste 2 cm diametru);

distrugerea mușuroaielor;

încărcătura de animale corespunzătoare;

sistem corespunzător de pășunat.

CAPITOLUL 5

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

CONCLUZII

În cadrul pășuni există 14 PD (parcele descriptive) cu diferite tipuri de pajiște, fiecare cu o capacitate de pășunat specifică (Tabelul 5.1). De asemenea, mărimea fiecărei parcele descriptive este foarte variată.

Tabelul 5.1

Suprafața și capacitatea de pășunat a parcelelor descriptive din pășunea PETROVA (PS 6)

Având în vedere cele enunțate mai sus, se calculează o capacitate de pășunat ponderată pentru întreaga pășune Petrova rezultând astfel o încărcătură cu animale de 0,63 UVM/ha. Datorită faptului că suprafața totală a pășunii este de 36,67 ha, va rezulta o încărcătură totală cu animale (IAP) de 23 UVM.

Cea mai mare încărcătură cu animale o suportă tipul de pajiște Festuca peatensis-Dactylis glomerata de 1,25 UVM/ha, iar cea mai slabă o suportă Agrostis capillaris – Festuca rubra cod. Nardus stricta de 0,3 UVM/ha.

Capacitatea de pășunat se poate mări cu 20-30 % sau poate chiar mai mult prin aplicarea măsurilor de întreținere.

RECOMANDĂRI

Se recomandă un sistem de pășunat rațional, cu parcele de pășunat (PP). Acest sistem este foarte răspândit la nivel european. Desigur, dacă se dorește o intensivizare mai pronunțată a sistemului de folosință, se pot practica și alte sisteme de pășuna.

Fig. 5.1 Organizarea trupului de pășune PETROVA în vederea aplicării pășunatului

Numărul parcelelor

UE se vor împărții în 11 PP (fig. 5.1). Numărul PP s-a calculat în așa fel încât să rezulte o PP de rezervă și alta pentru executarea lucrărilor de îngrijire. Durata pășunatului pe o parcelă (Dpp) este de 5 zile, iar durata perioadei de refacere a ierbii în parcelă (Drp) este în medie de 30 de zile. Suprafața unei PP este de aproximativ 2,5 ha.

Durata optimă a sezonului de pășunat

Pășunatul trebuie să înceapă când plantele au 10-15 cm înălțime, această fază fenologică corespunde cu începutul lunii mai. Încetarea pășunatului trebuie să aibă loc la sfârșitul lunii octombrie, adică cu 20-30 de zile înainte de venirea primelor înghețuri. Durata de pășunat pe această pășune este cuprinsă între 175-185 zile, în funcție de condițiile climatice. Pășunatul în afara perioadei indicate poate să producă o scădere a recoltei în anul următor cu 20-40%.

Alte mențiuni

În cazul în care, din anumite motive, o PP nu se pășunează, aceasta trebuie cel puțin cosită o dată pe an, conform legislației în vigoare. Suprafețele sub angajament APIA nu se vor cosi mai repede de 1 iulie. Furajul rezultat se poate transforma în fân sau se poate lăsa pe sol. Pe suprafețele sub angajament APIA nu se vor lăsa resturi vegetale, ci vor fi strânse. Iarba lăsată pe sol nu trebuie să fie sub formă de brazde, deoarece sub acesta, compoziția floristică poate suferi modificări negative. De aceea, recomandăm folosirea mașinilor de cosit care lasă masa vegetativă distribuită uniform.

Delimitarea parcelelor de pășunat se va face cu ajutorul gardurilor electrice. Delimitarea târlelor se va realiza cu porți de târlire.

Lucrări de întreținere

Pentru a mari capacitatea de pășunat se recomandă aplicarea unor masuri de întreținere a pașuni, aceste lucrari se regasesc în tabelul 5.2, pentru fiecare parcelă în parte.

Tabelul 5.2

Lucrări de întreținere și îmbunătățire a pășunii PETROVA (PS 1)

BIBLIOGRAFIE

Bogdan A., 2012, Cercetări privind folosirea și menținerea pajiștilor montane cu low-input, Teză de doctorat USAMV, Cluj-Napoca.

Dierschke H, Briemle G., 2002, Kulturgrasland. Wiesen, Weiden und verwandte Staudenfluren – Ökosysteme Mitteleuropas aus geobotanischer Sicht 126. Ulmer Verl., Stuttgart, 239 S.

Ellenberg H., 1992, Zeigerwerte von Pflanzen in Mitteleuropa. Scripta Geobotanica, Goltze-Verlag, Göttingen. Modificat de Păcurar și Rotar, 2010.

European Grasslands Federation, EGF

Gârda Nicoleta, 2010. Studiul unor elemente de landșaft montan (cu privire specială asupra ecosistemelor de pajiști din comuna Gârda de Sus, Munții Apuseni), Teză de doctorat USAMV Cluj- Napoca.

Hervieu B., 2002, Multi-functionality: a conceptual framework for a new organisation of research and development on grasslands and livestock systems, Grassland Science in Europe, vol. 7, La Rochelle, Franța.

Hopkins A, B. Holz. 2005. Grassland for agriculture and nature conservation: production, quality and multi-functionality. Grassland Science in Europe.

Kovacs, J. A., 1979, Indicatorii biologici, ecologici și economici ai florei pajiștilor, Redacția de propagandă tehnică agricolă.

Păcurar F., Rotar, I. 2014. Metode de studiu și interpretare a vegetației pajiștilor. Editura Risoprint, Cluj-Napoca.

PUIA I., C., BĂRBULESCU, C., PAVEL, A., IONEL (1984). Producerea și păstrarea furajelor. Editura Didactică și Pedagogică, București.

Rotar I., F. Păcurar, 2011, Ecopratologie, Ed. Risoprint.

Rotar I., Roxana Vidican, 2005, The storage of carbon in systems of meadows, Bulletin UASVM Cluj-Napoca, Agriculture series, vol. 61.

Rotar I., Roxana Vidican, N. Sima, 2009 Caiet lucrări practice Cultura pajiștilor. Editura Risoprint, Cluj-Napoca.

Taube F., H. Schnyder, J. Isselstein, 2010, Foreword of Grassland in a changing world, Kiel, Grassland Science in Europe, Germany.

Tămaș I. și colab, 2014, Dezvoltarea strategiilor și politicilor maționale în domeniul consultanței manageriale.

Țucra I., Kovacs A.J., Roșu C., Ciubotariu C., Chifu T., Neacșu M., Bărbulescu C., Cardașol V., Popovici D., Simtea N., Motcă GH., Dragu I., Spirescu M., 1987, Lucrări ștințifice ale institutului de cercetare și producție pentru cultura pajiștilor Măgurele-Brașov. Editura Oltenia, Craiova.

Vântu, V., Al. Moisuc, Gh. Motcă, I. Rotar, 2004, Cultura pajiștilor și a plantelor furajere, Ed. „Ion Ionescu de la Brad ”, Iași.

***https://www.google.ro/imag/brunam

***https://www.google.ro/maps/place/Petrova/@47.8270863,24.2219591,7158m/dat.