Paisie Velcicovski

INTRODUCERE

În această lucrare de licență mi-am propus să evidențiez câteva aspecte importante din viața, trăirea și gândirea unuia din cei mai de seamă monahi care au viețuit pe meleagurile noastre. Chiar dacă cuviosul Paisie Velicikovski era străin de neam, el a revigorat viața monahală din Țările Române, influența sa resimțindu-se asupra întregii spiritualități a Creștinismului Răsăritean. Cuviosul stareț Paisie a acordat o mare importanță rugăciunii inimii (isihaste), după cum știm această rugăciune a avut și are un rol foarte important în viața spirituală a monahilor, cât și a credincioșilor. Aceasta s-a observat de-a lungul istoriei bisericești, întâlnind această practică spirituală, numită și „artă duhovnicească” la majoritatea părinților înduhovniciți. Mai mult decât atât pentru ei această rugăciune s-a transformat într-o practică ontologică fără de care constatau că este foarte greu să cunoști transcendentul. Numai trezvia îl călăuzește pe credinciosul care o practică în chip stăruitor spre o viață dreaptă și plăcută lui Dumnezeu.

Pe lângă aceasta, am hotărât ca această dezbatere să privească modul în care bogata activitate filologică desfășurată de cuviosul Paisie a avut impact asupra dezvoltări culturale dar și spirituale în Moldova și Țara Românească. Reforma starețului Paisie a fost una benefică pentru viața bisericească de pe meleagurile noastre, de aceea Paisie Velicikovski este numit în lucrarea de față: „continuatorul și înnoitorul curentului isihast din Țările Române”. Influența sa a dus la reînvierea vieții spirituale în Țările Române.

În lucrarea de față vom aborda așadar, pe lângă datele biografice despre Sfântul Paisie Velicikovki, și modul în care se resimte influența în spiritul isihast al trăirii și a învățăturii Sfântului Paisie asupra Creștinismului Răsăritean, dar și rolul purtat în cadrul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române.

Capitolul I

„Viața Sfântului Paisie Velicikovski”

Originea Sfântului Paisie

Despre apartenența etnică a Sfântului Paisie, istoricii sunt în cea mai mare parte rezervați, doar în cazul lui Ioanichie Bălan întâlnim o mențiune care susține că Paisie Velicikovski ar fi fost de origine Moldovean din neamul Cantemireștilor. Familia sa strămutându-se din cauza deselor incursiuni venite din partea Otomanilor și stabilindu-se în orașul Poltava din Ucraina. Orașul Poltava era unul din orașele de garnizoană ale Ucrainei, fiind situat în stânga Niprului. În acest orășel s-a născut viitorul stareț Paisie, pe numele de mirean Petru, la 21 decembrie 1722.

Starețul Paisie se considera ca fiind „malorusian”, prin acest cuvânt nu putem să înțelegem care era apartenența etnică a Sfântului Paisie, deoarece spațiul socio-geografic pe care îl desemnează acest cuvânt era alcătuit din mai multe straturi etnice, printre care majoritari erau persoanele vorbitoare de limbă slavă. Prin „malorusian” înțelegem în primul rând o adaptare a unui termen grecesc folosit în Evul Mediu de către administrația Imperială dar și de cea Bisericească din Constantinopol, pentru a denumii teritoriilor locuite de slavii estici: Μακρά Ρωσία (Makra Rosia – Rusia Mare); și Μικρά Ρωσία (Mikra Rosia – Rusia Mică). Termenul „mic” este folosit, în acest caz, cu același sens folosit pentru Asia Minor ori Malopolska (Polonia Mică), adică „apropiat”. În conceputul geopolitic elen, prin „mic” se înțelege centrul teritoriului, iar prin „mare” sunt denumite teritoriile colonizate mai târziu.

Termenul „malorus” este considerat de unii autori ucrainieni drept un suport ce desemnează un vast cadru provincial. Mai mult în mentalul colectiv al ucrainienilor contemporani nouă, cei care se consideră „maloruși” destabilizează afirmarea identități naționale, pentru că prin acest termen se înțeleg mai multe etnii.

Prin termenul de „malorus” sunt catolagați astăzi țăranii simpli, cei care nu au avut parte de o educație, sau chiar și cei care nu au respect de sine. În concluzie, acest cuvât are astăzi un sens peiorativ, prin care sunt identificați îndeosebi țăranii needucați. Dar nu putem spune că în urmă cu trei secole acest termen nu avea același sens de acum; deoarece prin el se identificau într-adevăr mai multe straturi etnice (kazaci, polonezi, lituanieni, ruși, dar și alte minorități care s-au refugiat în acele teritorii din cauza năvălitorilor).

Așadar este aproape imposibil să spunem cu exacitate care ar fi originea Sfântului Paisie Velicikovski, putem decât să formulăm ipoteze care sunt mai mult sau mai puțin susținute de documente, dar din lipsa unor surse concrete nu putem spune dacă Sfântul Paisie ar fi fost la origine moldovean, așa cum susține Protos. Ioanichie Bălan; dacă ar fi fost rus, așa cum susțin istoricii bisericești din Rusia; ucrainian sau aparținător al altei etnii. Un argument care pare să susțină ipoteza Protos. Ioanichie Bălan, este faptul că orașul Poltava se afla în ținutul Harcov, unde se aflau mulți români și unde țarul Petru cel Mare acorda azil politic domnitorului Țării Românești, Constantin Brâncoveanu; dar și domnitorului Moldovei, Dimitrie Cantemir.O pliadă de istorici români, susțin ca părinții lui Paisie Velicicovski ar fi fost rude cu o celebră familie de preoți din Țările Române, familie din care se trăgea și mama lui Dimitrie Cantemir.

De la Pr. Prof. Mircea Păcurariu, aflăm că familia Sfântului Paisie Velicikosvki erau una extrem de numeroasă, el fiind cel de al 11-lea copil din cei 12 copii ai preotului Ioan și ai preotesei Irina, tatăl său fiind preot paroh la catedrala Uspenia (Adormirea) din Poltava; mama lui Paisie Velicicovki s-a călugărit spre sfârșitul vieții în mănăstirea Pocrov din același oraș. Bunicul și străbunicul său fuseseră tot preoți în Poltava, iar alte rudenii intraseră în călugărie. Din această informație reiese că nu ar fi fost posibil ca părinți lui Paisie să fi avut origine românească, deoarece bunicul și străbunicul său au fost preoți în Poltava, deci locuiau în Poltava cu mult înainte ca Petru cel Mare să ofere azil politic marilor familii nobiliare din Moldova și Țara Românească. De aceea suntem îndreptățiți să credem că Paisie era de origine Ucrainian.

Petru, viiotul stareț Paisie, rămâne orfan de tată la vârsta de 4 ani, fiind crescut de mama sa și de fratele mai mare Ioan – care ajunge preot la catedrala în care slujise și tatăl său.

Educația

Micuțul Petru și-a început studiile prin lectura Psalmilor și a Ceaslovului: la școală doi ani, apoi acasă sub îndrumarea fratelui său Ioan, preot în locul tatălui său. Încă de mic, Petru, prezenta o mare „sete” pentru lecturile biblice, în special prin citirea Psaltirei, dar și pentru lecturile patristice, citind încă din copilările Viețile Sfinților, citind din Sfântul Ioan Gură de Aur (în special „Omiliile” acestuia) și din scrierile Sfântului Efrem Sirul. Alături de lecturile biblice și patristice, sufletul său manifesta o puternică dragoste pentru rugăciune, pentru această cale ce duce la desăvârșirea vieții. Dragostea aceasta pentru studiu și pentru desăvârșirea vieții la condus pe tânărul Petru Velicicovski, cu pași mărunți dar siguri și statornici spre viața monahală.

Pentru avea un caracter ce prezenta o tăcere izbitoare, ai săi nu auzeau de la dânsul zile întregi nici o vorbă. El nu era nici posomorât, nici trist, dimpotrivă veselia și drăgălășia străluceau pe fața lui, dar era cufundat în lumea sa lăuntrică, în convorbirea sa tainică cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii. Nici cu alte persoane nu prezenta o altfel de purtare, biograful cel mai complet al lui Paisie Velicicovski, Serghie Cetfericov menționează că tânărul Petru era: „ foarte rușinos și neîndrăzneț, încât însăși mama sa aproape nu-i auzea glasul. Când la zile mari, se adunau la familia Velicikovski rudeniile cu copiii, nici aceștia nu-l puteau face să ia parte la jocurile lor, nici cei mai mari nu-l ademeneau cu cadourile să stea de vorbă cu dânșii.”

Tăcut și cu blândețe în purtări ca unul ce zăbovea adesea în studiul paginilor din Viețile Sfinților, el se gândește la îmbrățișarea căii monahale. Urmează câțiva ani de studiu la ca elev extern al școlii mănăstirii Bratska, aici i-a contact cu Mitropolitul Antonie al Moldovei, care a păstorit între 1730 și 1740, și care oficia la mănăstirea Bratska slujbe în limba română, slujbe care cucereau inima și cugetul tânărului Petru.

Între 1735 și 1739, Paisie a urmat cursurile Academiei din Kiev până nu de mult colegiu înființat de Mitropolitul Petru Movilă și ridicat la statut de Academie de Petru cel Mare. Această școală se prezenta ca fiind o școală care întru nimic nu era mai prejos decât cele mai bune școli din străinătate și totodată ca școală națională strict ortodoxă, mângâierea și mândria poporului ucrainean: „Cursurile Academiei erau împărțite pe atunci în trei cicluri :patru clase inferioare , în care se învățau limbile latină , greacă , slavă și poloneză , cu gramatica și sintaxa , două clase medii care se făceau într-un singur an și Academia propriu- zisă cu două secții : filosofia , cu doi ani de studii și teologia , cu patru ani ”. În cadrul cursurilor, tânărul Petru s-a axat mai ales pe învățătura limbilor (latină, greacă, poloneză și slavonă ). Prezentând o înclinație nativă spre învățatul limbilor străine, fapt care l-a ajutat pe cuviosul Paisie toată viața, era cunoscător a peste 5 limbi: (română, latină, greacă, poloneză și slavonă). Era fără îndoială un poliglot; stăpânirea exemplară a acestor limbi a facilitat apariția unei bogate opere filologice, ce poartă pecetea cuviosului Paisie Velicikovski: peste 300 de manuscrise – ce reprezintă traduceri din Sfinții Părinți și din marii asceți.

Dar încetul cu încetul, datorită lecturării Sfintei Scripturi și a lucrărilor Sfinților Părinți, precum și a frecventării sihăstriilor din vecinătatea Kievului, dorința de viață călugărească a început să întreacă zelul său pentru studiu . În anul 1740, după ce Petru a terminat primul ciclu al Academiei a hotărât să părăsească școala și să îmbrățișeze viața monahală. În timp ce Petru urma cursurile de la Kiev acesta a cunoscut pe ieromonahul Pahomie și pe Mitropolitul Antonie, refugiați din Moldova după războiul ruso-turc 1735-1739. În urma oficierii unei Sfinte Liturghii în românește de către Mitropolitul Antonie, în sufletul tânărului Petru s-a născut o mare iubire pentru limba moldovenească și s-a aprins dorința de a deveni călugăr pe pământ necunoscut. Însă foarte greu îi venea să-și părăsească mama: „El ar fi voit să o pregătească cumva pentru o asemenea eventualitate. Dar Petru îi vorbea cu toată precauțiunea despre gândul lui, și îndată o mare întristare și durere cuprinse sufletul ei . Cu lacrimi amare începu ea să-l convingă să nu o părăsească . El încercă să o liniștească și să o mângâie , rugându-o să nu se întristeze , ci să se bucure că Domnul i-a insuflat lui asemenea gând . Dar văzând , că cuvintele lui nu ating ținta și că mama sa se întristează tot mai mult , Petru spuse aceasta părintelui său sufletesc care-l sfătui să nu stăruiască în hotărârea sa”.

În timpul anilor de studiu, sufletul tânărului Petru nu-și găsea odihna în lume, el se simțea chemat la nevoința și la frumusețea vieții monahaleAstfel, îndrumat fiind de ieromonahul său Pahomie , Petru pleacă la mănăstirea Liubețchi de pe malul Niprului

Intrarea în monahism

Anii petrecuți în căutarea unei călăuze duhovnicești (1739-1746)

În toamna anului 1739, când avea doar 17 ani, Petru pleacă în căutarea unei mănăstiri și a unui duhovnic bun, atât de necesar pentru sufletul său, părăsind astfel casa părintească, Academia de la Kiev, patria liniștită și viața fără grijă, hărăzindu-se pe sine sărăciei și peregrinației – tânărul Petru își dădea bine seama ce face. El vedea puterea grozavă a lumii și se temea ca nu cumva să-i încurce sufletul cu obiceiurile și cerințele sale, să nu stingă într-însul focul sfânt al iubirii de Dumnezeu. Rupând hotărât și pentru totdeauna legăturile lumii și debarasându-se de orice fel de pretenții din partea ei asupra libertății sale lăuntrice, Petru urma exemplul sfântului Alexei. Avea încrederea că Domnul nu-l va părăsi în calea aceasta, cum n-a părăsit nici pe sfântul Alexei și ca în sufletul său se va aprinde însutit acel foc sfânt al iubirii de Dumnezeu, pe care el o pusese ținta vieții sale.

Astfel, în toamna anului1740 a intrat la mănăstirea Liubețchi de pe Nipru, aflată atunci sub stăpânire polonă. Însă, negăsind hrana necesară sufletului său, peste trei luni pleacă la mănăstirea Medvedovski situată în Ucraina din dreapta Niprului aflată atunci tot sub stăpânire polonă.

Tânărul Petru este tuns rasofor în mânăstirea Medvedovski, la praznicul Schimbării la Fața din anul 1741, primind numele de Platon.

Trebuie specificat însă că viața bisericească a preoților, a călugărilor și a credincioșilor ortodoxi din Ucraina era foarte grea, deoarece Ucraina era ocupată de Polonia catolică, de aceea numeroase biserici, mănăstiri sau schituri erau închise, sau transformate în uniate. Călugării și preoții erau alungați, întemnițați și siliți să treacă la uniație. Prigoana abătându-se și asupra mănăstirii Medvedovski, monahul Platon s-a reîntors la Kiev, intrând în cunoscuta Lavră a Peșterilor , unde are ascultarea de a sclupta icoane în aramă. Mănăstirea Medvedovski nu mult timp după ce Platon a plecat a fost închisă; la Lavra Pecerska (Peșterilor), tânărul novice nu-și găsește un părinte duhovnic care să-l poată îndruma în setea sa de o viată săracă și solitară. Decisivă a fost pentru el o întâlnire cu călugărul Ignatie, posesor al unor numeroase texte ascetice și bun cunoscător al Sfinților Părinți, care trăise în mănăstirile românești și care voia să se reîntoarcă acolo. Platon a înțeles atunci că monahismul românesc era mai înfloritor decât cel din țara sa și că trebuia să urmeze calea atâtor călugări care-și părăsiseră patria pentru a se coborî spre România. Ocazia s-a ivit la începutul postului Paștilor din anul 1743, când l-a întâlnit pe bătrânul ieromonah Mihail, egumenul de la schitul Sfântul Nicolae din Trăisteni, care l-a îndrumat către propriul său schit.

Monahul Platon s-a oprit în regiunea Buzăului unde se aflau în jur de patruzeci de schituri. Între monahii viețuitori ai acestor schituri și mănăstiri se aflau și ruși, sârbi și bulgari care fugiseră tot din cauza problemelor politice ale vremii. Astfel, Platon s-a oprit la mănăstirea Dălhăuți, nu după mult timp a trecut la schitul Trăisteni. Cele două schituri erau sub oblăduirea spirituală a starețului Vasile de la Poiana Mărului: „Obștea de la Trăisteni număra douăzeci de călugări , la care se adăugau tot atâția sihaștri care viețuiau în jurul schitului , în chilii separate . Aici Platon a luat pentru prima oară cunoștință de slujbele religioase celebrate după regulile de la Muntele Athos cu multă evlavie și râvnă . Acolo a aflat singurătatea , liniștea și pe duhovnicii pe care și-i dorea inima sa . Se aflau acolo călugări ca : Rafail care se îndeletnicea cu transcrierea cărților patristice , schimonahul Timotei care era iscusit în discuții duhovnicești și în tâlcuirea scrierilor, monahul Dosoftei cu chipul lui cucernic -vorbea de păzirea canoanelor și a tuturor predaniilor”. Egumenul Mihail era și el un duhovnic iscusit, și se bucura de aceeași stimă și însemnătate ca și starețul Vasile. Avea obiceiul ca în zilele de sărbătoare să-i strângă în jurul său pe frați, în grădină, după masa de seară și să stea de vorbă cu ei. Monahul Platon a profitat mult de pe urma acestor discuții.

Starețul Vasile de la Poiana Mărului , părintele duhovnic al tuturor , vizita adesea schitul Trăisteni, adunându-i pe frați în juru-i de foarte multe ori precum cloșca își adună lângă ea puii și îi învață despre tainele vieții monahale. Tot el s-a interesat și de tânărul monah Platon căruia îi propuse preoția pentru a sluji în schitul său. Însă Platon, avertizat de călugărul Dorotei asupra faptului că nu avea vârsta canonică pentru preoție, refuză. După doi ani de ședere la Trăisteni, Platon caută o viață și mai singuratică. Astfel, pleacă la schitul Cârnul având ca părinte spiritual pe sihastrul Onofrei. Regula de viață din acest schit era asemănătoare cu cea a unor schituri de la Muntele Athos: frații se adunau toți la biserică, pentru slujba, doar duminica și în zilele de sărbătoare. După Sfânta Liturghie mâncau împreună, continuând apoi să aibă discuții duhovnicești până la vremea Vecerniei. Seara, fiecare își regăsea chilia și singurătatea sa. Adesea Platon și frații împreună nevoitori cu dânsul mergeau să-l asculte pe starețul Onofrei. Acesta le vorbea despre viața în singurătate, despre patimile duhului și ale trupului și despre cumplita și neîncetata luptă a gândului cu diavolii.

Cu acest schit Platon a încheiat timpul șederii sale în Țara Românească de aproape patru ani, în acest răstimp Platon a învățat limba română și a acumulat înțelepciune și experiență, încât toți îl numeau „bătrânul cel tânăr”, așa după cum relatează biograful său: „ Platon strângea de la acei Părinți mierea cea duhovnicească ce picura din gura lor. Din această miere păstrată prin tăcere în cămara inimii avea să îndulcească și să sature sufletele care aveau să se lipsească de dânsul, și de la dânsul să învețe calea spre faptele bune. Datorită acestor Părinți el a înțeles ce este adevărata ascultare din care se naște adevărata smerenie, din care vine omorârea voii și a socotelii de sine .El a învățat de asemenea de la ei ce este pacea adevăratei liniști a minții (isihia) și rugăciunea cea cu luare aminte, care prin minte în inimă se săvârșește, dar nu numai că a înțeles-o , ci în parte se îndulcea de dumnezeiasca ei lucrare în inimă , veselindu-se pururea”.

Anii petrecuți la Sfântul Munte Athos ( 1746- 1763 )

În anul 1746 Platon s-a îndreptat către Sfântul Munte Athos, fugind din Țara Românească pentru ca părinții moldoveni îi impuneau hirotonirea. Pe de altă parte Muntele Athos constituia unul din visele tinereții sale, nădăjduind în același timp că își va găsi aici un părinte spiritual care să-l îndrume spre o viață duhovnicească cât mai bineplăcută lui Dumnezeu. Dar în acest timp , Muntele Athos se găsea totuși într-o stare tristă. Mănăstirile erau robite de turci și silite să se ăscumpere cu sume însemnate de bani. Multe dintre ele erau într-o stare de ruină și neorânduială, călugării, de neamuri felurite, se învrăjbeau între ei, iar viața duhovnicească nu mai era în starea de altădată. Călugărul Platon s-a așezat într-o chilie ce ținea de mănăstirea Pantocrator, acolo i s-a repartizat o mică sihăstrie, numită Kiparis. Având o mare sete de înduhovnicire, Platon caută la Sfântul Munte un duhovnic după sufletul său, însă nu a găsit nici unul. Chiar dacă Athosul era considerat centrul culturii duhovnicești al orientului ortodox, Platon este nevoit să se lase în voia sorții și să rămână singur. Astfel, a început războiul vieții pustnicești, nevoindu-se cu post , foame, sete, tânguire, căderi la pământ, mâhniri din adâncul inimii și lacrimi amare, trăind aproape 4 ani într-o stare de tăcere și reculegere. Setea lui duvovnicească a fost potolită odată cu venirea în Sfântul Munte, a starețului Vasile de la Poiana Mărului. Acesta s-a interesat de viața duhovnicească a tânărului monah Platon, și văzând că viețuirea lui este una conformă cu cele descrise în paginile de Pateric și în conformitate cu învățăturile Sfinților Părinți, hotărăște să-l tungă în monahism, acordându-i mantia călugărească și numele de Paisie.

Căutând în continuare să ducă o viață cât mai plină de Duhul Sfânt, monahul Paisie a ajuns să fie prețuit de frații săi de călugărie, încât încetul cu încetul au început să se strângă ucenici în jurul său. Când s-a înmulțit numărul ucenicilor și s-a simțit nevoia unui preot duhovnic, frații au stăruit pe lângă povățuitorul lor să primească a fi hirotonit preot. Și astfel, după multe stăruințe, Paisie a fost hirotonit preot-duhovnic de către un nume Episcop Grigorie, în anul 1758. Dar din acest moment, numărul fraților a început să crească din ce în ce mai mult. Mărindu-se obștea, ieromonahul Paisie a cerut mănăstirii Pantocrator îngăduința ca pe moșia ei să se înființeze schitul Sfântul Ilie. Dobândind aprobarea Patriarhului Serafim, viețuitor atunci la Sfântul Munte Athos , obștea a purces la lucru, cumpărând o veche chilie a Sfântului Ilie, de la mănăstirea Pantocrator, amenajând aici o biserică, o trapeză, o brutărie, un adăpost pentru străini și șaizeci de chilii. În curând (1757), frații au zidit biserica din piatră. Schitul acesta a atras și mai mulți ucenici și astfel obștea a ajuns la numărul de 60 de viețuitori. Paisie a orânduit viața comunității sale după principiile Sfinților Părinți, începând cu ale marelui Vasile, ajungând în curând renumită în Sfântul Munte.

Principiile fundamentale ale comunității paisiene erau rugăciunea, meditația , cărturăria aleasă, precum și munca manuală, care ducea la o aleasă gospodărie. Viața călugărilor paisieni nu se putea concepe decât « obstejitie », adică împreună viețuire, în ascultare desăvârșită și în renunțare completă la vreo avere personală. Într-o scrisoare a starețului Paisie se spune: „În comunitatea noastră nimeni nu are nimic al său propriu, încât nimănui dintre frați nici prin gând să nu-i treacă să-și însușească ceva al său propriu, căci ei sunt încredințați că aceasta este calea lui Iuda vânzătorul ”. Ascultarea, spunea cuviosul Paisie este „cea mai scurtă cale de a duce la cer”. O altă condiție indispensabilă pentru primirea în comunitate este tăierea propriei voințe și a propriului gând. Dintre ucenici, trebuie remarcați călugărul Macarie și ieromonahul Gheorghe amândoi originari din Transilvania. Numărul mereu crescând al fraților și dificultățile materiale ale vieții pe Sfântul Munte l-au determinat pe stareț și pe călugări să părăsească Athosul pentru a se stabili în Moldova. Lăsând la Sfântul Ilie un număr însemnat de frați, el a plecat de la Athos cu două corăbii în care erau 64 de suflete. Îl atrăgea aici amintirea tinereții pe care și-o petrecuse la schiturile din munții Buzăului și hotărârea să de a înnoi viața obștească din ele. La acestea se adaugă atașamentul său față de limba română și de pământul noii sale patrii.

1.3.3. Paisie și comunitățile din Moldova: Dragomirna, Secu și Neamț

După debarcare, obștea cuviosului Paisie a găsit adăpost la schitul Vărzărești , din apropierea orașului Focșani. Împreună cu duhovnicii Visarion și Gheorghe cuviosul Paisie a plecat la București pentru a cere mitropolitului o mănăstire. Însă mitropolitul, de origine greacă i-a refuzat. Astfel au plecat la Iași unde au fost primiți cu dragoste de mitropolitul Gavriil Calimachi, acesta de origine română, fusese arhidiacon la patriarhia Ecumenică și apoi, din 1745, timp de 15 ani activase ca mitropolit al Tesalonicului. Din 1760 devenise mitropolit al Moldovei și îl cunoștea personal pe Paisie de la Sfântul Munte. Cu aprobarea Divanului și a voievodului Grigorie Calimah, obștii venite de la Athos i s-a dat mănăstirea Dragomirna cu toate moșiile, prin hrisovul din 3 august 1763.

Starețul a organizat în scurt timp viața mănăstirii conform canoanelor tradiționale ale monahismului ortodox. A întocmit un îndreptar sau un așezământ în 28 de puncte cu diferite rânduieli privitoare la viața călugărească de aici. A introdus pravila folosită în schitul Sfântul Ilie, ale cărei cerințe de căpetenie erau: viața de obște, ascultarea, smerenia, sărăcia, munca, slujbele după tipic, respectarea pravilei călugărești, mărturisirea gândurilor în fața duhovnicilor, etc. Toate acestea erau făcute pe baza regulilor Sfântului Vasile cel Mare, Teodor Studitul și Nil Sorski.

În afara bisericii călugării trebuiau să trăiască cu frica lui Dumnezeu și conform tradiției Sfinților Părinți, preferând oricărei asceze rugăciunea minții săvârșită în inimă, izvorâtă din iubirea de Dumnezeu și virtute. Legați de rugăciune, ei trebuiau să se obișnuiască cu cântarea psalmilor și cu discernământ, cu lectura Vechiului și Noului Testament precum și cu scrierile Părinților. La fel ca și regulile tradiționale ale monahismului ortodox, regula comunității paisiene punea la temelia vieții monahale, mai presus de orice, două virtuți: sărăcia personală și ascultarea necondiționa față de stareț. Nici un călugăr nu trebuia să posede ceva personal, totul aparținea obștii, iar starețul avea grijă de fiecare după nevoile lui. Adjectivele posesive „ al meu/ al tău” erau complet necunoscute comunității paisiene. De asemenea, nimic nu se făcea în mănăstire decât cu binecuvântarea starețului.

Chiar dacă aceste regului impuse de cuviosul Paisie erau dure, numărul călugărilor se înmulțește în comunitatea de la Dragomirna, de aceea a fost nevoit să ceară hirotonirea câtorva preoți pe care i-a așezat supraveghetori și duhovnici. Misiunea desfășurată de cuviosul Paisie la Dragomirma era, după cum remarca arhimandritul Ciprian Zaharia, un început de pastorație care depășește acum raportul unui singur om cu ucenicii săi și care se extinde în lumea laică. Astfel începe la Dragomirna istoria paisianismului ca un curent de spiritualitate creștină din secolul al XVIII lea, cu profundă influență în cele mai diferite și largi pături sociale.

În pofida acestei frumoase organizări și vieți duhovnicești, Paisie și ucenicii săi trebuie să părăsească mănăstirea Dragomirna, deoarece în urma conflictului armat dintre Rusia și Turcia (1768- 1774), partea de nord a Moldovei a trecut sub stăpânirea Austriei. Teama de uniație și atitudinea guvernului austriac, care privea cu ostilitate bisericile și mănăstirile ortodoxe, au determinat pe starețul Paisie să primească invitația soborului de la Secu de a se instala în acea mănăstire. Ctitoria vornicului Grigore Ureche a primit pe cei 350 de părinți și frați , strămutați de la Dragomirna în frunte cu starețul Paisie, la 14 octombrie 1775. Instalându-se la Secu, el a organizat și aici viața lăuntrică a obștii, care creștea mereu prin venirea multor frați transilvăneni și a unor monahi de la recent desființata arhiepiscopie de Ohrida. Însă spațiul era foarte mic pentru comunitatea paisiană, de aceea pentru a remedia acest neajuns starețul s-a adresat domnitorului Constantin Moruzi, solicitându-i un ajutor material în vederea construirii unor noi chilii. Insă la sfatul mitropolitului, domnitorul a repartizat comunității paisiene în anul 1779 la cea mai mare mănăstire din țară, Neamțul. Aici s-au ridicat noi chilii, o casă de oaspeți și un spital. Numărul viețuitorilor nemțeni a ajuns la 700, între care erau moldoveni, munteni, transilvăneni, ruși, ucraineni, bieloruși, greci, bulgari, sârbi și chiar foști necreștini trecuți la Ortodoxie. Mănăstirea Neamț a fost ultima și cea mai importantă etapă din viața starețului Paisie și a comunității sale.

La mănăstirea Neamțu, comunitatea pisiană a excelat printr-o imensă activitate literară. Printre preocupările starețului intra și muzica liturgică. În acest sens a organizat la Neamț o școală de cântare armonică și s-a numărat printre primii care au realizat transcripția neumelor în sistem liniar. De asemenea, el a introdus pentru prima oară Crezul cântat de către toți credincioșii.

În anul 1790, Paisie a fost ridicat la rangul de arhimandrit de către Arhiepiscopul de Poltava, Ambrozie, locțiitor al Mitropolitului Moldovei. Cuviosul Paisie era foarte apreciat în toate activitățile sale. De aceea domnul fanariot Constantin Caragea, după o întâlnire avută cu el a spus că: „ Pentru prima dată în viața mea am văzut întruparea sfințeniei și nu o sfințenie disimulată. Am fost impresionat de chipul lui luminos și palid, din care dispăruse tot sângele, de barba lui stufoasă și lungă, strălucitoare ca argintul, de curățenia hainelor sale și a chiliei lui. Vorba îi era blânda și sinceră (…)”.

În anul 1791 Modova se afla sub ocuparea trupelor țariste, iar arhiepiscopul Ambrozie Serebrenicov al Ecaterinoslavului este numit locțiitor al Mitropoliei Moldovei; acesta venind la Neamț îl ridică pe Paisie la rangul de arhimandrit în același an. Dar Paisie și-a simțit obștescul sfârșit, de aceea a început să-și scrie autobiografie, dar care a rămas neterminată pentru că la 15 noiembrie 1794, împărtășindu-se cu Sfintele Taine și transmițând pace și binecuvântare întregului sobor, starețul Paisie a adormit întru Domnul. Înmormântarea s-a făcut de către soborul mănăstirii în biserica Înălțarea Domnului, în partea dreaptă a nartexului. S-a rostit atunci „Cuvânt la îngroparea Preacuviosului părintele nostru Paisie, arhimandritul și starețul sfintei mănăstiri Neamțul și Secul”, care a fost copiat în numeroase manuscrise românești. În urmă a lăsat două comunități, cea de la Neamț și cea de la Secu, cuprinzând circa o mie de călugări. Concepția starețului s-a statornicit în aceea că viața de obște și ascultarea au fost binecuvântate de Dumnezeu. Ele nu au rămas simple idei, ci au devenit principii călăuzitoare, puse în practică și împlinite în mănăstirile pe care le-a condus, fiind perpetuate de către ucenici.

Toți cei care au cercetat viața și nevoințele cuviosuslui Paisie Velicicovski l-au considerat cu adevărat un om sfânt. De aceea și Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, în anul 1988 a hotărât canonizarea lui. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința de lucru din data de 20 iunie 1992 a hotărât introducerea cultului Sfântului Paisie și în Biserica noastră. Prăznuind pomenirea sa la data de 15 noiembrie a fiecărui an, această dată fiind ziua treceri sale la Domnul.

Capitolul II

„Activitatea literară și raportarea Sfântului Paisie la tradiția isihastă”

2.1 Opera Sfântului Paisie

„Activitatea literară a starețului Paisie s-a inspirat din iubirea lui Dumnezeu, din dragostea față de Biserică și de aproapele”. Operele sale urmăresc să îndrume pe credincioși la înțelegerea justă a operelor marilor nevoitori ai răsăritului, de aceea au fost complet străine de vreo influență apuseană. Această dragoste de a scrie și de a traduce operele Sfinților Părinți s-a aprins în inima cuviosului Paisie pentru faptul că în lupta duhovnicească în care s-a angajat, pustnic fiind la Muntele Athos, a simțit mai mult ca niciodată nevoia unei îndrumări. Dar părinții duhovnici erau la vremea aceea rari în Sfântul Munte, și scrierile ascetice erau în asemenea măsură uitate, încât mulți nici nu auziseră vorbindu-se de ele. Această nevoie a devenit cu atât mai pregnantă din momentul în care a trebuit să-i îndrume pe frații de obște. Primului călugăr pe care l-a primit în sihăstria sa, Visarion, îi spunea: „Este greu să conduci pe cineva pe o cale pe care tu nu ai umblat (…). Ne rămâne deci o singură ieșire: să învățăm zi și noapte din Scripturile dumnezeiești și din cele ale părinților și sfătuindu-ne cu rugătorii cei de un gând cu noi și cu Părinții cei mai bătrâni, să ne deprindem a împlini poruncile lui Dumnezeu și a urma pilda Sfinților Părinților noștri”.

Pornind de la convingerea că studierea textelor din Sfânta Scriptură și din Sfinții Părinți constituie una din legile vitale ale vieții spirituale, conjugat cu efortul de a le traduce în slavonă și în română, devine treptat una din activitățile principale ale comunității paisiene aflată încă în formare pe Muntele Athos.

Deși activitatea de traducător a textelor biblice și a operelor patristice a fost costisitoare, Pasisie Velicicovski alături de ucenicii săi nu s-a lăsat copleșit de anvergura muncii ce urma să o întreprindă. Într-o scrisoare adresată arhimandritului Teodosie, egumenul sihăstriei Sfântul Sofronie din Rusia, cuviosul Paisie îi spune acestuia că munca sa, de traducător, este zadarnică; deoarece nu cunoștea îndeajuns de bine limba greacă redată de textele patristice.

Pentru a-și procura manuscrisele grecești de care avea nevoie, starețul și cei doi ucenici ai săi, Macarie și Ilarion au început să le caute în mănăstirile athonite, dar spre marea lor uimire nu le-au găsit decât la schitul Sfântului Vasile, la călugării din Cezareea Capadociei. Erau cărți scrise de Sfântul Petru Damaschinul, Antonie cel Mare, Grigorie Sinaitul, Filotei Sinaitul, Isihie, Diadoh din Foticeea, Talasie, Simeon Noul Teolog, Nichifor Călugărul și alții asemenea. Copierea textelor din Sfinții Părinți a început cu 2 ani înainte ca Paisie Velicicovski să părăsească Muntele Athos. Când obștea paisiană a părăsit muntele Athos, au luat cu ei textele patristice, ținându-le ca pe o adevărată comoară de mare preț. Ajungând în Moldova, Paisie a început să traducă texte din Sfinții Părinți, traducând așa cum menționează într-o scrisoare pe care o adresează arhimandritului Teodosie de la mănăstirea Sofronie din Rusia, opera: „ a Sfântului Athanasie cel Mare, a Sfântului Ioan Scărarul, a Sfântului Isihie, a Sfântului Filotei, a Sfântului Nil Sinaitul, din Isaia Pustnicul și din Sfântul Talasie. Iar traducerile pe care le-am îndreptat sunt: a Sfântului Diadoh, a Sfântului Macarie Egipteanul (Cartea a Doua), a Sfântului Grigorie Sinaitul, a Sfântului Simeon Noul Teolog și pe Sfântul Casian Râmleanul”.

În demersul său de traducător, Sfântul Paisie a fost ajutat de un călugăr grec pe nume Constantie, acesta din urmă ajunge la Dragomirna în 1774, aducând cu sine o carte manuscris, scrisă în limba „elino-grecească”(greacă veche), ce cuprindea o mulțime din scrierile Sfinților Părinți. Acestă carte adusă de călugărul grec, Constantie, conținea multe scrieri care îi erau cu totul necunoscute Sfântului Paisie, acesta necunoscându-le din traducerile în slavonă existente. Cartea manuscris adusă de constantie conținea scrieri din: „Sfântul Marcu Postnicul, din Sfântul Theodor de la Edesa și din Sfântul Nichita Stithatul”. Munca de traducător a Sfântului Paisie a fost încununată odată cu publicarea la Sankt Petersburg, în 1793 a Filocaliei slavone, numită și Dobrotoliubie.

Pentru a-și mării echipa de traducători, Paisie a trimis la studii pe doi dintre ucenicii săi la Academia greacă din București, școală înființată și organizată în manieră grecească din porunca lui domnitorului Constantin Brâncoveanu. „Școala paisiană” avea o metodă mai mult literară de traducere, prin care se dorea excluderea subiectivismului traducătorului; după ce stabileau în prealabil care este textul original al unui anumit text (verificând textul cum este redat de către toate manuscrisele de care dispuneau). Ca instrument de lucru foloseau dicționare, gramatici și manuale de paleografie. Paisie se ocupa personal de traducerile din limba slavă, traducând în limba română cartea lui Nil Sorski. Puternica mișcare culturară desfășurată din inițiativa lui Paisie Velicicovski a putut să aibă loc și daorită faptului că dispuneau de o așa numită „bază logistică” pe care o putea oferi mânăstirea Neamț; mânăstire domnească ce s-a remarcat în decursul vremii ca fiind un lăcaș de cultură. La Neamț, Paisie dispunea de spațiu, de o bibliotecă în care celebrul călugăr Gavril lăsase o bogată „comoară” de manuscrise grecești, slavone și românești.

În afara operei de traducător, Sfântul Paisie Velicicovski este și un prorific autor creștin, scriind câteva lucrări, cu privire la viața monahală. Aceste scrieri poartă de cele mai multe ori marca personalități Sfântului Paisie, din ele putem să evidențiem și să deprindem fără prea mare greutate calitățile unui „părinte duvovnicesc”. După cum formulează Andre Scrima, un astfel de părinte duvovnicesc, trebuie să prezinte anumite particularități: „adânc, lăuntric, intim, transpersonal, își are conștiința și moștenirea lui, are o rânduială de împlinit (…) pătimește pentru fiul său spiritual”. Din scrierile Sfântului Paisie identificăm aceste particularități ale omului duhovnicesc: este plin de har, pătruns de grija mântuirii numeroșilor săi ucenici din Moldova, Grecia sau Rusia. Din scrierile lui Paisie Velicicovski amintim:

Scrisoare adresată „Preacinstiților întru Domnul Părinți din Mănăstirea Nașterii Maicii Domnului de la Poiana Mărului ” – scrisoare ce nu este datattă, dar din conținutul ei reiese că ar fi fost alcătuită după moartea Starețului Vasile de la Poiana Mărului, adică în cea de a doua jumătate a anului 1767. Acestă scriere a fost redactată în limba slavonă. Textul ei fiind publicat pentru prima dată în 1847, iar ediția a III a a fost publicată mai apoi în 1892 la Moscova.

Scrisoare adresată „Prea iubitului meu prieten, sârguincios următor al poruncilor luiHristos, Prea evlaviosului între toți preoții Părintelui Dimitrie”- acestă scrisoare este datată la 18 Martie 1772 și este adresată preotului Dimitrie din Poltava. Din cuprinsul acestei scrisori desprindem caracterul duhovnicesc al lui Paisie. Cea mai veche copie a acestei scrisori datează din 1794, și provine de la școala paisiană de la Neamț. Se păstrează în Biblioteca Academiei Române, mss. slave, nr. 577, f. 40-42.

Scrisoare adresată „Către Prea cuviosul dascăl, Ieromonahul Chir Nichifor”- acest chir Nichifor este viitorul Mitropolit de Herson și Astrahan, un scriitor bisericesc alături de care Paisie Velicicovskidesfășoară o frumoasă și bogată corespondență. Acestă scrisoare a fost datată la sfârșitul anului 1770, probabil după ce Nichifor Teotokis (Chir Nichifor) i-a trimis lui Paisie ediția în limba greagă a Cărții lui Isac Sirul, în ajunul Nașterii Domnului.

Scrisoare adresată „Către Părinții pustnici Onufrie și Nicolae de la Vorona” – despre acești doi sihaștri avem puține informații, dar așa cum reiese din consemnarea originală din titlul scrisorii, aflăm că Onufrie a fost guvernator în Rusia în anul 1749, care s-a călugărit și a trăit toată viață în cea mai adâncă cugetare monahală. Ambii monahi (Onufrie și Nicolae) au avut preocupări cărturărești, copiind un mare număr de manuscrise din operele Sfinților Părinți. Ei au fost călugăriți de Paisie la 9 Martie 1774.

De mare importanță pentru biografia lui Paisie Velicicovski este scrisoarea adresată „Preacinstitului Părinte Theodosie, Arhimandritul Sihăstriei Sofroniev”- din acestă scriere aflăm cum și prin ce greutăți a trecut Paisie în munca sa de traducător, despre modul în care Paisie se raportează la Rugăciunea minții, despre dragostea frățească ce trebuie să existe frații și dragostea ce se cuvine egumenului. Această scrisoare a fost redactată în limba slavonă, cunoscându-se astăzi trei manuscrise. Scrisoare a fost editată parțial în 1847 la Moscova sub numele de „Zitie i pisanija moldavaskogo starca Paisija Velicikovskogo, Izdanie Kozl`skoj Vvdenskoj Optinoj Pustyni ”. Asupra acestei scrisori nu știm cu exactitate când a fost exepdiată, dar din cuprinsul ei aflăm despre așteptarea publicării Filocaliei de la Veneția, astfel justificăm că a fost acestă scrisoare a fot trimisă lui Theodosie în jurul anului 1782.

Scrisoare adresată „Către cinstitul preot, Părintele Ioan, pentru Uniație, scurtă trimitere”- textul acestei scrisori se păstrează în două manuscrise ce se află la Chișinău. Se consideră ca unul din aceste manuscrise să fie opera monahullui Platon. Așa cum reiese și din titlul scrisorii, mesajul acesteia conține punctul de vedere al lui Paisie Velicicovski despre Uniație, pe care o consideră: „prăpastie a iadului, în care vrăjmașul diavol a împins regiunile polone (…). Unia este prăpastia iadului, este Iuda, ce cu lingușitorul sărut a vândut Credința Pravoslavnică”.

Scrisoare „Către Preacuvioasa Maică Nazaria”- această scrisoare a fost trimisă la data de 24 Aprilie 1789, din cuprinsul ei aflăm prețioase informații cu privire la întemeierea Mănăstiri Văratec de pe muntele Ceahlău;

Scrisoare „Către Egumena Mănăstirii de Maicii de la Arzamas din Rusia”- egumena acestei mănăstirii a fost o femeie ce provenea dintr-o bogată familie, dar care și- aconsacrat viața trăirii monahale. Cuviosul Paisie poartă cu acesta o bogată conversație prin care dorește să o mângâie si să o povățuiască în legătură cu surorile ce le avea în obște. Acestă scrisoare a fost trimisă pe la sfârșitul anului 1789 prin părintele Iachint de la Neamț.

Scrisoare „Către uncenicii plecați în Rusia pentru mutarea sa la Neamț”- se consideră că a fost trimisă în jurul anului 1779, anul mutării lui Paisie de la Secu la Neamț. În cadrul acestei scrisori sunt redate toate cauzele ce au determinat mutarea lui Paisie de la Secu la Neamț, în timpul și din porunca iubitorului de Dumnezeu domnitor Ioan Constantin Dumitrieviciu Moruzii al Moldovei.

O altă operă a lui Paisie Velicicovski este și „Prefață la ediția Slavonă din 1812 a Cărții Sfântului Isaac Sirul”- in acestă însemnare, Paisie amintește cum a ajuns în posesia cărții mai sus amintite, fiind viețuitor în Sfântul Munte Athos. În activitatea sa de traducător, Paisie Velicicovski, a manifestat un mare interes față de scririle lui Isaac Sirul. Timp de două decenii, ucenicul său Mitrofan, îi aduce de la Athos textul grecesc în manuscris al acestei opere. Prefața la Cartea Sfântului Isaac Sirul anticipează propriu zis textul în sine al cărții.

„Prea mică alcătuire despre Semnul Cinstitei și de Viață Făcătoarei Cruci”- Părintele Paisie tratează în 24 de capitole tema despre Sfânta Cruce, arătând care este învățătura și punctul de vedere ortodox despre Cruce, amintind de datinile și de predaniile Sfinților Apostoli, de Tradiția Biseriicii și chiar de eretici și de rascolnici.

„Cuvânt la Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos” –textul acestui cuvânt de învățătură a fost redat de diverse manuscrise slavone și românești. La fondul Bibliotecii de la noul Neamț din Republica Moldova. Cuviosul Paisie dezvoltă în acest cuvânt de învățătură, taina iconomiei trupești a lui Dumnezeu.

O altă scriere de a Părintelui Paisie Velicicovski este și „Răspuns către părintele chir Manolache preotul, la întrebarea despre Rugăciunea Sfintei Treimi”- textul acestei scrieri a fost depistat la mănăstirea Cernica, scrisoarea nu este datată dar se presupune a fi redactată la anul 1799.

Numărul manuscriselor din timpul lui Paisie, care se păstrează și astăzi sunt în număr de 300, iar dintre acestea 40 sunt scrire chiar de el. Paisie a format o adevărată școală de traducători din limba greacă, unii dintre ucenicii săi au fost trimiși la studii la Academia Sfântul Sava din București. Datorită strădaniilor lui Paisie Velicicovski, mănăstirea Neamț a devenit cel mai însemnat centru de cultură din țările române.

Opera lui Paisie Velicicovski a cosntat așadar în traduceri și în câteva scrieri ce au un caracter personal, scrieri în care se oglindește profunda sa trăire creștină. Paisie expune după învățătura Tradiției Bisericii, care sunt căile conform cărora se poate trăii în monahism; în scrierile sale nu evită nici temele duvovnicești, teme care se identifică cu „Rugăciunea lui Iisus”. Rugăciune în spiritul căreia o fost inițiat de către Vasile de la Poiana Mărului, și în linia teologică a căruia și-a ancorat întraga gândire și trăire spirituală. Ardoare lui Paisie după o viață duvovnicească și după găsirea unui duvovnic care să-l inițieze pe deplin în spiritualitatea creștină, l-a făcut pe Paisie să ajungă mai întâi în Țara Românească, iar mai apoi la Muntele Athos, acolo unde intră în contact cu „Rugăciounea inimii”, prin intermediul lecturării textelor din Grigorie Sinaitul și din Simeon Noul Teolog.

Sfântul Paisie a fost considerat pe bună dreptate, singurul scriitor ascet al sec. XVIII, lucrările sale au fost folosite de către marii cărturari și asceți care l-au precedat, cum ar fi Teofan Zăvorâtul și Ignatie Briancianinov. Munca de traducător și de scriitor a lui Paisie Velicicovski urmărește să îndrume pe credincioși spre înțelegerea operelor marilor nevoitori ai Răsăritului. Opera sa desfășurată în mănăstirile din Moldova a avut o mare influență asupra Ortodoxiei ruse.

Ca rezultat a muncii sale de traducător, Biserica din Rusia a fost înzestrată cu traduceri din textele Sfinților Părinți și cu Filocalia. Paisie a înnoit viața monahală și a fost un mare călăuzitor pe calea desăvârșiri culturale cât și spirituale.

2.1.1 Analiză asupra scrisorii „Către Părinții Pustnici Onufrie și Nicolae de la Vorona”

Textul scrisorii:

„Mântuiți-vă întru Domnul,

Mare bucurie am avut eu în sufletul meu, când m-am învrednicit de vecinătatea voastră în preajma mănăstirii Dragomirna, acum însă, cu îngăduința Domnului îndepărtându-ne, de la plecarea și mutarea noastră în alt loc. Iar vouă din același motiv, de vecinătatea noastră, nu mai am ca înainte o asemenea mângâiere din vederea sfintelor și luminatelor chipuri ale noastre. Dar gândesc numai că faptele pustnicești și sfânta urmare a celor de demult sfinți părinți a viețuirii voastre nu sunt zadarnice, ma bucur sufletește și slăvesc pe Preabunul Dumnezeuce vă întărește și vă dăruiește vouă în această anevoioasă și slăbită vreme cuget monahal sănătos și adevărat de continuatori ai învățăturii Sfinților Părinți.

Iar mai mult doresc din toată inima, dacă ar fi cu putință, Dumnezeu binevoind, cât mă mai aflu încă în această viață, de vecinătatea voastră mie prea scumpă să mă desfătez încă și după oarecare vreme. Nu pe lângă acea mănăstire ca și mai înainte, deoarece aceea cu desăvârșire a căzut sub stăpânirea nemților în primele zile ale lunii iunie curent, dar măcar de acum pe lângă aceasta, unde în prezent, prin voința Domnului, am fost așezați să viețuim. Locul acesta este strâmt și nelesnicios, însă liniștit și sihaștrilor mai mult decât cuviincios, iar dacă aerul este folositor sănătății voastre, nu putem ști.

Despre necazul vostru, părinte Nicolae, Dumnezeu știe cât vă compătimesc din inimă și aș fi bucuros, dacă n-ar fi nu numai depărtarea mare, dar și strâmtorarea noastră, să vă aducem pe voi la noi pentru lecuire deplină. Dar numai Preamilostivul Dumnezeu cu bunătatea sa poate să vă întărească și să vă refacă după o așa boală grea. I-am poruncit fratelui Onorie, ca să vă trimită medicamentele potrivite ce se pot cumpăra acum la noi. Vă rog, dar, pe voi, sfinți părinți, să ne ajutați cu sfintele voastre rugăciuni în aceste năpăstuite pentru noi vremi, ca Preabunul Dumnezeu să dăruiască obștii noastre depărțite și tulburate, să ajungem la așezarea cea dintâi.

Dumnezeu știe de câtă mâhnire este cuprins sufletul meu, când văd o așa neînchipuită schimbare. Plâng și mă tânguiesc și nu mă dumiresc ce să fac. Numai Unul Dumnezeu Preabunul, îndrumătorul și adunătorul obștii noastre ne rămâne nădejdea și la rugăciunile voastre plăcute Domnului.

Dumnezeu cel preamilostiv să vă aline în aceste grele suferințe, cu nădejde mare în viitor, împreună cu toți iubitorii de Dumnzeu, și pentru dragostea lui în veci, cei bolnavi să dobândească atotbucurătoarea, veșnica lui bunătate, în nesfârșitele veacuri. Amin. [Paisie Starețul]”.

Pe baza unei consemnări originale ce se afla pe scrisoarea trimisă de Paisie Velicicovski părinților Onufrie și Nicolae, viețuitori de la Mănăstirea Vorona din Botoșani; aflăm că Onufrie a fost guvernator în Rusia pe la 1749, un om cu o mare influență în administrația Rusiei, care a renunțat la confortul unei vieți oferite de funcția sa, și s-a călugărit petrecându-și toată viața într-o adâncă cugetare monahală. Din textul lucrării aflăm că Onufrie și Nicolae erau pustnici, angrenați într-o puternică spiritualitate.

Mănăstirea Vorona se afla în apropiere de Dragomirna, Paisie își arată regretul că obștea sa a fost mutată la 14 octombrie 1775 la Secu, o mică mănăstire, unde nu era suficient spațiu pentru numeroasa obște paisiană: „locul acesta este strâmt și nelesnicios”, dar cu toate acestea vedem că viețuitorii îmbunătățiți din obștea paisiană găseau la secu multă liniște, adică un mediu favorabil practicării isihiei: „însă liniștit și sihaștrilor mai mult decât cuviincios”. Instalându-se la Secu, Paisie a organizat viața lăuntrică a obștii, care creștea mereu prin venirea multor frați transilvăneni și a unor monahi de la recent desființata arhiepiscopie de Ohrida.

Scopul scrisorii este dublu, pe de o parte are scopul de a cerceta starea de sănătate a lui Nicolae, Paisie amintind că a învrednicit pe „un frate” să procure medicamente pentru însănătoșirea viețuitorului de la Vorona. Iar pe de altă parte, observăm că Paisie își exprimă starea de neliniște în legătură cu obștea sa care era la acel moment „ depărțită și tulburată”, de aceea îi roagă pe cei doi pustnici să înalțe rugăciunii către Dumnezeu pentru ca marea comunitate paisiană să ajungă la stabilitatea de altă dată.

În legătură cu persoana celor doi viețuitori trebuie să precizăm că ei su fost călugăriți de către Paisie la 9 Martie 1774 la Dragomirna. La 29 Martie 1789 părintele Onufrie moare și este îngropat la Vorona. Părintele Nicolae a viețuit în continuare tot la Vorona cel puțin până în anul 1791.

În ceea ce privește stilul în care scrisoarea a fost alcătuită, ea ne amintește de duhul comunităților creștine din primele secole, Paisie Velicicovski se prezintă ca un mare părinte duhovnicesc, care se îngrijește pentru toții fiii săi.

2.2 Paisie Velicicovski și curentul isihast

Isihasmul reprezintă un mod de viață, o stare a vieții prin care se obține biruința asupra puterilor tulburării, a patimilor și a agitației. Isihia este privită drept modalitatea cea mai sigură pentru a ajunge la unirea desăvârșită cu Dumnezeu. Isihia (heysichia) presupune singurătate, tăcere interioară și exterioară, atenție și aplicarea unor metode speciale de rugăciune. Isihaștii au valorificat foarte devreme condițiile exterene și atitudinile corporale care favorizează această liniștire. Isihasmul însumează o tradiție eremită de rugăciune, specifică doar Creștinismului Răsăritean. Așa cum îl cunoaștem astăzi într-o formă sistematizată, isihasmul este învățătura teologului Grigore Palama, care urmează linia înaintașilor săi: Grigorie Sinaitul și chiar Simeon Noul Teolog. Originea termenului „heysichia” nu este foarte sigură. Termenul apare încă din sec. IV la Părinții Capadocieni și la unii Antiohieni. Termenul mai apare și la scriitorul creștin Evgarie din Pont, pentru acesta având valența anahoretului, adică al acelui practicant al rugăciunii în medii retrase.

Rugăciunea isihastă presupune unirea minții cu inima. Părinții bisericii vorbesc și de o deschidere a minții, spre infinitul lui Dumnezeu, dar se pare că în inima realizează mintea această deschidere. Mintea actualizează adâncul inimii și îl face să fie adânc pentru Dumnezeu, Infinitul adevărat. După cum spune și psalmistul David, în Psalmul 41,8: „adâncul pe adânc cheamă”. Mintea coborâtă în inimă îl întâlnește pe Dumnezeu in mod direct, fără mijlocirea ideilor, ci prin simțirea prezenței Lui reale. Creierul acționează în mod direct asupra organismului uman prin totalitatea stimulilor pe care îi primește de la diverși receptori ai o organismului. Atât din punct de vedere duhovnicesc, cât și biologic, există o interdependență între inimă și creier. Dacă din perspectivă duhovnicească, în practica rugăciunii isihaste, mintea trebuie să coboare în inimă pentru a-L percepe pe Dumnezeu într-o manieră nemijlocită, de aceea inima este pentru minte un fel de organ senzorial pentru relația cu Dumnezeu, așa cum sunt simțurile trupului pentru aparatul ce permite perceperea și simțirea realităților cu care trupul intră în contact. Inima este tocmai locul în care simțim iubirea celor din jur; este locul în care experiem rugaciunea curată, rugăciunea intregii ființe care manifestă ieșirea emoțtională în afara lucrurilor, în afara gandurilor și în afara sinelui propriu spre întâlnirea cu Dumnezeu.

Rugăciunea îl eliberează pe om de natura sa exterioară și de sine însuși. Rugăciunea asigură libertatea față de mecanismele complexe ale lumii exterioar, care compun ansamblul legilor naturii. Rugăciunea isihastă prezintă în teologia lui Paisie Velicicovski un sistem cartezian, ce presupune patru dimensiuni sau orientări:

în primul rând este o doxologie;

o cerere adresată lui Dumnezeu;

o mulțumire adusă Persoanelor Sfintei Treimi;

o mărturisire a păcatelor.

În tradiția spirituală Răsăriteană, întâlnim deseori expresia „de parinte duhovnicesc”, acesta având misiunea de „a pătimii” și de a înfrunta ispitele fiilor duhovnicești. Părintele e în primul rând un om devenit pneumatic, rămânând martorul trascendenței christice în cele trei dimensiuni ale antropologiei, cosmosului și teologiei. În calea spirituală totul începe prin dorul de Dumnezeu, dar odată cu încheierea perioadei patristice, identificată în ultimul reprezentant al ei, în persoana lui Ioan Damanschin, Părinții Duhovnicești și trăirea mistică devine din ce în ce mai rară. La cumpăna dintre milenii, ne vine însă prin persoana Sfântului Simeon Noul Teolog, o conștiință teologală foarte înaltă. Simeon Noul Teolog este de altfel prezent într-un punct de cotitură pentru tradiția spirituală a ortodoxiei răsăritene. Odată cu sec. X-XI, Imperiul Bizantin începe o perioadă de regres cultural, administrativ și bisericesc. Centrul spiritual al Bizanțului, se reorganizează în jurul Sfântului munte Athos prin persoana Sfântului Atanasie Athonitul, tranferându-se aici diversele curente și filoane spirituale ale tradiției Bisericii Răsăritene. Athosul devine în incursiunea timpului un centru de formare al maeștrilor spirituali, venind aici monahi dornici să ajungă la desăvârșirea spirituală, iar de aici extinzându-se către noile pământuri ortodoxe: la slavii din sud, în teritoriile românești, în Rusia Kieveană și în părțile Novgorodului. Flacăra spiritualității și a trăirii în duhul isihast, va cunoaște în Rusia o perioadă de înflorire prin persoana „marelui stareț”, Nil Sorski. Acesta ducând isihasmul până peste îndepărtata și pustie Volgă. Dar monahismul rigid, specific religiozității ruse, privește isihasmul sub o dublă perspectivă:

combătut de ucenicii lui Iosif al Volokalamskului;

acceptat de o altă latură a monahilor ruși unde va cunoaște totodată și o expresie culminantă a dezvoltării sale.

Moștenirea Tradiției spirituale răsăritene cunoaște o lungă perioadă de ocultare „de regres”; renăscând la sfârșitul sec. al XVIII-lea prin starețul Paisie Velicicovski, care în urma unei peregrinări duhovnicești în țările române și de acolo în Sfântul munte Athos, ajunge să cunoască și să redreseze viața spirituală din Athos și din întreg Răsăritul creștin, în spiritul isihast.

Un mare impact asupra dezvoltării spirituale a starețului Paisie, a reprezentat-o publicarea de către Nicodim Aghioritul a Filocaliei la Veneția, operă ce recapitulează întreaga tradiție neptică și isihastă. Această operă reprezintă un florilegiu filocalic ce redă sub o formă recapitulativă o metodă a rugăciunii interioare, care conduce alături de Părintele spiritual pe calea apostolatului carismatic. În Orientul ortodox, isihasmul este în chip deosebit cel care este în interiorul tradiției și coexistă cu ea. Isihasmul a dat rugăciunii sensul cel mai înalt al cunoașterii și a participării la dumnezeire. Prin docmatizarea teoriei energiilor necreate, în sec. al XIV-lea, Grigore Palama a pus baza teologiei harului, care a constituit un pas înainte între comunicarea dintre om și Dumnezeu; a constituit o marturie a sfințirii lumii și o descoperire a unei noi dimensiuni a ființei umane, care s-a ridicat de la chip la asemănare.

Într-o primă fază a vieții sale, Paisie Velicicovski a fost acuzat că interpretaează în mod eronat scrierile Sfântului Grigorie Sinaitul, că are o încredere exagerată în manuscrisele grecești și că în ultimă instanță a ajuns să înlocuiască slujbele cu „Rugăciunea lui Iisus”. Toate aceste acuzații veneau de la un călugăr român din Sfântul Munte Athos, pe nume Athanasie. La acuzațiile acestuia, Sfântul Paisie îi răspunde cu expunerea învățăturii ortodoxe asupra rugăciunii isihaste, aducând mărturia a 35 de Sfinți Părinți. Expunând totodată într-un mod sistematic bazele biblice și patristice ale rugăciunii lui Iisus. Arătând astfel că cei ce se ridică împotriva rugăciunii lui Iisus, fac acets lucru din necunoașterea textului Biblic și a Tradiției Creștine, redată și oglindită în scrierile Sfinților Părinți. Spunând că, rugăciunea lui Iisus este „tot atât de necesară călugărilor pentru folosul sufletelor lor și pentru a dobândi adevărata înțelepciune, dreaptă și plină de umilință, cum este respirația pentru viața fizică.”

Așa cum bine evidențiază teologul român Andre Scrima, Paisie Velicicovski exprimă prin viața sa căutarea neîncetată a unui „părinte duhovnicesc”. Căutările lui vor lua sfârșit odată cu întâlnirea unui asemenea conducător spiritual, în persoana Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, figură destul de enigmatică ce alesese să trăiască o viață sfântă, pregătind totodată pe cel ce trebuia să înainteze în plină lumină a istoriei, pe Paisie Velicicovski. Învățătura lui Paisie despre rugăciunea lui Iisus este strâns legată de cea a părintelui și povățuitorului său, Vasile. Paisie accepta, dealtfel distincția fundamentală a lui Vasile între stadiul practic și contemplativ al rugăciunii. Este reluată și afirmația că rugăciunii lui Iisus i se pot dedica toți oameni încă de la primii pași din viața lor duhovnicească. Această ultimă afirmație, pe care Vasile a repetat-o cu insistență, a avut o rezonanță deosebită în acțiunea reformatoare întreprinsă de Paisie

„Rugăciunea lui Iisus” sau „rugăciunea minții” a fost fundamentul pe care s-a întemeiat mișcarea duhovnicească a Paisianismului și datorită cuviosului Paisie această rugăciune ca înălțare duhovnicească a monahismului s-a răspândit prin el din mănăstirile Moldovei în toată Rusia și de aici în toată ortodoxia.

În mai multe dintre scrierile sale, starețul Paisie amintește că lucrarea minții ca „artă duhovnicească” nu se potrivește tuturor; ea este lucrarea specifică a călugărilor. Sarcina lor distinctă, care depășește pe cea a oamenilor din lume este tocmai vigilența minții și a duhului după omul dinlăuntru. Acest raționament se sprijină pe faptul că principiul și baza de neînlăturat a lucrării minții este adevărata ascultare, din care izvorăște adevărata smerenie. La rândul său, smerenia apără împotriva tuturor amăgirilor care ii rătăcesc pe cei ce sunt proprii lor stăpâni. Oamenii din lume, care trăiesc în neascultare și se conduc după propria lor inițiativă, e imposibil să se apropie de această rugăciune; căci dacă o vor face, vor cădea cu siguranță victime ale amăgirilor.

Iată că starețul Paisie afirma într-un mod atât de categoric că oamenilor din lume le este imposibil să se angajeze în practica rugăciunii inimii fără a se supune unui duhovnic experimentat, aceasta pentru că știa pericolul pe care îl putea reprezenta pentru aceștia publicarea unor lucrări de asceză asemenea celei pe care o realizase: ei riscau să se dedea practicii acestei rugăciuni din dorința de a se bucura de efectele ei extraordinare.

2.3 Paisie Velicicovski și istoria isihasmului din România

Când vorbim despre isihasm avem tendința să ne gândim în primul rând la o practică, la o metodă de rugăciune care a fost utilizată și confiscată de către monahii viețuitori în Sfântul Munte Athos, în secolele XIII-XIV. Trebuie specificat că isihasmul se identifică cu însăși originile monahismului, părintele Tomas Spidlik identificând cinci perioade principale în istoria curentului isihast:

Epoca Părinților deșertului;

„Școala Sinaitică”;

Tendința Sfântului Simeon Noul Teolog;

Isihasmul Athonit;

Mișcarea „filocalică” modernă.

Dacă din Istoria Românilor aflăm scris că poporul român s-a născut creștin; putem spune fără nici o exagerare că întemeierea primei Mitropolii Românești a avut la bază un ierarh de formare isihastă, în persoana lui Iachint de Vicina. După moartea lui Iachint, survenită în anul 1372, a fost ales ca înlocuitor al său, Haritos, și acesta era un isihast. Deducem acest fapt din actul său de numire ca mitropolit, în care Patriarhul Constantinopolului, Filotei, îi laudă virtuțile și meritele. În plus avem convingerea că Haritos a fost isihast și datorită faptului că a fost investit de către un Patriarh isihast, la foarte puțin timp de la încheierea controversei isihaste. După moartea lui Hariton din 1381, este ales în locul său, ca mitopolit al întregii Țării Românești, Antim al Severinului, care era și el adept al isihasmului. Isihasmul românesc își are originea în cel din Sfântul Munte Athos. Începutul primelor așezări isihaste de pe teritoriul țării noastre sunt puse în legătură cu școala Sfântului Teodosie, un ucenic de al Sfântului Grigorie Sinaitul – în timpul în care acesta s-a retras de teama otomanilor în apropiere de localitatea Kelifarevo din Bulgaria. Sfântul Nicodim de la Tismana a fost format la școala isihastă a lui Teodosie de la Kelifarevo, iar mai apoi a ajuns în Țara Românească, în zona Olteniei, unde a înființat câteva vetre isihaste, la Vodița și Tismana. Spiritualitatea isihastă a pătruns în țările române și prin legăturile cu mânăstirea Cutulmuș din Sfântul Munte.

Un mare impus de viață duhovnicească a venit în Țara Românească prin cuviosul Nicodim de la Tismana, întemeietorul pe tărâmul patriei noastre a mânăstirilor cu viață de obște. Nicodim a fost unul din „absolvenții” școlii de la Kelifarevo, și mai mult acesta poartă o intensă corespondență cu patriarhul Eftimie de la Târnovo, un ucenic de al Sfântului Teodosie. Patriarhul Eftimie a facilitat foarte mult traducerea scrierilor duvovnicești din grecește, al fiind și un autor de scrieri cu caracter duhovnicesc. Scrierile sale au avut un mare ecou în sânul spiritualității din țările române, spre exemplu: „Viața Sfintei Parascheva” a fost scrisă de el. Îps. Epifanie Norocel a cercetat îndeamănunt corespondența dintre Nicodim și patriarhul Eftimie de Târnovo, găsind prețioase informații cu privire la începuturile primelor comunități isihaste din România.

Din punct de vedere etimologic, există o foarte mare asemănare între cuvântul grecesc „ησυχατηριον”(sihastrion)- care desemnează un loc de liniștire și cuvântul din limba română „sihăstrie”. Aproape pretutindeni unde s-au înălțat mânăstiri mari, au existat prin împrejurimi unul sau mai mulți sihaștri, adică viețuitori care trăiau în locuri retrase, ducând o viață de meditație și rugăciune neîncetată. Acești sihaștri locuiau în chilii săpate în stânci (așa cum se poate observa și astăzi la Mânăstirea Turnu-Rm.Vâlcea), sau în mici bordee de lemn (așa cum există în special în zona Moldovei, jud. Buzău). În apropiere de Mânăstirea Putna există și astăzi coliba săpată în stâncă în care a viațuit Daniil Sihastrul, monah cu o viața aleasă, ce a trăit în timpul lui Ștefan cel Mare; iar după o tradiție se spune că acesta ar fi fost chiar duhovnicul dreptului voievod român.

Cărturarul român, Ion Neculce ne menționează că la îndemnul unui alt sihastru, domnitorul moldovean Alexandru Lăpușneanu a zidit mânăstirea Slatina. Peste tot unde se construia o mănăstire, nu înceta ca în zonele ei mai puțin prielnice vieții să apară câte o zihăstrie pentru monahii care doreau să ducă o viață de liniște, închinată rugăciunii desăvârșite. Pe Valea Putnei existau cele mai numeroase sihăstrii până prin sec al 18-lea. Dar odată cu ocuparea Bucovinei de către Austria, viața monahală a fost zădărnicită, mânăstirile și sihăstriile din Bucovina au fost desfințate.Mari sihaștri români au viețuit și la Sihla, unde a trăit sihastrul Pavel, duhovnicul cuvioasei Teodora de la Sihla, care a viețuit timp de 40 de ani în sihăstrie la Sihla.

Sihaștri au constituit acea parte din viețuitorii cei mai înflăcărați și cei mai înrâuriți de Duh Sfânt, care aveau o râvnă pentru trăirea pustnicească. Sihaștri au dus o viață cuvioasă, cu rugăciune neîncetată, citeau neîncetat Psaltirea, rosteau rugăciunea lui Iisus, făceau mătănii noaptea, privegheau și vorbeau cu Dumnezeu.

Numele de „sihastru” este foarte popular și are o mare rezonață în rândul poporului. Popularitatea sihaștrilor vine și din faptul că această denumire a lor este o expresia populară pentru termenul de „isihast”, dar cu toate că este o denumire populară a unui curent de reîmprospătare spirituală, dovedește încă o dată că modul isihast al călugăriei s-a practicat în tot trecutul istoriei noastre și în văzul poporului. În sensul că „sihaștrii” nu sunt niște plăzmuiri ale poporului, ci în sensul existenței lor reale. Misiunea sihaștrilor a fost decisivă pentru meținerea integrităță noastre spirituale și a unități noastre ca popor. Sihaștri erau români foarte credincioși care se alegeau de pe ambele laturi ale Carpaților. Din scrierile părintelui Ioanichie Bălan, aflăm numeroase informații despre acești oameni care au dus o viață sfântă, oameni care poartă de bună seamă numele de sihaștri.

Călugări râvnitori nu existau doar în Țara Românească și Moldova, ci și în Transilvania, un mare nevoitor și trăitor în spiritul isihast a fost Ghelasie de la Râmeț, el a avut un rol decisiv în Transilvania – formând numeroși călugări, apărători ai ortodoxiei. Numărul mare de monahi care trăiau în munții din Transilvania au avut un rol decisiv la întemeierea Mânăstiri Agapia de către Petru Rareș la 1527. O certificare a existenței în zona Mânăstiri Agapia a sihaștrilor, este și numele unor vârfuri muntoase din acea zonă: Serghia, Pahomia, Eufrosin, Sihăstria; fiecare vârf purtând numele unui viețuitor care a locuit în el.

Și Mănăstirea Turnu, de care am amintit puțin mai sus, este întemeieată tot din cauza unor sihaștri care locuiau în munții din partea stângă a Oltului. Acești sihaștri erau doi viețuitori ai Mânăstiri Cozia, acești pustinici se numeau Misail și Daniil – peșterile lor săpate în stâncă sunt vizibile și astăzi, aflându-se în partea de miază-noapte a mânăstirii.

Mulți și mari sihaștri au viețuit și la Secu, se presupune că pentru aceștia a tradus Valaam Scara Sfântului Ioan Scărarul, pe când era preot la Secu. În zona Buzăului aveam expresia unei mărturii monahale de tip isihast, existând numeroase peșteri și urme de schituri foarte mici.

Un alt mare călugăr care a avut o formare și o trăire în spiritul isihast, și de care trebuie să amintim a fost schimonahul Irodion – starețul Mânăstirii Lainici, acest Irodion a fost Duvovnicului Episcopului Calinic de la Râmnic. El săvârșea Sfânta Liturghie în fiecare zi și cu șiroi de lacrimi pe obraz, săvârșea minuni și cunoștea gândurile oamenilor.

Existența unei vieți religioase atât de bogate, îl face pe călugărul Vasile să coboare din Ucraina spre țările române, ajungând în cele din urmă la Poiana Mărului, în jurul anului 1733. Vasile de la Poiana Mărului găsește în noua sa patrie, o viață bisericească mult mai intensă decât în patria sa natală, care era afectată de influența nefastă a stăpânitorilor poloni, care aduseseră cu ei religia catolică și impuneau cu forța Uniația, închizând mânăstirile și shiturile ortodoxe. Din fața unei asemenea prigoane de ordin religios, prigoană ce însuma trădarea ortodoxiei, a credinței pravoslavnice, se retrage în părțile Moldovei și Paisie Velicicovski.

Cu siguranță atât Vasile, care întemeiază la Poiana Mărului un schit, cât și Paisie Velicicovski au fost fascinați de numărul mare de schituri din acest colț de lume ortodoxă și de credința locuitorilor cât și a domnitorilor.

Istoricul rus Cetfericov, spune că în momentul în care Paisie a ajuns în Moldova, el știa că aici este o zonă în care înflorește monahismul, deoarece nenumărați călugări ruși se coboară spre aceste teritorii, un află un adăpost pașnic și favorabil pentru viața pustnicească. Atfel, în aceste teritorii Pisie își găsea odihna pe acre o căutase și după care tânjise întreaga viață. În acea perioadă istorică, Moldova reprezenta colțul de lume ortodox care cunoște o fascinantă înflorire, dat fiind faptul că Ortodoxia greacă era strâmtorată de presiunea otomanilor, iar cea rusească de constrângerea guvernului, care era potrivnic vieții spirituale, iar în Ucraina asistăm la năvălirea polonilor.

Într-o mică chilie sihăstrească de la schitul Cârnu de pe Valea Buzăului, Paisie Velicikovski a înțeles tainele adevăratului monahism și ascetism, aici se aprindea din ce în ce mai mult de dragostea după viața pustnicească, acestă mică chilie a constituit locul în care Paisie și-a făcut ucenicia în tainele vieții isihaste.

Despre Sfântul Paisie Velicicovski tratează foarte mulți autori, atât în rusă cât și în română; dar foarte puțin sau aproape de loc este evidențiată lucrarea de organizare duhovnicească pe care a desfășurat-o în mediul spiritualități ortodoxiei românești. Paisie nu a adus mediului monahal românesc rugăciunea lui Iisus, pentru că monahi din acest teritoriu ortodox o practicau cu mult de venirea lui Paisie. Ci meritul lui Paisie Velicicovki este acela de a fi introdus rugăciunea inimii (isihaste) în viața de obște, reușind prin acest lucru o reîmprospătarea rugăciunii isihaste și o înviorare a întregii comunități isihaste; Paisie a reușit o înviorare a spiritualități ortodoxe și a vieții de obște.

2.3.1 Rugăciunea isihastă în concepția Sfântului Paisie Velicicovski

Unul dintre eforturile majore ale lui Paisie Velicicovski, a fost tocmai acela de a introduce în viața chinoviilor practica rugăciunii lui Iisus, în tentativa de a face să pătrundă în marile comunități monahale seva spiritualității isihaste. Această acțiune de înnoire a sa a găsit un exemplu nu numai în învățătura scrisă a lui Vasile , dar și în activitatea de stareț a acestuia. Ceea ce Paisie a reprezentat pentru comunitățile chinoviale pe o scară largă, a realizat Vasile pentru micile schituri dintr-o zonă mult mai limitată. Starețul Paisie este unic în felul său deoarece a întemeiat o viață monahală de tip chinovial ca organizare, cât și isihastă prin spiritul ei. Așa cum am văzut, până la Paisie existau călugări care se retrăgeau din mănăstire pentru a trăii în spiritul isihast, și călugări care duceau o viață chinovială dedicată cultului și citirii Psaltirii. Paisie era dedicat rugăciuni isihaste, reușind să o introducă în viața monahală de obște, unind astfel două mari tradiții monahice – care au rămas unite și în monahismul românesc de astăzi.

Rugăciunea reprezintă una din expresiile fundamentale ale ortodoxiei, rugăciunea este în primul rând o doxologie ce începe cu o invocare treimică. Rugăciunea face ca persoanele treimice să se afle într-un raport unic cu credinciosul; rugăciunea este în același timp și o mărturisire a credinței, după cum vedem în „Simbolul de Credință”, deci rugăciunea are deci o valoare dogmatică de mărturisire de credință . Pe lângă acest caracter dogmatic , rugăciunile ortodoxe au și un caracter penitențial (Psalmul 50; Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, etc.). Părintele Stăniloae afirma că rugăciunea cu adevărat desăvârșită este rugăciunea curată; iar prin aceasta, omul iese din mrejele unei vieți dezorganizate, statice, și reușește să afle o profunzime mult mai mare a vieții, oferindu-i în acelși timp un sens.

Rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea minții a fost fundamentul pe care s-a întemeiat mișcarea duhovnicească a Paisianismului și datorită cuviosului Paisie această rugăciune ca înălțare duhovnicească a monahismului s-a răspândit prin el din mănăstirile Moldovei în toată Rusia și de aici în toată ortodoxia. Paisie Velicicovski a privit rugăciunea ca pe o armă ce îi este dată omului în lupta cu ispitele, dar și o modalitate ce te conduce spre cărarea mântuirii. Paisie Velicicovski nu face altceva, prin mișcarea sa de reînviere spirituală decât să readucă la viață în Biserica Rusiei o tradiție spirituală care încetase să mai existe acolo de câteva secole, este vorba de spiritul isihast.

Deci înainte de a junge în Rusia , tradiția rugăciuni isihaste a trecut mai întâi prin România. Existența în România a unui climat de înaltă trăire duhovnicească existent anterior venirii lui Paisie nu poate fi contestat de nimeni, Paisie primește un impuls spre viața duhovnicescă, impuls pe care îl dezvoltă mai aopi în Sfântul Munte Athos, dar tot printre monahi vlahi care nevoiau acolo.

Raportarea lui Paisie la rugăciunea lui Iisus, nu diferă foarte mult de modul în care se raporta și mentorul său spiritual, Vasile de la Poiana Mărului. Sfântul Paisie tratează despre rugăciunea lui Iisus în șase capitole în care își expune în mod sistematic bazele biblice și patristice, pregătirea pe care o cere din partea celor care doresc să o păstreze neîncetat în inima lor, precum și efectele pe care aceasta le produce în ei.

În ceea ce privește rugăciunea inimii, cuviosul Vasile de la Poiana Mărului a avut, o serie de reguli în practicarea sa; reguli pe care le-a practicat și ucenicul său Paisie:

„În primul rând starețul Vasile accentuează faptul că rugăciunea inimii o pot practica nu numai cei desăvârșiți , care au ajuns la scutirea de patimi și la sfințenie ”, ci din contră, practicarea rugăciunii inimii are drept scop desăvârșirea practicantului treaptă cu treaptă.

Paisie avea țelul de a face pe toți să practice rugăciunea inimii, de la experimentați și până la novici. Pentru a-și sigura succesul metodei sale și pentru a mări numărul celor ce practicau rugăciunea inimii, el a tradus la Mănăstirea Neamț mai multe scrieri isihaste, aceste scrieri erau extraordinare mijloace de exersare a minții, de șlefiure a ei. Influența lui Paisie asupra marilor stareți ruși (de la Măn. Optina) din sec. XIX-lea, este de netăgăduit.

Starețul Paisie precizează apoi că cel care se dedică acestei lucrări trebuie să cunoască învățătura Părinților cu privire la treptele rugăciunii inimii. După sfinții Părinți există o rugăciune a inimii proprie începătorilor, care corespunde vieții active; și una proprie celor desăvârșiți, care corespunde vieții contemplative. Prima este însoțită de respectarea sfintelor porunci: post , veghe, metanii, lacrimi, amintirea morții; aceasta este o rugăciune activă, care cere efort din partea celui care se roagă. Atunci când sufletul omului se purifică de patimi prin toate eforturile ascetice împlinite cu o adâncă umilință, el se face vrednic să primească harul lui Dumnezeu.

Cuviosul Vasile merge până acolo, încât spune că și cei supuși patimilor , dacă își păzesc inima pot practica rugăciunea lui Iisus. Aceste reguli sunt fundamentate pe cercetările făcute de Sfântul Grigorie Sinaitul, pe ale Sfântului Simeon al Tesalonicului, care „sfătuiește pe arhierei, pe preoți, pe monahi, și pe mireni ca în toată vremea și in tot ceasul să rostească această sfânta rugăciune, ca și cum ar respira prin ea, căci nu este armă mai tare nici pe pământ, nici în cer, ca numele lui Iisus Hristos”. Tot cuviosul Vasile precizează ca această rugăciune nu se face numai în pustie sau în singurătate pustnicească, ci chiar în Lavrele cele mari și în orașe.

Starețul Paisie prezintă rugăciunea inimii ca pe o „ artă duhovnicească ” și subliniază necesitatea de a fi îndrumat de o persoană experimentată în practica acesteia. Această lucrare a sufletului este numită „artă duhovnicească” tocmai pentru că la fel ca în orice artă, ai nevoie și aici de un „gheron”, de cineva care să te inițieze, acesta fiind de cele mai multe ori un bun cunoscător al rugăciunii inimii. Dacă regula bisericească a rugăciunii după Tipic trebuie și poate să fie respectată de toți, fără o inițiere specială, e cu neputință să-I aduci lui Dumnezeu jertfa mistică a rugăciunii minții în inimă fără a avea o îndrumare. Această îndrumare vine din partea duhovnicului experimentat (a părintelui duhovnicesc), este atât de necesară pentru faptul că rugăciunea inimii este cea mai mare lucrare monahală. Numai prin supunerea față de un părinte duhovnicesc , practicantul rugăciunii inimii se poate feri de capcanele întinse de cel rău . Dar, tot starețul precizează faptul ca în cazul în care începătorul nu găsește un maestru al rugăciunii, îl poate înlocui la nevoie cu studiul atent și smerit al Sfinților Părinți și al Sfintei Scripturi, de aceea nici un monah nu are dreptul de a se feri, sau de a nu lua în considerare această rugăciune. Pentru că este ca și cum ai avea sabie la brâu, dar în caz de pericol nu o folosești, astfel Vasile de la Poiana Mărului concluzionează spunând: „Cine-și poată sabia sau cuvântul în înțelegere, pentru atenția interioară, acela știe vremea când să o întoarcă asupra vrăjmașului rugându-se asupra sugestiilor rele, a patimilor sau gândurilor sau pentru păcatele sale”.

Specific gândirii starețului Paisie, cât și a lui Vasile de la Poiana Părului, este conexiunea făcută între psalmodie și rugăciunea inimii. Cel care se dedica psalmodiei se găsea într-un stadiu de copilărie duhovnicească, spune Vasile de la Poiana Mărului. Cântarea de psalmi ne-a fost încredințată de Dumnezeu tocmai pentru slăbiciunea minții noastre. Cu cât mai repede se iese din copilărie, cu atât se abandonează mai întâi nedesăvârșirile proprii unui atare stadiu, pentru a se ajunge la condiția omului nostru. Tot starețul Vasile ne spune că rolul pedagogic al psalmodiei trebuie să fie foarte bine delimitat în timp. Numai în zorii vieții noastre duhovnicești ne este îngăduit să ne preocupăm de cântarea psalmilor.

O altă greșeală a multora este preocuparea pentru cantitatea cântării de psalmi. Aceasta duce inevitabil la reducerea practicii ascetice a psalmodiei, la o bolboroseală de cuvinte fără nici o participare a atenției minții noastre. Dacă spunem că psalmodia este un pedagog spre rugăciunea minții, atunci se pune întrebarea care este modul cel mai bun de a te sluji de psalmodie.

Problema raportului intre rugăciunea lui Iisus și psalmodie nu se rezolvă opunând în absolut cele două practici sau încercând stabilirea valorii lor obiective specifice. Pentru a trece de la o psalmodie „ trupească” (rostită) la cea „ duhovnicescă” (interiorizată) sau „metasensibilă” este necesar să avem aceeași iscusință și experiență pentru a trece de la repetarea mecanică a formulei rugăciunii lui Iisus la adevărata rugăciune a minții.

Puse în comparație , cele două practici reflectă în ultima analiză două moduri de înțelegere a progresului spiritual. Prima trebuie să tindă să dispară pe măsură ce se înaintează în viața duhovnicească. Cine cunoaște arta rugăciunii minții, ne spune starețul Vasile, nu este în largul său în cântarea de psalmi. Într-o atare situație, psalmodia poate întotdeauna interveni pentru a-l putea susține pe ascet în efortul său continuu de a se dedica lucrării rugăciunii inimii , anume atunci când se simte lipsit de căldură și cu mintea obosită.

Cuviosul Paisie spune că progresul în rugăciune vine treptat, de aceea vedem exmple în care rugăciunea inimii a fost dobândită în comunitate sau în lume (Sf. Fofie Patriarhul Constantinopolului, Sf. Calist). Dar toți aceștia au început cu rugăciunea activă, pentru ca mai apoi să treacă la cea contemplativă, căci așa cum spune Sfântul Paisie Velicicovski: „mai întâi este lucrarea, apoi vederea, căci dacă este cineva în ascultare, și va fi cercetat de Dumnezeu cu clipe de rugăciune curată și va înțelege că poate să rămână, cu darul lui Dumnezeu în această stare, el va putea lăsa propriul canon pe care îl făcea mai înainte, cântarea de psalmi și canoanele, și să insinte mai mult pe rugăciunea minții în inimă, căci acesta este rugăciunea la care suntem cu toții chemați”.

Singura diferență evidentă ce rezultă din confruntarea celor două învățături, a lui Vasile de la Poiana Mărului și a lui Paisie, privește problema tehnicii psiho-somatice. În timp ce Vasile nu face nici o referire la acesta, Paisie tratează despre acesta. De fapt, Cuviosul Paisie citează fragmente întregi din autorii filocalici clasici care au pus bazele tehnicii psiho-somatice asociate practicii rugăciunii lui Iisus: Pseudo Simeon, Nichifor din Singurătate și Grigorie Sinaitul.

Sfântul Paisie Velicicovski nu aduce nicio inovație în ceea ce privește învățătura despre rugăciune și nu aduce vreo metodă nouă de practicare a ei. Cu toate acestea, el aduce un suflu nou în trăirea rugăciunii, prin raportarea continuă la marii dascăli ai ei, iar pentru contribuția sa ajungâmg să fie foarte apreciat în lumea ortodoxă. Sfântul Ignatie Briancianinoc spunea următorul lucru, în legătură cu Sf. Paisie: „Nonahii mânăstirii moldovenești a Neamțuluimi-au povestit că vestitul lor stareț Paisie Velicicovski, care fusese dăruit pe căi mai presus de cele obișnuite cu darul rugăciunii inimii, după o socotință anume a lui Dumnezeu, nu îndrăznea din această pricină să învețe el însuți această rugăciune fraților, și încredința învățătura celorlați părinți care dobândiseră rugăciunea pe căi obișnuite”.

În concluzie, raportarea lui Paisie Velicicovski la rugăciunea inimii este determinată în mare parte de scrierile lui Grigorie Sinaitul și de învățătura părintelui său duhovnicesc Vasile de la Poiana Mărului. El numește acestă rugăciune drept o „artă duhovnicească” și datorită faptului că prin intermediul acestei rugăciuni inima ajunge să „gândească” iar mintea să „simtă”; adică mintea se coboară înspre inimă, iar inima se deschide cu toate trăirile sale spre minte.

Capitolul III

„Rolul purtat de Paisie Velicicovski

în cadrul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române”

3.1 Învierea vieții Bisericești prin reforma lui Paisie Velicicovski

Munca, smerenia, înțelepciunea, râvna pentru cele sfinte și rugăciunea desăvârșită a lui Pasie Velicicovski, au atras miii de suflete spre viața meditativă, mai ales în urma desemnării lui ca stareț al Sfintei Mânăstiri a Neamțului în jurul anului 1779. Aici desfășoară o mare muncă de traducător al textelor patristice, contribuția sa fiind recunoscută în toată lumea ortodoxă. Cercetătorii români ai paisianismului au scos foarte puțin în evidență ceea ce putem numii „școala românească de traducători” coordonată de Paisie Velicicovski, precum și volumul impresionant de traduceri a literaturii patristice grecești în limbile română și slavono-rusă. Traduceri care sunt de o importanță deosebită pentru istoria limbii române literare cât și pentru cultura românească în ansamblul ei. Prin mișcarea spiritual-culturală manifestată de Paisie, se atestă încă o dată faptul că Biserica a constituit primul învățător al poporului român și mai mult, Biserica a fost pilonul central al culturii românești. Să nu uităm faptul că Paisie a trimis la studii pe ucenici de ai săi la academia domnească din București (Sfântul Sava), iar alții erau produsul școlilor organizate de el în obștea sa. Școala de traducători a lui Paisie a funcționat o jumătate de veac. Buna desfășurare a activității

acestei școli de traducători și întreaga acțiune de educație monahală și teologică inițiată de Paisie, era susținută de o bogată bibliotecă de care dispunea Mănăstirea Neamț. Școala de traducători se bucura de un binemeritat prestigiu, episcopul Iosif al Argeșului scria într-o prefață a Octoihului tipărit la Buda în 1811, că a aflat în acea carte multe greșeli de traducere a textului, de aceea aflând de iscusința unor monahi din Moldova, de la mănăstirea Neamț, i-a însărcinat pe aceia să traducă textul cât mai aproape de originalul grecesc.

Principalii dascăli și traducători ai școlii paisieni erau: ierom. Macarie, ierom. Ilarion, ierom. Isaac, ierod. Ștefan, ierom. Gherontie, ierod. Grigorie, ierom. Climent și ierom. Iosif.

Cu toate că ieromonahul Macarie a fost autorul uneia din primele gramatici ale limbii române și autor al unui lexicon slavono-român, precum și autor al unor opere poetice, lui nu i-au fost consacrate macar câteva rânduri în Dicționarul de lingviști și filologi românii din 1978, și nici în Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900 din 1979, ambele publicate la București. Macaria era român de origine, din partea Transilvaniei, școlit la academia domnească din București, el a fost cel care l-a învățat pe Cuviosul Paisie limba greacă. Macarie a realizat numeroase traduceri patristite, dar a și diortosit cărți de cult:Octoihul (București 1774) și Psaltirea (București 1774); de remarcat este faptul că la sfârșitul acestor corecturi (diortosiri), Macarie își menționează semnătura și apartenența la școala paisiană: „Macarie din sfânta mănăstire Dragomirna”.

Paisie Velicikovski a fost un om desăvârșit în toate privințele, atât în plan administrativ (îndeplinind cu succes funția de stareț), cât și ca monah (ajungând pe cele mai înalte culmi ale trăirii mistice în comuniune directă cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii). Ca stareț de Neamț, Paisie a încurajat munca în comun, a repus în funcție atelierele de pictură și de vase liturgice ale Sfintei Mânăstiri, dar în același timp a fost și un mare ctitor. La Neamț, Paisie a intrat în contact cu unele manuscrise medio-bulgare, pe care a încercat să le valorifice, să le stabilească vechimea să le copieze și să le conserve, acest lucru aducând un mare beneficiu istoriografiei românești.

Cuviosul Paisie reușit să facă din Mânăstirea Neamț, un adevărat centru de spiritualitate creștină, atingând cele mai înalte culmi ale de trăire duhovnicescă, fiind la fel ca marile centre culturale și duvovnicești din lumea creștin ortodoxă (Cozia, Tismana, Govora, Lavra Pecerska, Lavra Troița Serghieva etc).

Dar așa cum aminteam, Cuviosul Paisie nu a desfășurat doar o muncă intelectuală, ci prin excelență el a fost un atlet al rugăciuni și al vieții contemplative, rugăciunea inimii capătăt o nouă valență și o nouă direcție în practica religioasă. Paisie nu limitează rugăciunea inimii doar la categorie specială de oameni, adică monahilor mai îmbunătățiți, ci o recomnadă tuturor, ci o indroduce și în viața chinoviala a monahilor. De aceea am ținut să amintesc și acest rol de reformator spiritual pe care l-a avut Paisie Velicicovski. Dar pe lângă monumentala muncă de traducător desfășurată de Paisie, dar și de om contemplativ prin excelență, Paisie a adus o schimbare majoră muzicii religioase, traducând cântările religioase din slavonă și greacă.

3.1.1. Dezvoltarea muzicii religioase

Pe lângă o școală de traducători, la Neamț mai exista și o școală muzicală, care era condusă de Iosif monahul. Iosif a fost și un mare compozitor, cea mai cunoscută creație a sa rămâne Anixandarele. O altă creație a lui este un Heruvic în glasul al IV-lea, compus în grecește, cât și în română. Dezvoltarea muzicală, în marea lavră moldovenească, în timpul lui Paisie, are în vedere cântarea corală. Aceasta venea din filiera rusescă și prin Paisie, muzica își va întoarce fața spre izvoarele grecești. Un ucenic de-al lui Paisie, pe nume Iisac, traduce pe la 1800 Tâlcuire la cântarea cântărilor; un alt ucenic, pe nume Ghirontie, este traducătorul Antifoanelor.

Numeroși cercetători români sunt de acord că starețul Paisie a adus cu el la Mănăstirea Neamț și cântarea pe note liniare ce se practica în toată Rusi Apuseană. Cuviosul Paiesie nu a fost numai pasionat de muzică, ci a fost și înzestrat cu talent cu simț ritmic și cu o voce clară și gravă. El este printre primii care fac transcrieri muzicale din psaltică, în liniară. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că Starețul Paisie a introdus în tradiția liturgică slavonă cântarea Mărimurilor, compoziție a monahului Filotei de la Mănăstirea Cozia. Așa cum bine evidențiază P. I. David, cuviosul Paisie a contribuit prin muzică la introducerea limbii române în biserică, diminuând influențele grecești și temperând folosirea recitativului liturgic slavon, cu muzica autohtonă românească, care prezenta ușoare accente folclorice. Toate slujbele bisericești din Mănăstirea Neamțului se săvârșeau jumătate în limba româna, jumătate în limba rusescă. La strana dreptă cânta corul românesc, care interpreta muzică psaltică, iar la strana stângă cânta corul rusesc, care cânta muzică lineară.

Episcolpul Mechisedec considera că școala de muzică bisericească de la Iași, înființată de Veniamin Costachi și condusă de psaltul Patriarhiei din Constantinopol, Petru Lampadarie, avea ca model școala muzicală de la Mănăstirea Neamț.

În concluzie Cuviosul Paisie și curentul cultural pe care l-a generat climatul afirmării reprezentanților de seamă ai școlii nemțene: Iosif, Visarion și Dorotei Iordachiu, contemporani și participanți în reforma hrisantică din Moldova în planul muzicii hurale, Paisie arună sămânța din care va răsări primul cor bisericesc în limba română, condus de Ioan Cartu, cel care va pregăti drumul marelui Gavriil Musicescu, sau școlii sale muzicale; toate aceste lucruri fac într-un mod indirect din Paisie Velicicovki un reprezentant de seamă al istoriei muzicale românești.

3.1.2 Paisianismul – curent de reînnoire culturală și spirituală

Numit de Nicolae Iorga în zorii veacului nostru curentul paisian și paisianism , acest val de reînnoire a vieții duhovnicești ortodoxe, cu vaste implicații și consecințe de ordin cultural, poate să fie înscris ca un moment aparte în orice viitoare istorie a Europei secolului al XVIII- lea ce se vrea conformă cu întreaga realitate a timpului. Este primul curent de spiritualitate creștină și de cultură care își are rădăcinile în pământul românesc și care hrănindu-se din sevele tradițiilor noastre, a dobândit răspândire și a rodit în tot spațiul Ortodoxiei. Pentru toată ortodoxia este o adevărată „Renaștere Creștină în Secolul lui Voltaire”. De aceea, nu putem face abstracție de acest moment, de această renaștere a spiritualității ortodoxe pentru că ne-am condamna pe noi înșine. Paisianismul s-a dovedit capabil să declanșeze o evoluție de lungă durată, care a străbătut două secole până la noi și cunoaște astăzi, la rându-i o fază de apogeu, în aceleași condiții din clipa nașterii sale. Adică într-o nouă înfruntare acută și decisivă, dintre ceea ce năzuiește a fi o regăsire a esenței umane, o restaurare a omului și o restabilire a legăturii sale vii cu Dumnezeu.

Pentru noi românii în general, cât mai ales pentru cultura noastră în special, paisianismul înseamnă o prioritate absolută în cadrul culturii europene în ansamblul ei, deoarece comunitatea paisienilor români a organizat tradiția sistematică a literaturii patristice și mistice ortodoxe. Până în a doua jumătate a secolului al XVIII lea, când se declanșează acest fenomen ce va domina și caracteriza viața cultural-religioasă a ortodoxiei române, timp de trei sferturi de secol erau suverane limbile: greacă , latină și slavonă.

Astfel, cu ajutorul acestor neobosiți titani ai buchiei, care sunt paisienii: „Românii sunt primul popor din Europa care au întreaga Filocalie în limba lor”.

Din cele arătate mai sus vedem că paisianismul este un curent cultural, datorită căruia scrierile patristice și mistice au cunoscut și cunosc o mare evoluție, dar acesta nu este numai atât. Paisianismul a fost cea mai vastă școală de energie spirituală și de muncă fără preget. În această școală prin mijlocirea strădaniilor de autoperfecționare se urmărea concentrarea , sporirea și apoi canalizarea puterilor sufletești pe făgașul acțiunii exterioare, al muncii.

Paisianismul a fost formula de viață spirituală care punea la temelia creșterii persoanei umane viața în comuniune cu semenii, viața cenobitică, nu izolarea, nu individualismul secătuitor de suflet, ci solidaritatea inter-umană. Paisianismul înseamnă, în primul rând o rechemare la o nouă viață a moștenirii patristice și a spiritualității bizantine în întregimea ei, printr-o uriașă muncă de traduceri concomitente. Mișcarea paisiană se revarsă aspra întregii nații românești, pe care o face să se ridice la Dumnezeu și să o pună în legătură cu El.

Dar vorbind atât de această evoluție culturală cât și de acest val de reînnoire a vieții duhovnicești ortodoxe din secolul al XVIII lea, numit paisianism , vorbim în primul rând de un nume aproape necunoscut multora dintre românii de astăzi, dar totuși un nume de care se leagă acest strălucit capitol din istoria ortodoxiei Românești. Acest nume nu este altul decât al părintelui Paisie Velicikovski.

Paisianismul este primul val de cultură și de spiritualitate creștină ce își au originea în pământ românesc. Apărut în timpul în care în Franța se puneau bazele unei culturi de respingere a oricărui mod de manifestare a spiritualități, adică în secolul luminilor. Dar cu toate că iluminismul nu a rezistat multă timp; paisianismul a cunoscut o dezvolare și o înflorire ce s-a desfășurat pe o perioadă de 2 secole și mai are și astăzi ecou. Numeroși autori creștini susțin ideea conform căreia paisianismul a ajuns la o rezonanță mondială prin intermediul a doi mari scriitori: Lev Tolstoi și F.M. Dolstoievski (mai ales prin intermediul operei „Frații Karamazov”) – nu puțini sunt cei care susțin că unul din frații Karamazov să fi fost o oglindirea a trăirii și a spiritualități cuviosului Paisie. Dr. Dan Zamfirescu expune foarte frumos în discuție ideea etnică a lui Paisie și a geniului său creator, astfel: „Paisie este, totuși, unul din cele două genii universale dăruite lumii de poporul ucrainian și pierdute, amândouă, în folosul altora și spre gloria altora, Paisie și Gogol”.

Paisianismul presupune o regăsire a esenței ființei umane, o restaurare a omului. Serghie Cetferikov menționează că mișcarea paisiană a fost promovată de peste 200 de oameni de monahi, de alți oameni de cultură din lumea civilă și episcopi, până în jurul primului război mondial. De asemenea numeroare copii ale mauscriselor slavone ale lui Paisie au fost răspândite la mănăstiri din Rusia, Bulgaria, Serbia și chiar Muntele Athos. Influența paisiană s-a resințit manifestat pentru prima dată asupra mănăstirii Pantocartor, pe moșia căreia se afla schitul Sf. Ilie.

Paisianismul ne-a lăsat o moștenire vrednică de luat în seamă, atât teologică cât și culturală, P. I. David accentuează importnața eclesiologică a introducerii Simbolului de credință – cântat nu doar de strană, ci de tot poporul credincios; de la Mănăstirea Neamț, acestă practică s-a mutat în toată Ucraina și apoi în Rusia. De asemenea, Paisie este cel care a introdus în practica liturgică a Bisericii slavone, cântarea și slujba Canonului Sfântului Andrei Criteanul.

În linii mari, mișcarea paisiană de înnoire a vieții monahale din mănăstirile românești din sec. al XVIII-lea, este un adevărat neoisihasm românesc; a fost ultima și cea mai importantă încercare de ridicare a vieții călugărești din Țara Românească și Moldova. Pe plan internațional, mișcarea paisiană a fost continuată de ucenicii Sfântului Paisie, care erau formați în spiritul seriozități specifice metodei paisiene, aceștia s-au răspândit în peste 100 de mănăstiri rusești, ducând cu ei noul duh de viață monahală. De la mănăstirile din nordul Rusiei (Valaam Solovăț, Alexandru Sfirski), până la cele din centru (Optina), din Moscova (Siminov și Novospask), din Kiev (Lavra Pecerska) și Caucaz (Noul Athos). Mișcarea paisiană din Rusia a influențat așa cum am menționat și mai sus, pe unii marii cărturari ruși din sec. al XIX și XX.

3.1.3 Preocupările Sfântului Paisie pentru asistența social-medicală

În urma Așezământului din 1763 de la Mănăstirea Dragomirna, Cuviosul Paisie a reînnoit și a statornicit atât la Secu cât și la Neamț, reguli pentru asistența socială și medicală a celor bolnavi și aflați în suferințe. Cuviosul Paisie urmează îndemnul Evanghelic care spune: „bolnav am fost și M-ați cercetat!”(Mt.25,36). O să cităm mai jos două puncte din Așezământul întocnit de Paisie:

1. Se cuvine ca înlăuntrul mănăstiri să fie înființată bolniță, pentru frații care ar cădea în felurite boale. Și să fie acolo un frate iscusit care să slujească bolnavilor cu înțelepciune”.

2. Dacă vreun frate va avea stomacul bolnav și nu va putea să mănănce aceeași mâncare ca toți frați (…), acesta va putea să mănănce mânacre care să-i folosească, dar să o consume în fața fraților la trapeză și nu în chilia sa.

3.2 Paisianismul în Țara Românească

Sfântul Paisie în afară de activitatea sa culturală, teologică și organizatorică, a reînoit viața lăuntrică a monahilor. Datorită celor peste 1000 de călugări-ucenici, care au trăit sub ascultarea lui Paisie, noul curent duhovnicesc s-a răspândit foarte repede în mănăstirile românești. Prin smerenia vieții sale, prin profunzimea și simplitatea învățăturilor, prin râvna care i-a însuflețit toată viața calea, Paisie a răspândit pretutindeni frumusețea învățăturii și trăirii creștine. Astfel el a dat viață unui curent nou de viață și de trăire ortodoxă, care se simte și astăzi. Acest curent poartă numele de „paisianism”, el se caracterizează prin: ascultare, seriozitate în practicarea rugăciunii inimii în sistem chinovial (asceza); muncă intelectuală (traduceri de texte, învățarea pe alții: de ex. școala de muzică paisiană), muncă fizică (monahiile de la Văratec lucrau veșminte și broderii, iar monahii de la Neamț aveau atelier de pictură și turnătorie de vase liturgice). Bine înțeles că paisianismul nu se rezuma doar la aceste lucruri, el avea un duh și o trăire în spiritul părinților din Pateric și urmând învățăturile celor din Filocalie. Paisianismul este o simbioză perfectă ce acumulează toată frumusețea ortodoxiei!

Paisianismul a fost un curent încurajator și susținător al ortodoxiei românești împotriva avalanșei uniate din Transilvania și Banat. Putem spune că în mod indirect paisianismul a contribuit la unirea Principatelor Române, pentru că ambii Mitropoliți (din Țara Românească: Grigorie al IV-lea al Ungrovlahiei; și cel din Moldova: Sofronie Miclescu și succesorul său Iosif Naniescu) erau paisieni. În țara Românească paisianismul a fost continuat de iluștri ucenici de-ai lui Paisie: Gheorghe și Calinic de la Cernica.

Gheorghe de la Cernica era superiorul mănăstirilor Cernica și Căldărușani, originar din Transilvania, ajunsese să-l cunoască pe Paisie într-o perioadă incipientă a vieții acestuia – pe vremea când era rasofor la Treistieni. Gheorghe refăcea viața obștească ce se stinsese cu vreo 30 de ani înainte ca el să ajungă acolo, de asemenea a refăcut viața comunitară monahală de la mănăstirea Căldărușani. A inițiat școlii de pregătire la altar și strană, mai întâi pentru obște apoiu pentru parohii. S-a preocupat de traduceri și istorie, de tipărituri și copieri de texte. Nu este greu să vedem cu Gheorghe de la Cernica a reușit să preia în totalitate duhul paisian al trăiri și al acționării: reface viața monahală, inițiază școli, se ocupă de traduceri, de tipărire și de copierea textelor religioase.

Mulți dintre monahii cu o viață aleasă din mănăstirile cârmuite de Paisie și de starețul Gheorghe de la Cernica, erau originari din Transilvania. Aceștia depășind cu mult numeric pe monahii moldoveni, dar și pe cei munteni. Astfel se evidențiază că mișcarea paisiană a contribuit foarte mult la întărirea unității de neam. Printre cei mai de seamă colaboratori ai starețului Gheorghe amintim pe ieromonahul Macarie, un mare cărturar din sec. al XVIII-lea, care a studiat la Academia Domnească din București. Acesta era un foarte bun cunoscător al limbii grecești; el fiind totodată unul dintre primii alcătuitori ai unei gramatici de limbă română.

În jurul starețului Gheorghe s-au format o serie de miniaturiști și copiști ale căror opere se găsesc astăzi în tezaurul și Patrimoniul Național. Pictori precum: Nicolae Grigorescu, N. Tonitza, Tăttărescu, Luchian, Theodor Aman, au făcut ucenicie și au fost inițiați în începuturile lor artistice de călugării paisieni români. Totodată se evidențiază descotorosirea spiritului românesc de influențele grecești și slave.

Un alt mare trăitor în duhul paisian a fost și Calinic de la Cernica, viitor episcop de Râminc. Acesta desfășoară o frumoasă activitate culturală, dar și spiritulă. El fiind cel care a pus bazele paisiene la Schitul Frăsinei. Paisianismul s-a răspândit de la Cernica și Căldărușani în tot sudul țării, unde mai poate fi observat și astăzi la Schitul Frăsinei din jud.Vâlcea. În ultima vreme, orientarea spirituală românească poartă amprenta starețului Gheorghe de la Cernica și a Sfântului Calinic de la Cernica. Deși Gheorghe de la Cernica îl numea pe Paisie „Marele Stareț”, credea că drumul său nu este indicat pentru sufletul românesc. În ceea ce privește direcția duhovnicească urmată de monahii noștri, aceștia s-au orientat mai mult spre o linie clasică, a Patericului și a vieții de obște, cu toate că se mândrec cu moștenirea paisiană.

Monahismul românesc din sec. XXI, a fost privit din Occident, ca având parte de un reviriment spiritual, datorat traducerii în limba română a Filocaliei de către Pr. Dumitru Stăniloae. Olivier Clement vorbește despre mărirea considerabilă a câmpului preocupărilor de natură spirituală din mănăstirile românești.

Monahismul românesc este unul întinerit, iar prin vitalitatea sa, exprimată prin viața și activitatea marilor povățuitori de suflete, reprezintă o modalitate prin care întregul popor intră în legătură cu trăirea duhovnicească. Monahismul românesc de astăzi simte influența binefăcătoare a lui Paisie, monahismul românesc este în egală măsură contemplativ și activ.

3.3 Paisianismul în Moldova

O altă ramură a paisianismului s-a menținut în Moldova. La Mănăstirea Neamț, erau în jurul lui Paisie peste 1000 de ucenici, dar aceștia, la fel ca și ucenicii din Muntenia, au modificat puțin principiile paisiene, au mutat accentul pe asceză, pe ascultare, pe administrație și pe gospodărie, lăsând rigorismul paisian contemplativ pentru cei ce pot să facă rugaciune neîncetată. Readucând viața monahală pe un făgaș mai firesc. Deși monahii români au avut dintotdeauna rugăciunea inimii, ei nu au separat niciodată rugăciunea de acțiune, dar majoritatea monahilor au continuat să ducă o viață bazată pe asceză, pe ascultare, pe sărăcie și pe slujirea altora înainte de toate, deci să ducă o viață activă.

În Moldova, paisianismul s-a menținut în vatra Mănăstirii Neamț, dar încetul cu încetul spiritul și elanul lăsat de Paisie a început să decadă și să rămână doar un ecou peste veacurile incerte și pline de nou și de secularizare. Școala muzicală de la Mânăstirea Neamț a fost singura care a cunoscut o dezvoltare, aceasta a venit din ordinul lui Al. I. Cuza care l-a însărcinat pe Ioan Cartu cu predarea muzicii vocale la Neamț. Lecțiile au început la 10 noiembrie 1859, având un număr de 57 de cursanți, toți viețuitori în Mănăstirea Neamț.

Istoria paisianismului cunoaște un alt punct de dezvoltare fără îndoială, în momentul în care starețul Ioanichie de la Mănăstirea Sihastria crează un sistem de școlă duhovnicească, care este viabilă și astăzi. Cel mai de seamă reprezentant al acestei „școli duhovnicești” este părintele arhimandrit Ilie Cleopa. Starețul Ioanichie, după ce a vizitat Ierusalimul și toată Palestina, a plecat în Sfântul Munte Athos, unde s-a călugărit, după care se întoarce în țară și se stabilește la Mănăstirea Neamț, exact la 100 de ani după Paisie Velicicovski. Strictețea vieții i-a îmblânzit pornirile trupului și i-a format o adevărată statură duhovnicească. Este hirotonit în anul 1910, la Mănăstirea Neamț și trimis stareț la Sihastria. Acolo nefiind alt preot în afară de el, a fost nevoit să slujească timp de 21 de ani la altar, zi de zi. Preocupările duhovnicești le potolea prin citirea textelor patristice din Sfântul Teodor Studitul și Sfântul Vasile cel Mare. Alegerea acestor scrieri nu a fost întâmplătoare, deoarece acești doi Sfinți Părinți amintiți au avut un rol esențial în organizarea vieții de obște, așa după cum dorea să facă și tânărul stareț Ioanichie.

Ioanichie moștenea oarecum tradiția spirituală a Sfântului Munte Athos (de care se bucurase și Paisie ).

Mai mult vedem o continuitate între raportarea lui Paisie la smerenie și la sfaturile pe care le oferea fraților. Părintele Clepoa ne mărturisește faptul că deseori Ioanichie îi învăța prin exemplul vieții sale, prin răbdare și spunându-le: „părinților și fraților să aveți frică de Dumnezeu, păziți-vă mintea și inima și nu uitați rugăciunea lui Iisus…nu faceți nimic fără sfat și ascultare”.

Ioanichie amintește mereu de rugăciune, dar mai presus de toate, baza tuturor lucrurilor este ascultarea și smerenia. Din acest punct de vedere, moștenirea spirituală a paisianismului nu este diferită nici în Moldova, nici în Muntenia. Monahismul din Tansilvania a fost greu încercat la mijlocul sec. XVIII- lea, când generalul austriac Bucow a distrus peste 200 de mănăstiri ortodoxe pentru că nu au vrut să treacă la uniație. Ei au avut de ales între viață de compromis (oferită de trecerea la uniație) sau moarte în dreapta credință. Nemaiavând dreptul de a întemeia alte mănăstiri, monahii transilvăneni s-au îndreptat spre mănăstirile din Moldova și Muntenia.

O ultimă tentativă de implantare a spiritualității paisiene a avut loc după cel de-al II-lea război mondial, prin persoana părintlui Ioan Kulâghin, venit de la celebra Mănăstire Obtina, din Rusia, dar inițiativa sa a fost acceptată doar de câțiva monahi intelectuali. Acesta, ca și Paisie, nu a reușit să creeze o tradiție, ci după câteva tendințe izolate în pădurile de la Neamț, a ajuns în cele din urmă să se integreze în tradiția monahică autohtonă românească, acceptând în cele din urmă să fie stareț la Schitul Rarău.

După generația lui Ioanichie, ultimul monah care a preluat ștafeta a fost arhim. Ilie Cleopa, acesta spune referitor la rugăciunea inimii că ea este o datorie a monahului, și nimeni nu se poate sustrage de la acesata, ci în tot locul și în tot timpul să spună rugăciunea inimii. Părintele Cleopa afost prin esența sa un contemplativ, având ucenici de seamă, printre care putem aminti de PF. Daniel Ciobotea – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Părintele Cleopa a experiat trăirea în singurătate, dar a preferat viața de obște și ascultatea îmbinată cu paza poruncilor și practica ascezei.

Paisianismul fără doar și poate s-a modificat substanțial, în secolul XXI păstrându-se doar filonul de bază al acestui curent spiritual prin intermediul marilor duhovnici români. Aceștia prezintă o modalitate transfigurată a paisianismului, prin care cheamă pe fiecare om să aibe curaj, credință și nădejde, dar îi și cheamă la o linie morală în viața de toate zilele și la cercetarea scrierilor sfinte (texte patristice și biblice).

Paisianismul a cunoscut perioada maximă de înflorire în timpul vieții lui Paisie Velicicovski, atunci a fost mometul în care ortodoxia românească începea să se evidențieze foarte mult în lumea creștină. Monahismul din Moldova cât și din Țara Românească, a resimțit efectul binefăcător al traducerilor realizate de Paisie dar și de noua modalitate de practicare a rugăciunii inimii.

CONCLUZII

Paisie Velicicovski a fost un Ucrainian care a avut o importantă influență asupra monahismului și spiritualități ortodoxe românești. Născut în orașul Poltava la 21 Decembrie 1722, dintr-o numeroasă familie ancorată puternic în spiritualitatea ortodoxă, a moștenit din sânul familiei dragostea și tânjirea după virtuțile creștine, pe care le va împlini în mod desăvârșit după întrarea în monahism sub mantia Sfântului Vasile de la Poiana Mărului.

Paisie a apărut în istorie într-un moment de cumpănă pentru creștinismul ortodox, atunci când se iveau zorii uniației catolice; atunci când atât Ucraina cât și o parte din teritoriile românești se confruntau cu această credință „hibrid” prin care se încerca atragerea credincioșilor ortodocși la catolicism. O perioadă în care numeroase lăcașuri de cult ortodoxe au fost închise, iar numeroși preoți și monahi au fost scoși cu forța din mănăstiri, sau obligați să treacă la uniație. În acest context de prigoană pentru clerici ortodocși, numeroși monahi și preoți au fugit din cauza prigoanelor năvălitorilor catolici, din Ucraina spre teritoriile locuite de români (Moldova și Țara Românească). În aceste teritorii vine și Vasile de la Poiana Mărului dar și Paisie Velicicovski, acești doi mari atleți ai ortodoxiei nu sunt singurii ucrainieni care au venit în teritoriile românești, ci sunt doi reprezentanți de seamă ai clericilor și ai monahilor care nu au acceptat uniația impusă cu forța în Ucraina. Putem să facem o paralelă între ceea ce se petrecea în Ucraina și ceea ce a făcut generalul austriac Bucow în Transilvania, unde se observă și astăzi urmele adânci lăsate de uniație (numeroase lăcașuri de cult dărâmate, arse sau rămase în picioare prin compromisul acceptări uniației; apariția unei Biserici Uniate cu structură și ierarhie proprie ce aparținea de Roma, și care folosea aproape aceleași formule și veșminte liturgice ca și Biserica Ortodoxă, pentru a atrage poporul la noua credință hibrid).

Ajungând în Moldova, Paisie, nu face altceva decât să pună temelia formării lui ulterioare. Moldova și Țara Românească reprezentau în aceea perioadă, zone în care ortodoxia cunoștea o înflorire și o siguranță; erau teritorii care se bucurau de conducători drepți și credincioși, unul dintre ei fiind și sfânt (Constantin Brâncoveanu). Putem afirma că Paisie intră în contact cu rugăciunea inimii într-o formă indirectă în Moldova, dar ajunge să o practice și să fie călăuzit de puterea ei la Muntele Athos, loc binecuvântat de Dumnezeu și care cunoscuse expresia cea mai înaltă a exprimării spiritului isihast. Formarea duhovnicească a lui Paisie Velicikovski poartă amprenta a două influențe:

Pe de o parte este influența Sfântului Vasile de la Poiana Mărului.

Influența Sfântului Vasile este izbitoare, vedem acest lucru din raportarea lui Paisie la rugăciunea inimii, raportare care este conformă cu punctul de vedere al lui Vasile. Specific celor doi este recomandarea pe care o fac în acest caz cu privire la practicarea rugăciunii inimii, pe care o recomandă tuturor credincioșilor, și nu doar monahilor – așa cum specificau și recomandau unii scriitori isihaști.

Iar pe de altă parte este influența lecturilor patristice și traducerilor realizate de către el.

Lecturile și traducerile din Grigorie Sinaitul, Isaac Sirul, Ioan Scărarul, Nil Sinaitul, Simeon Noul Teolog și alții, au aprins în Sfântul Paisie dragostea pentru desăvârșirea creștină și pentru trăirea în spiritul isihast. Paisie a prezentat mare interes față de scrierile lui Grigorie Sinaitul și Simeon Noul Teolog, doi colifei ai tradiției isihaste; în persoana unuia dintre ei se actualizează și se sedimentează încercările făcute de-a lungul tradiției, în perspectiva realizării rugăciunii neîncetate (Simeon Noul Teolog), iar celălalt manifestă deja spiritul unei tradiții care se practica de anumiți monahi îmbunătățiți, Grigorie Sinaitul este cel care a exprimat înaintea lui Grigorie Palama o învățătură ortodoxă despre energiile necreate ale lui Dumnezeu, energii care sunt puse în legătură cu rugăciunea inimii, și în mod explicit cu cel ce practică această rugăciune.

La Muntele Athos, Paisie nu găsește un călăuzitor pentru sufletul său, Sfântul Munte aflându-se în aceea perioadă într-o stare de decadență atât spirituală cât și financiară, fiind prada a deselor incursiunii făcute de turcii otomani. Lecturile patristice au constituit pentru Paisie un spijin și un lait motiv corespondent unui părinte spiritual. Mai ales în momentul în care primește misiunea de a fi îndrumător de suflete pentru aproximativ 60 de viețuitori din Sfântul Munte, viețuitori care se alăturaseră Sfântului Paisie în schitul Sfântul Ilie al Mănăstirii Pantocrator. Pentru a menține un echilibru mental și duhovnicesc, Sfântul Paisie rânduiește o anumită regulă pe care trebuia să o respecte toți monahii, și anume ascultarea pe care erau datori să o facă cu toții. În comunitatea paisiană de la schitul Sfântului Ilie, accentul se punea pe viața de obște, neexistând bunuri personale, ci totul aparținea tuturor, nu exista „al meu/ al tău” ci „al nostru”!

După plecarea din Sfântul Munte, comunitatea paisiană ajunge în Moldova, mai întâi la Mănăstirea Dragomirna, Secu și apoi la Neamț – unde cunoaște punctul maxim de dezvoltare și de expansiune culturală și spirituală. Paisianismul nu a reușit să se impună în sânul spiritualități ortodoxe ca o tradiție, ci este privit în mod unanim ca fiind un curent spiritual de mare intensitate, foarte benefic pentru reîmprospătarea creștinismului răsăritean.

Paisianismul trebuie privit în primul rând ca fiind o modalitate prin care se încerca încurajarea unei vieții trăite în cele mai înalte cote ale spiritualități răsăritene. Paisianismul a fost în mare măsură expresia chinovială a spiritului isihast. Metoda paisiană presupunea în primul rând ascultare față de stareț (nici o muncă sau activitate nu se realiza fără acordul starețului), muncă intelectuală (traducerea și diortosirea de texte – înființându-se chiar o școală de traducători la Mănăstirea Neamț, alcătuirea unor scrieri cu caracter pastoral și misionar, etc.), viață ascetică (practicarea rugăciunii minții), dar și muncă fizică ( broderii și turnătorii de vase liturgice). Paisianismul expunea în sistem chinovial o tradiție care se practica în sistem individual, de fiecare ins în parte; în aceasta consta noutatea paisianismului, și anume introducerea rugăciunii inimii în viața chinovială. Trebuie de asemenea precizat că Paisie nu aduce cu sine spiritul isihast pe meleagurile românești, deoarece exista o tradiție de secole în acest sens în Moldova și Țara Românească. Prin mișcarea spirituală realizată de Paisie, ortodoxia românească a cunoscut o dezvoltare, ce constă tocmai în introducerea unor aspecte liturgice noi:

Rostirea Crezului de către tot poporul;

Cântarea la strană se făcea prin intermediul muzicii corale ( tot la Mănăstirea Neamț se formează și o școală de muzică, de la această școală moștenind baze teoretice și practice și viitorul mare muzician Gavriil Musicescu).

Mișcarea paisiană, prin care s-a reîncercat o reînnoire a vieții monahale din mănăstirile românești din sec. al XVIII-lea, a constituit un adevărat neoisihasm românesc; fiind totodată ultima și cea mai importantă încercare de ridicare a vieții călugărești din Țara Românească și Moldova.

Moștenirea paisiană se resimte și astăzi în tradiția ortodoxiei românești, chiar dacă este la un nivel mult diminuat; întânlim de exemplu Schituri în care regula paisiană a fost perpetuată din generație în generație și din ucenic în ucenic (ex. Schitul Frăsinei – jud. Vâlcea). Dar mișcarea paisiană nu a avut ecou doar în mănăstirile din Moldova și Țara Românească, ci s-a extins si peste hotare, ajungând până în părțile Rusiei de Novgorod și în Balcani.

În final țin să precizez că Paisie Velicicovski, un nume cu grea rezonanță pentru creștinismul răsăritean, rămâne din păcate foarte puțin cunoscut de contemporanii noștri; trebuie specificat de asemenea și faptul că prin intensa muncă de traducător, el a contribuit la cristalizarea limbii române literare, de asemenea ierom. Macarie – unul din ucenicii lui Paisie, a realizat primul lexicon în limba română și printre primele cărții de gramatică a limbii române.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare și volume colective:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită cu binecuvăntarea și prefața Prea Fericitului Părinte TEOCTIST-Patriarhul Biserici Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București-2006;

Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești (I), trad. Valentina Pelin, Editura Tipografia Centrală, Chișinău 1998;

Protos. Ioanichie Bălan, PATERIC ROMÂNESC, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați 1990;

***Sfinți Români și apărători ai legii strămoșești, Editura I.B.M.B.O.R, București 1987;

*** Monahismul Ortodox Românesc, vol. I, Editura Basilica, București 2014;

***Sfinți Români și apărători ai legii strămoșești, Editura I.B.M.B.O.R, București 1987;

*** MARI STAREȚI RUȘI, vol. I, trad. dr. Gheorghe Zapotinschi, Editura Sofia/ Platytera, București 2008;

Bibliografie Principală:

CETFERICOV, Serghie, Paisie,starețul Neamțului din Moldova.Viața,învățătura și influența lui mănăstirii asupra Bisericii Ortodoxe, ediția a III a, Editura Nemira, București 2002;

CHIHAIA, Pavel, De la „Negru Vodă” la Neagoe Basarab, Editura Academiei R.S.R., București 1975;

CLEMENT, Olivier, L` Eglise orthodoxe, Presses Universitaires de France, Paris 1965;

DAVID, Diac. P. I., Cuviosul Paisie Cel Mare (Velicicovski) Un Desăvârșit Monah Român! – noi cercetări și ipoteze, Editura I.B.M.B.O.R., București 1975;

IORGA, Nicolae, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, vol. II, ediția a II a, Editura ministerului de Culte, București 1930;

JUVENALIE, Pr., Experiența Rugăciunii lui Iisus în Spiritualitatea Românească, Editura Anastasia, București 2001;

JOANTĂ, Pr. Romul, Roumanie – Tradition et culture hesychastes, en Spiritualite Orientale, nr. 46, Edition Abbaye de Bellefontaine, Paris 1987;

NECULCE, Ion, O samă de cuvinte, Editura Cartea Românească, București 1928;

PĂCURARIU, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura I.B.M.B.O.R, București 1992;

IDEM, Sfinți Daco-Romani și Români, ed. a IV-a, Editura Basilica, București 2013;

PLĂMĂDEALĂ, Mitropolit Antonie, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura Sofia, București 2010;

PLOKHY, Serhii, The Origins of the Slavic Nations: Premodern Identities in Russia, Ukraine and Belarus, Published by Cambridge University Press, Cambridge 2006;

RICCANELLO, Dario, Introduceri in rugăciunea lui Iisus și isihasm, argument: diac. Ioan Ică jr., trad. Diac. Ioan și Cornelia Ică jr., Editura Deisis, Sibiu 2009;

SCRIMA, Andre, Timpul rugului aprins –Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, ed. a II-a, Editura Humanitas, București 2000;

SERAFIM, Mitropolitul, Isihasmul, tradiție și cultură românească, Editura Anastasia 1994;

SPIDLIK, Tomas, Spiritualitatea Răsăritului Creștin, vol. II (Rugăciunea), trad. diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu 1998;

IDEM, Spiritualitatea Răsăritului Creștin, vol. III (Monahismul), trad. diac. Ioan I. Ică jr. Editura Deisis, Sibiu 2000;

STĂNILOAE, Pr. prof. dr. Dumitru, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, ed. a II-a, Editura Deisis, Sibiu 2003;

IDEM, Din Istoria Isihasmului în Ortodoxia Română, Editura Scripta, București 1992;

STEBBING, Nicolas, Purtătorii Duhului, trad. Dan Sandu, Editura Deisis, Sibiu 2005;

THEODORESCU, Răzvan, Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturi medievale românești (sec. X-XIV), Editura Academiei R.S.R, București 1974;

ZAMFIRESCU, Dr. Dan, Paisianismul.un moment românesc în istoria spiritualității europene, Editura Roza Vânturilor, București 1996;

Studii și Articole:

*** Biserica Ortodoxă Română, Anul LIX/1941, nr. 7-8, București 1941;

***IDEM, Anul LXXXIV/1966, nr. 5-6, București 1966;

***Glasul Biserici, Anul XXIX, nr. 1-2/1970, București 1970;

***IDEM, Anul XXXIII (1974), nr.5-6, București 1974;

***Mitropolia Moldovei și Sucevei, Anul 38/1962, Iași 1962,

***Studii Teologice (seria a III-a, an.VII, nr. 3/2012), București 2012;

*** Spiritualitate și istorie la Întorsătura Carpaților, Editura Episcopiei Buzăului și Vrancei, Buzău 1983;

***Teologie și viață, anul IV (LXX), nr. 11-12 / 1994, Iași 1994;

Resurse Web:

KRAVTSIV, Bohdan, „Little Russian mentality”, in Encyclopedia of Ukraine, vol (1999), http://www.encyclopediaofukraine.com/display.asp?linkpath=pages%5CL%5CI%5CLittleRussianmentality.htm, accesat la 12.04. 2015;

CUPRINS

pag.

INTRODUCERE…..………………………………………………………………………………3

Capitolul I „Viața Sfântului Paisie Velicicovski”

Originea Sfântului Paisie…………………………………………………….…………………4

Educația………………………………………………………………………………………..6

Intrarea în monahism…………………………………………………………………………..8

Anii petrecuți în căutarea unei călăuze duhovnicești (1739-1746)…………………………8

Anii petrecuți la Sfântul Munte Athos ( 1746- 1763 )…………………………………….10

1.3.3 Paisie și comunitățile din Moldova: Dragomirna, Secu și Neamț…………..………………12

Capitolul II „Activitatea literară și raportarea Sfântului Paisie la tradiția isihastă”

2.1 Opera Sfântului Paisie………………………………………………………………………..16

2.1.1 Analiză asupra scrisorii „Către Părinții Pustnici Onufrie și Nicolae de la Vorona”………22

2.2 Paisie Velicicovski și curentul isihast…………………………………………………………24

2.3 Paisie Velicicovski și istoria isihasmului din România……………………………………….28

2.3.1 Rugăciunea isihastă în concepția Sfântului Paisie Velicicovski..…………………………..32

Capitolul III „ Rolul purtat de Paisie Velicicovski

în cadrul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române”

3.1 Învierea vieții Bisericești prin reforma lui Paisie Velicicovski……………………………….37

3.1.1. Dezvoltarea muzicii religioase…………………………………………………………….39

3.1.2 Paisianismul – curent de reînnoire culturală și spirituală……………………………………40

3.1.3 Preocupările Sfântului Paisie pentru asistența social-medicală…………………………….42

3.2 Paisianismul în Țara Românească……………………………………………………………43

3.3 Paisianismul în Moldova……………………………………………………………………..45

CONCLUZII……………………………………………………………………………………..48

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………51