Pagina 1 din 65 [624231]
Pagina 1 din 65
Rolul șefului de stat în sistemul constituțional
românesc
Pagina 2 din 65
CUPRINS:
CAPITOLUL I: EVOLUȚII ALE INSTITUTIEI PREZIDENȚIALE IN
ROMÂNIA ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 4
1. INSTITUȚIA ȘEFULUI DE STAT ………………………….. ………………………….. …………………… 4
1.1. CONSIDERAȚII GENERALE ………………………….. ………………………….. ……………… 4
1.2. SCURT ISTORIC PRIVIND INSTITUȚIA PREZIDENȚIALĂ ÎN ROMÂNIA ……….. 5
2. SPECIFICUL INSTITUȚIEI PREZIDENȚIALE DIN ROMÂNIA ………………………….. ……. 7
CAPITOLUL II: ALEGEREA ȘI MANDATUL PREZIDENȚIAL ÎN ROMÂNIA …. 9
2.1. ALEGEREA PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI ………………………….. …………………………. 9
2.1.1 CONDIȚII DE ELIGIBILITATE ………………………….. ………………………….. …………… 10
2.1.2. PREZENTAREA CANDIDAT: [anonimizat] 11
2.1.3. STABILIREA REZULTATELOR ALEGERILOR ………………………….. ……………….. 12
2.2. MANDATUL PREȘEDINTELUI ROMÂNI EI ………………………….. ………………………….. ..13
2.2.1 DURATA MANDATULUI ………………………….. ………………………….. ………………….. 13
2.2.2 PRELUNGIREA MANDATULUI ………………………….. ………………………….. …………. 14
2.2.3 VACANȚA ȘI INTERIMATUL FUNCȚIEI PREZIDENȚIALE ………………………….. 15
2.2.4. PROTECȚIA MANDATULUI PREZIDENȚIAL ………………………….. …………………. 17
CAPITOLUL III: ATRIBUȚIILE PR EZIDENȚIALE ÎN CADRUL SISTEMULUI
CONSTITUȚIONAL ROMÂNESC ………………………….. ………………………….. …………. 20
3.1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIIND ATRIBUȚIILE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI
………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 20
3.2. ATRIBUȚIILE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI -EXPRESIE A UNUI REGIM
SEMIPREZIDENȚIAL ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 21
3.2.1 EXERCITAREA ATRIBUȚILOR ÎN RAPORT CU PARLAMENTUL ………………… 23
3.2.2. PROMULGAREA LEGILOR DE CĂTRE PREȘEDINTE ………………………….. …….. 23
3.2.3 . ADRESAREA DE MESAJE PARLAMENTULUI ………………………….. ………………. 24
3.2.4 CONVOCARE A PARLAMENTULUI ÎN SESIUNI ………………………….. ……………… 26
3.2.5. DIZOLVAREA PARLAMENTULUI DE CĂTRE PREȘEDINTE ………………………. 26
3.3. ATRIBUȚIILE REALIZATE ÎN RAPORTURILE C U JUSTIȚIA ………………………….. …..26
3.4. ATRIBUȚII EXERCITATE ÎN RELAȚIILE CU POPORUL ………………………….. ………… 28
3.5. ATRIBUȚIILE PREȘEDINTELUI CA ȘEF AL EXECUTIVULUI ………………………….. …29
Pagina 3 din 65
3.5.1. ATRIBUȚII ÎN RAPORTURILE CU GUVERNUL ………………………….. ……………… 30
3.6. ATRIBUȚII EXERCITATE ÎN LEGĂTURĂ CU ALTE AUTORITĂȚI PUBLICE ………. 33
3.7. ATRIBUȚII EXERCITATE ÎN DOMENIUL APĂRĂRII ………………………….. …………….. 33
3.8. ATRIBUȚII EXERCITATE ÎN SITUAȚII EXCEPȚIONALE ………………………….. ……….. 34
3.9. ATRIBUȚIILE EXERCITATE ÎN DOMENIUL POLITICII EXTERNE ……………………… 35
CAPITOLUL IV: ACTELE ȘI RĂSPUNDEREA PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI .. 39
4.1. ACTELE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI ………………………….. ………………………….. ……… 39
4.1.2. FORME DE CONCRETIZARE A ACTIVITĂȚII PREȘEDINTELUI ………………….. 39
4.1.3. NATUR A DECRETELOR PREȘEDINTELUI ………………………….. ………………… 40
4.2. RĂSPUNDEREA PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI ………………………….. ………………………. 41
CAP. V. INSTITUȚIA ȘEFULUI DE STAT ÎN DREPTUL COMPARAT …………… 47
5.1 CONSIDERAȚII GENERALE ………………………….. ………………………….. ……………………… 47
5.1 ROLUL ȘEFULUI DE STAT DE ARBITRU ÎN VIAȚA POLITICĂ ȘI INTERVENȚIA ÎN
ACTIVITATEA LEGISLATIV Ă ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….48
5.3 ACTELE ȘEFULUI DE STAT ………………………….. ………………………….. ……………………… 51
5.4 DIFERITE REGIMURI ADOPTATE DE STATE ………………………….. ……………………….. 54
5.4.1 TIPURI DE REGIMURI CONSTITUȚIONALE ÎNTEMEIATE PE PRINCIPIUL
PLURALISMULUI POLITIC ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 54
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 62
BIBLIOGRA FIE………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 63
Pagina 4 din 65
CAPITOLUL I: EVOLUȚII ALE INSTI TUTIEI PREZIDENȚIAL E
IN ROMÂNIA
1. INSTITUȚIA ȘEFULUI D E STAT
1.1. CONSIDERAȚII GENERAL E
Statele, concepute ca mari colectivități umane, grupate pe teritorii mai mult sau mai puțin
întinse, delimitate prin frontiere, au cuprinsă în sistemul organizării lor politice și instituția
șefului de stat. Această instituție a cunoscut o evidentă evoluție de -a lungul timpului, cât privește
formele, structurile, împuternicirile, șeful de stat cu noscând fie organizări unipersonale, fie
colegiale. Cei care au ocupat această înaltă demnitate statală s -au numit sau se numesc regi,
principi, regenți, emiri, împărați, președinți.
În explicarea instituției șefului de stat, va trebui să plecăm de la cons tatarea că astăzi
sistemele constituționale diferă între ele, printre altele, și prin viziunea științifică asupra puterii
(această categorie cheie în explicarea mecanismului juridico -statal) 1. În timp ce unele sisteme se
fundamentează sau s -au fundamentat pe teoria unicității puterii, alte sisteme au la bază teoria sau
teoriile separației/echilibrului puterilor în stat. Aceasta nu rămâne fără importante consecințe
juridice privind natura instituției șefului de stat, raporturile sale cu parlamentul și atribu țiile sale.
Fără a relua aici marile implicații statal -juridice ale acestei viziuni asupra puterii, vom
reține că fundamentarea edificiului statal pe unicitatea puterii a însemnat crearea organelor
puterii de stat, categorie necunoscută în sistemul separaț iei puterilor. Cât privește șeful de stat, el
a fost și este constant încadrat în această categorie alături de parlament.
În statele organizate pe teoria separației puterilor, sistemul statal este constituit pe cele trei
mari „puteri” și anume puterea leg iuitoare, puterea executivă și puterea judecătorească, șeful
statului fiind încadrat, de regulă, în puterea executivă, de unde și exprimările frecvent utilizate de
„…șeful puterii executive” sau „șeful executivului” etc
Explicarea instituției șefului de st at presupune înțelegerea corectă a relației popor (națiune)
– organizare statală a puterii. Această relație fundamentează și motivează întreaga construcție
statală juridică. Poporul deține puterea politică, el încredințează exercițiul acesteia – în forme ș i
mijloace în care să dețină supremația controlului – organelor reprezentative. Sunt organe
1 Mihai Bădescu, Cătălin Andruș, Cătălina Năstase, Drept constituț ional și instituții politice , Editura
Universul Juridic , București 2011, p.141;
Pagina 5 din 65
reprezentative, la nivel central desigur, parlamentul (totdeauna) și șeful de stat (în unele
republici) pentru că sunt alese prin vot universal și egal.
În unele st ate executivul este format dintr -un organ statal unic, adeseori un președinte,
care-și legitimează împuternicirile pe votul universal. Sunt, evident, regimurile prezidențiale
pure, în care președintele dispune de o echipă care -l ajută în atribuțiile sale d e guvernare, dar
membrii acestei echipe sunt, de fapt, funcționari și nu guvernanți.
Într-un al doilea grup de state puterea executivă este realizată de două organe de stat – șef
de stat și guvern. Acest sistem este legat de dezvoltarea regimului parlament ar în Anglia. El a
rezultat din slăbirea progresivă a coroanei și din creșterea corelativă a puterii miniștrilor care nu
erau la origine decât simpli auxiliari ai monarhului.
Alături de șeful de stat, care personifică națiunea, a apărut cabinetul, mai exac t spus, un
grup de funcționari cu misiunea de a asigura concret gestiunea afacerilor publice. Această
structură a puterii executivă, devenită deseori dualistă, se regăsește în multe țări considerate a
avea un „regim de cabinet”. Evoluția cabinetului este d efinitivă acolo și atunci când, unul dintre
membrii acestuia ocupă o poziție juridică superioară și când, alături de șeful de stat, există și un
șef de guvern (prim -ministru).
În unele țări, funcția de șef de stat a fost îndeplinită de organe colegiale, de numite prezidii,
consilii de stat, consilii prezidențiale. Asemenea organisme au existat în România (1947 -1974),
în alte țări foste socialiste (Bulgaria, Ungaria, Polonia). Pentru țara noastră, vom da explicațiile
cuvenite. Pentru celelalte state vom obser va că fundamentate pe unicitatea puterii, organismele
menționate erau considerate organe ale puterii de stat și nu organe executive. În fine, un exemplu
de regim colegial, considerat unic este regimul elvețian..
1.2. SCURT ISTORIC PRIVIN D INSTITUȚIA PRE ZIDENȚIALĂ ÎN
ROMÂNIA
În România, încă din cele mai vechi timpuri a existat și funcționat instituția șefului statului.
De-a lungul vremii, ea a îmbrăcat diferite forme, de la cea monarhică absolutistă din timpul geto –
dacilor, domn în perioada feudală, pri ncipe și rege în cea modernă și contemporană, până la
forma colegială 1947 -1974 și președinte, astăzi.
Potrivit Statutului lui Cuza puterile publice erau încredințate Domnului, unei adunări
ponderatice și unei adunări colective.
Termenul domn este folosit și de către Constituția din 1866 (art.82), domnul având puteri
constituționale ereditare, iar puterea legislativă se exercită colectiv de către domn și are
Pagina 6 din 65
reprezentanț ă națională (art.32). La 8 iunie 1884, în urma proclamării regatului în anul 1881,
textele constituționale sunt puse de acord cu această realitate. Constituția din 1923 vorbește de
rege (art.77), arătând că puterea legislativă se exercită colectiv de către rege și reprezentanța
națională (art.34), că puterea executivă este încredințată regel ui (art.39). Denumirea de rege este
menținută și de Constituția din 1938 (art.34) care -l declară capul statului (art.30) și desigur
cuprinde dispoziții similare cu cele din art.34 și 39 ale Constituției din 1923.
În perioada 1940 -1944 prerogativele regale au fost substanțial restrânse , dar regele rămâne
ca șef al statului până în decembrie 1947, în baza Constituției din 1923 repusă în vigoare prin
Decretul nr.1626 din 1944.
Prin Legea nr. 363/1947 atribuțiile de șef de stat sunt încredințate Prezidiului rep ublicii,
care devine șef de stat colegial. Vom observa că organizarea prezidiului republicii, ca șef
colegial al statului, s -a realizat în privința naturii juridice sub influen ța trăsăturilor Constituției
din 1923.
Acesta a fost organizat ca un organ al ad ministrației de stat, ca organ suprem executiv, dacă
folosim exprimarea Decretului nr.3/1948. Constatarea este interesantă din punct de vedere istoric
pentru că dacă actele constituționale adoptate în această perioadă au menținut separația puterilor,
Legea nr.363/1947 a înlocuit acest principiu cu unicitatea puterii. Natura administrativă a
prezidiului republicii rezultă din chiar exprimarea legală.
Constituția din 1948, încredințează funcția de șef de stat Prezidiului Marii Adunări
Naționale, organ central , caracterizat ca organ suprem al puterii de stat, menținut și de
Constituția din 1952 până în anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliu de Stat. Consiliu de
Stat, organ colegial, este menținut și de Constituția din 1965. În anul 1974 Constituția a fo st
modificată, creându -se funcția de președinte de republică, îndeplinită de o singură persoană.
După revoluția din decembrie 1989, prin Decretul Lege nr.2 din 27 decembrie privind
constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării N aționale se creează
funcția de președinte al consiliului. Decretul Lege încredințează exercitarea atribuțiilor de șef de
stat președintelui consiliului 2.
Prin Decretul Lege nr.92/1990 privind alegerea Parlamentului și a Președintelui României ,
funcția de s ef de stat este încredințată Președintelui României, ales prin vot universal, egal, direct
și liber exprimat. Această soluție este consacrată și prin Constituția actuală a României 3.
Constituția atribuie Președintelui României misiuni și calități care con tribuie la definirea
rolului pe care îl realizează la nivelul societății organizate în stat . Esențial pentru înțelegerea
2 Ioan Muraru , Simi na Tănăsescu ,,Drept Constituțional și Instituții Politice ”, Lumina Lex 2001 ,
pag 530
3 Ibidem. ,pag.547
Pagina 7 din 65
poziției acestuia în societatea politică și a rolului pe care îl are de îndeplinit la acest nivel este art.
80, în care se prevede :
Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale ,
al unității și integrității teritoriale a țării;
Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a
autorită ților publice . În acest s cop , el exercită funcția de mediere între puterile statului , precum
si între stat și societate.
Conform art. 80 din Constituție , privind rolul Președintelui , acesta are un triplu rol ,
respectiv trei funcții fundament ale, și anume :
de reprezentare;
de apărare și garantarea unor valori fundamentale ale poporului român;
de mediere sau arbitraj. 4
2. SPECIFICUL INSTITUȚI EI PREZIDENȚIAL E DIN ROMÂNIA
Astăzi șeful statului în România este ales pe baza votului universal egal, direct și secret al
cetățenilor, în baza unor reguli constituționale. Poate candida la funcția de președinte orice
cetățean care are domiciliul în România, are cetățenia română și dispune de toate drepturile
electorale. În alegerile din anul 2000 pentru a se putea înscrie în c ursa prezidențială, candidații
trebuiau să dovedească că au o susținere de cel puțin 300.000 de adeziuni. Pentru desemnarea
președintelui este nevoie de un tur de scrutin, dacă se îndeplinesc regulile constituționale sau de
două.
În primul tur de scrutin e ste declarat câștigător candidatul care a îndeplinit următoarele
condiții:
la alegeri au participat minim 50,1% din cetățeni cu drept de vot înscriși pe listele
electorale;
este declarat câștigător candidatul care a obținut minim 50,1% din voturile valabi l
exprimate;
În caz că nici unul din candidați nu au întrunit condițiile constituționale, urmează să se
desfășoare în termen de 15 zile un nou tur de scrutin la care participă primii doi candidați clasați,
în ordinea voturilor obținute.
După desfășurarea celui de -al doilea tur de scrutin este declarat câștigător, candidatul care a
obținut cele mai multe sufragii universale, indiferent de rata participării la vot. Validarea
4 Mihai Badescu și Cătălin Andruș , Fundamente ale Admistrației Publice , Edit. Afir 2008 , pag.
Pagina 8 din 65
alegerilor se face de Comisia Centrală Electorală și Curtea Constituțională. Intrar ea efectivă în
funcție are loc după depunerea jurământului de credință de către Președinte în fața
Parlamentului. Durata mandatului este de 5 ani. În situații excepționale, printr -o lege a
Parlamentului, durata mandatului poate fi prelungită.
Atributele și prerogativele șefului statului din România îl plasează în cadrul sistemelor
constituționale semiprezidențiale. El dispune de unele prerogative executive și legislative, cum ar
fi:
desemnează un candidat pentru funcția de prim -ministru și numește Guvernu l pe baza
votului de încredere acordat de Parlament;
în colaborare cu Parlamentul și Guvernul poate propune demnitari și ambasadori;
este comandantul suprem al forțelor armate, în calitate de președinte al Consiliului
suprem al apărării;
din cei nouă membr i ai Curții Constituționale, alături de Parlament și Guvern,
Președintele numește trei judecători;
poate prezida ședințe ale Guvernului;
primește ambasadori și scrisorile de acreditare;
reprezintă statul în relațiile publice și internaționale.
În plan le gislativ Președintele poate e xercita următoarele atribute:
promulgă legea în termen de 20 de zile. Poate refuza promulgarea ei, face sugestii și o
poate returna spre discuții Parlamentului. Parlamentul poate sau nu să țină cont de sugestiile,
propunerile P reședintelui, dacă este din nou votat, chiar dacă acesta refuză promulgarea ei, ea se
promulgă automat după 10 zile;
poate sugera legislativului sau executivului anumite proiecte legislative, fără a avea însă
inițiativa legislativă;
poate media dimensiuni, conflicte între Guvern și sindicate, sindicate -parlament ;
Pentru faptele și actele sale președintele României poartă răspundere și responsabilitate.
Răspunderea este în primul rând una politică, întrucât, prin excelență, această instituție este
politică. Pentru încălcarea prevederilor constituționale, Președintele răspunde civil și penal.
Imunitatea Președintelui nu echivalează cu lipsa de răspundere a acestuia.
Pentru faptele și actele ce i se impută, Președintele poate da explicații în fața
Parlamentului. În caz de fapte grave, Parlamentul pentru lua în discuție propunerea de
suspendare a Președintelui, pentru aceasta este necesară o inițiativă a cel puțin o treime din
numărul deputaților și senatorilor. Pentru suspendarea Președintelui este ne voie de o majoritate
simplă. Parlamentul nu poate el decide demiterea sau revocarea Președintelui, pentru că nu el l -a
Pagina 9 din 65
numit, ci acesta a fost ales prin vot universal. În această situație, dacă Parlamentul a votat
suspendarea Președintelui, în timp de 30 d e zile urmează a se desfă șura referendum național.
În funcție și pe baza rezultatului referendumului, Curtea Constituțională decide, întrucât
ea este instituția ce a validat numirea sa. Sistemul democratic românesc permite Președintelui ca
în cadrul lega l-constituțional să desfă șoare și să exercite un rol important în viața politică a
societății, fără ca aceasta să diminueze rolul sau statutul legislativului sau executivului 5.
CAPITOLUL II: ALEGEREA ȘI MANDATUL PREZIDENȚIAL ÎN
ROMÂNIA
2.1. ALEGEREA PRE ȘEDINTELUI ROMÂNIEI
Modalitățile alegerii Președintelui determină definirea formei de guvernământ.
Potrivit Constituției, Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct secret
și liber exprimat. Alegerea Președintelui are loc conform re gulilor sistemului majoritar, prin
scrutin uninominal în două tururi. Aceasta înseamnă că este declarat ales candidatul care a
întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscriși în listele electorale.
Astfel, în cazul în ca re nici unul dintre candidați nu a întrunit majoritatea voturilor
alegătorilor înscriși pe listele electorale, se va organiza al doilea tur între primii doi candidați
stabiliți în ordinea numărului de voturi obținut în primul tur.
Acum va fi ales candidatu l care a obținut cel mai mare număr de voturi. S -a avut în vedere
deci necesitatea unei reprezentativități corespunzătoare importanței funcției de șef al statului.
Aceasta pentru că, dacă se stipula o majoritate relativă în primul tur de scrutin raportată la
voturile exprimate și nu la totalul alegătorilor, se putea în cazul unui absenteism ridicat, ca
Președintele ales în acest mod să nu fie reprezentativ.
Alegerea Președintelui prin vot universal și direct prezintă, de asemenea, avantaje în
comparație cu alegerea acestuia de către Parlament. Pe lângă faptul că este cea mai democratică
procedură de alegere, Președintele este în afara influen ței directe a partidelor politice. Experiența
a demonstrat că Președintele este ales de către Parlament, în exercitare a atribuțiilor sale, este
supus ulterior unor presiuni care provin tocmai de la parlamentarii care l -au ales.
5 Ioan Muraru , Simina Tănăsescu ,,Drept C onstituțional și Instituții Politice ”, Lumina Lex 2001.
Pagina 10 din 65
În sfârșit, votul universal direct situează Președintele din punct de vedere al
reprezentativității sale, în poziție de egalitate cu Parlamentul.
2.1.1 CONDIȚII DE EL IGIBILITATE
Accesul la funcția de Președinte al României poate aparține, în principiu, fiecărui
cetățean român care exercită dreptul de vot, a împlinit 35 de ani și îndeplinește condițiile
stipulate de Constituție și de Legea nr. 69 /1992.
Cu alte cuvinte, trebuie îndeplinite condițiile de eligibilitate în momentul depunerii
candidaturii, și anume:
să fie cetățean român și să aibă numai cetățenia română. Această condiție determină
verificările și implicările Biroului Electoral Central și ale Curții Constituționale pentru a nu
accepta candidatura unei persoane care nu are cetățenia română, ori care are mai multe cetățenii.
Trebuie să amintim și prevederile art. 16 alin. 3 din legea fundamentală potrivit cărora funcțiile
și demnitățile p ublice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetățenie
română;
cetățeanul român să aibă domiciliu în țară. Prin această cerință, desigur că s -a urmărit
modul de implicare a persoanei care urmează să exercite această importantă fu ncție ori, desigur
că nu poți să exerciți o funcție publică din moment ce nu te afli permanent pe teritoriul statului.
Mai mult, cerința domiciliului în țară, presupune „ o cunoaștere astfel în profunzime a realității și
cerințelor, a nevoilor social -econo mice pentru a se lua tocmai deciziile cele mai pertinente în
vederea satisfacerii interesului general”.
persoana să poată exercita dreptul de vot. Aceasta presupune că trebuie îndeplinite
condițiile reglementate de art. 34 din Legea fundamentală;
să fi împ linit vârsta de 35 de ani, în caz contrar Biroul Electoral Central trebuind să
refuze candidatura;
cetățeanului român să nu -i fie interzisă asocierea în partide politice. Potrivit
reglementărilor art. 37 alin. 3 din Constituție, nu pot face parte din parti de politice judecătorii
Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte
categorii de funcționari publici stabiliți prin lege organică;
să nu fi îndeplinit funcția de Președinte de 2 ori, în acest sens fiind și prevederea art.81,
alin. 4 din legea fundamentală: „Nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al
Pagina 11 din 65
României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi și succesive. Se are în vedere
contracararea tendinței de preluare a aceste i funcții pe viață și instaurarea dictaturii . 6
2.1.2. PREZENTAREA C ANDIDATURII
Legea nr.69/1992 pentru alegerea Președintelui României, prevede că orice cetățean
român care îndeplinește condițiile de eligibilitate poate candida la funcția de Președinte al
României.
Pot fi candidaturi propuse de partide și formațiuni politice ori candidaturi independente.
Legea interzice unui partid să propună mai mult de un candidat, de asemenea nu se permite ca
împreună cu alte partide același partid politic să mai propună un alt candidat.
Legea cere pentru candidați să demonstreze că beneficiază de sprijinul a cel puțin 100 mii
de alegători. În lista de susținători vor trebui să existe rubrici privitoare la numele și prenumele
susținătorilor, adresa, data naș terii, seria și numărul actului de identitate, precum și semnătura,
aceste elemente garantând opțiunea semnatarilor pentru un candidat.
Cu cel puțin 30 de zile înainte de data alegerilor, candidaturile se vor prezenta la Biroul
Electoral Central.
Propuneri le de candidați trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să fie în formă scrisă și în 4 exemplare;
să fie semnate de conducerea partidului care a propus candidatul ori, după caz de
candidatul independent; să cuprindă elemente pentru identificarea can didatului ( nume și
prenume, locul și data nașterii, domiciliu, studii, ocupație și profesie ) și precizarea că acesta
îndeplinește condițiile stipulate de lege pentru a candida;
sunt însoțite de lista de susținători și declarația de acceptare a candidatul ui (scrisă,
semnată și datată de candidat ).
Originalul și o copie a propunerii de candidatură se păstrează la Biroul Electoral Central, o
altă copie se trimite Curții Constituționale, iar a patra se restituie deținătorului, sub semnătura
președintelui Bir oului Electoral Central.
În termen de 24 de ore de la înregistrarea candidaturii la Curtea Constituțională, Biroul
Electoral Central va aduce la cunoștința publicului candidaturile la funcția de Președinte al
României.
6 Ion Rusu „Drept constituțional și instituții politice ”, Lumina Lex, București 2001
Pagina 12 din 65
După acest moment apare posibilitatea controlului care vizează atât legalitatea
candidaturilor acceptate, dar și motivele soluțiilor de respingere. Contestațiile se depun la Biroul
Electoral Central și se înaintează Curții Constituționale spre soluționare în termen de 24 de ore.
Autoritatea c onstituțională se va pronunța în termen de 48 de ore de la înregistrare, în procedură
de urgență, soluțiile fiind definitive și publicate obligatoriu în Monitorul Oficial.
Biroul Electoral Central constată apoi care candidaturi au rămas definitive și le co munică
în ordinea depunerii lor birourilor electorale din circumscripție în vederea înscrierii pe buletinele
de vot.
2.1.3. STABILIRE A REZULTATELOR ALEGE RILOR
După votarea candidaților conform opțiunii electorale a fiecărui cetățean, se procedează la
stabilirea rezultatelor alegerilor. Fiecare secție de votare prin biroul său electoral va întocmi un
proces -verbal ce va cuprinde: numărul alegătorilor înscriși pe listele electorale permanente,
numărul cetățenilor care au votat (atât cei cuprinși în listele permanente cât și cei înscriși pe
listele speciale ), numărul voturilor nule, numărul voturilor obținute de fiecare candidat și dacă
este cazul, expunerea pe scurt a contestațiilor, întâmpinărilor și modalitatea soluționării acestora,
precum și contestați ile înaintate spre soluționare biroului electoral de circumscripție.
Procesul -verbal este semnat de președintele biroului electoral al secției de votare. Lipsa
semnăturii unor membri ai biroului nu condiționează valabilitatea actului juridic electoral, dar
trebuie să se consemneze motivele nesemnării acestuia.
Centralizarea rezultatelor se face de Biroul Electoral Central, constatându -se dacă sunt
îndeplinite condițiile legale pentru declararea ca ales a unui candidat. Dacă nu sunt îndeplinite
aceste condiț ii, se stabilesc primii doi candidați care se vot prezenta la cel de -al doilea tur de
scrutin. Indiferent de situație, rezultatele alegerilor se transmit Curții Constituționale.
Dacă în primul tur de scrutin unul dintre candidați a obținut majoritatea abs olută a voturilor
alegătorilor înscriși pe listele electorale permanente, Curtea Constituțională validează rezultatul
alegerilor. În caz contrar, la două săptămâni se organizează al doilea tur de scrutin între primii
doi clasați, fiind declarat ales ca Pre ședinte al României candidatul care a obținut cel mai mare
număr de voturi.
Curtea Constituțională este împuternicită să anuleze alegerile în cazul în care votarea și
stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatul ui sau,
după caz, ordinea candidaților care pot participa la al doilea tur de scrutin. În această situație
Curtea va dispune repetarea turului de scrutin în a treia duminică de la data anulării alegerilor.
Pagina 13 din 65
Cererea de anulare a alegerilor se poate face de p artidele, formațiunile politice și candidații
care au participat la alegerii în termen de cel mult 3 zile de închiderea votării. Cererea trebuie
motivată și însoțită de dovezile pe care se întemeiază. Potrivit aceluiași text, cererea poate fi
admisă numai dacă cel care a sesizat nu este implicat în producerea fraudei. Soluționarea cererii
de către Curtea Constituțională se face până la data prevăzută de lege pentru aducerea la
cunoștință publică a rezultatelor alegerilor.
În termen de 24 de ore de la valida rea rezultatelor alegerilor pentru funcția de Președinte al
României de către Curtea Constituțională, cele două Camere sunt convocate de președinții
acestora pentru depunerea jurământului se consemnează într -o declarație a Parlamentului, prin
care acesta i a act de începerea exercitării mandatului Președintelui României.
Potrivit uzanței, președintele a cărui alegere a fost validată de Curtea Constituțională
păstrează această calitate până la depunerea jurământului în fața Parlamentului de către
președintele nou ales. 7
2.2. MANDATUL PREȘED INTELUI ROMÂNIEI
2.2.1 DURATA MANDAT ULUI
Art. 83 alin. 1 din Legea fundamentală prevede că mandatul Președintelui României este
de 5 ani și se exercită de la data depunerii jurământului.
Mandatul Președintelui cunoaște în lume diferite termene:
4 ani în S.U.A., Ungaria, Columbia, Islanda, Bolivia;
5 ani în Germania, Grecia, Portugalia, Israel, Bulgaria, Uruguay,Venezuela;
6 ani în Egipt, Argentina, Brazilia, Austria, Finlanda, Mexic;
7 ani în Franța, Irlanda, Italia, Turcia, Gabon, Somalia,
însă mandatul durează și numai 1 an în Elveția.
În Adunarea Constituantă s -a ridicat problema ca mandatul Președintelui României să fie
mai mare decât cel parlamentar, preconizându -se durata sa la 5 ani. S -a motivat necesitatea
asigurării continuității exercitării prerogativelor puterii între două legislaturi. Această nevoie a
fost soluționată însă prin reglementarea: Președintele României își exercită mandatul până la
depunerea jurământului de Președintele nou ales.
S-a stabilit că mai bine ar fi ca durata mandatului Președintelui să coincidă cu cea a
Parlamentului, argumentându -se prin următoarele aspecte:
7 Cristian Ionescu „Instituții politice și drept constituțional”, Editura Economică 2002 , pag 158.
Pagina 14 din 65
Durata unui mandat președințial este mai mare decât cel parlamentar în sistemele
constituționale unde prerogativele Președintelu i sunt foarte puternice (el fiind piesa centrală) ori,
dimpotrivă, sunt nesemnificative;
Lupta pentru putere și competiția partidelor politice poate duce la o realitate
neconvenabilă sistemului statal (Președintele să aibă de înfruntat o majoritate parlame ntară
ostilă). În acest caz, această situație ar crea blocarea funcționării autorității statale;
Cheltuielile făcute cu organizarea și desfășurarea campaniilor electorale ar fi mai mici;
Similitudinea mandatelor permite conjugarea eforturilor legislativulu i cu cele
președințiale în vederea realizării aceluiași program de guvernare.
Jurământul depus în ședința comună a Camerelor Parlamentului se referă la cele mai
importante valori, având următorul conținut:
„Jur să -mi dăruiesc toată puterea și priceperea p entru propășirea spirituală și materială
a poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și
libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea
teritorială a României. Aș a să-mi ajute Dumnezeu!”
Este de remarcat că el nu înseamnă numai un moment solemn, ci este constituit din efecte
juridice. Așadar, exercitarea prerogativelor funcției președințiale începe de la data depunerii
jurământului și durează până la depunerea jură mântului de Președintele nou ales al României.
În vederea prevenirii unor posibile abuzuri în exercitarea prerogativelor președințiale,
Legea fundamentală a reglementat interdicția dizolvării Parlamentului în ultimele 6 luni ale
mandatului Președintelui.
2.2.2 PRELUNGIREA MA NDATULUI
Mandatul Președintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război
sau catastrofă .
Prorogarea mandatului președințial are loc așadar în situații bine determinate și anume:
război sau catastrofă. Aceste s ituații deosebite determină un regim juridic special aplicabil
persoanelor fizice și juridice; cu atât mai mult se justifică continuarea îndeplinirii atribuțiilor
președințiale. Întrucât Parlamentul este organul reprezentativ suprem și pentru a se asigura
controlul său asupra acestor circumstanțe excepționale, reglementările constituționale stabilesc
că prelungirea mandatului Președintelui face obiectul unei legi organice. Cu alte cuvinte,
gravitatea situației și aprecierea oportunității prelungirii mandat ului Președintelui României sunt
de competența exclusivă a Parlamentului, evitându -se astfel posibilitatea ca Președintele să -și
aroge competența sa.
Pagina 15 din 65
Desigur că, în virtutea prerogativelor sale, Președintele poate influența, printr -un mesaj,
luarea acestei măsuri argumentând și detaliind situația gravă în care se află țara. Apreciem că
legea organică de încuviințare a prelungirii mandatului Președintelui, în cele două situații,
trebuie să stipuleze limitele până când durează prelungirea.
2.2.3 VACANȚA ȘI I NTERIMATUL FUNCȚIEI PR EZIDENȚIALE
Mandatul Președintelui României ia sfârșit la expirarea duratei acestuia. Pot apărea însă și
situații care să determine încetarea mandatului, luând naștere „ vacanța funcției ”. Aceste situații
sunt:
demisia,
demiterea din funcție,
imposibilitatea definitivă a exercitării atribuțiilor și
decesul Președintelui.
Imposibilitatea definitivă a exercitării atribuțiilor desigur că trebuie să aibă caracter
definitiv și asemenea situație este determinată pe cale medicală. Cu alte c uvinte, afectarea
sănătății să fie gravă, fiind exclusă posibilitatea dispariției acestor împrejurări în viitor, deci au
caracter ireversibil. Problema se pune în legătură cu cine este competent să constate îndeplinirea
acestor condiții.
Textul constituțio nal urmează a fi interpretat în coroborare cu prevederile art. 144 lit. e),
deoarece apare vacanța funcției președințiale și se apelează la interimatul funcției , adică la
înlocuirea Președintelui cu o altă persoană, stipulată în legea fundamentală.
Ori, con form reglementărilor citate, Curtea Constituțională este competentă să constate
existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al
României, urmând ca decizia să fie comunicată Parlamentului și Guvernului. Soluția se impune
și în situația când intervine decesul Președintelui.
Demiterea din funcție a Președintelui poate avea loc în condițiile reglementate de art. 95
din legea fundamentală, și anume: pentru săvârșirea unor fapte grave prin care încalcă
prevederilor Co nstituției, Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună pot hotărî
suspendarea din funcție a Președintelui României, cu votul majorității deputaților și senatorilor,
după consultarea Curții Constituționale. Desigur că se pune problema calificării fapt elor grave
prin care se încalcă prevederile Constituției.
Textul art. 95 alin. 1 reglementează o răspundere și o procedură care diferă față de
prevederile art. 84. Legiuitorul constituant se referă la faptele de o gravitate mai mică, prin care
Pagina 16 din 65
s-a adus o i mportantă încălcare a Constituției, și nu la fapte deosebit de grave, calificate drept
înaltă trădare.
De asemenea, nu trebuie să se confunde săvârșirea unei fapte grave de încălcare a
Constituției cu exercitarea într -un anume mod a unor prerogative pe car e Președintele României
le poate îndeplini facultativ, cu alte cuvinte rămânând la libera sa alegere. De exemplu, acordarea
grațierii individuale, dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege, luarea unor decizii privind
consultarea Guvernului sau popor ului asupra unor probleme de interes național. Dacă
neaplicarea reglementărilor acestor texte constituționale, au avut urmare rezultate negative
pentru întregul popor, răspunderea Președintelui este antrenată întrucât nu și -a exercitat
corespunzător atrib uțiile constituționale. Aprecierea asupra gravității faptei de încălcare a
Constituției prezintă dificultăți.
Pentru acest motiv, legea fundamentală stipulează că Parlamentul trebuie să consulte
Curtea Constituțională. Chiar dacă reglementările art. 144 li t. f, prevăd că avizul este
consultativ, se va avea în vedere că în calitate de unică autoritate îndreptățită de Constituție cu
interpretarea și apărarea ei, Curtea Constituțională va analiza cu detașare și profesionalism
motivele propunerii de suspendare .
Procedural, Constituția stabilește că propunerea de suspendare poate fi inițiată de cel puțin
o treime din numărul deputaților și senatorilor, aducându -se neîntârziat la cunoștința
Președintelui, dacă propunerea de suspendare din funcție este aprobată, se organizează
referendum pentru demiterea Președintelui, în cel mult 30 de zile.
Regula simetriei acționează și în această privință. Deci, dacă Președintele a fost ales prin
votul universal și direct al națiunii, tot același corp electoral trebuie să hotă rască și demiterea lui.
În acest interval de timp Președintele își păstrează însă imunitatea întrucât numai în
momentul demiterii aceasta încetează.
Desigur că, dacă în urma referendumului, poporul infirmă propunerea de demitere și
Președintele își reia ex ercitarea prerogativelor, Parlamentul va avea o poziție delicată.
Demisia constă în manifestarea unilaterală de voință a Președintelui României, acesta
hotărând să renunțe la funcția sa. Nu se prevede nici o condiție pentru producerea efectelor
juridice al e acestui act care pune capăt astfel, înainte de termen, mandatului Președintelui.
Interimatul funcției președințiale apare când:
intervine vacanța funcției;
Președintele este suspendat din funcție;
Se află în imposibilitatea temporară de a -și exercita at ribuțiile.
Legea fundamentală reglementează cine asigură interimatul funcției președințiale și anume,
în ordine, președintele Senatului sau Camerei Deputaților.
Pagina 17 din 65
Persoanele care asigură interimatul funcției președințiale sunt cei doi președinți ai
Camerelor parlamentare întrucât și ei sunt aleși ca și Președintele, prin vot direct de alegători. În
acest caz, nu se pierde calitatea de parlamentar deoarece se vor exercita prerogativele
președințiale în mod temporar.
Mai mult, însăși precizările legii fundame ntale sunt relevante și în acest sens. Așadar,
Președintele interimar nu se poate adresa cu mesaje către Parlament, nu poate să dizolve
Parlamentul, nu poate cere poporului să -și exprime voința prin referendum. Se înțelege că
justificarea acestor restricți i are în vedere „ reprezentativitatea” Președintelui interimar.
Cu toate acestea. Persoanei care exercită interimatul funcției președințiale îi sunt aplicabile
prevederile art. 95 și 97 din Constituție tocmai pentru importanța funcției și a prerogativelor
acesteia.
2.2.4. PROTECȚIA MANDATULUI P REZIDENȚIAL
Sub denumirea de „incompatibilități” și „imunități”, art. 84 din legea fundamentală română
consacră o amplă reglementare pentru a asigura o reală protecție mandatului președințial. Este o
cerință expre să, prezentă de altfel, în aproape toate constituțiile statelor moderne, în măsură să
determine caracterul obiectiv și neutru în vederea exercitării corecte a prerogativelor
președințiale. Astfel în Germania, Președintele nu trebuie să aparțină nici de Guv ern, nici de un
organ legislativ. El nu trebuie să exercite nici o altă funcție remunerată, nici o meserie și o
profesie și nu trebuie să facă parte din conducerea ori consiliu de administrație al unei
întreprinderi cu scop lucrativ.
Textul constitu țional se refera la trei categorii de incompatibilități 8:
incompatibilită ți între funcția prezidențială și calitatea de membru al vreunui
partid politic;
incompatibilitate cu orice altă funcție publică , indiferent care ar fi domeniul în
care s -ar exercita acest a și natura funcției;
incompatibilități cu orice funcție privată.
Incompatibilită ții între funcția prezidențială și calitatea de membru al vreunui partid
politic
8 Cristian I onescu Tratat de drept constituțional contemporan , Edit. Lumina Lex B ucurești 2008
pag. 830
Pagina 18 din 65
Potrivit prevederilor Constituției României, în timpul mandatului, Președintele nu poate fi
membru al unui partid și nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată.
Deci, după ce candidatul unui partid a îndeplinit cerințele constituționale pentru a deține
funcția președințială, el este nevoit să întrerupă legăturile cu acel partid. Însă odată expirată
perioada mandatului, persoana poate să -și reia locul și funcția în cadrul partidului.
Problema delicată privește desigur, depunerea unei noi candidaturi pentru realegerea
Președintelui în exercițiu, după expirarea primului mandat. Cu a tât mai mult, cu cât
reglementările art. 35 alin.1 prevăd că dreptul de a candida în alegeri îl au numai cetățenii cărora
nu le este interzisă asocierea în partide politice, conform art. 37 alin. 3. Președintele, în timpul
mandatului, nu poate fi membru al unui partid și deci s -ar crea impresia că nu ar mai putea
candida.
Enumerarea art. 37 alin. 3 se încheie cu conceptul potrivit căruia și altor categorii de
persoane le este interzisă asocierea, ele trebuind să fie stabilite prin lege organică.
Nu poate f i cuprins însă și Președintele în această lege organică, deoarece chiar art. 81
alin.4 din Constituție reglementează că o persoană poate îndeplini funcția de Președinte al
României de cel mult două mandate, acestea putând fi și succesive.
Într-o interpret are riguroasă a legii fundamentale, Președintele nu poate fi membru al unui
partid politic potrivit reglementării din art. 84 alin.1, deoarece campania electorală pentru
obținerea unui nou mandat trebuie să se desfășare în timpul îndeplinirii vechiului m andat care se
exercită până la depunerea jurământului Președintelui nou ales.
Se înțelege că persoana care candidează, pentru funcția de președinte și care a fost
declarată aleasă, va fi obligată, să se retragă din partidul respectiv . Problema este când ?
În lumina prevederilor constituționale rezultă că președintele ales trebuie să renunțe
public la calitatea sa de membru al unui partid politic , până în momentul depunerii jurământului.
Validarea mandatului său de către Curtea Constituțională nu pune în discuție calitatea de
membru al unui partid politic. În speța evocată , candidatul în funcția de președinte , al cărui
mandat a fost validat , poate păstra calitatea de membru al unui partid politic , dar nu ulterior
depunerii jurământului. Cu al te cuvinte, calitatea de membru al unui partid politic nu e motiv de
invalidare.
În cazul în care Președintele ales își menține, în mod secret calitatea de membru al unui
partid politic , el poate fi, după părerea noastră suspendat din funcție în condiți ile art. 95 din
Constituție. Teoretic poate să apară următoarea problemă : Președintele în exercițiu , căruia i se
interzice practic să se asocieze într -un partid politic , poate să candideze pentru un nou mandat ,
în condi țiile în care potrivit art. 37 a lin.(1) din Constituția României , au dreptul de a fi aleși doar
Pagina 19 din 65
cetățenii cărora nu le este interzis asocierea în partide politice în condițiile art. 40 alin.(3) din
Legea Fundamentală. Menționăm că soluția de principiu , dată de art. 81 alin.(4) din Con stituție ,
potrivit căruia președintele în exercițiu , căruia i se aplică art. 84 alin.(1) raportat la art. 37
alin.(1) și art. 40 alin.(3) din Constituția României, poate candida pentru al doilea mandat .
Rezultă așadar că, în privin ța candidatului la pr eședinție care este în același timp Președinte în
exercițiu, nu i se aplică prevederile cuprinse în art. 35 alin.(1) din Constituția României 9.
Incompatibilitate cu orice altă funcție publică , indiferent care ar fi domeniul în care s -ar
exercita aces ta și natura funcției :
Conceptul de funcție publică este cel definit de dreptul administrativ ca o funcție în
aparatul de stat central sau local, impl icând exercitarea autorității de stat .
Incompatibi lități cu orice funcție privată:
Aceasta c ategorie privește funcția privată ca și în privin ța funcției publice când
legiuitorul constituant nu a prevăzut o interdicție la fel de absolută. Președintele nu poate
exercita o funcție privată indiferent de care ar fi natura acesteia sau domeniul d e activitate .
această incompatibilitate nu împiedică , însă persoana aleasă în funcția de președinte să
desfășoare ocazional activită ți artistice , publicistice sau de cercetare științiifică , care ar
presupune și valorificarea rezultatelor acestora.
Conceptul de funcție privată presupune ca și în cazul funcției publice , o prestație
permanentă într-un cadru instituțional și legal coresp unzător Activită țile private ( artistice,
științifice) nu se includ în conținutul conceptului de funcție privată, deci nu constituie
incompatibilitate cu funcția prezidențială 10.
A doua componentă a protejării mandatului Președintelui României se referă la imunitatea
acestuia. Astfel, potrivit art. 82 alin.2, Președintele se bucură de imunitate în condițiile stipulate
de ar t. 70. Aceasta înseamnă că el nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau
opiniile exprimate cu ocazia exercitării mandatului.
Cu alte cuvinte, Președintele României nu răspunde pentru actele comise în timpul
mandatului dar nici ulterior ac estuia.
9 Ibidem pag. 831
10 Ibidem
Pagina 20 din 65
Este reglementarea care permite protejarea Președintelui de orice declarații, inițiative,
opinii avute pe timpul exercitării prerogativelor sale, este o imunitate „având caracter absolut
permanent”.
Dacă după terminarea mandatului Președintele ar r ăspunde pentru modul în care și -a
îndeplinit atribuțiile, textul constituțional nu ar mai avea sens.
Aceasta se impune tocmai pentru îndeplinirea în bune condiții a prerogativelor; astfel, sub
motivul antrenării răspunderii civile sau penale, hotărârile Pr eședintelui pot constitui obiect de
contestare judiciară 11.
CAPITOLUL III : ATRIBUȚIILE PREZIDEN ȚIALE ÎN CADRUL
SISTEMULUI CONSTITUȚ IONAL ROMÂNESC
3.1. CONSIDERAȚII GE NERALE PRIVIIND ATRI BUȚIILE
PREȘEDINTELUI ROMÂNI EI
Atribuțiile Președintelui României tr ebuie abordate prioritar în lumina principiului
separației și colaborării puterilor în stat , necesitate ce rezultă din consultarea textelor
constituționale care le reglementează . Într -adevăr , o analiză chiar sumară , a acestora , ne relevă
faptul că cel e mai multe atribuții sunt exercitate prin colaborarea Președintelui cu Parlamentul
sau cu Guvernul,precum aceea care se înfăptuiește în exercitarea atribuției privind mobilizarea
parțială sau generală (art. 92. alin.(2), (3), (4), cea referitoare la insti tuirea stării de asediu sau a
stării de urgență (art. 93), cea privind încheierea tratatelor internaționale (art. 91)etc.
Rațiunea colaborării dintre Președintele României , Parlament și Guvern în realizarea
unor atribuții prezidențiale și indirect, a un or funcții ale statului , trebuie căutată , în primul rând
în importanța domeniului de relații sociale în care acestea intervin , relații vitale , de coordonarea
cărora depind intr -un fel sau altul toate celelalte. În al doilea rând, colaborarea poate apar e ca o
exigență a unor Principii de natură politică , dar și de natură etică.
Astfel, de exemplu , "recompensa" ce ia forma primirii unor decorații , titluri de onoare ,
avansării în grad etc. , nu poate fii considerată ca un fapt subiectiv , unul care de pinde exclusiv
de președinte, ci ca rod al aprecierii unor organe ce au în competența lor controlul sau
11 Ion Rusu „Drept constituțional și instituții politice” Editura Lumina Lex 2001
Pagina 21 din 65
coordonarea activității celor premiați, recompensați. Dacă este vorba de decizii ce trebuie luate
în exercitarea unor sarcini vitale în jurul cărora gr avitează toate celelalte , sau de realizarea
cărora depinde soarta celorlalte , răspunderea nu trebuie să incumbe unui singur organ de stat.
Dacă atribuțiile Președintelui României trebuie abordate primordial în lumina colaborării
autorită ților publice în realizarea celor mai importante sarcini statului , subsidiar ele trebuie
privite ca expresie a poziției acestuia în lăuntrul sistemului organelor de stat din țara noastră.
Este vorba de o dublă poziție , sau dublă calitate.
Astfel sarcini precum cele at ribuite prin art. 80 alin. (2) – Președintele veghează la
respectarea Constituției. Președintele veghează la buna funcționare a autorită ților publice și
exercită funcția de mediere între puterile statului etc. – incumbă Președintelui , în calitatea sa de
reprezentant al statului , de autoritate ce detașează, într -un anume fel de toate celelalte , apărând
ca mediator al lor. Alte sarcini însă , revin Președintelui României în calitate de organ care,
alături de Guvern , formează autoritatea executivă , o autor itate integrată sistemului statal ,
sistem în care autorită țile se pot controla reciproc, funcționând pe baza principiului separației și
colaborării puterilor în stat. Astfel de sarcini sunt , de exemplu, cele privind convocarea
Camerelor în sesiuni extrao rdinare (art. 66 alin. 2), promulgarea legilor (art.77 alin. 1) , cele
prevăzute de art. 107 alin 3 privind desemnarea ca membru al Guvernului în funcția de
Primului ministru interimar.
3.2. ATRIBUȚIILE PRE ȘEDINTELUI ROMÂNIEI -EXPRESIE A
UNUI REGIM SEMI PREZIDENȚIAL
Natura juridică, rolul și funcțiile instituției prezidențiale impun ca atribuțiile acesteia să fie
prevăzute, în primul rând, în Constituție. Atribuțiile Președintelui României stabilite în
Constituție privesc prin excelență raporturi de drept public, fie de drept constituțional,
internațional, fie de drept administrativ. Exercitând astfel de atribuții, Președintele României
acționează ca autoritate statală, reprezentând statul român. Primatul Constituției în ceea ce
privește stabilirea atribuț iilor Președintelui României nu împiedică însă ca prin legi speciale să se
prevadă și alte atribuții, evident, de o importanță socială mai mică decât prerogativele sale
constituționale cuprinse în Legea fundamentală. 12
Înțelegerea mai clară a atribuțiilor p rezidențiale presupune clasificarea acestora potrivit
anumitor criterii. Unii autori folosesc drept criteriu condițiile de exercitare a atribuțiilor
respective.
12 Cristian Ionescu „ Studii de drept constituțional ” Editura Lumina Lex , București, 2001, pag. 68.
Pagina 22 din 65
Potrivit acestui criteriu, atribuțiile Președintelui României pot fi clasificate în două mari
categorii:
a) atribuții pentru exercitarea actelor sau faptelor Președintelui sunt supuse unor
condiții exterioare (aprobarea Parlamentului, contrasemnarea decretelor emise de șeful statului,
consultarea cu alte organisme sociale);
b) atribuții pentru exercita rea cărora actele sau faptele Președintelui nu sunt supuse
nici unei condiții exterioare 13
Alți autori clasifică atribuțiile Președintelui după criteriul conținutului acestor atribuții.
Potrivit criteriului menționat, distingem:
a) atribuții privind legiferar ea;
b) atribuții privind organizarea și funcționarea puterilor publice;
c) atribuții privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor
autorități publice;
d) atribuții în domeniul apărării țării și asigurarea ordinii publice;
e) atribuții î n domeniul politicii externe;
f) alte atribuții.
Această clasificare are pe lângă suportul doctrinar și un suport formal constând în diferite
texte constituționale ce grupează, ele însele, unele atribuții ale șefului statului în funcție de
domeniul în care a cestea se exercită.
Autorii folosesc criterii diferite de delimitare a diferitelor categorii de atribuții ale șefului
de stat.
Un reputat autor, „patriarhul dreptului constituțional românesc contemporan” , cum l -a
calificat atât de profund și de adevărat p rofesorul Iorgovan, ne referim la venerabilul profesor
Tudor Drăganu, identifică atribuțiile Președintelui în funcție de implicarea altor subiecte în
realizarea lor, altfel spus, „ fără să aibă nevoie de concursul altor organe de stat, în timp ce
altele pr esupun un asemenea concurs”.
Autorul citatului identifică șapte categorii de atribuții ale șefului de stat: atribuții exercitate
de Președinte fără concursul vreunui alt organ de stat; atribuții exercitate la propunerea altor
organe; atribuții exercitate c u consultarea factorilor politici prevăzuți de lege; atribuții
exercitate prin decrete contrasemnate de Primul Ministru; atribuții realizate cu aprobarea
prealabilă, încuviințarea sau aprobarea ulterioară a Parlamentului; atribuții exercitate cu
contrasemn ătura primului -ministru .
13 Cristian Ionescu „Instituții politice și drept constituțional” Editura Economică , București, 2001 , pag.
126
Pagina 23 din 65
Alți autori identifică atribuțiile Președintelui în funcție de domeniul acestora, sau adoptă
criterii mixte de determinare .
Vom grupa atribu țiile șefului de stat în funcție de două mari criterii, respectiv subiectele
față de care s au cu implicarea cărora sunt exercitate și atribuții ca șef al executivului , cu
specificarea că primul criteriu implică și calificarea din perspectiva celorlalte criterii, ceea ce se
va releva din analiza fiecărei categorii de funcții. Exemplu – atribuțiil e în domeniul legiferării se
identifică din punct de vedere al domeniului, al subiectelor pe care le implică (Parlamentul și
Curtea Constituțională), al instrumentului juridic, respectiv adoptarea decretului de promulgare.
În funcție de subiectele de drept față de care sau cu implicarea cărora se exercită,
identificăm următoarele categorii de atribuții:
3.2.1 EXERCITAREA ATRIBUȚI LOR ÎN RAPORT CU
PARLAMENTUL
Relațiile dintre Parlament și Instituția Preziden țială prezintă o însemnătate dintre cele
mai ma ri , deoarece atât șeful statului cât și Parlamentul se bazează pe anumite elemente de
legitimitate . În cazul republicilor legitimitatea celor două instituții decurge din sufragiul popular.
O analiză a modului de înfățișare a relației dintre Parlament și Instituția Prezidențială poate fi
făcută științific numai raportându -ne la sinteze , tipuri de regimuri constituționale și ținând cont
de faptul că există importante diferențieri între acestea în ce privește mecanismul relațiilor dintre
aceste două i mportante organe ale statului 14.
În această categorie, id entificăm următoarele atribuții:
3.2.2 PROMULGA REA LEGILOR DE CĂTRE PREȘEDINTE
Potrivit art. 77 din Constituție Președintele îndeplinește această funcție ancestrală, specifică
fiecărui șef de stat, indif erent de forma de guvernământ sau de regimul politic, aceea de a învesti
legea cu formulă executorie. Odată cu promulgarea, Președintele dispune și publicarea legii în
Monitorul Oficial .
Din conținutul art.77 desprindem următoarele dimensiuni ale acestei atribuții.
14 Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Drept Parlamentar, Edit.Lumina Lex, 2009, București,
pag.173
Pagina 24 din 65
Termenul pus la dispoziția Președintelui pentru a promulga legea, presupune o regulă, de
20 de zile de la primirea legii spre promulgare.
Prin excepție, termenul se reduce la jumătate, respectiv 10 zile, atunci când Președintele,
înainte de pr omulgarea legii, urmărește să înfrângă acest termen, opunându -se promulgării.
Modalitățile prin care Președintele se opune promulgării legii sunt:
fie prin exercitarea dreptului de a sesiza Curtea Constituțională, atunci când apreciază că
legea prezintă as pecte de neconstituționalitate;
fie prin trimiterea legii spre reexaminare de către Parlament, atunci când apreciază că
legea prezintă aspecte de neoportunitate politică.
Precizăm că Președintele poate cere o singură dată reexaminarea legii de către Parl ament.
Cererea de reexaminare se adresează printr -un mesaj prezidențial având ca efect
reînceperea procedurii parlamentare de la Camera care a adoptat prima lege. Cererea
Președintelui poate privii orice fel de obiecție: de leg alitate, de constituționalit ate, de
oportunitate, poate privii legea în ansamblu , sau doar anumite prevederi ale ei, ținând seama de
rolul Președintelui, așa cum este el conceput prin art. 80 din Constituție. De asemenea cererea
Președintelui poate cuprinde și propuneri de îmbunătă țire a textului legii .
Cererea de reexaminare poate fi concomitentă cu sesizarea Curții Constituționale sau se
face după primirea deciziei Curții prin care s -a respins obiecția de neconstituționalitate.
Legat de caracterul obligatoriu al promulgării, dup ă scurgerea termenelor precizate mai
sus, precizăm că din redactarea art.77 aliniatele (1) și (3) rezultă obligația Președintelui de a se
încadra în cele două termene, Constituantul folosind expresia de „cel mult” urmată de termenul
de 20 și respectiv 10 z ile, ceea ce determină concluzia că aceste termene nu pot fi depășite. Că
Președintele poate să promulge legea înainte de expirarea lor, dar nu după expirarea lor.
3.2.3 . ADRESAREA DE MESAJE PARLAMENTULUI
Sediul materiei este art. 88 din Constituție, ca re, într -o formulă concisă, recunoaște dreptul
Președintelui de adresa mesaje Parlamentului, cu privire la principalele probleme ale națiunii.
Instituția mesajului o mai găsim consacrată și de art. 92 alin. 3 care reglementează una din
atribuțiile în domen iul apărării ale Președintelui României, potrivit căreia acesta ia măsuri
pentru respingerea agresiunii și le aduce neîntârziat la cunoștință Parlamentului printr -un
mesaj. Dacă Parlamentul este în vacanță, el se convoacă în 24 de ore de declanșarea agresi unii.
Practic, Constituantul consacră un mesaj în situații normale și unul în cazuri de excepție .
Articolul 97 alin. 2 interzice președintelui interimar să exercite mai multe atribuții,
printre care și aceea de a adresa mesaje Parlamentului.
Pagina 25 din 65
În doctrină a ceste texte, au stârnit o serie de discuții, prin care au fost identificate
dimensiunile regimului juridic al mesajului Președintelui.
Din punct de vedere al semnificației sale , mesajul reprezintă un mijloc de legătură între
două autorități publice, unul d in șefii executivului și organul reprezentativ suprem al poporului
român.
Prin intermediul mesajului, faptul legislativ este sensibilizat asupra problemelor politice
esențiale la un moment dat în societate, astfel cum sunt ele percepute la nivelul șefului statului.
El poate privi și probleme a căror semnificație este calificată diferit de cele două autorități
publice, ceea ce poate determina armonizarea punctelor de vedere și evitarea sau depășirea
unor posibile blocaje instituționale .
În acest mod, se cont ribuie la realizarea funcției de mediere între puterile statului.
Din punct de vedere al regimului juridic, el reprezintă un act juridic exclusiv și unilateral
al Președintelu i, care nu îmbracă forma unui decret , și care intră în categoria actelor politice ale
șefului de stat.
Din punct de vedere al efectelor juridice, mesajul nu atrage efectele juridice ale unui decret,
singura consecință pe care o determină fiind, potrivit art. 62 (2) litera „a”, întrunirea Camerelor
în ședință pentru a -l primi .
Nu este o bligatorie și dezbaterea mesajului, după cum a decis Curtea Constituțională prin
Decizia nr. 87/1997 privind neconstituționalitatea art. 7 din Regulamentele ședințelor comune ale
Camerelor, care prevedea obligativitatea primirii și dezbaterii mesajului.
Dezbaterea poate să aibă loc după cum decid Camerele, reprezentând o latitudine a
acestora, însă în absența Președintelui.
Un alt regim juridic va avea mesajul prevăzut în art. 92 alin. (3), prin care Președintele
aduce la cunoștința Parlamentului măsurile luate cu ocazia respingerii unei agresiuni armate,
astfel:
Camerele vor fi obligate să se întrunească nu doar să primească mesajul, ci să -l și
dezbată;
Președintele va participa la dezbatere;
Mesajul se concretizează într -un decret contrasemnat de Primul m inistru, el având deci o
natură juridică complexă, politică și juridică în același timp.
Pagina 26 din 65
3.2.4 CONV OCAREA PARLAMENTULUI ÎN SESIUNI
Unii autori încadrează această atribuție în categoria celor „pentru exercitarea cărora
Președintele nu solicită „concurs ul” altor autorități publice, alături de: promulgarea legii de către
Parlament și numirea a trei judecători de la Curtea Constituțională”.
Sediul materiei este reprezentat în art. 63 alin. (3) și 66 alin. (2).
Articolul 63 alin. (3) reglementează convocar ea, de către Președinte, a Parlamentului nou
ales, în cel mult 20 de zile de la alegeri.
Articolul 66 alin. (2) vizează în sesiuni extraordinare a Parlamentului, la cererea
Președintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puțin o treime din
numărul parlamentarilor. Dreptul de a efectua convocarea aparține celor doi președinți ai
camerelor.
3.2.5. DIZOLVAREA PARLAMENT ULUI DE CĂTRE PREȘ EDINTE
În conformitate cu art. 89 din Constituția României, Președintelui îi este recunoscut drep tul
de a dizolva Parlamentul, care este supus unor condiții speciale, și anume:
consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare.
Se știe că în dreptul public sintagma „consultare” evocă obligativitate din punct de vedere
al solicitării unei păreri dar nu și din punct de vedere al respectării ei.
Condițiile în care poate fi cerută dizolvarea sunt reprezentate de neacordarea votului de
învestitură în termen de 60 de zile de la prima solicitare, coroborată cu respingerea a c el puțin
două solicitări de învestitură.
În cursul unui an, Parlamentul nu poate fi dizolvat decât o dată.
Este interzisă dizolvarea Parlamentului în timpul stării de asediu ori a celei de urgență,
ori în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui. Insti tuția dizolvării Parlamentului este astfel
reglementată încât să nu se lase nicidecum loc abuzului executivului față de legislativ. 15
Exercitarea acestui drept este o facilitate și nu o obligație pentru Președinte.
3.3. ATRIBUȚIILE REA LIZATE ÎN RAPORTURIL E CU JUSTIȚIA
Sediul materiei: articolele 124 alin. (1), 134 alin.(1), 94 litera „d” și 109 alin. (2).
a) Numirea judecătorilor și procurorilor (cu excepția celor stagiari).
15 Genoveva Vrabie „Organizarea politico etatică a României. Drept constituțional și instituții politice”
vol.II, p. 253
Pagina 27 din 65
Unii autori încadrează această atribuție în categoria celor realizate la propunerea altor
organe.
Încadrarea este firească, de vreme ce art.134 alin. (1) prevede că această atribuție
Președintele o exercită la propunerea Consiliului Suprem al Magistraturii, care are atribuția de a
propune Președintelui României, la recomandarea ministrulu i justiției, numirea în funcție a
procurorilor și judecătorilor, cu excepția celor stagiari, care sunt numiți prin ordin al ministrului
justiției.
Potrivit art. 125 alin. (1), judecătorii numiți de Președintele României se bucură de
inamovibilitate.
Inam ovibilitatea , reprezintă, alături de stabilitate, o garanție pe care statul o acordă unor
categorii de funcționari publici, că nu vor fi suspendați sau revocați decât pentru cauze
disciplinare. Ea se deosebește de stabilitate prin aceea că funcționarul in amovibil nu va putea fi
mutat nici în interes de serviciu, nici măcar prin avansare. 16
Inamovibilitatea a fost consacrată pentru prima dată prin Regulamentele Organice și
prevăzută expres de Legea Curții de Casație din 1861.
Un autor interbelic se exprima î n sensul că funcționarul inamovibil este legat cu gradul și
cu locul, pe când funcționarul stabil este legat numai cu locul. 17
b) Acordarea grațierii individuale.
Este prevăzută în art. 94 litera „d” și, foarte important de semnalat este faptul că ea se
realiz ează prin decrete care, conform art. 100 alin. (2) sunt contrasemnate de Primul Ministru.
Ea reprezintă un drept universal, sacrosant, al șefului de stat, și reprezintă un act de
clemență pe care îl face acesta și prin intermediul căruia o persoană con damnată penal sau
scutită, integral sau parțial, de executarea pedepsei care a fost stabilită prin hotărâre
judecătorească de condamnare și a rămasă definitivă.
c) Declanșarea urmăririi penale împotriva unor membri ai Guvernului.
Potrivit art.109 alin. (2), Președintele se află printre subiectele de drept, alături de cele două
Camere ale Parlamentului, care au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului
pentru fapte pe care aceștia le -au efectuat în exercițiul funcției lor.
16 Verginia Vedinaș „Statutul funcționarilor publici ” Editura Nemira, București 1998, p. 144
17 Jean Vermeulen „Statutul funcționarilor publici fără de noile legiuiri administrative ”, București,
Editura Curierul judiciar 1930, p. 309.
Pagina 28 din 65
Recunoașterea unei ase menea prerogative ni se pare firească, de vreme ce Parlamentul își
dă votul de încredere iar Președintele numește Guvernul, în baza acestui vot (la învestire); la
remaniere, de asemenea, sunt implicate cele două categorii.
Articolul 109 alin. (2) recunoa ște pentru Președinte și posibilitatea de a dispune
suspendarea din funcție a membrului Guvernului, în cazul căruia s -a început urmărirea penală.
Aceasta reprezintă o facultate a Președintelui, nu o obligație a lui. În cazul în care persoana
respectivă a f ost trimisă în judecată, intervine suspendarea de drept a acestuia.
3.4. ATRIBUȚII EXE RCITATE ÎN RELAȚIILE CU POPORUL
Această categorie de atribuții se regăsește reglementată în art. 90 intitulat „Referendumul”,
a cărui înțelegere impune însă coroborarea cu alte dispoziții constituționale.
Astfel, potrivit art. 2 alin.1 din Constituție, titularul suveranității este poporul, care o
exercită în două moduri:
în mod direct, prin referendum;
în mod indirect, prin organele reprezentative ale sale.
Suveranitatea , cum se exprimă în mod metaforic un reputat autor „nu este un cuvânt
magic, o forță ocultă și miraculoasă; ea exprimă dreptul statului de a -și decide sieși.
Suveranitatea nu poate fi însă nici un pretext de arbitrariu, de voluntarism, de aroganță sau de
autoconsolare”.
Alte texte constituționale cu care se cuvine coroborarea art. 90 sunt următoarele: art. 73
alin. 3 lit. d care prevede că organizarea și desfășurarea referendumului este de domeniul unei
legi organice.
În al doilea rând trebuie adăugat că există mai multe tipuri de referendum . Astfel, există
referendum constituțional, cu caracter obligatoriu. Un alt tip de referendum este cel care privește
adoptarea unei legi, referendum legislativ și, în fine, referendum cu caracter consultativ , în
categoria căruia se încadrează cel care are caracter facultativ.
Din conținutul art. 90, rezultă că din punct de vedere procedural, exercitarea acestei
atribuții impune mai întâi consultarea Parlamentului .
Fiind vorba despre o consultare, distingem că indiferent ce opinie va exprima Parlamentul,
Președintele va putea să procedeze la organizarea și desfășurarea referendumului.
Dacă, în urma consultării, Parlamentul se declară de acord cu Președintele, acesta nu mai
are nici o opreliște, putând trece fără probleme la pregătirea desfășurării referendumului.
Situația se schimbă însă atunci când Parlamentul nu împărtășește opinia Președintelui, în
care caz acesta are două soluții: să țină cont de părerea Parlamentului și să renunțe la
Pagina 29 din 65
referendum, sau, dimpotrivă, să nu ț ină cont de această părere și să -și asume riscul de a organiza
o activitate pe care organul reprezentativ suprem nu o împărtășește.
Constituția nu mai prevede care sunt consecințele desfășurării unui referendum în care cele
două autorități publice, Parlame ntul și Președintele nu exprimă aceeași poziție, iar poporul în
urma consultării, se raliază la una din cele două poziții. Spre exemplu, un referendum organizat
de către Președinte, în ciuda voinței negative a Parlamentului, în urma căreia poporul este de
acord cu punctul de vedere al Președintelui. Să înțelegem că într -o asemenea situație nu există
nici o consecință pentru Parlament, cum se întreabă retoric profesorul Iorgovan.
Apreciem că problema este mult prea importantă pentru a merge pe supoziții și a interpreta
că, în asemenea situație; Parlamentul încetează să mai fie un organ reprezentativ suprem, ceea ce
echivalează cu un vot de blam la adresa lui.
Din punct de vedere al sferei problemelor ce urmează a constitui obiectul referendumului,
art. 90 dis pune că poporul urmează să -și exprime voința cu privire la problemele de interes
național. Menționăm că referendumul se poate organiza „fie cu privire la problemele ce urmează
a fi reglementate juridicește, fie cu privire la aplicarea unor legi existente l a luarea unor măsuri
pe baza legii”. 18
Se pune întrebarea cine poate aprecia că o anumită problemă este de interes național. Astfel
vom interpreta că Președintele, care are la îndemână acest instrument, va putea decide că
anumite probleme sunt de interes na țional și impun ca poporul să -și exprime, prin referendum,
voința cu privire la ele.
3.5. ATRIBUȚIILE PRE ȘEDINTELUI CA ȘEF AL E XECUTIVULUI
Unii autori le califică drept „ atribuții realizate în raporturile cu Guvernul ”.
Optăm pentru modul de prezentare a l profesorului Iorgovan, pentru că acest criteriu este
mai generos și permite includerea în el a mai multor categorii de atribuții.
Astfel toate atribuțiile Președintelui României care nu privesc sarcinile de reprezentare a
statului și, respectiv, de medi ere între „ puterile statului” și între stat și societate sunt atribuții
din sfera executivului”.
18 Genoveva Vrabie – Organizarea politico etatică a României. Drept constituțional și instituții politice.
Vol.II, Editura Cugetarea, Iași 1999, p.270 -279
Pagina 30 din 65
Președintele este unul dintre cei doi șefi ai executivului, însă, atribuțiile sale derivând din
această calitate sunt substanțial mai reduse decât cele pe ca re le exercită cel de -al doilea șef al
executivului.
Acesta este unul din argumentele care i -a determinat pe unii autori să se exprime în sensul
că funcția publică cea mai importantă în stat este aceea de prim -ministru , indiferent dacă ea se
exercită de o persoană înregimentată politic sau independentă.
Această reflecție, făcută de președintele Comisiei de redactare a proiectului de
Constituție, nu -și are deplină regăsire în textele constituționale, și ne referim în primul rând la
art. 80 care așează pe un plan înalt pe Președinte, deși mult diminuat de statutul președintelui
francez.
Președintele României dispune, de o serie de atribuții pe care le exercită fără să aibă
nevoie de concursul primului ministru sau al unui ministru.
Acest element îl deosebeșt e de statutul șefului de stat din regimurile parlamentare, unde
este obligatorie contrasemnătura unui ministru pe orice act al șefului de stat.
Atribuțiile realizate de Președinte ca șef al executivului sunt grupate în mai multe categorii:
3.5.1. ATRIB UȚII ÎN RAPORTURILE CU GUVERNUL
Desemnarea candidatului la funcția de prim ministru.
Această atribuție face parte din categoria celor care îl implică nu doar pe Președinte, ci
implică consultarea și a altor factori prevăzuți de lege, respectiv, partidul car e are majoritatea
absolută în Parlament, iar în lipsa unei asemenea majorități, partidele reprezentate în Parlament.
Prin instituirea unei asemenea obligații de consultare, regimul politic din România se
apropie de regimurile parlamentare și se înd epărtează, în același timp, de regimurile
prezidențiale, care nu obligă la o asemenea consultare.
Rolul Președintelui în prezent se rezumă la a desemna un candidat pentru funcția de
prim-ministru , candidat care urmează să primească votul de încrede re de la Parlament, alături de
întreaga echipă guvernamentală. Acest candidat nu trebuie să aibă calitate de parlamentar ci
poate fi o persoană nealeasă în organele legiuitoare, dar care convine majorității parlamentare.
În acest fel, Constituția noastr ă perm ite alcătuirea unui Guvern de co aliție, în situația în
care în urma realizării mandatelor nu se poate ajunge la o majoritate parlamentară 19.
19 Mircea Preda „Autoritățile administrației publice ”, Sistemul c onstituțional român.,Ed. Lumina Lex,
București, 1999. pag 95
Pagina 31 din 65
Textul constituțional se îndepărtează și de Tezele pentru elaborarea Constituției, care
prevedeau că v otul de încredere se acordă candidatului numai de Camera Deputaților, într -un
termen de 5 zile, nu de 10 zile cum prevede actuala reglementare constituțională 20.
În cazul inexistenței unei majorități parlamentare, Președintele are obligația
constit uțională de a se consulta cu toate partidele reprezentate în Parlament, indiferent de
ponderea reprezentării lor.
Numirea Guvernului, pe baza votului de încredere acordat de către Parlament.
Potrivit art. 85 (1), Președintele României numește Gu vernul pe baza votului de
încredere acordat de Parlament.
În exercitarea acestei atribuții, Președintele emite un decret, în care sunt incluse acele
persoane care au primit votul de încredere acordat de Parlament, lista Guvernului, după cum o
califică art. 103 alin. (2) și (3).
Constatăm că puterile Președintelui sunt limitate de votul exprimat de Parlament, el
nu poate numi alți membri decât cei înscriși în lista Guvernului.
Revocarea și numirea unor membri ai Guvernului, în caz de rema niere guvernamentală
sau de vacanță a postului
Și această atribuție implică, în termenii expreși ai art. 85 alin. (2) o altă autoritate
publică respectiv primul -ministru .
Cu privire la instituția constituțională a remanierii nu există un consens de
interpretare, majoritatea autorilor susțin că ea nu este supusă aprobării Parlamentului.
Esențial pentru a ne afla în prezența remanierii constituționale este faptul că ea nu
poate viza Guvernul în integralitatea sa, ci doar unele f uncții ale Guvernului.
Consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită.
Această atribuție este prevăzută în art. 86 din Constituție care, în termeni extrem de
conciși, statuează că Președintele poate consulta Guv ernul cu privire la probleme urgente și de
importanță deosebită.
20 Victor Duculescu , Constanța Călinoiu, Georgeta Duculescu – Constituția comentată și adnotată , Ed. Lumin a
Lex, București, 1997, pag 126
Pagina 32 din 65
Se ridică o primă problemă, ce accepțiune recunoaștem sintagmei de „probleme
urgente și de importanță deosebită” și cine are latitudinea de a califica astfel anumite probleme.
Răspunsul care se presupune este că, la fel ca și problemele care urmează să facă
obiectul mesajului către Parlament, și cele asupra cărora este consultat Guvernul se apreciază de
către Președinte.
Participarea Președintelui la ședințele Guvernul ui și prezidarea lor.
În conformitate cu art. 87, regimul participării Președintelui la ședințele
Guvernului presupune următoarele coordonate:
Din punct de vedere al sferei problemelor care justifică participarea Președintelui
la astfel, de ședințe, este vorba despre acele probleme de interes național care privesc politica
externă, apărarea națională, apărarea ordinii publice.
Foarte important de precizat este faptul că Președintele nu semnează hotărârile și
ordonan țele adoptate în cadrul ședințelor la care a participat și pe care le -a prezidat.
Potrivit art. 108 alin. (4) hotărârile și ordonanțele de Guvern se semnează doar de
primul -ministru și se contrasemnează numai de miniștri care au obligația pune rii lor în
executare , fără nici o discuție după cum ar fi fost adoptate într -o ședință la care a participat
Președintele sau la care nu a participat.
Se pune problema dacă Președintele va vota sau nu pentru adoptarea hotărârilor și
ordonanțelo r din cadrul ședințelor de Guvern pe care o prezidează.
Unii autori sunt de părerea că Președintele nu votează, alții sunt de părerea că
Președintele votează, însă votul său este consultativ nu deliberativ.
Situațiile în care Preș edintele participă la ședințele Guvernului sunt practic de două
categorii, și anume:
când se discută probleme de genul celor prevăzute în art. 87 alin. (1);
la solicitarea Primului Ministru;
Se impune coroborarea dintre atribuțiile prevăzute la art.86 și 8 7. Astfel, dacă în primul caz
Președintele, pentru a putea consulta Parlamentul, îl și invocă, în cel de -al doilea caz Președintele
nu face decât să participe la anumite ședințe, care au fost convocate nu de el, atunci când natura
problemelor sau solicitar ea Primului Ministru o impune.
O problemă interesantă apărută în doctrină vizează situația în care Președintele ar participa
din proprie inițiativă la ședințe de Guvern când se discută alte probleme decât cele de interes
național care privesc apărarea nați onală, politica externă și asigurarea ordinii publice. În această
Pagina 33 din 65
situație, atitudinea Președintelui, fără a fi o formă gravă de încălcare a Constituției, poate
însemna o imixtiune a Președintelui în atribuțiile Guvernului.
3.6. ATRIBUȚII EXERCITATE ÎN LE GĂTURĂ CU ALTE
AUTORITĂȚI PUBLICE
În această categorie se includ mai multe atribuții, și anume:
Este președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării ( art. 92, alin.1).
Această autoritate publică, în conformitate cu art.119 din Constituție are rolul d e organiza
și coordona unitar activitățile care privesc apărarea țării și siguranța națională.
Aceasta reprezintă mai mult o calitate pe care Președintele o exercită în virtutea atribuțiilor
sale de a fi comandant al forțelor armate.
Îndeplinind o asemenea funcție, se înțelege că Președintele României, ca președinte al
Consiliului Suprem de Apărare a Țării va convoca în ședințe această autoritate, va conduce
lucrările Consiliului, iar deciziile care se vor lua vor materializa și atribuțiile Președintelui în
domeniul apărării țării.
Atribuții de numire sau de participare la numire în diferite funcții publice.
În analiza acestui tip de atribuție trebuie pornit de la art. 94 litera „c” care dispune că
Președintele numește în funcții publice, în condițiile prevă zute de lege.
Menționăm că prin sintagma „lege” avem în vedere, în fapt, legile speciale care urmează să
dezvolte această atribuție de principiul stabilit prin art.94 lit.c.
Această atribuție se realizează prin decrete care, potrivit art. 100 alin. (2) nu sunt
contrasemnate de Primul Ministru.
3.7. ATRIBUȚII EXERCITATE ÎN DOMENI UL APĂRĂRII
Sunt concentrate în art. 92 din Constituție, după cum urmează:
Declararea mobilizării generale sau parțiale a forțelor armate.
Textul instituie o regulă și o excepți e.
Regula în ceea ce privește mobilizarea forțelor armate, este cea care implică Parlamentul,
care aprobă, și Președintele, care declară în baza acestei aprobări prealabile, mobilizarea parțială
sau generală.
Pagina 34 din 65
Expresia este reprezentată de posibilitatea rec unoscută șefului de stat ca în cazuri
excepționale să declare mobilizarea, iar hotărârea de mobilizare să fie supusă ulterior aprobării
Parlamentului, într -un interviu de cel mult 5 zile de adoptarea ei.
Respingerea agresiunii armate prevăzute de art. 92 alin. 3, este o altă atribuție pe care
Președintele o exercită, ca și pe cea precedentă, în virtutea rolului său de comandant al armatei.
Potrivit acestui text constituțional, Președintele în caz de agresiune armată îndreptată
împotriva țării, are două obl igații constituționale:
să ia măsuri urgente pentru respingerea agresiunii armate;
să le aducă la cunoștința Parlamentului neîntârziat printr -un mesaj.
În situația în care Parlamentul este în vacanță, el se convoacă de drept în 24 de ore de la
declanșarea agresiunii.
Coroborând termenul de 24 de ore, pe care îl prevede teza a doua a textului, cu termenul de
neîntârziat pe care îl menționează fraza întâia, desprindem concluzia că aducerea la cunoștință se
face imediat ce măsura a fost luată.
În vederea luă rii măsurii respective de respingere a agresiunii, Președintele va invoca
Consiliul Suprem de Apărare a Țării, pentru a decide asupra măsurilor ce se impun a fi hotărâte.
Deosebirea între declanșarea măsurii și respingerea agresiunii constă, că dacă în pri mul caz
situația se află în stare de pericol iminent, în caz de respingere a agresiunii pericolul s -a produs
deja, ceea ce îl îndrituiește pe Președinte să dispună, împotriva C.S.A.T. -ul, să ia măsurile
necesare respingerii agresiunii și să le aducă ulteri or la cunoștință Parlamentului.
3.8. ATRIBUȚII EXERC ITATE ÎN SITUAȚII EX CEPȚIO NALE
Regimul acestui tip de atribuții îl regăsim în art.93 potrivit căruia Președintele instituie,
potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență, în întreaga țară sau î n unele localități, și
solicită Parlamentului să încuviințeze măsura adoptată, în termen de 5 zile de la data când a fost
luată. În situația în care Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48
de ore de la instituirea stării r espective, și funcționează pe toată durata acesteia.
Exercitarea acestei atribuții urmează a se face potrivit legii, fiind vorba despre legea
organică.
Mai are incidență în materie și art.49 din Constituție, deoarece atât starea de asediu cât și
starea de urgență reprezintă situații de restrângere a exercițiului unor drepturi sau ale unor
libertăți.
Se pune problema cine decide proporțiile acestei restrângeri, Președintele țării, prin
decretul de declanșare a măsurii excepționale respective, sau Parlamentu l prin lege?. Răspunsul
Pagina 35 din 65
la această întrebare rezultă din coroborarea art. 72 alin.(3) lit.”e” cu art.49, care dispune expres
că exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege.
Rezultă că limitele restrângerilor, regimul în ansamblu al celor două situații urmează a se
stabili prin lege organică, urmând ca, în baza ei, Președintele să poată decreta starea de asediu
sau de urgență.
Decretele emise de Președinte în astfel de situați i sunt contrasemnate de primul -ministru .
3.9. ATRIBUȚIILE EXE RCITATE ÎN DOMENIUL POLITICII EXTERNE
În concepția românească de drept public, spre deosebire de cea franceză, politica externă
este tot o dimensiune a administrației publice. Prin semnificația ei deosebită, care vizează
raporturile statului român cu alte state, activitatea de politică externă implică, în egală măsură, pe
cei doi șefi ai executivului dar și organul reprezentativ suprem al poporului român.
În această categorie se includ practic 4 atribuții pe care șeful statului le exercită în
domeniul politicii externe, în conformitate cu art. 91 din Constituție, astfel:
Încheierea, în numele României, a tratatelor internaționale.
Din interpretarea art. 91 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (2) , deducem că încheierea
tratatelor internaționale parcurge următoarele faze:
negocierea, de către Guvern ,implicarea acestuia în negociere având rolul de a -l
împiedica pe șeful statului să încheie tratate secrete, oculte, aflând -se astfel sub permanentul
control al Guvernului, ceea ce nu înseamnă, cum atrag atenția unii autori, că Președintele ar avea
un rol pasiv în negociere. Dimpotrivă, șeful statului se află într -o permanență legătură, urmărind
fazele negocierii, să participe la aceasta, când situația o impune.
Articolul 2 alin.(1) din Legea nr. 41/1991 privind încheierea tratatelor internaționale
dispune „ Pe baza împuternicirilor date de Președintele României, Guvernul ia măsuri pentru
inițierea și ratificarea tratatelor, care se încheie în numele Român iei”. Legea este însă
anterioară Constituției, care în art. 91 nu mai reține atribuția pentru Președinte de a împuternici
Guvernul, ceea ce înseamnă că dispoziția din lege nu mai este în vigoare.
trimiterea spre ratificare, într -un termen de 60 zile de la semnare.
În doctrină s -a pus problema naturii juridice a acestui termen, și legat de aceasta,
consecințele pe care le atrage depășirea termenului impus de Constituție.
S-a ajuns la concluzia că acest termen este de recomandare, în sensul că el instituie p entru
Președinte o obligație constituțională, care nerespectată poate atrage consecințe în ceea ce -l
privește pe Președinte, care va răspunde pentru încălcarea acestui termen, dar în ceea ce privește
posibilitatea ca tratatul să fie ratificat, chiar dacă t ermenul, din diferite motive, a fost depășit.
Pagina 36 din 65
Se pune problema dacă Președintele este obligat să încheie tratatele pe care le -a negociat
Guvernul, sau are numai o facultate în a face acest lucru, putând astfel să refuze încheierea unui
tratat internațional .
Răspunsul la această întrebare trebuie, coroborat cu rolul de reprezentat al statului român
pe care îl îndeplinește Președintele, precum și cu faptul că aceste tratate sunt încheiate în numele
României.
De aici concluzia, potrivit căreia Președintele est e liber să semneze tratatul negociat de
Guvern, el putând astfel să refuze semnarea tratatului, atunci când consideră că interesele statului
al cărui reprezentant este impun acest lucru.
ratificarea, de către Parlament, moment din care tratatul face parte din dreptul
intern.
Această consecință este prevăzută de art. 11alin. (2) care dispune că „ tratatele ratificate de
Parlament fac parte din dreptul intern ”.
Acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României în alte state.
Potrivit art. 91alin. (2), această prerogativă se exercită la propunerea Guvernului, și ea este
legitimă de calitatea Președintelui României, de a fi reprezentant al statului român, ceea ce
implică și recunoașterea, în virtutea acestei calități, a dreptului de a alege l a rândul lui pe cei care
sunt implicați în înfăptuirea politicii externe a României.
Guvernul formulează propuneri pentru funcția de ambasador, care sunt înaintate
Președintelui după ce a fost obținut avizul consultativ al comisiilor de politică externă.
Caracterul consultativ al avizului determină concluzia că Președintele nu este obligat să
numească în funcțiile respective persoanele care i -au fost propuse de Guvern și avizate de
comisiile de specialitate ale Parlamentului
Aprobă înființarea, desființar ea și schimbarea rangul misiunilor diplomatice.
Ca și precedenta atribuție, și aceasta se exercită tot la propunerea Guvernului și se
concentrează care sunt contrasemnate de Primul Ministru.
Acreditarea, pe lângă Președintele României, a reprezentanților diplomatici ai altor state
În calitatea lor de reprezentanți ai altor state, care le -a fost conferită de către șefii statelor
pe care îi reprezintă, aceștia vor fi acreditați pe lângă Președintele României, operațiune supusă
Pagina 37 din 65
unor cutume diplomatice prin in termediul cărora sunt prezentate și respectiv primite, scrisorile
de acreditare.
Precizăm, ca o concluzie, că toate atribuțiile în domeniul politicii externe Președintele
României, le exercită în virtutea statutului său de reprezentant al statului român.
Este de menționat faptul că unii autori clasifică atribuțiile prezidențiale în două mari
categorii, și anume:
A. Atribuții pentru exercitarea cărora Președintele „cooperează” cu alte autorități publice.
a) Atribuții prevăzute de Constituție, care implică aprobare a sau consultarea
Președintelui;
b) Atribuții care necesită contrasemnarea actelor emise de Președinte de către
primul -ministru;
c) Atribuții a căror exercitare implică concluderea directă a Președintelui cu
alte autorități publice
B. Atribuții constituționale pen tru exercitarea cărora Președintele nu solicită „concursul”
altor autorități publice. 21
Profesorul Mihai Bădescu, susține următoarea clasificare:
1) Atribuții privind legiferarea
a) promulgarea legilor având dreptul de cere o singură dată reexaminarea legii,
b) semnarea legilor în vederea publicării lor în Monitorul Oficial,
c) sesizarea Curții Constituționale în legătură cu neconstituționalitatea legii.
2) Atribuții privind organizarea și funcționarea puterilor publice.
Acestea sunt:
a) prezentarea de mesaje Parlamentulu i cu privire la principalele probleme politice ale
națiunii,
b) consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită,
c) participarea la ședințele Guvernului și prezidarea acestora,
d) organizarea referendumului în probleme de interes na țional, după aprobarea
prealabilă a Parlamentului
21 Cristian Ionescu „Instituții politice și drept constituțional ” Editura Economică 2001 , pag 123
Pagina 38 din 65
3) Atribuții privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor
atribuții publice.
În aceste domenii deosebim:
a) dizolvarea Parlamentului,
b) desemnarea unui candidat pentru funcția de prim ministru,
c) numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament,
d) revocarea și numirea unor miniștri în caz de remaniere guvernamentală sau vacanță
a postului, la propunerea primului ministru,
e) numirea a trei judecători la Curtea Constituțion ală,
f) numirea în funcție a magistraților,
g) numirea în funcții publice,
h) acordarea gradului de mareșal, de general și de amiral.
4) Atribuții în domeniul apărării țării și asigurării ordinii publice.
În cadrul acestora sunt incluse:
a) declararea, cu aprobarea pre alabilă a Parlamentului, a mobilizării generale sau
parțiale a forțelor armate; în situațiile excepționale Președintele României poate lua această
măsură, hotărârea sa fiind supusă aprobării Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare,
b) luarea de măsuri pentru respingerea oricărei agresiuni armate îndreptate împotriva
României; Președintele României aduce neîntârziat la cunoștința Parlamentului această situație
printr -un mesaj,
c) instituirea stării de asediu sau de urgență, parțiale sau totale; încuviințar ea acestei
măsuri de către Parlament se va face în cel mult 5 zile de la luarea ei.
5) Atribuții în domeniul politicii externe.
Acestea sunt:
a) încheierea în numele României a tratatelor negociate de Guvern și supunerea lor
spre ratificare Parlamentului în ter men de 60 de zile,
b) acreditarea și rechemarea la propunerea Guvernului, a reprezentanților diplomatici
ai României,
c) aprobarea înființării, desființării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice,
d) acreditarea în România a reprezentanților diplomatici ai altor state.
6) Alte atribuții includ:
a) conferirea decorațiilor și titlurilor de onoare,
Pagina 39 din 65
b) acordarea grațierii individuale 22.
CAPITOLUL IV : ACTELE ȘI RĂSPUNDERE A PREȘEDINTELUI
ROMÂNIEI
4.1. ACTELE PREȘEDIN TELUI ROMÂNIEI
4.1.2. FORME DE CONC RETIZ ARE A ACTIVITĂȚ II PREȘEDINTELUI
Art. 100 alin.1 din Constituție prevede că Președintele, în exercitarea atribuțiilor sale, emite
decrete .
S-ar putea crede că toate atribuțiile Președintelui se concretizează prin emiterea unor
decrete, care se publică în Monitorul Oficia l al României.
Ar însemna că și atunci când consultă Guvernul sau participă la ședințele acestuia, ori
primește scrisori de acreditare, Președintele urmează să emită decrete, ceea ce este de
neacceptat.
Rezultă concluzia că deși legiuitorul constituant s -a exprimat generic, nu toate atribuțiile
Președintelui, ci doar anumite atribuții ale acestuia urmează să fie exercitate prin emiterea de
decrete.
Atribuțiile președintelui pot fi exercitate prin trei forme:
prin acte juridice -decrete ;
prin acte politice -mesaje , declarații, apeluri, cereri de încuviințare, sesizări;
prin operațiuni administrative -acreditarea reprezentanților diplomatici ai altor
state, consultarea Guvernului, a Parlamentului, acestea fiind combinate, de mai multe ori, cu
fapte materiale concrete, cum ar fi participarea la ședințele Guvernului, primirea scrisorilor de
acreditare.
Rezultă că Președintele urmează a se realiza în conformitate cu două principii:
unele vor îmbrăca forma unor decrete, formă pe care constituantul o prescrie fie expres
fie implicit.
22 Mihai Bădescu „Drept constituțional și instituții politice ”, Editura Lumina Lex 2001 , pag. 166 .
Pagina 40 din 65
altele, urmează a se realiza în forma pe care o decide Președintele, care are deplina
libertate în a hotărî sub ce formă să -și concretizeze o anumită atribuț ie.
Aceasta deoarece, Constituția se mărginește a stabili regula generală, fără a preciza când „
în îndeplinirea atribuțiilor sale Președintele urmează să recurgă la calea decretelor și când va
utiliza alte forme de activitate”, ceea ce atrage concluzia c ă, în funcție de natura, de specificul
atribuțiilor pe care le are de îndeplinit, în unele cazuri va alege calea decretelor și în altele va
recurge la alte forme de activitate.
4.1.3. NATURA DECRETELOR PR EȘEDINTELUI
Deosebim aici două opinii, decretele Președi ntelui au caracter individual .
Acestui caracter i se mai adaugă și faptul că nu pot avea caracter secret, Constituția
prevăzând obligativitatea publicării în Monitorul Oficial, sub sancțiunea inexistenței în cazul
nepublicării.
Într-o altă opinie, decretel e Președintelui pot avea atât caracter normativ cât și caracter
individual.
Aici se are în vedere decretele privind luarea măsurilor de respingere a unei agresiuni, cele
prin care se instituie starea de asediu sau de urgență care au un caracter incontestab il normativ.
Aceasta deoarece ele vizează categorii largi de subiecte, iar dispozițiile pe care la conțin sunt de
aplicație repetată.
4.1.3.1. Regimul juri dic al decretelor Președintelui
Regimul juridic al decretelor Președintelui include următoarele di mensiuni:
1. Sunt acte administrative, adică manifestări de voință cu caracter unilateral, făcute cu
scopul de a aduce unele modificări în realitatea juridică existentă, în regim de putere publică.
2. Art.100 alin.2 instituie contrasemnarea unora din decretele P reședintelui de către
primul ministru.
Unii autori vorbesc despre regula contrasemnării decretelor Președintelui de către șeful
Guvernului.
Alții apreciază că „principiul constituțional este în sensul că decretele Președintelui nu
trebuie să fie contrasemn ate de Primul Ministru decât în cazurile în care Constituția prevede
aceasta”.
Pagina 41 din 65
Se impune concluzia că atunci când Președintelui îi revin și alte atribuții, printr -o lege
organică sau ordinară, decretele emise în exercitarea lor nu vor fi supuse regulii con trasemnării.
Respingem o asemenea soluție pe considerentul că ea ar duce la modificarea, prin lege
organică sau ordinară a Constituției, ceea ce nu este îngăduit.
Așadar, doar printr -o lege constituțională ar putea fi lărgită sfera decretelor Președintelu i
supuse regulii contrasemnării, prin care ar fi reglementate și alte atribuții care să presupună
emiterea unor decrete, care să impună contrasemnarea.
Sunt excluse de la regula contrasemnării acele decrete care concretizează atribuții inerente
șefului de stat sau cea mai mare parte din aceste decrete intră în sfera relațiilor cu Parlamentul,
emiterea lor implicând consultarea sau încuviințarea Parlamentului, iar altele sunt supuse unor
condiții stabilite de lege.
Astfel, prin contrasemnare ,se exercită un control indirect de către Parlament asupra
activității Președintelui iar primul ministru va răspunde inclusiv pentru decretele Președintelui pe
care le -a contrasemnat.
În absența contrasemnării impusă de Constituție, decretul va fi lovit de nulitate absol ută.
3. Obligativitatea publicării în Monitorul Oficial a decretului Președintelui, în caz
contrar intervenind cea mai drastică sancțiune, și anume inexistența actului. Această sancțiune
este prevăzută de art. 107 alin. (4) în cazul nepublicării Hotărârilor de Guvern și Ordonanțelor de
Guvern.
4. Un ultim aspect al regimului juridic al decretelor Președintelui îl reprezintă faptul că
ele sunt supuse controlului de legalitate exercitat de instanțele de contencios administrativ.
De vreme ce admitem că decrete Președintelui sunt acte administrative, rezultă că ele
urmează să fie supuse controlului de legalitate exercitat de instanțele de contencios administrativ,
cu precizarea că există și unele decrete care urmează să fie sustrase acestui control. Exemplu:
cele care privesc instituirea stării de urgență sau de asediu, respingerea agresiunii, cel pe care se
concretizează raporturile constituționale dintre Președinte, pe de o parte și Guvern și Parlament,
pe de altă parte.
4.2. RĂS PUNDEREA PREȘEDINTEL UI ROMÂNIEI
Analiza regimului juridic al răspunderii Președintelui trebuie începută de la principiul
constituțional al imunității sale și al imposibilității tragere la răspundere juridică pentru voturile
și opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, speci fică și parlamentarilor.
Pagina 42 din 65
Apărarea persoanei Președintelui României își găsește motivare dacă mandatul său „este
exercitat în scopul și în limitele ce i s -au stabilit prin Constituție”. Receptând acest deziderat,
legea fundamentală prevede înlăturarea imu nității Președintelui prin antrenarea răspunderii
acestuia, care poate fi: „ de natură exclusiv politică sau de natură juridică”.
Imunitatea, ca și deputații și senatorii, Președintele României se bucură de imunitate. Chiar
dacă prevederile constituționale nu sunt la fel de exacte ca și la Parlament, reținem că regulile
stabilite privind imunitatea parlamentarilor sunt aplicabile și în privința Președintelui României
(lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau opiniile publice exprimate în exercitarea
mandatului). 23
După unii autori, „ noțiunea de imunitate este utilizată în dreptul constituțional pentru a
desemna cumulativ două garanții constituționale rezervate în mod obișnuit parlamentarilor:
iresponsabilitatea și inviolabilitatea lor”.
După alți autor i, a căror părere o împărtășim, „Președi ntele se bucură de imunitate, în
sensul că, în principiu, el nu răspunde pentru opiniile, actele sau faptele săvârșite în exercițiul
mandatului, nici pe durata acestuia nici ulterior”.
Regimul imunității, astfel cu m se află el instituit în actuala Constituție a României, nu este
unul absolut, „ nu înseamnă că el nu răspunde pentru modul în care își exercită mandatul”.
Art.95 și 96 din Constituția României rezultă următoarele forme de răspundere aplicabile
Președinte lui:
a) Răspundere penală, reglementată de art. 96 din Constituție;
b) Răspundere politică sau administrativ disciplinară, sub forma suspendării din
funcție, prevăzută de art. 95 din legea fundamentală;
c) Răspunderea administrativ patrimonială;
d) Răspunderea care îi revine în regim de drept comun, ca simplu cetățean, și care
este fundamentată pe principiile constituționale privind egalitatea tuturor în fața legii și a
autorităților publice, fără privilegii și discriminări.
Suportul constituțional al răspunderii polit ice a Președintelui României este art. 95 alin. (1)
din Constituție, potrivit căruia, în cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile
Constituției, șeful statului poate fi suspendat din funcție de Camera Deputaților și de Senat, în
ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor, după consultarea Curții
Constituționale.
23 Ibidem , pag.310.
Pagina 43 din 65
Denumim astfel această răspundere pentru a o deosebi de răspunderea penală, pentru că
urmările acestei răspunderi sunt de fapt politico -juridice.
Răsp underea politică a Președintelui României cuprinde, practic, două faze distincte:
răspunderea politică propriu -zisă, pe care șeful statului și -o asumă în condițiile art. 95 alin.(1)
din Constituție față de Camera Deputaților și Senat și o răspundere față d e popor, concretizat în
referendumul organizat pentru demiterea Președintelui.
Constituția nu prevede natura faptelor a căror comitere ar atrage declanșarea procedurii
de suspendare a șefului statului. Constituantul a precizat doar că e vorba de fapte gr ave, prin care
Președintele României încalcă prevederile Constituției. Gravitatea faptelor va fi apreciată de
inițiatorii procedurii de suspendare și în cazul declanșării acesteia de cele două Camere.
Propunerea de suspendarea din funcția de Președinte po ate fi inițiată, potrivit art. 95
alin.(2) din Constituție, de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor și se aduce,
neîntârziat, la cunoștința Președintelui. Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților
și Senatului prevede, în art. 66 alin. (1), că propunerea de suspendare se depune concomitent la
birourile permanente ale Camerelor Parlamentului. Constituția recunoaște dreptul șefului statului
de a da Parlamentului explicații cu privire la faptele ce i se impută. Aceste explicaț ii pot fi
verbale sau scrise. De asemenea, explicațiile pot fi prezentate personal de Președinte sau
transmise de acesta celor două Camere legislative.
Președintele care conduce ședința comună, după prezentarea propunerii de suspendare
din funcție și asc ultarea explicațiilor Președintelui României, consultă deputații și senatorii dacă
datele existente sunt suficiente pentru a fi sesizată Curtea Constituțională, sau dacă este necesară
constituirea unei comisii comune de anchetă. Hotărârea se ia cu majorita tea voturilor din
numărul total al deputaților și senatorilor.
În cazul în care s -a apreciat că datele sunt suficiente, propunerea de suspendare, însoțită
de informațiile necesare și dovezile pe care se întemeiază, se trimite de îndată, de către
președint ele care a condus ședința comună, Curții Constituționale, spre consultare, menționându –
se și termenul până la care aceasta trebuie să se pronunțe. Dacă membrii celor două Camere
decid că nu este necesară constituirea unei astfel de comisii, propunerea de s uspendare se
înaintează Curții Constituționale, în vederea emiterii de către aceasta a avizului consultativ în
legătură cu propunerea de suspendare.
În termen de 24 de ore de la primirea avizului Curții Constituționale, Camerele se
întrunesc în ședință co mună, pentru a hotărî asupra propunerii de suspendare din funcție.
La dezbateri este invitat și Președintele României, căruia i se va da cuvântul, la cererea
sa, oricând în timpul dezbaterilor, pentru a da explicații asupra faptelor ce i se impută. Hotăr ârea
se adoptă cu votul majorității deputaților și senatorilor. Votul este secret, prin bile.
Pagina 44 din 65
În cazul în care s -a hotărât crearea unei comisii comune de anchetă, raportul întrunit de
aceasta se trimite, prin grija președinților celor două Camere, Curții Constituționale, spre
consultare, în termen de 3 zile de la data depunerii raportului. Avizul cu privire la suspendarea
din funcție se emite, potrivit Legii 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții, de plenul
acesteia, cu votul majorității judec ătorilor. Președintele va fi încunoștințat asupra datei fixate de
Curtea Constituțională pentru dezbatere și poate da explicații cu privire la faptele ce i se impută.
Hotărârea adoptată de către Parlament în cadrul procedurii de suspendare din funcție a
Președintelui României, se comunică acestuia, în termen de 48 de ore, sub semnătura
președinților celor două Camere.
Dacă propunerea de suspendare din funcție a fost aprobată, hotărârea se trimite și
Guvernului, în vederea inițierii proiectului de lege pr ivind organizarea și desfășurarea
referendumului pentru demiterea Președintelui.
În cazul aprobării propunerii de suspendare din funcție a Președintelui României,
urmează se declanșeze procedura de instituire a interimatului funcției prezidențiale. Susp endarea
Președintelui nu constituie o cauză instituirii vacanței prezidențiale, întrucât aceasta intervine în
cazurile strict prevăzute de art. 97 din Constituție: demisie, demitere din funcție, imposibilitatea
definitivă a exercitării atribuțiilor, deces .
Autoritatea publică competentă să constate existența împrejurărilor care justifică
interimatul e Curtea Constituțională. Potrivit art. 44 alin(3) din Legea 47/1992 privind
organizarea și funcționarea Curții , cererea pentru constatarea acestor împreju rări se face de
președintele care a condus lucrările ședinței comune a celor două camere ale Parlamentului , pe
baza hotărâri adoptate de el , în ședință comună.
Constatarea împrejurărilor respective se face de plenul Curții Constituționale, cu votul
majo rității judecătorilor.
Dacă, în urma referendumului organizat în temeiul art. 95 alin.(3) din Constituție,
Președintele este demis, se instituie vacanța funcției, urmând ca în termen de 3 luni de la
instituire, Guvernul să organizeze alegeri pentru un n ou Președinte. Procedural este esențial să se
instituie vacanța, întrucât numai astfel este posibilă organizarea noilor alegeri prezidențiale.
Interimatul funcției nu poate continua, deci, practic, funcțiile prezidențiale vor fi exercitate
potrivit art. 97 din Constituție.
Suspendarea Președintelui României poate fi însă privită ca o instituție juridică de sine
stătătoare și componentă a procedurii de demitere a șefului de stat. Demiterea Președintelui
României nu este prevăzută expres în Constituție ca o formă de răspundere prezidențială, ci este
fie consecința măsurii suspendării urmată de referendum de demitere, adică a răspunderii
politice, fie consecința răspunderii juridice.
Pagina 45 din 65
În literatura de specialitate s -a emis opinia că in cazul , în care elector atul a refuzat
demiterea Președintelui, interimatul funcției acestuia , instituit în virtutea art.98 alin.1 din
Constituție , încetează , iar Președintele suspendat își reia exercițiul mandatului său. Suportul
constituțional al demiterii este art. 96 ți ar t. 95 (3) din Legea Fundamentală.
În primul caz este vorba de o demitere de drept, care operează ca efect al Constituției.
Aceasta înseamnă că actul de demitere nu este adoptat sau luat de o anumită autoritate publică, ci
este efectul constituțional al ră mânerii definitive a hotărârii de condamnare a Președintelui
României, prin care se constată vinovăția acestuia, prin comiterea unui act de înaltă trădare.
În al doilea caz, este vorba de efectul nemijlocit al referendumului organizat potrivit art.
95 (3) din Constituție.
Cea dea doua formă de răspundere consacrată de actuala Constituție în ce -l privește pe
Președintele României, este răspunderea penală .
Sediul materiei îl reprezintă art. 96 alin.1, potrivit căruia Președintele poate fi pus sub
acuzare pentru înaltă trădare de cele două Camere ale Parlamentului, cu votul a cel puțin 2/3 din
numărul deputaților și senatorilor.
Despre natura juridică și semnificația faptei de înaltă trădare , doctrina a exprimat soluții
diferite.
Astfel, în doctrina franceză, unii autori o califică drept „ infracțiune cu un caracter
politic și variabil ”, iar alții drept o crimă politică, plasată la granița dintre politică și drept.
Și doctrina românească este variată din punct de vedere al calificării faptei de înal tă
trădare, care constituie temeiul obiectiv al intervenție acestui tip de răspundere. Unii autori o
numesc, în mod nepretențios „ faptă de supremă gravitate -trădare de țară”.
Ion Deleanu susține că fapta de înaltă trădare se situează în afara Codului pe nal actual și,
deocamdată, ea contravine principiului legalității încriminării și a pedepsei.
De vreme ce intervenția acestei forme de răspundere implică soluția celei mai înalte
instanțe judecătorești, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, ne apare întemeiată această
opinie care este fondată pe realitatea că Înalta Curte, prin acțiunea ei, să facă două lucruri: să
stabilească ce anume poate constitui fapta de înalta trădare și, în al doilea rând, să aprecieze că
fapta care a fost comisă și cu c are a fost sesizată reprezintă, într -adevăr, o înaltă trădare. Am
putea spune că instanța supremă trebuie să facă și ce face legislatorul și ce face judecătorul, să
îndeplinească un dublu rol.
În altă opinie se susține că „ înalta trădare nu poate fi defi nită într -un cod penal și nici în
altă lege specială, deoarece conținutul unei asemenea fapte nu poate fi stabilit ex ante”.
Pagina 46 din 65
Profesorul Todor Drăganu este de părerea că „ înțeleasă ca o agravantă a infracțiunii de
trădare, cunoscută de Codul penal, înalta trădare se caracterizează prin faptul că nu poate fi
săvârșită decât de Președintele republicii, în perioada de timp cât deține această funcție”.
Din această perspectivă, împărtășim calificarea faptei de înaltă trădare ca o faptă cu
caracter complex, polit ic și juridic în același timp, care nu se poate confunda cu infracțiunea de
înaltă trădare din Codul penal, însă susținem necesitatea ca această faptă să -și găsească
consacrarea într -o lege organică.
Neconsacrarea juridică a faptei ar putea face loc arbitr ariului politic și ar încălca principiul
constituțional al legalității infracțiunii.
Pentru că aprecierea unei fapte ca fiind înaltă trădare este prin excelență, o apreciere
politică, dar, evident, în considerațiunea unor posibile calificări sub aspectul l egislației penale
speciale.
În timp ce J. Gicquel o consideră drept „infracțiune cu caracter politic și variabil,
regulamentul ședințelor comune al Parlamentului României califică fapta de înaltă trădare nu ca
o infracțiune distinctă ci o sintagmă care s -ar referi la mai multe infracțiuni, deoarece se au în
vedere fapte și încălcarea lor juridică.
Reglementarea acestei răspunderi prezintă un grad sporit de generalitate și în constituțiile
altor state care au forma republicană de guvernământ: Franța (art.68) , Italia (art.90), Finlanda
(art.47), Grecia (art.47). Cu alte cuvinte fapta de înaltă trădare deși poate să aibă ca urmare
demiterea Președintelui, nu este conturată amănunțit în textele constituționale.
Este motivul pentru care marele constituționalist M aurice Duverger afirmă că „înalta
trădare se situează la granița dintre politic și drept: este vorba de o crimă politică, constând în
abuzul de funcție pentru o acțiune contrară Constituției și intereselor superioare ale țării”.
Sunt necesare câteva consta tări și anume:
această faptă de înaltă trădare în prezent se află dincolo de reglementările legislației
penale, încălcându -se principiul legalității și a pedepsei;
deși Parlamentul pune sub acuzare, el nu poate stabili că fapta este infracțiune pentru că
și-ar depăși atribuțiile constituționale;
conform legislației actuale, Înalta Curte este pusă în situații incompatibile;
până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, Președintele se bucură de
prezumția de nevinovăție.
În doctrină s -a pus problema , în mod legitim, dacă procedura răspunderii penale presupune
sau nu intervenția suspendării sale din funcție.
Această întrebare este determinată de faptul că, în cazul în care Președintele comite fapte
mai puțin grave, iar Parlamentul a decis cu majoritat ea simplă, intervine suspendarea din funcție
Pagina 47 din 65
a șefului de stat, pe când în cazul în care el săvârșește fapte grave, cu un conținut complex, el va
continua să -și exercite prerogativele până la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare,
deoarece Co nstituția nu face nici o precizare în acest sens.
O asemenea soluție nu poate fi acceptată, ceea ce determină concluzia că și răspunderea
penală trebuie să determine suspendarea din funcție a Președintelui ,fiind posibile două soluții în
ceea ce privește m omentul în care intervine suspendarea:
fie este vorba despre momentul în care Parlamentul a decis punerea sub acuzare, cu votul
a 2/3 dintre parlamentari;
fie este vorba de data trimiterii lui în judecată, prin rechizitoriul Parchetului General.
În nici un caz nu s -ar admite, neintervenția suspendării, deoarece aceasta ar determina ca
Președintele în exercițiu să fie trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului, ceea ce nu poate
fi acceptat.
Considerăm că de lege lata , o asemenea soluție nu poate fi a vută în vedere, ceea ce nu
exclude ca, pe viitor, să poată fi instituită o asemenea soluție pe cale de cutumă
constituțională. 24
CAP. V. INSTITUȚIA ȘEFULUI DE STAT ÎN D REPTUL
COMPARAT
5.1 CONSIDERAȚII GENERAL E
Instituția șefului de stat își are originea în chiar istoria lumii, a sistemelor statale.
Dintotdeauna colectivitățile umane organizate au avut un șef, recunoscut sau impus, în contextul
împrejurărilor istorice. Cu atât mai mult, statele, concepute ca mari colectivități umane, grupate
pe teritorii mai mult sau mai puțin întinse, delimitate prin frontiere, au cuprins în sistemul
organizării lor politice și instituția șefului de stat, ce a cunoscut o evoluție cât privește formele,
structurile, împuternicirile, protocoalele.
În dreptul public modern, a naliza instituției șefului de stat este strâns legată de forma d e
guvernământ , noțiune prin care se răspunde în mod obișnuit la întrebarea cine exercită puterea
suverană în stat: o singură persoană (monocrația ), un grup de persoane (oligarhia ) sau poporul,
prin reprezentanții săi aleși (democrația ).
24 Virgi nia Vedinaș „Drept administrativ și instituții politico -administrative ” Editura Lumina Lex
București 2002, pag.284
Pagina 48 din 65
Astfel, șeful de stat a cunoscut și cunoaște fie organizării unipersonale, fie organizării
colegiale, cei care au ocupat sau ocupă această înaltă demnitate statală fiind numiți președinți,
regi, principi, regenț i, emiri, împărați etc.
Forma șefului de stat unic și unipersonal, după cum se precizează în doctrina administrativă
actuală, fie monarh, fie președinte, nu se practică peste tot în lumea contemporană, existând, și la
ora actuală, țări în care două autorit ăți exercită prerogativele șefului de stat (de exemplu,
monarhul și guvernul în Anglia), respectiv, țări în care șeful de stat este pluripersonal, ca, de
exemplu, doi căpitani regenți în cea mai veche republică – Republica San Marino; Consiliul
Federal for mat din 7 miniștri, prezidat de unul din ei, ales pe o perioadă de 1 an, ca președinte al
Confederației, în Elveția etc.
În limbajul politic, noțiunea de formă de guvernământ este utilizată nu numai pentru a
defini statul din punct de vedere al numărului p ersoanelor care stau la baza puterii politice, ci
pentru a sublinia deosebirea existentă între diferitele țări, ca urmare a modului de desemnare a
unui singur organ conducător, și anume a celui care exercită atribuțiile de șef de stat.
Specialiștii în drep t constituțional identifică 4 moduri de desemnare a șefului de stat :
o pe cale ereditară;
o alegerea de către Parlament;
o alegerea de către un colegiu electoral;
o alegerea prin vot universal.
5.1 ROLUL ȘEFULUI DE STA T DE ARBITRU ÎN VIAȚ A POLITICĂ ȘI
INTERVENȚI A ÎN ACTIVITATEA LEG ISLATIVĂ
Analiza principalelor atribuții ale președinților de republică presupune cu necesitate
sublinierea rolului șefului de stat, de „arbitru" în viața politică , în regimurile constituționale
europene în care acest aspect este consa crat.
Rolul de arbitru în viața politică a șefului de stat, consacrat de Constituția celei de -a V-a
Republici franceze, a fost foarte bine reflectat de generalul de Gaulle într-un celebru discurs:
„Toate principiile și toate experiențele solicită ca puteri le publice, legislativul, executivul și
justiția să fie net separate și puternic echilibrate, iar, pe deasupra evenimentelor politice, să fie
stabilit un arbitraj național care să facă să prevaleze continuitatea în mijlocul combinațiilor (…)
Șefului de s tat îi revine sarcina să concilieze interesul general în ceea ce privește alegerea
oamenilor, în concordanță cu orientarea care se degajă din Parlament.
Pagina 49 din 65
Acestuia îi revine funcția de arbitru deasupra evenimentelor politice fie, în mod normal,
printr -o îndr umare, fie, în momentele de mare confuzie, stimulând țara să -i facă cunoscută, prin
alegeri hotărârea sa suverană".1
Funcția de arbitraj este în mod special subliniată de Constituția Franței, dar practica de stat
a conferit mai degrabă rolul unui ghid pent ru Președintele Franței , decât al unui arbitru.
Funcția de arbitraj este, în egală măsură, relevată și de Constituția Greciei, care a consacrat
un anumit număr de mecanisme, a căror punere în aplicare de către Președinte îi lasă acestuia un
loc redus pentr u a putea interveni de o manieră personală, în afara celui de a sfătui clasa politică.
Astfel, potrivit dispozițiilor constituționale, în caz de război sau de criză , Președintele
poate lua toate măsurile necesare pentru a evita un pericol și a restabili fu ncționarea normală a
puterilor publice. în acest scop, Președintele poate suspenda anumite libertăți, proclama starea de
asediu și institui tribunale extraordinare. Aceste atribuții se aseamănă cu cele pe care
Președintele francez le poate deține în acelea și circumstanțe, în condițiile art. 16 din Constituția
din 1958. Ele nu pot fi însă privite ca fiind arbitrare și presupun limite mai strânse decât în
sistemul constituțional francez.
Constituția Portugaliei , instituind o dublă responsabilitate guvernament ală (în fața
Parlamentului și în fața Președintelui Republicii), s -ar părea că a intenționat să pună în mișcare
un sistem asemănător cu cel existent în Franța celei de -a cince a Republici, dar sistemul
fărâmițat al partidelor și conjunctura politică existen tă de -a lungul vremii au împins Președinții
aleși să -și exercite atribuțiile cu o reținere specifică tradiției parlamentare din alte țări europene,
ca o veritabilă garanție a menținerii lor în funcție.
Este motivul pentru care, în practică, se recunoaște e xistența unei tendințe spre un
parlamentarism raționalizat , pentru ca în cele două regiuni autonome, Azore și Madera, să fie
vorba de un sistem parlamentar veritabil.
Potrivit unei dispoziții constituționale, Președintele Republicii reprezintă Republica
Portugheză, garantează independența națională, unitatea statului și funcționarea regulată a
instituțiilor democratice, fiind, totodată, și Comandantul Suprem al Forțelor Armate.
Dintre toate celelalte constituții specifice regimurilor parlamentare , cele ale Italiei și
Belgiei conferă acela mai multe posibilități de intervenție din partea șefului de Stat. Fără un
acord clar între partide, el poate influența direct alegerea șefului Guvernului și mai ales poate
refuza demisia acestuia.
În Germania și în Irlanda , această putere de arbitraj se reduce practic la dreptul de a refuza
dizolvarea Parlamentului.
În Spania , puterea Regelui de a desemna șeful de guvern nu a mai avut ocazia să fie
exercitată de la intrarea în vigoare a Constituției din 1978, datorită implem entării unui sistem de
Pagina 50 din 65
partide, ce permite stabilitatea guvernamentală. Ca și în celelalte monarhii constituționale, rolul
politic al șefului de stat se reduce deci la posibilitatea de a permite clasei politice să beneficieze
de sfaturile unui bărbat (sau unei femei) care dispune de o experiență politică fără egal, rol care îi
permite să influențeze direct alegerea șefului guvernului, în caz de criză guvernamentală gravă,
situație extrem de rară în Marea Britanie , dar care poate să apară mai frecvent în Danemarca ,
Luxemburg și mai ales, în Olanda .
Spre exemplu, în Danemarca , funcția fundamentală a Reginei este aceea de a arbitra și de
a sancționa conflictele apărute între Guvern și Parlament , exercitând „o magistratură de
influență".
În toate țările ce au ur mat modelul unui regim parlamentar sau prezidențial , adoptarea
legii de către parlament trebuie urmată de o formalitate destinată să o facă publică și să -i
sublinieze caracterul obligatoriu; este vorba despre promulgare .
Această atribuție este aproape înto tdeauna încredințată șefului de stat , fie deoarece este
vorba de un vechi privilegiu regal, fie deoarece se pune problema autentificării, în forma cea mai
solemnă cu putință, a expresiei voinței generale.
Spre exemplu, în ce privește intervenția în activit atea legislativă a șefului de stat, în Belgia ,
Regele dispune, alături de cele două Camere, de inițiativă legislativă , pe care o exercită, de fapt,
în contul Guvernului. Regele are dreptul de a sancționa și promulga legile, dar și regulamentele,
care nu po t încălca legile. Interes prezintă faptul că, în Belgia, în cazuri excepționale, Regele
poate refuza sancționarea unei legi, pe care o dezaprobă din rațiuni morale.
De asemenea, în Danemarca, Germania, Spania, Luxemburg, Olanda și în Marea
Britanie, sancți onarea, ratificarea sau promulgarea unei legi nu conferă șefului de stat decât o
putere nominală de refuz, cu variații nesemnificative de la o țară la alta.
Potrivit Constituției daneze, Regina are drept de inițiativă legislativă, depunând proiecte de
legi la biroul Folketing -ului (Parlamentul unicameral danez) și solicitând organizarea unei
dezbateri pe marginea lor. In cazuri de urgență și atunci când este imposibil să fie convocat
Folketing -ul, Regina poate decreta legi provizorii , care nu pot fi contrar e Constituției și care
trebuie să fie prezentate Folketing -ului, după reluarea lucrărilor sale. Acesta poate să le aprobe,
dar poate și să le respingă.
La rândul ei, Constituția Olandei precizează că proiectele de legi pot fi inițiate de către
Regină în nu mele său sau de Camera inferioară a Parlamentului. în Olanda, legile și decretele
sunt semnate de regină și contrasemnate de primul -ministru sau de miniștri. Suveranul dispune
de un drept de veto sau, în orice caz, de dreptul de a cere o a doua deliberare asupra legilor, deși
Constituția nu conține precizări cu privire la acest drept.
Pagina 51 din 65
În Franța, Grecia, Italia și Portugalia , Președintele Republicii dispune de posibilitatea de
a cere o a doua deliberare sau de un drept de veto suspensiv pentru motive de cons tituționalitate,
dar și de oportunitate.
Spre exemplu, Președintele Franței are obligația de a promulga legile adoptate de
Parlament, în termen de 15 zile de la primire. Promulgarea poate fi suspendată doar în două
situații: dacă se cere o nouă deliberare parlamentară sau dacă constituționalitatea legii este
contestată în fața Consiliului Constituțional, la sesizarea Președintelui, a Primului -ministru, a
Președintelui Adunării Naționale, a Președintelui Senatului, a 60 de deputați sau a 60 de senatori.
În această a doua ipoteză, Consiliul Constituțional dispune de o lună pentru a se pronunța;
fie va cenzura întreaga lege, care nu va mai putea fi promulgată, fie o va declara conformă cu
Constituția, urmând a fi promulgată, fie o va declara parțial conformă cu Constituția și atunci ea
va fi promulgată cu înlăturarea dispozițiilor cenzurate, cu excepția cazului când Președintele cere
o nouă deliberare Parlamentului, pentru a înlocui aceste dispoziții cu altele, constituționale.
În Irlanda , doar motive care vizea ză conformitatea cu dispozițiile constituționale îl pot
determina pe Președintele Republicii să sesizeze Curte Supremă, după obținerea avizului
Consiliului de Stat.
Președintele Italiei autorizează prezentarea proiectelor de lege inițiate de Guvern;
promul gă legile și decretele cu putere de lege, precum și regulamentele. În Italia, potrivit unei
doctrine majoritare, autorizarea de a introduce proiecte de legi în fața Camerelor nu poate fi
refuzată Guvernului, de către Președintele Republicii, decât pentru m otive de legalitate și ea este
plasată sub controlul Curții Constituționale.
PREȘEDINTELE ROMÂNIEI reprezintă statul român și este garantul independenței
naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. Președintele României veghează la
respe ctarea constituției și la buna funcționare a autorităților publice. în acest scop, președintele
exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate. Președintele
României adresează Parlamentului mesaje cu privire la princ ipalele probleme ale națiunii2.
5.3 ACTELE ȘEFULUI DE ST AT
Președintele francez poate emite unele regulamente administrative sau decizii
administrative cu caracter individual .
Actele Președintelui Republicii Franceze sunt decretele, contrasemnate, cu câte va excepții,
de Primul -ministru și, după caz, de miniștrii de resort.
În Franța, atunci când Președintele intervine ca autoritate administrativă, actele sale, în
principiu, pot fi atacate în instanță de contencios administrativ. Unele acte ale Președintelu i
francez nu trebuie contrasemnate de primul -ministru sau de un ministru pentru a fi valabile,
Pagina 52 din 65
situație asemănătoare cu cea din regimurile prezidențiale, cu deosebirea esențială că, în Franța,
această regulă nu este de aplicare generală, ci are un caracter limitat.
Menționăm printre aceste acte: recurgerea la referendum asupra proiectelor de legi având
ca obiect, printre altele, organizarea puterilor publice, numirea primului -ministru, dizolvarea
Parlamentului, emiterea de decrete în baza art. 16 din Consti tuție, mai sus evocat etc.
Actele Președintelui Finlandei trebuie emise în cadrul ședințelor Consiliului de Miniștri, la
propunerea miniștrilor; ele sunt semnate de Președinte și contrasemnate de ministrul de resort.
Pentru a fi valabile, ordonanțele și decretele Președintelui Republicii federale trebuie să fie
contrasemnate de către Cancelarul federal sau de ministrul federal competent, cu excepția celor
care privesc formarea Guvernului.
În Australia , actele Președintelui federal trebuie să fie contrasemna te de către Cancelar sau
de ministru competent pentru a fi valabile. Constituția federală stabilește o interdependență între
organele administrative supreme și garantează un echilibru al puterilor.
O dispoziție expresă prevăzută de Constituție permite Preș edintelui austriac să adopte
Ordonanțe provizorii , în cazul în care Consiliul Național nu este reunit, nu se poate reuni la timp
sau nu poate acționa datori tă unei cauze de forță majoră, l a propunerea Guvernului federal,
Ordonanțe prin care pot fi luate mă suri cu putere de lege, dacă aceste măsuri – adoptate în
condiții normale de Consiliul Federal – se impun pentru a înlătura pagube manifeste și ireparabile
pentru colectivitate. Aceste reglementări pot să modifice legile, dar nu pot aduce atingere
dispoziț iilor constituționale și nu pot stabili obligații financiare pentru stat sau cetățenii săi.
îndată ce Consiliul Național se va putea reuni, el va putea adopta o lege în locul Ordonanței
provizorii sau va putea cere Guvernului să o abroge. În acest caz, int eresant este faptul că, deși
posibilitatea adoptării de Ordonanțe provizorii a fost stabilită încă din anul 1922, ea nu a fost
pusă în aplicare.
În Grecia , niciun act al Președintelui nu este valabil și, deci, nu poate fi executat, dacă nu
este contrasemna t de ministrul competent. Există o serie de excepții de la obligativitatea
contrasemnară , în cazul unor acte care privesc: declanșarea producerii pentru numirea Primului –
ministru, dizolvarea Camerei Deputaților în cazul în care după trei tururi de scrutin nu reușesc să
aleagă Președintele, retrimiterea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative votate de
Camera Deputaților, numirea personalului Administrației prezidențiale. Totodată este suficientă
semnătura Președintelui Republicii în cazul decr etului de revocare a Guvernului, dacă Primul –
ministru nu -1 contrasemnează. Interesant de semnalat, în Grecia, instabilitatea regimurilor
politice a determinat Constituantul să prevadă anumite mijloace prin care s -a conferit
posibilitatea Președintelui Repu blicii să garanteze buna funcționare a puterilor politice . Astfel,
Pagina 53 din 65
art. 44 din Constituția din 1975, îi permite acestuia să intervină direct la nivelul sistemului
legislativ, prin decrete -legi, fără autorizarea prealabilă a Parlamentului.
Această intervenț ie este posibilă doar în caz de „circumstanțe excepționale de necesitate
urgentă". în realitate, această prevedere vizează cazurile în care, Camera Deputaților s -ar afla în
imposibilitatea să legifereze, fie datorită unor disensiuni interne, fie deoarece e a însăși nu ar fi în
sesiune.
Decretele -legi trebuie să fie contrasemnate și ratificate de Camera Deputaților, în cele 40
de zile care urmează emiterii lor sau de la convocarea adunării în sesiune. în situația în care
Camera nu se pronunță în cele trei lun i care urmează depunerii, decretele -legi devin caduce
pentru viitor.
În aceeași ordine de idei, vom mai reține că, în caz de circumstanțe grave, Președintele
Republicii poate convoca Consiliul de miniștri, pe care în mod normal nu -1 reprezintă, Consiliul
Republicii sau poate consulta poporul prin referendum. Aceste atribuții fac din Președintele
României „cheia de boltă" a sistemului constituțional grec. S -ar părea că originile acestora se
regăsesc în tradiția monarhică a statului grec, dar și în fortificar ea funcției prezidențiale în
sistemul constituțional francez din care sistemul constituțional grec s -a inspirat adeseori. Nu
trebuie uitat însă că este vorba despre exercitarea unor atribuții în situații excepționale .
În Germania , toate actele Președintelu i, numite ordonanțe și decrete , trebuie
contrasemnate de Cancelarul federal sau de un ministru. Fac excep ție, în mod firesc, actele care
privesc chiar formarea Guvernului. Președintele nu răspunde politic pentru actele sale.
Potrivit Constituției Italiei , niciun act al Președintelui Republicii nu este valabil dacă nu
este contrasemnat de ministrul care 1 -a propus și care își asumă răspunderea. Actele cu putere de
lege, precum și actele prevăzute de lege vor fi contrasemnate și de președintele Consiliului de
Miniștri.
Actele Regelui Spaniei sunt contrasemnate de președintele Guvernului și dacă este cazul,
de miniștri de resort. Actele prin care regele propune și numește președintele Guvernului și
declară dizolvarea celor două Camere sunt contrasemnate de Preș edintele Congresului
Deputaților. De asemenea, niciun act al Regelui Belgiei nu poate produce efecte dacă nu este
contrasemnat de un ministru, care devine astfel responsabil.
În Marea Britanie , toate actele emise de monarh, în virtutea prerogativelor sale
constituționale, sunt contrasemnate de ministrul responsabil pentru punerea în aplicare a actului
respectiv.
În Portugalia , contrasemnarea actelor Președintelui este obligatorie pentru numirea și
revocarea membrilor Guvernului, a reprezentanților statului la nivelul regiunilor autonome, a
anumitor autorități jurisdicționale, a celor mai înalte autorități militare, pentru dizolvarea
Pagina 54 din 65
organelor de guvernământ la nivelul regiunilor autonome, pentru promulgare ce se referă atât la
actele legislative, cât și la a ctele reglementare, pentru declararea stării de asediu sau a stării de
urgență, pentru exercitarea dreptului de grație și pentru exercitarea tuturor atribuțiilor în
domeniul relațiilor internaționale.
Astfel, în Portugalia, doar atribuțiile ce vizează ordi nea internă sunt dispensate de obligația
contrasemnară și, în destule din aceste cazuri, este necesar avizul Consiliului de Stat3.
În exercitarea atribuțiilor sale, Președintele României , emite decrete care se publică în
Monitorul Oficial al României. Nepu blicarea atrage inexistența decretului. Președintele încheie
tratate internaționale în numele României, negociate de guvern, și le supune spre ratificare
Parlamentului, într -un termen rezonabil. Celelalte tratate și acorduri internaționale se încheie, se
aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege.
Președintele, la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici
ai României și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.
El poa te declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau totală a
forțelor armate. Numai în cazuri excepționale, hotărârea președintelui se supune ulterior
aprobării Parlamentului, în cel puțin 5 zile de la adoptare.
În caz de agresiun e armată îndreptată împotriva țării, Președintele României ia măsuri
pentru respingerea agresiunii și le aduce neîntârziat la cunoștință Parlamentului, printr -un mesaj.
Președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență în întreaga
țară ori în unele unități administrativ -teritoriale și solicită Parlamentului încuviințarea măsurii
adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.
Președintele României conferă decorații și titluri de onoare, acordă gradele de mareșal, de
amiral, de general, și de amiral, acordă grațierea individuală.
5.4 DIFERITE REGIMURI AD OPTATE DE STATE
5.4.1 TIPURI DE REGIMURI C ONSTITUȚIONALE ÎNTEM EIATE PE
PRINCIPIUL PLURALISM ULUI POLITIC
1. Regimul prezidențial
Regimul prezidențial se caracterize ază prin separația strictă a puterilor. Acesta prezintă
principalele trăsături:
o realizarea, cel puțin de principiu, a unei separații stricte a puterilor statului; y
încredințarea întregii puteri executive unui președinte;
Pagina 55 din 65
o interdependența celor două puteri , legislativă și executivă, înseamnă că
președintele nu răspunde în fața parlamentului;
o nefiind ales de către parlament, ci de către corpul electoral, șeful executivului
este, cel puțin tot atât de reprezentativ ca și parlamentul;
o guvernul nu -și exercită p rerogativele ca organ colegial și solidar, membrii săi
fiind răspunzători numai față de șeful statului și în mod individual.
Avantajele unui astfel de regim sunt evidente: egalitatea puterilor, legitimarea democratică
a legislativului, înlăturarea presingu lui dintre puteri.
Nu pot fi neglijate însă nici dezavantajele acestui regim, cu precădere, pericolul creșterii
influenței executivului, al alunecării către prezidențialism .
Exemplul de regim reprezentativ pentru acest tip de regim politic este regimul ame rican .
Considerat ca fiind primul dintre regimurile politice, atât datorită faptului că S.U.A. –
principala democrație a lumii – practică cu succes de peste două secole acest regim, urmat de
numeroase țări, cât și datorită faptului că el oferă o clară separ ație a puterilor între executiv,
legislativ și judiciar, regimul prezidențial conferă un număr considerabil de atribuții
președintelui, dar acestea pot fi neutralizate și corectate printr -o procedură ce poate permite
transparența și controlul opiniei publi ce, inclusiv tragerea la răspundere a șefului de stat în
situația în care s -a îndepărtat de la mandatul ce i -a fost conferit.
2. Regimul semiprezidențial
Regimul semiprezidențial caută să suplinească o serie de dezavantaje ale sistemului
prezidențial, dar și de imperfecțiuni ale regimului parlamentar. între un sistem care acordă
președintelui prerogative foarte largi și un sistem care nu îi acordă deloc, regimul
semiprezidențial imaginează o cale de mijloc, în care președintele ales de întregul popor devin e
un arbitru între puterile statului, iar puterea executivă aparține de fapt Guvernului, în fruntea
căruia se găsește primul ministru. Aceasta reprezintă, de fapt, prima și cea mai importantă
deosebire între regimul semi -prezidențial și cel prezidențial, d eoarece în regimurile prezidențiale
președintele este totodată șeful puterii executive. Ca element comun între regimurile
prezidențiale și cele semiprezidențiale este posibilitatea de punere sub acuzație a președintelui în
anumite situații grave dar, în ti mp ce în regimurile semiprezidențiale, în anumite situații cu totul
specifice, președintele poate dizolva Parlamentul, acest lucru nu -1 poate face niciodată
președintele dintr -un sistem prezidențial.
Atât în regimul prezidențial, cât și în regimul semiprez idențial , președintele nu are
inițiativă legislativă, dar el poate opri adoptarea unor proiecte de legi și să dispună trimiterea lor
pentru p nouă discutare Camerei (sau Camerelor), în scopul reexaminării proiectului pe care nu îl
acceptă.
Pagina 56 din 65
Austria – Preșe dintele federal
Președintele federal este ales de întreaga populație a țării prin vot universal, egal, direct,
secret și personal. Participarea la vot este obligatorie în acele Lander -uri în care această măsură a
fost adoptată în mod expres.
În timpul mand atului, Președintele federal nu poate aparține niciunei Adunări
Reprezentative Generale și nici nu poate exercita o anumită profesie. El nu poate fi supus un«
urmăriri penale decât cu consimțământul Adunării Federale. în cazurile în care este în
imposibili tate de a -și exercita mandatul, atribuțiile sale sunt îndeplinite de Cancelarul federal, iar
dacă această situație durează mai mult de 20 de zile sau dacă este în curs procedura destituirii lui
pe cale de referendum – de un corp colegial format din trei pe rsoane.
Atribuțiile Președintelui federal sunt similare celor de care dispun președinții în cazul
republicilor semiprezidențiale1.
3. Regimul parlamentar
Regimul parlamentar are la bază ideea colaborării puterilor. El este „un regim politic î n
care organul executiv și organul legislativ, efectiv distincte, sunt ținute să colaboreze î n
exercitarea funcțiilor etatice și dispun de mijloacele politice care le permit să se controleze
mutual". Regimul parlamentar acordă o însemnătate considerabilă Parlamentului, care devine de
fapt adevăratul forum politic de guvernare. Guvernul – condus de un prim -ministru eficient și ci
largi puteri – este obligat să dea socoteală Parlamentului, care îi poate retrage oricând încrederea
fără prea mari dificultăți, în condițiile î n care apreciază că nu -și îndeplinește mandatul
Președintele republicii este, în asemenea condiții, o figură mai mult decorativă, având atribuții <
reprezentare și protocol, un rol politic minor ce este depășit – de departe – de poziția proemine ntă
a primu lui ministru. Președintele republici poate acționa cu succes în situații de criză, în care este
de fapt cel ce va conferi mandatul viitorului premier; o asemenea opțiune însă nu poate ; făcută
nici ea discreționar, deoarece președintele va recurge la o anum ită nominalizare nu mai după ce
va avea girul forțelor politice și se va confrunta cu acestea. ,
Regimul parlamentar nu poate fi conceput în absența unui pariam Numai că, pe lângă acest
element, el presupune cu necesitate existența unui număr de trăsăt uri suplimentare, care sunt, în
special:
o regula că șeful statului este iresponsabil din punct de vedere politic și
deci,domnește dar nu guvernează;
o regula potrivit căreia șeful statului are dreptul de a dizolva parlamentul; S regula
că guvernul răspunde din p unct de vedere politic în fața parlamentului pentru propriile
sale acte, cât și pentru ale șefului statului;
Pagina 57 din 65
o regula în sensul căreia guvernul trebuie să se bucure de încrederea parlamentul
urmând să demisioneze atunci când o pierde etc.
1. Sistemul polit ic al Marii Britanii – Monarhia
În sistemul politic britanic monarhia ocupă un important rol reprezentativ. Deși atribuțiile
monarhului sunt limitate, el exercită totuși unele prerogative în cadrul unui anumit mecanism
politic, care face din Marea Britanie o țară parlamentară prin excelență.
La origine, ocuparea tronului britanic decurgea din afirmarea unor virtuți militare, pentru
ca apoi, cu timpul, să se introducă o monarhie ereditară, care acceptă moștenitori de ambele sexe.
În sistemul britanic se fac e o distincție între ideea de coroană și monarhie propriu -zisă.
Coroana este privită ca un concept juridic impersonal, însumând totalitatea puterilor,
inclusiv prerogativele executivului.
În sistemul britanic, monarhul este numai o persoană fizică; ea nu va putea fi trasă la
răspundere pentru exercițiu puterilor sale, din moment ce miniștri Coroanei sunt responsabili.
Monarhul dispune de o serie de prerogative ca, de pildă, numirea primului ministru. în
trecut, au existat cazuri în care monarhii au exercit at un rol decisiv în desemnarea persoanelor
care urmau să îndeplinească funcția de prim -ministru.
În zilele noastre această prerogativă este limitată prin faptul că dacă un partid câștigă
majoritatea, liderul său recunoscut în Camera comunelor devine auto mat prim -ministru, iar dacă
guvernul este înfrânt, monarhul trebuie să desemneze ca șef al guvernului pe liderul opoziției.
Monarhul exercită o anumită influență în ceea ce privește numirea miniștrilor, deși aceasta
nu este hotărâtoare. El poate demite Gu vernul în mod implicit, prin demiterea primului ministru,
principiul responsabilității colective solicitând în asemenea situații ca toți miniștri să
demisioneze în mod solidar. în practică,un astfel de caz nu s -a mai produs încă din anul 1834.
Monarhul po ate să dizolve Parlamentul, dar această măsură nu se poate efectua fără aviz,
respectiv un Ordin al Consiliului privat, condus de lordul prezident și o Proclamație pentru care
lordul cancelar își asumă responsabilitățile.
Alte modalități prin care monarhia își poate manifesta influența în viața politică sunt:
o crearea pairilor, cu avizul primului ministru;
o exercitarea dreptului de veto în cazul unor legi (prerogativă ce nu a fost folosită
de pe timpul lui George al IV -lea);
o grațierile.
În prezent, în exer cițiul puterilor care îi rămân, Regina îndeplinește totuși unele funcții
executive importante, în anumite situații precis limitate cum ar fi, de pildă, cazul demisiei unui
Pagina 58 din 65
prim-ministru. în discuțiile cu miniștri, Regina poate să prezinte propriile sale ve deri și să
primească informații din cele mai variate domenii.
2. Belgia – Atribuțiile Regelui
Puterile constituționale ale Regelui sunt ereditare, în descendența directă, naturală și
legitimă, pentru urmașii săi de sex masculin, în ordinea nașterii și „cu excluderea perpetuă a
femeilor și a descendenților lor" (art.60).
Este de remarcat și prevederea potrivit căreia Regele nu poate să fie în același timp șeful
unui alt stat decât cu asentimentul ambelor Camere. Persoana Regelui este inviolabilă, numai
miniștrii săi fiind responsabili. în schimb, niciun act al Regelui nu poate avea efecte dacă nu este
contrasemnat de un ministru care, prin acest fapt, își asuma responsabilitatea.
3. Germania – Președintele Republicii
Președintele Republicii Federale Germane este ales de Adunarea Federală , pentru această
funcție fiind eligibil orice german având dreptul de vot și care a împlinit vârsta de 40 de ani.
Durata mandatului său este de 5 ani, Președintele neputând fi reales decât o singura dată.
Președintele Republic ii Federale reprezintă Federația pe plan internațional. El încheie, în
numele Federației, tratate cu alte state.
El acreditează și primește trimișii diplomatici. Tratatele care reglementează relațiile
politice ale Federației sau privesc probleme ce țin de legislația federală necesită aprobarea sau
intervenția, sub formă de lege federală, a organelor respective competente în materie de legislație
federală. Dispozițiile care guvernează administrația federală se aplică prin analogie acordurilor
administrative.
Pentru a fi valabile, ordonanțele și decretele Președintelui Republicii Federale trebuie să fie
contrasemnate de Cancelarul federal sau de ministrul federal competent. Printre atribuțiile
Președintelui se pot menționa:
o numirea și revocarea judecătorilor, a funcționarilor federali, precum și a ofițerilor
și subofițerilor;
o exercitarea dreptului de grațiere – președintele putând delega unele din aceste
prerogative altor autorități.
Pentru cazuri grave, Constituția instituie procedura punerii sub acuzare a Pre ședintelui.
Bundestag -ul sau Bundesrat -ul poate pune sub acuzare Președintele Republicii în fața
Tribunalului Constituțional Federal pentru violare voluntară a Legii fundamental e sau a unei
alte legi federale. Cererea de punere sub acuzare trebuie prezenta tă de cel puțin o pătrime din
membrii Bundestag -ului sau o pătrime din membrii Bundesrat -ului. Decizia de punere sub
acuzare trebuie luată cu o majoritate de două treimi din membrii Bundestag -ului sau două treimi
Pagina 59 din 65
din Bundesrat. Acuzația va fi susținută, în fața Tribunalului Constituțional, de un reprezentant al
Adunării care a votat punerea sub acuzație.
Dacă Tribunalul Constituțional Federal constată că președintele Republicii Federale s -a
făcut vinovat de o violare voluntară a Legii fundamentale sau a une i alte legi federale, el îl poate
declara eliberat din funcție. Ca măsură provizorie luată după punerea sub acuzare, el poate
declara că Președintele Republicii federale este împiedicat să -și exercite funcțiile.
4. Japonia – împăratul
O importantă atribuți e a împăratului este aceea de a desemna pe primul ministru, dar
aceasta are loc numai după ce primul ministru a fost desemnat de către Dietă, împăratul numește
pe președintele Curții Supreme, dar și aceasta se produce numai ca urmare a desemnării acestuia
de către Cabinet.
Actele în materie de stat pe care împăratul le îndeplinește în numele poporului,
„conformându -se avizului și aprobării Cabinetului", sunt următoarele:
o promulgarea revizuirii Constituției, a legilor și decretelor, precum și a tratatelor;
o convocarea Dietei;
o dizolvarea Camerei reprezentanților;
o proclamarea alegerii generale a membrilor Dietei;
o atestarea numirii sau revocării miniștrilor și a altor funcționari publici prevăzuți
de lege, precum și deplinele puteri și scrisorile de acreditare ale ambasadorilor și
miniștrilor;
o decretarea amnistiei generale sau speciale, a atenuării pedepsei, a exonerării de
pedeapsă și reabilitării;
o conferirea de distincții;
o atestarea ratificării tratatelor și a altor documente diplomatice prevăzute de lege;
o primirea ambasadorilor și a miniștrilor străini; exercitarea unor acte de
ceremonial.
4. Regimul directorial
O varietate a regimurilor întemeiate pe principiul pluralismului politic o constituie regimul
directorial. Acest regim se caracterizează prin acee a că puterea executivă este deținută de un
colegiu ales de către legislativ, pe un anumit termen, până la expirarea căruia nu poate fi revocat.
Un asemenea sistem se deosebește în mod evident de regimul parlamentar, întrucât guvernul
(executivul) nu poate fi revocat de Parlament până când nu își va fi terminat mandatul.
Pagina 60 din 65
1. Elveția
În Elveția, potrivit prevederilor constituționale, toți cetățenii sunt egali în fața legii. Nu
există privilegii de localitate, de naștere, de persoană sau de familie. Bărbatul și femeia au
drepturi egale, în special în domeniul familiei, instrucțiunii și muncii, având dreptul la un salariu
egal pentru o muncă de valoare egală.
Drepturile cantoanelor sunt garantate, dar Constituțiile acestora trebuie să asigure exercițiul
dreptur ilor politice ale cetățenilor, să nu contrazică dispozițiile Constituției federale și să fie
acceptate de popor putând fi revizuite dacă majoritatea absolută a cetățenilor cere acest lucru.
Cantoanele nu au dreptul să încheie tratate politice, dar pot să î ncheie între ele acorduri în
probleme juridice și de legislație. Singură Confederația are dreptul de a declara războiul și de a
încheia pacea, ori de a încheia cu state străine alianțe și tratate, în special în probleme comerciale
sau vamale. în mod excepț ional cantoanele își păstrează dreptul de a încheia cu statele străine
tratate referitoare la problemele de vecinătate și de populație; asemenea tratate nu trebuie însă să
contravină intereselor Confederației sau drepturilor altor cantoane. Raporturile ofi ciale între
cantoane și guvernele străine se asigură de regulă prin intermediul Consiliului Federal.
Autoritățile federale ale Elveției sunt Adunarea Federală și Consiliul Federal .
Adunarea Federală se compune din două secțiuni (consilii):
Consiliul Nați onal, alcătuit din 200 de deputați, aleși în raport cu numărul populației
cantoanelor, desemnați pe baza unui sufragiu direct, într -un număr de 26 circumscripții,
reprezentând 20 cantoane și șase semi -cantoane;
Consiliul Cantoanelor , compus din 46 de deput ați desemnați câte doi de fiecare canton și
unul de fiecare semi -canton.
Consiliul Național și Consiliul Cantoanelor deliberează cu privire la toate problemele care
sunt de competență federală, printre care tratatele de alianță cu statele străine, măsurile de
siguranță externă, stabilirea bugetului anual, supravegherea administrației și a justiției federale
etc. Constituția prevede că niciunul dintre cele două consilii nu poate să delibereze decât în
prezența majorității absolute a membrilor săi. Legile și dispozițiile federale nu pot să fie adoptate
decât cu acordul membrilor consiliilor.
Acestea trebuie supuse votului popular , dacă această cerere este adresată (formulată) de
50.000 de cetățeni activi sau de către 8 cantoane. Legislația federală determină f ormele și
termenele care trebuie respectate în cazul votului popular.
Fiecare dintre cele două consilii deliberează în mod separat, dar în anumite situații – ca de
pildă tratatele de alianță, tratatele între cantoane, soluționarea unui conflict de competen ță între
autorități federale și cele cantonale – cele două consilii vor trebui să se întrunească, pentru a
Pagina 61 din 65
delibera în comun, sub conducerea președintelui Consiliului național. Și în acest caz hotărârea va
fi luată cu majoritatea membrilor votanți ai celor două consilii.
Consiliul federal reprezintă autoritatea directorială și executivă superioară a
Confederației. El se compune din 4 membri desemnați pe termen de 4 ani de către cele două
consilii reunite, respectându -se regula de a nu alege în consiliul fe deral mai mult de un singur
membru din partea aceluiași canton. Consiliul federal este reînnoit integral după fiecare reînnoire
a Consiliului național. La prima ședință a Adunării federale se vor completa locurile vacante,
pentru restul duratei mandatului. în timpul exercitării funcțiilor lor, membrii Consiliului federal
nu pot să îndeplinească altă activitate nici în serviciul Confederației, nici în serviciul cantoanelor
și nici să exercite o altă funcție sau profesie. Consiliul federal este prezidat de Pr eședintele
Confederației, care este asistat de un vicepreședinte. Ei sunt desemnați pe termen de un an dintre
membrii Consiliului federal. Președintele care și -a încheiat mandatul nu mai poate să fie ales
președinte sau vicepreședinte în anul următor. Cons iliul nu poate să delibereze în mod valabil
decât în prezența a cel puțin 4 dintre membrii săi. Membrii Consiliului federal dispun de vot
consultativ în cadrul Adunării federale, având dreptul însă de a face propuneri în legătură cu
problemele care sunt su puse deliberării. Printre atribuțiile Consiliului federal menționăm:
– de a veghea la respectarea Constituției federale și a constituțiilor cantoanelor;
– de a prezenta proiecte de legi;
– de a efectua numiri în acele funcții publice care nu sunt de competența A dunării federale;
– de a veghea la asigurarea securității Elveției, la menținerea independenței și neutralității sale;
– de a se asigura pe plan intern liniștea și ordinea;
– de a administra finanțele Confederației;
– de a supraveghea gestiunea tuturor funcționari lor administrației federale1.
Pagina 62 din 65
CONCLUZII
Explicarea Instituției șefului de stat presupune înțelegerea corectă a relației popor (națiune),
organizare statală a puterii. Explicarea instituției șefului de stat trebuie realizată în funcție de
structura exec utivului și de locul șefului de stat în acest executiv. Este interesantă o observație în
sensul căreia între șefii de state există diferențieri evidente.
Articolul 1 al. 1 al Constituției României consacră structura unitară de stat a României.
Aceasta este aproape identică cu cea a Franței, diferența esențială constând în relațiile
cvasiconfederate pe care Franța le are cu teritoriile de peste mări, unele din fostele sale colonii.
Privind comparativ structurile naționale de putere, putem lesne constata că î ntre România și
Uniunea Europeană nu există nicio incompatibilitate.
Instituția Șefului de Stat constitu ie una dintre cele mai vechi autorități politice, ea apărând
odată cu statul, cunoscând o evoluție continuă, atât în ceea ce privește forma, structura c ât și
prerogativele și atribuțiile.
Orice colectivitate, indiferent de mărimea ei, de nivelul de organizare și de dezvoltare, a
avut în fruntea sa un șef, fie ales, fie impus. Astăzi, această instituție, sub diferite forme,
structuri, atribute și prerogati ve, este prevăzută în societate.
Analiza instituției șefului statului impune precizarea categoriei de putere căreia îi aparține.
Includerea acestei instituții în cadrul puterii executive sau legislative ține în mare măsură de
principiul pe care aceasta se fundamentează, al separației sau al unicității. Dacă puterea se
fundamentează pe principiul separației, instituția șefului statului aparține sferei executivului, de
aceea ea apare sub numele de „șeful puterii executive", sau „șeful executivului". Acolo und e însă
statul este întemeiat pe principiul unicității, aceeași instituție este aparținătoare categoriei de
putere similară cu cea a parlamentului.
În decursul vremii, instituția șefului statului a îmbrăcat două forme de organizare și
manifestare: uni -perso nală (rege, împărat, sultan, domn, principe sau președinte), de regulă
numită, dar în vremurile moderne și aleasă; colegială – aceasta a purtat și poartă diverse
denumiri: Prezidiu, Consiliul de Stat, Consiliul Prezidențial.
Institu ția șefului de stat își are originea în chiar istoria lumii, a sistemelor statale.
Dintotdeauna colectivitățile umane organizate au avut un șef, recunoscut sau impus în
contextul împrejurărilor istorice. Cu atât mai mult, statele, concepute ca mari colectivități umane,
grupate pe teritorii mau mult sau mai puțin întinse, delimitate prin frontiere, au cuprins în
sistemul organizării lor politice și instituția șefului de stat.
Pagina 63 din 65
BIBLIOGRAFIE
I. TRATATE. MONOGRAF II. CURSURI DE SPECI ALITATE
1. Cătălin Andruș, Dreptul Uniunii Europene, E ditura Sitech, Craiova 2017 ;
2. Mihai Bădescu, Cătălin Andruș, Drept constituțional și instituții politice, Editura
Universul Juridic, București 2011;
3. Mihai Bădescu, Cătălin Andruș, Cătălina Năstase, Drept constituțional și Instituții
politice, Ediția a -II-a, Editura Sitech, Craiova, 2010;
4. Mihai Bădescu, Cătălin Andruș, Instituții Politice în „Fundamente ale Administrației
Publice” (colectiv), Editura Afir, București, 2008;
5. Mihai Bădescu, „Teoria generală a dreptului”, Editura Sitech, Craiova, 2009;
6. Antoni e Iorgovan – Drept Constituțional și Instituții Politice. Teorie Generală. Editura
Galeriile J.L.Calderon, București, 1994;
7. Antonie Iorgovan – Tratat de Drept Administrativ, voi. I, Editura AII Beck, București,
2005;
8. Aurel Neagu, „Drept financiar public”, Ed. Universul Juridic, București, 2009;
9. Gheorghe Iancu, Proceduri constituținale. Drept procesual constituțional , Editura Regia
Autonomă, Monitorul Oficial, București, 2010;
10. Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice , vol.I și II, Editura ChBeck,
București, 2009;
11. Gheorghe Iancu, Drept constitutuțional și instituții politice , Ediția a -V-a revizuită și
completată, Editura Lumina Lex, București, 2007;
12. Cristian Ionescu, Drept constitutional comparat , Editura CH Beck, București, 2008;
13. Cristian I onescu, Tratat de drept constituțional contemporan , Ediția a -II-a, Editura CH
Beck, București, 2008;
14. Cristian Ionescu, Instituții politice și drept constituțional , Editura Universitară,
București, 2007;
15. Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu, Drept constituți onal și instituții politice , vol.I și
II, Ed.CH Beck, București, 2009;
16. C. Ionescu – Regimuri Politice Contemporane, Editura AII Beck, Colecția Studii
Juridice, București, 2004;
17. Camil Mureșan, Alexandru Vianu – Președinte la Casa Albă, Editura Politică, Buc urești,
1974;
18. Constanța Călinoiu, Duculescu Victor, Georgeta Diculescu, „Constituția comentată și
adnotată;
Pagina 64 din 65
19. Constanța Călinoiu, Duculescu Victor, Georgeta Diculescu, „Drept constituțional
comparat”, Ed. aV -a, prevăzută și adăugită, Ed. Lumina lex, Bucure ști, 2010;
20. Cristian Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, Editura Lumina Lex,
București, 2008.
21. Dana Apostol Trofan – Instituții Administrative Europene, Editura C.H. Beck, București,
2006;
22. Grecescu C. Ion., „Instituția prezidențială” Editur a „Rosetti”;
23. I. Muraru, S. Tănăsescu – Drept Constituțional și Instituții Politice, voi. II, Editura A ll
Beck, București, 2004;
24. Ion Deleanu, „Instituții și proceduri constituționale”, Ed. Ch. Beck, București, 2006;
25. Ionescu Cristian „Studii de constituționa l”, Editura Lumina Lex, 2001;
26. Muraru Ioan, Simina Tănăsescu, „Constituția României – comentarii pe articole”, Ed.All
Beck, București, 2008;
27. Muraru Ioan, Simina Tănăsescu, „Drept constituțional și instituții politice”, Ediția a X-a
revizuită și completată, Lumina Lex, București 2001;
28. Preda Mircea, „Autoritățile administrației publice”, Sistemul constituțional român –
Lumina Lex 1999;
29. Rusu Ion „Drept constituțional și instituții politice”, Editura Lumina Lex, București
2001;
30. Tiberiu Pavelescu, „Drept admini strativ – Partea a II -a”, Ed.. Prouniversitaria, Bucure ști,
2010;
31. Tudor Drăganu – Drept Constituțional și Instituții Politice. Tratat elementar, voi. I,
Editura Lumina Lex, București, 1998;
32. Tudor Drăganu – Introducere în Teoria și Practica Statului de Drep t, Editura Dacia, Cluj –
Napoca, 1992;
33. Bogdan Țonea, Drept constituțional și instituții politice , Editura Sitech, Craiova, 2009;
34. Vedinaș Verginia, „Statutul funcționarilor publici”, Editura „Nemira”, București 1998;
35. Vedinaș Virginia, „Drept constituțional și instituții politico -administrative”, Editura
Lumina Lex, București 2002;
36. Vermeulen Jean, „Statutul funcționarilor publici fără de noile legiuiri administrative”,
Editura Curierul judiciar, București;
37. Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Drept Parlamentar , Edit. Lumina Lex, București,
2009.
38. Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Constanța Călinoiu – Drept Constituțional
Comparat, vol. I, Ediția a Il -a, Editura Lumina Lex, București, 1999;
Pagina 65 din 65
39. Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Constanța Călinoiu – Drept Cons tituțional
Comparat, voi. II, Ediția a Il -a, Editura Lumina Lex, București, 1999;
40. Voiculescu Marin, „Doctrine și sisteme politice contemporane”, Editura „Hiperion”
XXI, București 1993;
41. Vrabie Genoveva, „Organizarea politico etatică a României. Drept Consti tuțional și
Instituții politice”, volumul II, Editura „Cugetatea”, Iași 1993
II. LEGISLAȚIE
1. Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției nr.
429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 d in 29 octombrie 2003,
publicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea
denumirilor și dându -se textelor o nouă numerotare;
2. Legea nr. 4 din ianuarie 1991, privind încheierea tratatelor Președintelui României,
publica tă în Monitorul Oficial nr. 5 din 12 ianuarie 1991;
3. Legea nr. 37 din 24 mai 1991 – atribuții privind înființarea, desființarea și schimbarea
rangului misiunilor diplomatice și oficiilor consulare, publicată în Monitorul Oficial nr.117 din
30 mai 1991;
4. Decr etul nr. 609 din 20 decembrie 2000, – desemnarea candidatului la funcția de prim –
ministru, publicat în Monitorul Oficial nr.685 din 20 decembrie 2000;
5. Legea nr. 47 din 18 mai 1992, – privind organizarea și funcționarea Curții
Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr.187 din 7 august 1997;
6. Legea nr.69 din 15 iulie 1992 – privind alegerea Președintelui României, publicată în
Monitorul Oficial 164 din 16 iulie 1992
III. Surse internet
– http://www.senat.ro/ – site-ul oficial al Senatului României;
– http://www.cdep.ro/ – site-ul oficial al Camerei Deputaților;
– http://www.avp.ro/ – site-ul oficial al Avocatului Poporului;
– http:// www.ccr.ro/ – site-ul oficial al Curții Constituționale
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Pagina 1 din 65 [624231] (ID: 624231)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.