Page1 MIHAI ANITEI [618811]

Page1 MIHAI ANITEI

FUNDAMENTELE
PSIHOLOGIEI
(MECANISME PSIHICE
COGNITIVE)

Page2

MECANISME PSIHICE DE PROCESARE
PRIMARĂ A INFORMA ȚIILOR

Page3 1.SENZATIILE

1.1. De la excitabilitate la sensibilitate
Studiul experimental al senza țiilor a constituit actul de na ștere al psihologiei ca știință
autonom ă. Cercet ările experimentale au permis stabilirea locului și specificului senza țiilor în
ierarhia celorlalte manifest ări ale vie ții psihice.
După cum arat ă P. Popescu-Neveanu și Mihai Golu (1970) sensibilitatea nu este un
fenomen în sine, izolat sau ad ăugat din afar ă la fenomenele și procesele naturale ci o func ție, o
proprietate obiectiv determinat ă. Func ția sensibilit ății este condi ționată de necesit ăți obiective de
ordin biologic impuse de procesul adapt ării organismului la mediu. A șadar, senza ția trebuie s ă
fie abordat ă și analizat ă în cadrul func ției mai generale a sensibilit ății. În ordinea evolu ției
biologice func ția sensibilit ății a ap ărut și s-a dezvoltat în condi țiile interac țiunii cu mediul
ambiant și în m ăsura în care organismul dezvolt ă capacit ăți de detectare, înregistrare și analiz ă a
stimulilor externi. Func ția sensibilit ății a ap ărut și s-a dezvoltat pe fundalul excitabilit ății.
Excitabilitatea constituie proprietatea biologic ă general ă ce asigur ă ființelor vii
posibilitatea de a recep ționa influen țele externe și de a răspunde la ele selectiv printr-o stare de
modificare intern ă (P. Popescu-Neveanu, M. Golu, 1970). Ea constituie atributul oric ărei materii
vii și nu apare ca expresie a unor organe specializate; stimularea oric ărei por țiuni a corpului
produce anumite modific ări de natur ă biochimic ă sau biofizic ă pe baza c ărora ia na ștere o
anumit ă stare de excita ție ce se propag ă din aproape în aproape în tot organismul, care este în
ansamblul s ău atât receptor cât și efector în acela și timp.
Momentul crucial în evolu ția interac țiunii dintre organism și mediu îl constituie apari ția
regnului animal. Particularitatea cea mai important ă a vie țuitoarelor o constituie modul lor de
viață mobil, ceea ce confer ă comportamentului un caracter activ. Deplasarea spore ște
considerabil cantitatea de informa ție cu care este confruntat organismul. Acest „bombardament”
informa țional complic ă existen ța și provoac ă dezvoltarea unor comportamente adaptative
adecvate. Dac ă din punctul de vedere al excitabilit ății avem de-a face cu o reac ție primar ă,
simpl ă, înnăscută, orientat ă preponderent spre ap ărare fa ță de stimulii nocivi, din punctul de
vedere al sensibilit ății avem de-a face cu o reac ție selectiv ă diferen țiată și specializat ă ce se
soldeaz ă cu comportamente adaptative mai complexe. Concret, multiplicarea factorilor

Page4 biologice ște necesari și detectarea lor provoac ă animalul la ac țiuni de c ăutare, descoperire în
cadrul unei mul țimi infinite de factori indiferen ți, neutri. Astfel, se realizeaz ă în timp corelarea
dintre ace ști factori indiferen ți și cei necondi ționați în sensul stabilirii unui raport cu semnifica ție
biologic-adaptativ ă. Cu alte cuvinte, sensibilitatea având ca baz ă genetic ă excitabilitatea permite
dezvoltarea unor comportamente adaptative complexe în raport cu noi stimuli din mediul
înconjur ător.
Din punct de vedere evolutiv-genetic, func ția sensibilit ății s-a dezvoltat în condi țiile
desprinderii treptate din „senzoriumul comun” a unor organe cu func ții receptoare diferen țiate și,
apoi, prin constituirea unor c ăi specifice de conducere a excita ției și a unor zone de proiec ție
specializate în analiza și sinteza semnalelor. Rezult ă că sensibilitatea și mișcarea realizeaz ă o
corelare structural ă funcțională alcătuind împreun ă un sistem unitar de comand ă și control dotat
cu autoreglare. Mi șcarea constituie astfel un factor genetic dar și func țional în cadrul
sensibilit ății. Din punct de vedere genetic rezult ă că datorit ă mișcării, deplas ării organismul viu
recepteaz ă o varietate de stimuli ceea ce impune diferen țierea lor și, dup ă cum am ar ătat,
stabilirea unui raport cu sens adaptativ între stimulii indiferen ți și necesit ățile biologice. Pe
aceast ă cale în timp s-au produs diferen țieri și specializ ări ale organelor de sim ț și ale zonelor de
proiec ție specializat ă. Astfel s-a constituit analizatorul ca organ de sim ț specializat în detectarea
și integrarea informa ției oferite de c ătre anumi ți stimuli într-o imagine-cod specializat ă. În
același timp mi șcarea constituie un factor func țional fundamental în desf ășurarea tuturor
modalit ăților senzoriale. Recep ția senzorial ă este facilitat ă de c ătre mi șcare întrucât permite
explorarea activ ă a stimulilor, detectarea unor însu șiri și integrarea lor într-o imagine
semnificativ ă din punct de vedere biologic.

1.2. Definirea și specificul psihologic al senza țiilor
Integrarea senza ției în cadrul func ției sensibilit ății permite reliefarea dinamicii acesteia în
sens procesual și calificarea ei ca prim nivel de prelucrare, interpretare și utilizare a informa ției
despre însu șirile obiectelor și fenomenelor lumii externe și despre st ările mediului intern.
Sensibilitatea define ște și capacitatea omului de a recepta cu fine țe și a discrimina
particularit ățile stimulilor senzoriali. Practic pe aceast ă cale desemn ăm capacitatea omului de a fi
sensibil la stimuli de intensitate foarte sc ăzută ceea ce exprim ă nivelul înalt de receptivitate
senzorial ă al omului. S-a demonstrat pe cale experimental ă că omul poate detecta un spot de

Page5 lumin ă ce con ține doar 100 de cuante. În acela și timp doar 7 dintre acestea iau contact cu celulele
fotosensibile de la nivelul retinei. Celulele fotosensibile realizeaz ă transformarea energiei fizice a
luminii în energie nervoas ă. Fiecare dintre aceste 7 cuante ac ționeaz ă asupra unei celule în parte.
Dovada cea mai vie a remarcabilei sensibilit ăți a sim țurilor umane o constituie urm ătoarele
exemple (Galanter, 1962). Astfel, la nivelul v ăzului – omul este capabil s ă recepteze flac ăra unei
lumân ări care poate fi observat ă de la distan ță de aproximativ 48 km. într-o noapte senin ă; la
nivelul auzului – tic ăitul ceasului poate fi auzit în condi ții de lini ște de la o dep ărtare de circa 6
m.; la nivelul gustului – o linguri ță de zah ăr poate fi sim țită într-un volum de 3,4 l. de ap ă; la
nivelul mirosului – o pic ătură de parfum poate fi sim țită la nivelul unei camere; la nivelul
simțului tactil – aripioara unei insecte poate fi sim țită pe obraz de la o distan ță de 1 cm.
După cum observ ăm senza ția este indisolubil legat ă de stimuli și particularit ățile lor
fizice și permite elaborarea unor reac ții adaptative la solicit ările mediului. În aceste condi ții
putem defini senza ția drept procesul psihic de receptare și prelucrare a stimulilor din mediul
extern sau intern cu ajutorul unor analizatori specializa ți în vederea elabor ării unei imagini
senzoriale cu efect adaptativ.
Din punct de vedere psihologic specificul senza ției este conferit de urm ătoarele
particularit ăți:
1. existen ța unor stimuli în raport cu care exist ă analizatori specializa ți capabili s ă
recepteze energia specific ă a acestor stimuli. Stimulii sunt interni sau externi; stimulii
externi la rândul lor pot fi nespecifici sau specifici. Stimulii nespecifici sau stimulii
universali nu prezint ă analizatori specializa ți în detectarea lor; este vorba de curentul
electric, de anumite șocuri mecanice la ac țiunea c ărora fiecare analizator r ăspunde
prin reac ții proprii nespecifice. Stimulii specifici sau modali sunt cei în raport cu care,
în cadrul evolu ției filogenetice s-au constituit analizatori, organe de sim ț specializate.
Acești stimuli sunt de ordin optic, acustic, chimic, termic, mecanic;
2. existen ța analizatorului ca organ de sim ț. Structura analizatorului prezint ă
următoarele componente: receptorul, c ăile de transmitere și zona de proiec ție
cortical ă. La om analizatorul atinge cele mai înalte cote de specializare și diferen țiere
funcțională;
3. procesarea primar ă, ceea ce presupune faptul c ă senza ția se realizeaz ă numai în
condi țiile prezen ței stimulului în câmpul de ac țiune al receptorului;

Page6 4. un con ținut informa țional specific, în condi țiile în care senza ția reflect ă însu șirile
concret-intuitive simple, primare ale obiectelor și fenomenelor, sau st ărilor din mediul
intern.
Rezult ă că senza ția este primul nivel de procesare a informa țiilor, nivelul bazal care
permite elaborarea unei imagini subiective în plan cortical asupra stimulilor.
După cum arat ă M. Zlate (1999), definirea senza țiilor și diferen țierea lor de alte
mecanisme psihice este un demers dificil care reflect ă disputele teoretice în jurul acestui proces.
Acela și autor, încercând o definire a senza ției propune trei perspective: definirea senza ției prin
opozi ție cu excita ția, prin opozi ție cu percep ția și prin integrare psihofiziologic ă.
Definirea senza ției prin opozi ție cu excita ția se impune atunci când realiz ăm distinc ția
dintre excita ție și senza ție. În mod obi șnuit excita ția determin ă o modificare reversibil ă sub
influen ța stimulului, pe când senza ția implic ă transmiterea mesajului nervos, a excita ției pân ă la
centrii corticali. Astfel unii stimuli pot r ămâne pur și simplu stimuli reflexogeni care nu
angajeaz ă în mod direct o senza ție dar pot determina o reac ție comportamental ă. Este citat H.
Pieron care vorbea despre o specificitate presenzorial ă la nivelul sensibilit ății și care s-ar
manifesta în r ăspunsuri reflexe declan șate la nivelul analizatorului. Dup ă cum sus ține M. Zlate,
definirea senza ției prin opozi ție cu excita ția are o dubl ă semnifica ție: se precizeaz ă mai bine
distinc ția dintre fiziologic și psihologic și se eviden țiază continuitatea procesual ă de la excita ție
la senza ție.
Definirea senza ției prin opozi ție cu percep ția s-a realizat în mod obi șnuit prin
eviden țierea superiorit ății percep ției în raport cu senza ția. Astfel, cele mai multe manuale de
psihologie semnaleaz ă faptul c ă senza ția este un proces simplu, primar, elementar prin
intermediul c ăruia sunt reflectate însu șirile concret-intuitive simple, elementare în condi țiile
relației directe între analizator și stimuli. Aceste atribute nu trebuie s ă fie v ăzute în nici un caz
drept limit ări ale senza ției. În mod firesc senza ția se realizeaz ă ca prim contact al organismului
cu stimulii senzoriali pe când percep ția este procesul prin care stimulii senzoriali sunt
interpreta ți, analiza ți și integra ți cu alte informa ții senzoriale (Feldman, 1993, în M. Zlate, 1999).
Definirea senza ției prin integrare psihofiziologic ă este eviden țiată prin raportarea acesteia
la activitatea cortical ă eviden țiindu-se paradigma identit ății func ționale dintre senza ție și
conștiență. A sim ți și a fi con știent este unul și acela și lucru. Aceast ă idee a psihologului francez
P. Szalzi este pus ă în eviden ță de către M. Zlate care subliniaz ă ideea perfec ționării senza țiilor ca

Page7 urmare nu numai a bunei func ționalit ăți anatomo-fiziologice ci și perfec ționării activit ății mintale
a individului. Avem de-a face cu o integrare reciproc ă pentru c ă nu numai sim țurile ascut mintea
omului ci și mintea contribuie la ascu țirea sim țurilor.

1.3. Calit ățile senza țiilor
Imaginea senzorial ă ca produs al senza ției prezint ă urm ătoarele calit ăți: intensitate,
durată, calitate, tonalitate afectiv ă, valoare cognitiv ă.
Intensitatea senza ției constituie un atribut de ordin cantitativ și exprim ă relația dintre
energia fizic ă a stimulului sau magnitudinea acestuia și energia sau for ța senza ției. În principiu
între intensitatea stimulului și intensitatea senza ției este o rela ție direct ă dar numai în anumite
limite care sunt precis determinate prin legea pragurilor senzoriale sau a intensit ății. Astfel, în
mod normal senza ția atinge un prag de intensitate con știentizat ă în condi țiile în care stimulul
manifest ă o anumit ă magnitudine sau intensitate. Pe m ăsură ce cre ște intensitatea stimul ării
asistăm la o cre ștere a intensit ății senza ției dar aceast ă intensitate se manifest ă în limitele ei
optime în condi ții de intensitate medie a stimul ării. A șadar nu se poate spune c ă exist ă o
propor ționalitate direct ă între intensitatea stimul ării și intensitatea senza ției, fiecare senza ție
prezint ă un prag maximal care, dac ă este dep ășit, provoac ă trecerea într-un alt nivel calitativ:
senza ție nespecific ă sau de durere.
Durata este un atribut de ordin temporal al imaginii senzoriale și exprim ă relația dintre
durata stimul ării și durata de manifestare a senza ției. Și în acest caz se poate vorbi de o rela ție
direct ă astfel încât durata imaginii senzoriale se realizeaz ă în concordan ță cu durata stimul ării.
Acest aspect este definitoriu pentru senza ție ca proces psihic primar. Dar, și aici, se impun o
serie de limit ări. Astfel, stimulul nu este perceput de la bun început în condi țiile în care
intensitatea acestuia porne ște de la valori subliminale. Fiecare senza ție prezint ă un anumit timp
de laten ță necesar declan șării. Laten ța excita ției senzoriale se datoreaz ă proceselor neurochimice
de la nivelul celulei nervoase. Neuronul ac ționeaz ă după legea „tot sau nimic” astfel încât el intr ă
în stare de excita ție numai în momentul în care se realizeaz ă un proces de suma ție excitatorie și
abia în urma acestei suma ții neuronul declan șează impulsurile excitatorii. Fiecare dintre
analizatori prezint ă valori proprii ale laten ței excitatorii. Este ceea ce denumim timpul de reac ție.
Pe de alt ă parte, senza ția, ca tr ăire subiectiv ă, nu-și înceteaz ă acțiunea spontan, automat, mecanic
imediat dup ă încetarea ac țiunii stimulului. Aceast ă remanen ță excitatorie este și ea expresia

Page8 specificului activit ății neuronilor și se traduce prin termenul de postefect . Acesta se men ține o
perioad ă foarte scurt ă de timp și permite activarea urm ătoarelor secven țe de procesare senzorial ă.
Vederea cinematic ă are la baz ă postefectul. Astfel, celulele de la nivelul retinei sunt excitate și
își men țin starea de excitabilitate în func ție de viteza cu care este urm ărit un obiect în mi șcare.
Există chiar un fenomen de coresponden ță între viteza de deplasare a unui stimul luminos
perceput în întuneric și postefectul excitator al celulelor de pe retin ă: la viteze mari ale stimulului
se constat ă un postefect lung, la viteze mici un postefect scurt.
Calitatea imaginii senzoriale este un atribut al con ținutului informa țional specific
diferitelor modalit ăți senzoriale. Astfel, calitatea stimulilor, natura acestora este în strâns ă
legătură cu calitatea, specificul imaginii senzoriale. Acest gen de coresponden țe pot fi: stimuli
optici – senza ții vizuale; stimuli acustici – senza ții auditive; stimuli chimici – senza ții gustative și
olfactive; stimuli mecanici – senza ții tactilo-chinestezice; stimuli termici – senza ții termice etc.
Tonalitatea afectiv ă a imaginii senzoriale exprim ă ecoul afectiv al senza ției. Este vorba
despre o tr ăire afectiv ă simpl ă, primar ă, slab diferen țiată, slab verbalizat ă și, evident, slab
conștientizat ă. Este mai mult o „impresie afectiv senzorial ă”. Intensitatea tonalit ății afective
eviden țiază implica țiile adaptative ale senza ției respective. Astfel, într-o ordine descendent ă a
intensit ății tonalit ății afective putem aminti: senza ția de durere, senza țiile vestibulare, organice,
interne, senza țiile olfactive, gustative, auditive și vizuale. Nu trebuie s ă confund ăm reac țiile
afective declan șate de stimulii vizuali cromatici cu simpla tonalitate afectiv ă. Tonalitatea afectiv ă
are în primul rând o valoare adaptativ ă pentru c ă declan șează mecanismele de ap ărare ale
organismului punându-l în stare de alert ă.
Valoarea cognitiv ă exprim ă pozi ția senza ției pe o scal ă a importan ței și semnifica ției
pentru cunoa șterea senzorial ă. Constat ăm în acest caz o inversare a ierarhiilor în raport cu
tonalitatea afectiv ă. De aceast ă dată pe prim plan se impun senza țiile vizuale, apoi cele auditive,
cele tactilo kinestezice ș.a.m.d.

1.4. Legile sensibilit ății
• Legea intensit ății sau legea pragurilor senzoriale

Page9 Măsurarea pragurilor senzoriale a constituit una dintre primele preocup ări ale psihologiei
științifice în curs de elaborare la jum ătatea secolului al XIX-lea. Cercet ările lui Weber și apoi
cele ale lui Fechner au condus la elaborarea conceptului de prag senzorial și a primelor metode
de evaluare ale pragului.
• Pragul absolut minimal reprezint ă valoarea minim ă a unui stimul necesar ă pentru
determinarea unei senza ții specifice.
• Pragul absolut maximal reprezint ă valoarea maxim ă a intensit ății unui stimul necesar ă
și suficient ă pentru a determina înc ă o senza ție specific ă. Dincolo de aceast ă valoare senza ția își
pierde specificitatea și se transform ă într-o senza ție nespecific ă de durere.
• Conceptul de prag vizeaz ă particularit ățile fizice ale intensit ății stimulului.
• Conceptul de sensibilitate se refer ă la particularit ățile analizatorului, respectiv nivelul
sensibilit ății acestuia.
Registrul sensibilit ății

PA m PA M
PA m = prag absolut minim
PA M = prag absolut maxim

Valoarea registrului sensibilit ății este func ție de distan ța dintre cele dou ă praguri
absolute.

Legea pragurilor absolute afirm ă că între valoarea pragului și nivelul sensibilit ății
este un raport invers propor țional: cu cât cre ște valoarea pragului cu atât scade nivelul
sensibilit ății și invers.
Au fost stabilite astfel valori minimale ale pragurilor pentru variatele tipuri de
sensibilitate.
Problem ă: Cu cât trebuie s ă creasc ă intensitatea unui stimul pentru ca s ă se produc ă o
nouă senza ție specific ă. Răspunsul la aceast ă problem ă a pornit de la o ipotez ă mecanicist ă după
care intensitatea stimulului trebuie s ă creasc ă cu câte o unitate valoric ă. Dar cercet ările lui Weber
asupra sensibilit ății diferen țiale tactile la greutate au demonstrat c ă la nivelul fiec ărui analizator
există raporturi constante de cre ștere a intensit ății stimulului necesare modific ării senza ției

Page10 inițiale. Aceasta este prima form ă a legii pragurilor diferen țiale descris ă de către savantul german
Weber:
x = modificarea ini țială
Studiile ulterioare ale lui Fechner au condus la elaborarea legii pragurilor diferen țiale.

Legea pragului diferen țial afirm ă că pentru ob ținerea cre șterii senza ției în progresie
aritmetic ă este necesar ă o creștere a intensit ății stimulului în progresie geometric ă.
E = K log x + C E = estezia, senza ția
K, C = constante ale analizatorului
x = intensitatea stimulului

• Legea contrastului exprim ă modificarea sensibilit ății ca efect al raporturilor
spațio-temporale a stimulilor de intensit ăți diferite care ac ționează simultan sau succesiv
asupra aceluia și analizator. În mod corespunz ător se poate vorbi despre dou ă tipuri de
contraste: simultan și succesiv. Contrastul simultan se manifest ă fie prin accentuarea reciproc ă a
clarității și pregnan ței stimulilor prezenta ți în acela și moment, fie prin accentuarea stimulului
principal sub influen ța stimulilor de fond. O condi ție de baz ă este ca deosebirile de intensitate
dintre stimuli s ă nu fie prea mari sau prea mici: dac ă diferen țele sunt prea mari se produce
fenomenul de alternan ță; dac ă diferen țele sunt prea mici se produce amestecul. Contrastul
simultan este cel mai bine eviden țiat în sfera sensibilit ății vizuale în ceea ce prive ște contrastul
cromatic. Efectele de contrast cromatic sunt cu atât mai puternice cu cât distan ța dintre nuan țele
cromatice din punctul de vedere al lungimii de und ă este mai mare: culorile aflate la distan ță mai
mare produc efecte de contrast mai puternic, iar cele cu lungimea de und ă mai apropiate produc
efectul de amestec al culorilor. În mod obi șnuit se ob țin un contrast bun în condi țiile în care se
suprapune o nuan ță cromatic ă închis ă pe un fond deschis: negru pe alb, ro șu pe alb, verde pe alb,
albastru pe alb, negru pe portocaliu.
Contrastul succesiv se manifest ă prin modificarea sensibilit ății ca efect al ordinii de
prezentare a stimulilor. Se constat ă o cre ștere a sensibilit ății analizatorului dac ă acesta este
stimulat la scurt timp dup ă acțiunea mai îndelungat ă a altui stimul de aceea și modalitate dar
diferit ca intensitate. Contrastul succesiv este prezent la nivelul tuturor analizatorilor dar mai

Page11 pregnant eviden țiat în cadrul analizatorului gustativ, olfactiv, termic și vizual. De exemplu, prin
stimularea repetat ă a analizatorului gustativ cu substan țe dulci provoac ă o cre ștere a sensibilit ății
pentru acru.
Este important de subliniat faptul c ă la nivelul fiec ărui analizator au fost identificate
mecanismele de accentuare a contrastului. Aceste mecanisme sunt cel mai bine puse în eviden ță
la nivelul analizatorului vizual unde procesare foto-chimic ă de la nivelul retinei implic ă procese
foarte complexe de accentuare a contrastului.

• Legea adapt ării eviden țiază dinamica proceselor de la nivelul analizatorului .
Este o lege psihofiziologic ă și relațională întrucât demonstreaz ă specificitatea proceselor care se
produc la nivelul analizatorului. Concret, legea adapt ării demonstreaz ă modificarea nivelului
sensibilit ății analizatorului în condi țiile stimul ării prelungite a acestuia. Se demonstreaz ă pe
aceast ă cale capacitatea analizatorului de a- și modifica dinamica sensibilit ății în raport cu durata
stimul ării dar și cu intensitatea acesteia. Astfel, stimularea prelungit ă a analizatorului cu stimuli
de intensitate sc ăzută provoac ă o sc ădere a pragului și o cre ștere a nivelului sensibilit ății
(adaptare ascendent ă). Stimularea prelungit ă a analizatorului cu stimuli de intensitate crescut ă
provoac ă o cre ștere a pragurilor și corespunz ător o sc ădere a nivelului sensibilit ății (adaptare
descendent ă).
Fenomenul adapt ării poate fi analizat și din perspectiva vitezei, a rapidit ății cu care acesta
se produce. Psihofiziologul american Adrian, 1928 împ ărțea analizatorii în trei categorii din acest
punct de vedere: rapid adaptabil, mediu adaptabil și lent adaptabil. Viteza adapt ării se afl ă în
strâns ă legătură cu valoarea adaptativ ă a analizatorului pentru integritatea organismului. Vom
înțelege a șadar c ă senza țiile de durere sunt lent adaptabile, la fel cele interne, organice,
vestibulare. Apoi între analizatorii cu vitez ă medie de adaptare este considerat auzul, iar între
analizatorii rapid adaptabili – tactul, gustul, mirosul. V ăzul prezint ă o particularitate aparte:
vederea nocturn ă este lent adaptabil ă, iar vederea diurn ă este rapid adaptabil ă.
Adaptarea la întuneric a fost cel mai intens studiat ă datorit ă implica țiilor de ordin
economic și social. Au fost puse în eviden ță următoarele faze ale adapt ării la întuneric: faza
modific ării bru ște a sensibilit ății în sensul cre șterii sau sc ăderii acesteia, faz ă care dureaz ă circa
15 min. În aceast ă etapă se constat ă o pierdere total ă a sensibilit ății echivalent ă cu senza ția de
orbire; a doua faz ă este cea a modific ărilor lente la fel în sens ascendent sau descendent. În

Page12 aceast ă etapă se constat ă o cre ștere treptat ă dar lent ă a nivelului sensibilit ății pe parcursul a circa
50 min.; a treia faz ă este cea a relativei stabilit ăți prin men ținerea sensibilit ății la nivelul stabilit
pe parcursul unui interval mai lung de timp, de circa 2 ore; cea de-a patra faz ă este de stabilizare
deplin ă și atingere a maximumului sensibilit ății vizuale dup ă 4 ore. Constat ăm că adaptarea este
un mecanism de optimizare a procesului recep ției senzoriale, de stabilizare a sensibilit ății la un
nivel func țional care corespunde cel mai bine caracteristicilor fizice și valorii de semnalizare a
stimulilor specifici.

• Legea sensibiliz ării și depresiei sau legea interac țiunii analizatorilor . Dup ă cum
am văzut, în mod definitoriu, senza ția se raporteaz ă la analizatori strict specializa ți care ofer ă o
informa ție specific ă raportat ă la stimuli de o anumit ă natur ă. Dar analizatorii nu func ționeaz ă
separat f ără a se influen ța reciproc în dinamica lor procesual ă. Dimpotriv ă, analizatorii
interac ționeaz ă și se influen țează reciproc. Aceast ă interac țiune este de dou ă tipuri: a)
interac țiunea intramodal ă se manifest ă la nivelul unuia și aceluia și analizator atunci când p ărțile
componente ale unui analizator pereche se influen țează reciproc provocând cre șterea
sensibilit ății (sensibilizarea) sau sc ăderea acesteia (depresia). Exemplul cel mai edificator este
analizatorul vizual. Astfel, constat ăm că absen ța stimul ării pe o anumit ă perioad ă de timp a unuia
dintre cei doi ochi nu se soldeaz ă cu pierderea sensibilit ății acestuia; dimpotriv ă, atunci când
ochiul î și reia activitatea se constat ă o revenire rapid ă la parametrii normali de func ționare
datorit ă unui proces de sensibilizare continu ă manifestat prin impulsurile activatorii oferite de
către ochiul pereche; b) interac țiunea intermodal ă se manifest ă ca sensibilizare sau depresie ca
efect al stimul ării altui analizator. Astfel stimularea unui analizator la un anumit nivel de
intensitate poate s ă provoace cre șterea sau sc ăderea nivelului sensibilit ății în cadrul altui
analizator. De obicei aceste interac țiuni se realizeaz ă între analizatorii apropia ți ca func ții și
valoare de semnalizare. Stimularea vizual ă cu stimuli de intensitate medie poate s ă conduc ă la o
creștere a nivelului sensibilit ății auditive, gustative sau olfactive. Tot a șa stimularea auditiv ă la
nivel de intensitate medie poate s ă conduc ă la o cre ștere a sensibilit ății la nivelul altor
analizatori. Stimularea cu o intensitate crescut ă foarte apropiat ă de pragul absolut superior
provoac ă în mod obi șnuit sc ăderea nivelului sensibilit ății altor analizatori. Cel mai bun exemplu
este senza ția de durere care antreneaz ă diminuarea sensibilit ății vizuale sau auditive.

Page13 La baza interac țiunii analizatorilor stau mecanismele zonelor de asocia ție subcortical ă.
Câmpurile neuronale care alc ătuiesc ariile de proiec ție cortical ă specializat ă pentru diver și
analizatori trimit termina ții nervoase în zona subcortical ă, termina ții care se extind și se
intersecteaz ă cu cele ale altor zone de proiec ție cortical ă. În mod evident efectele de interac țiune
vor fi mai ample între analizatorii care au arii corticale învecinate. Un alt mecanism care poate fi
invocat în explicarea interac țiunii analizatorilor este cel al raporturilor dintre excita ție și inhibi ție
la nivel cortical. De exemplu, stimularea cu intensitate crescut ă a unui analizator provoac ă la
nivelul ariilor lui de proiec ție specializate de pe cortex un fenomen de inhibi ție în zonele
învecinate (depresie). Ulterior dup ă încetarea ac țiunii stimulului de intensitate puternic ă zonele
învecinate revin la nivelul ini țial al sensibilit ății (sensibilizare).
Un caz particular al interac țiunii analizatorilor îl constituie fenomenul de sinestezie. În
acest caz asist ăm la o cre ștere a sensibilit ății unui analizator ca efect al ac țiunii altui analizator
fără ca acel analizator s ă fie stimulat în mod specific. Cu alte cuvinte, stimularea unui analizator
provoac ă efecte specifice unei stimul ări senzoriale la nivelul altui analizator f ără ca acesta din
urmă să fi fost stimulat. Acest fenomen a constituit o preocupare a psihologilor înc ă de la
începuturile psihologiei experimentale dar trebuie s ă spunem c ă e greu de adus dovezi
experimentale riguroase în sprijinul acestui fenomen. Știm doar c ă persoanele care prezint ă
aptitudini native artistice sunt capabile s ă descrie manifest ări de sinestezie. Nu ne putem baza
decât pe relat ările subiective ale unor persoane f ără să putem m ăsura obiectiv aceste senza ții. În
schimb, cea mai bun ă demonstra ție a faptului c ă artiștii dota ți trăiesc fenomene de sinestezie o
constituie operele lor. Noi, în calitate de beneficiari, de exemplu putem s ă trăim un anumit tip de
senza ții vizuale atunci când audiem anumite piese muzicale sau putem s ă trăim anumite senza ții
auditive, melodice atunci când vizualiz ăm o scen ă, o imagine, o pictur ă.

1.5. Senza țiile vizuale
Particularit ățile stimulilor vizuali
Spectrul undelor vizibile este cuprins între 397 și 723 μm, între 0,01 și 0,04 μm se
manifest ă undele ultraviolete iar între 0,8 și 350 μm undele infraro șii.
Lumina are o frecven ță foarte ridicat ă ajungând la valoarea de 6 x 1014 c/s pentru
lungimea de und ă de 500 μm și o viteaz ă de propagare de 300 de mii de km/s. Propagarea

Page14 luminii are un caracter rectiliniu și o slab ă presiune de radia ție, respectiv un efect mecanic
extrem de sc ăzut.
Luminozitatea este calitatea unei surse care emite lumin ă proprie.
Iluminarea este calitatea suprafe țelor care reflect ă și difuzeaz ă lumina unei surse str ăine.
Sursele luminoase pot fi:
– naturale,
– artificiale,
– luminiscente, ca rezultat al excita ției electronilor intraatomici,
– electroiluminiscente, în cazul în care o substan ță fosforescent ă este excitat ă de un
curent alternativ,
– bioluminiscente, produse de licurici și anumite microorganisme marine prin procese
chimice de oxidare a substan ței luciferice,
– fluorescente, ca manifestare luminiscent ă a fotonilor,
– incandescente, ca lumin ă rezultat ă din supraînc ălzirea corpurilor sau substan țelor (I.
Ciofu, 1978).
Sursele de lumin ă sunt cel mai adesea indirecte ca lumin ă reflectat ă. Astfel, corpurile
care reflect ă toate radia țiile apar albe, cele care absorb toate radia țiile apar negre iar în cazul în
care sunt absorbite toate mai pu țin una corpul apare luminos prezentând culoarea
corespunz ătoare radia ției cu lungimea de und ă respins ă. În cazul în care raportul dintre reflectare
și absorb ție este aproximativ egal corpul apare transparent sau semitransparent, a șa cum este
cazul sticlei sau a apei limpezi.
Structura retinei
Fără a intra în detalii anatomofiziologice prezente în oricare tratat de anatomie și
fiziologie vom consemna acele componente ale structurii retinei importante pentru experimentele
de laborator în domeniul sensibilit ății vizuale.
Aria periferic ă a retinei se nume ște ora serata este continuat ă cu o zon ă numit ă macula
lutea sau „pata galben ă” care începe de la prelungirea axului optic spre partea temporal ă a
ochiului.
Foveea central ă se afl ă în prelungirea axului vizual și are receptorii vizuali dispu și radial.
Distribu ția celulelor cu conuri și bastona șe se prezint ă în felul urm ător: pe m ăsură ce ne
deplas ăm de la macula lutea la ora serata raportul dintre num ărul conurilor și al bastona șelor se

Page15 modific ă treptate predominând celulele cu bastona șe în interiorul foveei centrale sunt numai
celulele cu conuri, responsabile de vederea cromatic ă.
„Pata oarb ă” este zona retinei pe unde fibrele nervoase p ărăsesc retina. În aceast ă zonă nu
există celule receptoare. Zona de maxim ă sensibilitate la întuneric se afl ă în macula lutea.
Vederea fotopic ă și scotopic ă
Senza țiile vizuale îndeplinesc dou ă roluri fundamentale. În primul rând cel de receptare a
luminozit ății și strălucirii și în al doilea rând cel de receptare a culorilor. Aceste dou ă func ții
opereaz ă inseparabil în condi țiile vederii diurne. Vederea diurn ă se mai nume ște și vedere
fotopic ă și este specializat ă pentru intensit ăți luminoase ridicate.
Vederea scotopic ă sau crepuscular ă și de noapte intervine în cazul unor intensit ăți
luminoase sc ăzute.
Vederea fotopic ă și cea scotopic ă stau la baza dualit ății anatomice și func ționale a retinei
exprimat ă prin existen ța celor dou ă tipuri de receptori: conurile pentru vederea diurn ă,
bastona șele pentru vederea crepuscular ă. Cercet ările au demonstrat c ă valoarea maxim ă a
sensibilit ății scotopice se afl ă la o lungime de und ă de 551 μm în zona spectrului albastru-verzui
propriu vederii crepusculare. În schimb, vederea fotopic ă prezint ă valori maxime ale sensibilit ății
la valori de 555 μm în zona spectrului galben-verde proprie vederii diurne.
În procesul trecerii de la vederea diurn ă la cea crepuscular ă sau invers se produc
fenomene optice paradoxale descrise în psihofiziologie drept fenomenul purkinje . Fenomenul
const ă în pierderea culorii obiectelor care devin cenu șii în condi țiile trecerii de la vederea
fotopic ă la cea scotopic ă sau invers. În mod experimental se poate demonstra fenomenul astfel:
pe un fundal heterocronic se proiecteaz ă o lumin ă albă cu intensitate variabil ă până la aparenta
egalizare a luminozit ății fiec ărei radia ții. În acest moment culoarea albastr ă de care este legat ă
vederea scotopic ă ne va ap ărea mai clar reliefat ă în compara ție cu cea ro șie caracteristic ă vederii
fotopice.
O altă variant ă experimental ă implic ă alegerea unei intensit ăți medii de iluminare astfel
încât culorile ro șu și albastru s ă ne apar ă ca având aceea și strălucire. În aceste condi ții vom
observa c ă albastrul este mai bine perceput. A șadar, în vederea scotopic ă, nivelul cel mai ridicat
al sensibilit ății se reg ăsește pe frecven ța culorii albastre. Spre exemplu iarba iluminat ă noaptea
artificial va ap ărea de un gri luminos în timp ce orice obiect de culoare albastr ă va manifesta în
aceste condi ții un spor de luminozitate (I. Ciofu, 1978).

Page16 Cei mai mul ți autori explic ă fenomenul purkinje prin dualitatea mecanismelor vederii: o
parte dintre procesele retinei sunt orientate spre receptarea culorilor iar alta spre receptarea
intensit ății luminii. Exist ă argumente în aceast ă direc ție astfel: la viet ățile exclusiv diurne cum ar
fi porumbeii sau reptilele retina con ține doar conuri iar la viet ățile exclusiv nocturne cum ar fi
bufnița sau cârti ța retina con ține doar bastona șe.
Unele persoane manifest ă dificult ăți în vederea nocturn ă, cecitate nocturn ă sau
hemeralopie, ceea ce sugereaz ă faptul c ă exist ă deficien țe în func ționarea sistemului bastona șelor
din retin ă și asociate cu tulbur ări de sintez ă a rodopsinei.
Vederea cromatic ă reprezint ă capacitatea ochiului uman de a discrimina calit ățile
obiectelor din mediul înconjur ător în func ție de nuan ța sau tonalitatea cromatic ă, de intensitate
sau str ălucire și de satura ție. Ace ști factori constituie variabile independente fundamentale în
studiul experimental al vederii cromatice.
Lungimea de und ă sau tonalitatea cromatic ă exprim ă specificitatea fiec ărei culori. Cele
șapte culori spectrale prezint ă lungimi de und ă specifice: violet – 390-450 μm; indigo – 450-480
μm; albastru – 480-510 μm; nuan țe intermediare între albastru și verde – 510-550 μm; verde –
550-575 μm; galben – 575-590 μm; portocaliu – 590-620 μm; ro șu – 620-800 μm. dintre aceste
șapte culori spectrale de baz ă patru sunt culori cromatice unice: ro șu, verde, galben, albastru.
Amestecul lor dou ă câte dou ă numite unice complementare conduc la alte culori sau nuan țe. De
asemenea, se vorbe ște și despre trei culori acromatice și anume: alb, negru și gri.
În procesul vederii cromatice este specializat ă în primul rând fobeea apoi restul retinei,
respectiv macula luteea, pân ă la ora serata, zona periferic ă oarbă la culori.
Oamenii reu șesc să disting ă în medie 100 de nuan țe cromatice. Unii pot ajunge la 140,
alții se men țin în jur de 50. Acestea sunt nuan țe cromatice pe care oamenii obi șnuiți la pot
utiliza. Standardele industriale utilizeaz ă cca. 5000 de nuan țe cromatice iar num ărul de
combina ții și nuan țe posibile pe cale digital ă a ajuns în momentul de fa ță la cca. 70.000.
Al doilea factor implicat în vederea cromatic ă este intensitatea radia ției sau strălucirea
care provoac ă modificarea nuan țelor cromatice.
Al treilea factor implicat este satura ția definit ă drept capacitatea de a distinge intensitatea
tonalit ății cromatice în raport cu gradul de puritate.
Diverse teorii au încercat s ă explice fenomenul vederii cromatice. Teoria tricromatic ă
susținută mai ales de c ătre Helmholtz (1852) consider ă că în retin ă exist ă trei tipuri de receptori

Page17 pentru culorile ro șu, verde și albastru. Ulterior au fost identifica ți pigmen ții implica ți în absorb ția
celor trei culori. cercet ările desf ășurate de-a lungul timpului au adus confirm ări ale acestei teorii.
După cum arat ă I. Ciofu (1978) în urma unei treceri atent în revist ă a teoriilor cromatice, nu
există în retin ă receptori specifici pentru fiecare culoare. Senza ția uneia sau alteia dintre culori
este legat ă de activarea mai multor tipuri de receptori, num ărul acestora fiind îns ă mult mai
scăzut decât num ărul culorilor perceptibile. Concluzia autorului citat este c ă nu trebuie s ă ne
ambiționăm în a apela la o teorie care s ă verifice ca atare și în întregul s ău procesul parcurs de la
recep ție ocular ă la cortexul vizual deoarece procesele subiective sunt de cele mai multe ori
rezultatul unor verigi morfofunc ționale care presupun posibilitatea integr ării mecanismelor
centrale cu experien ța subiectiv ă a culorii.
Tulbur ările vederii cromatice sau cecitatea cromatic ă.
Cecitatea cromatic ă apare mai des la b ărbați (în propor ție de 3-4%) și mai rar la femei
(0,5%). Caracteristic cecit ății cromatice este faptul c ă subiec ții pot numi corect culorile chiar
dacă nu le disting și aceasta în baza experien ței care atribuie anumite culori anumitor obiecte sau
lucruri: „iarba este verde”, „sângele este ro șu”. Cecitatea cromatic ă total ă numit ă acromatopsie
este o tulburare foarte rar ă, la fel de rar ă este și cecitatea pentru albastru-galben. Cea mai
frecvent ă de cecitate este cea pentru ro șu-verde. Cecitatea pentru ro șu se nume ște protanopie iar
cea pentru verde deuteranopie. Aceste forme de cecitate exprim ă faptul c ă persoanele respective
confund ă roșul cu verdele și chiar cu alte culori de aceea și strălucire sau satura ție cum ar fi
albastrul sau cenu șiul. Pentru investigarea tulbur ărilor cromatice se folosesc plan șe
pseudoizocromatice stilling, ishihara sau atlasul polack. Aceste probe sunt alc ătuite din plan șe pe
care sunt prezentate prin cercule țe de m ărimi, culori și nuan țe diferite cifre, litere sau figuri. I se
prezint ă subiectului pe rând aceste plan șe și i se cere s ă identifice cifra, litera sau semnul
imprimat. Aceste plan șe sunt astfel realizate încât ochiul normal le poate citi clar, în timp ce
persoanele care sufer ă de cecitate cromatic ă identific ă cifrele, literele sau semnele cu greutate,
incorect sau deloc (Al. Ro șca, 1971).

1.6. Senza țiile auditive
Particularit ățile stimulilor acustici
1. Frecven ța. Se define ște prin num ărul de vibra ții sau oscila ții pe unitatea de timp
(secund ă). Valorile frecven ței se m ăsoară prin cicli pe secund ă sau herzi. Indicatorul de frecven ță

Page18 se manifest ă pe un continuum situat între dou ă limite: limita inferioar ă de joas ă frecven ță și cea
superioar ă de înalt ă frecven ță. Urechea uman ă reușește să acceseze un registru de frecven țe
cuprins între 20 și 20 de mii de Hz. Sub 20 de Hz ne afl ăm în zona frecven țelor joase, a
infrasunetelor iar peste 20 de mii în zona frecven țelor înalte, a ultrasunetelor. Spre exemplu,
vocea uman ă are frecven ța medie de 500 Hz, vocea unei soprane, în concert, evolueaz ă între 80-
1150 Hz. Sunetele pianului evolueaz ă pe un registru și mai larg între 27 – 4150 Hz iar orga pare
să se suprapun ă aproape în întregime cu registrul de audibilitate al urechii umane întrucât
sunetele acesteia se manifest ă între 16-16.700 Hz.
2. Amplitudinea sau intensitatea undei sonore . Se define ște prin for ța oscila ției și este
rezultanta distan ței dintre vârful unei oscila ții și linia nul ă de echilibru. Amplitudinea
desemneaz ă particularit ățile energetice ale undei care determin ă intensitatea sunetului. Unitatea
de m ăsură a intensit ății este decibelul: dB reprezint ă a 10 partea dintr-un bel, este a șadar o
unitate de m ăsură logaritmic ă.
Decibelul este rezultanta rela ției dintre dou ă intensit ăți, respectiv dintre o intensitate
concret ă ce urmeaz ă a fi evaluat ă și o intensitate de baz ă sau etalon. Astfel, dac ă o intensitate
concret ă I1 evaluat ă în unit ăți de energie este de 10 ori mai mare decât o alt ă intensitate etalon I 0,
măsurată în acelea și unit ăți de energie, atunci I 1 va fi cu 10 dB mai mare decât I 0. Rezult ă că
valoarea de 10 dB este doar un raport de intensit ăți și nu intensitatea absolut ă. Pentru scopuri
experimentale și practice au fost elaborate diferite scale decibelice care exprim ă nivelurile
intensit ății.
Registrul sensibilit ății auzului uman la indicatorul de intensitate este foarte larg la fel ca
și la v ăz. Diferen ța de intensitate dintre cel mai slab sunet abia perceptibil și cel care produce
durere este foarte mare.
Între indicatorul de frecven ță și cel de amplitudine sunt rela ții de condi ționare reciproc ă
exprimate printr-un raport invers propor țional.
3. Forma sau timbrul define ște aspectul general al curbei undelor sonore. Cercet ările
experimentale au demonstrat c ă oscila țiile undei sinusoidale prezint ă o amplitudine și frecven ță
constante sau variabile. Simultan, peste frecven ța de baz ă a undei sonore se suprapun diverse
frecven țe secundare numite armonici. Combinarea dintre tr ăsăturile de baz ă și cele suprapuse
conduc la elaborarea timbrului sunetului.

Page19 Din punctul de vedere al formei sau al timbrului sunetele pot fi împ ărțite în: sunete
simple și sunete complexe. Sunetele simple sunt tonuri pure ce pot fi reprezentate cu ajutorul
unei singure sinusoide sau armonic ă. Se întâlnesc foarte rar în natur ă și se pot genera artificial
foarte dificil. Majoritatea cople șitoare a sunetelor sunt sunete complexe alc ătuite dintr-o
frecven ță fundamental ă și variate frecven țe supraad ăugate. În situa ția în care timpul periodic
ciclic al componentelor ad ăugate este acela și cu al componentelor de baz ă unda va avea un
caracter periodic și sunetul corespunz ător va fi perceput ca un sunet melodic, muzical. În situa ția
în care timpul periodic ciclic al componentelor supraad ăugate difer ă de cel al componentelor de
bază unda sonor ă va avea un caracter aperiodic și sunetul va fi perceput ca un zgomot.

Clasificarea stimulilor acustici:
a) după natura sursei putem identifica:
• stimuli acustici genera ți de surse naturale;
• stimuli acustici genera ți de surse artificiale;
• stimuli acustici genera ți de vocea uman ă
b) după indicatorul periodicit ății undei sonore putem identifica:
• unde sonore periodice, melodice, sunete muzicale;
• unde sonore aperiodice, zgomote;
c) în raport cu indicatorul de frecven ță sau de registru al sensibilit ății se poate vorbi
despre:
• registrul sunetelor de joas ă frecven ță cuprins între 16 și 500 Hz;
• registrul sunetelor de frecven ță medie cuprins între 500 și 3500 Hz; acesta fiind
registrul optim de audibilitate;
• registrul sunetelor de înalt ă frecven ță, ceea ce dep ășește 5000 Hz;
d) în raport cu indicatorul de intensitate al undelor sonore putem vorbi despre:
• sunete de intensitate puternic ă;
• sunete de intensitate moderat ă;
• sunete de intensitate slabe;
e) după indicatorul valorii de semnalizare putem vorbi despre:
• stimuli acustici semnificativi, care induc comportamente specifice cu o finalitate
bine definit ă;

Page20 • stimuli neutri; în general relativ neutri într-un prim moment al recep ției întrucât
tendin ța de acordare a unei valori de semnalizare se manifest ă foarte rapid. Stimulii
neutri determin ă a o reac ție nespecific ă de orientare.

Adaptarea auditiv ă
După clasificarea fiziologului american Adrian, analizatorul auditiv, prezint ă un nivel de
adaptabilitate medie. Se constat ă că, efectul cel mai puternic al adapt ării, asociat cu sc ăderea
sensibilit ății se realizeaz ă la sunetele de intensitate mare. Fenomenul se explic ă prin faptul c ă
urechea uman ă, prin construc ția ei anatomic ă, este expus ă stimulilor sonori, zgomotelor de
variate intensit ăți astfel încât adaptarea se impune ca o m ăsură de protec ție a analizatorului
auditiv. În primele trei minute ale ac țiunii unui sunet puternic sensibilitatea auditiv ă rămâne la
nivelul ini țial, fără modific ări deosebite. Urmeaz ă o scădere brusc ă, masiv ă a sensibilit ății și apoi
o scădere lent ă până la stabilizarea ei la un nivel constant.
O particularitate a adapt ării auditive este caracterul ei generalizat: efectele adapt ării
respectiv sc ăderea sensibilit ății se extind și în raport cu sunetele învecinate și mai ales în raport
cu cele de intensitate sc ăzută. Pe de alt ă parte, sunetele de frecven ță înaltă și intensitate crescut ă
provoac ă o cre ștere a nivelului pragurilor pentru frecven țele mai înalte.
În ceea ce prive ște adaptarea binaural ă se constat ă că aceast ă antreneaz ă o scădere mai
pronun țată și de mai lung ă durat ă a nivelului sensibilit ății decât în adaptarea monaural ă. În
schimb, adaptarea monaural ă antreneaz ă creșterea sensibilit ății într-o manier ă compensatorie la
nivelul celeilalte urechi.
Dinamica adapt ării auditive este destul de rapid ă astfel încât în trecerea de la un mediu de
intensitate sonor ă la unul silen țios se produce fenomenul de dezadaptare și corespunz ător o
creștere a nivelului sensibilit ății. În schimb, men ținerea subiectului pentru un timp îndelungat
într-un mediu silen țios, izolat fonic provoac ă fenomene de suprasensibilizare, de concentrare
tensionat ă a aten ției precum și manifest ări de tip anxios.
O particularitate a dinamicii adapt ării auditive este și selectivitatea acesteia. Astfel, pe un
fond zgomotos, pot fi discrimina ți stimuli sonori cu o înalt ă valoare de semnalizare pentru
persoana respectiv ă. Desigur c ă cea mai înalt ă valoare de semnalizare o prezint ă semnalele
verbale. În condi ții de specializare a unor activit ăți profesionale pot fi sesizate sunete specifice

Page21 unor ma șini, utilaje, instrumente aflate în activitate și pe care persoana respectiv ă le manevreaz ă.
Fenomenul de selectivitate auditiv ă se reg ăsește în raporturile dintre adaptare și mascare .
Fenomenul de mascare se manifest ă în condi țiile în care urechea este expus ă acțiunii
simultane sau intersectate a dou ă sau mai multe sunete care difer ă între ele sub raportul
intensit ății și al frecven ței. Cercet ările au demonstrat c ă efectul de mascare cel mai puternic îl
prezint ă sunetele cu o frecven ță joasă cuprins ă între 150 și 450 Hz și cu o intensitate puternic ă.
O combina ție între un num ăr de surse acustice nerela ționate produce un zgomot. În
condi țiile în care nici una dintre sursele singulare nu este mai intens ă decât celelalte atunci
distribu ția zgomotului va fi gaussian ă. Dac ă avem de-a face cu o energie egal ă la toate
frecven țele atunci zgomotul este „alb”. Zgomotul este folosit adesea în experimentele
psihoacustice, în studiile asupra camufl ării, întrucât face dificil ă sau imposibil ă auzirea altui
sunet. La o prim ă aproximare dac ă semnalul este detectabil cu zgomot de fundal și dacă nivelul
zgomotului cre ște cu 10 dB atunci semnalul trebuie s ă creasc ă și el cu 10 dB pentru a atinge
același nivel de audibilitate.

1.7. Senza țiile gustative
Gustul este unul dintre sim țurile chimice ce se bazeaz ă pe capacitatea limbii de a dizolva
și de a recepta calit ățile chimice ale stimulilor. Limba are un aspect poros dat de cele patru tipuri
de papile aflate pe suprafa ța ei. Mugurii gustativi se g ăsesc la suprafa ța epitelial ă a celor patru
tipuri de papile. Mugurul gustativ este o aglomerare de celule globulare aranjate sau dispuse ca o
felie dintr-o portocal ă. Deschiz ătura acestor celule care leag ă mugurul gustativ de limb ă este
denumit ă por gustativ. Celule din mugurul gustativ nu sunt toate identificate la microscop unele
apar mai întunecate decât celelalte și s-a ajuns la concluzia c ă exist ă o diferen țiere a acestor
celule în func ție de luminozitatea lor. Dar ele mai sunt diferen țiate și prin caracteristicile lor
morfologice. Fibrele analizatorului gustativ se ramific ă înainte s ă inerveze celulele receptoare
gustative astfel c ă un singur neuron poate inerva mai mult de o singur ă celul ă receptoare. Atunci
când o celul ă receptoare gustativ ă este stimulat ă sunt transmise impulsuri c ătre zonele de
proiec ție din sistemul nervos central. F ără a insista asupra mecanismelor anatomo-fiziologice ale
gustului este important s ă amintim specializarea diferitelor zone ale limbii pentru cele patru
substan țe de baz ă astfel pentru dulce este specializat vârful limbii, pentru amar – baza limbii,
pentru acru – zonele marginale și pentru s ărat – zonele anterioare și marginale.

Page22 Gustul s ărat este produs în principal de s ăruri anorganice dizolvate în ap ă. Gustul s ărat
cel mai pur este provocat de clorura de sodiu (NaCl). Alte s ăruri tind s ă provoace gustul acru,
amar, dulce și sărat. Gustul acru s-a crezut mult timp c ă rezult ă din disocierea ionului de
hidrogen în acizi. O enigm ă o constituie faptul c ă acizii organici slabi (acidul acetic) tind s ă fie
mai acri decât acizii puternici cu acela și pH (dup ă S.S. Stevens, 1989).
Gustul dulce are drept stimul zaharozele, glucoza și fructoza. Fructoza și glucoza sunt
monozaharide. Sucroza este o dizaharid ă format ă din monozaharidele fructozei și glucozei. O
serie de compu și anorganici sunt dulci cum ar fi clorura de bariu, dar gustul dulce, este asociat în
mod tipic cu compu și organici. O varietate a acestora este foarte cunoscut ă deoarece ele au fost
sau sunt folosite în substan țele nenutritive care îndulcesc. Acestea includ dulciurile, s ărurile
ciclamate, s ărurile zaharine și aspartamul. Gustul amar ca și cel dulce este produs de unele
substan țe anorganice și de o varietate de compu și organici. Nu exist ă o generalizare a tuturor
propriet ăților comune substan țelor amare și deci nici un model general al receptorului pentru
gustul amar. De-a lungul timpului au fost propuse variate tipuri de gusturi. Ultima form ă
acceptat ă fiind cea a lui Kiesov din 1896.
Aristotel
(384-322 î.Hr.) Fernel
(1581) Haller
(1786) Horn
(1825) Orhwall
(1892) Kiesov
(1896)
dulce dulce dulce dulce dulce dulce
amar amar amar amar amar amar
acru acru acru acru acru acru
sărat sărat sărat sărat sărat sărat
aspru nestrict aspru alcalin
picant picant spirtos
nestrict aspru aromat
gras insipid
insipid putrefact
urinos
acrișor

Page23 Cele patru gusturi de baz ă și-au dovedit utilitatea pentru descrierea experien ței gustului și
pentru organizarea datelor psihofizice (praguri, contrast, adaptare) și probabil c ă vor continua s ă
domine gusturile psihofizice chiar dac ă va ap ărea un sistem mai util.
A. Factori obiectivi care privesc însu șirile nespecifice ale stimulilor și ambian ței.
1. Temperatura
a) Temperatura mediului ambiant: se constat ă că o cre ștere a temperaturii mediului
ambiant conduce la sc ăderea sensibilit ății pentru s ărat, acru și amar. Men ținerea unei temperaturi
ridicate o perioad ă mai mare de timp face ca sc ăderea sensibilit ății să dobândeasc ă un caracter
constant.
b) Temperatura substan ței stimul are o influen ță mai net ă. Astfel, cercet ările sistematice
ale lui Hahn și Günther (1932) cu ajutorul gustometrului au eviden țiat urm ătoarele rela ții:
• sensibilitatea fa ță de substan țele dulci poate cre ște o dat ă cu cre șterea temperaturii
acestora dar numai pân ă la limita de 37șC dincolo de care sensibilitate scade
brusc, iar la 50șC senza ția de dulce dispare total;
• pentru s ărat temperatura optim ă este de 18șC;
• pentru amar temperatura optim ă este de 10șC;
• la 0șC toate senza țiile gustative sl ăbesc considerabil sau dispar complet.
2. Lumina:
• șederea timp îndelungat (20-24 de ore) în întuneric conduce la sc ăderea
sensibilit ății gustative;
• lumina diurn ă optim ă cu cer senin provoac ă o ușoară creștere a sensibilit ății
gustative.
3. Concentra ția de oxigen din atmosfer ă:
• scăderea concentra ției de oxigen provoac ă o sc ădere a senza ției de dulce și
oscila ții în celelalte trei senza ții: cre ștere în primul moment apoi sc ădere.
4. Culorile asociate influen țează dinamica sensibilit ății gustative în strâns ă legătură cu
experien ța culorii asignate alimentelor consumate. În acela și timp varietatea cromatic ă,
combina țiile cromatice conduc la cre șterea sensibilit ății gustative. În acest caz un rol important îl
are experien ța și stilul de via ță.

Page24 B. Factori subiectivi, psihofiziologici
1. Dinamica trebuin ței de hran ă și trebuin țele alimentare . Inițial senza ția de foame
provoac ă o cre ștere general ă a acuit ății gustative. Nesatisfacerea alimentar ă, accentuarea
senza ției de fl ămânzire provoac ă o sc ădere a sensibilit ății pentru dulce și sărat și o cre ștere a
sensibilit ății pentru amar (gust am ărui în gur ă). Alimentele în deficit sau fa ță de care subiectul
are un set pozitiv par foarte gustoase în schimb sa țietatea sau reac ția repulsiv ă față de anumite
alimente face ca substan țele să pară lipsite de gust sau chiar nepl ăcute și provoac ă o scădere a
sensibilit ății față de acestea.
2. Tonalitatea afectiv ă și experien ța perceptiv-gustativ ă. Gustul și mirosul sunt
puternic înc ărcate afectiv; la aceasta se adaug ă experien ța perceptiv-gustativ ă dobândit ă în
anumite împrejur ări. Este bine cunoscut faptul c ă o experien ță puternic negativ ă poate s ă
provoace repulsie pentru un aliment sau o substan ță pe o durat ă foarte lung ă de timp ce se poate
prelungi de-a lungul întregii vie ți. La fel, o experien ță pozitiv ă, un context afectiv favorabil poate
provoca men ținerea unui interes și apetit pentru o lung ă durat ă de timp în raport cu respectivul
aliment. Trebuie s ă subliniem c ă oamenii înva ță și își dezvolt ă gusturi alimentare într-o strâns ă
dependen ță cu nivelul de trai, cu resursele materiale dar și cu mediul social, cultural în care
trăiesc.
3. Modific ările în compozi ția sângelui influen țează dinamica sensibilit ății gustative. De
exemplu, injectarea intravenoas ă a narcoticelor, dup ă o perioad ă de laten ță provoac ă o cre ștere
general ă a sensibilit ății gustative.
4. Diminuarea propor țiilor diferitelor substan țe în organism influen țează dinamica
sensibilit ății gustative pentru acestea în sensul sc ăderii pragului senzorial. Spre exemplu, în
hipoglicemie subiec ții prefer ă soluția de zaharoz ă în concentra ție de 30%, în schimb ce în stare
normal ă li se pare excesiv de dulce.
5. Învățarea, antrenamentul la degust ător conduce la perfec ționarea capacit ăților
gustative în sensul sc ăderii pragurilor și creșterii abilit ăților de discriminare, de diferen țiere
gustativ ă.
6. În anumite maladii , mai ales în tuberculoz ă, în faza incipient ă a bolii se constat ă
inițial o cre ștere a sensibilit ății urmat ă de denatur ări oscilate și apoi o sc ădere considerabil ă a
sensibilit ății gustative. În st ările gripale se produc denatur ări ale gustului. În afec țiuni ale
sistemului nervos și afec țiuni psihice (traumatisme, tumori, epilepsie, paralizie progresiv ă,

Page25 isterie, neurastenie) se constat ă o sc ădere a sensibilit ății gustative mergând pân ă la fenomene
paradoxale cum ar fi halucina țiile gustative.

1.8. Senza țiile olfactive
Mirosul este unul dintre sim țurile chimice pe lâng ă gust. Substan țele chimice care sunt
detectate cu ajutorul mirosului trebuie s ă îndeplineasc ă anumite calit ăți astfel moleculele
odorifice trebuie s ă fie suficient de mici pentru a fi volatile și prin evaporare s ă ajung ă la nivelul
nărilor și să se dizolve în mucoasa nazal ă. Comparativ cu gustul, mirosul ne poate avertiza
asupra diferitelor pericole datorit ă capacit ății moleculelor de a se deplasa pe calea aerului.
Capacit ățile olfactive ale fiin ței umane sunt reconsiderate ast ăzi deși mirosul a fost considerat
multă vreme drept un sim ț de natur ă biologic ă și fără implica ții deosebite în via ța social ă.
Comparativ cu performan țele olfactive ale unor animale sim țul olfactiv al omului pare s ă fie
foarte slab. Cu toate acestea spre exemplu mirosul de mosc (secretat de o specie de mamifere din
Asia) poate fi sim țit chiar într-o concentra ție a aerului care nu dep ășește 0,00004 mg/l. Aceast ă
concentra ție ar corespunde dizolv ării într-un bazin cu ap ă cu lungimea de un km, l ățimea de 250
m și adâncimea de 10 m a unei cantit ăți de 100 g de mosc. Se pare c ă exist ă o capacitate
înnăscută a fiin ței umane de a detecta mirosul de natur ă adversiv ă astfel bebelu șii de o zi
detecteaz ă și le place mirosul de pe ște și mirosul de ou ă stricate.
Mirosurile sunt detectate cu ajutorul unor celule receptoare amplasate în epiteliul olfactiv.
În interiorul fiec ărei nări pe partea superioar ă a acesteia se afl ă așa numita mucoas ă nazal ă care
conține epiteliul olfactiv acoperit de mucus. Aceast ă regiune are o suprafa ță de 5 cm2 la oameni
și de 25 cm2 la pisici. Tot în mucoasa nazal ă se afl ă și celule epiteliale pigmentate a c ăror nuan ță
se pare c ă este corelat ă cu sensibilitatea olfactiv ă. La oameni pigmentul culorii este galben
deschis, iar la câini galben închis sau chiar maro. Se presupune c ă pigmentul are rol în procesul
olfactiv pentru c ă ar conduce la detectarea unor tipuri de radia ții în infraro șu. Num ărul de celule
receptoare este de cca. 10 milioane la oameni și evident mult mai multe la șobolani, pisici sau
câini. Mucusul are rolul unui adev ărat filtru în stimularea olfactiv ă putând chiar s ă altereze
mirosul.
Variabile experimentale în studiul olfac ției.
O serie de factori influen țează dinamica sensibilit ății olfactive (M. Golu, 1978). Ace ști
factori pot fi aborda ți și ca variabile experimentale de lucru în studiul olfac ției:

Page26 • dominan ța cerebral ă-nazală : la stângaci nara dreapt ă are rolul dominant și la
dreptaci nara stâng ă;
• diferen țele de sex : sensibilitatea olfactiv ă a femeilor cre ște în timpul ciclului
menstrual atingând maximul în timpul ovula ției. Diferen țierile pe baz ă de sex sunt
evidente numai dup ă pubertate și până la menopauz ă. Se consider ă că mirosul este
un veritabil caracter sexual secundar. Femeile în timpul sarcinii manifest ă o
hipersensibilitate olfactiv ă și de aici apar și stările de r ău, reac țiile de vom ă. Pe de
altă parte, sensibilitatea olfactiv ă a femeii este mai accentuat ă diminea ța decât
seara, în timp ce la b ărbați, în special la cei extrover ți, sensibilitatea olfactiv ă este
maxim ă dup ă-amiaza. De aici deriv ă și necesitatea adapt ării programului
persoanelor specializate în mirosit în industria cosmetic ă și a parfumurilor;
• relația mam ă-copil : la șase zile bebelu șii recunosc mirosul laptelui matern; la
vârsta de 2-3 ani 70% dintre copii recunosc mirosul matern iar la 3-4 ani doar
50%;
• specificitatea mirosului personal : fiecare persoan ă prezint ă o amprent ă osmic ă
proprie. Aceast ă amprent ă osmic ă prezint ă o serie de varia ții de-a lungul vie ții în
raport cu vârsta dar și cu al ți factori cum ar fi maladiile. Anumite boli cum ar fi:
guta, difteria, abcesul pulmonar sunt înso țite de o amprent ă osmic ă specific ă.
Persoanele care sufer ă de hipertiroidie prezint ă hiperosmie (o accentuare a
simțului olfactiv) iar hipertiroidienii prezint ă hipoosmie care poate merge pânî la
anosmie (pierderea sensibilit ății olfactive);
• vârsta : sensibilitatea olfactiv ă crește începând de la 6 ani pân ă pe la 18-20 ani,
spre b ătrânețe nivelul ei scade dar se conserv ă mult mai bine decât v ăzul sau
auzul;
• flămânzirea provoac ă o scădere a sensibilit ății olfactive;
• bolile sistemului nervos cum ar fi infec țiile, tumorile cerebrale, leziuni pot afecta
dinamica sensibilit ății olfactive fie în sensul cre șterii fie în sensul diminu ării;
• afecțiunile respiratorii cum ar fi gripa, guturaiul, virozele respiratorii provoac ă o
scădere sau chiar abolirea sensibilit ății olfactive;
• afecțiunile nazale cum ar fi atrofierea mucoasei, leziuni ale nervului olfactiv
provoac ă la rândul lor sc ăderea sensibilit ății olfactive mergând pân ă la abolirea ei;

Page27 • tumorile cerebrale profunde, isteria și unele st ări maniacale pot provoca
exacerbarea sensibilit ății olfactive mergând pân ă la halucina ții;
• factori fizici cum ar fi temperatura, umiditatea, iluminatul și satura ția cu alte
substan țe mirositoare. În înc ăperile dezodorificate se produce o sc ădere a pragului
sensibilit ății olfactive cu 25%. Temperatura optim ă pentru olfac ție este de 35 pân ă
la 38șC. Umiditatea și iluminatul în limite normale favorizeaz ă olfac ția dar nu s-
au stabilit raporturi ferme;
• normele morale . Acela și miros este apreciat diferit în func ție de aceste norme.
Într-un experiment b ărbați și femei au fost solicita ți să aprecieze mirosul de mosc
ce are o puternic ă conota ție sexual ă. Femeilor le-a provocat o reac ție repulsiv ă,
dezgust și proteste vehemente în schimb b ărbații l-au apreciat ca fiind extrem de
agreabil. Acelea și femei au apreciat drept „delicios” parfumul în compozi ția
căruia moscul constituia elementul de baz ă.
Adaptarea. La nivelul sensibilit ății olfactive dup ă faza ini țială de integrare se constat ă o
diminuare a senza ției olfactive. S.S. Stevens sugereaz ă o sc ădere exponen țială a sensibilit ății
care explic ă timpul de adaptare în sfera olfac ției. Dup ă câteva minute de stimulare continu ă
intensitatea senza ției scade cu aproximativ 30-40% din valoarea magnitudinii ini țiale.
Experimentele sistematice desf ășurate au ajuns la ideea c ă exist ă diferen țe minore de varia ție
pentru rata declinului de la miros la miros sau diferen țe în atingerea stadiului de adaptare. Clasic,
după fiziologul american Adrian olfac ția face parte dintre modalit ățile senzoriale rapid
adaptabile. Într-adev ăr unii stimuli olfactivi precum sortimentele de mosc sau anisol sunt
cunoscu ți ca fiind u șor adaptabili. Acest lucru s-ar putea explica prin proprietatea moscului dea fi
ușor absorbit la nivelul suprafe ței pielii. Pentru stimulii care se absorb mai greu, absorb ția sau
purificarea între inhal ări pot conduce la o acumulare de particule odorante la nivelul mucusului și
al receptorilor. În orice caz, un miros care provoac ă iritații va tinde s ă determine o adaptare mult
mai grea.
Adaptarea olfactiv ă prezint ă o serie de particularit ăți:
– doi stimuli olfactivi relativ asem ănători, cu structuri moleculare similare determin ă o
adaptare încruci șată mai puternic ă decât stimulii nesimilari;
– doi stimuli relativi nesimilari pot determina o adaptare încruci șată puternic ă în timp
ce doi stimuli similari pot determina o adaptare mai redus ă;

Page28 – adaptarea încruci șată este în general asimetric ă, respectiv stimulul A poate avea un
efect mai mare asupra stimulului B decât o are stimulul B asupra lui A. Adaptarea
încruci șată se poate manifesta atunci când un stimul îl precede pe altul și produce
chiar efecte de facilitare reciproc ă cu o inversare a ordinii de prezentare. Trebuie
subliniat faptul c ă o expunere anterioar ă la un stimul determin ă invariabil îngreunarea
perceperii altuia, indiferent de calit ăți sau structura molecular ă a particulelor. O alt ă
observa ție este aceea c ă adaptarea încruci șată cu un stimul rar conduce la alterarea
calității celuilalt stimul și îngreuneaz ă adaptarea;
– adaptarea și oboseala olfactiv ă tind s ă se confunde. Un miros, un stimul, slab aplicat
continuu înceteaz ă de a mai fi sim țit dup ă câteva minute. Este vorba aici de ceea ce
H. Pieron denumea sub titlul de „timp util” de aplicare a unei stimul ări în func ție de
dinamica adapt ării;
– creșterea gradului de concentrare al unui miros poate da impresia unui miros diferit.
De exemplu, indolul în concentra ție puternic ă are miros de fecale iar în concentra ție
slabă are miros pl ăcut de flori (indolul este o substan ță chimic ă extras ă din gudroane
și se folose ște pentru accentuarea mirosului parfumului de flori);
– în fenomenul adapt ării olfactive nu se poate vorbi la modul general despre o adaptare
rapidă întrucât aceasta depinde și de natura substan ței, de concentra ția ei sau de
experien ța persoanei. În aceste condi ții putem asista la varia ții destul de largi și durate
lungi necesare adapt ării cum ar fi spre exemplu: sulfoamoniacul 4-5 min; citratul 7-
106 min; benzaldehida 4- ∞; cauciucul 02-23 min; usturoiul 45min- ∞; camforul 2
min-∞; fenolul 9 min – ∞; apa de colonie 7-12 min; cumarina 1-2 minute (cumarina
este un produs cristalin cu miros de fân proasp ăt extras din fructele unor plante sau
sintetizat, este folosit pentru esen țe, parfumuri și aromatizarea tutunului).

Amestecul în sfera olfac ției
Mirosuri pure din punct de vedere olfactiv nu exist ă în natur ă în mod obi șnuit, chiar și
mirosurile simple de produse cum ar fi șunca pr ăjită, cafea fierbinte, parfumurile, vinul, țigările
sunt rezultatul, în structura molecular ă a fiec ărei substan țe, a sute sau chiar mii de molecule
constituente. O excep ție o constituie ardeiul verde al c ărui miros se bazeaz ă pe un singur
constituent chimic iar pragul pentru acest constituent este de unul la un trilion plasându-l în

Page29 categoria celor mai puternice mirosuri. Chiar și o urm ă infim ă din acest miros sau dintr-un altul
cu un prag similar dac ă ar ap ărea în aproape orice amestec ar domina. Trebuie s ă subliniem
faptul c ă și un miros de o puritate de 99% este de fapt un amestec întrucât procentul de 1% r ămas
poate automat s ă domine efectul olfactiv.
Principiul de baz ă al amestecului în olfac ție este acela c ă un amestec va avea o intensitate
a mirosului mai redus ă față de suma intensit ăților constituen ților lua ți separat. În aceste condi ții
fenomenul de mascare constituie o tr ăsătură definitorie a sensibilit ății olfactive. La limita
extrem ă mascarea reprezint ă excluderea unui miros de prezen ța altuia (a șa cum proced ăm când
odoriz ăm o înc ăpere, spre exemplu). Fenomenul de mascare sau de camuflare are grade diferite
de intensitate în raport cu intensitatea concentra ției substan ței. Limitele de concentra ție care
definesc zona dintre mascarea complet ă și absen ța masc ării sunt situate la o distan ță foarte mic ă
dar prezint ă și grade de variabilitate în func ție de perechile de mirosuri.
Fenomenul de amestec și mascare este puternic influen țat de combina ția miros-gust.
Amestecurile de substan țe nutritive și odorante introduse în cavitatea bucal ă conduc la o perfect ă
îmbinare de senza ții. De aici se ajunge la dese situa ții în care se confund ă mirosul cu gustul.
Astfel se poate întâmpla ca o solu ție cu miros dar f ără gust fiind introdus ă în cavitatea bucal ă să
fie perceput ă ca având și gust și miros. Aceast ă iluzie a gustului se men ține chiar și atunci când
observatorul altereaz ă perceperea astupându- și nările având posibilitatea de a descoperi absen ța
gustului. Se pare c ă în rela ția dintre miros și gust mirosul este cel mai adesea sacrificat în
favoarea gustului și aceast ă iluzie nu a fost înc ă suficient investigat ă.

1.9. Senza țiile cutanate
Senza țiile cutanate fac parte din categoria exteroceptorilor având rolul de receptare a
stimulilor mecanici, electrici și termici din mediul ambiant. Fiecare zon ă a pielii dispune de cele
trei forme de sensibilitate respectiv tactil ă, termic ă și dureroas ă. Exist ă deosebiri semnificative
între aceste trei submodalit ăți datorit ă prezen ței lor diferen țiate pe suprafa ța pielii sau în
profunzimea acesteia și datorit ă specializ ării lor corespunz ătoare. Spre exemplu, senza țiile tactile
sunt provocate de ac țiunea stimulilor mecanici: atingere, presiune și sunt transformate în
impulsuri specifice de corpusculii lui Meissner, corpusculii lui Merckel și corpusculii Pacini.
Stimulii termici pentru rece sunt prelua ți cu ajutorul conurilor lui Krause, stimulii termici pentru
cald cu ajutorul cilindrilor Ruffini iar stimulii algici tactili sunt prelua ți cu ajutorul unor

Page30 termina ții nervoase libere. În consecin ță putem vorbi despre trei submodalit ăți senzoriale în
cadrul senza țiilor cutanate: senza țiile tactile, senza țiile termice și senza țiile algice cutanate.
I. Senza țiile tactile cuprind la rândul lor urm ătoarele forme: a) senza ții de atingere
(contact); b) senza ții de presiune și c) senza ții de gâdilare (prurit).
Senza țiile tactile asigur ă integrarea a dou ă mari categorii de semnale senzoriale:
a) semnale senzoriale care permit elaborarea imaginii eului fizic, respectiv conturul
schemei corporale;
b) semnale senzoriale care permit integrarea imaginii obiectelor cu care omul intr ă în
contact nemijlocit prin intermediul unor calit ăți de substan țialitate, form ă, volum,
asperitate, duritate.
În experimentele care vizeaz ă studiul senza țiilor tactile trebuie s ă se țină seama de
distinc ția dintre tactul pasiv și tactul activ . Încă Secenov, la mijlocul secolului al XIX-lea,
sublinia importan ța rela ției dintre v ăz, tact și chinestezie ce a fost desemnat ulterior prin
termenul de complex senzorial tactilo-chinestezic. Tactul și chinestezia sunt considerate o form ă
aparte de integrare senzorial ă care ofer ă informa ții extrem de asem ănătoare v ăzului prin fine țe,
discriminare și completitudine. De altfel strategia de explorare tactilo-chinestezic ă opereaz ă după
același principiu al informa ției relevante ca și văzul. Informa ția relevant ă este amplasat ă în
zonele cu înc ărcătură informa țională maxim ă: colțuri, curburi, muchii, denivel ări, asperit ăți,
propor ționalit ăți ale laturilor. Se constat ă o anumit ă specializare func țională a mi șcărilor în
mișcări de c ăutare și preg ătire și în mi șcări de urm ărire. Prin mi șcările de tatonare se realizeaz ă
detectarea zonelor cu înc ărcătură informa țională maxim ă iar, apoi, prin mi șcările de evaluare și
comparare se realizeaz ă integrarea acestor informa ții într-o imagine a obiectului.
În explorarea pe cale tactil ă constat ăm importan ța asimetriei func ționale a mâinilor :
mâna dominant ă realizeaz ă mișcările de percepere propriu-zis ă, iar mâna subdominant ă
realizeaz ă mișcările de fixare și de sus ținere a obiectului. La mâna dominant ă se constat ă și o
ierarhizare, specializare a degetelor: degetul ar ătător și cel mijlociu realizeaz ă explorarea
suprafe țelor și asperit ății iar degetul ar ătător și cel mare detecteaz ă colțurile.
II. Senza țiile termice
Senza țiile termice sunt la rândul lor diferen țiate în dou ă modalit ăți: pentru cald și pentru
rece. Diferen țierea celor dou ă modalit ăți de senza ții termice este influen țată de diferen ța dintre

Page31 constanta termic ă a organismului ca etalon de referin ță și nivelul actul al temperaturii corpului și
mediului ambiant.
Cercet ările au demonstrat existen ța unei grada ții descendente a temperaturii corpului
uman pornind de la mediul intern al organismului spre suprafa ță:
– temperatura sângelui în circula ție: 37,5șC;
– temperatura ficatului 38-38,5șC;
– suprafa ța obrajilor: 25șC;
– suprafa ța abdominal ă: 34șC;
– suprafa ța frun ții: 35șC.
Distinc ția dintre senza țiile de cald și rece în procesul regl ării homeostaziei termice a
organismului nu este precizat ă în termeni fizici sau tehnici ci în termeni fiziologici. Acest prag
care desparte senza ția de cald de cea de rece este denumit zero fiziologic echivalent cu
temperatura suprafe ței pielii cuprins ă între 20 și 36șC. Senza ția de rece este resim țită sub zero
fiziologic, cald ceea ce este deasupra lui zero fiziologic iar fierbinte la 40-47șC. Cercet ările
realizate de Wach în 1949 (citat în M. Golu, 1978) au ar ătat că pentru producerea senza ției de
cald este necesar ă o devia ție de 0,2șC peste zero fiziologic iar pentru producerea senza ției de
rece este necesar ă o devia ție de 0,4șC sub zero fiziologic. Rezult ă că pragul termic pentru
senza ția de rece este mai ridicat, evident din motive de adaptare a organismului la frig. Din
acelea și motive de adaptare distribu ția zonelor de sensibilitate termic ă pe suprafa ța corpului este
diferit ă, astfel zonele cele mai sensibile se afl ă dispuse pe fa ța ventral ă, la nivelul articula țiilor
apoi la nivelul lobului urechilor, la vârful nasului și al limbii.
Contrastul este cel mai relevant fenomen la nivelul sensibilit ății termice. Se constat ă că
un contact prelungit cu un stimul cald provoac ă o cre ștere a sensibilit ății față de ac țiunea
stimulilor reci și invers. De exemplu, la trecerea dintr-o înc ăpere rece într-una cald ă se
accentueaz ă senza ția de cald și invers. Experimentul clasic pentru eviden țierea contrastului
termic este cel în care subiectul este solicitat s ă introduc ă mâna prima dat ă într-un vas cu ap ă la
temperatura de 38șC și, apoi, trecerea rapid ă a mâinii într-un vas cu ap ă la temperatura de 25șC,
drept efect se va accentua senza ția de rece. Invers, dup ă ce mâna este ținută într-un vas cu o
temperatur ă mai sc ăzută de 15șC și apoi este introdus ă rapid într-un vas cu ap ă la temperatura de
25șC se va accentua senza ția de cald.

Page32 Senza țiile cutanate termice au un rol adaptativ important în reglarea homeostaziei
organismului. Astfel ac țiunea stimulilor reci, frigul, declan șează reacții de conservare a c ăldurii
corpului prin manifest ări de vasoconstric ție, piloerec ție, tremuratul și intensificarea mi șcărilor de
încălzire. În schimb, ac țiunea stimulilor calzi provoac ă vasodilata ție, deschiderea porilor,
încetinirea arderilor, diminuare ritmurilor motorii, transpira ție, căutarea unor locuri r ăcoroase.
III. Senza țiile algice cutanate
Senza ția de durere semnalizeaz ă o agresiune mecanic ă, termic ă, chimic ă, electric ă asupra
tegumentului. Acest tip de senza ții se elaboreaz ă relativ lent astfel încât în stare de veghe trebuie
să treac ă cca. o secund ă pentru a fi activat cortexul. Problema cea mai delicat ă din punct de
vedere neurofiziologic este aceea a specificit ății acestui tip de senza ții. S-a conturat ideea c ă în
realizarea senza țiilor algice cutanate c ăile nespecifice au un rol fundamental și s-a conturat
modelul celor trei sisteme de transmisie: dou ă sisteme „cognitive” și unul „afectiv”.
Primul sistem „cognitiv” este asigurat de fibrele nervoase senzitive de la nivelul
forma țiunii reticulare mezencefalice care asigur ă starea de vigilen ță nespecializat ă și care
permite tratarea mesajelor de c ătre cortex.
Al doilea sistem „cognitiv” este reprezentat de nucleele reticulare ale talamusului care
reunesc fibrele nervoase apar ținând rinencefalului.
Al treilea sistem, cel „afectiv” constituie „circuitul emo țional” realizat de forma țiunile
sistemului limbic unde are loc un prim nivel de integrare ce asigur ă răspunsuri comportamentale
mai pu țin adaptate. Apoi, semnalele sunt integrate la un al doilea nivel legat de activitatea
talamusului, hipocampului și cortexului frontal, determinând r ăspunsuri mai bine adaptate. Cele
două niveluri func ționeaz ă sincronizat. Senza țiile de durere prezint ă o puternic ă notă afectiv ă.
Durerea este interpretat ă în cele mai multe culturi și la cei mai mul ți oameni ca o stare opus ă
satisfac ției, pl ăcerii. Totu și, sunt cazuri în care subiectul î și provoac ă o anumit ă plăcere spre
exemplu consumând mânc ăruri puternic condimentate sau cu gust în țepător, arz ător.
Dificult ățile de definire a specificit ății senza țiilor de durere se v ădesc și în cele dou ă
teorii explicative mai importante. Teoria intensit ății este un prim model explicativ și cel mai
simplu considerând c ă sporirea intensit ății stimulilor termici, mecanici, chimici, auditivi, vizuali
etc. conduce la durere. Aceast ă teorie sus ține absen ța unei specificit ăți a senza țiilor de durere
punându-le pe seama momentului dep ășirii unui prag de intensitate maximal ă a stimulului.
Totuși nu se întâmpl ă acest lucru în toate cazurile. De exemplu, la sensibilitatea olfactiv ă

Page33 creșterea concentra ției conduce la o senza ție dezagreabil ă dar nu la durere; acela și lucru se
întâmpl ă și la o serie de senza ții gustative.
Teoria specificit ății susține faptul c ă durerea este o form ă specific ă de sensibilitate,
independent ă de celelalte modalit ăți senzoriale. Argumentul principal, în favoarea acestei teorii,
este existen ța unor puncte de sensibilitate dureroas ă pe tegument, altele decât cele specifice
senza țiilor tactile sau termice. S-au descoperit receptori specializa ți pentru stimularea prin
înțepare (entalgie); presiune (crusalgie); arsuri (termalgie); stimulare electric ă (ligopatie sau
baripatie); furnic ături (mirmalgie). Zonele sensibile la durere se afl ă dispuse pe toate suprafa ța
corpului dar densitatea lor difer ă de la o zon ă la alta în raport cu importan ța adaptativ ă și de
protec ție a zonei respective.
Adaptarea la nivelul senza țiilor algice este foarte dificil ă și de lung ă durat ă. S-a
constatat c ă noaptea, când ac țiunea scoar ței cerebrale sl ăbește și când solicit ările externe sunt
foarte reduse, intensitatea durerii se amplific ă devenind mai greu suportabil ă decât în timpul
zilei.
Rolul setului preg ătitor . Se constat ă că avertizarea provoac ă o cre ștere a pragurilor
sensibilit ății algice, o sporire a toleran ței față de stimulul nociv. Spre exemplu, la stomatolog
vom suporta mai u șor durerea dac ă medicul ne avertizeaz ă și ne explic ă ceea ce urmeaz ă să facă.
Rolul experien ței anterioare . Se constat ă că oamenii pot dezvolta reac ții fobice, de
teamă, frică, intoleran ță ce produc o sensibilizare excesiv ă față de stimulii respectivi. Experien țe
traumatizante tr ăite la un moment dat î și pot prelungi efectul în timp și să conduc ă la cre șterea
sensibilit ății față de stimulii respectivi în orice împrejurare. Invers, un anumit antrenament,
autocontrol, educa ție în situa țiile în care suntem confrunta ți cu durerea fizic ă poate s ă contribuie
la diminuarea reac țiilor comportamentale negative. În orice situa ție surpriza, apari ția pe
neașteptate a stimulului dureros provoac ă în primul moment o reac ție afectiv ă negativ ă.
Condiționarea social-cultural ă. Diferen țele de sex, vârst ă, etnie, religie, cultur ă și
civiliza ție, obiceiuri, tradi ții induc modific ări semnificative în felul în care oamenii se raporteaz ă
la durere. Reprezent ările sociale au un rol important în acest sens, spre exemplu, faptul c ă
femeile sunt fricoase și incapabile s ă suporte durerea fa ță de b ărbați. Ori în aceast ă privin ță
interpret ările trebuie s ă fie nuan țate, s ă se țină seama de diferen țele de statut dar și de faptul c ă
iată experien ța nașterii pe care o tr ăiește femeia este traumatizant ă, dureroas ă și demonstreaz ă
rezisten ța remarcabil ă la durere în cazul femeilor. Tot a șa de cunoscut este comportamentul

Page34 bărbaților în condi țiile de boal ă, de suferin ță fizică întrucât pretind s ă primeasc ă întreaga aten ție
a familiei și a so ției mai ales. Tot a șa de bine cunoscute sunt reac țiile fobice remarcabile ale unor
bărbați la cea mai banal ă injec ție. Pe de alt ă parte, într-adev ăr, bărbații dispun de o condi ție
fizică mai bun ă, sunt dota ți mai bine pentru efortul fizic și pot rezista la traume fizice puternice.
În ceea ce prive ște vârsta, se constat ă că o dat ă cu înaintarea în vârst ă pe m ăsură ce
resursele biologice scad, scade și pragul sensibilit ății algice. Persoanele vârstnice tind s ă se
plâng ă mereu de diferite suferin țe unele reale altele invocate tocmai pentru a atrage aten ția
asupra lor întrucât se simt ignora ți, abandona ți.
În ceea ce prive ște diferen țierile ce țin de etnie, religie, obiceiuri, tradi ții se pot identifica
foarte multe particularit ăți. Cercet ări realizate în spitale în care erau pacien ți de diferite
naționalit ăți au pus în eviden ță seturi comportamentale tipice pentru respectivele na ționalit ăți. Se
exemplu, anglosaxonii tind s ă se manifeste într-o manier ă cenzurat ă, controlat ă, să braveze chiar
încercând s ă nu amplifice suferin ța familiei. Italienii, în schimb, se manifest ă zgomotos, pretind
ajutor, sprijin și participarea întregii familii la suferin ța lor. Evreii sunt revendicativi și mereu
nemul țumiți de calitatea serviciilor medicale prestate tinzând s ă se autovictimizeze. În general
religiile, oricare ar fi acestea, pun accent pe validarea credin ței religioase prin ascetism,
rezisten ța la încerc ări fizice și morale, ba chiar prin autoflagelare.

1.10. Senza țiile proprioceptiv-kinestezice și de echilibru
Cercet ările asupra motricit ății sub toate aspectele ei au luat un având deosebit începând
cu anii ’80. Studiul mi șcării și al controlului ei neuronal a constituit în permanen ță o tem ă
central ă a neurofiziologiei ceea ce a condus la o cooperare deosebit ă între neuro științe și
psihologia experimental ă. Studiul mecanismelor cerebrale ale preg ătirii și execu ției voluntare a
mișcărilor a fost mult timp limitat de constrângerile metodologice și tehnice care men țineau
explorarea func țională a structurilor nervoase centrale la un subiect viu. Pân ă spre anii ’60 acest
gen de explor ări nu se puteau efectua decât pe animale anesteziate și în baza datelor furnizate de
deficien țele motorii rezultate din leziuni cerebrale. La om s-a acumulat observa ții în urma unor
traumatisme accidentale sau a tulbur ărilor patologice ale motricit ății. Dup ă anii ’60 savan ții au
început s ă dispun ă de instrumente decisive pentru accesul la mecanismele cerebrale ale
motricit ății: modific ările electroencefalogramei asociate activit ății motrice, schimb ările

Page35 intervenite în activitatea metabolic ă cerebral ă precum și posibilitatea de a înregistra cu ajutorul
microelectrozilor implanta ți în țesutul nervos activitatea neuronal ă la animalul viu și activ. Mai
trebuie subliniat rolul important pe care l-a jucat în aceast ă perioad ă expansiunea cercet ărilor
motricit ății sus ținută de interesul companiilor asupra eficien ței activit ăților de munc ă dar, mai
ales, cercet ările moderne asupra activit ății sportive. Nu în ultimul rând, cercetarea motricit ății a
fost între ținută de importan ța vital ă acordat ă mișcării în societatea modern ă. Este suficient s ă
amintim consecin țele dramatice ale unei paralizii totale. Un organism paralizat nu mai poate s ă
realizeze comportamente de explorare, de manipulare, de consum care îi confereau omului
autonomia și îi asigurau supravie țuirea. Pe lâng ă rolul biologic fundamental al motricit ății
trebuie amintit și rolul ei psihologic în tot ceea ce înseamn ă autonomia ac țiunilor omului în
mediul înconjur ător.
Aparatul muscular controleaz ă un num ăr foarte mare de contrac ții musculare variabile în
intensitate și durat ă având ca efect o deplasare unghiular ă sau o pozi ție fix ă. În cursul evolu ției
organizarea sistemelor de control neuromuscular este modelat ă prin procesul de interiorizare a
mișcării mecanice a corpului și al interac țiunilor cu mediul înconjur ător. Mi șcarea unui segment
al corpului poate fi descris ă prin trimitere la segmentul care o continu ă în direc ția proximal ă ca
sistem de referin ță. Întregul corp este angajat în realizarea majorit ății mișcărilor. În analiza
comportamentului motor ca și în cea a suportului neuromuscular se pun probleme de reglare-
echilibrare, manipulare și urm ărire ocular ă. În apucarea normal ă a obiectelor sunt implicate o
serie de feed-back-uri vizuale și proprioceptive care sunt posibile numai dup ă analiza pozi țiilor
inițiale obiectului și ale mâinii și dup ă anticiparea prinderii între degete și apoi de apucare.
Retroaferenta ția de control a informa țiilor senzoriale contribuie la ajustarea continu ă a
răspunsului și a programelor motorii ceea ce constituie suportul cerebral al comenzii mi șcărilor.
Mișcările haptice (de apucare) pun sistemul motor în fa ța unei situa ții mai dificile întrucât
trebuie puse în joc numeroase grupe musculare: unele pentru fixare altele pentru men ținerea
echilibrului. Studierea deplas ării articula țiilor mobile prin filmare cu încetinitorul arat ă că exist ă
un maximum al vitezei unghiulare care se propag ă într-o ordine strict ă cu un decalaj temporal
foarte slab care s ă permit ă transferul de comenzi de accelera ție pân ă la proiec ție.
Funcționarea mu șchilor este determinat ă de propriet ățile lor mecanice, de elasticitate și
inerție. La un atlet, de exemplu, energia mecanic ă acumulat ă sub forma unei tensiuni elastice
prin mu șchii întin și în cursul fazei de ap ăsare este restituit ă în faza impulsului care urmeaz ă.

Page36 Elasticitatea relativ ă a mu șchiului permite înmagazinarea în scurt timp a energiei mecanice
dezvoltate de mu șchi. În schimb rigiditatea mu șchiului se datoreaz ă interac țiunii moleculare care
frâneaz ă implicarea proteinelor în cursul alungirii pasive a mu șchilor în opozi ție cu mi șcarea lor.
Astfel este favorizat ă amortizarea efectului for țelor care îi sunt aplicate.
Unitatea motric ă constituie elementul func țional de baz ă al activit ății musculare. Ea este
constituit ă dintr-un neuron motor și dintr-un ansamblu de fibre dispuse în țesutul muscular care
sunt în contact cu axonul acestui neuron. Unitatea motric ă funcționeaz ă ca o entitate, totalitatea
acestor fibre contractându-se la fiecare poten țial de ac țiune emis de neuron. M. Bonnet, Y.
Guiard, J. Requin, A. Semjen (1994) propun o diferen țiere a unit ăților motorii dup ă caracteristici
mecanice legate de propriet ățile metabolice specifice la nivelul for ței dezvoltate sau dup ă viteza
contrac ției și a relax ării. În conformitate cu aceste criterii se diferen țiază unități motorii rapide
sau lente la care asist ăm la o reparti ție. Se diferen țiază unități motorii rapide cu un caracter
predominant fazic și unit ăți motorii lente cu un caracter predominant tonic. Unit ățile motorii
tonice sunt dirijate de neuroni motorii de talie mic ă și foarte excitabili cu vitez ă de contrac ție
limitat ă care produc o tensiune slab ă și nu obosesc rapid. Unit ățile motorii fazice sunt coordonate
de neuroni motorii de talie mai mare, mai pu țin excitabili care se contract ă rapid și produc o
tensiune ridicat ă. Autorii aminti ți consider ă că exist ă și cazuri intermediere între aceste dou ă
extreme întrucât unele fibre î și pot schimba categoria sub efectul exerci țiului muscular ceea ce le
confer ă o anumit ă plasticitate unit ății motorii. Spre exemplu, practicarea gimnasticii aerobice
conduce la dezvoltarea unui num ăr mai mare de fibre lente care favorizeaz ă rezisten ța la
oboseal ă muscular ă. În schimb blocarea utiliz ării mu șchilor în cazul imobiliz ării în aparat
ghipsat conduce la atrofia fibrelor musculare reversibil ă prin folosirea lor în câteva s ăptămâni.
Cele dou ă modalit ăți senzoriale se afl ă în raportul de subordonare dinamic ă. Astfel în
sarcinile ce presupun men ținerea pe o perioad ă mai lung ă a unei pozi ții statice verticale,
orizontale, înclinate sau a șezat se impun semnalele de tip proprioceptiv în schimb în situa țiile în
care apare necesitatea efectu ării unor mi șcări fine, coordonate se impun semnalele de ordin
kinestezic.
Relația dintre v ăz și kinestezie. Pe parcursul dezvolt ării ontogenetice se stabilesc
legături func ționale condi ționate între analizatorul proprioceptiv kinestezic și cel vizual. Pe cale
vizual ă estim ăm greutatea obiectelor în mod indirect prin m ărimea lor datorit ă faptului c ă, în
experien ța noastr ă, s-a elaborat o rela ție direct propor țională între m ărimea obiectului și

Page37 greutatea acestuia. Este vorba despre binecunoscuta iluzie de greutate care const ă în tendin ța de
subestimare a greut ății obiectelor mici și corespunz ător de supraestimare a greut ății obiectelor
mari. Renun țarea la informa ția vizual ă prin acoperirea ochilor va conduce la corectarea erorilor
și la îmbun ătățirea preciziei aprecierii greut ăților.
Se constat ă un proces de transfer al strategiilor de explorare din sfera vizual ă în cea
proprioceptiv-kinestezic ă. Informa țiile proprioceptiv-kinestezice despre forma, volumul și
raporturile spa țiale ale obiectelor este furnizat ă de amplitudinea și caracteristicile traiectoriei
mișcărilor explorative și de apucare. Zonele cu înc ărcătură informa țională relevant ă sunt
colțurile, unghiurile, zonele curbe și raporturile de propor ționalitate. În acest gen de explorare se
vădește cel mai bine rela ția dintre v ăz și tactilo-kinestezie. Experimentele efectuate de Bartley
Leontiev și Vekker au demonstrat c ă în percep ția pe cale proprioceptiv-kinestezic ă a mărimii și
formei obiectelor se reactualizeaz ă și imaginea vizual ă sau se caut ă o vizualizare a contactului cu
obiectul.
În absen ța controlului vizual se constat ă că semnalele kinestezice exercit ă un efect
perturbator asupra evalu ării pe cale tactil ă a unor indicatori ai distan țelor și lungimilor. S-a
constatat pe cale experimental ă că în acest gen de estim ări intervin factori perturbatori cum ar fi
viteza mi șcărilor de explorare. Spre exemplu, în cazul mi șcărilor pasive ca și în cel al mi șcărilor
active parcurgerea rapid ă a marginii, a muchiei unui obiect determin ă cel mai adesea erori de
subestimare. În schimb parcurgerea lent ă a aceleia și lungi conduce la erori de supraestimare. În
condi ții de recep ție normal ă viteza mi șcărilor de explorare–m ăsurare este subordonat ă
controlului vizual și sistemului de reprezent ări și noțiuni despre unit ățile conven ționale de
măsură. Se eviden țiază acest aspect în utilizarea unor unit ăți empirice de m ăsură cum ar fi:
palma, piciorul, pasul, cotul. Omul modern utilizeaz ă reprezent ări destul de exacte ale sistemului
metric.
Reid (1954) a descris iluzia de mi șcare în sfera sensibilit ății proprioceptiv-kinestezic ă:
mișcarea de la dreapta la stânga conduce la subestim ări; mi șcarea în plan median dinspre corp și
spre corp conduce la supraestim ări.
Raportul vitez ă-precizie a fost pentru prima dat ă pus de c ătre Woodworth în 1899. El
considera c ă durata total ă a unei mi șcări poate fi inferioar ă timpului cerut pentru a detecta și
corecta eventualele erori ini țiale. Ipoteza lui Woodworth pornea de la o rela ție invers ă între
viteză și precizia mi șcării. Prima estimare cantitativ ă a rela ției dintre rapiditate și precizia

Page38 mișcării se datoreaz ă lui Fitts (1954). În experimentul s ău a utilizat dou ă ținte dispuse la o
anumit ă distan ță una de alta. Sarcina subiec ților consta în lovirea alternativ ă a celor dou ă ținte cu
un stilet mic executând o mi șcare de dute-vino cât mai rapid posibil. Fitts a modificat distan ța
urmărind s ă determine efectul acestor modific ări asupra timpului de execu ție a mi șcării. În urma
experimentelor autorul a elaborat o lege care-i poart ă numele în conformitate cu care durata
execu ției unei mi șcări este în func ție de raportul dintre amplitudinea mi șcării și varia țiile spa țiale
tolerate. Fitts a elaborat o execu ție care rezum ă aceste rezultate și care stabile ște o rela ție
logaritmic ă între durata medie a mi șcării, distan ță și marja de eroare tolerat ă.

Page39 2. PERCEP ȚIA

2.1. Teorii ale percep ției

Teoriile percep ției pot fi organizate în func ție de r ăspunsurile pe care le dau la trei
probleme importante: problema înn ăscut/dobândit, problema ra ționalism/empirism și cea a
globalismului/elementarismului. Pentru autori precum J. Locke, W. James, D. Hume, G.
Berkeley, Helson, C.L. Hull, D.O. Hebb, percep țiile sunt dobândite, ele se achizi ționeaz ă prin
experien ță și învățare. În schimb, al ți autori precum B. Spinoza, J. Muller, E. Kant, E. Hering,
Gibson și Gestalti știi, consider ă percep țiile ca fiind înn ăscute, automate, un r ăspuns pasiv care
reflect ă într-o m ăsură relativ direct ă structura stimulului. Ra ționali știi R. Descartes, H.L.
Helmholtz, J. Piaget și cognitivi știi, sus țin ideea conform c ăreia cunoa șterea perceptiv ă este de
natură deductiv ă, este o interpretare logic ă și activ ă a informa țiilor senzoriale par țiale.
A. Senzualismul asocia ționist (empirismul) reprezentat prin Priestley, Hartley, Bain, J.St. –
Mill. Hartley a recunoscut asocia ția ca fiind un pincipiu important al vie ții mintale. El considera
că repeti ția este cea care st ă la baza tuturor asocia țiilor. Astfel, dac ă o senza ție este asociat ă cu
altele de suficiente ori, ea cap ătă o influen ță asupra ideilor corespondente, iar dac ă una din aceste
senza ții va fi adus ă în plan con știent, toate celelalte asociate ei se vor activa.
John Stuart Mill sus ține c ă senza ția este fenomenul psihic elementar, percep ția fiind
rezultatul unei sume de impresii senzoriale. În acest fel percep ția era redus ă la senza ții
pierzându- și identitatea.
Un punct de vedere interesant este exprimat de c ătre cercet ătorul german Lotze care
considera c ă fiecare percep ție este rezultatul unei însum ări de puncte de excita ție retinian ă.
B. Gestaltismul reprezentat prin Wertheimer, Koffka și Köhler ofer ă prima teorie
coerent ă asupra percep ției. Înc ă în 1890 savantul german von Ehrenfels în articolul s ău Über
Gestaltqualitäten (Asupra calit ăților formei) d ă exemplul cu melodia ce nu poate fi redus ă la o
simpl ă sumă de tonalit ăți sonore și, dac ă se schimb ă ceva nu se pierde forma.
La începutul secolului al XX-lea Wertheimer a realizat un experiment simplu și ilustrativ
menit s ă demonstreze faptul c ă percep ția nu se reduce la simpl ă sumă de senza ții. Experimentul

Page40 consta în aprinderea succesiv ă a dou ă becuri astfel încât la o vitez ă de dintr-o secund ă se
obține o band ă luminoas ă continu ă. Acesta este fenomenul „phi” al mi șcării aparente. Pentru
gestalti ști percep ția este un proces unitar și autonom care nu se reduce la o simpl ă sumă de
impresii senzoriale. Ceea ce primeaz ă este forma (Gestalt) în condi țiile principiului pregnan ței.
Conform acestui principiu obiectele se impun percep ției prin particularit ățile lor de form ă, de
structur ă. Oamenii prezint ă o tendin ță înnăscută de a percepe obiectele în integralitatea lor.
Obiectul este perceput în cadrul câmpului perceptiv cu atributele sale de ordin fizic. Gestalti știi
au studiat și au elaborat o serie de legi ale percep ției care î și men țin actualitatea.
Wolfgang Kohler a f ăcut cercetare pe cimpanzei timp de 6 ani în Insulele Tenerife. El a
observat modul cum cimpanzeii reu șeau s ă obțină mâncarea care era în afara câmpului lor de
desfășurare. De exemplu cimpanzeul era într-o cu șcă iar bananele erau suspendate deasupra
cuștii. Cimmpanzeul nu putea s ă ajung ă la banane doar prin simpla ridicare a mâinii. În cu șca sa
erau plasate cutii și bețe de bambus. Kohler a constatat ca dup ă ce maimu ța încerca sa ia
mancarea cu mâna și nu reu șea, avea un moment de pauz ă, după care reu șea să pună cutiile una
peste alta și să se foloseasca de be țe astfel incât s ă ajung ă la hran ă. Kohler a concluzionat c ă
cimpanzeii nu ajunseser ă la aceast ă soluție prin procesul de încercare-eroare, ci mai degrab ă prin
insight (denumit de asemenea „fenomenul aha”). Astfel, cimpanzeii au observat câmpul și
elementele prezente în el (fondul și forma), au g ăsit răspunsul, și-au creat un plan și au ac ționat
pentru ob ținerea bananelor.
Sintetizând, gestaltismul insist ă asupra primordialit ății întregului în raport cu partea;
obiectele sunt percepute în întregul lor prin forma, structura, configura ția lor specific ă. Ceea ce
s-a repro șat gestaltismului este caracterul înn ăscut al tendin ței spre integralitate perceptiv ă.
Aceast ă concep ție va fi comb ătută de către J. Piaget.
C. Structuralismul genetic al lui J. Piaget este sus ținut de celebra lucrare Mecanismele
perceptive apărută în 1961. Piaget considera c ă percep ția deformeaz ă prin îns ăși natura ei. El
studiaz ă dezvoltarea perceptiv ă măsurând evolu ția gradului de eroare (inadecvare) dintre obiectul
fizic și obiectul perceput în func ție de înaintarea în vârst ă. Conform legii centr ărilor relative,
mecanismele perceptive ac ționeaz ă prin e șantionare de natur ă probabilistic ă. Acest tip de
pricesare determin ă, în concep ția autorului, efecte de câmp (centrare perceptiv ă), responsabile de
iluziile perceptive. Efectele de câmp variaz ă cantitativ în func ție de vârst ă și de rela țiile fizice

Page41 care exist ă între elementele stimulului pe durata prezent ării, îns ă din punct de vedere calitativ ele
rămân acelea și la toate vârstele.
Pentru Piaget percep ția este strâns legat ă de evolu ția structurilor inteligen ței, astfel încât
ea evolueaz ă în raport cu evolu ția acestor structuri. Piaget preia conceptul de structur ă de la
gestaltism, dar consider ă că aceste structuri nu sunt înn ăscute în totalitate, ci numai în
componentele lor anatomo-fiziologice pentru ca o dat ă cu dezvoltarea structurilor operatorii ale
inteligen ței să se constate o dezvoltare și a mecanismelor perceptive. Dezvoltarea acestor
mecanisme perceptive are doua efecte. Primul este decentrarea, care face percep ția să fie mai
exact ă prin reducerea efectului de câmp. Iar al doilea este apari ția de noi erori, cauzate de
punerea în rela ție a elementelor prea îndep ărtate în timp și spațiu pentru a apar ține aceluia și
câmp de centrare și acumul ării de fixa ții oculare pe anumite zone privilegiate ale stimulului.
D. Teoria tranzac ționalist ă a lui A. Ames și Ittelson introduce o nou ă perspectiv ă
asupra percep ției ca rezultat al unui proces de tranzac ție, de schimb între organism și mediu. În
acest context toate p ărțile tranzac ției intervin ca participan ți activi și își dovedesc existen ța
numai în aceast ă participare activ ă. Percep ția implic ă emiterea unei supozi ții, în sensul c ă noi
tindem s ă alegem supozi ții verificate în experien ța anterioar ă; semnifica ția obiectului ține de
experien ța personal ă a subiectului; aceast ă experien ță presupune un raport anticipativ cu viitorul.
Adelbert Ames este cunoscut în special pentru crearea unor iluzii vizuale, el este cel care a
inventat Camera Ames, Fereastra Ames și Scaunul Ames. Acestea au fost denumite de Ittelson
„configura ții echivalente” (1952). Defini ția dat ă de Ittelson a fost urm ătoarea: „configura ții în
care mesaje receptate identic pot proveni din spa ții externe diferite. În absen ța altor informa ții, …
configura țiile echivalente vor fi percepute ca identice, indiferent de cât de diferite sunt din punct
de vedere al realit ății fizice”.
E. Teoria senzorio-tonic ă a lui H. Werner și S. Wapner consider ă că percep ția nu este
exclusiv de origine senzorial ă întrucât la realizarea ei particip ă și tonusul muscular ce asigur ă
postura și activitatea motric ă. În amplasarea perceptiv ă a obiectului fa ță de subiect nu este
suficient s ă luăm în considera ție doar pozi ția obiectului în câmpul vizual ci trebuie s ă ținem
seama și de postura corporal ă, de pozi ția capului în raport cu restul corpului. Percep ția
verticalit ății este polisenzorial ă implicând orientarea retinian ă și orientarea proprioceptiv ă în
raport cu axa gravita țională. Aceast ă teorie subliniaz ă rolul factorilor nonperceptivi în percep ție:
tonusul muscular, postura, kinestezia, senza țiile interne, st ările afective.

Page42 F. Teoria st ărilor centrale directoare propus ă de c ătre F.H. Allport demonstreaz ă
importan ța factorilor comportamentali în percep ție. Sistematizând cercet ările fundamentale în
domeniul percep ției realizate în anii ’40 ai secolului al XX-lea, autorul ajunge la concluzia c ă
percep ția este influen țată de o varietate de factori comportamentali cum ar fi trebuin țele, valorile,
pulsiunile, reac țiile defensive, personalitatea și experien ța subiectului.
G. Teoria psihofizic ă a lui Gibson, eviden țiază percep ția ca o priz ă de contact cu mediul,
reunind priza de con știință și comportamentul. Informa ția este organizat ă deja în stimuli și rolul
percep ției este acela de aprehensiune sau de rezonan ță cu aceast ă informa ție organizat ă.
Individul devine capabil s ă determine tr ăsăturile caracteristice ale obiectului și să extrag ă
propriet ățile lui generale. Gibson respinge distinc ția dintre senza ție și percep ție, el negând de
asemenea existen ța procesului de prelucrare a informa țiilor receptate din mediu. Esen ța
informa ției, pentru Gibson, se afl ă în stimul, sarcina organismului fiind cea de a sesiza aceast ă
informa ție. O asemenea pozi ție îl conduce pe autor spre studierea structurii stimulilor cu scopul
de a gasi organiz ări susceptibile s ă permit ă percep ției o func ționare cât mai adecvat ă. Teoria lui
Gibson, asemenea teoriei gestaliste, este una globalist ă.
H. Modelul cognitivist reprezint ă în prezent abordarea dominant ă deoarece realizeaz ă o
sintez ă relativ ă a pozi țiilor antagoniste cu privire la percep ții. Abordarea cognitiv ă este una
constructivist ă; ea s-a impus ca domeniu distinct în lucrarea lui U. Neisser „Cognitive
Psychology” (1967).
Neisser, porne ște de la teoria lui Gibson și propune conceptul de procesare de informa ții.
Modelul cognitivist reabiliteaz ă rolul experien ței și al factorilor nonperceptivi acordând un rol
predominant anticip ării sau expecta ției. Conform acestui model obiectul are o anumit ă cantitate
de informa ție disponibil ă care este extras ă în baza unei activit ăți de explorare a subiectului
dirijat ă de scheme mentale interne. Schema mental ă se va modifica și, în ac țiunile perceptive
ulterioare, se va impune ca experien ță dobândit ă. Cognitivi știi consider ă că este important s ă se
facă distinc ția dintre senza ție și percep ție. Astfel, senza ția se refer ă la prelucrarea senzorial ă a
informa țiilr fizice (independent de semnifica ția lor), în timp ce percep ția este raportat ă într-un
mod mult mai direct la semnifica țiile obiectelor, la interpretarea informa țiilor venite pe cale
senzorial ă.

Page43 2.2. Definire și specific psihologic

Percep ția se define ște ca proces psihic de prelucrare și interpretare a informa ției
senzoriale sub forma unei imagini cu sens pentru subiect.
Analizând aceast ă defini ție rezult ă dimensiunea procesual ă a percep ției, desf ășurarea ei
fazică și plurinivelar ă. Apoi, se impune considerarea percep ției ca proces senzorial. Con ținutul
informa țional al percep ției îl constituie însu șirile obiectelor și fenomenelor luate în ansamblul lor
unitar și integrat. În percep ția reflect ăm obiectul în totalitatea însu șirilor lui atât cele de detaliu
cât și însu șirile principale relevante. Percep ția este un proces de integrare a informa ției senzoriale
ceea ce înseamn ă că informa ția senzorial ă oferit ă de c ătre analizatori este preluat ă și integrat ă
într-o manier ă unitar ă. În acest proces ceea ce predomin ă este întregul, obiectul în ansamblul s ău
și abia apoi elementele componente.
Percep ția este un proces senzorial complex, primar pentru c ă se desf ășoară în prezen ța
obiectului. De asemenea, durata percep ției este condi ționată de durata ac țiunii obiectului în
câmpul perceptiv.
În analiza specificului psihologic al percep ției trebuie s ă ținem seama de îmbinarea celor
două orient ări ascendent ă și descendent ă de procesare a informa ției. Orientarea ascendent ă sau
percep ția direct ă se bazeaz ă pe datele informa ției senzoriale pe care le fructific ă valorificând
activitatea analizatorului. Acest punct de vedere este sus ținut de c ătre Gibson care consider ă că
abordarea direct ă, nemijlocit ă permite culegerea informa țiilor oferite de mediul înconjur ător într-
o manier ă natural ă, spontan ă, fără să reflect ăm asupra lor. Din aceast ă perspectiv ă percep ția este
reductibil ă la informa ția de tip senzorial.
Percep ția indirect ă este dirijat ă de datele experien ței, de schemele perceptive, de
orient ările subiectului, de factorii comportamentali. Dup ă cum sus ține Gregory, prin abordarea
indirect ă constat ările noastre în leg ătură cu profunzimea se realizeaz ă pe baza experien ței
anterioare despre profunzime sau alte caracteristici.
Cele dou ă direc ții de procesare a informa ției sunt sus ținute de c ătre psihologia cognitiv ă
și sunt aduse o serie de dovezi provenite din sfera iluziilor perceptive sau din sfera formelor
complexe ale percep ției.
Mecanismele percep ției implic ă pe de o parte abordarea monomodal ă și pe de alt ă parte
abordarea plurimodal ă. Percep ția ca integrare a informa ției senzoriale se realizeaz ă la nivele

Page44 diferite de complexitate. Din perspectiva con ținutului informa țional percep ția reflect ă însușiri
concret-intuitive, complexe, bogate în con ținut, semnificative, relevante. Raportarea percep ției la
o anumit ă categorie de însu șiri ne poate conduce la ideea complexit ății acesteia. Percep ția poate
deriva din activitatea unui analizator ceea ce face ca s ă avem percep ții corespunz ătoare
senza țiilor: senza ții vizuale – percep ții vizuale; senza ții auditive – percep ții auditive ș.a.m.d. Dar
în perceperea obiectului particip ă mai mul ți analizatori astfel încât putem vorbi despre o
percep ție plurimodal ă referitoare la form ă, mărime, volum, distan țe, vitez ă, timp, spa țiu.
Constat ăm că percep ția monomodal ă este efectul unei proces ări de tip direct, ascendent în
schimb percep ția plurimodal ă este efectul unei proces ări de tip indirect, descendent. Nu trebuie
să consider ăm că cele dou ă direc ții de procesare sunt disjunctive. Dimpotriv ă, ele se coreleaz ă și
interac ționeaz ă ceea ce permite elaborarea unei imagini perceptive bogate în con ținut.
Imaginea perceptiv ă prezint ă o serie întreag ă de atribute cum ar fi:
– este o imagine primar ă, actual ă, elaborat ă aici și acum, în condi țiile prezen ței
obiectului în câmpul perceptiv;
– este o imagine bogat ă în con ținut care prezint ă atât însu șirile principale cât și pe cele
de detaliu, atât fondul cât și obiectul percep ției, atât culorile principale cât și nuan țele
cromatice;
– este o imagine integrat ă și unitar ă întrucât integreaz ă însu șirile oferite de c ătre
analizator într-o manier ă unitar ă; ceea ce se impune este caracterul unitar și integrat al
obiectului;
– este o imagine obiectual ă, ceea ce face trimite la capacitatea percep ției de a semnala
obiectele a șa cum sunt ele în integralitatea însu șirilor lor;
– este o imagine semnificativ ă, ceea ce demonstreaz ă capacitatea percep ției de a integra
informa ția senzorial ă într-o imagin ă cu sens pentru subiect. Întotdeauna ceea ce
percepem are o anumit ă semnifica ție pentru noi, iar atunci când aceast ă semnifica ție
nu o putem accesa vom tinde s ă o atribuim prin reducere la experien ța anterioar ă.
Confruntarea cu informa ții ce nu pot fi integrate unei semnifica ții provoac ă un
fenomen de disonan ță cognitiv ă, de conflict cognitiv între experien ța proprie și datele
realității. În aceste condi ții tindem s ă reducem necunoscutul la ceva cunoscut,
prefer ăm să operăm cu semnifica ții măcar par țiale dar care s ă ne scoat ă din impas.

Page45 Principiul vizualiz ării demonstreaz ă că în percep ție tindem s ă acord ăm atributele
vizualiz ării nu numai informa țiilor provenite de la analizatorul vizual ci și celor provenite de la
alți analizatori, în special cel kinestezic și auditiv. Acest lucru demonstreaz ă rolul primordial al
informa ției vizuale în procesarea perceptiv ă. Experien ța fiec ăruia dintre noi ne arat ă că atunci
când informa ția vizual ă lipse ște tindem s ă acord ăm atributul vizualiz ării informa ției ob ținute pe
alte c ăi de semnalizare.
Principiul verbaliz ării sugereaz ă rolul cuvântului în percep ție. Acest rol poate fi privit
prin dou ă perspective. În primul rând, cuvântul are un rol integrator întrucât prin cuvânt este
integrat ă experien ța perceptiv ă privitoare la un obiect și cuvântul desemneaz ă obiectul, îl
denume ște. Denumirea obiectului, eticheta lui verbal ă tinde s ă se substituie însu și obiectului în
cauză întrucât prin pronun țarea numelui obiectului perceput realiz ăm în mod automat trimiterea
la ansamblul experien țelor informa țiilor, cuno ștințelor pe care le de ține în leg ătură cu acel obiect.
A doua perspectiv ă prive ște rolul cuvântului ca factor de reglare, coordonare a activit ății
respective. Prin comenzi verbale subiectul î și poate orienta explorarea perceptiv ă sau este
orientat din exterior. În acest caz vorbim despre înv ățarea perceptiv ă și efectele ei benefice. În
timp, prin mijloace verbale se realizeaz ă o coordonare a explor ărilor perceptive, o asimilare a
experien țelor, o integrare a lor ceea ce va permite ulterior proces ări perceptive tot mai rapide și
mai eficiente.

2.3. Fazele procesului perceptiv

Percep ția are o desf ășurare fazic ă procesual ă și plurinivelar ă. Procesualitatea percep ției
este superioar ă în raport cu procesualitatea senza ției. Desf ășurarea procesual ă a senza ției este
indisolubil legat ă de conceptul de prag. Pragul desemneaz ă nivelul de intensitate al stimulului
necesar pentru a declan șa o senza ție con știentizat ă. Pragul este specific, propriu fiec ărui
analizator. În cazul percep ției se poate vorbi despre praguri doar cu trimitere la procesarea
perceptiv ă monomodal ă ce integreaz ă informa țiile senzoriale de la un singur analizator. În aceste
condi ții cercet ătoarea Alexandrova a reliefat urm ătoarele praguri ale procesului perceptiv:
– pragul de minimum vizibile , constituie momentul în care obiectul intrat în câmpul
perceptiv este abia perceput; este o percep ție oscilant ă, nesigur ă, subiectul poate doar
să spun ă că ceva se petrece f ără să fie sigur ce anume;

Page46 – pragul de minimum separabile , este momentul în care obiectul intr ă în câmpul
perceptiv, atrage aten ția asupra sa dar nu suntem sigur despre calit ățile lui specifice
menite s ă-l individualizeze. La acest nivel se realizeaz ă compara ții între atributele
obiectului și cele ale câmpului perceptiv în urm ă cărora se separ ă, se aleg însu șirile
specifice obiectului;
– pragul de minimum cognoscibile , este momentul în care obiectul este perceput,
conștientizat, integrat verbal și comportamental. Aceasta corespunde minimumului de
cantitate de informa ție necesar ă pentru a construi o imagine perceptiv ă coerent ă.
J. Piaget analizând mecanismele procesului perceptiv consider ă că desf ășurarea sa
procesual ă implic ă următoarele faze:
– faza de activare perceptiv ă, în cadrul c ăreia se produce activarea analizatorilor,
intrarea lor în priz ă de contact în raport cu obiectul;
– faza de centrare perceptiv ă, este momentul în care subiectul este dominat de
particularit ățile obiectului. Piaget abordeaz ă aceast ă fază atât ontogenetic cât și
procesual. Din punct de vedere ontogenetic, centrarea perceptiv ă, exprim ă nivelul de
procesare specific copilului mic în condi țiile în care structurile operatorii ale
inteligen ței sunt foarte slab reliefate. Absen ța acestor disponibilit ăți opera țional-
intelective pune copilul într-o stare de inferioritate în raport cu obiectul perceput.
Obiectul se impune, î și impune calit ățile și conduce la o imagine perceptiv ă
distorsionat ă sau marcat ă de iluzii. Pe m ăsură ce structurile operatorii ale inteligen ței
se dezvolt ă, în aceea și măsură mecanismele perceptive devin capabile s ă depășească
centrarea perceptiv ă și să realizeze o percep ție performant ă adecvat ă. Din punct de
vedere procesual centrarea perceptiv ă este specific ă oricărui subiect în condi țiile
primului contact perceptiv cu obiectul. În aceste prime momente obiectul tinde s ă își
impun ă atributele și să determine o percep ție uneori eronat ă, imprecis ă sau chiar iluzii
perceptive. Dar, într-un timp foarte scurt subiectul investe ște experien ță, cuno ștințe,
opera ții intelectuale care îi permit dep ășirea centr ării perceptive;
– faza decentr ării perceptive , descrie momentul în care subiectul ia în st ăpânire
obiectul realizând o percepere adecvat ă. Decentrarea perceptiv ă este efectul evolu ției
dezvolt ării, maturiz ării, perfec ționării structurilor operatorii ale intelectului.

Page47 După cum observ ăm, centrarea-decentrarea perceptiv ă ca faze ale percep ției pot fi
subsumate modelului cognitivist de abordare direct ă-indirect ă.
Teoria detect ării semnalelor a permis abordarea percep ției dintr-o perspectiv ă
informa țională. M. Golu (2002) propune urm ătoarele faze ale procesului perceptiv: orientarea,
explorarea, detec ția, discriminarea, identificarea și interpretarea.
• Orientarea constituie o prim ă reac ție pe care subiectul o realizeaz ă în câmpul
perceptiv, este expresia unei reac ții înn ăscute, de orientare care r ăspunde la întrebarea „De ce?”.
Starea de vigilen ță este activat ă și subiectul se orienteaz ă asupra obiectului surs ă. Forma țiunea
reticulat ă faciliteaz ă fenomenul de focalizare, de orientare a aten ției, inhib ă alte surse
perturbatoare și permite aducerea în prim plan a obiectului surs ă.
• Explorarea are loc în condi țiile activ ării stării de vigilen ță. Explorarea const ă dintr-o
sumă de ac țiuni motorii, de parcurgere, de c ăutare activ ă în câmpul perceptiv. Prin explorare se
produce un decupaj informa țional, se realizeaz ă o prim ă decupare a obiectului din fondul
perceptiv. Explorarea conform teoriei cognitiviste se realizeaz ă fructificând datele experien ței
anterioare și valorificând informa ția disponibil ă. Termenul de informa ție disponibil ă este
sugestiv pentru contextualitatea percep ției. Un obiect într-un moment dat, într-un anumit context,
în anumite condi ții ofer ă o anumit ă cantitate de informa ție. Este vorba despre condi ții de
vizibilitate, condi ții de audi ție, de explorare tactilo-kinestezic ă sau condi ții necesare interven ției
altor sim țuri. La aceasta se adaug ă condi țiile mediului înconjur ător care pot s ă faciliteze sau s ă
deterioreze explorarea perceptiv ă. Astfel, în nici un moment, cantitatea de informa ție disponibil ă
nu este aceea și cu cea anterioar ă sau cu cea ulterioar ă. La aceste particularit ăți obiective trebuie
să adăugăm și pe cele subiective ce țin de subiect, de orientarea acestuia, de pozi ția lui, de
tonusul muscular, de starea psihofizic ă, de motivele, trebuin țele, interesele, preocup ările,
experien ța proprie. Constat ăm că explorarea perceptiv ă pune în oper ă un num ăr foarte mare de
factori și de aici apare riscul ca ea s ă se desf ășoare haotic, aleatoriu. Dar, a șa cum arat ă Neisser,
explorarea perceptiv ă este4 ghidat ă de schemele mentale interne astfel încât ea se realizeaz ă într-
o manier ă eficient ă.
• Detecția este momentul în care informa țiile sunt „puse în cump ănă”. Informa ția
„favorabil ă obiectului” se afl ă în disput ă cu cea „defavorabil ă” acestuia. Raporturile dintre cele
două tipuri de informa ție pot s ă oscileze de la eroare, iluzie spre incertitudine și apoi spre
certitudine. Mecanismele acestui proces pot fi descrise pe baza principiului informa ției relevante.

Page48 După cum am v ăzut la faza anterioar ă, în explorare se investigheaz ă informa ția disponibil ă. Dar
aceast ă informa ție disponibil ă nu este în totalitatea ei și relevant ă. Cea care va înclina balan ța
detec ției este informa ția relevant ă. Amplasarea informa ției relevante este caracteristic ă și
specific ă fiecărui obiect. Fiecare obiect are o identitate proprie, atribute proprii caracteristice
astfel încât informa ția relevant ă se instituie ca indicator fundamental în procesul percep ției.
Acest gen de informa ție este amplasat ă pe contur, pe elementele de structur ă, pe configura ție.
Este vorba despre col țuri, muchii, unghiuri, zone curbe, asperit ăți, porozit ăți și alte particularit ăți
proprii obiectului. Subliniem c ă informa ția relevant ă ține de particularit ățile proprii mediului în
care omul tr ăiește. Ceea ce este informa ție relevant ă pentru un lapon nu este și pentru un
european și invers.
Teoria detect ării semnalelor pune în discu ție conceptul de canal și cel de zgomot.
Informa ția este transmis ă printr-un canal și este supus ă unor distorsiuni. Nivelul zgomotului sau
al distorsiunii influen țează procesul detec ției. Raportul dintre informa ția transmis ă pe canal și
zgomotul perturbator constituie un indicator al dificult ății detec ției. Din aceast ă perspectiv ă
canalul informa țional prezint ă o zon ă de intrare a informa țiilor apoi o zon ă de transmisie supus ă
presiunii zgomotelor adic ă a informa țiilor perturbatoare din exterior și o zon ă de ie șire
corespunz ătoare cu finalizarea detect ării.
• Discriminarea este faza în care se realizeaz ă o compara ție între atributele obiectului și
cele ale mediului înconjur ător precum și între atributele obiectului la momentul dat și atributele
acestuia în momente anterioare. Discriminarea este o segregare, o desprindere a unor informa ții
relevante pentru procesul perceptiv. În aceast ă fază se accentueaz ă contrastul, se pun în eviden ță
unele calit ăți în raport cu altele în condi țiile în care se utilizeaz ă un num ăr mare de indicatori ce
pot fi compara ți la un moment dat.
• Identificarea presupune în fapt acordarea unei identit ăți obiectului perceput în baza
integr ării informa ției într-o imagine unitar ă și semnificativ ă. Identificarea presupune o
compara ție, un cuplaj informa țional între un model etalon, o schem ă mental ă a obiectului și
obiectul perceput. Cuplajul informa țional implic ă o participare activ ă a tuturor p ărților conform
teoriei tranzac ționaliste. În ultim ă instan ță identificarea trebuie s ă răspund ă la întrebarea „Ce este
acesta?” ceea ce presupune utilizarea unor indicatori verbali. Cuvântul permite integrarea
informa ției despre obiect în cadrul etichetei verbale. Pe aceast ă cale informa ția relevant ă,
semnificativ ă este operat ă și asignat ă (atribuit ă) obiectului perceput în realitatea datelor acestuia.

Page49 Identificarea poate fi categorial ă sau individual ă. În procesualitatea identific ării se
impune mai întâi forma categorial ă a acestuia: obiectul perceput este integrat într-o categorie
anume de obiecte în baza unei opera ții de categorizare. Categorizarea permite atribuirea
însușirilor unei categorii de obiecte și altor obiecte individuale în m ăsura în care acestea
întrunesc cel pu țin unul dintre atributele relevante ale categoriei. Identificarea individual ă
presupune decuparea obiectului din categorie și precizarea mai fin ă a însu șirilor lui relevante
caracteristice semnificative.
• Interpretarea este ultima faz ă a procesului perceptiv, este momentul în care informa ția
este raportat ă la cerin țele activit ății, la necesit ățile subiectului, la imperativele situa ției. În
interpretare obiectul este evaluat sub aspectul importan ței, utilit ății sau al altor criterii relevante
pentru subiect. Drept urmare, interpretarea se poate solda cu abandonarea demersului perceptiv
sau cu aprofundarea acestuia în func ție de nivelul de utilitate implicat ă în momentul respectiv.

2.4. Rolurile percep ției

Percep ția, așa cum reiese din cele prezentate în subcapitolele anterioare, este un proces
psihic care se finalizeaz ă printr-o imagine primar ă, bogat ă în con ținut, integrat ă și unitar ă, care
semnaleaz ă însușirile obiectelor și care prezint ă informa ția senzorial ă într-o form ă cu sens pentru
subiect, care poate fi verbalizat ă. La nivelul percep ției are loc, a șadar, o prim ă form ă de
interpretare a realit ății, pornind de la informa ția senzorial ă. Ținând cont de produsul percep ției și
de fazele procesului perceptiv, se pune problema formul ării func țiilor percep ției.
Cercet ătorii, în frunte cu David Marr, s-au întrebat care sunt sarcinile la care procesul
perceptiv trebuie s ă răspund ă. În majoritatea studiilor se formuleaz ă două roluri importante:
a) identificarea obiectelor din exterior (c ărți, scaune, cire șe etc) în cazul percep ției vizuale,
și identificarea sunetelor în cazul percep ției auditive (telefon, interfon, radio);
b) localizarea obiectelor, distan ța la care acestea se afl ă față de subiect sau fa ță de alte
repere, sau localizarea sunetelor atunci când este vorba despre percep ția auditiv ă.
După cum se observ ă, indiferent de tipul de percep ție, cele dou ă func ții sunt acelea și:
identificare și localizare. Raportând aceste dou ă roluri la fazele procesului perceptiv, putem
spune c ă localizarea obiectului, sunetului, mirosului, are loc în primele trei faze (orientare,
explorare, detec ție), când persoana se î și îndreapt ă atenția spre locul din care provine stimulul.

Page50 Identificarea are loc în urm ătoarele trei faze (discriminare, identificare, interpretare), când
subiectul descoper ă obiectul, poate s ă îl numeasc ă și ia decizia cu privire la utilitatea sau
inutilitatea informa ției respective la acel moment.
Recunoa șterea obiectelor are o foarte mare importan ță pentru supravie țuire, cu ajutorul ei
putem identifica alimentele, putem evita obiectele periculoase, putem gasi ceea ce c ăutam etc.
Localizarea spa țială are de asemenea un rol crucial pentru supravie țuire, prin perceperea corect ă
a distan țelor și a mi șcării putem s ă apreciem cât de departe sau de aproape este o ma șină de noi
și vom știi dac ă să travers ăm strada sau s ă astept ăm să treac ă autovehiculul. De asemenea
perceperea corect ă a obiectelor în spa țiu ne ajut ă să nu ne lovim de ele, s ă le ocolim.
Ambele roluri semnalate de cercet ători prezint ă două componente senmificative pentru
percep ție, o component ă informa țională (atât identificarea, cât și recunoa șterea ofer ă date
obiective despre realitatea înconjur ătoare) și o component ă adaptativ ă și reglatorie, care se refer ă
la importan ța celor dou ă funcții pentru supravie țuire.

2.5. Factorii determinan ți ai percep ției
În desf ășurarea ei procesual ă, percep ția, este influen țată de o serie de factori care
condi ționeaz ă atât dinamica desf ășurării cât și finalitatea, imaginea perceptiv ă. Ace ști factori pot
fi aborda ți din dou ă perspective. În primul rând sunt factori care țin de suportul neurofiziologic al
percep ției, de atributele, calit ățile și mecanismele de func ționare ale analizatorilor, de atributele
obiective ale situa ției stimul. Este vorba despre informa ția senzorial ă care influen țează direct,
nemijlocit dinamica perceptiv ă. În aceast ă categorie de factori avem în vedere con ținutul
informa țional specific, intensitatea, durata și frecven ța. O a doua categorie de factori sunt cei
care țin de subiect, de particularit ățile sale de vârst ă, sex sau alte variabile comportamentale.
• Calitatea sau modalitatea senzorial ă exprim ă determinarea percep ției de c ătre
conținutul informa țional specific reflectat. De aici deriv ă direc ția direct ă dintre tipul de
informa ție senzorial ă și modalitatea perceptiv ă specific ă. În general se p ăstreaz ă relația de
coresponden ță care ne conduce c ătre percep ții vizuale derivate din senza ții vizuale, percep ții
auditive derivate din senza ții auditive ș.a.m.d. Dup ă cum ar ătam în acest capitol, con ținutul
informa țional al percep ției vizeaz ă nu doar însu șiri specifice care declan șând o senza ție
specializat ă sunt integrate apoi în percep ții monomodale. Esen țial pentru con ținutul

Page51 informa țional al percep ției sunt însu șirile complexe ale mediului fizic cum ar fi: spa țiul, distan țe,
mărime, volum, timp, vitez ă ș.a.m.d. Integrarea acestor însu șiri cu cele specifice varia ților
analizatori va determina dezvoltarea unor percep ții plurimodale complexe.
• Intensitatea este un factor determinant al percep ției care ac ționeaz ă într-o manier ă
specific ă. Dac ă în cazul senza țiilor intensitatea este un factor fundamental pentru declan șarea și
susținerea senza ției, în cazul percep ției intensitatea este sensibil diferit abordat ă. La acest nivel
acționeaz ă într-o anumit ă măsură intensitatea stimulului care declan șând o procesare senzorial ă
influen țează și percep ția specializat ă. Dar, dincolo de aceast ă intensitate obiectiv ă avem de a face
și cu o intensitate opera țională (M. Golu, 2002). În contextul ac țiunii unor factori multiplii sunt
situații în care stimulul cel mai puternic ca intensitate fizic ă, obiectiv ă să nu exercite o influen ță
tot atât de mare ca și un stimul mai slab dar având semnifica ție opera țională mai mare. Se poate
vorbi despre un mecanism opera țional al percep ției în cadrul c ăruia se realizeaz ă o integrare
particular ă a variatelor intensit ăți fizice obiective în cadrul unei intensit ăți globale specifice,
proprii obiectului stimul sau situa ției stimul.
• Durata este un factor determinant care exprim ă relația dintre durata de ac țiune a
situațiilor stimul și durata desf ășurării procesului perceptiv. Având în vedere faptul c ă percep ția
este, în mod definitoriu, un proces senzorial rezult ă că durata expunerii și durata percep ției se
suprapun în mod firesc și abaterile semnific ă perturbarea procesului perceptiv. În aceast ă relație
factorul durat ă prezint ă un optimum de expunere ceea ce sugereaz ă desf ășurarea fazic ă a
procesului perceptiv. De la o durat ă minim ă până la o durat ă maxim ă avem un registru de ac țiune
al situa ției stimul între limitele c ăruia se integreaz ă durata optim ă. În situa țiile în care expunerea
la stimuli este prea lung ă se produce un fenomen de satura ție, de oboseal ă perceptiv ă. Din acest
motiv varia țiile de intensitate, semnifica ție, contextualitate pot determina refacerea raporturilor
optime perceptive.
• Frecven ța manifest ărilor situa ției stimul determin ă percep ția prin gradul de noutate sau
nivelul de familiaritate. Stimulii noi cu o frecven ță scăzută pot declan șa o reac ție perceptiv ă iar
familiaritatea acestor situa ții stimul poate s ă conduc ă la un proces de obi șnuire. Totu și, frecven ța
situației stimul este un factor de consolidare a procesului perceptiv.
• Vârsta este un factor care influen țează dinamica percep ției pe axa temporal ă,
ontogenetic ă a individului. În contextul dezvolt ării proceselor psihice, percep ția cunoa ște în mod
firesc o perioad ă de evolu ție ascendent ă, de dezvoltare și complicare a mecanismelor ei

Page52 funcționale, apoi, o perioad ă de stabilizare, de echilibru optim ce rezult ă din consolidarea
achizi țiilor anterioare și, în final, o perioad ă descendent ă care, de sc ădere a performan țelor
perceptive ca efect al procesului de îmb ătrânire și de uzur ă a capacit ății analizatorilor. Vârsta nu
acționeaz ă într-o manier ă mecanic ă întrucât intervin mecanisme compensatorii care permit
recuperarea unor pierderi, accentuarea unor performan țe datorit ă experien ței și altor factori
socio-culturali, profesionali.
• Sexul este un factor determinant care î și relev ă influen ța într-o manier ă mai pu țin
pregnant ă datorit ă faptului c ă, în cazul proces ării informa ționale de tip senzorial și cognitiv,
mecanismele senzoriale și cognitive sunt mai pu țin influen țate de factorii de sex.

• Factorii comportamentali F.H. Allport a sistematizat cercet ările din domeniul
percep ției realizate pân ă la vremea lui și a subliniat c ă oamenii percep diferen țiat, în func ție de
valorile lor, de tensiuni, reac ții defensive, personalitate, trebuin țe.
Aceast ă teorie se rezum ă la 6 ipoteze specifice :

1.Trebuin țele, nevoile biologice ale subiec ților tind s ă determine ceea ce este
perceput.
Într-un experiment s-au prezentat unor subiec ți înfometa ți, la tahistoscop, imagini cu
hrană. S-a constat o cre ștere a r ăspunsurilor tip hran ă după 3 ore. Dup ă 6 ore cre șterea
răspunsurilor de tip hran ă a fost mai ampl ă, iar dup ă 9 ore s-a înregistrat o sc ădere a acestor
răspunsuri de tip hran ă. Concluzia experimentului a fost aceea c ă peste o anumit ă limit ă de timp
intervin mecanismele biologice de ap ărare a organismului, în cazul de fa ță a fost vorba despre
evitarea diminu ării nivelului de glucoz ă.
2. Recompensa și pedeapsa asociate percep ției obiectului tind s ă determine ceea ce
este perceput.
Într-un cadru experimental s-au prezentat unor subiec ți două imagini schematice ale unui
profil uman. Prima imagine prezenta profilul din partea stâng ă, iar celalalt ă reprezenta profilul
din partea dreapt ă. Pentru una dintre imagini, la fiecare recunoa ștere subiec ții primeau o
recompens ă. Pentru cealalt ă imagine, recunoa șterea presupunea pedeaps ă. S-a constatat c ă
recompensa favorizeaz ă percep ția mai rapid ă.

Page53 3. Valorile caracteristice individului tind s ă determine o sc ădere a vitezei de
recunoa ștere a stimulilor asocia ți acestor valori.
Subiec ții participan ți la un experiment au fost solicita ți să răspund ă la un chestionar de
valori Allport-Vernon, menit s ă identifice valorile primordiale ale subiec ților din 6 categorii:
valori economice, valori estetice, valori sociale, valori politice, valori teoretice și valori
religioase. Fiecare dintre noi are un profil al valorilor c ăruia îi suntem ata șați. S-a constatat la
tahistoscop c ă viteza de recunoa ștere a cuvintelor care fac parte din sistemul de valori proprii
este mai mic ă decât recunoa șterea valorilor neutre.
4. Valoarea pe care o reprezint ă un obiect pentru individ tinde s ă determine
aparen ța de mărime a acelui obiect.
Într-un experiment clasic, dar controversat, copiii, împ ărțiți în 3 grupe aveau sarcina de a
evalua aparen ța de m ărime a subdiviziunilor USD. Subiec ții au fost împ ărțiți în grupe dup ă cum
urmeaz ă: grupul de control era alc ătuit din copii apar ținând clasei de mijloc, în grupul 1 erau
copii care f ăceau parte din clasa defavorizat ă, iar grupul 2 era alc ătuit din copii ce proveneau din
clasa înst ărită.
În urma experimentului s-a constatat o tendin ță de a supraevalua aparen ța de m ărime la
copii din toate grupele, îns ă au existat diferen țe semnificative în tendin ța de supraevaluare astfel:
față de grupul de control, supraevaluarea a fost mai puternic ă la cei din grupul 1 (copii din clasa
defavorizat ă) și mai slab ă la cei din grupul 2 (copii din clasa înst ărită).
Discu ția de ordin etic pe care a provocat-o acest experiment este aceea c ă exploateaz ă
poziția social ă și economic ă a subiec ților, ceea ce este incorect deontologic.
Datorit ă criticilor aduse acestui experiment, s-a elaborat o variant ă experimental ă corect ă,
în care s-au folosit ca subiec ți studen ți (maturi și care și-au dat consim țământul) apar ținând clasei
de mijloc. Ace știa au participat la experiment sub form ă de sugestie hipnotic ă: în prima situa ție
experimental ă li se sugera s ă se identifice cu oameni foarte s ăraci, iar în a doua situa ție
experimental ă sugestia era aceea de a se identifica cu oameni boga ți. În urma procesului de
evaluare a monedelor s-a constatat o diferen ță netă între cele dou ă situa ții: în condi ția de s ărăcie
monedele au fost supraevaluate, iar în condi ția de bog ăție ele au fost subevaluate.

Page54 5. Personalitatea individului îl predispune s ă perceap ă de o manier ă conform ă cu
aceasta.
Trăsăturile de personalitate predispun la un mod de percepere a realit ății. Cea mai bun ă
dovad ă o constituie testele proiective de personalitate . Acestea au fost construite având în vedere
impactul tr ăsăturilor de personalitate în percep ție, posibilitatea ca aceste tr ăsături de personalitate
să poată fi evaluate prin interpretarea r ăspunsurilor perceptive ale subiectului.
6. Stimulii verbali perturbatori, afectogeni tind s ă prelungeasc ă timpul de
recunoa ștere față de stimulii neutri iar forma și semnifica ția stimulilor neutri tinde s ă fie
perceput ă alterat.
Cuvintele tabu, afectogene, provoac ă reacții neuro-vegetative și emo ționale înainte de a fi
percepute (cuvinte tabu imprimate în copil ărie, respinse, refulate, neacceptate, zona de
intimitate). În anul 1953, Postman supune unui experiment 4 grupuri de subiec ți. Grupul 1 era
alcătuit din subiec ți neinforma ți (naivi), grupul 2 era compus din subiec ți informa ți în manier ă
struct necesar ă, grupul 3 con ținea subiec ți facilita ți afectiv, iar grupul 4 era alc ătuit din subiec ți
inhiba ți mental (le fuseser ă amintite cuvintele tabu). S-a constatat o sc ădere a performan țelor în
următoatea ordine a grupelor: grupa 3, grupa 2, grupa 4, grupa 1.

2.6. Legile percep ției

Primii care au studiat în mod sistematic percep ția și au desprins legit ăți specifice sunt
reprezentan ții Școlii de la Berlin – Gestaltismul.
Legile gestaltiste ale percep ției:
• Legea celei mai bune forme (Figure-ground) afirm ă că nu exist ă materie f ără form ă,
neorganizat ă în structuri, astfel încât componentele câmpului perceptiv prezint ă o tendin ță
intrinsec ă, legic ă de a se unifica în cea mai bun ă form ă posibil ă. De exemplu, sunetele unei
melodii se contopesc într-o structur ă melodic ă ireductibil ă, formele geometrice, liniile, dreptele,
segmentele, curbele tind s ă se integreze într-o form ă coerent ă. La baza acestei legi st ă principiul
pregnan ței care face ca organizarea psihic ă a câmpului s ă fie bun ă, forma s ă fie stabil ă, structura
să fie proeminent ă, simpl ă, regulat ă, simetric ă. Atunci când percepem un stimul vizual, forma pe
care o percepem reprezint ă centrul aten ției noastre, restul fiind un fond nediferentiat. Imaginea
II. 1. arat ă că acest fel de a percepe lucrurile poate schimba natura realit ății. Figura și fondul

Page55 acestei imagini pot fi inter șanjate pentru a percepe fie o vaza, fie doua profiluri de fe țe umane.
Acest principiu al percep ției este foarte util in a demonstra ca ceea ce percepem este adesea bazat
mai mult pe ceea ce se petrece în mintea noastra decât pe ceea ce este în fa ța ochilor no ștri.
Urmatoarele legi gestaltiste dezvolt ă acest punct de vedere.

Imaginea II.1.

• Legea unific ării (closure) susține că percep ția formelor este supus ă unui principiu al
incluziunii. Inclusivitatea permite ca dou ă elemente componente s ă alcătuiasc ă o figur ă unitar ă
astfel încât p ărțile componente î și pierd individualitatea. Astfel, formele incomplete ale unor
figuri familiale, precum cele din Imaginea II.1., tind s ă fie percepute ca un întreg. De exemplu în
imaginea de mai jos, liniile discontinue sunt integrate astfel încat putem vedea un p ătrat, un cerc
și un triunghi. A șadar avem tendin ța de a completa informa ția senzoriala lips ă pentru a crea
forme cu sens.

Imaginea II. 2.

Page56 • Legea bunei continuit ăți (continuity) sustine c ă atunci când ni ște elemente sunt
prezentate la un moment dat ca o serie, creierul continu ă să le perceap ă ca parte a unei unit ăți. De
exemplu, în Imaginea II. 3, chiar daca s ăgețile se opresc la un moment dat, bulinele care nu mai
sunt demarcate de aceste s ăgeți continu ă să fie percepute ca urmând acela și pattern ca celelalte și
ca făcând parte dintr-un întreg.

Imaginea II. 3.

• Legea proximit ății sau a destinului comun ne arat ă că elementele aflate în vecin ătate în
cadrul câmpului perceptiv tind s ă fie percepute unitar. În Imaginea II. 4. distan ța dintre punctele
așezate vertical este mai mic ă decât distan ța dintre cele a șezate orizontal, astfel, în aceast ă figur ă
vom avea tendin ța sa grup ăm punctele în 6 coloane verticale a câte 9 puncte fiecare.

Imaginea II. 4.

Page57

• Legea similitudinii demonstreaz ă că elementele similare, asem ănătoare, tind și ele s ă se
supun ă principiului celui mai bun destin și să fie percepute în mod unitar atunci când ac ționeaz ă
împreun ă în cadrul câmpului perceptiv. Observ ăm că în imaginea de mai jos (Imaginea II. 5.), în
partea stâng ă, tindem s ă „vedem” dou ă coloane de puncte și dou ă coloane de p ătrate (pe
vertical ă), în timp ce in partea dreapt ă a figurii percepem, datorit ă legii similitudinii, dou ă
rânduri de p ătrare și două rânduri de puncte (pe orizontal ă), cu toate c ă spațiile între obiecte sunt
egale.

Imaginea II. 5.

Legile generale ale percep ției:
• Legea selectivit ății perceptive pune în eviden ță raporturile dintre obiect și fond în
procesul percep ției. Este vorba despre o rela ție dinamic ă. Selectivitatea perceptiv ă exprim ă cel
mai bine influen ța factorilor determinan ți ai percep ției. Cea mai bun ă dovad ă a selectivit ății
perceptive o constituie raportul dintre obiect și fond în percep ție. Percep ția se realizeaz ă prin
decuparea obiectului din fondul perceptiv, reliefarea caracteristicilor acestuia dar și modificarea
raporturilor astfel încât în orice moment, în func ție de cerin țele procesului perceptiv, se poate
modifica acest raport (de exemplu, figurile duble).
• Legea integralit ății perceptive define ște o particularitate esen țială a percep ției și anume
orientarea acesteia spre surprinderea obiectului în integralitatea însu șirilor lui. Dup ă cum ar ătau
reprezentan ții curentului gestaltist, în percep ție exist ă o tendin ță intrinsec ă spre integralitate, spre

Page58 receptarea obiectului ca tot unitar. Aceast ă legitate este demonstrat ă de capacitatea percep ției de
a întregi o figur ă lacunar ă, de a completa o informa ție absent ă și de a elabora în plan mintal o
imagine perceptiv ă unitar ă, integral ă și semnificativ ă. Constat ăm că atunci când citim rândurile
unei c ărți și, din motive tipografice, literele nu se v ăd complet avem tendin ța și capacitatea de a
întregi informa ția și de a reu și o lectur ă coerent ă. Trebuie s ă preciz ăm că integralitatea nu
funcționeaz ă într-o manier ă automat ă și în orice condi ții întrucât este necesar ă o anumit ă
cantitate de informa ție util ă, semnificativ ă și relevant ă. Astfel, dac ă aceast ă informa ție se
prezint ă într-o propor ție scăzută, sub 50%, atunci avem de-a face cu o percep ție eronat ă; dacă
raportul dintre informa ția util ă și cea irelevant ă sau absent ă este în propor ție de 50% atunci avem
de-a face cu o percep ție oscilant ă, marcat ă de incertitudine, iar dac ă propor ția informa ției
relevante dep ășește 50% atunci legea integralit ății opereaz ă corect și asigur ă o receptare
obiectiv ă a informa ției. Informa ția relevant ă nu este dispus ă în mod egal pe suprafa ța obiectelor
sau în cadrul situa ției stimul ci este dispus ă pe așa numitele zone cu înc ărcătură informa țională
maxim ă, pe configura ția obiectului, pe structur ă.
• Legea structuralit ății perceptive exprim ă dispunerea informa ției relevante, utile în a șa
numitele puncte de concentrare informa țională maxim ă aflate pe configura ție, pe structura
obiectului stimul. Aceste puncte de concentrare informa țională sunt amplasate pe margini,
muchii, col țuri, unghiuri, zone curbe, în general în zonele de modificare a direc ției de explorare
perceptiv ă. Fiecare obiect prezint ă elemente de identitate și specificitate proprie și în cursul
dezvolt ării, maturiz ării și învățării perceptive se asimileaz ă o experien ță a explor ării perceptive
orientat ă dup ă aceste puncte de concentrare informa țională maxim ă. De exemplu, figura
oamenilor privit ă din fa ță prezint ă următoarele zone de urm ărire prioritar ă: buzele și ochii care
sunt „citite” de c ătre interlocutor, prin fix ări succesive menite s ă asigure contactul vizual și
comunicarea. În schimb, profilul prezint ă alte elemente de identitate oferite de c ătre forma
nasului, b ărbia, fruntea, urechea.
• Legea constan ței perceptive exprim ă capacitatea percep ției de a- și men ține parametrii
funcționali de receptare obiectiv ă a informa ției în condi țiile în care se produc modific ări datorate
variațiilor de distan ță, mărime, form ă, luminozitate, culoare. Acest atribut al percep ției este
esențial pentru percep ția uman ă capabil ă să recepteze adecvat forma, m ărimea, configura ția,
culoarea unui obiect în condi ții dificile.

Page59 Constan ța formei și a mărimii are la baz ă în primul rând mecanismele specifice
analizatorului vizual, capacitatea acestuia de a realiza acomod ări, regl ări fine în condi țiile unei
distan țe maxime de 25 m fa ță de obiect. La aceasta se adaug ă și experien ța tactilo-kinestezic ă
acumulat ă în timp care confer ă elemente de certitudine în explorarea perceptiv ă. La distan țe mai
mari constan ța perceptiv ă permite subiectului s ă perceap ă adecvat forma, m ărimea unor obiecte
în condi țiile în care intervin legile perspectivei, interpozi ția, distan ța unghiular ă ce modific ă
parametrii func ționali ai percep ției. Multe dintre iluziile perceptive care țin de legile perspectivei
se datoreaz ă dificult ăților de realizare a constan ței perceptive. În acest caz experien ța acumulat ă
de către subiect joac ă un rol foarte important și confer ă percep ției un realism obiectiv.
În cele ce urmeaz ă vom prezenta un exemplu ce vizeaz ă rolul experien ței în perceperea
constan ței formei și mărimii. Oamenii care locuiesc la ora ș și care s-au aflat în blocuri înalte sau
care au c ălătorit cu avionul percep oamenii și mașinile ca având dimensiunile cunoscute,
normale, chiar dac ă ei le v ăd la un moment dat de dimensiunea unor furnici, imaginea retinian ă
fiind foarte mic ă. Un studiu cross-cultural arat ă că o persoan ă dintr-o alt ă cultur ă poate percepe
oamenii și mașinile ca fiind într-adev ăr niște insecte dac ă privesc dintr-un avion. Antropologul
Colin Turnbull (1961) a f ăcut aceasta descoperire pe un Pigmeu African, pe nume Kenge, care
credea c ă bivolii afla ți la cap ătul îndep ărtat al unui câmp deschis erau un fel de insecte. Turnbull
împreun ă cu Kenge au mers cu ma șina înspre turma de bivoli. Pe m ăsură ce bivolii cre șteau în
dimensiune, Kenge bomb ănea pentru sine și se apropia de antropolog de team ă. Chiar și după ce
Kenge a v ăzut c ă acele animale erau într-adev ăr bivoli, familiari pentru el, și nu un tip
necunoscut de insecte, tot se întreba cum au putut s ă creasc ă atât de repede. Explica ția pentru
aceasta confuzie este aceea c ă el locuia într-o p ădure deas ă și nu avea ocazia s ă vadă animale de
la o distan ță atât de mare. Din acest motiv, el nu a dezvoltat constan ța mărimii pentru obiecte
aflate la distan ță. Cu toate acestea, Kenge nu avea nici o dificultate în a percepe constan ța
mărimii și a formei atunci când venea vorba de obiecte a șezate la distan țe diferite în interiorul
casei sale (Rathus S., 1996).
Constan ța mărimii se manifest ă atunci când percepem un obiect ca având o anumit ă
forma, cunoscut ă și caracteristic ă pentru obiectul respectiv, în ciuda imaginii retiniene deformate
din cauza unghiului din care privim. Percepem marginea unui pahar sau a unei cani ca fiind
rotund ă, chiar dac ă este rotund ă numai atunci când privim de sus, din lateral având form ă
elipsoidal ă. Un alt exemplu este imaginea unei u și. Atunci când u șa este închis ă, ea are form ă

Page60 dreptunghiular ă, atunci când este deschis ă și o privim din fa ță, are form ă de trapez. Îns ă datorit ă
constan ței mărimii noi percepem în continuare u șa ca fiind dreptunghiular ă (Imaginea II. 6.)

Imaginea II. 6.

În ceea ce prive ște constan ța culorilor și a luminozit ății aceasta explic ă disponibilitatea
percep ției de a recepta în mod adecvat culoarea obiectelor. Fiecare obiect are anumite atribute
cromatice proprii. Aceste atribute pot fi afectate de unghiul de inciden ță al luminii, de nivelul de
luminozitate sau iluminare. Constan ța perceptiv ă ne permite s ă atribuim obiectelor culoarea lor
reală și să nu accept ăm aceste modific ări. Faptul c ă într-un apus de soare o p ădure pare s ă fie
arămie nu înseamn ă că arborii și-au modificat culoarea.
• Legea proiectivit ății perceptive exprim ă o proprietate specific ă percep ției de a elabora
imaginea obiectului în plan mental și apoi de a o proiecta asupra acestuia. Cu alte cuvinte „nu
văd când v ăd, ci v ăd dup ă ce v ăd”. Acest paradox se explic ă simplu pe baza mecanismelor
senzorial perceptive. Astfel, informa ția este captat ă și procesat ă, se realizeaz ă imaginea mental ă,
cortical ă a obiectului și, apoi, aceast ă imagine este proiectat ă pe obiectul surs ă. Condi ția
fundamental ă a proiectivit ății o constituie sentimentul propriei identit ăți corporale: pentru a
percepe adecvat ceea ce se întâmpl ă în jurul meu, trebuie s ă mă percep pe mine ca subiect al
procesului perceptiv. Alte mecanisme care stau la baza proiectivit ății perceptive țin de
capacitatea analizatorului vizual și de experien ța tactilo-kinestezic ă.

Page61 2.7.Formele complexe ale percep ției
Percepția spațiului se realizeaz ă ca percep ție a formei, m ărimii, distan ței, direc ției și
profunzimii. Aceste forme complexe ale percep ției pot fi reunite și ordonate în dou ă categorii
majore: spa țiul bidimensional și cel tridimensional.
În percep ția formei și a m ărimii obiectelor se îmbin ă mecanismele recep ției vizuale
asociate cu experien ța tactilo-kinestezic ă. Analizatorul vizual are rolul predominant integrând
informa ția vizual ă cu cea tactil ă și cea kinestezic ă. Forma și mărimea obiectelor sunt percepute
atât direct în baza explor ării vizuale și tactilo-kinestezice dar mai ales indirect în baza experien ței
și prin raportarea la etaloane de m ărime și form ă. În acest caz ac ționeaz ă constan ța perceptiv ă
care permite elaborarea unei imagini adecvate, corecte în condi țiile în care se modific ă distan ța
sau pozi ția obiectelor. În percep ția spa țiului un rol important îl are sistemul de coordonate ce
presupune integrarea orizontalei cu verticala gravita țională. Percep ția spa țiului tridimensional, a
volumului obiectelor, a profunzimii presupune în cel mai înalt grad combinarea între abordarea
direct ă bazat ă pe informa ția de tip senzorial ă și abordarea indirect ă bazat ă pe evalu ările
conceptuale și experien ța subiectului. În percep ția volumului un rol deosebit îl prezint ă o serie de
indici proprii spa țiului perceptiv: luminozitatea, unghiul de inciden ță al luminii, raportul dintre
lumini și umbre, pozi ția, amplasarea obiectului. Disparitatea binocular ă are și ea un rol
semnificativ în percep ția volumului. Disparitatea se datoreaz ă modului în care este captat
obiectul cu fiecare dintre cei doi ochi. Unghiurile vizuale ale celor doi ochi se intersecteaz ă și
permit receptarea obiectului simultan din unghiuri diferite.
Percep ția distan ței. Pentru a putea localiza un obiect în spa țiu trebuie s ă estim ăm corect
distan ța la care se afl ă, sau adâncimea. Cu toate c ă suntem obi șnuiți să percepem adâncimea și
pare c ă nu depunem nici un efort, aceast ă capacitate reprezint ă o achizi ție important ă a structurii
fizice a organului nostru vizual. Imaginea retinian ă este bidimensional ă, putând fi descris ă doar
în termeni de sus-jos, dreapta-stânga. Pentru a reu și să percepem lumea tridimensional ă prin
intermediul imaginilor bidimensionale, utiliz ăm o serie de indici monoculari care creaz ă impresia
de distan ță.
Indicii monoculari în percep ția distan ței pot fi percepu ți cu un singur ochi. Ace ști indici
sunt utili în via ța cotidian ă, iar arti știi se folosesc de ei pentru a crea imagini artistice care par a
avea adâncime pe suprafe țe plane. Cei 8 indicatori monoculari sunt:

Page62 a)Gradientul de textur ă. Textura obiectelor este mai clar ă, se observ ă mai exact de la
apropiere, iar cu cât obiectele sunt mai dep ărtate cu atât textura este mai mic ă și mai
nediferen țiată. Putem observa un exemplu al gradientului de textur ă ca indicator al distan ței în
Imaginea II.7, știm că pietrele cubice mai mari sunt mai aproape și cele mai mici, mai multe și
mai neclare sunt mai dep ărtate.

Imaginea II.7

b)Perspectiva linear ă. Când un obiect este la distan ță imaginea sa retinian ă este mai
mică. În consecin ță, două linii pararele, precum șinele de cale ferat ă, par s ă se apropie cu cât sunt
mai dep ărtate de privitor (Imaginea II.8).

Imaginea II.8.

c)Superpozi ția. Obiectele aflate mai aproape de privitor tind s ă fie în fa ța sau s ă acopere
parțial obiectele mai îndep ărtate. De exemplu, în Imaginea II.9. Cercul 1 acoper ă dreptunghiul 2

Page63 și cercul 3, ceea ce ne d ă impresia c ă el se afl ă în fa ța celorlalte dou ă forme geometrice. Cercul 3
este acoperit atât de cercul 1 cât și de dreptunghiul 2, a șadar el pare cel mai îndep ărtat.

Imaginea II.9

d)Umbra . O imagine având umbre și părți mai luminate ofer ă impresia de adâncime cu
toate c ă se afl ă pe o suprafa ță plană (v. Imaginea II.10).

Imaginea II.10

e)Viteza mișcării. Obiectele îndep ărtate par s ă se mi ște în câmpul vizual mai repede decât
obiectele apropiate. De exemplu, atunci când mergem cu trenul pare c ă ceea ce vedem pe geam
se mi șcă, iar stâlpii care sunt apropia ți se succed în câmpul vizual mult mai rapid decât mun ții
din dep ărtare.

Page64 f)Perspecitva spa țială. Cu cât distan ța dintre privitor și peisaj cre ște culorile se
estompeaz ă și capătă o tent ă de albastru datorit ă vaporilor de ap ă din atmosfer ă (v. Imaginea
II.11)

Imaginea II.11

g)Mărimea relativ ă. Dacă într-o imagine se afl ă o arie de obiecte similare, care difer ă ca
mărime, persoanele vor interpreta obiectele mai mici ca fiind mai îndep ărtate (v. Imaginea II.12).

Imaginea II.12

h)Poziția vertical ă. Când obiectele sunt pe p ământ, cu cât par a fi mai îndep ărtate sub linia
orizontului, cu atât par a fi mai aproape de noi. Pentru obiectele aflate în aer, îns ă, cu cât sunt
mai îndep ărtate deasurpa liniei orizontului cu atât par a fi mai aproape de privitor..
Pe lâng ă indicii monoculari exist ă și doi indici binoculari importan ți pentru perceperea
adâncimii. Ace ști indici se numesc binoculari întrucât imaginea provine de la ambii ochi.
a)Convergen ța. Atunci când ambii ochi privesc un obiect care se afl ă în centrul câmpului
vizual, trebuie s ă se apropie mai mult unul de altul atunci când obiectul este mai aproape, decât
atunci când acesta este mai departe (v. Imaginea II.13). Informa ția de la mu șchii responsabili

Page65 pentru mi șcarea ochilor ofer ă indicii cu privire la distan ța la care se afl ă un obiect fa ță de
privitor.
b)Disparitatea retinian ă. Datorit ă faptului c ă ochii no ștri se afl ă la câ țiva cenimetri distan ță,
se formeaz ă două imagini ale aceluia și obiect privit din unghiuri diferite. Aceast ă diferen ță dintre
cele dou ă imagini este un factor cheie pentru percep ția distan ței.

Imaginea II.13

Percepția mișcării are la baz ă atât mecanisme ale percep ției directe cât și mecanisme ale
percep ției indirecte. Mecanismele percep ției directe vin s ă susțină ideea c ă mișcarea obiectelor
este accesibil ă privirii umane într-o manier ă direct ă, chiar și în absen ța reperelor. Cea mai bun ă
dovad ă o constituie capacitatea privirii umane de a recepta deplasarea unui stimul luminos în
întuneric în absen ța oric ărui reper. La baz ă sunt mecanismele retiniene și legea postefectului:
deplas ările succesive ale stimulului sunt receptate punct cu punct pe retin ă iar excita ția fiec ărei
celule retinale se men ține un timp foarte scurt ca postac țiune activând urm ătoarele celule
retinale. Aceast ă „dâră” excitatorie corespunde vitezei obiectului. La vitez ă mare dâra excitatorie
este mai lung ă decât la vitez ă mică. Mecanismele percep ției indirecte a mi șcării țin de implicarea
reperelor și a experien ței perceptive a subiectului. J. Piaget a demonstrat c ă percep ția vitezei este
condi ționată de dezvoltarea structurilor operatorii ale inteligen ței. În cea mai mare parte copiii
tind s ă perceap ă viteza într-o manier ă ordinal ă: obiectele aflate în mi șcare pe prima pozi ție sunt
considerate ca având o vitez ă mai mare decât cele aflate în pozi țiile urm ătoare. Se constat ă că în
percep ția vitezei capacit ățile omului sunt destul de limitate. Experien ța omului în deplasare și

Page66 mișcare este condi ționată de calitatea sa de fiin ță terestr ă. Astfel, oamenii tind s ă perceap ă relativ
corect viteza în limite destul de restrânse: vitezele foarte mici sau foarte mari sunt percepute
eronat.
Percepția timpului are la baz ă în special mecanisme de procesare indirect ă ceea ce
sugereaz ă complexitatea acestei forme. Experien ța direct ă, nemijlocit ă a percep ției timpului are
la baz ă informa ția senzorial ă oferit ă de către analizatorul auditiv și cel tactilo-kinestezic datorit ă
faptului c ă acești analizatori realizeaz ă o procesare succesiv ă a informa țiilor astfel încât subiectul
dobânde ște în timp capacitatea de evaluare a succesiunii evenimentelor și în baza acestui tip de
experien ță. Dar, dup ă cum ar ătam mai sus, mecanismele percep ției indirecte sunt fundamentale
și ele implic ă participarea unui întreg sistem de repere cum ar fi: mi șcarea astrelor, succesiunea
zi-noapte, succesiunea anotimpurilor sau utilizarea unor mijloace artificiale de m ăsurare a
timpului. Perceperea nemijlocit ă a timpului este extrem de limitat ă și ea se reduce la câteva
sutimi de secund ă până la maximum 2-3 secunde. Foarte rapid perceperea timpului implic ă
mecanisme mnezice și reprezentarea timpului trecut. Prezentul psihologic este un punct
infinitezimal suspendat între trecut și viitor. De aceea se poate spune c ă timpul este în cea mai
mare m ăsură trăit și mai pu țin perceput. Drept dovad ă, intervalele de timp pline, înc ărcate de
activit ăți sunt percepute ca fiind mult mai scurte decât intervalele de timp lipsite de activit ăți. În
general timpul trece greu în condi ții de activit ăți plictisitoare, lipsite de interes.

2.8. Iluziile perceptive
Iluziile perceptive sau percep țiile deformate constituie un caz aparte de percep ții supuse
unor efecte distorsionante sub aspectul lungimii, formei, m ărimii, greut ății. Dac ă graficienii au
elaborat o mul țime de iluzii optico-geometrice, trebuie s ă spunem c ă percep ția deformat ă nu se
reduce la acest gen de iluzii ci se datoreaz ă unor particularit ăți specifice evolu ției procesuale a
percep ției ca și desf ășurării acesteia. Analiza cea mai pertinent ă a mecanismelor deform ării
percep ției o dator ăm lui J. Piaget care a introdus termenul de efecte de câmp . Efectele de câmp
sunt distorsion ări ale imaginii perceptive datorate unor raporturi specifice ce se instituie în
câmpul perceptiv între p ărțile componente ale aceluia și obiect sau între obiecte diferite aflate
simultan în câmpul perceptiv. Efectele de câmp sunt create tocmai de un anumit mod de
amplasare a obiectelor, de anumite raporturi de supra sau subevaluare a unor laturi ale obiectelor.
După cum am ar ătat la discu ția asupra fazelor procesului perceptiv, în faza de centrare perceptiv ă

Page67 subiectul este expus acestor efecte de câmp datorit ă faptului c ă nu dispune de mecanismele de
evaluare adecvat ă a raporturilor dintre p ărțile componente ale obiectelor sau a raporturilor dintre
diferite obiecte. Legile perspectivei, superpozi ția, ecranarea, raportul dintre lumini și umbre,
anumite contraste de m ărime, form ă sau culoare pot determina aceste percep ții eronate. Prin
decentrare intervin mecanisme și structuri opera ționale proprii inteligen ței ceea ce permite
corectarea percep țiilor deformate.
Iluziile vizuale gândite de psihologi manipuleaz ă în mod inten ționat indicii care ne ajut ă
în percep ție, creând percep ții deformate. Ele sunt instructive întrucât ne ajut ă să înțelegem mai
bine procesul percep ției și demonstreaz ă că ceea ce vedem nu este întotdeauna identic cu
informa ția exterioar ă la care avem acces prin sim țuri. De exemplu, în Imaginea II.14 (Iluzia lui
Ponzo) cele dou ă linii orizontale nu par a fi de aceea și dimensiune, îns ă ele sunt identice. La fel
și în Imaginea II.15, linia vertical ă pare mai lung ă decât cea orizontal ă, deși în realitate au
aceea și lungime. În Imaginea II.16 nu exist ă nici un p ătrat în desen, exist ă doar 4 cercuri,
fiecăruia lipsindu-i un sfert. În iluzia Zollner (Imaginea II.18) liniile diagonale sunt paralele, de și
nu par.
Aceste iluzii reu șesc să ne „p ăcălească” folosindu-se de indicii monoculari ai adâncimii.
De exemplu, iluzia Muller-Lyer (Imaginea II.18) se constituie din dou ă linii verticale care par de
lungimi diferite, cu toate c ă au aceea și lungime. Ele par diferite din cauza contextului în care se
află. În mod normal, orientarea liniilor de la cap ătul celor dou ă drepte ar fi indicatori de
adâncime. În iluzia Ponzo, cele dou ă linii vericale par c ă vor converge la distan ță, asemenea
șinelor de tren, astfel linia orizontal ă de sus ar fi mai departe decât cea de jos, de unde și iluzia
lungimilor diferite.

Page68 Imaginea II.14 Imaginea II.15

Imaginea II.16 Imaginea II.17

Imaginea II.18

Page69

MECANISME PSIHICE DE PROCESARE
SECUNDAR Ă A INFORMA ȚIILOR

Page70 3.REPREZENT ĂRILE

3.1.Definire și caracterizare psihologic ă
În limbajul cotidian termenul de reprezentare are variate în țelesuri și este utilizat în
multe domenii ale științei și tehnicii. Indiferent de nuan țele utiliz ării termenului esen țial este c ă
reprezentarea desemneaz ă substituirea a ceva prin altceva, întrucât este un proces care se produce
ulterior altui proces. Re-prezentarea sugereaz ă prezentarea a ceva dup ă ce s-a produs un anumit
fenomen. Rezult ă că reprezentarea este un proces secundar întrucât se petrece în urma unei
experien țe perceptive anterioare. La baza reprezent ării stau mecanisme ale memoriei și ale
percep ției. Dac ă reprezentarea are ast ăzi un loc bine delimitat în psihologie și o pozi ție
privilegiat ă datorat ă psihologiei cognitive, nu astfel au stat lucrurile la începuturile psihologiei.
Perspective în abordarea reprezent ării. Ebbinghaus în lucrarea sa „Despre memorie”
(1885) comparând percep ția cu reprezentarea sublinia c ă reprezentarea este palid ă și acorporal ă,
foarte s ăracă în însu șiri și lacunar ă, instabil ă și inconsistent ă, întrucât nu persist ă decât un timp
foarte scurt și își schimb ă mereu forma. Mai apoi reprezentan ții introspec ționismului
experimental au încercat s ă demonstreze existen ța unei gândiri f ără imagini. Ei au insistat asupra
faptului c ă gândirea se desf ășoară într-un plan abstract total lipsit ă de imagini concret-intuitive.
În acest scop au solicitat subiec ții să descrie secven țele rezolv ării unor situa ții problematice
sperând c ă aceștia o vor face f ără să implice descrieri și imagini ci doar secven țe abstracte. S-a
constatat îns ă că subiec ții deseori utilizau imagini, descrieri chiar pentru procese abstracte.
Școala de la Berlin, curentul gestaltist de și s-a ocupat primordial de percep ție are
contribu ții substan țiale și în privin ța reprezent ării. Imaginile manifest ă o anumit ă consisten ță și
continuitate datorit ă priorit ății întregului și mai ales a schemei rela țiilor spa țio-temporale. Ini țial
nu se opera o distinc ție net ă între percep ție și reprezentare propunându-se mai de grab ă o fuziune
a acestora. Cu toate acestea, Wertheimer sugera c ă imaginea secundar ă ar rezulta dintr-o
reactualizare a schemei, a structurii, a gestaltului. Acest proces implic ă o restructurare a imaginii
după o nou ă ierarhie.
Teoria ac țiunilor mintale a condus la recuperarea reprezent ărilor pentru psihologie
întrucât a demonstrat leg ătura reprezent ărilor cu ac țiunile mintale. Joacobson demonstra în 1931
că reprezentare mintal ă a unei mi șcări este înso țită de schi țarea ei corespunz ătoare prin

Page71 microcontrac ții musculare. Este fenomenul de ideomotricitate demonstrat de c ătre Rey, în 1948,
care a dovedit c ă blocarea coardelor vocale prin anestezie local ă afecteaz ă procesul de
construc ție mental ă a structurilor verbale și imagistice. Mai apoi, s-a demonstrat rolul
micromi șcărilor oculare în elaborarea reprezent ărilor vizuale. Teoria ac țională insist ă asupra
faptului c ă reprezentarea este rezultatul unui proces de interiorizare a schemelor perceptive și de
elaborare a unor scheme mentale ce reproduc într-o manier ă mult mai s ăracă în con ținut
imaginea și experien ța perceptiv ă dar, dup ă cum vom vedea, acest caracter schematic este un
factor de superioritate al reprezent ărilor în raport cu percep țiile.
Un alt reprezentant al școlii ac ționale, H. Wallon sublinia c ă la baza reprezent ărilor se
află acțiuni imitative interiorizate. La copil modelarea postural ă și gestic ă a unor acte și a unor
lucruri constituie sursa reprezent ărilor. În acest context imita ția, gesticula ția, mimica, dansul,
desenul, imitarea vocal ă sunt mecanisme ale genezei reprezent ărilor. Dup ă cum sublinia P.
Popescu-Neveanu (1976) geneza reprezent ării se integreaz ă în geneza func ției de simbolizare și
comunicare.
Contribu ția decisiv ă la elaborarea unui model interpretativ explicativ asupra
reprezent ărilor o are J. Piaget. Acesta a interpretat reprezentarea din perspectiva evolu ției
structurilor inteligen ței. În acest context, reprezentarea apare ca un substitut al imaginii
perceptive, ca un simbol, înlocuind sau simbolizând alte obiecte și acțiuni. Func ția de simbol a
imaginii are un caracter intuitiv, reprezentarea constituind o extrapolare sau decodificare a
semnelor prin care se codific ă experien ța într-o form ă sau alta. Piaget ajunge la concluzia c ă
reprezentarea este o reconstituire activ ă a experien ței perceptive.
P. Popescu-Neveanu (1976), pornind de la cercet ări proprii sublinia c ă înainte de
constituirea conceptului figural, în gândirea copilului intervine o alt ă strategie interpretativ ă ce
corespunde unei imagini sau figuri conceptuale. Astfel, conceptul deriv ă din figura care îl
influen țează. Considerând reprezent ările ca element al gândirii acestea nu se mai subordoneaz ă
doar exigen țelor memoriei ci și normelor de construc ție logic ă și semantic ă. Se contureaz ă trei
tipuri de strategii în structurarea reprezent ărilor: reproductiv-mnezic ă, constructiv-logic ă și
anticipativ-fantezist ă. Aceste strategii nu sugereaz ă reducerea reprezent ării la memorie, gândire
sau imagina ție ci subliniaz ă mecanismele procesului reprezent ării.
Perspectiva cognitivist ă asupra reprezent ării sugereaz ă că reprezentarea prezint ă o
realitate fizic ă sub forma unui cod simbolic la nivel cortical. Dup ă cum arat ă M. Golu (2002)

Page72 simbolurile au o realitate atât fizic ă dar și semantic ă iar procesarea simbolic ă este condi ționată de
realitatea semantic ă. Activitatea și procesarea simbolic ă implic ă operarea cu realitatea fizic ă și
semantic ă a reprezent ărilor. Elaborarea reprezent ărilor se realizeaz ă în baza mecanismelor de
engramare prin activarea diferitelor semnale din mediul intern sau extern și, pe de alt ă parte, în
baza unui proces de înv ățare. Dup ă cum remarca M. Zlate (1999), psihologia cognitiv ă lărgește
sfera no țiunii de reprezentare, referindu-se mai ales la rolul ei în func ționarea cognitiv ă general ă
și mai pu țin la natura ei psihologic ă. Psihologia cognitiv ă a renun țat la sensul tradi țional al
noțiunii de reprezentare ca imagine schematic ă a unui obiect în absen ța acțiunii acestuia asupra
organelor de sim ț și propune termenul de imagine mintal ă. Imaginea mintal ă se refer ă la acele
produc ții imagistice cu care opereaz ă sistemul cognitiv în absen ța acțiunii unor stimuli vizuali
asupra organelor de sim ț (M. Miclea, 1994).
Neuropsihologia aduce argumente experimentale asupra mecanismelor reprezent ării și
legăturii acesteia cu percep ția. Imagistica mental ă este asem ănătoare cu percep ția fiind mediate
de aceea și zonă cerebral ă (Rita Atkinson și colab., 2002). Cercet ări efectuate pe subiec ți ce au
suferit traumatisme cerebrale în zona emisferului drept au ar ătat că pacien ții manifest ă omisiuni
vizuale în partea stâng ă a câmpului perceptiv. Aceste persoane nu reu șesc să perceap ă obiectele
situate în partea stâng ă a câmpului vizual. Acest gen de afec țiune se reg ăsește și în elaborarea
imaginii mentale și descrierii con ținutului acesteia. Pacien ții descriu doar obiectele plasate în
partea dreapt ă a imaginii mentale. Utilizând tehnicile moderne de imagerie cortical ă (rezonan ță
magneto-nuclear ă, RMN) s-a demonstrat un nivel mai ridicat al circula ției sanguine în cadrul
cortexului vizual în timpul rezolv ării unor sarcini imagistice comparativ cu cel din timpul
rezolv ării unor sarcini aritmetice. De asemenea, s-a constatat c ă modific ările de circula ție
sanguin ă înregistrate în timpul sarcinii imagistice sunt similare celor care au loc în timpul
sarcinilor perceptuale.
Geneza reprezent ării poate fi abordat ă din dou ă perspective: onotogenetic și procesual.
Din punct de vedere onotogenetic, geneza reprezent ării, a fost abordat ă și demonstrat ă
experimental prin cercet ările întreprinse de c ătre J. Piaget. În contextul modelului s ău evolutiv-
genetic reprezentarea apare la copil spre sfâr șitul primului an de via ță o dat ă cu sistematizarea
experien ței perceptive. Pân ă pe la vârsta de 8-9 luni experien țele perceptive ale copilului sunt
repetitive. Obiectul pierdut din câmpul perceptiv dispare pentru totdeauna și nu mai este solicitat.
Cu alte cuvinte, copilul nu conserv ă experien ța perceptiv ă. Dar pe m ăsură ce se dezvolt ă și se

Page73 sistematizeaz ă experien ța perceptiv ă cu obiectul în aceea și măsură se constituie și se conserv ă
treptat un invariant perceptiv al obiectului. Astfel, se conserv ă o serie de însu șiri concret-
intuitive ce țin de form ă, volum, greutate, culoare cu pot fi atribuite mai multor obiecte. Piaget
denume ște acest moment crucial în dezvoltarea intelectual ă a copilului drept conservare a
obiectului permanent sau conservarea permanen ței obiectului . Acest lucru permite copilului s ă
opereze în plan mintal cu imaginea obiectului dincolo de particularit ățile sale concret-intuitive.
Dacă până în acel moment obiectul disp ărut din câmpul perceptiv nu mai era revendicat, o dat ă
cu dezvoltarea acestei capacit ăți de conservare a permanen ței obiectului, obiectul disp ărut din
câmpul perceptiv este c ăutat sau solicitat sau, și mai mult, copilul se deplaseaz ă pentru a
recupera acel obiect. Schematic obiectul din punctul A ajunge în punctul B și copilul recuperând
obiectul realizeaz ă o schem ă reversibil ă. Reversibilitatea este, dup ă J. Piaget, opera ția
fundamental ă a inteligen ței. Prin reversibilitate o opera ție se cupleaz ă cu inversa ei dup ă schema
+1-1 = 0. Reversibilitatea este fundamentul achizi ției invarian ților perceptivi și apoi al no țiunilor
științifice. Deplasarea A → B, B → A sugereaz ă anularea efectului ini țial, este ca și cum nimic
nu s-a întâmplat. Aceast ă reversibilitate a deplas ărilor este punctul de pornire al elabor ării
imaginilor mintale. Mai apoi, spre sfâr șitul stadiului inteligen ței senzorio-motorii se constituie
una dintre func țiile fundamentale ale intelectului denumit ă de c ătre Piaget funcția simbolic-
reprezentativ ă. Imaginile mintale ca substitut al obiectelor se asociaz ă cu cuvintele ca substitut
atât al obiectelor cât și al imaginii obiectelor. În ultim ă instan ță, esen ța inteligen ței o constituie
capacitatea de a opera în plan mintal cu aceste gen de substitute, capacitatea de a intui o
transformare, de a reface drumul transform ării și de a surprinde ceea ce este invariabil într-o
transformare. Expansiunea reprezent ărilor se va produce în stadiul inteligen ței preopera ționale.
Prin jocul simbolic copilul va substitui realitatea înconjur ătoare cu ajutorul imaginii a unor
simboluri, a unor reprezent ări. Copilul se va juca „de-a șoferul, de-a vatmanul, de-a doctorul, de-
a buc ătarul, de-a educatoare, de-a tata, de-a mama”, transpunând în plan mental realitatea
obiectiv ă și operând asupra ei cu un grad din ce în ce mai ridicat de autonomie. Dup ă cum arat ă
Piaget, din acest moment, reprezent ările se integreaz ă firesc activit ății cognitive fiind în
permanen ță solicitate de c ătre gândire în elaborarea unor imagini tot mai schematice și mai
abstracte.
Din punct de vedere procesual, geneza reprezent ărilor trebuie c ăutată în activitatea
cognitiv ă obișnuită a oamenilor. În acest context reprezentarea nu trebuie s ă fie v ăzută ca o

Page74 simpl ă evocare din memorie a unor imagini. Ea rezult ă în baza unui proces de acumulare,
sistematizare, condensare, structurare, restructurare a experien ței perceptive. Constat ăm din acest
punct de vedere c ă mecanismele genezei reprezent ării sunt puternic influen țate de particularit ăți
socio-culturale proprii unei anumite popula ții și unui anumit spa țiu geografic. Spre exemplu,
dacă vom solicita unor persoane care locuiesc în zona de influen ță a culturii europene, nord-
americane s ă-și reprezinte un obiect (cas ă, caban ă, munte, ora ș etc.) vom constata similitudini
izbitoare. În acest caz este și efectul utiliz ării prototipurilor în gândire și în reprezentare.
Specificul reprezent ării ca proces . Reprezentarea constituie primul proces care
sugereaz ă un anumit nivel de autonomie mintal ă și spiritual ă. Reprezentarea se deta șează de
realitatea concret ă, de particularit ățile raportului hic et nunc pe direc ția elabor ării unui spa țiu
mintal autonom, distinct și dinamic. Reprezentarea este dependent ă de experien ța perceptiv ă dar
se desf ășoară cu un anumit grad de autonomie datorit ă faptului c ă ea nu mai este declan șată doar
de fenomenele concrete, directe ale lumii externe ci, mai mult, de dinamica lumii interne
subiective. Reprezent ările pot fi declan șate de trebuin țele noastre, motiva țiile, interesele,
preocup ările dar și de emo țiile, sentimentele pe care le tr ăim. Mai mult decât atât, reprezentarea
poate s ă fie declan șată și susținută într-o manier ă voluntar ă în raport cu cerin țele activit ății
intelectuale.
Psihologia cognitiv ă aduce și o perspectiv ă nouă asupra modului în care este procesat ă
informa ția în elaborarea imaginii mintale. Se vorbe ște astfel despre o procesare direct ă, dirijat ă
de datele perceptive ca și despre o procesare indirect ă dirijat ă de mecanismele cognitive. Cele
două direc ții de procesare se întrep ătrund în procesul de elaborare a imaginii mintale. Acest lucru
se vădește cel mai bine în analiza mecanismelor reprezent ării.
Definirea reprezent ării. Reprezentarea este procesul de elaborare a imaginii unui
obiect în condi țiile absen ței acestuia din câmpul perceptiv, în baza unei experien țe perceptive
anterioare.
După cum rezult ă din aceast ă defini ție, reprezentarea este un proces secundar întrucât
se bazeaz ă pe exploatarea unor informa ții perceptive anterioare. Reprezentarea este simultan
proces și produs. Ca proces, reprezentarea, realizeaz ă o sistematizare a experien ței perceptive
anterioare, o structurare a acesteia, o reorganizare, schematizare ce are drept rezultat o imagine
mintal ă secundar ă. Produsul reprezent ării este tocmai aceast ă imagine mintal ă care la rândul ei

Page75 este caracterizat ă printr-o serie de particularit ăți: este o imagine concret-intuitiv ă, schematic ă,
figurativ ă.

3.2. Calit ățile reprezent ărilor

Analiza specificului imaginii mintale impune o tratare a mecanismelor care conduc la
acesta. Analiza acestor mecanisme ne permite reliefarea unor tr ăsături definitorii ale reprezent ării
cum ar fi caracterul intuitiv-concret, caracterul figurativ, schematic și generalizat.
Mecanismele reprezent ării. Reprezentarea este un proces complex aflat într-o pozi ție
intermediar ă între procesarea direct ă senzorial ă și cea cognitiv-intelectual ă. Din acest motiv se
vorbe ște despre o dubl ă natur ă a reprezent ării: una intuitiv-figurativ ă și alta opera țional-
intelectiv ă (Tinca Cre țu, 2004). La baza acestei duble naturi a reprezent ării stau urm ătoarele
mecanisme: perceptive, mnezice, cognitive, verbale, imagistice și reglatorii.
Mecanismele perceptive ale reprezent ării sugereaz ă rolul definitoriu al experien ței
perceptive în reprezentare. Informa ția oferit ă de către analizatori este integrat ă de către procesul
perceptiv într-o imagine unitar ă cu atribute de integralitate. Aceast ă informa ție brut ă, de tip
senzorial, condi ționeaz ă existen ța unor percep ții specifice de ordin vizual, auditiv, tactilo-
kinestezic. Tipul de experien ță senzorial-perceptiv ă îl reg ăsim ca surs ă primar ă de informa ții dar
și drept criteriu de clasificare al reprezent ărilor: reprezent ări vizuale, auditive sau kinestezice.
Formele complexe ale percep țiilor conduc la forme corespunz ătoare ale reprezent ărilor astfel
încât putem vorbi despre reprezent ări spa țiale, tridimensionale, reprezentarea timpului sau a
mișcării. O serie de particularit ăți, de tr ăsături definitorii ale percep ției își vor pune amprenta
asupra reprezent ării: integralitatea, structuralitatea, figurativitatea.
Deseori, în manualele de psihologie, constat ăm că definirea și caracterizarea
reprezent ării se realizeaz ă prin raportare la percep ție. Sub aspectul con ținutului informa țional
cele dou ă procese se aseam ănă întrucât ele capteaz ă și proceseaz ă informa ții concret-intuitive,
accesibile sim țurilor. Sunt informa ții care vizeaz ă forma, m ărimea, culoarea, distan ța, pozi ția,
mișcarea ș.a.m.d. Dar, din punctul de vedere al produsului se constat ă diferen țe semnificative.
Dacă imaginea perceptiv ă este bogat ă în con ținut prezentând atât însu șirile principale cât și pe
cele de detaliu, imaginea din reprezentare este mai s ăracă în con ținut, mai schematic ă ea prezint ă
doar însu șirile relevante, semnificative, importante, caracteristice. Dac ă în imaginea perceptiv ă

Page76 sunt redate atât culorile fundamentale cât și nuan țele cromatice, în imaginea mintal ă sunt
prezentate doar culorile fundamentale lipsind nuan țele cromatice. Dac ă imaginea perceptiv ă este
contextual ă, rela ționată cu fondul perceptiv în cazul imaginii mintale aceasta este deta șată de
fond, neraportat ă la context. Dac ă în percep ție se ajunge la elaborarea unor imagini complexe cu
o încărcătură informa țională foarte bogat ă, în reprezentare imaginea este schematic ă, săracă în
conținut dar, aceast ă imagine, întrune ște anumite atribute de generalitate pentru c ă face trimitere
la o categorie întreag ă de obiecte, fenomene.
Mecanismele cognitive ale reprezent ării sugereaz ă implica țiile proces ării de tip
descendent, indirect, cognitiv. J. Piaget a demonstrat modul în care se implic ă structurile
operatorii ale inteligen ței în geneza și procesul reprezent ării. Imaginea din reprezentare are
atribute opera țional-intelective conferite de implicarea opera țiilor gândirii. Pe aceast ă cale se
dezvolt ă generalitatea reprezent ării, aspectul ei categorial. Reprezent ările generale fac trimitere
la o întreag ă clasă de obiecte, fenomene, sunt adev ărate prototipuri implicate în gândirea uman ă.
Reprezentarea nu este o reproducere fidel ă ci o imagine cu un anumit grad de conceptualizare.
Mecanismele mnezice ale reprezent ării sugereaz ă rolul memoriei ca suport
neurofiziologic. Capacitatea sistemului nervos de a memora, de a fixa și a conserva informa țiile
constituie suportul fundamental al reprezent ării. Dar reprezentarea nu trebuie s ă fie confundat ă
cu o simpl ă reproducere din memorie. Memoria constituie doar suportul reprezent ării nu și
esența ei. Definitoriu pentru memorie este reproducerea fidel ă a informa ției stocate. Procesele
mnezice se valideaz ă tocmai prin capacitatea de a reproduce fidel și cât mai complet informa ția
stocat ă. Nu acela și lucru se poate spune despre reprezentare. Reprezentarea se caracterizeaz ă prin
actualizarea într-o manier ă intuitiv ă, figurativ ă și schematic ă. Sunt redate însu șirile cele mai
relevante, semnificative și importante. Sunt omise însu șirile de detaliu, nesemnificative și
nerelevante. Se poate spune c ă ceea ce valideaz ă reprezentarea este tocmai nivelul înalt de
schematizare și generalizare.
Mecanismele verbale ale reprezent ării sugereaz ă rolul cuvântului. Dup ă cum am v ăzut
funcția simbolic-reprezentativ ă constituie unul dintre instrumentele cele mai importante ale
intelectului. Cuvântul este un integrator verbal, el integreaz ă însușirile unui obiect și denumirea
obiectului activeaz ă în plan mintal aceste însu șiri. Cuvântul se substituie atât obiectului cât și
imaginii acestuia. El constituie un vehicul pentru imaginile din reprezentare. Cuvântul are și un
rol reglator întrucât poate activa, poate sus ține, coordona și conduce procesul reprezent ării.

Page77 Reglarea voluntar ă a reprezent ării se realizeaz ă prin cuvânt. Prin cuvânt imaginile mintale sunt
integrate, coordonate și devin modalit ăți de lucru ale activit ății intelectuale.
Mecanismele imagina ției se manifest ă abia dup ă ce reprezentarea s-a maturizat și
integrat în activitatea intelectual ă. Din punctul de vedere ontogenetic, reprezentarea. constituie
un suport și un mecanism fundamental pentru imagina ție. Bog ăția reprezent ărilor, dinamica
acestora contribuie la dezvoltarea și manifest ările imagina ției. Mecanismele imagina ției sunt
implicate în dinamica reprezent ării. Imagina ția este procesul psihic ce manifest ă cel mai înalt
grad de autonomie. Deseori, în activitatea intelectual ă, reprezent ările sunt nevoite s ă reproduc ă
structuri informa ționale mult mai complexe și mai dinamice decât informa ția oferit ă de c ătre
percep ție. Sunt procese și manifest ări cu un înalt grad de dinamism și de autonomie mental ă care
pot fi reproduse în virtutea implic ării mecanismelor imagina ției. Cu alte cuvinte, sunt
reprezent ări care nu se revendic ă direct într-o experien ță perceptiv ă ci sunt rezultatul unor
construc ții și reconstruc ții cognitive și imagistice. Este cazul reprezent ărilor transformative ce
reproduc procese și transform ări complexe, inaccesibile experien ței perceptive. Pe de alt ă parte,
deseori, rezultate ale procesului imaginativ devin obiect și con ținut al reprezent ării. Spre
exemplu, visele sau alte construc ții imagistice rezultate din reverie sau imagina ție reproductiv ă
sunt reactualizate și supuse unor prelucr ări cu ajutorul reprezent ării.
Mecanismele reglatorii sugereaz ă cel mai bine autonomia reprezent ării ca proces psihic.
Reprezentarea poate fi declan șată și susținută prin intermediul trebuin țelor, motivelor, st ărilor de
necesitate, intereselor, preocup ărilor subiectului ca și cerin țelor activit ății. Toate aceste
mecanisme reglatorii pot declan șa și susține dinamica elabor ării imaginilor mintale.
Integralitatea imaginii în reprezentare î și are originea în integralitatea imaginii
perceptive. Școala gestaltist ă susținea c ă exist ă o tendin ță înnăscută spre integralitate în
raporturile perceptive ale omului cu lumea. Cu alte cuvinte, obiectul se impune dar se și conserv ă
ca entitate unitar ă, integrat ă. J. Piaget a demonstrat c ă reprezent ările nu au un caracter înn ăscut ci
ele se achizi ționeaz ă și se dezvolt ă în cadrul evolu ției structurilor operatorii ale intelectului.
Integralitatea imaginii mentale ne sugereaz ă faptul c ă ne reprezent ăm obiecte, lucruri într-o
manier ă unitar ă integrat ă. Imaginea mintal ă nu se construie ște aditiv ci ea pare c ă se impune cu
atributele întregului.
Figurativitatea imaginii mintale î și are și ea originea în figurativitatea imaginii
perceptive. Caracterul figural este strâns legat de structuralitatea imaginii perceptive. Construc ția

Page78 imaginii perceptive se realizeaz ă prin operarea pe elementele de contur, de structur ă. Fiecare
obiect, fiecare lucru are o identitate proprie rezultat ă din modul particular în care se structureaz ă
particularit ățile obiectului pe elementele de configura ție. Constat ăm că în procesul explor ării
perceptive aceasta se orienteaz ă preponderent pe structur ă, pe configura ție. Acest demers se
regăsește în modul în care se conserv ă imaginile perceptive în plan mintal. Avem tendin ța de a
păstra, de a re ține cu prioritate tocmai acele informa ții care sunt mai puternic asociate cu
elementele de identitate ale obiectului. Practic asist ăm la un proces de codificare prin intermediul
căruia sunt selectate și reținute elemente structural-figurative ale obiectului. Astfel, în plan
mintal, se poate ajunge la un nivel de schematizare foarte înalt care ia forma unui simbol
figurativ . Cel mai bun exemplu de simboluri figurative sunt figurile geometrice care redau doar
prin câteva tr ăsături grupuri, categorii întregi de obiecte, fenomene. Spre exemplu cele trei linii
ce deseneaz ă conturul unui triunghi fac trimite la o sum ă întreag ă de obiecte, lucruri ce prezint ă
aceast ă configura ție: arbori, acoperi șuri, piramide etc.
Operativitatea imaginilor mintale sugereaz ă implicarea proces ărilor descendente de
ordin cognitiv. Pe aceast ă cale, reprezent ările, manifest ă dinamism și disponibilitate asociativ ă.
Prin mecanismele cognitive imaginile mintale sunt integrate în lan țuri ideative și asociative care
le confer ă un grad ridicat de eficien ță și constructivism mental. J. Piaget a propus ca nivelul de
operativitate intelectual ă să se instituie drept criteriu pentru clasificarea reprezent ărilor în statice,
dinamice și de transformare. Operativitatea imaginilor mintale se elaboreaz ă treptat, în strâns ă
dependen ță de operativitatea inteligen ței. Un exemplu sugestiv îl constituie rotirea imaginilor
mintale. În variate experimente s-a solicitat subiec ților s ă-și reprezinte pozi ții intermediare ale
unor obiecte tridimensionale sau ale unor litere. Se constat ă că nivelul de operativitate este strâns
legat de viteza de rotire, existând un raport optim între viteza real ă de rotire în plan perceptiv și
viteza de rotire în plan mintal.
Caracterul panoramic al imaginii mintale sugereaz ă cel mai bine absen ța fondului,
imaginea obiectului este redat ă simultan sub toate fa țetele. Acest atribut demonstreaz ă
dezvoltarea reprezent ării ca și aptitudine specializat ă în variate domenii: arhitectur ă, pictur ă,
scenografie etc.

Page79 3.3. Clasificarea reprezent ărilor

În clasificarea reprezent ărilor pot fi utilizate variate criterii dar s-au impus urm ătoarele:
criteriul con ținutului informa țional, criteriul nivelului de generalizare și criteriul nivelului de
operativitate intelectual ă.
După criteriul con ținutului informa țional reprezent ările se aseam ănă foarte mult cu
percep țiile datorit ă tipului de informa ții procesate prin intermediul analizatorilor. Conform
acestui criteriu analizatorii, organele de sim ț oferă o informa ție brut ă de tip senzorial integrat ă
apoi prin intermediul percep ției într-o imagine unitar ă și complex ă. La rândul ei informa ția
perceptiv ă este sistematizat ă, restructurat ă, schematizat ă și organizat ă în imagini mintale
corespunz ătoare. Conform cu aceast ă descenden ță ce-și are originea în analizatori putem vorbi
despre reprezent ări vizuale, auditive, kinestezice.
Reprezent ările vizuale întrunesc cel mai bine caracteristicile, tr ăsăturile și calit ățile unei
imagini mintale. Reprezent ările vizuale sunt deta șate de context, sunt mai palide, mai pu țin
nuanțate cromatic decât percep țiile corespunz ătoare. În acela și timp, se eviden țiază prin
figurativitate, operativitate și caracter panoramic. Reprezent ările vizuale sunt puternic angrenate
în activit ăți cum ar fi pictura, arhitectura, scenografia, desenul, modelarea. În mod obi șnuit
reprezent ările vizuale au un caracter bidimensional. Imaginile mintale tridimensionale sunt mai
greu accesibile, implic ă antrenament, exers ări sau chiar o dotare special ă. Dup ă cum arat ă Piaget,
reprezent ările spa țiale tridimensionale sunt accesibile în condi țiile dezvolt ării structurilor
operatorii ale inteligen ței.
Reprezent ările auditive vizeaz ă transpunerea în plan mintal a diverselor sunete
muzicale, structuri melodice, cuvinte, propozi ții, discursuri verbale. Reprezent ările auditive
reduc succesivitatea la o relativ ă simultaneitate. Percep ția auditiv ă are un caracter de
succesivitate care este dificil de transpus în reprezentare. Astfel, structurile melodice sunt
reprezentate schematic prin ritm, intona ție și varia ție de în ălțime. Reprezent ările auditive au un
rol deosebit în însu șirea limbilor str ăine și în crea ția muzical ă.
Reprezent ările kinestezice asociaz ă în plan mintal imaginea unei mi șcări cu
micromi șcări corespunz ătoare la nivelul grupurilor de mu șchi. Astfel, reprezentarea unei ac țiuni
dinamice, puternic înc ărcată afectiv dezvolt ă micromi șcări ale mu șchilor implica ți într-o situa ție
reală în ac țiunea respectiv ă. Persoanele care asist ă la manifest ări sportive prezint ă acest gen de

Page80 micromi șcări. Actele ideomotorii sunt implicate și în povestire în limbajul intern în forma sa
desfășurată. Atunci când vorbim cu noi în șine, atunci când citim sau când povestim în planul
limbajului intern se constat ă la nivelul coardelor vocale existen ța unor micromi șcări care
reproduc în fapt vorbirea. Dac ă se anesteziaz ă coardele vocale se constat ă perturbarea discursului
mintal. În sportul de performan ță se practic ă antrenamentul ideomotor care permite dezvoltarea
prin exers ări a unor scheme mintale care antreneaz ă în mod corespunz ător grupurile de mu șchi și
permit însu șirea mai u șoară a unor scheme de ac țiune motorie sau scheme tactice.
După criteriul nivelului de generalizare putem vorbi despre reprezent ări individuale și
reprezent ări generale.
Reprezent ările individuale se raporteaz ă la obiecte, situa ții, fenomene particulare.
Aceste reprezent ări sunt mai bogate în con ținut pentru c ă redau obiectul cu mai multe detalii,
într-o manier ă mai vie. Dar, nu se poate spune c ă acest gen de reprezent ări redau strict un obiect
anume pentru c ă și aici asist ăm la un anumit nivel de generalizare întrucât imaginea obiectului se
construie ște în urma unor raporturi succesive. Desigur c ă avem reprezent ări foarte bogate,
detaliate, pline de substan ță pentru anumite situa ții, evenimente, întâmpl ări care ne-au marcat
existen ța. Rezult ă că aceste reprezent ări au o puternic ă încărcătură afectiv ă, emo țională. În
aceast ă categorie putem include și o categorie mai rar ă de reprezent ări care rezult ă din experien țe
unice ce au marcat profund via ța, existen ța individului. Acest gen de situa ții prezint ă o
încărcătură afectiv-motiva țională foarte mare pentru individ. De obicei este vorba despre imagini
ale unor evenimente, situa ții care au produs un puternic șoc emo țional. De exemplu, pentru
persoanele care au tr ăit cutremurul din 1977 reprezentarea cutremurului va purta definitiv
pecetea acelei unice experien țe.
Reprezent ările generale reproduc într-o imagine schematizat ă acele însu șiri comune
relevante, semnificative pentru o întreag ă clasă de obiecte, fenomene. Nivelul de generalitate
este invers propor țional cu num ărul de însu șiri redate. Cu cât o reprezentare este mai
schematic ă, mai structurat ă ea se refer ă printr-un num ăr redus de însu șiri la o categorie tot mai
largă de obiecte. Reprezent ările generale fac parte din arsenalul de lucru al gândirii în demersul
ascendent al acesteia. Categorizarea, ca demers al gândirii, este o opera ție prin intermediul c ăreia
se utilizeaz ă reprezent ările generale ce definesc o categorie sau alta de obiecte. Spre exemplu
categoria fructe este desemnat ă prin cuvântul m ăr. Din acest motiv reprezent ările generale

Page81 constituie cea mai bun ă dovad ă a demersului ascendent al gândirii în construc ția conceptelor
empirice.
După criteriul nivelului operativit ății intelectuale implicate, J. Piaget împarte
reprezent ările în reproductive și anticipative.
Reprezent ările reproductive sunt reprezent ările obi șnuite ce rezult ă din raporturile cu
experien ța perceptiv ă anterioar ă. La rândul lor aceste reprezent ări pot fi statice, cinetice și de
transformare. Reprezent ările statice redau imaginea unor obiecte fixe, a șa cum au fost ele
percepute. Acest gen de reprezent ări sunt primele care se dezvolt ă și sunt cel mai bogat
reprezentate în experien ța noastr ă. Reprezent ările cinetice redau imaginea obiectului în mi șcare.
Reprezentarea mi șcării este îngreunat ă de faptul c ă pe ecranul min ții lipse ște fondul, lipsesc
reperele. Astfel, nu exist ă posibilitatea raport ării imaginii obiectului mobil la un reper fix. Cel
mai adesea subiectul evoc ă într-o manier ă voluntar ă fundalul sau reperele pentru a- și reprezenta
obiectul în mi șcare. În aceste condi ții reprezentarea mi șcării se apropie foarte mult de abstract.
Reprezent ările de transformare redau secven țele succesive prin care trece o structur ă geometric ă
în transformarea sa, cum ar fi de exemplu trecerea de la un arc de cerc la o linie dreapt ă sau
invers. Reprezent ările cinetice și de transformare apar o dat ă cu achizi ția unor structuri operatorii
mai complexe dup ă vârsta de 7-8 ani.
Reprezent ările anticipative pot fi la rândul lor cinetice și de transformare. Ele redau
deplas ări sau transform ări care nu î și au corespondentul într-o experien ță perceptiv ă direct ă. La
elaborarea acestor reprezent ări particip ă gândirea și imagina ția. Sunt reprezent ări în cadrul c ărora
regăsim prin excelen ță procesarea de tip descendent, dirijat ă de procedeele imagina ției și
opera țiile gândirii. Pe aceast ă cale subiectul î și poate reprezenta mi șcări, deplas ări foarte
complexe cum ar fi traiectoria unei nave cosmice în zbor, traiectoria unui vapor pe oceanele
lumii sau anticiparea unor transform ări în baza unor modele abstracte cum ar fi modelul
circula ției sanguine, modelul transmiterii influxului nervos, modelul mi șcării plăcilor tectonice.

Page82 4.GÂNDIREA

4.1. Perspective de abordare a gândirii
O trecere în revist ă a principalelor perspective, curente, orient ări în abordarea gândirii
pune în eviden ță dificultatea analizei gândirii, complexitatea remarcabil ă a acestui proces psihic.
După cum arat ă M. Zlate (1999), ceea ce frapeaz ă din capul locului în psihologia gândirii este
polarizarea concep țiilor. S-a trecut cu u șurință de la tratarea extensiv ă la tratarea intensiv ă, de la
extensia gândirii asupra tuturor proceselor psihice la ignorarea ei. Este consemnat ă în acela și
timp și o varietate terminologic ă remarcabil ă mergând de la inconsecven ță și insuficien ță la
abord ări sistematice și detaliate. Autorul citat consemneaz ă și atitudinile exclusiviste în modul de
prezentare a gândirii în variate lucr ări și dicționare, trecând de la ignorare la abordare detaliat ă.
Dincolo de aceste aspecte „frapante” o trecere sistematic ă în revist ă a variatelor școli și curente
pune în eviden ță continuitatea preocup ărilor oamenilor de știință în raport cu gândirea și
dimensiunea ei psihologic ă.
Perspectiva logicii clasice își are originile înc ă în logica aristotelian ă. Aristotel este cel
care a întemeiat logica și principiile asocierii. Logicienii sunt cei care au abordat pentru prima
dată opera țiile gândirii și le-au definit. Este vorba despre opera țiile de analiz ă, sintez ă,
abstractizare, generalizare, compara ție, induc ție, deduc ție sau despre judec ăți, raționamente,
silogisme ș.a.m.d. Astfel, pân ă pe la începutul secolului al XX-lea, gândirea era prezent ă în
diferite manuale sau tratate din aceast ă perspectiv ă a logicii fiind integrat ă în studiul filozofiei, al
epistemiologiei. Pe aceast ă cale se impunea aspectul normativ al gândirii. Dup ă cum ar ăta J.
Piaget logica este pentru cunoa ștere ceea ce este morala pentru conduit ă. Acela și autor a
demonstrat, în mod str ălucit, convergen ța evolutiv ă a structurilor biologice, logice și cognitiv-
intelectuale. Organizarea logic ă, structura riguroas ă, demersul normativ al gândirii sunt tr ăsături
indubitabile care demonstreaz ă contribu ția logicii la în țelegerea aspectului formal, opera țional al
gândirii.
Asociaționismul senzualist reduce gândirea la o asociere de impresii senzoriale, lipsit ă
de suport motiva țional. La baza gândirii sunt puse legile asocierii. Cele trei principii ale asocierii
provin înc ă de la Aristotel: asocierea prin contrast, prin asem ănare și prin contiguitate spa țio-
temporal ă. dincolo de eroarea metodologic ă de reducere a gândirii la o sum ă de impresii

Page83 senzoriale, asocia ționismul are meritul de a fi propus totu și un mecanism explicativ al gândirii
prin asocia ție. Este incontestabil faptul c ă asocia țiile constituie modalit ăți de lucru și de operare
ale gândirii. Gândirea uman ă opereaz ă în mod frecvent uzând de lan țuri asociative. În cadrul
acestor asocieri imaginile și cuvântul joac ă un rol primordial ca suport intuitiv verbal al
variatelor asocia ții de idei. Toate curentele și școlile psihologice care au urmat s-au raportat la
asocia ționism ca reper, ca piatr ă de hotar în psihologie.
Introspec ționismul experimental sau Școala de la Würtzburg prin reprezentan ții ei O.
Külpe, K. Marbe și Ach încerca s ă depășească limitele asocia ționismului senzualist în abordarea
gândirii. Preocuparea acestei școli pentru studiul gândirii a condus la elaborarea unei psihologii a
gândirii în cadrul acesteia. Este pentru prima dat ă când se desf ășoară un demers sistematic de
explorare și interpretare psihologic ă a gândirii ca proces de rezolvare de probleme.
Reprezentan ții acestui curent î și propuneau s ă demonstreze natura abstract ă a gândirii, faptul c ă
aceasta nu este reductibil ă la o sum ă de impresii senzoriale. Metoda de investigare experimental ă
consta în solicitarea adresat ă unor subiec ți exper ți de a rezolva variate probleme de matematic ă,
logică, lingvistic ă și de a descrie în timp sau dup ă încheierea activit ății rezolutive procedeele,
modul de lucru. Se dorea, pe aceast ă cale, s ă se demonstreze natura abstract ă a gândirii, faptul c ă
aceasta nu opereaz ă cu imagini și cuvinte. Ipotezele nu au fost confirmate, deseori subiec ții
utilizau descrierea în imagini și cuvinte a unor activit ăți abstracte ale gândirii. Aceste rezultate au
descump ănit autorii și chiar i-au f ăcut să aprecieze c ă numai foarte pu țini oameni sunt capabili
de gândire abstract ă. Aceast ă judecat ă a fost sever criticat ă de lumea academic ă dar r ămâne
incontestabil meritul acestui curent în ini țierea unor studii experimentale cu privire la gândire.
Semnificativ este faptul c ă psihologia experimental ă modern ă subliniaz ă rolul raportului verbal
în studiul gândirii. Mai mult decât atât, Newell și Simon 50 de ani mai târziu, în anii ’70 ai
secolului al XX-lea au elaborat experimente prin intermediul c ărora au încercat s ă demonstreze
compatibilitatea dintre logica operatorie a gândirii umane și cea a computerelor. Modelul lor
experimental era foarte apropiat de cel al Școlii de la Würtzburg: subiec ții erau solicita ți să
descrie în timp ce rezolvau o problem ă de logic ă sau matematic ă pașii, secven țele necesare.
Autorii au denumit acest demers „protocolul gândirii cu voce tare”. Transpunerea acestor
protocoale în limbajul de programare al calculatoarelor s-a demonstrat faptul c ă gândirea uman ă
și computerele uzeaz ă de strategii asem ănătoare. Iat ă cum fiecare curent, școală psihologic ă își
aduce contribu ția la progresul psihologiei și nu trebuie s ă ne gr ăbim cu catalog ările și aprecierile

Page84 critice la adresa diferitelor școli și curente. O contribu ție remarcabil ă a acestei școli psihologice
este abordarea gândirii ca sistem de opera ții. O. Selz s-a desprins din cadrul acestei școli și a
realizat primele cercet ări sistematice asupra opera țiilor gândirii. Cele mai importante opera ții
erau: completarea complexului, abstrac ția selectiv ă și reproducerea asem ănărilor (vezi P.
Popescu-Neveanu, 1977). Completarea complexului este opera ția de umplere a golului cognitiv,
de înlocuire a necunoscutului cu ceva cunoscut; abstractizarea selectiv ă realizeaz ă desprinderea
variatelor caracteristici ale obiectelor și rela țiilor dintre componentele unei situa ții complexe;
reproducerea asem ănărilor permite deta șarea din experien ță a unor însu șiri asem ănătoare în
vederea stabilirii de coresponden țe, coinciden țe și identific ări.
Psihologia formei sau gestaltismul abordeaz ă gândirea prin raportarea pe de o parte la
asocia ționismul senzualist și pe de alt ă parte la modelul încercare și eroare propus de c ătre
Thorndike.
În cercet ările sale asupra înv ățării, Thorndike a ajuns la concluzia c ă în rezolvarea unor
situații problematice se impune strategia încerc ării și erorii bazat ă pe legea efectului . Conform
acesteia o ac țiune înso țită de succes tinde s ă fie repetat ă iar dac ă a fost înso țită de eșec va tinde
să fie îndep ărtată. Acest model valorific ă rolul motiva ției în înv ățare și rezolvarea de probleme.
Gestalti știi prin reprezentan ții lor de seam ă W. Köhler, K. Koffka, M. Wertheimer au
abordat psihologia gândirii pornind de la cercet ările lor în domeniul psihologiei percep ției.
Gândirea era explicat ă ca un demers de reorganizare a datelor câmpului perceptiv. În urma
acestei reorganiz ări și restructur ări rezolvarea unei situa ții problematice se impune de la sine
având aspectul unei intui ții spontane. În cercet ările sale întreprinse în insulele Telerife asupra
cimpanzeilor Köhler propune un model experimental ingenios: cimpanzeul înfometat prime ște
obiectul-stimul (un ciorchine de banane) atârnat undeva sus deasupra cu știi fără a putea fi atins.
În interiorul cu știi se afl ă dispuse una, dou ă lădițe de lemn. Dup ă un num ăr de încerc ări haotice,
cimpanzeul pare c ă a renun țat și se a șază undeva într-un col ț pentru ca la un moment dat s ă sară
brusc s ă se îndrepte spre l ădiță, să se suie pe ea și să încerce s ă ating ă obiectul-scop. Astfel, în
baza reorganiz ării câmpului perceptiv obiectul-scop și obiectul-mijloc sunt reunite în acela și
câmp și drept urmare are loc un fenomen de intui ție spontan ă (einsicht, insight) sau momentul
„Aha”.
În termenii psihologiei cognitive moderne cele dou ă orient ări, încercare-eroare și
intuiție spontan ă pot fi subordonate celor dou ă tipuri de proces ări implicate în tratarea

Page85 informa țiilor: procesarea descendent ă, indirect ă specific ă modelului gestaltist și procesarea
ascendent ă, direct ă, bazat ă pe datele empirice specific ă modelului încercare și eroare. Constat ăm
că cele dou ă modele de abordare a mecanismelor psihologice ale gândirii nu se exclud ci,
dimpotriv ă, se completeaz ă reciproc și aduc contribu ții remarcabile la în țelegerea mecanismelor
gândirii.
O altă contribu ție important ă a școlii gestaltiste este legat ă de rezolvarea de probleme.
Cercet ările ini țiate de c ătre Wertheimer au fost continuate în mod str ălucit de c ătre Duncker.
Astăzi tratatele de psihologie experimental ă utilizeaz ă modelele experimentale ale acestui savant
în descrierea mecanismelor gândirii, ale rezolv ării de probleme și mai ales ale fixit ății
funcționale. Pentru cei doi autori orice problem ă declan șează în interiorul subiectului o stare
conflictual ă iar acesta manifest ă tendin ța de a înl ătura conflictul prin reorganizarea structural ă a
datelor. În mod obi șnuit, în urma acestei reorganiz ări, rezolvarea se impune practic spontan. Spre
exemplu, Wertheimer ofer ă o problem ă pe care matematicianul Gauss a rezolvat-o foarte rapid la
vârsta de șase ani: calcula ți cât mai repede suma 1 + 2 + 3 + 4 + 5 + 6 + 7 + 8 + 9 + 10. În baza
reorganiz ării datelor se poate constata c ă suma extremele este aceea și: 1 + 10 = 11, 2 + 9 = 11
ș.a.m.d, adic ă cinci perechi de 11 care ne conduc la suma 55 (vezi P. Popescu-Neveanu, 1977).
Structuralismul genetic – J. Piaget. – preia de la gestalti ști conceptul de „schem ă” ca
indicator al unor structuri mintale de tip operator, dar consider ă că structurile operatorii nu sunt
înnăscute ci achizi ționate. Piaget nu contest ă existen ța unor scheme înn ăscute, care se refer ă la
analizatori și mecanismele lor neurofunc ționale, la variatele reflexe necondi ționate care permit
nou-n ăscutului o prim ă form ă de adaptare la mediu. Inteligen ța este definit ă ca modalitate
superioar ă de adaptare la mediu. Adaptarea se realizeaz ă în baza a dou ă procese majore:
asimilarea și acomodarea . Prin asimilare se interiorizeaz ă ceva în urma unor exers ări, acțiuni
repetate cu obiectele. Se fixeaz ă astfel o schemă de acțiune, mai întâi în planul extern, concret.
Schema va fi asimilat ă, interiorizat ă, preluat ă de structurile mentale, interne care se vor
acomoda, se vor restructura, vor integra noua achizi ție și vor deveni astfel mai „competente”,
apte s ă coordoneze activit ăți mai complexe și să solicite asimil ări mai bogate în con ținut, mai
diversificate. Astfel noile asimil ări vor conduce la noi acomod ări ș.a.m.d. ceea ce sugereaz ă o
dinamic ă evolutiv ă, ascendent ă a structurilor operatorii ale inteligen ței. J. Piaget și Școala sa de
la Geneva au demonstrat într-o manier ă experimental ă și în baza unor observa ții laborioase
procesul evolu ției structurilor operatorii ale inteligen ței în cadrul celor patru stadii:

Page86 • stadiul inteligen ței senzorio-motorii (0 – 2 ani);
• stadiul inteligen ței preopera ționale (2 – 6 ani);
• stadiul opera țiilor concrete (6 – 11 ani);
• stadiul opera țiilor formale (11 – 17 ani).
Modelul tridimensional al intelectului propus de J.P. Ghuilford ofer ă posibilitatea
înțelegerii mecanismelor de func ționare ale gândirii.

Modelul tridimensional al intelectului (dup ă P.J. Guilford)

Dimensiunea sintetic ă a gândirii rezult ă din interac țiunea celor trei laturi. Aplicarea
unei opera ții asupra unui con ținut conduce la elaborarea unui produs. Fiecare cub prezint ă pe o
fațetă o opera ție, pe cealalt ă un con ținut și pe a treia un produs. Cubul cap ătă astfel o identitate și
el descrie o form ă de manifestare a inteligen ței. Spre exemplu, dac ă aplic ăm opera ția de evaluare
sau apreciere, comparare ca opera ție mai simpl ă asupra unui con ținut figurativ, intuitiv-concret
vom ob ține un produs mai simplu, gândirea asupra unui obiect, a unui lucru concret, a unei OPERA ȚII
PRODUSE Gândire convergent ă
Gândire divergent ă
Memorie
Cogni ție
Unități Evaluare
Clase
Relații
Sisteme
Transform ări
Implica ții
Figurativ
Simbolic
Semantic
Comportamental CON ȚINUTURI

Page87 unități cognitive. Aplicarea fiec ărei opera ții asupra fiec ărui con ținut în parte ne ofer ă imaginea
unei combinatorici bogate. Fiecare cub are o existen ță proprie, autonom ă, dar el exist ă numai în
cadrul ansamblului. Cubul, în întregul s ău, adic ă intelectul va func ționa numai prin angrenarea
tuturor p ărților componente. Fiecare dintre noi prezint ă o configura ție proprie a intelectului ca
rezultat al combin ării particulare a opera țiilor, con ținuturilor și produselor. Astfel intelectul poate
căpăta o orientare preponderent intuitiv-figurativ ă, sau abstract ă-logic ă ș.a.m.d.
Operațiile sunt: evaluare, gândire convergent ă. gândire divergent ă, memorie și
cogni ție. Evaluarea este opera ția specific ă gândirii critice și presupune compara ții, aprecieri;
gândirea convergent ă este rezultatul unei convergen țe depline între mijloace și scopuri; tipic
pentru gândirea algoritmic ă: în vederea atingerii scopului, a rezolv ării unei situa ții sunt
cunoscute mijloacele, care trebuie s ă fie aplicate f ără abateri; gândirea divergent ă exprim ă o
divergen ță, un conflict între mijloace și scopuri întrucât, atingerea scopului se poate realiza prin
variate c ăi și mijloace care trebuie s ă fie explorate; este opera ția tipic ă pentru gândirea euristic ă
sau creatoare care exploreaz ă, caut ă noi c ăi și mijloace pentru rezolvarea problemelor; memoria
ca opera ție sugereaz ă modul în care este conceput ă ea în psihologia modern ă, și anume ca sistem
de opera ții; dimensiunea operatorie a memoriei sugereaz ă faptul c ă nu trebuie s ă fie privit ă ca un
simplu depozit de informa ții ci ca un demers sistematic de organizare, structurare, clasificare,
ierarhizare, grupare, categorizare a informa țiilor; cogniția este opera ția cea mai complex ă care
implic ă – în primul rând – abstractiz ări, generaliz ări, concretiz ări, particulariz ări ș.a.m.d.
Conținuturile sunt: figurativ, simbolic, semantic și comportamental. Conținutul
figurativ se refer ă la con ținuturile informa ționale de tip concret-intuitiv provenite de la percep ție
și de la reprezentare; sunt imagini, cuno ștințe simple despre aspectele concrete ale lumii;
conținutul simbolic face trimitere la ansamblul de semne și simboluri care mediaz ă gândirea;
sunt specifice limbii și altor limbaje proprii variatelor domenii; conținutul semnatic face trimitere
la cuno ștințe, experimente, concepte care au acoperire în semnifica ții, au un în țeles pentru
subiect; conținutul comportamental descrie procedurile de lucru, strategiile rezolutive.
Produsele sunt: unit ăți, clase, rela ții, sisteme, transform ări și implica ții. Unitățile sau
elementele descriu cele mai simple rezultate ale gândirii atunci când aceasta – prin concretizare –
descrie un obiect, un fenomen, un eveniment în plan mintal; clasele descriu grup ări de elemente;
gândirea, în urma evalu ărilor, analizelor, compara țiilor surprinde criterii dup ă care poate grupa
mai multe elemente într-o clas ă; relațiile descriu raporturi de tip inferen țial prin care elementele

Page88 se grupeaz ă într-o clas ă și clasele în sisteme; sistemele descriu ansambluri structurate și articulate
de cuno ștințe, concepte, explica ții și descrieri; transform ările descriu raporturile din interiorul
sistemului, interac țiunile dintre p ărțile lui componente; implicațiile descriu finalitatea cea mai
complex ă a gândirii capabil ă să surprind ă cauzalitatea și să emită predic ții.
Abordarea cognitivist ă a gândirii își are originile în cercet ările lui Newell, Schaw și
Simon (1958) care au lansat modelarea cibernetic ă a intelectului în celebrul Rezolvitorul general
de probleme ca sistem de prelucrare a informa ției pentru rezolvarea unor probleme specifice
gândirii umane. În rezolvitor sunt introduse o serie de variabile e pot fi reunite cu ajutorul unor
opera ții logice de tipul conjunc ției, disjunc ției și implica ției. Programul const ă în trecerea
succesiv ă de la o etap ă la alta prin modificarea continu ă a structurii problemei considerate.
Programul rezolvitorului realizeaz ă trei tipuri de sarcini: 1) transformarea obiectului A în
obiectul B; 2) aplicarea operatorului B la obiectul A și 3) reducerea deosebirilor D între obiectul
A și obiectul B.
Mai apoi, W. Reitman (1965) a valorificat din punct de vedere psihologic cercet ările
celor trei autori ar ătând c ă atât în gândirea uman ă cât și în inteligen ța artificial ă elementul cel
mai important îl constituie procesele informa ționale. Gândirea este definit ă prin prisma
prelucr ării de informa ții cu ajutorul unor operatori. Operatorii permit ca din stocul memoriei s ă
se selecteze informa țiile adecvate în raport cu un sistem de ordonare a sarcinilor.
Neisser (1967) este întemeietorul formal al psihologiei cognitive. Din punctul lui de
vedere, gândirea este procesul prin care se execut ă o serie de opera ții centrale asupra
reprezent ărilor ce con țin informa ții din mediul extern. Constat ăm că în centrul gândirii este
amplasat ă reprezentarea, imaginea mintal ă. Conceptul de schem ă este preluat pe linia unei
continuit ăți ce-și are originea în cercet ările gestaltismului și ale structuralismului genetic.
Schema are un rol decisiv în organizarea și ordonarea reprezent ărilor interne dirijând activitatea
gândirii în scopul disponibiliz ării unei cantit ăți mai mari de informa ții. Procesarea informa țiilor
în plan mintal se realizeaz ă cu ajutorul unor inferen țe, structuri operatorii ce permit extragerea
unei anumite informa ții și integrarea ei la nivelul schemelor. Schema se modific ă la rândul ei
dezvoltând disponibilit ăți crescute de asimilare conceptual ă. În sine descrierea acestui proces
cognitiv ne arat ă asem ănări mari cu modelul lui J. Piaget. Dar, cognitivi știi insist ă asupra
proces ărilor, a trat ării informa ției. Astfel gândirea este organizat ă modular și ierarhic utilizând
simboluri și structuri simbolice. Cognitivi știi trateaz ă gândirea în special din perspectiva

Page89 rezolv ării de probleme, a strategiilor rezolutive. Pe aceast ă cale procesarea cognitive se exercit ă
asupra reprezent ărilor interne cu scopul de a elabora generaliz ări predictive.

4.2. Gândirea ca proces cognitiv superior

Gândirea este un proces cognitiv superior prin intermediul c ăreia avem acces la
însușirile esen țiale ale realit ății. Prin intermediul proceselor senzoriale lu ăm act despre aspectele
concrete, intuitive, accesibile sim țurilor. Suntem informa ți despre form ă, mărime, culoare, gust,
miros, s.a.m.d. Acestea sunt însu șiri aparente pentru c ă așa apar ele sim țurilor noastre. Lumea
reală este plin ă de astfel de însu șiri pe care le constat ăm și le interpret ăm în conduitele noastre
adaptative. Dar omul ca fiin ță cunosc ătoare este capabil s ă treac ă dincolo de aparen ță la esen ță.
Aparen ța însu șirilor este conjunctural ă, contextual ă. Pentru a în țelege în esen ță lumea real ă
trebuie s ă surprindem acele însu șiri esen țiale, necesare logice care ne spun ceva despre partea
„ascuns ă”, „invizibil ă”, „inaccesibil ă simțurilor”.
Însușirile esen țiale sunt invarian ță cognitivi , ele condenseaz ă ceea ce este constant,
invariabil în manifest ările unui fenomen. Ploaia este o însu șire „aparent ă”, dar esen ța
fenomenului ține de evaporare, formarea norilor, condens, adic ă aspecte care nu ne sunt
accesibile, dar despre care citim, înv ățăm, în țelegem și ne form ăm o concep ție științifică ce
înglobeaz ă tocmai aceste însu șiri esen țiale. Gândirea valorific ă, reune ște, integreaz ă rezultatele
proceselor senzoriale, dar nu este reductibil ă la acestea. Gândirea are un grad ridicat de
autonomie mintal ă și spiritual ă: se deta șează, se poate dispensa de raporturile perceptive directe,
se repliaz ă asupra propriilor con ținuturi pe care le supune unor prelucr ări sistematice.
Gândirea se desf ășoară într-un plan mintal, intern, subiectiv și, cu ajutorul judec ăților,
raționamentelor și unui vast sistem de opera ții, realizeaz ă prelucrarea însu șirilor esen țiale,
necesare și legice. Am v ăzut ce înseamn ă însușiri esen țiale; necesare pentru c ă sunt imperative,
se impun gândirii noastre și legice pentru c ă stau la baza formul ării unor rela ții riguroase, precise
și verificabile.
Gândirea are o desf ășurare procesual ă, cu grade mari de libertate pe verticala
cunoa șterii și pe axa timpului. Pe verticala cunoa șterii gândirea evolueaz ă, conform psihologiei
cognitive, în sens ascendent și în sens descendent. Aceast ă interpretare vizeaz ă modul și nivelul
de procesare, prelucrare (tratare) a informa ției.

Page90 Procesarea ascendent ă prezint ă următoarele caracteristici:
• se orienteaz ă „de jos în sus”, „bottom-up”, de la baza de date spre reprezent ări și
concepte cu grad tot mai larg de cuprindere și generalizare;
• este dirijat ă de datele observa ției, de experien țele individului, inclusiv cele perceptive,
de reprezent ările acumulate în timp;
• este un demers de tip inductiv, care se orienteaz ă de la particular la general, de la fapte
și date concrete spre generaliz ări tot mai cuprinz ătoare;
• este modul natural de evolu ție a gândirii umane.
Procesarea descendent ă prezint ă următoarele caracteristici:
• se orienteaz ă de „jos în sus”, „top-down”, de la reguli, legi, norme, defini ții spre
datele particulare;
• este dirijat ă de legi, reguli, norme, principii;
• este un demers de tip deductiv: din anumite legi se deduc atribute ale unor fenomene,
categorii de obiecte;
• are un caracter imperativ, se impune gândirii noastre și deriv ă din nivelul cunoa șterii
umane la un moment dat;
• este o evolu ție a gândirii bazat ă pe înv ățare, instruc ție școlară, educa ție.
Cele dou ă tipuri de procese sunt complementare și stau la baza achizi ției și form ării
sistemului de cuno ștințe, concepte, no țiuni proprii cunoa șterii umane.
Desfășurarea gândirii pe axa temporal ă se realizeaz ă între trecut, prezent și viitor.
Procesele senzoriale, îndeosebi senza ția și percep ția se desf ășoară „aici și acum”, în prezent.
Gândirea, în schimb, î și extrage con ținuturile, în cea mai mare m ăsură, din memorie, din trecut;
reactualizeaz ă în raport cu cerin țele prezentului, informa ții, cuno ștințe și experien țe, elaborând
anticip ări și predic ții asupra viitorului (P.Popescu-Neveanu). Demersul anticipativ al gândirii se
referă și la orient ările subiectului, planurile sale de ac țiune. Cu ajutorul gândirii ne planific ăm
viitorul și ne organiz ăm existen ța în vederea atingerii acesteia.
Perspectiva cognitiv ă asupra gândirii insist ă asupra acesteia ca organizare și
manipulare a reprezent ărilor interne sau informa țiilor și cunoștințelor stocate în memorie , în
vederea în țelegerii unei situa ții și elabor ării de noi informa ții.
Caracterul mijlocit al gândirii este una dintre tr ăsăturile cele mai importante care
definesc specificul acestui proces. Indiferent de modul de procesare gândirea este mijlocit ă: în

Page91 procesarea direct ă, dirijat ă de datele experien ței directe, gândirea este mijlocit ă prin experien ța
perceptivă, prin imaginile din reprezentare, iar toate aceste date sunt stocate în memorie și
vehiculate cu ajutorul limbajului.
În procesarea descendent ă, indirect ă, dirijat ă de reguli, norme, legi, caracterul mijlocit
al gândirii este asigurat prin cuno ștințele acumulate la un moment dat, prin informa țiile
sistematizate în lucr ările științifice. Limbajul este instrumentul fundamental care permite
vehicularea, coordonarea acestor informa ții. Este un limbaj riguros al defini țiilor; sunt formul ări
precise, clare, care nu las ă loc de dubii. Se folosesc intens limbajele de specialitate proprii
variatelor domenii ale cunoa șterii: matematica, biologia, psihologia, s.a.m.d.
Caracterul abstract-formal al gândirii pune în eviden ță nivelul ridicat al selectivit ății în
procesarea informa țiilor. Selectivitatea este o tr ăsătură definitorie a sistemului psihic uman în
ceea ce prive ște raportarea la însu șirile reflectate. În procesele senzoriale selectivitatea opereaz ă
după criterii de pregnan ță, contrast, form ă, mărime, culoare, deci criterii concret-intuitive.
Evident, se adaug ă și criterii afectiv-motiva ționale (interesul, emo țiile, preocup ările, experien ța,
etc.). Constat ăm o progresie a resurselor selectivit ății de la senza ții (trăsătură legic ă prin care se
desfășoară jocul subtil al raporturilor dintre obiect și fond) și apoi la reprezent ări (unde sunt
selectate însu șirile relevante, caracteristice, schematice).
La nivelul gândirii selectivitatea este maximal realizat ă prin opera țiile sale analitice și –
mai ales – prin abstractizarea formal ă.
Gândirea „las ă de o parte”, „face abstrac ție” de restul și se focalizeaz ă asupra unui
proces mintal. În demersul s ău gândirea extrage și utilizeaz ă însușiri esen țiale tot mai „s ărace” în
conținut, dar cu un grad tot mai ridicat de generalizare.
Aspectul formal ține de norme, reguli de desf ășurare a gândirii. Gândirea se orienteaz ă
după reguli și norme ale logicii, este propozi țională (uzeaz ă de judec ăți ipotetico-deductive,
avanseaz ă ipoteze pe care încearc ă să le verifice. Este o gândire probabilistic ă care ia decizii în
baza evalu ării alternativelor echiprobabile.
Rezult ă că procesarea cognitiv ă are un caracter profund, prezint ă un grad ridicat de
autonomie mintal ă, un nivel maximal de selectivitate în raport cu însu șirile lumii și vieții.
În concluzie, gândirea este procesul cognitiv superior de extragere a însu șirilor
esențiale, necesare și legice cu ajutorul unor opera ții abstract-formale, în vederea în țelegerii,

Page92 explicării și predicției unor rela ții cauzale din realitate și a elabor ării unor concepte, no țiuni,
teorii, sisteme cognitive ca modele mintale ale realit ății.

4.3. Opera țiile gândirii
Gândirea este procesul psihic care dispune de cel mai vast sistem de opera ții.
Superioritatea și pozi ția unui proces psihic în ansamblul vie ții psihice a omului este dat ă de
sistemele operatorii de care dispune.
Psihologia studiaz ă opera țiile gândirii ca instrumente psihice dobândite și perfec ționate
prin dezvoltarea intelectual ă, prin înv ățare și exerci țiu. Opera țiile gândirii ac ționeaz ă în cupluri
operatorii ce se completeaz ă reciproc: analiza și sinteza, abstractizarea și generalizarea, induc ția
și deduc ția. Latura opera țională a gândirii este format ă din totalitatea opera țiilor și procedeelor
mentale de transformare, combinare, rela ționare a informa țiilor cu scopul ob ținerii unei mai bune
înțelegeri, a unor cuno ștințe noi sau a rezolv ării unor probleme.
Analiza și sinteza cognitiv ă își au originile și sunt precedate de analiza și sinteza
perceptiv ă care se desf ășoară într-un plan concret-intuitiv, asupra unor obiecte și situa ții
concrete. În schimb, analiza și sinteza de tip cognitiv se desf ășoară într-un plan mintal, dup ă un
model și sunt mediate prin cuvânt și alte sisteme de semne și simboluri.
Prin analiz ă însu șirile unui obiect sau ale unei clase de obiecte sunt separate, sunt
descompuse mental cu scopul de a extrage acele tr ăsături esen țiale. Prin analiz ă se relev ă
semnifica ția fiec ărui element pentru întreg, importan ța sa. Sinteza vine în continuarea și în
completarea analizei, ea recompune mintal obiectul din elementele esen țiale care au fost
descoperite în urma procesului analitic. Analiza separ ă necesarul de ceea ce este întâmpl ător,
semnificativul de nesemnificativ, iar sinteza utilizeaz ă aceste componente pentru a construi un
întreg cu sens, care beneficiaz ă de legi proprii de structurare și de evolu ție.
Analiza și sinteza sunt dou ă opera ții indisolubil legate, ele “se presupun reciproc”, chiar
“trec una în alta”. De exemplu, la un examen de psihologie vi se cere s ă faceți o lucrare de
sintez ă între gândire și reprezentare, primul punct al acestei sinteze va fi, în mod firesc, analiza
fiecărui proces în parte, a ceea ce este specific pentru el, ca în urma acestei analize s ă poat ă fi
relevate asem ănările și deosebirile semnificative dintre cele dou ă procese psihice, modul cum ele
relaționeaz ă și cum se influen țează reciproc. Prin analiz ă se surprind acele elemente cheie ale
unui obiect, ceea ce este necesar pentru ca el sa existe, iar prin sintez ă se surprind legile

Page93 fundamentale, dar se pot chiar deduce noi reguli și legit ăți care deriv ă din cele de baz ă. Așadar,
în urma analizei și sintezei efectuate asupra unui fenomen, cunoa șterea și înțelegerea cu privire
la acesta se pot îmbog ăți.
Compara ția este opera ția de evaluare prin raportare la unul sau mai multe criterii. Și aceast ă
opera ție își are originea în compara ția dup ă criterii perceptive de culoare, form ă, mărime,
contrast etc. Compara ția implic ă eviden țierea asem ănărilor și deosebirilor esen țiale dintre
minimum dou ă obiecte, persoane, evenimente, situa ții, fenomene dup ă minimum un criteriu
comun. Compara ția poate interveni și între minimum dou ă ipostaze ale aceluia și obiect, persoan ă
etc. dup ă minimum un criteriu comun.
Dacă în plan perceptiv compara ția se impune deseori de la sine prin pregnan ța unor însu șiri
sau a unor contraste, în plan cognitiv compara ția se desf ășoară după un plan , și are o anumit ă
finalitate. Finalitatea nu este doar constatativ ă, cel mai adesea este subordonat ă necesit ății
eviden țierii unor raporturi de superioritate-inferioritate, unor pozi ții ierarhice într-un sistem de
referin ță. Compara ția se folose ște de argumenta ția de tipul “dac ă … atunci„ menit ă să pună în
eviden ță o anumit ă calitate, o anumit ă poziția ș.a.m.d.
Opera țiile de analiz ă, sintez ă și compara ție constituie instrumente mintale importante
mai ales în procesarea ascendent ă, dirijat ă de date. Acest lucru se datoreaz ă tipului de informa ții
vehiculate. Sunt cuno ștințe, însu șiri, experien țe, cu un grad mai redus de generalitate care se
preteaz ă cel mai bine unor opera ții analitico-sintetice și de compara ție.
Abstractizarea și generalizarea constituie opera țiile cele mai complexe ale gândirii și
au un caracter formal, se desf ășoară exclusiv în plan mintal, sunt tipice pentru procesarea de tip
descendent. În plan ontogenetic sunt precedate și anticipate de schematizarea și generalizarea
concret-intuitiv ă de la nivelul reprezent ării. În reprezentare sunt selectate, conservate și redate
însușiri din ce în ce mai pu ține, mai schematice, dar comune pentru o grupare tot mai larg ă de
obiecte-fenomene. În gândire selectivitatea este maximal ă prin abstractizare, iar
generalizarea se refer ă la clase, categorii foarte largi de obiecte-fenomene.
Abstractizarea este opera ția de extragere a unor însușiri esen țiale, a unor invarian ți
cognitivi , însu șiri comune pentru o întreag ă clasă, categorie. Opera ția de abstractizare exprim ă
simultan dou ă sensuri: pe de o parte se extrage ceva esen țial, iar pe de alt ă parte se renun ță la tot
ceea ce este nerelevant, accidental, contextual sau conjunctural. Abstractizarea avanseaz ă în
profunzime a șa cum c ăutătorul de diamante sap ă și dă la o parte p ământul pân ă ajunge la

Page94 diamant (esen ță). Mai mult decât atât, limbajul (omul care gânde ște) șlefuie ște diamantul brut și
ajunge la formele pure ale esen ței.
Generalizarea este opera ția prin care însu șirile extrase cu ajutorul abstractiz ării sunt
extinse la o întreag ă clas ă de obiecte-fenomene. Abstractizarea și generalizarea opereaz ă
simultan astfel încât, pe m ăsură ce sunt relevate însu șirile esen țiale, acestea sunt extinse la
categorii din ce în ce mai largi. Abstractizarea și generalizarea prezint ă grade variate de
profunzime și expansiune în func ție de evolu ția cunoa șterii umane. Rezultatele abstractiz ării și
generaliz ării sunt cuprinse în legi care pun în eviden ță relații cauzale cu o sfer ă cât mai larg ă de
cuprindere. Astfel se ajunge la teorii și modele explicative asupra unor aspecte ale realit ății. O
teorie bun ă conține un num ăr redus de afirma ții și acoper ă un num ăr mare de situa ții. Spre
exemplu, legea gravita ției universale este foarte concis ă și se refer ă la toate obiectele atrase de
pământ. Sau, în psihologie, legea efectului descoperit ă de savantul american Thorndike spune c ă
o acțiune urmat ă de succes tinde s ă se consolideze, iar dac ă este urmat ă de e șec tinde s ă fie
abandonat ă.
Opuse abstractiz ării și generaliz ării sunt opera țiile de concretizare și particularizare .
Drumul de la concret la abstract este complementar celui de la abstract la concret, dar profund
diferit calitativ. Concretizarea ce urmeaz ă abstractiz ării define ște prin tr ăsături esen țiale un
obiect ideal, abstract ce întrune ște însu șirile esen țiale. În acela și mod opereaz ă particularizarea.
Cele dou ă opera ții servesc cel mai adesea exemplific ării cognitive care nu se va referi la un
obiect anume ci la un obiect mintal, un caz particular mintal și nu unul anume din realitatea
imediat ă. Este un demers specific proces ării descendente dirijat ă de legi, reguli, norme, defini ții.
Prototipul care reprezint ă exemplar ideal, un “portret-robot” al unei categorii este rezultatul
acestor opera ții ale gândirii.
Inducția și deduc ția sunt opera țiile care descriu cel mai bine evolu ția gândirii pe
verticala cunoa șterii. J. Piaget arat ă că inducția organizeaz ă datele observa ției sau experien ței și
le claseaz ă sub form ă de concepte. Induc ția este suportul logic al proces ării ascendente care
porne ște de la baza de date, experien țe concret-intuitive și imagini mintale. Induc ția are un
caracter profund intuitiv, se extrag rela ții simple ce grupeaz ă o clas ă de obiecte dup ă criterii
observabile empiric.
Raționamentul inductiv surprinde regularitatea și faciliteaz ă extragerea și
formularea unei concluzii generale dintr-o multitudine de cazuri particulare. Limita acestui

Page95 tip de ra ționament const ă în faptul c ă nu sunt utilizate cât mai multe cazuri specifice și cât mai
variate. Astfel concluzia r ămâne valabil ă până când vom întâlni o excep ție, deoarece în
raționamentul inductiv intervine hazardul, el are un caracter probabilist.
Deducția descrie demersul descendent al gândirii pe verticala cunoa șterii.
Raționamentul deductiv porne ște de la general, prin inferen țe și implica ții și ajunge la
cazuri particulare. Deduc ția debuteaz ă prin ipoteze sau premise demonstrate ca fiind adev ărate
și apoi deriv ă implica țiile acestor ipoteze. Dac ă premisele sunt adecvate atunci concluziile
trebuie s ă fie adev ărate.
Expresia logic ă a raționamentului deductiv este silogismul , în care, pornind de la dou ă
premise se extrage o concluzie. Concluziile extrase dintr-un set de reguli pot fi juste numai dac ă
premisele sunt valide și precis formulate. În manualele de logic ă sunt analizate și exemplificate
erorile de ra ționament. Din punct de vedere psihologic induc ția și deduc ția constituie demersurile
opera ționale care stau la baza form ării conceptelor empirice și științifice.

4.4. Categorizarea – concept și prototip

Dacă gândirea extrage și prelucreaz ă invarian ți cognitivi cu ajutorul unui sistem
complex de opera ții cognitive, ace ști invarian ți sunt sistematiza ți în cadrul unor clase, categorii
de obiecte, fenomene, a unor concepte, no țiuni vehiculate cu ajutorul judec ăților și
raționamentelor. Categorizarea reprezint ă un atribut important al gândirii propozi ționale, adic ă
al gândirii care opereaz ă cu cuvinte, deoarece cu ajutorul ei obiectele sunt organizate în clase.
Pornind de la aceste clasific ări, este facilitat accesul la informa țiile semnificative pe care le
deținem cu privin ță la o anumit ă categorie, predic țiile fiind astfel posibile.
M. Miclea (2003) a formulat trei func ții importante ale categoriz ării: a) similaritatea, b)
codarea experien ței, c) generarea de inferen țe.
a) Similaritatea se refer ă la gruparea obiectelor asem ănătoare în aceea și categorie.
Similaritatea poate fi de doua feluri: fizic ă și func țională. Un exemplu de categorie fizic ă este cea
a “păsărilor”, în aceast ă categorie sunt cuprinse toate speciile de p ăsări, precum ra țe, porumbei,
vulturi, p ăuni, curcani etc ( v. Imaginea III. 1.), deoarece ele au multe atribute fizice comune:
cioc, aripi, pene, care le fac u șor de recunoscut și de identificat, în ciuda aparen țelor diferite. În
schimb categoria “papet ărie” de exemplu, este una func țională, obiectele din cadrul s ău nu se

Page96 aseam ănă, însă ele servesc pentru a desf ășura în general activit ăți de lucru, la birou : coli de
hârtie, capsatoare, pixuri, gum ă de șters etc.
Imaginea IV. 1.

În general, în contextele obi șnuite de via ță, categorizarea dup ă criteriul
similarit ății fizice primeaz ă față de similaritatea func țională. Categorizarea dup ă principii
funcționale intervine atunci când avem o problem ă de rezolvat. Conform lui Miclea,
“caracteristicile func ționale pot genera categorii diferite în interiorul aceleia și categorii bazate pe
similaritate fizic ă”. Un exemplu în acest sens ar fi urm ătorul: un student î și cump ără 4 pixuri
identice, care fac parte a șadar din aceea și categorie conform similarit ății fizice, îns ă studentul
ajunge acas ă și pune dou ă dintre pixuri pe birou, hot ărând c ă acelea vor fi pixurile folosite în
sesiune, iar celelalte dou ă pixuri le pune într-un sertar, cu gândul c ă după sesiune le va folosi
pentru pasiunea sa de a scrie versuri. Astfel, tân ărul a instituit dou ă categorii func ționale, în
cadrul aceleia și categorii fizice. Cu toate acestea, tendin ța general ă a categoriilor este aceea de a
exista cât mai multe similitudini între membrii unei clase și cât mai pu ține similitudini între
obiectele apar ținând claselor diferite.
b) Codarea experien ței. Pentru ca oamenii s ă aibă acces mai u șor la anumite categorii și
la caracteristicile acestora ei și le reprezint ă într-un format comprimat, simplificat. Tindem s ă
includem obiectele în categorii cu un grad mare de generalitate care s ă ne permit ă o exprimare și
o înțelegere rapid ă, înlesnind astfel comunicarea și sporind eficien ța sistemului cognitiv. E.
Rosch (1976, 1980) nume ște acestast ă form ă de codare a experien ței “nivelul categoriilor de

Page97 bază”. Aceste categorii con țin “maximum de informa ție într-un minim de format” (Miclea,
2003).
Cercet ători precum Roch, Richard și Smith au conturat 5 caracteristici de specificitate ale
categoriilor de baz ă:
1. Categoriile de baz ă sunt reprezentate printr-un singur cuvânt în limbajul natural.
2. Cuvintele corespunz ătoare categoriilor de baz ă au cea mai mare frecven ță în limbajul
vorbit.
3. Din punct de vedere ontogenetic, categoriile de baz ă și expresiile lingvistice
corespunz ătoare sunt dobândite mai devreme decât categoriile sub- sau supraordonate.
4. Categoriile de baz ă pot fi definite ostensiv, prin indicarea direct ă a obiectului.
5. Categoriile de baz ă sunt cele mai abstracte categorii care pot fi asociate cu o form ă fizică
specific ă.
c) Generarea de inferen țe. Categorizarea face posibil ă realizarea ra ționamentului inductiv și
deductiv. Dac ă toți membrii unei categorii au un anumit atribut, atunci un anumit membru al
acelei categorii va prezenta atributul respectiv. De exemplu putem spune: Toate p ăsările au aripi.
Găina are aripi. Concluzia fiind aceea c ă găina este o pas ăre. Prin facilitarea ra ționamentului,
categorizarea este un instrument util în realizarea predic țiilor legate de evolu ția unei persoane
sau a unui fenomen.

Conceptele
Conceptul este unitatea de baz ă cu care opereaz ă gândirea uman ă. Un concept reprezint ă o
clasă de obiecte, el însumeaz ă un set de propriet ăți care sunt atribuite respectivei categorii.
Atunci când ne gândim la un concept avem acces la toate caracteristicile necesare și suficiente
ale categoriei pe care o reprezint ă. Datorit ă conceptelor omul are capacitatea de a generaliza, de
a face conexiuni între experien țe, între lucruri, între fenomene, poate realiza predic ții cu privire
la lumea înconjur ătoare. Conceptualizarea este esen țială pentru buna func ționare a gândirii și a
memoriei deoarece fiecare lucru cu care intr ăm în contact este stocat într-o anumit ă categorie,
sub cupola cuprinz ătoare a unui concept, putând fi apoi mult mai u șor de accesat, de reactualizat.
Atunci când oper ăm cu un concept avem acces la informa ția și la semnifica ția oferite de
acesta. Conceptul nu este asemenea unei imagini, care de multe ori nu con ține semnifica ția în
sine, ci el implic ă o înțelegere de esen ță, cu un nivel mai mare sau mai mic de generalitate.

Page98 Conceptele nu sunt de sine st ătătoare, ele nu au o existen ță izolat ă, dimpotriv ă, ele se
consteleaz ă creând ierarhii și aflându-se în rela ții de interdependen ță unele fa ță de altele. M.
Zlate nume ște conceptele „strcturi structurante” deoarece ele se organizeaz ă și se reorganizeaz ă
în timp, pe m ăsura acumul ării de experien țe și de cuno ștințe. Ele au un caracter evolutiv,
schimbându- și permanent con ținuturile, ad ăugând obiecte adecvate și excluzând lucrurile
inadecvate și în felul acesta î și sporesc valoarea informa țională și capacitatea de reglare.
Clasificarea conceptelor
În func ție de gradul de generalitate, conceptele pot fi generale, particulare sau
individuale.
a) Conceptele generale sunt foarte cuprinz ătoare, ele pot subsuma o categorie foarte mare
de obiecte. Un exemplu de concept general este cel de „vehicul” (v. Imaginea III. 2. ).
b) Comceptele particulare au un nivel mediu de incluziune. Acestea sunt conceptele cel
mai des utilizate în via ța cotidian ă, reprezentând, conform lui Rosch (1973) nivelul
categoriilor de baz ă. De exemplu, conceptul de „ma șină” include multe elemente, dar nu
la fel de multe ca cel de „vehicul” care îi este supraordonat.
c) Conceptele individuale au un sens restrictiv, încluzând o categorie restrâns ă de obiecte.
Conceptul „ma șină sport” include mai pu ține articole decât conceptul de baz ă „mașină”
sau decât conceptul general „vehicul”.
În Imaginea IV. 2. este iulstrat ă grafic piramida no țiunilor cu ajutorul exemplelor de
conceptelor generale, particulare și individuale enun țate mai sus.

Imaginea IV. 2.

Page99 După criteriul existen ței sau inexisten ței unui concret în realitatea obiectiv ă, imediat ă,
conceptele pot fi concrete sau abstracte.
a) Conceptele concrete au un corespondent în realitate. Atunci când un concept concret
este evocat în general el este înso țit de reprezentarea obiectului. Conceptele concrete se
referă la obiecte care exist ă în realitate, care pot fi ar ătate. Exemple de astfel de concepte
sunt: “m ăr”, “biciclet ă”, “can ă” etc.
b) Conceptele abstracte nu au corespondent în realitatea obiectiv ă, fizic ă, de aceea ele se
achizi ționeaz ă mai târziu în ontogenez ă. Chiar dac ă ne putem forma reprezent ări cu
privire la conceptele abstracte, acestea au o semnifica ție și o natur ă personal ă, mult mai
puțin general ă decât reprezentarea conceptelor concrete. Termenii de “vacan ță”,
“romantism”, “generozitate” sunt exemple de concepte abstracte.
În func ție de modul de formare, de achizi ționare, conceptele se împart în concepte empirice
și concepte științifice.
a) Conceptele empirice , dup ă cum arat ă M. Zlate, integreaz ă trăsături concrete,
particulare , însu șiri locale restrictive, dependen țe accidentale și neesen țiale. Ele se constituie în
copilărie și pe parcursul școlarit ății prin acumularea și sistematizarea unei experien țe concret
intuitive, într-o manier ă ascendent ă, de jos în sus, de la aspecte particulare, de la obiecte și
situații concrete, care se organizeaz ă în reprezent ări cu un grad din ce în ce mai mare de
generalizare, dar cu un grad sc ăzut de esen țializare. De aceea conceptele empirice sau
semiconceptele sunt instabile, se restructureaz ă în timp, sunt supuse hazardului, sunt
probabiliste . De și ele reflect ă, prin categorii și prototipuri, un mod relativ comun de
reprezentare a unor cuno ștințe la un anumit moment dat într-o popula ție, totu și poart ă pecetea
subiectului cunosc ător și dezvolt ă un anumit ata șament afectiv. Ținem la conceptele noastre
empirice pentru c ă sunt dovada vie a resurselor noastre personale de în țelegere a lumii. Ele tind
să se transforme în convingeri pseudo științifice pe care le ap ărăm și le promov ăm. În mod
obișnuit conceptele empirice uzeaz ă de limbajul cotidian și de aceea sunt mai pu țin riguroase, iar
în comunicarea lor sunt personalizate prin expresii și exemplific ări proprii limbajului natural.
b) Conceptele științifice se achizi ționeaz ă, în mod obi șnuit, prin înv ățare, educa ție,
asimilare de cuno ștințe științifice sistematizate în cunoa șterea uman ă la un moment dat. Prin
demersul descendent se porne ște de la legi, norme, reguli, principii, defini ții care au un caracter
imperativ. Conceptele sau noțiunile științifice integreaz ă și condenseaz ă însușiri esen țiale

Page100 valabile universal pentru o categorie de fenomene. Noțiunile științifice înglobeaz ă trăsături
esențiale, dar nu sunt reductibile la o anumit ă însușire. De exemplu, atunci când ne îndulcim
ceaiul cu o linguri ță de zah ăr nu ne gândim și nu “vedem” în fa ța ochilor sfecla de zah ăr. În urma
unor procese repetate de rafinare, condensare și cristalizare zah ărul este esen ța sfeclei f ără a fi
sfecla îns ăși. Sfecla este doar o surs ă pentru c ă zahărul se poate ob ține dintr-o varietate de plante.
Conceptele se organizeaz ă în structuri piramidale care au la baz ă însușiri conjuncturale,
uneori chiar false, care se îmbog ățesc prin alte însu șiri supraordonate, pentru ca în vârful
piramidei s ă troneze conceptul științific. Observ ăm că în construc ția conceptelor științifice se
îmbină cele dou ă demersuri ale cunoa șterii, conceptele empirice constituie o baz ă, un
suport pentru cele științifice, care, la rândul lor introduc o ordine riguroas ă în structura
piramidei .
Conceptele științifice uzeaz ă de limbaje specializate proprii diferitelor domenii ale
cunoa șterii, cum ar fi limbajul matematicii, informaticii, gramaticii, fizicii, chimiei, psihologiei
ș.a.m.d. Este un limbaj riguros, structurat în defini ții, legi, principii, tr ăsături definitorii și nu
admite abateri.
Spre deosebire de conceptele empirice, cele științifice nu sunt personalizate, nu exercit ă
un ata șament afectiv pentru c ă sunt neutre, apar țin cunoa șterii universale, nu pot fi contrazise,
puse la îndoial ă. Ele exercit ă un efect de autoritate și trebuie s ă fie acceptate a șa cum sunt date.
Prototipul
Prototipul întrune ște într-un mod empiric. în baza experien ței proprii și în baza
experien ței unei anumite culturi și civiliza ții la un anumit moment dat, trăsăturile comune, cele
mai evidente ale unei categorii . Prototipul poate fi reprezentat prin unul sau mai multe
exemplare reale care apar cu cea mai mare frecven ță atunci când se cere exemplificarea unei
categorii (Miclea, 2003). De exemplu, la întrebarea “Ce evoc ă cuvântul arbore?”, imediat dup ă
cel de al II-lea r ăzboi mondial, r ăspunsul cel mai frecvent era un arbore distrus; 20 de ani mai
târziu arborii verzi, pentru ca în prezent cel mai frecvent r ăspuns s ă fie arborii usca ți (de ploile
acide). Prototipul categoriei “fructe„ este “m ăr” pute ți verifica și alte prototipuri pentru
următoarele categorii: “pas ăre„ → “vrabie”, “vehicul” → “mașină„ (autoturism); “mobil ă„ →
“scaun”.
Conform lui Rosch (1975) conceptele naturale, care reprezint ă nivelul de baz ă al
categoriz ării, care se exprim ă printr-un singur cuvânt în limbajul cotidian, care au un grad mediu

Page101 de generalitate și un caracter ostensiv, pot fi prototipuri pentru categoriile din care provin. În
cercetarea ei care a avut ca subiec ți membri ai tribului Dani din Noua Guinee, Rosch (1973) a
adus dovezi temeinice și interesante care s ă susțină teoria ei conform c ăreia conceptele naturale
pot reprezenta prototipuri. Acest trib, care dispunea de o tehnologie foarte limitat ă în anii ’70,
avea doar dou ă concepte de culori în vocabular: mola pentru culorile deschise și mili pentru
culorile închise. A șadar, ace ști oameni erau subiec ți ideali pentru o cercetare care viza înv ățarea
de noi concepte pentru categoria supraordonat ă „culoare”.
Membrii tribului Dani au fost înv ățați să eticheteze obiectele dintr-o categorie de culori
unde se aflau atât culori primare „pure” (care se aflau în centrul intervalului, precum „ro șu” sau
„albastru”) cât și culori intermediare (precum „verde-alb ăstrui”). Numele culorilor primare și
numele culorilor intermediare reprezint ă ambele concepte de baz ă, dar membri tribului Dani au
învățat cu mai mare u șurință denumirile culorilor primare. Este cunoscut faptul c ă detaliile
despre un eveniment dispar cu mai mare u șurință din memoria de lung ă durat ă, față de ideea
general ă, de baz ă. Raportându-se la teoria lui Rosch, cercet ătorii au afirmat c ă acest fenomen are
loc pentru ca amintirile s ă fie în concordan ță cu conceptele de baz ă, și astfel mai u șor de stocat
pe termen lung (Pansky, Koriat, 2004).
În general, reprezentarea mental ă a unei categorii se face prin câteva exemplare
reprezentative ale acelei categorii, prin prototipuri ale clasei respective, și nu prin stabilirea
gradului în care el satisface caracteristicile esen țiale ale clasei respective. Îns ă prototipul nu se
referă întotdeauna la un exemplar real, o a doua accep țiune a sa este cea de „exemplar ideal” care
adună la un loc caracteristicile mai multor membri ai aceleia și categorii. În acest caz, pentru a
verifica apartenen ța unui obiect la o categorie el este raportat la acest „portret robot” (Miclea,
2003).
Pornindu-se de la aceast ă importan ță a prototipului în gândirea uman ă a fost formulat ă
teoria prototipului care are la baz ă următoarele idei ( apud Zlate, 2004):
a) conceptele au o structur ă de prototipuri, deoarece prototipul reprezint ă cel mai bun
exemplu pentru un concept;
b) nu mai exist ă o linie delimitativ ă pentru atributele necesare și suficiente necesare
apartenentei unui membru la o anumit ă categorie;

Page102 c) categoriile se omogenizeaz ă, relațiile și legăturile dintre categorii sunt neclare, fragile, un
membru putând trece cu u șurință de la o categorie la alta (de exemplu, ro șiile pot fi
considerate ca fiind legume și nu ca f ăcând parte din categoria fructelor);
d) locul unui concept în piramida no țiunilor variaz ă în func ție de tipicalitatea lui;
e) determinarea apartenen ței membrilor la o clas ă definit ă printr-un anumit concept este
influen țată de compararea atributelor membrilor cu cele ale prototipului categoriei
respective.

4.5. Ra ționamentul

Raționamentul reprezint ă o structur ă informa țională desfășurată și ierarhizat ă, în care
gândirea porne ște de la anumite date și ajunge la ob ținerea altora noi, sub forma unor concluzii.
Raționamentul este specific gândirii propozi ționale, în care secven țele de idei sunt organizate.
Spencer A. Rathus (1996) pune în discu ție un model interesant de ra ționament:
Dacă A sunt B și unele B sunt C,
Atunci unele A sunt C.
Pare c ă este vorba despre o cre ștere gradat ă de la categorii subordonate la categorii
supraordonate. Autorul a oferit urm ătorul exemplu în acest sens: dac ă merele (A) sunt fructe (B)
și fructele (B) sunt mâncare (C), atunci merele (A) sunt mâncare (C). Îns ă aici este omis ă
condi ția “unele”, deoarece toate merele (A) sunt mâncare (C). Rathus s-a gândit apoi la un alt
exemplu, prin care s ă verifice ra ționamentul: Dac ă cercurile (A) sunt forme geometrice (B) și
unele forme geometrice (B) sunt p ătrate (C), atunci unele cercuri (A) sunt p ătrate (B), Imaginea
IV.3.. În felul acesta a dovedit c ă raționamentul era fals, cu toate c ă inițial părea logic și corect.
Prin utilizarea cuvântului unele, se poate face trecerea de la o categorie subordonat ă, la una
supraordonat ă și înapoi la una subordonat ă.
Există două tipuri majore de ra ționament, ra ționamentul deductiv și raționamentul
inductiv.

Page103 Imaginea IV. 3.

Raționamentul deductiv este o form ă de ra ționament în care concluzia este adev ărată
dacă premisele sunt adev ărate. Se porne ște de la judec ăți universale pentru a ajunge la o
concluzie individual ă. Iată un exemplu clasic de ra ționament deductiv:
1. Toți oamenii sunt muritori.
2. Socrate e un om.
3. Așadar, Socrate este muritor.
Propozi țiile 1 și 2 se numesc premise. Premisele ofer ă informa țiile de baz ă care permit
enunțarea concluziilor. Propozi ția 3 reprezint ă concluzia. În acest exemplu, propozi ția 1 afirm ă
ceva despre o categorie, propozi ția 2 include un individ în acea categorie, iar propozi ția 3
concluzioneaz ă că ceea ce este adev ărat pentru o categorie este adev ărat și pentru un membru al
categoriei respective. A șadar, concluzia a fost dedusă din cele dou ă premise.
Raționamentul inductiv porne ște de la judec ăți particulare pentru a formula o
concluzie general ă. Să luăm ca exemplu o adaptare a exemplului anterior:
1. Socrate e un om.
2. Socrate e muritor.
3. Toți oamenii sunt muritori.
Concluzia este întâmpl ător corect ă, însă este ilogic ă. Faptul c ă o persoan ă este într-un anumit
fel nu garanteaz ă că toate celelalte persoane au acelea și caracteristici. A șadar, ra ționamentul
inductiv nu ne permite s ă ajungem la concluzii absolute, universale. Totu și oamenii folosesc

Page104 foarte des ra ționamentul inductiv. Credem c ă a zâmbi și a saluta binevoitor ne va ajuta s ă facem
cunoștință cu cineva într-un mod pl ăcut, deoarece a func ționat pân ă acum. Concluziile inductive
sunt de multe ori suficient de corecte astfel încât s ă ne ajute s ă ne desf ășurăm satisf ăcător traiul
de zi cu zi, cu încredere.
Raționamentul inductiv este folosit de asemenea în cercetarea psihologic ă, și în orice tip de
cercetare. Extragem din popula ție eșantioane pe care le consider ăm, dup ă anumite criterii, ca
fiind reprezentative. Apoi cercetarea se desf ășoară pe acele e șantioane. Se presupune c ă
rezultatele ob ținute în urma test ării eșantioanelor se aplic ă la întreaga popula ție pe care o
reprezint ă. Cu toate acestea, nu putem s ă fim absolut siguri c ă eșantioanele sunt reprrezentative.
Și chiar dac ă sunt, pot exista anumite cazuri în popula ție care sunt atât de neobi șnuite încât nu
pot fi generalizate. În ciuda acestor impedimente, cercet ările se dovedesc a fi eficiente de
suficient de multe ori astfel încât s ă continu ăm să le efectu ăm cu success

4.6. Înțelegerea

Înțelegerea și rezolvarea de probleme sunt dou ă procese inseparabile ale gândirii; ele nu
pot fi desprinse una de alta și nici nu se desf ășoară una în afara celeilalte. Și din punctul de
vedere al ordinii, al succesiunii este greu de stabilit o ierarhie. Practic, în țelegerea este
indispensabil ă demar ării unui proces rezolutiv, iar procesul rezolutiv se încheie printr-o nou ă
înțelegere. Înțelegem rezolvând situa țiile problematice cu care ne confrunt ăm și rezolv ăm
aceste situa ții pornind de la un anumit nivel de în țelegere .
Înțelegerea exprim ă cel mai bine dimensiunea procesual ă a gândirii, care descrie
modul cum sunt prelucrate, procesate informa țiile. În procesarea ascendent ă înțelegerea este
rezultatul unui demers mai îndelungat (uneori de ani de zile) de acumulare de informa ții care
sunt reunite în grup ări succesive. În acest caz înțelegerea este o înm ănunchere, o integrare de
însușiri într-o reprezentare general ă, un concept empiric . În procesarea descendent ă
înțelegerea este rezultatul impunerii unor modele explicative ale realit ății prin înv ățare,
instruire, educa ție. De ast ă dată înțelegerea se manifest ă prin expansiune , ca și cum ar lua în
posesie o serie de date, situa ții, fenomene care i se subordoneaz ă. Dacă în procesarea
ascendent ă înțelegerea este o consecin ță, în cea descendent ă este o premis ă. Rezult ă că a
gândi este, în mod definitoriu, sinonim cu a în țelege. Conceptele, no țiunile au o existen ță

Page105 psihologic ă, adic ă funcționeaz ă în mintea noastr ă, în m ăsura în care știm ce înseamn ă, în m ăsura
în care în țelegem con ținuturile lor, adic ă suntem în posesia semnifica ției lor. În țelegerea ne
conduce la o explica ție, iar explica ția ne permite elaborarea unui model func țional al realit ății
reflectate.
Mecanismul în țelegerii are la baz ă, în primul rând, un cuplaj informa țional . În
raporturile noastre cognitive cu lumea venim cu un set întreg de cuno ștințe anterioare, concepte,
modele explicative și așteptări, anticip ări. Suntem, a șadar “agen ți„ activi ai cunoa șterii. În cea
mai mare parte a existen ței noastre cotidiene ne confrunt ăm cu situa ții obi șnuite, comune,
habituale care ne solicit ă deprinderile, obi șnuințele, rutinele. Situa țiile care se cer a fi în țelese
sunt – în mod obi șnuit – situa ții problematice, adic ă acele situa ții față de care repertoriul nostru
de răspunsuri nu este suficient pentru a le dep ăși. Avem de înv ățat la diverse materii la școală, de
rezolvat probleme de matematic ă, fizic ă, chimie, de elaborat eseuri la literatur ă sau filosofie,
trebuie s ă înțelegem o multitudine de situa ții de via ță, să răspundem la probleme majore pe care
ni le pune via ța sau la întreb ări pe care ni le punem noi în șine. Toate aceste situa ții-problem ă se
comport ă și ele ca “agen ți„ activi pentru c ă trezesc în noi o anumit ă stare de tensiune, o
încordare, curiozitate, ner ăbdare sau iritare, nervozitate. Pentru ca o situa ție să devin ă
problematic ă ea trebuie s ă vină în întâmpinarea unor necesit ăți, cerin țe ale subiectului.
Cuplajul informa țional se realizeaz ă ca un proces de tranzac ție, de negociere între subiect și
obiect. Fiecare parte a acestui proces se comport ă activ și, în func ție de cantitatea de informa ție
pe care o aduc, putem vorbi de urm ătoarele tipuri de cuplaj informa țional-în țelegere.
În al doilea rând, la baza mecanismului în țelegerii se afl ă sistemele asociative . Acestea
pun în rela ție cuno ștințele, experien țele stocate în memorie cu situa țiile prezente și avanseaz ă
explica ții. În mod obi șnuit, o situa ție prezent ă declan șează în minte un proces asociativ prin care
noua situa ție este asociat ă cu o situa ție anterioar ă, deja asimilat ă, înțeleasă. Procedeul este relativ
simplu și uzeaz ă de opera ții de compara ție, clasificare, categorizare. Principiul de baz ă al
asocierii stipuleaz ă că, dacă două experien țe se produc împreun ă și concomitent, atunci
fiecare dintre ele, când ajunge în con știință, are tendin ța de a o readuce și pe cealalt ă. Cele
trei forme de baz ă ale asocierii sunt: dup ă asemănare , dup ă contrast și dup ă coexisten ța
spațială și succesiunea temporal ă (elementele care în trecut au ap ărut împreun ă sau unul dup ă
altul sunt reactualizate mai u șor). O situa ție problematic ă constituie un stimul declan șator al unor
asocia ții, leg ături care pot conduce la în țelegerea acesteia. Se pot constitui lan țuri asociative care

Page106 activeaz ă secven țial cuno ștințe, procedee de lucru, scheme de ac țiune. Lan țul asociativ poate fi
liniar pentru secven țe de lucru algoritmice sau ramificat pentru secven țe de lucru euristic.
Al treilea mecanism al în țelegerii este analogia . Când oamenii pricep ceva anume prin
analogie, ei în țeleg un lucru în rela ție cu alt lucru. Iat ă câteva exemple sugestive de analogie:
• structura atomului – sistemul solar;
• moleculele de gaz – bilele de biliard;
• memoria uman ă – bibliotec ă.
Prin analogie putem în țelege ceva nefamiliar în termenii altui lucru în țeles deja.
Matematicianul Hadamard afirma c ă arta descoperirilor st ă adesea în perceperea asem ănării a
două elemente din domenii diferite ale cunoa șterii. Putem s ă rezolv ăm o problem ă dificil ă mai
ușor dac ă înaintea ei rezolv ăm o problem ă analoag ă. Astfel putem s ă extragem principiul de baz ă
din prima problem ă și să-l aplic ăm la a doua.

4.7. Rezolvarea de problem

Rezolvarea de probleme este domeniul performan țial al gândirii. Dac ă înțelegerea este
gândirea în desf ășurare, rezolvarea de probleme este gândirea în ac țiune. Tratând în țelegerea am
abordat deja unele particularit ăți ale rezolv ării de probleme. Cel mai adesea problema este
definit ă ca obstacol cognitiv , ca o breșă în cunoa ștere, ca o situație față de care repertoriul
de răspunsuri ale subiectului nu este suficient pentru a o în țelege.
Etapele procesului rezolutiv pot fi grupate în dou ă momente majore:

• punerea problemei;
• rezolvarea acesteia.

Aceast ă schem ă simpl ă ne atrage aten ția asupra primului moment, al punerii problemei
pentru c ă “o problem ă bine formulat ă este pe jum ătate rezolvat ă”. Elementul esen țial al acestui
prim moment este elaborarea unei reprezent ări mintale interne a problemei care se realizeaz ă
în baza definirii datelor problemei, a explor ării bazei de cuno ștințe proprii cu privire la tipul de
problem ă cu care ne confrunt ăm, la mijloacele adecvate de lucru și prin avansarea unor ipoteze
asupra solu țiilor posibile. Dup ă cum vedem este o deosebire mare fa ță de modul de lucru al

Page107 pisicii în cutia lui Thorndike sau al maimu ței în cu șca lui Köhler. Timpul cel mai îndelungat și
resursele intelectuale cele mai vaste sunt solicitate în aceast ă prim ă etapă. Rezolvarea propriu-
zisă face apel la strategii de tip algoritmic, euristic sau combinate, apoi rezultatul este supus
verific ării și procesul poate fi încheiat dac ă s-a ajuns la solu ția corect ă sau reluat dac ă rezolvarea
este incomplet ă sau incorect ă.

Page108

Fig. nr. 2, Modelul schematic al rezolv ării de probleme (dup ă Newell și Simon)

Punerea problemei
Reprezentarea intern ă a
problemei în memoria
de lucru
Identificarea
mijloacelor, strategiilor
de lucru în memoria de
lungă durat ă
Aplicarea strategiilor
de rezolvare
verificare
a
Soluție corect incorect

Page109 Formularea problemei
Înainte de a începe demara procesul de rezolvare a unei probleme, trebuie s ă putem s ă
definim problema într-un mod clar, inteligibil, familiar. Formul ăm problema într-un limbaj
personal și utilizând concepte cunoscute, cu care putem opera. Uneori problema are un con ținut
evident, care se relev ă de la sine. De exemplu, cineva vrea s ă conduc ă până la Baia Mare îns ă nu
are la el suficien ți bani pentru benzin ă. Aici problema este foarte clar ă, însă exist ă situa ții în care
natura problemei nu este deloc clar ă. Știi, de exemplu, c ă ți-ai propus de ceva vreme s ă obții o
promovare la serviciu, dar nu știi de ce aceast ă promovare nu are loc. Problema este inexacta,
incert ă, poate fi vorba despre o performan ță insuficient ă la locul de munc ă, despre slaba
comunicare cu șefii, despre o lips ă de asertivitate etc. Cert este c ă pentru a rezolva o problem ă,
trebuie s ă știi care este problema.
Michael Posner (1973) considera cheia rezolv ării de probleme ca aflându-se în
formularea ini țială a problemei. Dac ă problema are un con ținut clar, logic, inteligibil, dac ă oferă
date necesare și suficiente ea este pe jum ătate rezolvat ă.

Structurarea și înțelegerea elementelor problemei
Pasul urm ător dup ă formularea problemei este inventarierea elementelor sale, mai
precis trecerea în revist ă a informa țiilor și a altor resurse de care dispunem. În anul 1989,
Halpern a formulat urm ătoarea problem ă: „Să presupunem c ă dumneavoastr ă sunte ți un șofer de
autobuz. La prima sta ție se urc ă 6 bărbați și 2 femei. La a doua sta ție, 2 b ărbați și o femeie urc ă
în autobuz. La a treia sta ție, un b ărbat coboar ă și 2 femei se urc ă în autobuz. La a patra sta ție,
urcă 3 bărbați și 3 femei coboar ă. La a cincea sta ție, coboar ă 2 bărbați, urc ă 3 bărbați, o femeie
coboar ă și 2 femei urc ă. Care este numele șoferului autobuzului?”. Aceast ă problem ă
demonstrez ă că un factor esen țial în în țelegerea problemei este focusarea pe informa ția cheie.
Dacă bănuim c ă este important s ă ne concentr ăm aten ția pe num ărul de persoane care urc ă și
coboar ă din autobuz, ne concentr ăm asupra unei informa ții care se dovede ște a fi neimportant ă.
De fapt, aceast ă informa ție ne distrage aten ția de la ceea ce este cu adev ărat crucial pentru
rezolvarea problemei.
Atunci când suntem pu și în fa ța unei probleme noi, cum putem știi care informa ție e
relevant ă și care este irelevant ă? Experien ța de via ță și cuno ștințele din domeniul c ăruia
problema apar ține ne pot fi de ajutor. În țelegerea problemei înseamn ă a contrui o reprezentare

Page110 mental ă coerent ă a situa ției problematice. Îns ă tocmai aceast ă experien ță acumulat ă și
informa țiile pe care le avem în prezent, pot constitui o piedic ă în rezolvarea problemei. Karl
Duncker (1945) a formulat urm ătoarea problem ă: persoanei i se pun la dispozi ție 3 lumân ări,
niște piuli țe și o cutie cu chibrituri. Cerin ța este de a pune una din lumân ări pe perete într-un
asemenea mod încât dup ă ce lumânarea a fost aprins ă ceara s ă nu cad ă pe podea sau pe mas ă.
Soluția problemei era de a monta o parte din cutia de chibrituri în perete, și de a pune lumânarea
pe acest suport, a șadar, cutia de chibrituri devenea un element important în rezolvarea problemei,
primind o întrebuin țare cu totul nou ă.
Limit ările pe care cei mai mul ți dintre noi le experiment ăm în evaluarea elementelor
problemei sunt acelea c ă ne bloc ăm în patternuri de gândire, în anumite seturi mentale. Termenul
de „set mental” se refer ă șa un mod obi șnuit de a aborda sau de a percepe o problem ă. Deoarece
problemele necesit ă adesea o utilizare nou ă sau flexibil ă a elementelor sale, un mod habitual de a
privi problema poate interfera cu g ăsirea unei solu ții. În experimentul lui Duncker cutia nu este
un element evident al solu ției, ea fiind considerat ă mai degrab ă un obiect al c ărui singur rol este
de a p ăstra chibriturile.

Generarea solu țiilor alternative și evaluarea lor
Adesea o problem ă poate avea mai multe solu ții corecte. În aceast ă situa ție, sarcina
persoanei angajat ă în rezolvarea problemei este de a alc ătui o list ă cu solu țiile posibile, s ă o
evalueze pe fiecare în parte încercând s ă anticipeze ce efecte sau consecin țe va produce, s ă
aleag ă apoi cea mai bun ă soluție, iar în final s ă dezvolte un mod de implementare a ei în realitate.
Strategiile de g ăsire a solu țiilor sunt variate. Uneori oamenii abordeaz ă problemele f ără
a avea vreo strategie cognitiv ă, ci pur și simplu testând solu țiile una dup ă cealalt ă. Aceasta
abordare este de tipul încercare-eroare . Acest model apar ține savantului american Thorndike
care a efectuat experimente pe animale. Unul dintre cele mai cunoscute experimente ale sale
const ă în urm ătoarele: într-o cu șcă era introdus ă o pisic ă ce se va str ădui să evadeze printr-o serie
de încercări și erori până când – întâmpl ător – descoper ă că – dac ă trage de o sfoar ă – cușca se
deschide. În zilele urm ătoare cercet ătorul constat ă că timpul necesar evad ării se scurteaz ă în baza
legii efectului : o ac țiune urmat ă de succes se consolideaz ă, iar dac ă este urmat ă de e șec va fi
eliminat ă din comportament. Observ ăm că modelul încercare-eroare se subsumeaz ă proces ării de

Page111 tip ascendent, fiind ghidat ă de date concrete. Cu toate c ă aceast ă strategie este des utilizat ă, ea
poate consuma mult timp și energie f ără a garanta descoperirea solu ției.
Strategiile algoritmice , în schimb, pornesc de la pattern-uri sistematice de ra ționament
care, dac ă sunt urmate a șa cum trebuie, duc invariabil la g ăsirea solu ției. Ele exprim ă o
convergen ță deplin ă între problem ă, mijloacele de rezolvare și solu ție. Problema este bine
definit ă, bine structurat ă, cerin țele sunt clar formulate, iar în raport cu ele exist ă un set de
mijloace, formule de lucru standardizate care conduc la un rezultat unic. Sunt problemele școlare
tipice care îi ajut ă pe elevi s ă dobândeasc ă deprinderi și cuno ștințe stabile, verificabile. Este și un
mod de gândire, un stil de abordare reproductiv. Formulele matematice – precum Teorema lui
Pythagora – reprezint ă exemple de algoritmi. Ele vor conduce spre generarea r ăspunsului corect,
atâta timp cât se utilizeaz ă formula adecvat ă într-un mod adecvat. G ăsirea formulei corecte poate
necesita o trecere în revist ă mental ă a tuturor formulelor stocate în memorie care con țin variabile
care se reg ăsesc în unul sau mai multe elemente ale problemei. De exemplu, Teorema lui
Pythagora se aplic ă triunghiurilor dreptunghice. A șadar, ea va fi potrivit ă pentru probleme în
care exist ă triunghiuri cu unghiuri drepte, dar nu și pentru alte tipuri de probleme.
Strategiile euristice, spre deosebire de cele algoritmice, nu evalueaz ă sistematic
toate solu țiile posibile și de aceea ele nu garanteaz ă găsirea r ăspunsului corect, îns ă atunci când
au succes aceste strategii produc generare mai rapid ă a solu ției. Aceast ă metod ă este utilizat ă de
obicei pentru problemele complexe, unde exis ă o divergen ță, un conflict, o discordan ță între
problem ă, mijloace și solu ție. De obicei problema este slab definit ă, slab structurat ă, cerin țele
sunt vag formulate, au mai mult un caracter ipotetic, probabilist, dup ă formula “ce ar fi dac ă …”,
mijloacele, formulele de lucru nu ne conduc automat la rezultat, trebuie s ă explor ăm, să
inventariem mai multe c ăi și mijloace, iar solu ția se relev ă ca o descoperire. Este modul de
rezolvare a problemelor prin explorare, descoperire, este un mod de rezolvare productiv sau
creativ.
Analogiile. Prin analogie putem descoperi asem ănările între lucruri care sunt într-o
măsură mai mare sau mai mic ă diferite. Pentru a g ăsi solu ția la o problem ă nouă se verific ă
validitatea unei solu ții de rezolvare care a func ționat pentru o problem ă anterioar ă. Așadar
folosim analogia frecvent atunci când încerc ăm să rezolv ăm o problem ă actual ă având ca punct
de referin ță o problem ă din trecut, care se aseam ăna cu aceasta (Halpern, 1990). Avoca ții
folosesc analogiile atunci când se preg ătesc s ă susțină cauza clientului la tribunal, în fa ța Cur ții.

Page112 Cazurile precedente le ofer ă informa ții despre tipurile de argumente care au func ționat și despre
cele care nu au dat rezultate în trecut. Psihologii și medicii folosesc analogiile (în general sub
forma studiului diferitelor cazuri) atunci când încearc ă să înțeleag ă un caz nou și să conceap ă un
tratament, o metod ă de interven ție. A știi ceea ce nu func ționeaz ă este la fel de important ca a știi
ce func ționeaz ă.
Insight-ul reprezint ă un mod spontan prin care rezolvarea i se poate releva persoanei,
fiind o strategie care se subsumeaz ă proces ării de tip descendent, dirijat ă de scheme mintale.
Rezolvarea de probleme prin insight are un rol important în istoria psihologiei (Sternberg și
Davidson, 1994). Psihologul gestaltist Wolfgang Kohler s-a convins de fenomenul insight-ului
atunci când unul din cimpanzeii pe care se f ăceau experimente, Sultan, a înv ățat să foloseasc ă un
băț pentru a ajunge la bananele care erau plasate în afara cu știi. Kohler a dus experimentul si mai
departe și a plasat bananele în afara ariei care putea fi atins ă cu b ățul, îns ă i-a oferit lui Sultan
două bețe de bambus care puteau fi asamblate pentru a ajunge la banane. Prima dat ă cimpanzeul
a încercat s ă ajung ă la hran ă cu un singur b ăț, așa cum înv ățase că se poate, dar când a v ăzut că
aceast ă metod ă nu mai func ționeaz ă Sultan a renun țat să mai încerce. Apoi, dup ă aceast ă pauz ă,
a asamblat spontan cele dou ă bețe și a reu șit să obțină bananele. Kohler a numit aceast ă
înțelegere rapid ă a rela țiilor insight sau “momentul aha”. El a afirmat c ă insightul nu se
achizi ționeaz ă treptat, ci pare s ă aibă loc într-o clip ă, în urma aranj ării mentale corecte a
elementelor problemei. Sultan a reu șit să asambleze num ărul necesar de be țe pentru a recupera
obiecte variate, nu doar banane. S-ar p ărea că Sultan a în țeles principul de baz ă al rela ției dintre
asamblarea be țelor și obținerea lucrurilor. La scurt timp dup ă ce descoperirile lui Kohler au fost
recunoscute în literatura de specialitate, psihologi din Statele Unite au demonstrat c ă și șoarecii
sunt capabili de o anumit ă form ă de rezolvare a problemelor prin insight. E. C. Tolman (1948) a
demonstrat c ă șoarecii se comportau ca și când și-ar fi format h ărți cognitive ale labirintului.
Deși învățau multe c ăi de a ajunge la mâncare, de obicei îl alegeau pe cel mai scurt. Dac ă cel mai
scurt drum era blocat, se adaptau rapid și urmau un alt drum. Psihologul N. R. F. Maier a oferit și
el dovezi cu privire la existen ța insightului la șoareci. Bismarck, unul din șoriceii experimemtali,
era înv ățat să se urce pe o scar ă care ducea la o platform ă unde se afla mâncarea. Îns ă într-o zi,
drumul spre mâncare i-a fost blocat de c ătre un obstacol de care nu putea trece. O alt ă scară era
plasat ă pe partea cealalt ă a platformei. La început Bismarck a f ăcut multe eforturi pentru a
încerca s ă depășească obstacolul. Apoi s-a oprit și a început s ă dea semne de nervozitate,

Page113 frecându- și fața. Dintr-o dat ă a sărit în aer, s-a întros, a coborât rapid pe scara cunoscut ă, a ocolit
platforma ajungând la noua scar ă pe care a urcat-o reu șind să ajung ă la mâncare. Se pare c ă
Bismarck a în țeles subit rela țiile dintre elementele problemei sale astfel încât solu ția a ap ărut prin
insight.

Importan ța factorilor emo ționali în luarea deciziilor
De multe ori consider ăm procesul de luare a deciziilor ca fiind unul exclusiv cognitiv,
însă adesea el nu se bazeaz ă pe o logic ă impecabil ă. Emo țiile noastre joaca și el un rol important
în luarea deciziilor. De exemplu, la întrebarea :”V-a ți simți mai în siguran ță dacă ați conduce
mașina personal ă sau dac ă ați călători cu un avion ?” majoritatea oamenilor ar alege drumul cu
mașina. Îns ă din punct de vedere statistic este mult mai pu țin riscant s ă călătorești cu avionul.
Care este motivul pentru care mul ți dintre noi judec ă în mod gre șit siguran ța transportului
aerian? Unul dintre motive este acela c ă accidentelor de avion sunt mult mai mediatizate și mai
investigate decât accidentele de ma șină întrucât victimele unui asemenea accident sunt mult mai
numeroase. Un alt motiv probabil este acela c ă imaginea unui avion c ăzân din aer și făcându-se
bucăți la contactul cu solul are un impact emo țional mult mai mare asupra noastr ă. Așadar care
sunt consecin țele deciziilor luate emo țional? În Statele Unite, dup ă atacurile teroriste din 2001 în
care au fost implicate avioane, mul ți oameni au decis s ă renun țe la a zbura cu avionul și au ales
să se deplaseze cu ma șina personal ă. În consecin ță, num ărul persoanelor care au murit în
accidente de ma șină în lunile care au urmat atentatelor au crescut cu 317 (Lahey, 2007).
Un alt exemplu care demonstreaz ă importan ța emo țiilor în decizia oamenilor a fost
oferit de Daniel Kahneman și Amos Tversky. În studiul lor, unui grup de medici i se oferea
următoarea problem ă: Imaginați-vă că în Statele Unite urmeaz ă să înceapă o epidemie
provocată de o boal ă asiatică rară, care se anticipeaz ă că va omorî 600 de oameni. Au fost
propuse dou ă programe alternative în lupta cu aceast ă boală. Să presupunem c ă estimările
științifice exacte ale consecin țelor programelor sunt urm ătoarele: Dac ă este adoptat Programul
A, 200 de oameni vor fi salva ți. Dacă se urmeaz ă Programul B, exist ă o probabilitate de 1/3 ca
600 de oameni s ă fie salvați și o probabilitate de 2/3 ca nici un om s ă fie salvat. Pe care dintre
cele două programe l-a ți alege? Majoritatea medicilor a optat pentru Programul A. Garan ția de a
salva 200 de vie ți părea mai logic ă și mai etc ă decât probabilitatea mic ă de a-i salva pe to ți. Dar
un lucru interesant s-a întâmplat atunci când cercet ătorii au prezentat exact aceea și problem ă

Page114 într-un mod diferit unui alt grup de medici. Versiunea a doua era urm ătoarea: Dacă se adopt ă
Programul A, 400 de oameni vor muri. Dac ă se adopt ă Programul B, exist ă o probabilitate de
1/3 ca nimeni s ă nu moară și o probabilitate de 2/3 ca 600 de oameni s ă moară (Kahneman și
Tversky, 1982). Aceast ă formulare a influen țat decizia medicilor, moartea sigur ă a 400 de oameni
era prea greu de acceptat. A șadar formularea pus ă în termeni de via ță și apoi de moarte, a f ăcut
ca deciziile s ă fie diferite, cu toate c ă nu exista nici o diferen ță logic ă între cele dou ă probleme.
Emoțiile pot avea a șadar efecte importante în luarea deciziilor chiar și atunci când este vorba de
persoane foarte inteligente.

Rezolvarea de probleme creativ ă: Gândire convergenta, gândire divergent ă
Creativitatea este considerat ă ca fiind foarte valoroas ă în multe culturi. Conceptele
introduse în literatura de specilalitate de Guilfort (1950, 1967), cele de gândire convergent ă și
gândire divergent ă, ajută la înțelegerea adecvat ă a rolului creativit ății în rezolvarea de probleme.
Gândirea convergent ă este logic ă, factual ă, conven țională și ea este centrat ă asupra
problemei pân ă când se g ăsește răspunsul. Când cuiva i se cere s ă rezolve o problem ă de algebr ă,
persoana va folosi abilit ățile oferite de gândirea convergent ă pentru a ajunge la solu ție. Educa ția
clasic ă pune accentul pe predare și evaluare prin intermediul acestui tip de gândire. Elevii sunt
încuraja ți să gasesac ă “răspunsul corect”, care în general nu poate fi decât unul.
Gândirea divergent ă este slab organizat ă, direc ționată doar par țial și neconven țională,
ea se desf ășoară în direc ții diferite, asemenea unui evantai. Spre deosebire de gândirea
convergent ă, gândirea divergent ă produce r ăspunsuri care pot fi evaluate subiectiv. Dac ă unui
grup de oameni li s-ar cere s ă alcătuiasc ă o list ă cu cât de multe utilit ăți posibile ale unei
cărămizi, este posibil ca unele dintre r ăspunsuri s ă fie foarte originale și unice, gradul lor de
“corectitudine” neputând fi stabilit cu precizie. În acest caz, indivizii care alc ătuiesc lista cea mai
lungă cu noi posibilit ăți de utilizare a unor obiecte comune sunt considera ți ca având gândirea
cea mai divergent ă. Așadar, persoanele cu gândire divergent ă “scap ă” cu mai mare u șurință de
seturile mentale care de multe ori pot fi blocante pentru gândirea uman ă.
Factorii care influen țează rezolvarea de probleme pot fi sistematiza ți, dup ă M. Golu,
în factori obiectivi și subiectivi. Factorii obiectivi pot fi:
• presiunea timpului: în general lucr ăm prost în criz ă de timp, dar, pe unii, criza de timp
îi stimuleaz ă;

Page115 • noutatea problemei: poate constitui pentru unii un factor inhibitor, dar pentru al ții un
factor stimulator;
• dificultatea problemei poate induce o stare de stres, de încordare, dar poate constitui și
un factor stimulator al nevoii de competi ție;
• modul de formulare a problemei: problemele clar formulate, concise, f ără exces de
date inutile sunt mai u șor rezolvate decât cele “îngropate” în detalii;
• ambian ța: o ambian ță cu disconfort, cu zgomot, cu multe persoane poate afecta
productivitatea rezolutiv ă.
Factorii subiectivi care pot afecta negativ procesul rezolv ării de probleme pot fi:
• tensiunea emo țională prea puternic ă;
• lipsa de motiva ție sau motivarea excesiv ă prin teama de e șec, teama de sanc țiuni sau
anticiparea unor recompense foarte mari;
• oboseala intelectual ă care afecteaz ă capacitatea de concentrare, coeren ța logic ă a
acțiunilor.
În încheiere vom trece în revist ă câteva sfaturi utile în activitatea de rezolvare de
probleme sistematizate de c ătre M. Zlate dup ă psihologii americani Ellis și Schumacher:
• înainte de a rezolva o problem ă trebuie s ă fiți siguri c ă o înțelege ți cu adev ărat;
• reverifica ți datele din memorie pentru a v ă asigura c ă veți progresa c ătre obiectivul
principal;
• încerca ți mai întâi ipoteza cea mai simpl ă, iar, dac ă aceasta e șuează, trece ți la ipoteze
mai complexe;
• înv ățați să rezista ți dificult ăților, e șecurilor și frustr ărilor ce intervin în cursul
rezolv ării problemelor; r ămâne ți deschi și pentru op țiuni alternative și abord ări noi, nu
manifesta ți fixitate, rigiditate în descoperirea solu țiilor;
• dac ă ați ales o cale de ac țiune, o ipotez ă final ă, mai arunca ți o privire înainte de a
trece la fapte;
• explica ți problema unei alte persoane, aceasta v ă va ajuta în g ăsirea unei perspective
optime de abordare;
• nu v ă preocupa ți un timp de problem ă, lăsați-o deoparte, dar nu transforma ți aceast ă
perioad ă de așteptare (sau de incuba ție) într-o manier ă sistematic ă de evitare a problemelor.

Page116 5. MEMORIA

5.1. Modele de abordare
Confirmarea complexit ății memoriei a fost eviden țiată relativ recent în psihologie. S-a
ajuns la un punct de vedere comun privitor la faptul c ă memoria nu este pur și simplu un sistem
(oricât de complex ar fi acesta) ci mai multe sisteme diferite, nu întotdeauna unificate,
funcționând ca module, independent și serial, operând atât automat cât și voluntar, limitat și
probabil inexact, dar și de o fidelitate remarcabil ă.
Vocabularul psihologiei moderne a memoriei relev ă atât complexitate cât și confuzie:
memoria senzorial ă, de scurt ă durat ă, de lung ă durat ă, autobiografic ă, semantic ă, explicit ă și
implicit ă, holografic ă sau atomar ă până la amintiri din vie țile anterioare.
Structura modular ă a memoriei pune în eviden ță și specializ ări remarcabile: memoriea
muzical ă, matematic ă, statistic ă, figural ă, topografic ă ș.a.m.d. Cercet ările s-au focalizat pe
gândire, în special pe persoanele cu leziuni sau afec țiuni corticale sau care au suferit interven ții
chirurgicale radicale majore de separare a celor dou ă emisfere cerebrale. Chirurgia experimental ă
pe animale a condus la identificarea unor circuite specifice pentru diferite tipuri de memorie,
cum ar fi circuite pentru memoria recunoa șterii vizuale, memoria spa țială, circuite care
conecteaz ă emoțiile cu amintirile și semnifica țiile cu amintirile. Combinând asemenea interven ții
cu test ări psihologice, neurologii au propus tipuri contrastante de memorie numite „memorie
declarativ ă”, asociat ă cu amigdala și „memoria procedural ă”, asociat ă cu hipocampul. Se
vorbe ște și despre un circuit total diferit, al memoriei habituale, asociat ă frontalului și
independent de circuitele sistemului limbic. Aceast ă parte a frontalului este foarte veche și ne
ajută să explic ăm implicarea mecanismului repeti ției în înv ățare și memorare la animale și la om.
Noile tehnologii de explorare non-invaziv ă a creierului permit reliefarea mecanismelor
memoriei la nivel electrochimic și metabolic. Tomografia computerizat ă și imaginea vibra țiilor
magnetice (RMI) eviden țiază zonele de profunzime ale creierului și pot pune în eviden ță posibile
anomalii structurale. Alte tehnologii permit vizualizarea fluxului sangvin cerebral în zonele
investigate. Tomografia emisiei pozitronilor (PET) poate oferi harta metabolic ă a activit ății
corticale, incluzând dinamica fluxului sangvin, metabolismul celular și volumul sangvin pe arii

Page117 specifice. S-au eviden țiat astfel procesele electro-chimice într-un singur neuron ca rezultat al
învățării.
Pentru o mai corect ă înțelegere a memoriei se impune o trecere în revist ă a principalelor
modele de abordare.
Modelul lui Ebbinghaus. Cel care a pus bazele investiga țiilor experimentale asupra
memoriei a fost psihologul german Hermann Ebbinghaus. Spre deosebire de contemporanul s ău
Wilhelm Wundt, a sus ținut c ă psihologia experimental ă își poate extinde domeniul de studiu
asupra proceselor superioare și nu trebuie s ă se limiteze la studierea senza țiilor. Ebbinghaus a
făcut cercet ări asupra memoriei și a publicat în 1885 lucrarea „Memoria: o contribu ție la
psihologia experimental ă” în care demonstreaz ă că se pot ob ține răspunsuri corecte la multe
întreb ări legate de memorie prin efectuarea unor experimente empirice.
Cea mai important ă problem ă pe care și-a pus-o autorul a fost aceea a modului cum poate
fi măsurată memoria. El s-a folosit pe sine ca subiect al experimentelor și metodelor de
investiga ție imaginate. Instrumentul de baz ă pe care l-a utilizat au fost silabele f ără sens de tipul
consoan ă-vocal ă-consoan ă (CVC). Motivul pentru care a ales acest tip de stimuli este nevoia de
a reduce influen ța unor eventuale asocia ții verbale ce pot s ă apară în cazul cuvintelor cu sens.
Ulterior s-a demonstrat c ă unele dintre aceste silabe erau totu și cuvinte și le se atribuiau asocia ții
și sensuri. Lista de stimuli era alc ătuită dintr-un num ăr de 30 de silabe f ără sens, selectate dintr-
un num ăr mai mare de 2300. Metoda aplicat ă era relativ simpl ă: se citea lista cu voce tare,
uniform ă și apoi se încerca reproducerea acestei liste. Dac ă după prima lectur ă a listei nu și-a
reamintit silabele a reluat lectura și reactualizarea pân ă la ob ținerea unui procent bun de
reactualizare. Drept criteriu pentru determinarea performan țelor în reactualizare a fost luat
numărul de încerc ări necesare pentru o reproducere corect ă a listei. Aceast ă metod ă a fost
frecvent folosit ă în experimentele asupra memoriei.
Ebbinghaus a fost preocupat și de m ăsurarea memoriei la un interval de timp mai lung
(de exemplu, o lun ă) de la înv ățarea listei. Presupunând c ă nici chiar citirea primei silabe de pe
listă nu duce la reamintirea listei el și-a pus întrebarea dac ă ceea ce a înv ățat un timp în urm ă nu
a lăsat nici o impresie și a inventat o metod ă pentru a r ăspunde la aceast ă problem ă. Astfel, a
încercat s ă reînve țe lista de silabe f ără sens în acela și mod ca și prima dat ă prin citire repetat ă și
apoi s ă o reproduc ă măsurând din nou num ărul de încerc ări necesare pentru înv ățarea listei. A
constatat c ă este necesar un num ăr mai mic de repet ări, un timp mai scurt, ceea ce înseamn ă că s-

Page118 a produs o „economisire” în procesul de reînv ățare. Metoda economiei a fost perfec ționată
ulterior de c ătre psihologul american Hilgard care a și propus o formul ă de calcul a cotei
economiei înv ățării.
Metoda economiei este folosit ă și astăzi în studiile asupra memoriei. Orice am înv ățat la
un moment dat, chiar dac ă este uitat sau reamintit în foarte mic ă măsură, va fi cu siguran ță mult
mai u șor înțeles și reînv ățat mai târziu.
Cercet ările lui Ebbinghaus asupra memoriei și-au dovedit validitatea chiar dac ă autorul s-
a folosit doar pe sine ca subiect, metod ă ce este greu acceptabil ă în cercet ările moderne. De
altfel, un alt repro ș care i se aduce lui Ebbinghaus este faptul c ă modelul s ău experimental nu
prezint ă o validitate ecologic ă. Se apreciaz ă că metoda silabelor f ără sens nu prezint ă un realism
psihologic, nu reflect ă situa ții normale de via ță întrucât niciodat ă nu suntem pu și în situa ția să
memor ăm silabe f ără sens. Privind retrospectiv trebuie s ă spunem c ă Ebbinghaus a anticipat o
problem ă important ă în controlul variabilelor și anume nivelul de educa ție, nivelul intelectual și
cultural. Este de domeniul eviden ței că materialele stimul pentru memorie (cuvinte, imagini,
cifre, propozi ții, fraze) sunt influen țate în memorare și reactualizare de aceste particularit ăți
intelectuale și culturale. Silabele f ără sens ne ofer ă posibilitatea evit ării acestor pericole și
evalu ării capacit ăților memoriei în expresia lor pur ă. De altfel, metodele marelui savant german
au fost aplicate ulterior și pe grupuri mari de persoane și rezultatele au fost validate.
Modelul memoriei duale inițiat de cercet ările lui Hebb (1949). Acesta a pornit de la
ipoteza c ă reprezentarea neural ă a unei informa ții se men ține temporar prin circula ția unui flux în
neuronii interconecta ți formând „structuri celulare”. Acestea sunt unit ăți de baz ă care, atunci
când sunt activate, se pot organiza în unit ăți de ordin superior. Nu rezult ă dacă cele dou ă tipuri
de influxuri nervoase se stabilesc secven țial sau în paralel, existând argumente în favoarea
ambelor posibilit ăți.
Ulterior, majoritatea autorilor au propus adoptarea unui model dinamic al memoriei de
scurtă durat ă și luare în considera ție a dimensiunii structurale a memoriei de lung ă durat ă.
Modelul modal a lui Atkinson și Shiffrin (1968, 1971). În esen ța lui acest model este o
prelungire a modelului dual.
Conform acestui model opera țiile mnezice utilizeaz ă trei tipuri diferite de stocare:
a) registrul senzorial, care men ține pentru un timp scurt și sub o form ă slab elaborat ă
informa ția specific ă modalitr ății respective;

Page119 b) sistemul memoriei tampon preia rapid informa ția din registrele senzoriale și
realizeaz ă o prim ă codificare;
c) sistemul de stocare pe termen lung presupus a fi unic și cu capacitate nelimitat ă.
Informa țiile nu pot ajunge în sistemul de stocare pe termen lung f ără a trece prin cele de
stocare pe termen scurt, care constituie poarta de intrare obligatorie.
Modelul memoriei de lucru a lui Baddeley (1986). No țiunea de memorie de lucru este
înțeleasă ca un sistem cu capacitate limitat ă destinat p ăstrării temporare și manipul ării unor
informa ții în timpul realiz ării unei serii de procese cognitive de în țelegere, gândire și învățare.
Sistemul memoriei de lucru este structurat în urm ătoarele componente:
a) „administratorul central” ca sistem de aten ționare cu capacitate limitat ă și care poate
să pună în func țiune unul dintre sistemele sale pentru a controla alte informa ții cognitive;
b) subsistemele care con țin urm ătoarele registre:
• registrul vizual și spa țial care manipuleaz ă informa ția vizual ă și spa țială,
imaginile mentale;
• sistemul fonologic care p ăstreaz ă informa ția verbal ă;
• sistemul recapitul ării articulatorii care are func ții de „împrosp ătare” a
informa ției din sistemul fonologic și de transferare a informa ției verbale prezentate vizual.
În cadrul acestui model s-a studiat în special gestionarea informa ției verbale. Ac țiunea
sistemului fonologic este pus ă în eviden ță de faptul c ă atunci când este prezentat un material
verbal sub form ă auditiv ă sau vizual ă itemii apropia ți din punct de vedere fonologic sunt mai
greu de re ținut (efectul similitudinii fonologice).
Repeti ția articulatoare este invocat ă în leg ătură cu efectul lungimii cuvintelor, antrenând
o măsură mnezic ă mai potrivit ă pentru cuvintele scurte decât pentru cele lungi.
Modelul nivelelor de procesare a lui Craik și Lockhart (1972).
Acest model a fost anticipat de cercet ările lui Thompson și Tulving (1970). Ei au elaborat
un experiment în care cuvintele stimul au fost înso țite fie de un cuvânt strâns asociat semantic,
fie de un cuvânt cu o slab ă legătură sau de un context neutru. Performan țele mai ridicate sau
obținut atunci când condi țiile au fost similare celor din faza de studiu fa ță de situa ția unor
condi ții neasem ănătoare, perturbatoare. Aceste observa ții au condus la elaborarea „legii
specificului engram ării”, conform c ăreia performan ța depinde de gradul de compatibilitate între
ceea ce a fost engramat a șa cum a fost înregistrat și informa ția prezent ă. Este vorba atât despre

Page120 contextul semantic cât și despre condi țiile de mediu intern sau extern, fapt pus în eviden ță de
diferite probe de reactualizare spontan ă sau de recunoa ștere. Memoria implicit ă este mai pu țin
dependent ă de contextul general dar este mai sensibil ă la alte modific ări ale situa ției.
Craik și Lockhart (1972) au propus un model ce presupune existen ța unui sistem al
memoriei de scurt ă durat ă sau primar ă, care poate procesa materialele într-o varietate de moduri,
de la simpla luare la cuno ștință a caracteristicilor vizuale ale unui cuvânt tip ărit sau prin
memorarea atent ă a sonorit ății sale pân ă la codificarea complex ă pe baz ă de sens. Conform
acestui model avem de a face cu o procesare superficial ă, senzorial ă, bazat ă pe indici de
suprafa ță și o procesare profund ă, semantic ă bazat ă pe sensul cuvintelor. Dup ă cum se constat ă,
modelul pune în rela ție strâns ă procesarea perceptiv ă cu engramarea și învățarea și, mai apoi, cu
reactualizarea.
Modelul neural . Utilizarea tehnicilor moderne de studiere noninvaziv ă a activit ății
creierului a permis evaluarea gradului de activare a diferitelor structuri cerebrale în timpul
evocării unor amintiri. De asemenea, în condi țiile unor interven ții chirurgicale se realizeaz ă teste
comportamentale menite s ă precizeze care sunt opera țiile cognitive afectate de respectivele
interven ții sau de anumite medicamente.
Cercet ările de neuropsihologie asupra persoanelor cu leziuni corticale au semnalat rolul
preponderent a hipocampului în memoria declarativ ă. Studiile pe maimu țe au relevat și ele rolul
important al hipocampului în elaborarea memoriei episodice care implic ă identificarea obiectelor
și organizarea spa țială.
Alte studii arat ă că un rol important revine cortexului prefrontal în integrarea temporal ă a
evenimentelor și planificare ac țiunii.
De asemenea, s-au identificat structuri neuronale implicate în elaborarea h ărților vizuale
ale spa țiului. Aceste structuri au un rol deosebit în integrarea informa țiilor utilizate în elaborarea
reprezent ărilor și în memorie ceea ce permite orientarea finalist ă a comportamentului.

Page121 5.2. Definire și caracterizare

Memoria poate fi definit ă, la modul general, ca mecanism cognitiv de encodare, p ăstrare și
reactualizare a informa țiilor.
Făcând trimitere la con ținutul informa țional, putem spune c ă memoria reflect ă trecutul,
experien ța trecut ă. În acest caz defini ția ar putea fi completat ă: memoria este mecanismul psihic
cognitiv de reflectare a experien ței trecute, fixare și păstrare a informa țiilor în vederea
recunoa șterii și reproducerii acestora într-o manier ă cât mai fidel ă. Consemn ăm astfel și
finalitatea memoriei: aceea de recuperare a amintirilor.
În ceea ce prive ște con ținutul informa țional, la nivelul memoriei constat ăm o mare
varietate de con ținuturi ceea ce reflect ă rolul ei major în via ța psihic ă. Practic, orice stimulare
receptat ă prin intermediul analizatorilor are șansa de a fi re ținută, conservat ă la nivelul
structurilor neuronale pentru durate variabile de timp. Memoria senzorial ă este, la rândul ei,
divizat ă în raport cu sursele în memorie vizual ă, auditiv ă, gustativ ă, olfactiv ă, kinestezic ă
ș.a.m.d.
Implicarea memoriei în toate activit ățile omului conduce și la alte specializ ări: memorie
imagistic ă, cognitiv ă, voluntar ă, afectiv ă, social ă etc. În fa ța unei astfel de variet ăți de con ținuturi
ne putem întreba dac ă memoria î și mai p ăstreaz ă specificitatea și dacă nu cumva este divizat ă ca
mecanism de encodare, p ăstrare și reactulizare în variatele procese și activit ăți amintite. Chiar
încadrarea în seria mecanismelor cognitive superioare poate fi pus ă sub semnul întreb ării.
Dacă vom analiza specificul proces ării informa țiilor la nivelul memoriei , vom da
răspuns acestor semne de întrebare. Dup ă cum arat ă P. Popescu Neveanu (1977), M. Zlate (1999)
sau M. Golu (2002) memoria realizeaz ă o procesare activ ă, selectiv ă, situa țională, mijlocit ă. Este
o procesare activ ă întrucât memoria intervine activ în materialul memorat, nu este un proces
pasiv de reflectare în oglind ă. Evident, aceast ă interven ție activ ă ține de mecanismele și
structurile operatorii implicate în encodare și păstrare cu scopul unei mai bune reactuliz ări; este o
procesare selectiv ă de informa ții, ceea ce presupune implicarea selectivit ății perceptive, care
opereaz ă după criterii de form ă, culoare, structur ă, configura ție, pregnan ță, dar și dup ă unele
criterii care privesc interesul, preocup ările, semnifica ția. Dup ă cum vedem este o selectivitate
impus ă de momentul recep ției și starea subiectului în acel moment și de aici deriv ă o alt ă
caracteristic ă: este o procesare situa țională, contextual ă. Memoria este tratat ă aproape exclusiv

Page122 din perspectiva informa ției ca și un automat, o ma șină care capteaz ă, păstreaz ă și red ă
informa ția. Se omite un aspect esen țial: orice act de memorie are un caracter contextual, se
petrece în anumite condi ții de spa țiu, timp, împrejur ări și trăiri particulare ale subiectului.
Memoria pare c ă encodeaz ă informa ția și o trimite, în baza unor scheme logice, într-o loca ție
bine precizat ă de unde urmeaz ă a fi recuperat ă. Nu se întâmpl ă așa. Particularit ățile situa ției,
contextul memoriei, tr ăirile subiectului „încapsuleaz ă” informa ția ca o coaj ă și aceasta poate
ajunge într-o loca ție nea șteptat ă pentru tentativele ulterioare de recuperare ale subiectului.
Sugestiv ă este strategia empiric ă de c ăutare care solicit ă refacerea unei ac țiuni, a unui traseu
tocmai pentru a reconstrui „contextul” și a recupera informa ția prin „spargerea cojii” care o
înconjoar ă. Multe informa ții declarate ca pierdute irecuperabil se afl ă, poate, încapsulate
contextual și plasate în loca ții nea șteptate ale min ții noastre. Oricât de comod ă ar fi asem ănarea
cu un computer, memoria uman ă nu are fi șierele atât de bine organizate. Memoria realizeaz ă o
procesare mijlocit ă a informa ției ceea ce presupune utilizarea unor varia ți mediatori: semne,
nod la batist ă, însemn ări în agend ă, dar și mediatori complec și ce țin de operativitatea
intelectual ă, de strategii și procedee mnemotehnice performante. Calendarul este cel mai
important factor mijlocitor al memoriei umanit ății: anotimpul, luna, anul, ziua sunt repere
esențiale pentru istoria umanit ății și fixarea în memoria (istoria) ei și a individului confer ă
continuitate în evolu ția speciei umane și a fiec ărui membru al ei în parte.
Caracterul mijlocit al proces ării din memorie se realizeaz ă prin intermediul unor coduri .
Din momentul în care informa ția este captat ă ca energie psihic ă și pân ă în momentul când
aceasta este reactualizat ă se produc o serie de transform ări. Sunt decodific ări și recodific ări
succesive ceea ce implic ă un sistem de coduri, începând cu codurile senzoriale și ajungând pân ă
la codurile abstracte, semantice. Cele mai importante sisteme de coduri implicate în procesarea
informa ției în sistemul mnezic sunt: codul lexical și codul imagine.
Codul lexical implic ă verbalizarea și codurile non-verbale. Se constat ă că – de exemplu –
este mai u șor să ne reamintim amplitudinea unei mi șcări circulare dac ă vom codifica deplasarea
ca acele ceasornicului. Tot a șa amintirea unor mirosuri sau gusturi, a unor mi șcări este mai u șor
realizat ă prin cuvinte. Lectura este considerat ă de c ătre mul ți autori ca un sistem de coduri
vizuale. Dup ă cum arat ă A. Lieury (1996), citând experimentele lui Conrad (1964), în
experimente asupra memoriei în care reprezentarea este vizual ă (lectur ă) nu apar erori de tip
grafic ci de tip auditiv. Conrad a avansat ipoteza c ă informa ția vizual ă este recodificata prin

Page123 subvocalizare (micromi șcările coardelor vocale implicate în lectur ă). Asist ăm la recodificarea
grafismelor într-un cod nou, codul lexical care cuprinde ansamblul tr ăsăturilor cuvântului:
grafice (vizuale), auditive (imagine sonor ă a cuvântului) și articulatorii (pronun țarea cuvântului).
Codul lexical constituie interfa ța între codurile grafice, auditive, articulatorii și semnatice
(Lieury, 1996). Lectura ține de domeniul audio-vizualului și nu numai de codurile vizuale.
Copilul vocalizeaz ă când cite ște, iar adultul realizeaz ă o subvocalizare ce poate fi pus ă în
eviden ță prin electromiografia laringelui.
Sunetul și cuvântul nu se confund ă; ele implic ă două coduri distincte: codul lexical ce
corespunde aspectului morfologic al cuvântului și codul semantic implicat în memorarea
aspectelor conceptuale, abstracte. Spre exemplu: nu reu șim să ne amintim numele unui obiect
sau al unei persoane (codul lexical), dar reu șim să descriem obiectul sau persoana (codul
semantic).
Codul imagine implicat în memorare demonstreaz ă că imaginile sunt memorate mai bine
decât frazele, iar în memorarea ac țiunilor reprezentarea etapelor ac țiunii sub forma unui film sau
serii de fotografii amelioreaz ă reamintirea. S-a demonstrat o capacitate remarcabil ă de stocare a
imaginilor pe termen lung. Performan țele superioare în codarea imagistic ă sunt explicate prin
teoria dublei cod ări propus ă de Paivio (1971). Cercet ări întreprinse de P. Fraisse (1965) au
demonstrat c ă asocierea imagine-cuvânt nu conduce automat la rezultate superioare fa ță de
condi ția numai imagine, iar cele dou ă condi ții ofereau rezultate mai bune decât condi ția cuvânt.
La om, imaginea evoc ă automat cuvântul și astfel cele dou ă condi ții imagine-cuvânt și imagine
au rezultate asem ănătoare. Imaginea evoc ă un cuvânt, iar cuvintele concrete evoc ă o imagine.
Încerca ți să asocia ți cuvinte concrete precum ora ș, casă, copac, floare și cuvinte abstracte precum
determinism, criteriu sau concept cu imagini și veți constata diferen ța. Rezult ă că, la nivelul
codului imagine, omul dispune de dou ă coduri – imagine (explicit) și cuvânt (implicit). În
experimente ingenioase Paivio și Csapo (1964) au încercat s ă determine timpul de reac ție care ar
diferen ția codul imagine de codul cuvânt. Dac ă denumim imaginea timpul de reac ție se
prelunge ște și atunci cei doi autori au prezentat imaginea un timp foarte scurt de exepunere
pentru a nu permite verbalizarea (în A. Lieury, 1996). Pe aceast ă cale cei doi autori au
demonstrat existen ța dublei cod ări în codul imagine.
Un ultim argument al proces ării cognitive la nivelul memoriei îl constituie distinc ția între
procesarea ascendent ă – bottom-up – și procesarea descendent ă – top-down . Procesarea

Page124 ascendent ă intervine numai asupra informa ției ce urmeaz ă a fi encodat ă, iar procesarea
descendent ă este implicat ă cu prec ădere în reproducere prin ad ăugiri, contribu ții. În baza
proces ării descendente memoria devine constructiv ă. Tindem s ă facem apel la cuno ștințele,
experien țele noastre pentru a elabora un „scenariu” potrivit cu aceste experien țe sau cu
stereotipurile și schemele noastre în leg ătură cu evenimentul memorat și reactualizat. Scenele
vizuale receptate și apoi reproduse beneficiaz ă și ele de deduc țiile noastre personale. Acest gen
de memorie constructiv ă rezultat ă din procesarea top-down este intens studiat în leg ătură cu
implica țiile sale în depozi țiile martorilor în practica judiciar ă.

5.3.Procesele memoriei
În ultimii ani, psihologii au încercat s ă dezvolte teorii ale memoriei având drept model
funcționarea computerului. Aceste teorii de procesare-informa țională sunt bazate pe
similarit ățile aparente dintre modul cum opereaz ă creierul uman și modul în care opereaz ă un
computer. În modelul proces ării informa ționale, datele pot fi urm ărite trecând prin cele trei
procese: encodare, stocare și reactualizare. În fiecare dintre aceste etape ale procesului de
memorare intervin anumite mecanisme de control, dintre care aten ția este unul foarte important.
Encodarea corespunde transform ării input-ului fizic (unde sonore, vizuale, mirosuri,
gusturi, atingeri ș.a.m.d.) într-un tip de cod sau reprezentare acceptat ă de memorie și plasarea
acesteia în memorie. Informa ția exterioar ă ajunge la sim țurile noastre sub form ă de stimulare
fizică sau chimic ă. Atunci când encod ăm informa ția, transform ăm aceste inputuri în informa ție
psihologic ă ce poate fi reprezentat ă mental, utilizând trei tipuri de coduri: vizuale, auditive și
semantice. Encodarea vizual ă uitilizeaz ă codul vizual, imaginile putând fi întip ărite ca atare, ca
imagini mentale ale imaginilor reale percepute. Unii arti ști și critici de art ă pot s ă păstreze
reprezent ări mentale foarte exacte ale operelor de art ă, astfel înc ăt pot s ă recunoasc ă imediat
autenticitatea unei opere. Encodarea auditiv ă corespunde codului auditiv, care înseamn ă o
reprezentare a stimulilor ca o secven ță de sunete. Encodarea semantic ă se folose ște de codul
semantic, propozi țional, și este cea prin care re ținem sensul informa ției. De exemplu, daca am
avea cuvântul „MAS Ă”, el ar putea fi encodat vizual, persoana re ținând imaginea cuvântului, ar
putea fi encodat auditiv, ca secven ță de 4 sunete, și ar putea fi encodat semantic, ținând cont de
semnifica ția sa, de utilitate. În general encodarea de tip modal (vizual ă și auditiv ă) nu poate fi

Page125 separat ă de cea de tip amodal (semantic ă). Oamenii tind automat s ă dea sens a ceea ce re țin,
chiar daca este vorba despre un num ăr de telefon, ei nu îl vor encoda strict vizual sau auditiv, ci
vor g ăsi o anumit ă semnifica ție personal ă a cifrelor respective.
Encodarea poate lua dou ă forme, ea poate fi voluntar ă sau involuntar ă. Encodarea
voluntar ă presupune prezen ța scopului de a memora. Subiectul are o sarcin ă trasat ă clar și va
trebui s ă se mobilizeze și să depun ă un anumit efort pentru a memora informa ția care îi este
necesar ă. Encodarea voluntar ă difer ă în func ție de sarcin ă, de aceea este important ca persoana s ă
cunoasc ă în ce mod va utiliza informa ția, care este succesiunea în care trebuie s ă o rețină, cât de
apropiat sau de dep ărtat în timp este momentul în care va trebui s ă reactualizeze ceea ce a
memorat și cu cât ă precizie este nevoie s ă memoreze. De exemplu, înainte de un examen este
important ca studentul s ă știe dac ă testul urmeaz ă să fie gril ă sau dac ă vor fi subiecte de
dezvoltat. În cazul în care știe că va avea test gril ă el trebuie s ă fie foarte atent la detalii, știe ca
este necesar s ă cunoasc ă întreaga materie destul de exact și se va axa mai mult pe capacitatea de
recunoa ștere. În cazul unui test care implic ă dezvoltarea unor aspecte va fi nevoie de un efort de
memorare mai mare, deoarece aceast ă prob ă implic ă reproducerea. El va trebui de asemenea s ă
înțeleag ă ceea ce înva ță deoarece ar putea fi nevoit s ă exprime cuno ștințele într-un limbaj
propriu, din cauz ă că este vorba despre un mare volum de materie, iar fidelitatea memoriei este
relativ ă.
Encodarea involuntar ă are loc în absen ța controlului voluntar sau a mecanismelor
atenției direc ționată de scop. Subiectul nu depune efort pentru a memora. Memorarea incidental ă
este facilitat ă de o interac țiune semnificativ ă și îndelungat ă a subiectului cu materialul, de o
implicare a sa în rezolvarea unei sarcini. Encodarea automat ă este cu atât mai productiv ă cu cât
subiectul are un grad mai mare de în țelegere și cu cât activismul s ău intelectual este mai crescut.
O persoan ă care cite ște o carte de psihologie practic ă,de exemplu, fiind foarte interesat ă de acest
domeniu cu toate c ă profesia sa este alta, poate re ține în mod involuntar mult mai multe aspecte
decât un student care are de înv ățat acea carte în dou ă zile pentru un examen.
Cele dou ă tipuri de encodare rela ționeaz ă între ele, aflându-se în rela ție de interac țiune și
interdependen ță. Chiar dac ă ne propunem s ă citim o carte și să reținem doar informa țiile din
anumite capitiole, vom memora și informa ții importante din capitolele pe care le-am citit cu
„titlu informativ”, deoarece acea informa ție are sens în contextul a ceea ce am avut de memorat.

Page126 M. Zlate a alc ătuit o list ă cu factorii care pot facilita sau, dimpotriv ă, perturba procesul
encod ării. Ace ști factori se împart în dou ă mari categorii, factorii ce țin de particularit ățile
materialului și factori ce țin de particularit ățile subiectului.

1. Factori ce țin de particularit ățile materialului
a) Natura materialului, un material intuitiv se întip ărește mai u șor decât un material
abstract, de asemenea un material care este semnificativ din punct de vedere verbal va fi re ținut
mai u șor decât unul verbal lipsit de semnifica ție.
b) Organizarea materialului . Un material care dispune de un grad mai mare de organizare
și structurare va fi mai u șor reținut decât un material mai slab organizat și structurat.
c) Omogenitatea sau heterogenitatea materialului. Efectul Robinson sus ține că o serie va
fi memorat ă mai u șor cu cât este mai omogen ă. Conform efectului Restorff sunt mai bine re ținute
elementele heterogene aflate într-o serie mai mare de elemente omogene. Iar efectul Underwood
postuleaz ă că materialele cu un grad mai mare de omogenitate se re țin mai greu decât cele cu un
grad mai sc ăzut de omogenitate.
d) Volumul materialului . Cu cât un material este mai amplu, cu atât frecven ța repeti țiilor
necesare pentru memorare este mai mare, îns ă un material lung exersat în acelea și condi ții cu
unul scurt va fi amintit cu mai mare u șurință.
e) Alte particularit ăți ale materialului. Familiaritatea, caracterul agreabil sau dezagreabil,
semnifica ția general ă și cea personal ă, reprezint ă factori care intervin în procesul encod ării.
2. Factori ce țin de particularit ățile subiectului
a) Gradul de implicare în activitate. Cu cât subiectul este mai implicat în activitatea pe
care o desf ășoară cu atât performan țele sale mnezice vor fi mai înalte.
b) Modul de înv ățare. Memorarea global ă se bazeaz ă pe în țelegerea con ținutului de
memorat și pe o re ținere mai mult de esen ță decât a detaliilor. Memorarea par țială presupune
divizarea materialului în unit ăți logice și învățarea secven țială, însă ridic ă probleme în ceea ce
privește o în țelegere de ansamblu.
c) Nivelul reactivit ății sistemului nervos. Constantin Voicu a observat în urma
cercet ărilor sale c ă subiec ții hiperreactivi ob țin scoruri mai bune la sarcini simple, cu stimului
nonverbali, în timp ce persoanele hiporeactive ob țin rezultate mnezice mai bune la sarcini mai
complexe.

Page127 d) Num ărul de repeti ții. Este important s ă existe un num ăr optim de repeti ții în raport cu
materialul de repetat, în general num ărul de repeti ții necesar pentru o memorare global ă, cu sens,
este mai mic decât num ărul repeti țiilor unui material f ără sens.
Stocarea este procesul de re ținere sau de p ăstrare a informa țiilor. Fiind un proces,
stocarea nu implic ă doar o imprimare a informa ției în sistemul mnezic, ci la nivelul ei se produc
schimb ări și transform ări continue, determinate de acumularea de noi cuno ștințe, de situa ții și
experien țe care îmbog ățesc sau modific ă vechile informa ții. Sunt dou ă caracteristicile care
trebuie luate în discu ție atunci când se abordeaz ă problematica stoc ării: durata și caracterul
dinamic.
În ceea ce prive ște durata stocării, ea se define ște ca fiind perioada dintre encodarea
informa ției și reactualizarea ei. Materialul memorat poate fi p ăstrat în memorie la nivel activ o
perioad ă mai scurt ă sau mai lung ă, în func ție de utilitatea pe care o are pentru subiect, de cât de
frecvent opereaz ă persoana cu acea informa ție, sau de cât ă relevan ță are ea pentru via ța și
activitatea sa. Primul model propus a fost al lui Waugh și Norman (1965), model completat de
către Atkinson și Shiffrin (1968). Cei doi autori vorbesc de existen ța a trei tipuri distincte de
stocaje mnezice: senzoriale, de scurt ă durat ă și de lung ă durat ă. Se stabilea un circuit al
informa ției între cele trei module. Stocarea senzorial ă exprim ă persisten ța imaginii senzoriale
câteva sutimi de secund ă după ce a încetat ac țiunea stimulilor. Este fenomenul de remanen ță
excitatorie sau de postefect. Stocarea senzorial ă vizeaz ă reținerea informa țiilor precategoriale,
ceea ce implic ă o reten ție automat ă, preaten țională. Procesele implicate în acest tip de stocare
preced ini țierea celor implicate în aten ție.
În ceea ce prive ște stocarea informa țiilor la nivelul memoriei de scurt ă durat ă (MSD) și
cel al memoriei de lung ă durat ă (MLD) s-au conturat puncte de vedere contradictorii. Brown
(1958) și Peterson (1959) au ar ătat în experimentele lor c ă informa țiile poposesc în minte pentru
un anumit timp dup ă care se șterg. Cercet ările lui Atkinson și Shiffrin sus țin existen ța unei
diferen țe structurale între MSD și MLD. Cei doi autori le consider ă ca sisteme autonome,
distincte, dar aflate în interac țiune. Comparând cele dou ă sisteme mnezice constat ăm
următoarele diferen țe:

Page128 Criterii Sisteme mnezice
MSD MLD
Capacitate limitat ă nelimitat ă
Durat ă 2 – 20 sec. nelimitat ă
Codare verbal ă,imagistic ă semantic ă
Actualizare serial ă paralel ă
Localizare
neurofiziologic ă hipocamp ariile
parieto-occipitale stângi

Baddeley (1998) consider ă că aceste diferen țe nu sunt atât de evidente, c ă stocarea de tip
MSD și de tip MLD exprim ă doar diferen țe de stare, de activare a cuno ștințelor. El introduce
termenul (sistemul) de memorie de lucru (ML) ca sistem tampon între MSD și MLD. Imaginea
schematic ă a ML cuprinde urm ătoarele componente (Baddeley, 1996)

Sistemul executiv central sau „administratorul central’ reprezint ă un sistem aten țional de
capacitate limitat ă care utilizeaz ă unul sau altul dintre celelalte subsisteme pentru a- și elibera o
parte din capacit ățile sale în vederea rezolv ării sarcinilor cognitive complexe. Dup ă opinia
autorului, stocajul de scurt ă durat ă este implicat ă în efectuarea ra ționamentelor, în țelegerii și
învățării.
Bucla fonologic ă sau articulatorie descrie, în viziunea lui Baddeley, exersarea repetat ă
prin verbalizare mental ă în vederea fix ării informa ției. Dac ă sunt lipsi ți de posibilitatea de
articulare subiec ții nu reu șesc să transfere materialul prezentat vizual în memoria fonologic ă de
scurtă durat ă. Este un proces de exersare mental ă repetat ă cu scopul de a împrosp ăta amprentele
informa ționale din memorie înainte ca acestea s ă fie pierdute. Bucla articulatorie ac ționeaz ă ca
un mecanism de verificare în p ăstrarea ordinii unei secven țe informa ționale.
În ceea ce prive ște stocarea de lung ă durat ă s-au propus tipuri diferite (vizual ă sau
verbal ă) cu grade diferite de eficien ță. Stocarea vizual ă de lung ă durat ă s-a dovedit mai eficient ă,
ba chiar prodigioas ă.
Pentru ca materialul s ă se p ăstreze în memorie o perioad ă cât mai lung ă, M. Golu
vorbe ște despre importan ța factorilor emo țional-afectivi și motiva ționali. Durata p ăstrarii în
memorie a unor informa ții sau experien țe este direct propor țională cu rezonan ța materialului

Page129 memorat în sfera noastr ă personal ă, afectiv-motiva țională. Situa țiile de via ță și informa țiile cu
încărcătură negativ ă pentru persoan ă tind s ă se fixeze mai pu țin trainic decât cele pozitive, fapt
determinat de mecanismele de ap ărare ale Eului. Golu sus ține c ă materialul f ără încărcături
afectofene sau motiva ționale duce de fiecare dat ă la o fixare superficial ă și scurt ă ca durat ă.
Dinamica stoc ării ține de trei aspecte : de fidelitatea cu care este p ăstrată informa ția, de
completitudinea și exactitatea informa ției în stocul memoriei și de îmbog ățirea informa ției în
timp.
Fidelitatea exprim ă raportul de coresponden ță dintre structura materialului memorat
inițial și cea a materialului care se afl ă în stocul mnezic. Dup ă se știe, memoria este relativ fidel ă,
în aceast ă situa ție, o stocare este considerat ă fidel ă dacă „transform ările care se produc în timp
asupra materialului stocat nu-i anuleaz ă identitatea sau con ținutul s ău inițial” (Golu, 2004). Unul
din factorii de care depinde fidelitatea stoc ării este calitatea encod ării. Cercet ările au relevat c ă
encodarea asociativ ă este benefic ă pentru fidelitate. Principiul asocia țiilor a fost formulat de
Aristotel și se refer ă la contiguitatea în timp și spațiu, la asem ănare și la contrast, ulterior fiind
adăugate și asocia țiile de tip cauzal. Cu ajutorul memoriei asociative se poate p ăstra o perioad ă
îndelungat ă informa ție cu con ținut abstract, simbolic.
Completitudinea este dat ă de raportul cantitativ dintre ceea ce se p ăstreaz ă și ceea ce a
fost memorat ini țial. Iar exactitatea se refer ă la coresponden ța izomorfic ă dintre elementele
encodate ini țial și cele p ăstrate în stocul memoriei.
Amplificarea informa ției ține de îmbog ățirea sa, de plasarea ei într-un context logic și
semnificativ mai larg, de sistematizarea și ierarhizarea datelor encodate. În timpul stoc ării
materialul se modific ă, diferite componente ale sale intr ă în legatur ă, informa țiile pe care le
conține rela ționeaz ă cu informa ții preexistente, se produc asocieri și grup ări de elemente
informa ționale. În literatura de specialitate se consider ă că amplificarea se datoreaz ă
mecanismului organiz ării informa ției. Ellis și Hunt definesc organizarea ca fiind „procesul de
grupare a itemilor individuali, distinc ți, în unit ăți mai mari, în func ție de existen ța unor rela ții
specifice între itemi” (apud Zlate, 2004).
Reactualizarea sau recuperarea informa țiilor const ă în scoaterea la suprafa ță a
conținuturilor encodate și stocate, este vorba de aducerea în plan con știent a unor informa ții și
experien țe care au fost stocate cu un anumit timp în urm ă. În procesul reactualiz ării putem
observa schimb ările, amplific ările sau diminuarile, care au avut loc în materialul memorat ini țial

Page130 pe perioada stoc ării. Informa ția este mai întâi localizat ă, pentru ca apoi s ă fie readus ă în planul
conștiinței.
Reactualizarea involuntar ă, spontan ă. Aunci când este vorba de informa ție cunoscut ă,
legată de evenimente importante din via ța noastr ă sau de date semnificative despre noi,
reactualizarea se produce spontan și fără efort, acest ă caracteristic ă făcând conversa țiile despre
viața personal ă să aibă cursivitate și întâlnirea cu noi persoane s ă se desf ășoare firesc, prin
prezentarea de sine. Reactualizarea spontan ă, așadar, nu necesit ă efort și este foarte util ă în
situațiile practice de via ță. O alt ă form ă a recuper ării spontane, pe care o identific ă M. Golu, este
reactualizarea retroactiv ă. Aceasta are loc dup ă ce am încercat cu tot efortul, în mod voluntar, s ă
ne aducem aminte numele unei persoane, al unui cuvânt, al unei localit ăți și nu am reu șit. La un
timp dupa acest e șec de reactualizare informa ția ne apare spontan în minte, în timp ce
desfășurăm o activitate care nu mai are leg ătură cu situa ția anterioar ă.
Reactualizarea voluntar ă. Când încerc ăm să recuper ăm cantit ăți mari de informa ție,
informa ție exact ă care a fost memorat ă cu mult timp în urm ă sau informa ție care nu a fost pe
deplin în țeleasă, procesul reactualiz ării va avea o desf ășurare mai lent ă și va presupune efortul de
a căuta informa ția și de a lua decizia asupra relevan ței informa ției localizate în stocul mnezic.
Căutarea informa ției are loc prin punerea în plan intern a anumitor întreb ări ajut ătoare legate de
contextul în care a fost encodat ă, de momentul și locul în care s-a intrat în contact cu informa ția,
de ce asocieri con știente s-au realizat între acea informa ție și niște date familiare etc. În cazul în
care o persoan ă nu-și mai g ăsește un obiect și nu î și aminte ște unde la pus, se va întreba când a
văzut ultima dat ă obiectul, ce activit ăți a desf ășurat în ziua respectiv ă când a avut obiectul asupra
sa, se va gândi la locul în care p ăstreaz ă de obicei asemenea obiecte și așa mai departe. În astfel
de situa ții memoria vizual ă poate fi de multe ori un real ajutor, deoarece sunt vizualizate
secven țe din trecut, locuri, circumstan țe.
Mecanismele recuper ării informa ției constau în dou ă tipuri de procesare, care au fost
relevate prin experimentele lui Sternberg și ale altor cercet ători. Subiec ților li se prezentau liste
scurte cu cifre sau litere cu minim un item și maxim șase. Imediat dup ă prezentarea unei liste se
proiecta un item și sarcina subiec ților era de a spune dac ă acesta a f ăcut parte sau nu din list ă. De
exemplu, pe display a fost seria de cifre 4 7 5 2, apoi este prezentat ă cifra 3 și subiec ților li se
cere s ă apese tasta „DA” daca acest item a apar ținut seriei, și tasta „NU” dac ă nu a f ăcut parte
din seria pe care tocmai au v ăzut-o. În cazul de fa ță, răspunsul corect ar fi ap ăsarea tastei „NU”.

Page131 Sterneberg a înregistrat timpul de reac ție (TR) în care subiectul ap ăsa tasta. El a constatat c ă
atunci când seria avea un singur item, timpul de reac ție era de 398 milisecunde, la fiecare
adăugare de item în list ă, TR cre ștea cu 38 de milisecunde în medie. A șadar s-a ajuns la
observarea faptului c ă TR cre ște liniar cu num ărul itemilor afla ți în memorie. În urma
interpret ării acestor rezultate, Sternberg a concluzionat c ă subiec ții operau o procesare serial ă a
itemilor din memorie. Fiecare item era reactualizat și apoi comparat cu itemul care se afla pe
display. Dac ă ar fi fost vorba de o procesare paralel ă timpul de reac ție nu ar fi trebuit s ă creasc ă
la adăugarea altor itemi în list ă deoarece compararea s-ar fi produs simultan. Totu și, în via ța de
zi cu zi recunoa ștem cu u șurință cuvinte pe care le auzim, le în țelegem semnifica ția fără efort, și
nu suntem nevoi ți să căutăm în memorie momentul când am encodat acea informa ție, și cu atât
mai pu țin să compar ăm cuvântul respectiv cu toate cuvintele din vocabularul nostru. În prezent,
se consider ă că procesarea serial ă este specific ă reactualiz ării din memoria de scurt ă durat ă, iar
procesarea paralel ă celei de lung ă durat ă.
Reactualizarea implic ă următoarele tipuri de conduit ă mnezic ă:
• amintirea ca reconstituire a trecutului;
• recunoa șterea ca identificare de c ătre subiect a ceea ce s-a înregistrat în prezen ța
informa ției originare;
• reînv ățare ca reluare mult mai economicoas ă, într-un timp mult mai scurt a înv ățării
anterioare;
• reproducerea ca evocare a experien ței trecute în absen ța informa ției originare.
Baddeley (1996) denume ște recuperarea din memorie a informa țiilor „reamintire”, pornind de
la faptul c ă individul stabile ște anumi ți indici de recuperare pe care îi evalueaz ă progresând
spre reprezentarea unui eveniment trecut care i se pare acceptabil.
Reactualizarea de la nivelul MLD pune, în mod acut, în discu ție eșecurile de memorie
(recuperare). Cei mai mul ți autori consider ă că eșecurile de la nivelul MLD se datoreaz ă, mai
degrab ă, pierderii accesului la informa ție decât pierderii de informa ție în sine. Se pare c ă o
memorie s ăracă reflect ă, de fapt, un e șec de reactualizare și nu unul de stocaj. Deseori se
folose ște metafora bibliotecii: reactualizarea unui item din MLD echivaleaz ă cu tentativa g ăsirii
unei c ărți într-o bibliotec ă mare: faptul c ă nu ai g ăsit cartea nu înseamn ă că ea nu exist ă în
bibliotec ă (Atkinson și colab, 2002).

Page132 În procesul de recuperare sunt foarte importan ți indicii de reactualizare . Ace știa se
referă la orice element, am ănunt relevant, care ne poate ajuta s ă reactualiz ăm o amintire. Este o
relație direct propor țională între calitatea și num ărul indicilor de reactualizare și performan țele
memoriei. Indicii de reactualizare intervin mai ales în procesul de recunoa ștere, ceea ce explic ă
de ce recunoa șterea este de cinci ori mai productiv ă decât reproducerea.
Nivelul performan țelor în reactualizare este sensibil influen țat de contextul în care s-a
desfășurat encodarea. Se pot îmbun ătăți performan țele în reactualizare prin restocarea
contextului în care a avut loc memorarea. Totu și, cel mai adesea, nu ne putem întoarce fizic la
contextul în care am înv ățat. Dar putem invoca o refacere mental ă a contextului.
Un alt factor care influen țează nivelul performan țelor în reactualizare este modul cum a
funcționat organizarea informa țiilor în procesul encod ării.

5.4. Formele memoriei
Memoria senzorial ă
Diferite modele de abordare ale memoriei și mai ales cel al lui Atkinson și Shiffrin au pus
în eviden ță aceast ă form ă de memorie asociat ă cu modalit ățile de recep ție senzorial ă specific ă.
Este o memorie de foarte scurt ă durat ă, chiar volatil ă care activeaz ă pe durata a câteva secunde și
se suprapune, în bun ă măsură, cu conceptul de postefect, ca remanen ță senzorial ă. Ea este
considerat ă ca fiind primul stadiu al memoriei. Se pare c ă oamenii p ăstreaz ă o copie a
experien ței senzoriale o durat ă foarte scurt ă însă suficient ă pentru a localiza și a se concentra
asupra elementelor importante de informa ție și pentru a le transfera la stadiul urm ător al
memoriei.
William James vorbea despre cursul neîntrerupt al gândirii, al con științei, folosind
metafora unui râu. Când privim stimulii vizuali, avem impresia de fluiditate, dar în realitate se
produc serii de fix ări ale ochilor, mi șcări oculare sacadate. Aceste mi șcări sar de la un punct la
altul de patru ori pe secund ă. Și totu și percep ția vizual ă pare continu ă tocmai datorit ă memoriei
senzoriale.

Page133 Psihologii cred c ă exist ă un registru mnezic senzorial pentru fiecare sim ț. Dintre acestea
cele mai studiate au fost memoria senzorial ă pentru stimulii vizuali, sau iconic ă, și memoria
senzorial ă pentru stimulii auditivi, denumit ă memoria ecoic ă.
Memoria iconic ă reprezint ă memoria senzorial ă a stimulilor vizuali. Cadrele de imagine
imprimate în memoria iconic ă sunt foarte scurte, cercet ările indicând c ă ele dureaz ă aproximativ
¼ sec. În memoria iconic ă imaginile se p ăstreaz ă cu exactitate, ca într-o fotografie. A șadar,
oamenii care pot vedea, care î și pot reprezenta mental stimulii vizuali, au amintiri „fotografice”,
care îns ă se păstreaz ă foarte pu țin timp.
George Sperling (1960) este unul dintre cei care au studiat memoria iconic ă. Într-unul din
experimentele sale el a prezentat participan ților pe un display un tabel cu 12 litere aranjate
orizontal pe trei rânduri a câte patru litere (Imaginea V. 3). El a ar ătat participan ților acest tabel
timp de 1/20 sec, apoi le cerea s ă își aminteasc ă literele dintr-unul din cele trei rânduri. Nu le
spunea dinainte care este rândul pe care le va cere s ă și-l reaminteasc ă. În schimb, modul s ău de
semnalizare era un anumit ton. Un ton înalt indica primul rând, un ton mediu indica rândul al
doilea, iar un ton sc ăzut corespundea rândului al treilea. Dac ă tonul se auzea la foarte scurt timp
după prezentarea tabelului cu litere, subiec ții își puteau aminti majoritatea literelor din rândul
indicat. Dar dac ă întârzierea cu care se declan șa tonul era mai mare de ¼ sec. fa ță de încetarea
proiect ării imaginii pe ecran, participan ții își aminteau în medie o singur ă literă de pe rândul
respectiv, fapt ce demostreaz ă rapiditatea cu care informa ția este pierdut ă în registrul mnezic
senzorial.
Imaginea V.3.

Un alt experiment simplu, și la îndemâna oricui, este cel imaginat de c ătre Segner. El a
pornit de la observa ția empiric ă a faptului c ă într-o camer ă întunecat ă dacă mișcăm o țigară
aprins ă, în urma ei r ămâne o dâr ă vizibil ă de către oricine (putem s ă și scriem o liter ă). Segner a
încercat s ă măsoare durata memoriei vizuale senzoriale. El a ata șat un t ăciune aprins la o roat ă în

Page134 mișcare. Când roata este învârtit ă se produce un cerc luminos complet. M ăsurând timpul necesar
unei mi șcări de rota ție complete. Segner a stabilit c ă durata înmagazin ării informa ției senzoriale
este de o zecime de secund ă.
Este important de men ționat c ă memoria fotografic ă în adev ăratul sens al cuvântului este
cea care dureaz ă mai mult de câteva zecimi de secund ă. Aceast ă memorie poart ă numele de
memorie eidetic ă. Sunt îns ă puține persoanele la care stimulii vizuali persist ă durate îndelungate.
Aproximativ 5% dintre copii pot privi o imagine, apoi s ă li se ia imaginea din fa ță, iar peste
câteva minute ei s ă își poat ă aminti poza cu excep țională claritate, ca și când ar avea-o în fa ța
ochilor. Aceast ă abilitate se pierde îns ă cu vârsta și în majoritatea cazurilor dispare în întregime
până la vârsta adolescen ței.
Memoria ecoic ă este memoria senzorial ă auditiv ă. Urmele mnezice ale stimulilor
auditivi pot dura câteva secunde (asemenea ecoului care persist ă după ce sunetul a încetat),
așadar mult mai mult decât urmele stimulilor vizuali. Probabil aceast ă diferen ță de durat ă este
determinat ă de distinc țiile biologice dintre organul vizual (ochiul) și organul auditiv (urechea).
Aceast ă diferen ță reprezint ă unul din motivele pentru care în procesul de encodare este util s ă
pronun țăm cu voce tare un șir de litere, de exemplu, pe care l-am perceput pe cale vizual ă.
În cazul memoriei senzoriale auditive Segner a propus urm ătorul experiment: în col țurile
unei camere se emit zgomote foarte scurte. Ne putem da seama din ce direc ție vine zgomotul
apreciind diferen țele între timpii de sosire a pocnetelor în cele dou ă urechi (ceva asem ănător
sonarului). Pentru a putea realiza acest lucru trebuie s ă existe un sistem care s ă înmagazineze
informa ția legat ă de primul zgomot pân ă la sosirea celui de al doilea.
Memoria de scurt ă durată
Memoria de scurt ă durat ă, după modelele descrise anterior, ne apare ca un sistem tampon
între memoria senzorial ă și memoria de lung ă durat ă. Rolul ei este relevant pentru opera țiile
aritmetice care presupun o re ținere temporar ă a informa ției, sau pentru diferite situa ții ale vie ții
cotidiene. Atunci când cineva ne spune un num ăr de telefon de care avem nevoie și nu avem pe
ce îl nota în momentul respectiv, îl vom re ține în memoria de scurt ă durat ă până când, la scurt
timp dup ă aceea, vom g ăsi un pix si o foaie sau pân ă când îl vom apela. De asemenea apel ăm la
memoria de scurt ă durat ă atunci când facem cuno ștință cu o persoan ă la o petrecere, dup ă care
imediat ne adres ăm acelei persoane direct, spunându-i pe nume. În memoria de scurt ă durat ă,

Page135 odată ce sarcina s-a încheiat, informa ția nu mai este necesar ă, devine irelevant ă și nu mai este
păstrată. Acest sistem al memoriei de scurt ă durat ă este considerat ca o memorie de lucru.
Baddley (1994), sus ține că dacă ne concentr ăm aten ția asupra unui stimul din registrul senzorial,
acesta va fi trasferat în memoria de scurt ă durat ă.
Nu toat ă informa ția din memoria de scurt ă durat ă este pierdut ă, uneori o parte din aceast ă
informa ție este transferat ă în memoria de lung ă durat ă, conform modelului lui R.C. Atkinson și
R.M. Shiffrin. Cei doi autori au formulat un model al continuit ății între tipurile de memorie, ei
susțineau c ă tipurile de memorie sunt distincte, au capacit ăți diferite ca durat ă, volum, au
localiz ări corticale diferite, îns ă comunic ă între ele. A șadar, informa ția aflat ă în memoria
senzorial ă va trece cu ajutorul mecanismelor aten ției în memoria de scurt ă durat ă. Din memoria
de scurt ă durat ă o parte din informa ție se transfer ă mai departe la memoria de lung ă durat ă
(Imaginea V. 4).
Encodarea în memoria de scurt ă durat ă se realizeaz ă prin intermediul aten ției. Pentru ca
informa țiile senzoriale s ă fie re ținute în MSD este necesar s ă fim aten ți la ele. Datorit ă acestei
selectivit ăți, nu tot ceea ce se afl ă în memoria senzorial ă este transferat în memoria de lucru.
Așadar multe dintre elementele cu care intr ăm în contact nu vor ajunge niciodat ă în memoria de
scurtă durat ă și nu vom putea avea acces la ele în viitor. De aceea trebuie s ă fim aten ți la
distinc ția dintre probleme de memorie și probleme de aten ție. Dificult ățile noastre în
reactualizarea informa țiilor despre anumite obiecte cu care am intrat în contact provin de multe
ori din lipsa de aten ție pe care am acordat-o respectivelor obiecte, și nu sunt o urmare a uit ării.

Imaginea V. 4

Page136 Stocarea . MSD are o capacitate limitat ă, ea poate con ține în medie 7 itemi, plus sau
minus 2 (7±2 elemente). H. Ebbinghaus (1885) a constatat faptul c ă el însu și are o capacitate de
memorare de scurt ă durat ă de 7 unit ăți informa ționale. G. Miller a denumit aceast ă constant ă
„cifra magic ă șapte”. Recent, cercet ările au demonstrat c ă aceast ă constant ă se p ăstreaz ă și la
culturile non vestice (apud Atkinson, 2002).
Capacitatea MSD a fost m ăsurată prin diferite experimente științifice în care subiec ții au
fost ruga ți să memoreze liste simple, de diferite lungimi, care con țineau litere, cifre sau cuvinte
ce nu aveau leg ătură între ele. Prima cercetare experimental ă asupra capacit ății memoriei de
scurtă durat ă a fost realizat ă de Jocobs, în 1887 (dup ă S. Laroche și B. Deweer, 1984), care a
imaginat metoda „ șirului limit ă”: subiectului i se prezint ă un șir de cifre și i se cere s ă-l
reproduc ă în aceea și ordine din memorie. Lungimea șirului este m ărită până când se ajunge la
erori continui, respectiv la limita de memorare a subiectului. Majoritatea subiec ților reproduc
corect 4-5 cifre, al ții 10 și chiar mai multe, media r ămânând îns ă de 7 ± 2.
Pe lâng ă funcția de a stoca temporar informa ția, MSD mai serve ște și unui alt scop, care
îi limiteaz ă și mai mult capacitatea, ea func ționeaz ă ca memorie de lucru (Baddeley, 1992,
1999). Aceasta înseamn ă că spațiul său este folosit atunci când aducem temporar în planul
conștiinței elemente din memoria de lung ă durat ă pentru a fi utilizate sau îmbog ățite. Spa țiul
MSD este de asemenea folosit atunci când ne gândim la anumite informa ții, atunci când
încerc ăm să rezolv ăm o problem ă sau s ă ne facem un plan (Morris, 1986). De exemplu, daca am
avut inten ția de a re ține un num ăr de telefon pentru câteva secunde pân ă îl vom forma, și în
perioada dintre vizualizare și formare ne gândim la ce avem de f ăcut dup ă aceea, când începem
să form ăm ne d ăm seama c ă am și uitat num ărul respectiv. Faptul c ă gândurile ocup ă capacitatea
MSD explic ă de asemenea dificultatea noastr ă de a ne gândi la probleme care implic ă mai mult
de 7 ± 2 variabile. Uit ăm elemente ale unor probleme complexe deoarece aceste probleme ne
depășesc capacitatea MSD. În asemenea situa ții, a scrie toate elementele pe o foaie ne ajut ă să le
avem în vedere în timp ce ne gândim.
Capacitatea memoriei de scurt ă durat ă poate fi totu și îmbun ătățită în mod eficient. O
modalitate de a face acest lucru este de a înv ăța informa ția atât de bine încât ea s ă fie transferat ă
în memoria de lung ă durat ă, iar o alt ă modalitate este de a include mai mult ă informa ție în cele
7±2 unit ăți.

Page137 George Miller (1956) nume ște unit ățile informa ționale chunks, termen care a fost preluat
ca atare în limba român ă și care ar putea fi tradus prin termenul de semen (Miclea, 2003). Cu
toate c ă, într-adev ăr, pe termen scurt putem re ține doar 5 pân ă la 9 unit ăți informa ționale, putem
adesea s ă punem mai mult de un singur element în fiecare unitate, chunk. De exemplu, dac ă
avem urm ătorul șir de litere:
F P S E C O R A S E F R F
și îl prezent ăm unor subiec ți dup ă care le cerem s ă îl reproduc ă în aceea și, vom obseva c ă vor
apărea erori din cauza num ărului prea mare de elemente, îns ă dacă persoanele vor recunoa ște în
acest șir abrevierile : F.P.S.E (Facultatea de Psihologie și Științele Educa ției), C.O.R (Comitetul
Olimpic Român), A.S.E. (Academia de Studii Economice) și F.R.F (Federa ția Român ă de
Fotbal), nu vor avea nici o problem ă în a-l re ține deoarece cele 13 elemente ini țiale s-ar
transforma în 4 chunks.
Faptul c ă ne este mai u șor să memor ăm informa ția grupat ă explic ă de ce numerele de
telefon se scriu cu spa ții sau cu punct între grupuri de cifre (ex: 0709.654.176, sau 0729 645
176), la fel ca și num ărul unui card etc. Chiar și atunci când dict ăm cuiva un num ăr de telefon,
facem pauze între grupuri de cifre cu elemente egale, sau înaintea unui grup semnificativ. De
exemplu dac ă o persoan ă născută în anul 1989 are num ărul de telefon 0793201986 ea ar putea s ă
îl spun ă astfel : 0793, 20, 1989, deoarece ultimele patru cifre reprezint ă anul ei de na ștere și un
an semnificativ din punct de vedere istoric pentru cet ățenii români.
Durata de stocare a informa ției în MSD este temporar ă. În general aceast ă informa ție se
pierde în mai pu țin de jum ătate de minut dac ă nu este „reînnoit ă”. Aceast ă reînnoire se poate
produce prin reluarea mental ă a informa ției sau prin repeti ție. Repetarea informa ției în MSD a
fost comparat ă cu un exerci țiu de jonglerie cu ou ă: atâta timp cât jonglatul continu ă, ouăle se afl ă
într-o condi ție perfect ă, dar dac ă te opre ști din jonglat, ele se sparg, sunt pierdute.
Lloyd și Margaret Peterson (1959) au realizat primul experiment consistent cu privire la
durata limitat ă a informa ției din memoria de scurt ă durat ă. Participan ților li se ar ăta o singur ă
combina ție de trei consoane (precum LRP) și erau ruga ți să rețină aceast ă combina ție în timp ce
numărau descresc ător din 3 în 3 cifre, ac țiune ce îi împiedica s ă repete cele 3 litere în minte.
Aceast ă numărătoare dura între 0 și 18 secunde dup ă care subiec ții erau ruga ți să reproduc ă cele
trei litere în combina ția inițială. Dup ă cum se poate observa în Imaginea V.5.( apud Lahey, 2007)

Page138 mai pu țin de 20% din participan ți și-au reamintit consoanele dup ă 12 secunde. Acest experiment
a demonstrat c ă informa țiile stocate în MSD au un caracter tranzitoriu în absen ța repeti ției.

Imaginea V.5

Informa ția stocata în memoria de scurt ă durat ă poate proveni de la toate sim țurile: putem
reține mirosul unui parfum, tonalitatile unei melodii, gustul unei fructe, fa ța unei persoane,
textura unui obiect etc. Îns ă oamenii sunt predispu și spre a transforma informa ția în sunete, sau
în coduri acustice , de câte ori acest lucru este posibil pentru o stocare mai eficient ă în MSD.
Dacă îi cerem unei persoane s ă memoreze o list ă de litere este foarte probabil ca persoana s ă
memoreze acele litere dup ă cum se aduc, dupa „numele” lor, și nu dup ă form ă. Acest lucru este
cunoscut datorit ă faptului c ă multe persoane au recunoscut c ă aceasta este metoda pe care o
folosesc pentru a memora și pentru c ă erorile care intervin sunt provocate de confuzia unor litere
care sun ă similar, f ără a se asem ăna ca form ă (Reynolds, Flagg, 1983). Probabil folosim codurile
acustice cât mai mult posibil în memoria de scurt ă durat ă datorit ă faptului c ă este mai u șor să

Page139 repetăm informa ția în gând, folosind limbajul intern. Cu toate acestea, MSD poate stoca orice fel
de informa ție care va p ătrunde în creierul nostru prin sim țuri.
Uitarea intervine în memoria de scurt ă durat ă fie prin înlocuire, fie prin stingere , prin
pierderea informa ției. Informa ția din prim-planul memoriei se pierde sau este înlocuit ă rapid,
singura excep ție fiind informa ția care este repetat ă. Repetarea informa ției poate anula înlocuirea
întrucât itemii noi nu pot fi prelucra ți în acela și timp cu repetarea celor anteriori. De asemenea,
repetarea poate împiedica ștergerea informa ției, prin repetarea unui item par țial șters din
memorie readucerea lui în stadiul ini țial este posibil ă.
Reactualizarea. În memoria de scurt ă durat ă informa ția este foarte u șor reactualizabil ă
deoarece ea este deja activ ă în planul con științei. Având o capacitate limitat ă de 7±2 itemi,
reactualizarea se produce serial, trecând în revist ă fiecare item în parte, de aceea reactualizarea
este cu atât mai lent ă cu cât sunt mai mul ți itemi în MSD, dup ă cum a demostrat Sternberg prin
experimentele sale.
Memoria de lung ă durată
După cum spune termenul acest tip de memorie conserv ă informa țiile pe o durat ă de timp
considerabil ă ce poate s ă se întind ă de-a lungul întregii vie ți. Unii autori consider ă că
informa țiile stocate în memoria de lung ă durat ă nu dispar niciodat ă ci devin doar mai pu țin
accesibile. În orice caz, termenul de memorie de lung ă durat ă se refer ă la o informa ție cu o
suficient ă durabilitate în timp pentru a fi accesibil ă după un interval de câteva minute.
Mecanismul implicat în acest tip de memorie este p ăstrarea informa ției spre deosebire de
memoria senzorial ă și cea de scurt ă durat ă unde p ăstrarea este doar o caracteristic ă accidental ă
pe lâng ă alte aspecte.
În literatura de specialitate exist ă o disput ă mai veche care pune sub semnul întreb ării
raporturile dintre memoria de scurt ă durat ă și memoria de lung ă durat ă. Până în anii ’60 nu au
existat discu ții pe aceast ă temă pentru c ă cei care studiau memoria de scurt ă durat ă nu studiau și
memoria de lung ă durat ă și invers. În prezent se consider ă că exist ă patru diferen țe majore între
memoria de lung ă dutar ă și memoria de scurt ă durat ă: 1. modul de reactualizare a informa ției; 2.
forma în care este stocat ă informa ția; 3. mecanismele prin care intervine uitarea; 4. localizarea la
nivelul creierului. În cele ce urmeaz ă vom analiza aceste patru diferen țe:

Page140 1.Datorit ă faptului c ă informa ția care se afl ă în MLD este atât de vast ă, nu putem „scana”
toate con ținuturile stocate atunci când c ăutăm o informa ție, așa cum facem în memoria de scurt ă
durată. Reactualizarea în MLD este paralel ă, informa țiile au un „index” dup ă care pot fi accesate.
Recuper ăm informa ția din memoria de lung ă durat ă folosind categorii, a șa cum facem atunci
când c ăutăm o carte în bibliotec ă. Reactualizarea poate fi inten ționată, de exemplu atunci când ne
întreb ăm „Care este numele uneia din persoanele cunoscute la o petrecere”, sau neinten ționată,
ca atunci când auzim un cântec vechi care ne aminte ște de o dragoste pierdut ă. În ambele cazuri,
este reactualizat ă doar informa ția relevant ă, și nu se caut ă serial prin toate con ținuturile.
2. Memoria de lung ă durat ă difer ă de memoria de scurt ă durat ă prin modul cum este
stocat ă și prelucrat ă informa ția. În cazul MSD materialul este prelucrat în general pe baza
sonorit ății cuvintelor, prin codurile acustice, iar în cazul memoriei de lung ă durat ă, prelucrarea se
face în func ție de sens, de con ținut, de codurile semantice . Un experiment realizat de c ătre
Conrad, în anii ’60, constituie un argument în acest sens. Subiec ților li s-a prezentat vizual serii
de consoane, f ără legătură între ele, și au fost ruga ți apoi s ă le scrie corect, în ordinea prezent ării.
Erorile care au ap ărut erau legate de forma fonetic ă asem ănătoare (de și prezentarea a fost
vizual ă), producându-se o serie de substituiri. Rezultatele sugereaz ă că memoria de scurt ă durat ă
se bazeaz ă pe un cod acustic.
Baddeley (1996) a repetat experimentul folosind liste de cinci cuvinte asem ănătoare
fonetic dar diferite. Rezultatele au ar ătat că subiec ții și-au amintit mai greu cuvintele cu
sonoritatea asem ănătoare decât pe cele diferite. În acest caz sensul cuvintelor nu a exercitat o
influen ță semnificativ ă. Pentru a studia memoria de lung ă durat ă Baddley (1996) a folosit acela și
experiment cu liste de 10 cuvinte împiedicând subiec ții să repete mecanic cuvintele prin
întreruperea procesului dup ă fiecare prezentare. Dup ă 20 de minute s-a testat reactualizarea. De
astă dată asem ănările sonore nu au mai avut nici o relevan ță, performan țele fiind influen țate de
similaritatea sensului. Memoria de lung ă durat ă elimin ă informa țiile superficiale, particularit ățile
acustice, re ținând numai sensul. Nu înseamn ă, desigur, c ă doar sensul este înmagazinat pentru c ă,
în acest caz, nu am mai înv ăța să vorbim. Sunt date care sugereaz ă că ne amintim uneori și unele
caracteristici „superficiale”, cum ar fi de exemplu locul exact al unei informa ții pe o pagin ă
tipărită.
3. Diferen ța dintre MLD și MSD se observ ă și prin modul cum intervine uitarea. Spre
deosebire de memoria de scurt ă durat ă unde informa ția care nu este repetat ă tinde s ă fie pierdut ă,

Page141 ștearsă din memorie, informa ția stocat ă în memoria de lung ă durat ă nu numai c ă este durabil ă, ci,
după cum se pare, chiar permanent ă. Bahrick (1984) a testat pe popula ție american ă memoria
pentru limba spaniol ă pe care participan ții o înv ățaseră în liceu, cu 50 de ani în urm ă. S-a
observat c ă participan ții lui Bahrick aveau înc ă multe cuno ștințe de limba spaniol ă, chiar și după
o perioad ă de 50 de ani. Nu to ți psihologii sunt de acord c ă amintirile din MLD au un caracter
permanent, îns ă exist ă foarte multe dovezi în sprijinul acestei ipoteze. Dac ă informa țiile din
memoria de lung ă durat ă sunt într-adev ăr permanente, acest lucru înseamn ă că „uitarea” are loc
prin e șecul reactualiz ării, și nu prin ștergerea informa ției din sistemul mnezic.
4. S-a demonstrat c ă fiecărui tip de memorie îi corespunde o alt ă localizare cerebral ă.
Argumente din clinica de neurochirurgie au ar ătat că pacien ții cu traumatisme ale creierului cu
localiz ări diferite au tulbur ări de memorie diferite. Tulbur ările memoriei de scurt ă durat ă sunt
asociate cu lezarea emisferului stâng, foarte aproape de centrul vorbirii. Ace ști pacien ți pot avea
probleme și în vorbire, dar nu obligatoriu. În schimb, pacien ții cu tulbur ări ale memoriei de lung ă
durată prezint ă de obicei leziuni ale lobilor temporali la nivelul cortexului și a structurilor mai
profunde cum ar fi hipocampul și corpii mamilari. Faptul c ă cealalt ă form ă de memorie r ămâne
intact ă, în aceste condi ții, este o dovad ă a existen ței separate a celor dou ă sisteme mnezice.
Tulving (1972,2002) a propus existen ța a trei tipuri de memorie de lung ă durat ă: memoria
procedural ă (implicit ă), memoria semantic ă și memoria episodic ă. Utlimele dou ă tipuri de
memorie alc ătuiesc memoria explicit ă (declarativ ă).
Memoria explicit ă este forma veritabil ă a memoriei con știente și voluntare implicând
valorificarea sensurilor și a semnifica țiilor. Acest tip de memorie de lung ă durat ă include
memoria episodic ă și memoria semantic ă. Memoria episodic ă este cea în care se stocheaz ă
amintirile legate de evenimentele autobiografice: locul și momentul aproximativ în care a avut
loc un anumit eveniment din via ța noastr ă. De exemplu amintiri despre prima zi de școală,
despre primul s ărut, despre ultimul concediu etc. Informa țiile din memoria episodic ă sunt
asociate cu contexte precise de spa țiu și de timp. Aici întâlnim acele amintiri autobiografice, care
ne reprezint ă, care ne definesc și ne ajut ă să ne con știentiz ăm mereu identitatea.
Memoria semantic ă sau conceptual ă conține informa țiile pe care le avem despre lume și
mediul înconjur ător, și care nu sunt asociate cu un anumit context spa țio-temporal. De exemplu
știm că Eminescu este autorul „Luceaf ărului” îns ă s-ar putea s ă nu ne amintim cu exactitate când

Page142 am aflat aceast ă informa ție. Așadar în memoria semantic ă găsim acele con ținuturi informa ționale
obiective, care nu au valoare sau semnifica ție personal ă.
Memoria implicit ă se manifest ă atunci când o experien ță anterioar ă faciliteaz ă realizarea
unei sarcini f ără să se fac ă apel la amintirea acestei experien țe. A fost denumit ă drept „memorie
fără conștiință”. Se manifest ă în situa ții de genul înv ățării regulilor gramaticale, a unor
deprinderi perceptiv-motorii, a deprinderilor perceptiv-verbale, în identificarea perceptiv ă,
deciziile lexicale, completarea spa țiilor libere sau a fragmentelor de cuvânt, asocierea liber ă a
cuvintelor, identificarea de figuri ș.a.m.d.
Schachter (1987, 1989) apreciaz ă că memoria implicit ă difer ă de memoria explicit ă după
următoarele caracteristici:
a) tipul sau nivelul trat ării stimulului;
b) schimbarea de modalitate senzorial ă;
c) manipularea intervalului între înv ățare și reproducere;
d) manipularea interferen ței;
e) după caracteristicile stoc ării.

5.5.Uitarea

Definirea uit ării este controversat ă, avându-se în vedere c ă nu știm înc ă precis
mecanismele neurocerebrale ale acesteia. Fenomenul uit ării se pare c ă se înscrie pe o linie de
normalitate a func ționării sistemului mnezic și se define ște simplu prin incapacitatea de
reamintire a unor informa ții. Aceste informa ții nu știm dac ă sunt pierdute definitiv sau numai
temporar atâta vreme cât, în variate împrejur ări, constat ăm atât fenomenul uit ării cât și cel al
reamintirii. Dincolo de aceste aspecte controversate putem eviden ția o serie de factori de care
depinde uitarea :
• particularit ăți ale materialului memorat: se țin minte mai u șor evenimentele
neobi șnuite spre deosebire de evenimentele similare cu altele sau banale;
• frecven ța producerii evenimentelor: ne reamintim mai u șor evenimente, informa ții
petrecute recent sau în mod repetat folosite spre deosebire de cele petrecute cu mult timp în urm ă
și cu o frecven ță foarte rar ă de manifestare;

Page143 • păstrarea/schimbarea circumstan țelor: schimbarea circumstan țelor creeaz ă dificult ăți
în reamintirea unui eveniment, a unei persoane atunci când sunt întâlnite în alte situa ții;
• asocierea evenimentelor, informa țiilor: cuvinte, stimuli singulari sunt mai greu de
ținut minte decât dac ă sunt asociate cu alte cuvinte sau evenimente.
Toți ace ști factori au constituit obiectul unor cercet ări experimentale. Problema
controversat ă a m ăsurii în care o informa ție stocat ă în memoria de lung ă durat ă rămâne
permanent acolo, r ămâne în continuare o problem ă neelucidat ă. Dar ceea ce s-a putut demonstra
experimental este faptul c ă anumite p ărți din ansamblul informa țiilor re ținute tind s ă se piard ă
după învățare.
În toate cercet ările asupra uit ării s-a pus în eviden ță relația dintre gradul, nivelul de
învățare, de asimilare a unei informa ții și nivelul uit ării. În acest scop trebuie, în primul rând,
să identific ăm nivelul ini țial și cel final al performan țelor și să stabilim apoi curba uit ării,
respectiv m ăsura în care performan țele se modific ă de la un nivel la altul. Experimentele
realizate și descrise de c ătre Underwood (1964) au ajuns toate la aceea și concluzie. Nivelul
învățării, indiferent cum se ob ține, influen țează performan țele memoriei dar nu are nici o
influen ță asupra ratei uit ării.
Un alt aspect vizat au fost modific ările contextului și implica țiile lor asupra uit ării.
Schemele contextuale au fost recunoscute ca un factor determinant al uit ării înc ă de la primele
formul ări ale teoriei asocia ției, vorbindu-se chiar despre o lege a contextului. Astfel, dac ă se
învață un cuvânt englezesc ca replic ă pentru un sinonim românesc, depinde de circumstan țele
asemănătoare celor din momentul înv ățării pentru ca la o nou ă confruntare cu acel cuvânt
englezesc s ă se dea replic ă cu un cuvânt românesc corespunz ător. Studierea contextului și a
circumstan țelor înv ățării a fost realizat ă în aer liber sau sub ap ă și s-a descoperit c ă reamintirea
depinde în mod semnificativ de asem ănarea dintre condi țiile înv ățării și cele ale reactualiz ării
(Godden și Baddeley; 1975, 1980).
Tot în categoria factorilor contextuali intr ă și variabilitatea encod ării. Prin acest termen
introdus de c ătre Martin, în 1972, se în țelege modul în care, din timp în timp, se poate schimba
spontan interpretarea unui stimul sau eveniment cu efecte de schimbare corespunz ătoare la
nivelul memoriei. De exemplu, dac ă atunci când înva ță echivalentul românesc al cuvântului
„câine” din limba englez ă, subiectul s-a gândit la terrier și el își va aminti cuvântul „câine” în
limba român ă mai repede când va întâlni un terrier decât dac ă va întâlni o alt ă rasă de câini.

Page144 S-a dovedit c ă schimb ările de ordin contextual și circumstan țial care intervin între
momentul memor ării și momentul amintirii produc sc ăderi ale performan țelor în reactualizare
corespunz ătoare cu nivelul schimb ărilor contextuale. Rezultatele variate ob ținute în
experimentele care vizeaz ă modific ările contextului sunt determinate de felul în care contextul
intervine în reactualizare în diferite situa ții experimentale. Schimb ările în context elimin ă indici
esențiali implica ți în scanarea pe care memoria o realizeaz ă în căutarea informa ției solicitate.
Imaginea asupra memoriei, ca memorie digital ă, cu alocare precis ă de informa ții în fi șiere
bine determinate este cât se poate de fals ă. În mod efectiv memoria uman ă este o memorie
contextual ă, ceea ce înseamn ă că în momentul memor ării, factorii contextuali provoac ă alocarea
informa ției într-o anumit ă zonă corespunz ătoare circumstan țelor date dar și asocierilor de
moment. Mai mult decât atât, dac ă la factorii de ordin contextuali asociem și variabile afectiv-
motiva ționale se produce o „încapsulare” a informa ției și de aici senza ția de „pierdere” a ei în
hățișul memoriei. Reactualizarea poate s ă fie favorizat ă de reiterarea elementelor contextuale,
inclusiv evocarea variabilelor adi ționale asociate. Oricâte interpret ări cognitiviste sau
neurologice am realiza constat ăm strategii și ritualuri foarte eficiente ale omului naiv de a- și
reaminti date, informa ții, evenimente uitate uzând de tehnica reconstruc ției contextuale.
Cercet ările asupra rolului contextului s-au limitat la desene dar rezultatele pot fi extinse
asupra unor categorii mai largi de condi ții atât în laborator cât și în mediul natural. Un lucru este
cert: circumstan țele în care se realizeaz ă învățarea nu sunt niciodat ă identice, ceea ce atrage
multe schimb ări, implica ții. De aici rezult ă că eficien ța reamintirii depinde de m ăsura în care
contextul a r ămas neschimbat. De exemplu, o întrebare pus ă în acela și context cu informa ția
original ă va tinde s ă declan șeze o reamintire fidel ă și rapid ă a acelei informa ții, pe când, dac ă va
fi pus ă într-un context cu totul diferit poate s ă conduc ă la reamintirea altor evenimente.
Un lucru bine stabilit este c ă performan țele memoriei scad în perioada în care nu este
folosit ă (evident într-o anumit ă zonă). Un interval de timp este plin de evenimente care ar putea
fi implicate în uitare. Experimentele lui Ebbinghaus au demonstrat o curb ă a uit ării raportat ă la
timp. El a stabilit c ă întotdeauna o parte dintre elemente sunt uitate. Pentru a m ăsura cantitatea de
informa ție uitat ă a folosit intervalul de timp necesar pentru a înv ăța din nou o list ă de cuvinte. A
constatat c ă uitarea este rapid ă la început și se diminueaz ă treptat. Ritmul uit ării poate fi descris
mai u șor printr-o curb ă logaritmic ă decât una liniar ă.

Page145 Thorndike (1932) vorbea despre o „lege a uit ării”, conform c ăreia informa țiile înv ățate
erau readuse la lumin ă în perioada de inactivitate. Chiar dac ă aceast ă lege nu a fost confirmat ă
prin experimente ea a avut o larg ă răspândire în prima jum ătate a secolului al XX-lea.
Brown (1958) și Peterson (1959) au introdus o metod ă de studiu a memoriei care poart ă
numele celor doi autori: materialul de memorat este prezentat subiec ților, apoi ace știa sunt
angrena ți într-o alt ă activitate (de exemplu, s ă numere invers). În aceste condi ții uitarea era
rapidă, reținerea elementelor atingând un maximum de 75%.
Reitman (1971) și Shiffrin (1973) pornind de la metoda anterior expus ă au înlocuit
numărarea invers ă cu ascultarea unui semnal în intervalul de memorare. Subiec ții, concentrându-
se asupra semnalului sonor, nu mai repetau involuntar stimulii de memorat. S-a constat c ă uitarea
nu s-a produs. Totu și, alte cercet ări au ar ătat că subiec ții repetau involuntar stimulii de memorat
dar atunci când experimentatorul s-a asigurat c ă repetarea nu se produce s-a constatat
manifestarea uit ării (Reitman, 1974). Concluzia acestor studii este c ă uitarea este influen țată de
activitatea pe care subiec ții o desf ășoară (sau nu) în perioada dintre înv ățare și reactualizare.
O cauz ă important ă a uit ării este interferen ța. În acest caz uitarea este determinat ă de o
altă situa ție, eveniment, activitate de înv ățare care intervine înainte sau dup ă cea actual ă. Cea
mai mare parte a studiilor asupra înv ățării umane, în prima jum ătate a secolului al XX-lea, s-au
axat pe interferen ță și rolul ei în memorare.

Page146 6. IMAGINA ȚIA

6.1. Aspecte controversate în abordarea imagina ției

Destinul imagina ției in psihologie este unul contradictoriu, iar atitudinea
variatelor școli, curente sau autori importan ți a oscilat de la negare la adaptare entuziast ă si din
nou la contestare. Dup ă cum sus ține M. Golu (2002), imagina ția trebuie s ă fie considerat ă ca o
modalitate distinct ă, specific ă de procesare, integrare si utilizare imagistic ă a informa ției și să fie
inclus ă in seria proceselor cognitive active.
Asociaționiștii nu au considerat imagina ția decât cel mult expresia unor
combina ții mnezice. Asocierea ca mecanism de producere a imaginilor perceptive și a ideilor nu
se potrivea destinului imagina ției. Important este c ă asocia ționiștii au relevat rolul memoriei ca
suport al combina țiilor imagistice.
W.Wundt considera imagina ția ca o capacitate de a reproduce reprezent ările într-
o ordine modificat ă, ca o forma de gândire prin imagini. El sugereaz ă că imagina ția este cu atât
mai vie și mai puternic ă cu cât este mai slab ă activitatea gândirii logice. Poate o defini ție mai
interesant ă a intemeietorului psihologiei științifice este aceea în care sus ține că imagina ția este
capacitatea de a reprezenta in mod viu obiectele, de a inventa, de a concepe.
Ebbinghaus se înscrie pe aceea și direc ție a asocia ționiștilor și a lui Wundt
reducând imagina ția la memorie, la combinarea amintirilor sau a reprezent ărilor.
Scoala de la Wűrzburg declar ă imaginea drept dovad ă a absen ței abstractiz ării
și doresc s ă demonstreze c ă gândirea veritabil ă se realizea ăa în absen ța imaginilor. Dup ă cum
arată Marbe imaginea este iremediabil particular ă si ar fi fals s ă spunem ca noi o gândim; știința
gândirii va fi exclusiv logic ă, gândirea pur ă radical separat ă de imagine. Trebuie sa preciz ăm că
reprezentan ții acestui curent psihologic aveau în vedere imaginile concret-intuitive. Ei doreau s ă
demonstreze c ă gândirea nu este reductibil ă la o simpl ă asociere de impresii senzoriale. Desigur,
pe cale de consecin ță putem aminti faptul c ă ei au conceput imaginea fie ca gândire cu ajutorul
imaginilor, fie ca desf ășurare ira țională. Eșecul lor în a demonstra “puritatea” gândirii lipsit ă de
imagini este sugestiv pentru orice tendin ță exclusivist ă în explicarea mecanismelor psihice.

Page147 Asistăm, la începuturile psihologiei, la o negare prin integrare a imagina ției în rândul
proceselor mnezice, a amintirilor și reprezent ărilor sau, în cel mai bun caz, ca o gândire în
imagini. Dar, tot în acea perioad ă, au existat autori care au eviden țiat legăturile imagina ției cu
afectivitatea . P. Popescu-Neveanu (1977) scoate în eviden ță pozi ția savantului francez Th.
Ribot, care, la 1900, sus ținea c ă imagina ția rezult ă dintr-un ciclu de disocieri si reasocieri ce au
un substrat motor și sunt sus ținute afectiv; emo ția este fermentul f ără de care nici o crea ție nu
este posibil ă.
Psihanaliza . S. Freud merge și mai departe pe linia sublinierii rela ției dintre
imaginar si afectivitate. Imagina ția este raportat ă exclusiv la afectivitate ca efect al proiec ției în
sfera cunoa șterii a pulsiunilor incon știentului. Imagina ția constituie repetarea deghizat ă a unui
imaginar incon știent prin care sunt dramatizate tensiunile afective. Imagina ția îndeplineste un
rol prin sublimare, este dovada vie a realiz ării fictive a unor dorin țe frustate. Blazer (1963, în P.
Popescu-Neveanu, 1977) identific ă urm ătoarele func ții ale imagina ției din perspectiva
psihanalitic ă: de descărcare tensional ă (catharsis) prin regresiune la un nivel elementar în
situații critice; de proiectare a conflictelor dintre tendin țe opuse; de substituire , prin alte
scopuri, a ac țiunilor imposibile sau interzise; de compensare prin satisfacerea fantastic ă a
dorin țelor real nesatisfacute. Dup ă cum semnala critic P. Popescu-Neveanu, prin modelul
psihanalitic integrarea cognitiv ă a imaginarului este cu totul devalorizat ă; proiectele hedoniste nu
ne pot explica satisf ăcător proiectele ac țiunilor eficiente si creatoare. Meritul lui Freud este
tratarea imagina ției în contextul personalit ății ca expresie a nevoii omului de a- și organiza lumea
după nevoile sale ceea ce îi va permite s ă înfrunte mai u șor problemele ei.
Școala francez ă, reprezentat ă prin Th. Ribot si prin Dugas a adus contribu ții
importante la construirea unei psihologii a imagina ției. Th. Ribot nu numai c ă a eviden țiat
legatura strâns ă dintre imagina ție si afectivitate, dar a introdus și termenul de imagina ție
creatoare , asociat ă cu inven ția si crea ția. P. Popescu-Neveanu (1977) si M. Zlate (1999) aloc ă
un spa țiu larg analizei contribu ției savantului francez Dugas la psihologia imagina ției. Dugas
extinde rolul imagina ției asupra întregii vie ți atunci când afirm ă că aceasta se întinde de la
domeniul ideilor pure sau al abstrac țiilor la cel al realit ății concrete de ordin spiritul sau material,
psihologic sau fizic. Mai mult: imagina ția sus ține inteligen ța si inteligen ța ghideaz ă si dirijeaz ă
imagina ția. Pentru marele psiholog francez toate senza țiile, toate emo țiile, toate st ările sufletului
si corpului intr ă in imagina ție cu titlu de elemente (vezi M. Zlate, 1999). Putem spune c ă Dugas a

Page148 realizat cea mai optimist ă abordare a imagina ției, că a impus-o, pentru o bun ă bucat ă de vreme,
drept obiect de studiu important al psihologiei.
Dacă în prima jumatate a secolului al XX-lea imagina ția dobânde ște un statut
privilegiat reliefat prin multitudinea de lucr ări ce i-au fost dedicate și, mai ales, prin considerarea
ei ca proces fundamental al crea ției, dup ă anii ’50 se produce un declin al interesului pentru
imagina ție. Dup ă cum sus ține M. Zlate (1999) este vorba despre lansarea noului concept de
creativitate si apoi despre apari ția psihologiei cognitive.
Termenul de creativitate a fost propus în psihologia american ă în anii ’40 ai sec.
al XX-lea ca o tentativa de obiectivare a activit ății creative fa ță de terminologia europeana care
vorbea despre inspira ție, geniu, talent. In acest context imagina ția pierdea mult din locul ei
pivilegiat, fiind redus ă la statutul de proces component al activit ății creative. Diver și autori
rezervau imagina ției un loc ceva mai important in crea ția artistic ă și mai pu țini în cea științifică.
Pentru crea ția științifică sunt propuse diverse tehnici de stimulare a imagina ției: brainstorming
(A. Osborn), sinectica (W. Gordon).
În momentul de fa ță tendin țele dominante în psihologia contemporana –
cognitivismul și neuro științele au eliminat imagina ția din vocabularul psihologiei. Paradoxal,
obiectul principal de studiu al psihologiei este… imaginea mintal ă, reprezentarea prin
intermediul c ăreia este explicat ă intreaga via ță psihic ă!

6.2. Definirea si caracterizarea imagina ției

După trecerea în revist ă a orient ărilor in domeniul imagina ției se impune o
concluzie interesant ă : destinul controversat al imagina ției este legat de cele dou ă mari școli de
psihologie europeana: german ă si francez ă. Dac ă în Germania romantismul a ini țiat problematica
imagina ției prin preocup ările sale pentru explicarea geniului creator, acest lucru i-a g ăsit
“imuniza ți” pe savan ții germani care s-au aplecat cu seriozitate asupra manifest ărilor simple și
măsurabile ale constiin ței: senza țiile. Introspectionismul german și apoi cel american constat ă o
dinamic ă aparte a st ărilor de constiin ță, dar prefer ă să fie sceptic în continuare cu privire la
imagina ție. În psihologia francez ă se produce un fenomen invers: interesul aparte pentru

Page149 imagina ție vine s ă contrabalanseze ra ționalismul cartezian si mecanicismul francez. Practic,
psihologia francez ă nu va fi bântuita de angoasele lui Wundt privitoare la dificult ățile
experiment ării proceselor superioare. Dac ă psihologia german ă se va opri asupra gândirii
(introspec ționismul experimental) sau asupra memoriei (Ebbinghaus), psihologia francez ă se va
concentra cu toate for țele ei speculative asupra imagina ției prin Th. Ribot, L. Dugas, G.
Bachelard, Jeanne Bernis ș.a. Dincolo de ocean, G. Allport va introduce termenul de creativitate,
U. Neisser cognitivismul și astfel istoria imagina ției poate s ă se încheie.
În psihologia româneasc ă exista un curent puternic pentru men ținerea studiului
imagina ției, orientare împ ărtășită de P. Popescu-Neveanu, M. Golu, M. Zlate, S. Marcus s.a.
În defini ția sa, P. Popecu-Neveanu (1977) sus ține c ă imagina ția este procesul
psihic de prelucrare, reconstruc ție, transformare a datelor experien ței în vederea reflect ării
necunoscutului, viitorului, posibilului sau dezirabilului prin noi imagini sau proiecte. Imaginatia
este descris ă, din punct de vedere psihologic, ca ansamblu de tablouri mintale, imagini figurative
cu o anumit ă consisten ță concret ă, aflate într-o continu ă desfășurare, având un anumit grad de
dinamism și emergen ță transformativ ă. Se insist ă asupra poten țialului combinatoric și
transformativ ce duce la apari ția de imagini noi, f ără echivalent în experien ța subiectului sau în
realitate (p.359).
După M. Golu (2002), care argumenteaz ă necesitatea studiului imagina ției,
aceasta este, prin excelen ță, un proces de generare, de producere mai mult sau mai putin activ ă,
mai mult sau mai pu țin inten țională a imaginilor și de articulare a lor în variate moduri (p.436).
Pentru M. Zlate (1999) imagina ția este procesul de combinare si recombinare a
datelor din experien ța anterioar ă în vederea dobândirii unor imagini noi f ără un corespondent în
realitate sau în experien ța noastr ă personal ă; imagina ția este procesul de creare a noului în form ă
ideală (p.490).
Pornind de la necesitatea preciz ării con ținutului informa țional, a intrumentelor,
opera țiilor necesare și a finalit ății, avans ăm urmatoarea definiție: imagina ția este mecanismul
psihic cognitiv de procesare transformativ ă a evenimentelor, situa țiilor, st ărilor prezente sau
stocate la nivelul memoriei în vederea elabor ării de noi imagini și proiecte alternative ale
realului.

Page150 Prima problem ă care se pune este dac ă imagina ția are un con ținut informa țional
specific. Cu alte cuvinte, ceea ce proceseaz ă îi apartine? Se pare c ă nu! Ne întoarcem la Dugas și
trebuie s ă fim de acord cu el “imagina ția este prezent ă în toate demersurile, în toate opera țiile
spiritului, în cele mai legitime, dar și în cele mai slab fondate, în cele mai elementare și mai
modeste, dar și în cele mai elevate. Imagina ția este o for ță care dirijeaz ă masa enorm ă a for țelor
psihice.”(Dugas, 1903, p.7, în M. Zlate, 1999, p. 485). Mai precis ă apare analiza efectuat ă de
Tinca Cretu (2005) atunci când afirm ă că imagina ția “prelucreaz ă un material cognitiv divers,
idei și mai ales imagini conceptualizate și semnificative; valorific ă toate combina țiile care apar
in sfera subcon știentului și incon știentului” (p.64, 65). Revenind la întrebarea noastr ă: imagina ția
proceseaz ă, prelucreaz ă informa ții? R ăspunsul este: da! Imagina ția beneficiaz ă de aportul
experien țelor perceptive directe: orice scena perceput ă poate fi subiectul imagina ției. Iimaginile
mintale, reprezent ările constituie un mecanism de lucru al imagina ției, ele alimenteaz ă în
permanen ță imagina ția cu experien țe proprii, tr ăite de c ătre individ. Gândirea ofer ă imagina ției
informa ții conceptualizate, surse de reflexie imaginativ ă. Dar sursa cea mai bogat ă a imagina ției
este memoria, care ofer ă imagina ției materie prim ă extrem de divers ă, pornind de la adâncurile
incon știentului pân ă la informa ția structurat ă logic. Rezult ă că imagina ția prezint ă o cert ă
dimensiune procesual ă, tot ceea ce intr ă în sfera ei de ac țiune este supus unui demers
transformativ.
A doua întrebare este: cu ce anume intervine imagina ția în tratamentul
(procesarea) informa ției? Psihologia creativit ății si euristica au identificat o serie întreag ă de
procedee de lucru, de structuri operatorii care au fost adaptate și în psihologia imagina ției:
substitu ție, tipizare, amalgamare, analogie ș.a.m.d. asupra c ărora vom reveni în detaliu la finele
lecției de fa ță.
A treia întrebare vizeaz ă funcțiile, rolurile imagina ției în via ța psihic ă. Cea mai
important ă func ție este cea de anticipare, proiectare prin intermediul c ăreia imagina ția joac ă
un rol fundamental în anticiparea și proiectarea viitorului. Se anticip ă noi situa ții, noi realit ăți, se
proiecteaz ă modele alternative. Dincolo de faptul c ă ar fi imposibil ă o existen ță uman ă cantonat ă
doar în trecut sau în prezent, anticip ările si proiectele alternative sugereaz ă nevoia fundamental ă
a omului de a alege între mai multe alternative. Imagina ția este chemat ă în calitate de “proiectant
șef” sa ofere alternative realului. Esen ța uman ă const ă poate tocmai în capacitatea de a se vedea
– proiecta într-o alt ă realitate. Aici afl ăm răspunsul revoltei, al nesupunerii, al luptei pentru

Page151 libertate. Vom afirma cu t ărie că imagina ția este procesul psihic de maxim ă specificitate uman ă.
Să nu uit ăm fabula lui Topârceanu: la intreb ările retorice ale boului îi r ăspunde un ecou: “pentru
că ești bou”. Acest subiect este unul deschis, iar societ ățile deschise stimuleaz ă crea ția și
imagina ția pe fondul democra ției și al libert ății.
O alt ă alternativ ă care deriv ă din aceast ă func ție este gradul nelimitat de
libertate al imagina ției. Dintre toate procesele psihice imagina ția se bucur ă de cel mai înalt grad
de libertate; nu este restric ționată de nimic. Dac ă anticip ările și predic țiile gândirii trebuie s ă fie
raționale și verificabile logic, anticip ările și proiectele imagina ției sfideaz ă orice grani țe ale
realului, vizeaz ă posibilul și imposibilul. Nu intâmplator savantul francez Malebrache considera
imagina ția “la falle du logis” (nebuna casei).
A doua func ție major ă a imagina ției este cea constructiv-creativ ă prin
intermediul c ăreia este implicat ă în func ția creatoare a con științei, precum și ca suport
procesual-dinamic al creativit ății. Capacitatea de a avansa ipoteze dintre cele mai îndr ăznețe, de
a elabora proiecte noi ofera gândirii, creativit ății solu ții nea șteptate și deseori profitabile.
Imagina ția pare s ă lucreze într-un regim ”discret”, continuu, alimentat ă de interesele,
preocup ările, emo țiile și sentimentele subiectului. Este fals ă optica asupra unei imagina ții care se
declan șează spontan și produce ceva nou. Cel care a intuit foarte bine acest lucru este
matematicianul francez H. Poincaré care a insistat asupra procesualit ății actului crea ției și,
implicit, al imagina ției. Imagina ția intr ă în func țiune de la primele semne ale unei teme de
preocupare în faza preg ătitoare și avanseaz ă ipoteze, apoi în faza de incuba ție imagina ția suport ă
efervescen ța pulsiunilor motiva țional-emo ționale slab con știentizate sau chiar incon știente,
pentru ca, in iluminare, imagina ția să releve aparent apontan solu ția novatoare.
A treia func ție a imagina ției este cea de descărcare, de catharsis jucat ă nu doar
de imaginarul oniric (visul ca desc ărcare pulsional ă), dar și de actele obi șnuite de imaginare –
mai ales ale propriului eu – într-o realitate alternativ ă, cel mai adesea favorabil ă individului. E
drept c ă exist ă și vise morbide, temeri care alimenteaz ă un imaginar anxios, depresiv, panicard.
Omul obi șnuit se confrunt ă cu o realitate – de obicei – tern ă, monoton ă, cu conflicte, dispute ce
alimenteaz ă nevoia de imaginare a unor alternative binevoitoate pentru el.
O ultim ă întrebare izvorat ă din defini ția imagina ției este cea care prive ște
finalitatea subiectiv ă, produsul procesului imaginativ. Din discu ția de pân ă acum s-a conturat un

Page152 răspuns și nu ne r ămâne decât s ă sistematiz ăm. Rezultatul procesului imaginativ îl constituie noi
imagini, proiecte, modele alternative ale realului. Produsul imagina ției este totu și sensibil diferit
în func ție de forma activit ății imaginative. Astfel, visul din timpul somnului este tr ăit în plan
subiectiv ca o derulare rapid ă de imagini înso țite de intense tr ăiri afective; sunt imagini aparent
haotice, scene bizare pe care subiectul încearc ă să le raționalizeze dup ă trezire, în m ăsura în care
și le reaminte ște. Reveria este tr ăită tot ca o derulare de imagini, dar aici subiectul poate interveni
și poate sus ține sau bloca procesul elabor ării lor; sunt deseori proiecte, modele anticipative și
modele reconstitutive ale unor situa ții și evenimente trecute. În imagina ția reproductiv ă se
produc imagini, se reconstituie realit ăți care nu au fost tr ăite direct de c ătre subiect. În imagina ția
creatoare produsul se caracterizeaz ă prin noutate, originalitate, iar în visul de perspectiv ă
produsul este un proiect mental al propriului drum, al inten țiilor și planurilor de ac țiune
personal ă. Rezult ă că imagina ția este tr ăită în plan subiectiv ca o derulare, desf ășurare de imagini
ca un film sau scenariu al unor posibile situa ții, evenimente sau împrejur ări de via ță.

6.3.Mecanismele imagina ției

Complexitatea procesului imaginativ este asigurat ă de o serie de mecanisme care
particip ă la geneza, dezvoltarea și func ționarea imagina ției. Analiza mecanismelor implic ă și
eviden țierea raporturilor imagina ției cu aceste procese psihice. Avem în vedere urmatoarele
mecanisme: mnezice, reprezentarea (imaginea mintala), cognitive (gândirea), verbale (limbajul),
reglatorii (motiva ționale, afective, voluntare și atitudinale).
Mecanismele mnezice . Memoria constituie un suport al desf ășurărilor imaginative; mare
parte dintre con ținuturile imagina ției sunt extrase din stocul memoriei, reactualizate, supuse
combinatoricii transformative pentru ca, în final, s ă imbog ățească tezaurul memoriei. Nu toate
desfășurările imagina ției au șansa s ă fie encodate de memorie. Procesul imaginativ cunoa ște
derulări fulgurante, sclipiri, “flash-uri”, imagini foarte vagi, impresii volatile. Memoria va
encoda și păstra rezultate ale imagina ției în m ăsura în care acestea sunt încorporate într-o
activitate cu o anumit ă finalitate. Pe fondul unor preocup ări creative se pot produce sclipiri de
imagina ție, revela ția unei solutii. Creatorii, oamenii de știință sunt îndemna ți să aibă la îndemân ă

Page153 un pix și un carne țel pe care s ă noteze imediat astfel de impresii fugare pentru a le valorifica în
procesul crea ției.
Indubitabil, memoria constitue mecanismul și suportul primar al imagina ției. Putem
afirma c ă o memorie bogat ă în con ținuturi și experien țe, o memorie organizat ă și sistematizat ă
constituie o condi ție pentru imagina ție. Dar nu putem afirma c ă este o rela ție determinant ă.
Bogăția imagina ției, dinamismul acesteia, productivitatea ei implica și ațti factori care joac ă un
rol foarte important. Asadar nu vom putea înainta corela ții de genul: memorie bogata –
imagina ție bogata, sau invers. Cert este c ă imagina ția are nevoie de un suport mnezic în toate
formele ei de manifestare. Visul din timpul somnului exploreaz ă zone ascunse ale memoriei din
sfera incon știentului, reveria se întoarce deseori asupra unor evenimente din trecut, dar, mai ales,
imagina ția reproductiv ă uzeaz ă, în mare m ăsură, de cuno ștințele acumulate de memorie.
La rândul ei imagina ția reproductiv ă intervine, într-o anumit ă măsură, în memorie, în
reproducere, pentru c ă introduce o anumit ă notă personal ă în amintiri. Aceea și scen ă este relatat ă
nuanțat de c ătre mai multi participan ți. Este o problem ă serioas ă în psihologia martorului.
În concluzie, dup ă cum arat ă P. Popescu-Neveanu (1977), “sensurile oper ării mnezice și
a celei imaginative sunt diferite, chiar opuse, una fiind retrospectiv ă și alta perspectiv ă, una
conservativ ă și alta înnoitoare, una legat ă de certitudinile experien ței realului, iar alta debutând
cu dep ășirea realului în direc ția irealului și vizând posibilul, nereu șind s ă evite imposibilul.
Memoria poart ă asupra cunoscutului, pe când imagina ția construie ște modele referitoare la
necunoscut. Cu toate acestea memoria și imagina ția se întretaie și fuzioneaz ă complementar, mai
ales în ordinea continuit ății vieții psihice” (p.369).
Mecanismele imaginii mintale . Rolul reprezent ării este determinant pentru imagina ție.
Încă Wundt considera imagina ția drept o capacitate de a reproduce reprezent ările într-o ordine
modificat ă; elementul caracteristic este modul de reunire al reprezent ărilor. Mai departe, Wundt
afirm ă că în fantezie reprezent ările se unesc dup ă un plan spre deosebire de memorie unde se
reunesc într-o manier ă asociativ ă. Leg ătura imagina ției cu imaginile mintale este și mai bine
precizat ă de c ătre marele psiholog german atunci când afirm ă că fantezia este facultatea de a
reprezenta în mod viu obiectele sau “facultatea de a inventa, de a concepe”(în P.Popescu-
Neveanu, 1977, p.364).

Page154 În geneza imagina ției reprezentarea constituie un moment crucial: capacitatea copilului
de conserva, p ăstra imaginea subiectului este premisa de la care porne ște reprezentarea și apoi
imagina ția. Câ știgarea autonomiei mentale prin reprezent ări, deta șarea de realitatea lui “hic et
nunc” și reproducerea în plan mintal în raport cu nevoile, interesele, preocup ările subiectului
constituie primii pa și spre imagina ție. În faza jocului simbolistic (cam între 2 si 6 ani) copilul
exerseaz ă asupra realului, transpune realul într-o lume a sa, lumea juc ăriilor, obiectelor sale și se
joacă “de-a”, reproducând scenarii de via ța. Aten ție, nu este imagina ție, ci o aplicare a
experien ței sale proprii și a imaginilor sale la lumea concret ă! Este un imaginar “in nascendi”
care antreneaz ă disponibilit ățile combinatorice asupra imaginilor mintale, le exerseaz ă. Este
momentul deta șării depline a omului de animal pentru c ă își poate construi o lume alternativa în
raport cu lumea real ă. De aici încolo imagina ția va evolua foarte rapid, atingând un moment
culminant în jurul vârstei de 10-11 ani. Asupra acestui moment vom z ăbovi la rela ția cu
gândirea. Desigur, reprezentarea este tributar ă experin țelor concret-intuitive proprii percep ției,
dar sunt manifest ări ale reprezent ărilor care se îndep ărtează mult de orice experien ță concret ă
perceptiv ă și implic ă mecanisme cognitive și imaginative. Sunt reprezent ările transformative
anticipative care permit elaborarea – în plan mintal – a unor imagini, a unor transform ări,
modific ări și, mai ales, anticiparea acestora. Psihologia cognitiv ă aminte ște despre efectele de
rotire, de pliere, decuparea și anticiparea acestor efecte.
Imagina ția reproductiv ă este cea care beneficiaz ă, în cea mai mare m ăsură, de
mecanismele reprezent ării. În mod obi șnuit subiectul se antreneaz ă în imaginarea unor realit ăți
pe care nu le-a perceput vreodat ă, dar face acest lucru apelând la reprezent ări, la combinarea unei
scene de tip reproductiv imaginativ.
Mecanismele gândirii sunt pentru geneza, dezvoltarea și func ționarea imagina ției o
condi ție determinant ă. Geneza imagina ției este indisolubil legat ă de evolu ția structurilor
operatorii ale inteligen ței (J.Piaget). În stadiul inteligen ței preoperationale, dup ă cum am ar ătat
ceva mai sus, jocul simbolic, func ția simbolic-reprezentativ ă antreneaz ă disponibilit ăți de
combinatoric ă mental ă indispensabile apoi imagina ției. Totu și, în aceast ă etapă copilul r ămâne
prizonierul efectelor de câmp, nu se poate deta șa complet de procesele fizice concrete; nu poate
intui o transformare în sensul ei invers, nu poate conserva invarian ții perceptivi ai masei,
substan ței, greut ății sau volumului. În aceast ă etap ă imagina ția debuteaz ă ca o combinare de
imagini concret intuitive și este mai aproape de reprezentare. În stadiul opera țiilor concrete

Page155 asistăm la o dinamic ă accentuat ă a operativit ăți intelectuale, și, mai ales la autonomia acestor
opera ții. Gradul ridicat de autonomie mental ă permite o combinatoric ă avansat ă și dinamic ă prin
intermedul c ăreia se realizeaz ă modific ări, transform ări prin deta șarea de realitatea concret
intuitiv ă. Totu și, și în acest stadiu, dup ă cum sus ține J. Piaget operativitatea intelectual ă se
raporteaz ă în continuare la situa ții concret intuitive. Dincolo de astfel de limit ări inevitabile,
imagina ția copilului cunoa ște în aceast ă perioad ă o desc ătușare și un anumit nivel de
productivitate ancorat în imaginarul concret intuitiv.
Odată cu trecerea la stadiul inteligen ței formale se dobânde ște deplina libertate a
dezvolt ărilor intelectuale, autonomia mental ă și spiritual ă se exprim ă plenar, copilul putându-se
detașa complet de realitatea direct ă și transpune într-o realitate abstract ă, ideal ă sau imaginat ă.
Proiectele, anticip ările sunt posibile datorir ă capacit ății inteligen ței de a elabora predic ții,
previziuni pornind de la datele realului sau de la con ținuturile memoriei. Func ția anticipativ-
predictiv ă a gândirii st ă la baza func ției anticipativ-proiective a imagina ției. Dar în timp ce
anticip ările și predic țiile gândirii sunt subordonate exigen țelor logicii, ra țiunii, verificabile,
anticip ările și proiectele imagina ției sunt lipsite de orice constrângeri având grade maximale de
libertate. În stadiul inteligen ței formale asist ăm la o expansiune a imagisticii, proiectelor și
construc țiilor fanteziste care sfideaz ă orice legatur ă cu realitatea. Preadolescentul și adolescentul
exploateaz ă aceast ă nouă libertate care le confer ă posibilitatea s ă evadeze din lumea real ă într-o
lume închipuit ă, într-o realitate alternativ ă.
Deși unii autori au apreciat c ă, din punct de vedere genetic, imagina ția ar constitui o
premiz ă a gândirii, cercet ările lui J. Piaget au demonstrat c ă relația este invers ă. Dup ă cum
susține P. Popescu-Neveanu (1977) între inteligen ță și imagina ție exist ă o interpenetra ție
mutuala, interferen ță, dar nu și identitate. De altfel, Dugas ar ăta că imagina ția sus ține
inteligen ța, și inteligen ța ghideaz ă și dirijeaz ă imagina ția. Psihologul american A. Osborn
(1971) subliniaz ă că baza comun ă a gândirii și imagina ției o constituie opera țiile de analiz ă și
sintez ă efectute cu mijloace verbale și conducând la simbolizare. Dar imagina ția are posibilit ăți
mai largi de operare decât gândirea și dispune de disponibilit ăți mai ample de raportare la
realități complexe.
Cercet ările lui Guilford (1971) au adus noi direc ții de raportare a imagina ției la gândire.
Prin conceptul de gândire divergent ă autorul sugereaz ă disponobilit ăți de operare liber ă mai

Page156 puțin subordonate demersurilor logice și având un puternic support imagistic. In fapt, Guilford
nu face distinc ția dintre imagina ție și gândire, dar include în mod evident desf ășurările imagistice
în gândirea divergent ă și calit ățile acesteia : flexibilitate și originalitate.
Sub aspectul rela ției dintre inteligen ță și imagina ție putem face trimitere la studiile care
au urm ărit raporturile dintre nivelul intelectual și nivelul realiz ărilor creative. În anii ‘30 ai
secolului trecut un profesor de literatur ă dintr-un colegiu american a fost interesat de posibilele
raporturi dintre nivelul intelectual și performan țele creative ale studen ților la eseurile de
literatur ă. Mul ți oameni și astăzi sunt dispu și să considere c ă între inteligen ță și creativitate este
un raport univoc și direct propor țional. Cu alte cuvinte, mult ă lume consider ă că persoanele cu
un nivel intelectual ridicat ob țin în mod automat performan țe superioare în sfera creativ ă. Acest
lucru a fost infirmat chiar de c ătre profesorul mai sus amintit și, mai ales, de cercet ările din
domeniul creativit ății desf ășurate în anii ’70 ai secolului trecut. Nu putem vorbi de o rela ție
univoc ă și determinativ ă între nivelul inteligen ței și cel al creativit ății. Sunt persoane bine dotate
intelectual dar care nu au realiz ări creative și nici disponibilit ăți în acest sens. Evident, nu putem
să tragem concluzia c ă persoanele cu deficit intelectual ar putea fi creative. Adev ărul este c ă cei
doi factori, inteligen ța și creativitatea evolueaz ă pe direc ții paralele și se intersecteaz ă doar în
momentele în care gândirea, inteligen ța evaluez ă critic produc țiile imagina ției. În principiu, un
nivel intelectual mediu constituie una dintre premisele creativit ății la care trebuie s ă se adauge
factorii motiva ționali, afectivi, voluntari și atitudinali.
Din perspectiva influen ței gândirii asupra imagina ției A.Osborn a insistat asupra
blocajelor pe care le poate provoca ra ționamentul critic elanului imagistic generator de noi idei.
Atunci când pe primul plan de impune ra ționamentul logic se va reduce libertatea imagina ției.
Din acest motiv Osborn recomanda ca imagina ția creatoare s ă fie stimulat ă prin suprimarea
cenzurii critice a ra ționamentului logic în vederea producerii cât mai multor idei noi sau proiecte.
Gândirea și imagina ția nu pot fi separate. Ele se întrep ătrund și se sus țin reciproc, alc ătuiesc un
continuu, iar grani țele dintre ele sunt mobile, neputând fi precizate rigid. Dup ă cum sus ține
Blazer (citat în P.Popescu-Neveanu, 1977) în timp ce gândirea se ocup ă de rela țiile dintre
situații, imagina ția înfățișează situa țiile ca atare.
Rolul gândirii în imagina ție ține așadar de influen ța asupra genezei imagina ției și mai
ales de influen ța exercitat ă asupra operativit ății acesteia. Combinatorica și transform ările care se

Page157 produc la nivelul imagina ției uzeaz ă de structurile opera ționale ale gândirii. Astfel produsele
imagina ției cap ătă o consisten ță și o valoare productiv ă mai mare. Pentru reverie gândirea
constituie sursa unor ipoteze, baza de lucru a unor demersuri anticipative. Pentru imagina ția
reproductiv ă operativitatea gândirii, resursele ei conceptuale constituie o baz ă de lucru
fundamental ă. Imagina ția reproductiv ă câștigă în rigoare și consisten ță prin intermediul
înțelegerii, înv ățării și rezolv ării de probleme.
Imagina ția creatoare valorific ă rezultatele activit ății cognitive, valorific ă idei, concep ții,
sisteme teoretice, modele conceptuale, dar nu se poate cantona la nivelul acesteia și le dep ășește
în direc ția explor ării unor teritorii necunoscute și a originalit ății. La acest nivel, a șa dup ă cum
arăta Osborn, gândirea logic ă, rațională, restrictiv ă poate s ă exercite efecte de blocaj, inhibi ție a
elanurilor imagina ției creative.
Rolul imagina ției în sfera gândirii este vizibil, a șa cum a aratat Guilford la nivelul
gândirii divergente, care beneficiaz ă de disponibilit ățile explorative și de tatonare ale
imagina ției. Euristica, la rândul ei este beneficiara demersurilor imaginative. În general orice
demers creativ, nonconformist al gândirii este sus ținut de imagina ție și combinatorica sa
transformativ ă. Dac ă imagina ția exploreaz ă noi teritorii extinzând neb ănuit teritoriile min ții
umane, gândirea este cea care valorifc ă aceste demersuri și le exploateaz ă prin adâncirea
cunoa șterii, prin profunzimea operativit ății și prin conceptualizare. Cu alte cuvinte gândirea este
cea care valideaz ă demersurile imagina ției.
Din perspectiva cognitivist ă, a nivelelor de procesare, gândirea are grade majore de
libertate pe verticala cunoa șterii, realizând proces ări informa ționale de tip bottom-up și top-
down, iar pe axa timpului se desf ășoară între trecut, prezent și viitor. În schimb, la imagina ție
este dificil s ă surprindem, într-o manier ă verificabil ă, aceste modalit ăți de operare. Demersurile
imagina ției sunt paradoxale: ea combin ă intuitiv concretul, imaginea, impresia senzorial ă cu
evalu ări abstracte, asociaz ă unor concepte abstracte imagini dintre cele mai bizare, construie ște,
elaboreaz ă proiecte originale și, în acela și timp se poate întoarce în spa țiul memoriei și realizeaz ă
reconstruc ții, reconfigur ări ale îns ăși datelor trecutului. Imagina ția nu reflect ă viitorul, pentru c ă
viitorul nu exist ă decât în m ăsura în care memoria ține minte ce are de f ăcut. Poate, din aceste
motiv, cognitivi știi nu se ocup ă în mod special de imagina ție. Trebuie s ă recunoa ștem c ă ar fi
foarte dificil, dac ă nu chiar imposibil, s ă construie ști modele computa ționale ale imagina ției.

Page158 Mecanismele limbajului au, în primul rând, un rol determinant în geneza imagina ției.
După cum aminteam, imagina ția constitutie procesul psihic de maxim ă specificitate uman ă și, în
aceste condi ții, mecanismele verbale asigur ă și ele acest ă specificitate. Pân ă la apari ția limbajului
și a func ției simbolic reprezentative operarea mintala prin imagini, combinarea lor se reduce la
un imaginar senzorial, concret intuitiv, la o combinare de impresii asociate cu tr ăiri emo ționale
care sunt volatile și cu semnifica ții biologice, adaptative. Problema imagina ției este problema
autonomiei mintale, or una dintre cheile acestei autonomii o constituie cuvântul care vehiculeaz ă
imaginile mintale.
Cuvântul ca substitut al obiectului, dar și a imaginii acestuia se instituie ca instrument de
lucru a imagina ției. Combinatorica imaginativ ă nu poate fi disociat ă de vehicularea cuvintelor-
imagini. Atât timp cât limbajul se men ține într-un plan al comunic ării și relaționării cu voce tare
pentru al ții imagina ția este foarte slab prezent ă. Momentul în care copilul utilizeaz ă limbajul,
propozi țiile, frazele pentru a- și descrie, pentru a- și povesti lui însu și vocal și apoi subvocal
scene din via ța real ă și pentru a comunica astfel cu obiectele-fiin ță (jocul simbolic), constituie și
momentul debutului imagina ției. Ceva din lumea înconjur ătoare este reprezentat în plan mintal,
imaginea este animat ă, susținută prin mijloace verbale. Urm ătoarea etap ă în care limbajul se
instituie drept factor determinant al genezei imagina ției este achizi ția limbajului intern, care se
produce în jurul vârstei de 5-6 ani, fiind legat ă de trecerea la stadiul opera țiilor concrete. Din
acest moment autonomia de care are nevoie imagina ția este asigurat ă prin toate resursele
evolu ției cognitive a copilului.
Limbajul intern are o vitez ă foarte mare de desf ășurare, vehiculeaz ă etichete verbale,
acțiuni mintale, scheme de lucru ceea ce ofer ă imagina ției acea vitez ă remarcabil ă de desf ășurare
și posibilitatea ancor ării rezultatelor acesteia la nivelul memoriei de lung ă durat ă. Este greu de
făcut distinc ția între memoria episodic ă și memoria semnatic ă în acest caz. Constructivismul
memoriei are drept suport și o anumit ă contribu ție a produc ției imagistice. Memoria prospectiv ă
se structureaz ă prin mijloace verbale și prin combinatoric ă parțial imaginativ ă. Niciodata
proiectele și planurile nu r ămîn la forma ini țială, ele se îmbog ățesc mereu prin ad ăugiri
succesive.
Mecanismele reglatorii . Pân ă acum am descris mecanismele opera ționale ale
imagina ției, cele care asigur ă combinatorica și operativitatea imagina ției ca mecanism cognitiv.

Page159 Cel care a relevat cu mult ă convingere rolul emo țiilor în imaginatie a fot marele psiholog francez
Th. Ribot. În “Eseu asupra imagina ției creatoare”, scris la 1900, insist ă asupra faptului c ă
imagina ția este sus ținută afectiv, c ă emo ția este fermentul f ără de care nici o cea ție nu este
posibil ă.
Orice discu ție asupra mecanismelor de ordin reglator (motova ție și afectivitate) trebuie s ă
porneasc ă de la sublinierea rolului incon știentului. Masiva înc ărcătură afectiv ă a acestuia,
ancorarea trebuin țelor pulsionale la nivelul lui fac din incon știent o surs ă de tensiune, de
pulsiuni, de energii, de efervescen ță a oric ărei forme de fantezie. Visul este cea mai vie și
plenar ă expresie a inco știentului, dar este și o form ă primitiv ă a imagina ției. Cercet ările din
domeniul creativit ății au subliniat participarea incon știentului, mai ales în faza de incuba ție,
atunci când se realizeaz ă o fermentare a ideilor sub imperiul unor tensiuni, pulsiuni, st ări afective
necon știentizate de c ătre subiect. Dar aceste tensiuni și pulsiuni incon știente sunt alimentate de
preocup ările creative ale subiectului, de problemele cu care acesta se confrunt ă. Asist ăm la o
susținere reciproc ă între tensiunea con știentizat ă a problemei creative și pulsiunile
incon știentului. Prin actele de iluminare subiectul are senza ția plenar ă a descoperirii, a
clarific ării, a limpezirii unor raporturi, chiar a r ăspunsului la o problem ă care îl fr ământă. Dac ă
acesta este viziunea matematicianului Poincaré, sau a psiholgului Wallace trebuie s ă spunem c ă
din punct de vedere experimental este greu de dovedit c ă o anumt ă perioad ă de incuba ție este în
mod real favorabil ă iluminarii. Totu și cei mai mul ți dintre speciali știi în domeniul psihologiei
creativit ății nu contest ă rolul incon știentului ca suport energetic al imagina ției creatoare.
Incon știentul alimenteaz ă imaginarul în permanen ță, de la visul din timpul somnului pân ă la
actele de imagina ție obi șnuite, cotidiene, st ările de reverie, visarea cu ochii deschi și, pornind de
la anumite tensiuni, pulsiuni care î și au originea în incon știent. Incon știentul trimite impulsuri
care declan șează mecanisme asociative, înl ănțuiri de imagini puternic înc ărcate afectiv.
Întotdeauna imagina ția are un anumit coeficient de înc ărcătură incon știentă.
Deseori imagina ția a fost considerat ă ca un joc gratuit al min ții umane, neavând nici o
legătură cu realitatea. În fapt fiecare act de imagina ție are o motiva ție proprie izvorât ă dintr-o
trebuin ță, dint-o nevoie, o stare de necesitate. Imagina ția nici nu se poate declan șa fără un fervent
motiva țional și afectiv. Trebuin țele, st ările de necesitate pot s ă declan șeze, s ă susțină, dar s ă și
orienteze și să direc ționeze desf ășurările din imagina ție. Mai ales atunci când vorbim despre
forme productive ale imagina ției constat ăm importan ța motiva ției epistemice, a curiozit ății, a

Page160 trebuin țelor de performan ță, a atitudinilor fa ța de munc ă și crea ție. Segmentele orientativ
direcționale ale motivului men țin imagina ția pe un f ăgaș al productivit ății, o subordoneaz ă
scopului, finalit ății. Oricare persoan ă cu preocup ări și realiz ări creative cunoa ște pericolul ca
imagina ția să divagheze, s ă se îndep ărteze de subiect. Imagina ția întinde mereu capcane
creatorului, îi ofer ă alternative posibile și tenta ții care pot scoate creatorul de pe f ăgașul ce
conduce la finalizarea ac țiunii. Desigur c ă, în acest caz, sunt importante atitudinile și propria
experien ță a succesului și eșecului.
Imagina ția înainteaz ă „pe muchie de cu țit” între logica ra țiunii și cea afectiv ă. Se
impune un echilibru care s ă asigure atât exigen țele ra țiunii cât și pe cele ale afectului. Este un
echilibru pe care îl asigur ă implicarea reglajului voluntar prin intermediul c ăruia imagina ția este
subordonat ă scopurilor, este „disciplinat ă”, ancorat ă în atingerea țelului final. Mai ales formele
creative ale imagina ției cunosc un reglaj voluntar bine reliefat ce presupune atitudini creative
izvorâte din calita țile voin ței : ambi ție, perseveren ță, independen ță în ac țiune.
În cadrul mecanismelor reglatorii trebuie s ă amintim și atitudinile caracteriale. Este vorba
despre atitudiea fa ță de sine, fa ță de lume și față de propria activitate. Dup ă cum subliniaz ă
A.Osborn atitudinile de teama, panic ă, încordare, anxietate paralizeaz ă imagina ția fiind preferate
cutezan ța, entuziasmul, încrederea în for țele proprii. Atitudinea autoritar ă, rigid ă, intoleramt ă
inhibă imagina ția. Persoanele creative manifest ă o intoleran ță față de banal, fa ță de schemele
rigide și un puternic sim ț al noului. În ultim ă instan ță disponibilitatea pentru imagina ție și mai
ales pentru originalitate se instituie ca o tr ăsătură a personalit ății autorealizate. A șa dup ă cum
susține C. Rogers autoactualizarea se exprim ă pregnant în proiecte imagistice, omul
autoactualizat este tolerant, deschis, cooperant, încrez ător în sine, nu suport ă autoritatea arbitrar ă.

6.4. Formele imagina ției

Formele imagina ției sunt tratate într-o manier ă sensibil diferit ă de la autor la
autor. Cei mai mul ți dintre autori analizeaz ă următoarele forme: visul din timpul somnului,
reveria, imagina ția reproductiv ă, imagina ția creatoare, visul de perspectiv ă și procesele hipnoide

Page161 (spre exemplu: P. Popescu-Neveanu, 1977, M. Golu, 2002). M. Zlate (1999) adaug ă imagina ția
substitutiv ă, imagina ția ascensional ă și cea social ă.
Visul din timpul somnului este forma primar ă de manifestare a imagina ției.
Includerea sa în rândul formelor imagina ției poate p ărea inadecvat ă. Visul este o modalitate de
manifestare a sistemului nervos de la o anumit ă treapt ă de dezvoltare și complexitate a acestuia.
Putem face urm ătoarele supozi ții: visul este o activitate vital ă a cortexului animalelor care nu
sunt dotate din start cu toate mijloacele, instrumentele, procedeele, tehnicile de supravie țuire.
Animalele care au o existen ță complex ă ce presupune raporturi adaptative foarte variate și
învățarea, memorarea unor informa ții, deprinderi, procedee de lucru de țin un cortex din ce în ce
mai sofisticat și care are nevoie de o perioad ă de reorganizare, restructurare și sedimentare a
informa țiilor, de o perioad ă de somn care asigur ă odihna și recuperarea sistemului nervos, dar și
sistematizarea și fixarea informa țiilor. Pe acest fond, visul se instituie ca un mecanism
fundamental de func ționare a cortexului mamiferelor. S-a demonstrat, în mod experimental, pe
animale cobai c ă privarea sistematic ă a acestora de vis a condus la decesul lor. În experimentele
realizate pe subiec ți umani s-a demonstrat c ă privarea de vis declan șează tulbur ări neuropsihice
ample și refuzul subiec ților de a mai participa la experiment. Faptul c ă visul se înscrie în
dinamica activit ății nervoase superioare ca un proces vital este relevat și de experimentele care
au demostrat existen ța unui remarcabil „ceas intern” care m ăsoară perioadele de vis astfel încât o
persoan ă privat ă de vise în noaptea anterioar ă va visa în a doua noapte în plus, exact cu acea
perioad ă a priv ării de vis.
Cecet ările realizate de savan ți precum Aserinski, Kleitman, Dement, Popoviciu au
demonstrat mecanismele neurofiziologice ale visului și mai ales rolul s ău în sanogeneza
activit ății nervoase superioare. Cercet ările moderne din domeniul neuro științelor au reliefat cu
mai mult ă precizie perioadele de vis, modul în care sunt activate variate zone ale cortexului în
timpul visului și rolul neurotransmi țătorilor în fazele de vis.
Din punctul de vedere al activismului bioelectric somnul este împ ărțit în dou ă
perioade care se desf ășoară alternativ: somnul profund, f ără mișcări oculare rapide (NREM –
nonrapid eye mouvement) și somnul cu vise (REM-rapid eye mouvement). S-a constatat c ă în
timpul somnului cu vise au loc mi șcări oculare rapide care sugereaz ă mișcările globilor oculari în
urmărirea unor scene visate. Perioadele de vis sunt recunoscute nu numai printr-un pattern

Page162 bioelectric specific ci și prin mi șcările globilor oculari. Astfel se pot identifica cu precizie aceste
perioade care sunt în numar de patru pân ă la cinci pe parcursul întregii nop ți, la intervale de
aproximativ 90 de minute și dureaz ă circa 10-15 minute. Privarea de vise se realizeaz ă prin
trezirea subiectului în momentul în care apar ritmurile rapide pe electroencefalograf precum, și
mișcările globilor oculari. Prima perioad ă de vis se instaleaz ă la circa 90 de minute dup ă
adormire.Persoana asist ă într-o manier ă pasiv ă la derularea visului f ără să poată interveni. Este
captiv în vis și îl tr ăiește ca pe o desf ășurare de scene percepute foarte viu, plenar și foarte
puternic înc ărcate afectiv. Tr ăirile afective sunt de o intensitate remarcabil ă datorit ă absen ței
oricărei cenzuri.
Activitatea bioelectric ă a creierului în timpul visului este foarte asem ănătoare cu
cea din timpul st ării de veghe. De asemenea, reac ția electrodermal ă în timpul visului este
identic ă cu cea din timpul st ării de veghe și de stimulare senzorial ă. Visul ne apare ca o period ă
de activism remarcabil al cortexului în condi țiile în care toate celelalte func ții sunt inhibate.
Sugestiv este faptul c ă imediat dupa adormire intervine un mecanism reflex care blocheaz ă din
punct de vedere motor corpul de la gât în jos. Astfel suntem proteja ți de participarea motorie la
vise, ceea ce ne protejeaz ă de manifest ări motorii total necontrolate. A șa se explic ă de ce în
timpul co șmarelor tr ăim senza ția dramatic ă a neputin ței de a fugi, de a sc ăpa de pericolul din vis.
Somnambulismul este expresia unor tulbur ări de maturizare neurologic ă ce se manifest ă în
perioada copil ăriei. În acest caz este afectat sistemul de blocare neuromotorie și copilul
desfășoară manifest ări ambulatorii nocturne în perioadele de vis, înso țite și de verbalizare. În
mod obi șnuit aceste tulbur ări dispar o dat ă cu maturizarea neuronal ă sau prin tratament și
interven ție neurologic ă. Manifest ările de somnambulism au fost privite dintotdeauna cu spaim ă,
temeri, suspiciune și persoanele respective erau privite ca ciud ățenii ale naturii umane.
Din punctul de vedere neurohormonal s-a constat c ă la nivelul sinapselor circuitul
informa țional se realizeaz ă prin eliminarea de c ătre vezicule a unor mediatori neurohormonali,
substan țe chimice complexe, polimorfe alc ătuite din hormoni proveni ți de la variate glande
endocrine. Ace ști neurotransmi țători pur și simplu se uzeaz ă în timpul zilei datorit ă activit ății
intense a cortexului. Înlocuirea lor se va realiza în timpul somnului ceea ce presupune activarea,
excitarea paradoxal ă, haotic ă a rețelelor neuronale. A șa se și explic ă de ce ținem minte cu mai
multă ușurință visele din ultima parte a nop ții, întrucât procedurile de reînnoire a
neurotransmi țătoilor sunt încheiate și memoria începe s ă opereze în parametri relativ normali.

Page163 Visăm anumite lucruri cu prioritate datorit ă tensiunilor existente la nivelul acelor popula ții de
neuroni legate de o anumit ă imagine, de un anumit scenariu, eveniment, persoan ă, întâmplare și
care men țin o intensitate crescut ă a focarelor de excita ție. Tot astfel se explic ă și faptul c ă
tematizarea visului are puternice leg ături cu activitatea con știentă, cu problemele curente care ne
frământă în timpul zilei și care men țin în cortex puternice focare de excita ție.
Mecanismele bioelectrice și neurohormonale ale visului aduc o serie întreag ă de
lămuriri importante, sco țând visul de sub imperiul explica țiilor exclusiv psihanalitice.
Contribu ția psihanalizei a fost remarcabil ă atunci când a sus ținut c ă visele sunt declan șate de
dorin țe incon știente, de rela țiii conflictuale dintre tendin țe ce rezult ă dintre reprim ări și reful ări.
Freud a ar ătat că în vis subiectul are tendin ța de a restaura aspecte ale propriei vie ți pe care a
trebuit s ă le sacrifice în condi țiile vie ții con știente. Visul apare ca o modalitate de satisfacere
imaginar ă a unei dorin țe, este o regresiune spre perioade anterioare în condi țiile eliber ării de
orice cenzur ă. În vis intervine o opera ție de deghizare a con ținutului latent (tendin țe afective
oarbe, egoiste și amorale) într-un con ținut manifest ce simbolizeaz ă indirect realitatea dorin ței.
Pornind de aici Freud a dezvoltat o fastidioas ă simbolistic ă oniric ă precum și necesitatea
descifr ării, decodific ării acesteia. Nu insist ăm mai mult asupra abord ării psihanalitice a viselor
întucât Freud nu punea visul în leg ătură cu imagina ția, ci în leg ătură cu personalitatea și cu
pulsiunile libidoului. De asemenea, nu vom poposi nici asupra perspectivei lui Jung asupra
visului sau asupra orient ărilor mai noi de tip transcendental.
Psihologia cognitiv ă trateaz ă visul din perspectiva reprezent ărilor onirice (J.
Montangero, 2003). Visul este considerat drept un ansamblu de reprezent ări în timpul sonmului
care produc un fenomen de halucina ție și care func ționeaz ă adesea dup ă modalitatea vizual ă sau
imagistic ă. Aceste reprezent ări pot s ă comporte bizarerii și să fie înso țite de emo ție. Se
subliniaz ă caracterul halucinatoriu al reprezent ărilor din timpul visului; sentimentul de tr ăire
plenar ă ca și cum ar fi vorba despre percep ții veritabile. Se consider ă că visul este echivalent cu
trăirea unei experien țe întrucât ne raport ăm față de con ținutul visului la fel ca și față de
evenimentele din via ța real ă. Modalitatea senzorial ă predominant ă a visului este impresia
vizual ă, imaginile mentale care au un caracter halucinator, sunt false percep ții.
Cercet ările de laborator evocate de autorul sus amintit au demonstrat și alte tipuri
de con ținuturi. Montangero (2003) citeaz ă o statistic ă elaborat ă de Strauch și Meier (1992)

Page164 asupra con ținuturilor visului: 56% au un caracter vizual și 25% un caracter auditiv. Alte tipuri de
conținuturi sunt foarte slab reliefate; se mai amintesc senzat ții de mi șcare și de pip ăit. Studiul
cogntiv al visului nu exclude afectivitatea. Se vorbe ște despre o activitate conjugat ă a proceselor
cognitive și afective care actioneaz ă cu ajutorul rela țiilor cognive de tip cauz ă-efect sau mijloc-
scop implicate în elaborarea unor scenarii care exprim ă nevoi sau temeri ale subiectului.
Perspectiva cognitivist ă adopt ă o pozi ție critic ă față de psihanaliz ă. Cognitivi știi
apreciaz ă că modelul cenzurii nu este aplicabil mecanismelor visului, cu atât mai pu țin reducerea
semnifica țiilor visului la sexualitate sau raporturile dintre psihanalist și pacient. Pentru
cognitivi ști a visa înseamn ă a trăi o experien ță și nu exclud din asta componenta afectiv ă; a visa
înseamn ă a procesa, a trata cuno ștințe, adic ă exact ceea ce face gândirea în timpul st ării de
veghe.
Visul este o form ă de gândire întrucât aproape toate func țiile cognitive din starea
de veghe se reg ăsesc la nivelul visului. Visul este înso țit de o puternic ă impresie perceptiv ă și de
procesarea percep țiilor, respectiv atribuirea unui sens lucrurilor percepute. Constat ăm și
capacitatea de a procesa imagini și limbaj, de a planifica ac țiuni și de a prevedea reac ții. Practic
toate cuno ștințele subiectului sunt mobilizate fie c ă este vorba despre memoria episodic ă, fie c ă
este vorba despre memoria semantic ă. O alt ă trăsătură definitorie a visului pentru cognitivi ști
este capacitatea acestuia de a simula un context fictiv în timpul somnului: sunt utilizate cele trei
dimensiuni ale spa țiului pentru a fixa un cadru spa țial. Se elaboreaz ă și un cadru temporal
organizat dup ă reguli de succesiuni sau simultaneit ăți, dup ă senza ția duratei variabile dar care nu
are nici o leg ătură cu durata real ă a visului.
După cum ar ătam înc ă de la începutul acestei lec ții imagina ția realizeaz ă un
model alternativ al lumii reale. Este ceea ce cognitivi știi numesc simularea unui context. Dar
paradoxul const ă în faptul c ă în vis este simulat ă o lume, dar nu este copiat ă niciodat ă lumea
reală. Cognitivi știi acord ă visului prezum ția de varietate și originalitate. Se pare c ă în vis evit ăm
conținuturi și itinerarii prea des utilizate în timpul zilei de și materia prim ă a visului provine din
elementele experien țelor cele mai recente. Mecanismele de producere a viselor au drept func ție
general ă declan șarea reprezent ărilor necontenit variate. Montangero (2003) subliniaz ă o trăsătură
deosebit de interesant ă a viselor și anume faptul c ă sunt puse în scen ă evenimente tr ăite
insuficient tratate în starea de veghe. Este ca și cum probleme, situa ții insuficient tratate în starea

Page165 de veghe din lips ă de timp sau mijloace tind s ă fie tratate de c ătre gândirea oniric ă. Deseori sunt
aspecte care vizeaz ă propria existen ță, idealurile, principiile, regulile de via ță, problemele
profesionale, ș.a.m.d.
Reveria este o form ă de imagina ție semivoluntar ă întrucât se poate declan șa
involuntar și poate fi sus ținută, între ținută într-o manier ă voluntar ă. Stimulii reveriei pot sa
provin ă din existen ța cotidian ă curent ă, din via ța obi șnuită ca și din problemele acumulate la
nivelul memoriei. Reveria este un fel de experiment mintal asupra trecutului. Situa ții,
evenimente, întâmpl ări personale și puternic înc ărcate afectiv sunt readuse la timpul prezent și,
prin mecanismele reveriei, sunt supuse unui proces de reconstruc ție imagistic ă. Se elaboreaz ă noi
scenarii, mai ales în raport cu întâmpl ările, situa țiile negative care au afectat imaginea de sine a
persoanei. Pe acest ă cale se construieste un scenariu alternativ pozitiv, subiectul elaboreaz ă
scenarii ipotetice dup ă expresiile „ce ar fi fost dac ă” sau „ce ar fi trebuit s ă spun”, „dac ă
spuneam a șa”, „dac ă s-ar fi întâmplat a șa”… În aceste condi ții reveria îndepline ște o func ție de
catharsis, de sublimare a dorin țelor și contribuie la recuperarea imaginii de sine afectat ă în
împrejur ări mai pu țin fericite pentru subiect. E șecurile sunt îndulcite, ba chiar pot deveni mici
victorii, traumele sunt aliniate, du șmanii p ătimesc din greu. Dup ă cum se vede reveria este o
adevărată form ă de autoterapie. Desigur sunt greu de stabilit limitele între care reveria î și
păstreaz ă aspectul de normalitate.
Un alt aspect, o alt ă func ție a reveriei este aceea de proiectare, anticipare, de
formulare de ipoteze. De ast ă dată reveria, pornind de la trecut sau de la datele prezentului se
orienteaz ă spre viitor ocupându-se în mod sistematic cu elaborarea de ipoteze alternative, de
scenarii, de simul ări ale unor situa ții de via ță. Expresiile favorite dup ă care se ghideaz ă în acest
caz reveria este „ce ar fi dac ă”, „dac ă … atunci …” sau „presupunâd c ă …” ș.a.m.d. În acest caz
reveria este debutul unui experiment, este implicat ă în cercetare, explorare, în cunoa ștere
științifică, în stadiul preg ătitor al imagina ției creatoare. Studen ții, tinerii cercet ători sunt stimula ți
să pună întreb ări realit ății și să avanseze ipoteze imaginându- și scenarii alternative, r ăspunsuri la
problemele care li se pun.
Imagina ția reproductiv ă este o form ă activ ă și voluntar ă a imagina ției care
porne ște de la datele acumulate în memorie, de la cuno ștințele subiectului și elaboreaz ă imagini
ale unor situa ții, întâmpl ări, evenimente care nu au corespondent în experien ța personal ă a

Page166 acestuia. Imagina ția reproductiv ă îndepline ște o func ție cognitiva major ă pentru c ă intervine în
procesul înv ățării și asigur ă un suport imagistic, o construc ție imaginar ă a unor realit ăți pornind
de la ceea ce studiaz ă, citește, înva ță. Întotdeauna lectura unor opere beletristice este înso țită de
imaginarea foarte vie a acelei realit ăți, ceea ce confer ă subiectului un sentiment plenar de
participare personal ă la povestea descris ă. Combin ările sunt uneori paradoxale. Se asociaz ă
imagini cunoscute sau mai pu țin cunoscute, peisaje, ora șe, iar personajele sunt deseori întrupate
prin actori cunoscu ți și aprecia ți de c ătre cititor sau prin rude, prieteni, cuno ștințe. Pe acest ă cale
lectura se personalizeaz ă și este tr ăită viu, amplu și sugestiv. Acest lucru se întâmpl ă în studiul
unor materii școlare care implic ă din plin imagini concret intuitive: științele naturii, istoria,
geografia. Un caz aparte este geometria unde se realizeaz ă o combinare de reprezent ări
schematice, iar imagina ția permite elaborarea imaginii unui obiect într-o manier ă abstract ă.
Nu trebuie s ă confund ăm imagina ția reproductiv ă cu memoria sau cu
reprezentarea. Dac ă memoria realizeaz ă o reproducere fidel ă a informa ției, imagina ția
construie ște noi realit ăți. Dac ă reprezentarea se revendic ă într-o experien ță perceptiv ă conservat ă
mai mut sau mai pu țin fidel, imagina ția reproductiv ă, pornind de la datele memoriei și de la
reprezent ările mentale, elaboreaz ă imagini noi f ără corespondent în experien ța anterioar ă a
subiectului. Imagina ția reproductiv ă deși acționeaz ă în mod obi șnuit într-o manier ă relativ
spontan ă fiind incitat ă de factorii mai sus aminti ți, poate fi sus ținută voluntar mai ales în situa ții
de înv ățare a unor informa ții complexe. În acest caz memoria, reprezentarea și imagina ția sunt
activate împreun ă în beneficiul cunoa șterii. Rezult ă că aceast ă form ă de imagina ție contribuie la
structurarea și împlinirea cunoa șterii ap ărând ca o component ă a acesteia prin imaginile
ilustrative pentru concepte care poart ă pecetea subiectului.
Imagina ția creatoare este forma cea mai complex ă și cea mai important ă a
imagina ției. Conceptul de imagina ție creatoare este oarecum artificial întrucât orice manifestare a
imagina ției este, într-o anumit ă masur ă creativ ă; coeficientul de originalitate este variabil.
Cercet ările asupra creativit ățiii au impus termenul de imagina ție creatoare.
Imagina ția creatoare se define ște prin raportare la finalitatea sa: un produs nou
caracterizat prin originalitate. Sub acest aspect se face distinc ția între inova ție și inven ție.
Inovația rezult ă dintr-o combinare transformativ ă a unor elemente și date cunoscute, rezultatul
fiind un produs cu atribute de noutate. Invenția este caracterizat ă în totalitatea ei de originalitate.

Page167 Orice inven ție valorific ă ceea ce s-a produs și s-a realizat în domeniul respectiv, dar se
caracterizeaz ă prin ingeniozitate și originalitate în combinarea și modelarea datelor de la care s-a
pornit. În timp ce în inova ție pornim de la ceva cunoscut, supus unor transform ări și se ajunge la
un produs nou, în inven ție se porne ște de la o ipotez ă, de la supozi ții, se elaboreaz ă noi procedee,
se combin ă și se transform ă într-o manier ă original ă iar produsul este și el original. Inven ție este
avionul cu reac ție a lui H. Coand ă, iar inova țiile au condus la avionele reactive moderne.
Imagina ția creatoare are mari libert ăți de mi șcare, dar este în acela și timp limitat ă
de o serie de reguli, norme ale crea ției și cercet ării științifice. Cercetarea științifică modern ă
impune un ansamblu de reguli foarte stricte care ghideaz ă imagina ția și creativitatea
cercet ătorului astfel încât rezultatul final s ă poat ă fi verificat, validat și aplicat. În domeniul
psihologiei aceste exigen țe sunt cuprinse în reglement ările A.P.A. (Asocia ția Americana de
Psihologie) care tind s ă fie unanim acceptate în psihologia contemporan ă.
Savan ți precum Einstein, Hadamard, Poincaré sau Moisil au încercat s ă se apropie
de psihologia crea ției științifice și au semnalat rolul incuba ției și al intui ției. Mai târziu
psihologul Wallace a sistematizat sugestiile oamenilor de știință și a propus urmatoarele stadii
ale imagina ției creatoare: preg ătirea, incuba ția, iluminarea, elaborarea și verificarea. Despre
incuba ție am vorbit la rela ția dintre imagina ție și incon știent. În ceea ce prive ște iluminarea
acesta este un concept foarte slab acoperit din punct de vedere științific. De și savan ții
semnaleaz ă caracterul viu, plenar al acestor st ări de iluminare, din punct de vedere experimental
este foarte greu de verificat realitatea ei psihologic ă.
Deseori în loc de iluminare se utilizeaz ă conceptul de intuiție. Gestalti știi au fost
cei care au sus ținut rolul intui ției în rezolvarea de probleme. Intui ția are un aspect spontan, slab
conștientizat, astfel încât subiectul dobânde ște răspunsul la o problem ă ca o revela ție, ca o
iluminare sau ca o idee str ălucitoare. Este un fel de sintez ă ideoimagistic ă trăită ca un fapt
nemijlocit, evident și instantaneu. Desigur, savan ții atunci când vorbesc despre rezultatele muncii
lor prefer ă adesea o anecdotic ă ce face ca discursul lor s ă fie mai atractiv, mai captivant. Ar fi
plictisitor ca un savant s ă descrie travaliul s ău imens pân ă când a ajuns la realiz ările care l-au
făcurt celebru. Adev ărul este c ă intui țiile „geniale”, ilumin ările „str ălucitoare” apar ca o
consecin ță a permanen ței preocup ărilor (P. Popescu-Neveanu, 1977). Psihologul român atr ăgea
atenția că întreruperea travaliului și a preocup ărilor permanente conduce la blocaje creative.

Page168 Multor oameni le-au c ăzut mere în cap, dar lui Newton i-a ap ărut ideea gravita ției în contextul
preocup ărilor și cercet ărilor sale din domeniu.
Visul de perspectiv ă este o form ă a imagina ției raportat ă la propria persoan ă. Prin
intermediul s ău facem proiec ția mental ă a vie ții noastre în viitor, ne imagin ăm, cu mai multe sau
mai pu ține detalii, în func ție de persoan ă, cum se va desf ășura via ța noatr ă în viitorul apropiat
sau chiar dep ărtat. Aceast ă form ă a imagina ției porne ște în crearea scenariului de via ță pentru
viitor de la disponibilit ățile, aptitudinile individuale și ținând cont de condi țiile obiective.
Persoanele care nu țin cont de realitatea obiectiv ă în momentul construirii visului de perspectiv ă
tind s ă fie apoi dezam ăgite și nemul țumite.
Procesele hipnoide sunt provocate de consumul de stupefiante. Ele se manifest ă în urma
suprim ării leg ăturii cu realitatea obiectiv ă, perceput ă prin sim țuri. Con știința este „destructurat ă
și anihilat ă, astfel încât se elibereaz ă mecanismele subcorticale ale activismului involuntar,
oniric” (Golu, 2004). În procesele hipnoide încep s ă se manifeste imagini halucinatorii, al c ăror
conținut este determinat de dinamica motiva țional-afectiv ă a personalit ății individului. În fazele
incipiente ale consumului de drog, con ținutul imaginilor este în general pozitiv și placut,
inducând o stare de bine, de euforie chiar. În fazele avansate, con ținutul imaginilor se modific ă
semnificativ, ele cap ătă un caracter negativ, și provoac ă stări de disconfort și de agita ție.
Mielu Zlate (2004) vorbe ște în cartea sa Psihologia mecanismelor cognitive despre trei
forme ale imagina ției cărora li s-a acordat mai pu țin spa țiu în psihologia imagina ției. Aceste
forme sunt: imagina ția substitutiv ă, imagina ția ascensional ă și imagina ția social ă.
Imagina ția substitutiv ă este acea form ă a imagina ției care face posibil ă empatia. Osborn
considera c ă „multe neîn țelegeri provin din simpla noastr ă neputin ță de a ne imagina reac țiile
posibile ale celeilalte p ărți” (apud Zlate, 2004). El considera imagina ția substitutiv ă ca fiind
mijlocul psihologic ce asigur ă producerea proiec ției și a introiec ției, ambele necesare unei
persoane cu capacit ăți empatice. Anumi ți autori au identificat dou ă tipuri de empatie:
identificarea afectiv ă, unde procesul psihic predominant care faciliteaz ă empatia este
afectivitatea, și empatia predictiv ă, care depinde de cunoa ștere și de în țelegere anticipativ ă, adic ă
de imagina ția substitutiv ă.

Page169 Ezra Stotland (1969) identific ă două mecanisme ale empatiei: self-image condition , când
persoana î și imagineaz ă cum s-ar sim ți în locul altei persoane, și image-him condition , atunci
când subiectul î și imagineaz ă ce simte altul f ără însă a se transpune în locul acestuia.
Imagina ția ascensional ă a fost propus ă de c ătre Bachelard, reprezentant al psihologiei
ascensionale. El considera c ă imagina ția dispune de o diferen țiere vertical ă, asemenea sufletului,
emoțiilor, speran țelor, for țelor morale. Bachelard era de asemenea de p ărere c ă omul este menit
să urce, s ă își dep ășească condi ția, el spunea c ă omul care nu urc ă va c ădea și că în general
oamenii sunt înclina ți spre verticalitate și nu pentru a sta la orizontal. În viziunea sa, imagina ția
ascensional ă este cea care „germineaz ă imagini, care genereaz ă imagini din imagini, care
sugereaz ă și asigur ă urcușul” (Zlate, 2004).
Imagina ția social ă este cea care rezult ă din fuziunea crea țiilor personale cu cele
colective, sociale. Aceast ă form ă de imagina ție contribuie la p ăstrarea organiz ării sociale și
reprezint ă un suport pentru toate activit ățile publice, dar și private, ale omului.
Cercet ările din domeniul creativit ății au pus în eviden ță rolul esen țial al motiva țiilor și
atitudinilor creatoare. P. Popescu-Neveanu (1990) în baza cercet ărilor sale de peste dou ăzeci de
ani privitoare la rela ția dinstre aptitudini și atitudini ca model explicativ al creativita ții propune
următoarele atitudini creative:
§ încrederea în for țele proprii și înclina ția puternic ă către realizerea de sine;
§ interesele cognitive și devotamentul fa ță de profesiunea aleas ă;
§ atitudinea antirutinier ă;
§ cutezan ța în adoptarea de noi scopuri neobi șnuite și îndep ărtate precum și
asumarea riscurilor legate de îndeplinirea proiectelor dificile;
§ perseveren ța în c ăutarea de solu ții; revizuirea continu ă a proiectului și permanenta
lui optimizare;
§ simțul valorii și atitudinea valorizatoare: recunoa șterea deschis ă a valorii altora și
afirmarea onest ă și demn ă a valorii proprii;
§ atitudini cu orientare direct creativ ă: un sim ț aparte pentru nou, receptivitatea
pentru tot ceea ce este nou și original, c ăutarea consecvent ă a originalit ății.

Page170 6.5.Procedeele imagina ției

Procedeele imagina ției aduc în discu ție problema opera țiilor. Întrebarea este:
dispune imagina ția de structuri operatorii specifice, proprii? Opera ția este definit ă ca o structur ă
acțională cu desf ășurare extern ă, motorie, sau mintala, cognitiv ă. Opera țiile sunt dobândite,
însușite prin imita ție, exerci țiu, instruc ție și învățare; ele au un caracter standardizat, sunt
structuri, modele de ac țiune. Imagina ția beneficiaz ă, în baza strânselor sale raporturi cu
activitatea cognitiv ă, de opera țiile gândirii, dar dezvolt ă o serie întreag ă de procedee de
combinatoric ă ce poart ă pecetea imagina ției. Multe dintre aceste procedee au fost dezvoltate și
perfec ționate în crea ția artistic ă. În ceea ce prive ște crea ția științifică procedeele imagina ției au
fost dezvoltate de c ătre diver și cercet ători, savan ți, dar sunt și procedee propuse de c ătre
psihologii care au studiat și studiaz ă creativitatea (creatologi). Aceste procedee sunt propuse
creatorilor în vederea activ ării și dezvoltarii imagina ției creatoare.
Spre deosebire de opera țiile gândirii, procedeele imagina ției sunt puternic
influen țate de pulsiunile afective, de motiva țiile și atitudinile subiectului. În acela și timp, spre
deosebire de opera țiile gândirii, procedeele imagina ției prezint ă un grad înalt de plasticitate și de
libertate combinatoric ă. Dac ă opera țiile gândirii trebuie s ă răspund ă la întreb ările: „ce este?”,
„cum este?”, „cum se explic ă?”, „cum poate fi interpretat?”, procedeele imagina ției trebuie s ă
răspund ă la întreb ările „ce ar mai putea fi?”, „ce ar mai putea însemna?”, „ce s-ar mai putea
spune?”, „cum s-ar mai putea combina?”, „cum s-ar mai putea asocia?”, „cum s-ar mai putea
modifica?”, „cum s-ar putea înlocui?”, „cum m-a ș putea transpune în ceea ce simte altcineva”.
P. Popescu-Neveanu (1977), A. Cosmovici (1996), T. Cre țu (1999), M. Zlate
(1999) pun în eviden ță variate procedee ale imagina ției. Vom analiza în continuare cele mai
importante dintre ele.
Analogia porne ște de la ceva cunoscut și interpreteaz ă o situa ție nou ă prin
raportarea la modelul asimilat. Psihologia cognitiv ă aloc ă un rol important analogiei în
rezolvarea de probleme. Aceste cercet ări au fost ini țiate de c ătre psihologul american de origine
germana K. Duncker (1945) prin celebrele probleme ale radia ției și ale comandantului. Prin
analogie subiectul realizeaz ă un transfer al unei situa ții vechi, cunoscute, într-o situa ției nou ă, în
vederea explic ării celei noi.

Page171 Asocierea se raporteaz ă la principiile asocia ției, mai ales la asocierea prin
contiguitate spa țio-temporal ă. Psihologul american A. Osborn (1971), în studiile sale dedicate
creativit ății, acord ă un rol important asocierii sistematice ca procedeu de imagina ție voluntar ă.
Subiectul este for țat la astfel de asocieri cu ajutorul unor intreb ări privitoare la structurile
asociative posibile pornind de la contiguitatea spa țio-temporal ă, de la asem ănări sau contraste.
Spre exemplu, un procedeu de investigare a creativit ății îl constituie înl ănțuirea asociativ ă
privitoare la utiliz ări cât mai variate ale unor obiecte banale. Mai mult decât atât, Osborn
antreneaz ă subiectul în opera ții de modelare mentala, virtual ă a rela țiilor spa țiale și simbolice.
Adaptarea este un procedeu prin care mijloace și modalit ăți de imagina ție
utilizate într-un context sunt adaptate și utilizate ulterior într-un alt context. Este un procedeu
frecvent utilizat în crea ția literar ă sau în adapt ările regizorale ale unor piese de teatru clasice.
Modificarea este un procedeu mai complex ce implic ă transform ări care vizeaz ă
aspecte, laturi ale obiectelor. Se ajunge la noi forme, la noi configura ții, la un nou aspect pornind
de la ceva cunoscut. Modificarea și restructurarea sunt, pentru produc ția modern ă de bunuri de
consum, mijloace des utilizate în vederea sporirii atractivit ății și a cre șterii vânz ărilor. Un
calculator a c ărui unitate central ă este dotat ă cu carcas ă transparent ă și cu iluminare intern ă apare
mai atractiv pentru unii cumpar ători decât un calculator banal, cu carcas ă opac ă.
Substituirea este procedeul de înlocuire a unor elemente cu altele în vederea
producerii unor produse noi, mai performante. Avioanele moderne de pasageri apeleaz ă la
substituirea metalului cu substan țe polimerizate care au o duritate apropiat ă de cea a diamantului,
rezisten ță la suprasolicit ări și sunt mai u șoare de zeci de ori decât metalul.
Amplificarea , hiperbolizarea este un procedeu frecvent utilizat în literatur ă cu
scopul de a m ări impactul asupra cititorului.
Diviziunea și rearanjarea presupune un procedeu similar analizei și sintezei.
Obiectul sau rezultatul artistic al unei crea ții este separat, descompus în p ărți componente, se
încearc ă rearanjarea, reordonarea în vederea ob ținerii de efecte noi. Uneori rearanjarea ia forma
amalgam ării prin unificarea componentelor astfel încât s ă acționeze într-o manier ă concertat ă.
Empatia este cel mai complex procedeu al imagina ției și presupune capacitatea
de transpunere în plan imaginativ în sfera tr ăirii sim țămintelor, atitudinilor altei persoane. În

Page172 empatie este implicat ă transpunerea perceptiv ă, cognitiv ă și afectiv ă. G. Allport (1981) consider ă
că avem de a face cu un fenomen de transpozi ție ce implic ă două etape: transpozi ția intelectiv ă,
care presupune în țelegerea rolului, situa ției, a contextului și semnifica țiilor, și transpozi ția
imaginativ ă care presupune implicarea subiectului și construirea unui alter-ego în sânul propriei
persoane. Astfel, la nivelul imaginarului se va dezvolta un comportament participativ, iar
identificarea imaginativ ă cu un personaj se va prelungi cu tendin ța de proiectare în afar ă în
propriile manifest ări comportamenltale.
A. Osborn (1971) introduce termenul de imagina ție substitutiv ă. Imagina ția
substitutiv ă realizeaz ă predic ția necesar ă apropierii modelului perceput sau invocat de propria
persoan ă (introiec ție) precum și substituirea propriului eu în modelul respectiv (proiec ție) .
J. P. Guilford (1971) consider ă că imagina ția de ține un rol prepoderent în
înțelegerea și recunoa șterea psihologiei celorlal ți. Autorul american apreciaz ă că empatia are
valoare de abilitate predictiv ă în baza c ăreia se realizeaz ă recunoa șterea dispozi țiilor psihologice
ale unei persoane, percep țiile sale, gândurile, sentimentele și atitudinile sale ca tr ăsături proprii.
În psihologia româneasc ă S. Marcus (1971) are contribu ții deosebite în studiul
empatiei. Psihologul român define ște empatia ca fenomen psihologic de identificare a unei
persoane cu un model de comportament uman perceput sau evocat, favorizând un act de
înțelegere și comunicare implicit ă precum și o anumit ă contagiune afectiv ă. Oamenii se
adapteaz ă în raport cu semenii lor prin transpunere, dobândind astfel în țelegerea lor f ără ca prin
aceasta sa- și piard ă propria individualitate.
În concluzie, empatia constituie o capacitate specific uman ă, puternic amplificat ă
la firile artistice, este un instrument psihologic de adaptare la condi țiile sociale prezente ca și la
condi țiile posibile pe care omul le invoc ă imaginativ. Empatia este o inten ție cognitiv ă, o voin ță
participativ ă, un efort imaginativ, o tentativ ă de anticipa ție vizând în țelegerea eului altuia, o
previziune a poten țialului s ău, fără însă a deveni o fuziune efectiv ă de tipul identific ării
emoționale totale (S. Marcus, 1971).

Page173 Bibliografie

Allport, F.H. (1955), Theories of Perception and the concept of Structure , John Wiley & Sons
Inc., New York, London
Ames, A. (1952), The Ames Demonstrations in Perception , New York, Hafner Publishing
Atkinson, R.L., Atkinson R.C., Smith E.E., BEM, D.J . (2002), Introducere în psihologie ,
Editura Tehnic ă, Bucure ști
Cosmovici, A. (2005), Psihologie general ă, Polirom, Ia și
Gibson , J.J. (1987), The Ecological Approach to Visual Perception . Lawrence Erlbaum
Associates, Boston
Gibson, J.J. (1950), Perception of the Visual World , Houghton Mifflin, Boston
Lahey, B.B. (2007), Psychology an Introduction , Mc-Graw-Hill, New York
Neisser, U. (1967), Cognitive psychology, Appleton-Century-Crofts, New York
Piaget, J. (1963), Psihologia inteligen ței, Editura Științifică, Bucure ști
Piaget, J. (1963), The Origins of Intelligence in Child, W.W. Norton, New York
Popescu-Neveanu, P. (2004), Bazele psihologiei generale , Editura Universitar ă, Bucure ști
Rathus, S. A. (1996), Psychology in the New Millennium, Harcourt Brace College Publishers,
Texas
Zlate, M. (2004), Psihologia mecanismelor cognitive , Polirom, Ia și