Padurile Si Schimbarile Climatice

Pădurile și schimbările climatice

Incalzirea climei

Schimbări climatice s-au produs frecvent de-a lungul erelor geologice, fiind determinate atât de factori naturali interni (modificări în interiorul sistemului climatic sau produse de interacțiunile dintre componentele sale) cât și de factori naturali externi, cum sunt: variația energiei emisă de Soare, variația parametrilor orbitali ai Pământului, erupții vulcanice ș.a. Chiar și în Postglaciar, considerat pentru Europa ca o perioadă relativ stabilă în comparație cu alte epoci geologice, au existat mai multe perioade de răcire și încălzire a climei cu valori care nu au depășit 1-3oC, inclusiv pe actualul teritoriu al României, dar suficiente pentru diferențierea a cinci subdiviziuni (Preboreal, Boreal, Atlantic, Subboreal și Subatlantic), distincte sub raportul zonalității vegetației forestiere (Negulescu et al., 1973; Giurgiu, 2005; Târziu, Doniță, 2005; Pașcovschi, 1967). Această modificare profundă a vegetației forestiere a avut loc în corelație cu variația naturală a climei, cu deosebire a căldurii și umidității, cu precizarea potrivit căreia, frecvent, schimbările climatice nu au fost abrupte, ci lente de-a lungul miilor de ani, oferind vegetației suficient răgaz să se adapteze la noile condiții intervenite.

Spre deosebire de aceste modificări naturale, începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ca urmare a unor activități antropice puternice – cum sunt arderea combustibililor fosili, despădurirea, utilizarea masivă a lemnului drept combustibil ș.a. – s-a intensificat efectul de seră2, când, alături de dioxidul de carbon (CO2), au pătruns în atmosferă cantități sporite de oxid de azot (N2O), metan (CH4) și unele gaze care nu se produc în natură. S-a produs, astfel, încălzirea atmosferei din apropierea suprafeței terestre. Într-adevăr, potrivit celui de al patrulea raport de evaluare a Comitetului Interguvernamental pentru Schimbări Climatice (IPCC, 2007), concentrația atmosferică globală a dioxidului de carbon a crescut de la valoarea perioadei pre-industriale de 280 ppm la 379 ppm în anul 2005. În consecință, temperatura medie globală a aerului a crescut cu aproximativ 0,74oC în perioada 1906–2005 (Busuioc et al., 2010). Din aceleași surse aflăm că, pentru Europa, în aceeași perioadă, creșterea temperaturii a fost mai puternică, de 1oC; precipitațiile au crescut în nordul Europei și au scăzut în sudul continentului, unde s-au intensificat perioadele de secete severe. S-a prognozat că este foarte probabil ca tendința de creștere a valorilor temperaturilor maxime extreme și a frecvenței valurilor de căldură să continue.

În privința României s-a constatat creșterea semnificativă a temperaturilor medii anuale pe perioada 1901-2005 cu aproximativ 0,5oC, dar această creștere aproape s-a dublat în perioada 1961-2007; în paralel, s-au produs schimbări în regimul unor indici termici extremi (creșterea duratei valurilor de căldură, creșterea pragului zilelor foarte călduroase, scăderea variațiilor anuale ale valurilor de frig) (Busuioc et al., 2010). Semnalul de încălzire în această ultima perioadă s-a intensificat în timpul verii, cu temperaturi mai ridicate în vest și sud-vest. S-au produs, totodată, schimbări în regimul unor indici asociați evenimentelor pluviometrice extreme, cum a fost creșterea semnificativă a duratei maxime a intervalului de zile consecutive fără precipitații în sudul țării (iarna) și în vest (vara) (Busuioc et al., 2010).

Același raport al IPCC (2007) prevede pentru Terra o creștere a temperaturilor medii până la sfârșitul secolului în curs de 1,8oC-4,0oC și a nivelului mărilor cu 18-58 cm. După informații recente provenite de la Comisia Europeană, „Temperaturile medii din Europa au crescut cu 1oC în ultimul secol și se estimează că vor mai crește, cel mai apropiat scenariu situând această creștere la 2oC până în 2100”3. Depășirea acestui prag este considerată ca fiind de o extremă periculozitate pentru Terra.

Referitor la România, pentru orizontul temporar 2021-2050 se estimează o creștere a temperaturii medii anuale a aerului cu valoarea cea mai probabilă de 1,4oC (+ 0,4oC) față de perioada 1961–1990 (Busuioc, 2010). Din aceeași sursă aflăm că, pentru orizontul temporal 2071–2100, creșterea temperaturii medii anuale proiectate este de 3,1oC (+0,7oC). Se precizează, totodată, că se așteaptă evenimente meteorologice extreme. Mai aflăm că „Schimbările în regimul climatic observat din România sunt controlate, în primul rând, de factori naturali la scară mare sau regională (schimbările în regimul unor tipuri de circulație la scară mare, cât și de schimbările unor parametri climatici regionali), la care se adaugă și influența factorului orografic local. Este posibil ca influența acestor factori să fie suprapusă peste influența antropogenă, contribuind astfel la încălzirea mai pronunțată din ultimele decenii, așa cum arată simulările realizate cu masele climatice de mare performanță.

Mai suntem informați că, în Alpi, creșterea temperaturii în cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea a fost aproximativ dublă față de media mondială, încălzirea climei continuând și în secolul al XXI-lea, când va înregistra creșteri de 3,5–4oC (Maroschek et al., 2009).

În aceste condiții pot să apară grave consecințe ecologice, economice și sociale, multe imprevizibile, inclusiv în silvicultură. Este în afara oricărei îndoieli faptul că acest ritm alert al schimbărilor climatice depășește capacitatea naturală a ecosistemelor, inclusiv a celor forestiere, de a se adapta.

Este oportun să insistăm asupra adevărului potrivit căruia schimbările climatice afectează și resursele de apă. „Deoarece sistemul climatic al Pământului și ciclul hidrologic sunt atât de strâns legate, orice schimbare a climei va altera ciclul hidrologic” (Brown, 2008), provocând inundații mai frecvente mai ales prin furtuni rapide (flush-flood), secarea unor râuri, scăderea volumului apelor subterane ș.a. În viitor, criza apei va fi cu mult mai gravă decât criza energetică (spre deosebire de petrol, apa nu are înlocuitor).

Implicațiile schimbărilor climatice au atras atenția Adunării Generale a O.N.U. încă din anul 1988, aceasta recunoscând atunci că respectivele implicații trebuie să constituie o preocupare comună a întregii umanități. Ulterior, s-a adoptat Convenția–cadru asupra schimbărilor climatice (Rio de Janeiro, 1992), iar în 1997 s-a semnat Protocolul de la Kyoto, prin care țările semnatare, inclusiv România, au fost de acord să-și limiteze emisiile de gaze cu efect de seră pentru a ajunge în perioada 2008–2012 cu 5% sub nivelul anului 1990, protocol intrat în vigoare doar în 2005. Acest document a introdus comercializarea internațională a emisiilor (statele putând tranzacționa alocări de emisii). În unele proiecte referitoare la stabilizarea climei, fixarea carbonului a fost evaluată la 210 dolari pe tona de carbon (Compania suedeză Vattenfall, citată de Brown, 2008).

Chiar înainte ca Protocolul de la Kyoto să intre în vigoare, Uniunea Europeană a elaborat în premieră un program privind schimbările climatice, pentru reducerea emisiilor de dioxid de carbon. Ulterior, în 2007, UE s-a angajat, printre altele: să reducă cu 20% emisiile de gaze cu efecte de seră până în 2020, comparativ cu nivelul din 1990; să crească ponderea surselor regenerabile în mixul energetic total de la sub 7% în 2006 la 20% din consumul general de energie al UE până în 2020, ceea ce poate genera implicații în silvicultură. Pentru perioada post–Kyoto, Uniunea Europeană are în vedere ridicarea nivelului de reducere a emisiilor menționate de la 20% la 30%.

Este oportună remarca americanului Lester Brown (2008) potrivit căreia „Nu ne mai punem întrebarea dacă vom putea dezvolta o energetică care să stabilizeze clima, ci dacă vom putea să o dezvoltăm înainte ca schimbările climatice să scape de sub control”. De aceea, prin cunoscutul plan B 3.0, acest autor prevede reducerea în anul 2020 a emisiilor nete de dioxid de carbon cu 80% sub nivelul anului 2008, pentru a minimiza viitoarea creștere a temperaturii. Din păcate, această ultimă proiecție, deși are la bază o nobilă intenție, este imposibil de înfăptuit în intervalul de timp menționat.

Pe plan științific au fost angajate instituții performante și consistente fonduri financiare internaționale privind modificările globale ale mediului, inclusiv climatice, cum sunt (Bălteanu și Șerban, 2005): Programul Internațional Geosferă–Biosferă (IGPB), Programul Mondial de Cercetări Climatice (WCRP), Programul Internațional Dimensiunea Umană a Modificărilor Globale ale Mediului (IHDP), Programul Climatic Mondial (WCRP) ș.a. Evaluări demne de încredere sunt elaborate periodic de Comitetul Interguvernamental pentru Schimbări Climatice (IPCC), o recunoscută autoritate în domeniu.

Nu este lipsit de interes faptul potrivit căruia problema încălzirii climei a fost considerată de un grup de 110 laureați ai Premiului Nobel ca fiind una dintre provocările majore ale societății contemporane în privința securității internaționale (Nobelul Laureatus, 2001; citat de Mc Bean, 2004).

În acest context este util să menționăm că, recent, Comisia Europeană a inclus ținta referitoare la schimbările climatice în categoria celor cinci ținte majore pentru anul 2020, care vor trebui transpuse în ținte naționale ale țărilor membre4, inclusiv ale României. Din însuși proiectul strategic „Europa 2020”, propus de președintele J.M. Barroso, rezultă necesitatea administrării mult mai eficiente a schimbărilor climatice.

Așteptând speranțe de la Conferința la nivel înalt din Copenhaga (2009) în privința reducerii mai drastice a emisiilor de CO2,lumea a rămas dezamăgită pentru soluțiile provizorii adoptate (Malița, 2010).

În ultimul timp, pe plan științific, au apărut și alte teorii, cum este cea potrivit căreia în următoarea perioadă ar debuta o mică eră glaciară, teorii neconfirmate de Comitetul Interguvernamental pentru Schimbări Climatice (IPCC).

Unii autori contestă rolul CO2la dereglarea climei, bazându-se și pe rezultatele unor cercetări dendroclimatologice care au arătat că, în Evul Mediu, clima din Scandinavia era una caldă, într-o perioadă în care emisiile de CO2 erau foarte reduse (Duță, 2010). Noi cercetări dendroclimatologice vor putea aduce informații importante pentru elucidarea cauzalității schimbărilor climatice. Cu certitudine se poate însă afirma că sistemul climatic planetar este dereglat și că rolul creșterii concentrației de CO2în acest proces nu poate fi exclus. Nici activitatea vulcanică nu trebuie desconsiderată. Cel de al cincilea raport IPCC, aflat în curs de finalizare, va aduce, fără îndoială, lămuririle necesare în această confruntare științifică de importanță majoră. Precizăm însă că, independent de cauzalitatea schimbărilor climatice – acestea fiind o certitudine –, propunerile formulate în prezenta lucrare rămân perfect valabile, ele integrându-se în politica forestieră pentru gestionarea durabilă a pădurilor. Schimbările climatice reprezintă argumente în plus pentru mai buna gospodărire a pădurilor pe baze ecologice.

2.Reacția oficialităților silviceinternaționale și naționale

Din domeniul politicii forestiere amintim că, în 1993, la Conferința Ministerială privind Protecția Pădurilor din Europa, s-a adoptat „Strategia pentru adaptarea pe termen lung a pădurilor la schimbările climatice”, recunoscându-se, atunci, că acestea din urmă, printre altele, „pot avea influențe asupra vitalității, stabilității, capacității de regenerare a arboretelor și pădurilor, pot crea condiții favorabile pentru insecte dăunătoare și agenți patogeni, incendii și furtuni, mineralizări accelerate ale materiei organice care pot elibera dioxid de carbon, pot favoriza levigarea mai rapidă a solurilor, alterarea proceselor evolutive din sol, provocarea eutrofizării apelor”. Ulterior, la nivelul Uniunii Europene, prin Strategia UE în domeniul forestier (Forest Strategy FS)5se recunoaște rolul pădurilor pentru sechestrarea carbonului în biomasa forestieră și în solul de pădure.

În țara noastră, referitor la o posibilă influență a creșterii concentrației dioxidului de carbon în atmosferă și a altor factori asupra stării și gestionării pădurilor, s-a atenționat cu aproape trei decenii în urmă (Giurgiu, 1982). Atunci, problema ridicată a fost întâmpinată cu neîncredere. Dar, ulterior, relația dintre pădure și schimbările climatice a intrat multilateral în preocupările cercetătorilor din majoritatea țărilor avansate ale lumii, unele dintre rezultatele dobândite fiind consemnate și în literatura silvică din România (Cuculeanu et al., 2005; Abrudan et al., 2003; Giurgiu, 2004, 2005; Blujdea, 2005; Ianculescu, 2005; Cuculeanu și Bălteanu, 2005 ș.a.). Semnificativ este numărul special al publicației „ Revue forestière française” (2000), dedicat relației dintre pădure și schimbările climatice.

Față de importanța acestei probleme, Comisia de științe silvice a Academiei Române, împreună cu Secția de silvicultură a Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu–Șișești”, a organizat în premieră simpozionul „Consecințe ale modificărilor de mediu pentru pădure și silvicultură”, la care au predominat problemele referitoare la relația „schimbări climatice și pădurea” (Giurgiu et al., 2005). Autoritățile de profil din România nu au răspuns la această provocare. Chiar și la elaborarea proiectului de Cod silvic (2008) și în Parlamentul României, relația dintre pădure și schimbările climatice a fost marginalizată.

În schimb, în ultimii anis-a produs o creștere spectaculoasă a interesului instituțiilor internaționale de profil în privința adaptării pădurilor la condiții climatice aflate în schimbare. Asupra unor aspecte astfel evidențiate ne vom opri în cele ce urmează.  

a) Uniunea Internațională a Institutelor de Cercetări Forestiere (IUFRO), în raportul său din 2009 afirma că „Schimbările climatice din ultima jumătate de secol au afectat deja ecosistemele forestiere și vor avea efecte din ce în ce mai mari asupra lor în viitor. Serviciile de reglare a carbonului furnizate de păduri riscă să dispară în totalitate, dacă nu se procedează la reducerea substanțială a emisiilor actuale de carbon, fapt care ar duce la eliberarea de cantități imense de carbon în atmosferă, accentuându-se astfel schimbările climatice”.

b) Din concluziile prilejuite la lansarea în 2009 a așa-numitei „Cartea albă” a Comisiei Europene6, intitulată „Adaptarea la schimbările climatice: către un cadru de acțiune la nivel european”, aflăm că „schimbările climatice au avut și vor avea un impact, printre altele, asupra pădurilor”. Deoarece se prevăd consecințe socio-economice și ecologice ale acestui impact, este de dorit să ne pregătim încă de pe acum pentru a asigura continuitatea beneficiilor aduse de pădurile Uniunii Europene în contextul unor condiții climatice aflate sub semnul schimbării. Astfel, protecția pădurilor din UE trebuie să vizeze furnizarea unor garanții că pădurile își vor îndeplini și în viitor toate funcțiile productive, socio-economice și ecologice”.

c) Ca răspuns la „Cartea albă” menționată mai sus, aceeași Comisie Europeană a elaborat în martie 20107„Cartea verde”, aflată în dezbatere în cadrul UE, prin care se urmărește, în principal, „Adaptarea pădurilor pentru schimbările climatice”. În acest cadru, Comisarul european pentru politici climatice, Connie Hedegaard, a recunoscut următoarele: „ Întrucât absorb cantități uriașe de carbon, pădurile vor juca un rol de bază în eforturile de menținere a încălzirii globale la sub 2oC. Pentru strategia UE în domeniul schimbărilor climatice, este esențial să se asigure că pădurile își pot îndeplini în continuare toate funcțiile.”

„Cartea verde” lansată de Comisia Europeană, după ce „identifică principalele provocări cărora trebuie să le facă față pădurile UE în contextul unei clime aflată în schimbare și modul în care aceste provocări ar putea compromite funcțiile pădurilor”, îndeamnă țările membre ale UE să identifice modul în care schimbările climatice modifică algoritmul gestionării pădurilor în vederea asigurării continuității tuturor funcțiilor îndeplinite de păduri.

d) Chiar și Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO, 2009) a intervenit în relația dintre pădure și schimbările climatice, prin „Conferința internațională asupra adaptării pădurilor și a silviculturii la schimbările climatice” (Umeå, Suedia, 2008), conferință organizată în colaborare cu IUFRO și Universitatea Suedeză de Științe Agricole (Unasylva, nr. 1-2, 2009).

e) Problemelor relației dintre pădure și schimbările climatice, îndeosebi celor referitoare la rolul biomasei forestiere în structura surselor energetice, li s-a acordat o atenție extraordinară la ultimul Congres Forestier Mondial (octombrie, 2009) (Barthod și Guitton, 2009).

S-a recunoscut că despădurirea și degradarea pădurilor reprezintă între 17% și 20% din emisiile de CO2 pe Terra. Problema celor 850 de milioane de păduri degradate a fost discutată din perspectivele refacerii stocului de carbon și a biodiversității.

La Congresul nominalizat mai sus s-a convenit asupra adevărului potrivit căruia „Schimbarea climatică este una dintre cele mai mari priorități căreia trebuie să îi facem față, astăzi”.

Pe plan științific constatăm o creștere exponențială a cercetărilor efectuate, a simpozioanelor și a lucrărilor publicate în reviste consacrate (mii de articole) și a unui mare număr de cărți: Streck et al., 2008; UICN, 2008; CEI-BOIS, 2006 și multe altele.

Față de cele prezentate anterior în privința relației dintre schimbările climatice și pădure, desprindem trei grupe de preocupări științifice și practice, referitoare la:

impactul schimbărilor climatice asupra pădurii și silviculturii;

adaptarea pădurilor și a silviculturii la schimbările climatice;

contribuția pădurii și a silviculturii la atenuarea efectelor negative ale schimbărilor climatice.

3.Cu privire la impactul schimbărilor climatice asupra pădurilor și silviculturii

3.1. Un document recent al Comisiei Europene8recunoaște că „ritmul rapid al schimbărilor climatice datorate activității umane depășește capacitatea naturală a ecosistemelor de a se adapta. Prin urmare, regiuni întregi nu vor mai fi propice dezvoltării anumitor tipuri de păduri, ceea ce va provoca schimbări ale distribuției naturale a speciilor forestiere și modificări ale creșterii arboretelor existente. Se preconizează că fenomenele extreme precum furtunile, incendiile forestiere, secetele și valurile de căldură vor deveni din ce în ce mai dese și/sau mai severe, sporind astfel presiunea asupra pădurilor”.

Precizăm însă că este aproape imposibil de stabilit cât din impactul total aparține schimbărilor climatice recente antropice și cât este efectul altor factori: schimbări climatice naturale; modul de gospodărire practicat anterior ș.a. De aceea, impactul asupra pădurilor, atât cel provocat de schimbări climatice antropice, cât și cel provocat de ciclul climatic planetar normal și de alți factori, va fi privit ca un întreg.

Cu aceste precizări, în continuare, ne vom limita doar la o parte dintre aceste consecințe asupra pădurilor României.

3.2. Este în plină desfășurare procesul de devitalizare și chiar de uscare anormală a arborilor, cu deosebire în ținuturile secetoase ale țării, respectiv în stepă, silvostepă și alte teritorii din câmpii și coline, cu deosebire în anii secetoși și extrem de secetoși (tot mai frecvenți în ultimele decenii față de perioadele anterioare). Acest proces este dovedit atât de volumul ridicat al lemnului recoltat prin „tăieri de igienă”9, cât și de rezultatele monitorizării stării de sănătate a arborilor (evaluată după gradul de defoliere a coroanei acestora) (Badea și Neagu, 2007).

3.3. Este posibilă o translație a zonalității naturale din spațiul geografic românesc, respectiv trecerea stepei în semideșert, a silvostepei în stepă, a zonei forestiere de câmpie în silvostepă, precum și o ușoară translație altitudinală a gorunetelor, făgetelor, amestecurilor de fag cu rășinoase și a molidișurilor, cu o tendință de urcare a limitei superioare a vegetației forestiere (Botzan, 1996; Giurgiu, 2004, 2005).

Într-adevăr, o modificare a temperaturii medii cu 1-2oC, ceea ce este posibilă pe parcursul secolului actual, corespunde diferenței de temperatură optimă existentă între tipuri de pădure foarte diferite (brad cu fag sau fag cu gorun). Acest fapt explică în mare măsură posibile modificări ale zonalității forestiere ca efect al schimbărilor climatice. Predicții asemănătoare sunt lansate și în alte țări cu condiții naturale relativ asemănătoare cu cele ale României, de exemplu în Elveția (Kierast et al., 2000) și Austria (Maroschek et al., 2009). În privința deplasării altitudinale a limitei pădurilor din subalpin și a jnepenișurilor din zonele montane ale Europei s-a pronunțat Theurillat et al. (1998), citați de Maroschek et al. (2009).

Dacă naturii i-a necesitat mii de ani pentru a modifica semnificativ zonalitatea forestieră, în condițiile schimbărilor climatice generate antropic aceeași modificare se va putea produce doar în sute de ani.

3.4. Cu precădere vor avea de suferit pădurile puternic destructurate sub raport ecologic, respectiv cele care au deja o rezistență scăzută la acțiunea factorilor destabilizatori, cum sunt majoritatea pădurilor din câmpii: stejărete de stejar pufos, stejar brumăriu, gârniță, cer, stejar pedunculat, salcâmete situate în condiții staționale nefavorabile ș.a. Mai puțin afectate vor fi făgetele, amestecurile de fag cu rășinoase ș.a. Un semn de întrebare trebuie pus în privința gorunetelor și brădetelor.

3.5. Sub raport auxologic semnalăm reducerea creșterii curente în volum a arboretelor din câmpii și coline; totodată se diminuează capacitatea acestora de a sechestra dioxidul de carbon. Ambele procese sunt prezente în majoritatea pădurilor din sudul și sud-estul Europei, fiind explicate în mare măsură de slaba aprovizionare a arboretelor cu apă (deosebit de frecvente fiind valurile de căldură și de secetă de vară), dar și de structura necorespunzătoare a arboretelor componente.

În schimb, arboretele din zona montană, dacă sunt bine aprovizionate cu apă și substanțe nutritive, pot beneficia de surplusul de CO2 din atmosferă pentru intensificarea procesului de fotosinteză, acumulând, astfel, cantități suplimentare de biomasă. Acest proces benefic a fost pus în evidență de inventarele forestiere efectuate în țări din nord-vestul Europei (Giurgiu, 2004), dovedindu-se, astfel că, în ultimele decenii, pădurile din aceste zone ale Europei au acumulat un volum lemnos pe picior într-o proporție mai mare decât proporția calculată pentru suprafața pădurilor.

Pentru condițiile din țara noastră vor fi, însă, necesare cercetări atente, auxometrice, auxologice și dendrocronologice în diferite zone fitoclimatice. Această problemă fundamentală va trebui să intre și în preocupările specialiștilor angajați pentru realizarea periodică a inventarului fondului forestier național.

Precizăm că spectaculoasa creștere a volumului de lemn pe picior al pădurilor din vestul și nord–vestul Europei este în primul rând un efect al lărgirii suprafeței fondului forestier.

O concluzie provizorie se poate, totuși, formula: în condițiile schimbărilor climatice majore, sub raport auxologic va avea de suferit sudul Europei (inclusiv sudul și sud-estul României), câștigă nord–vestul și nordul continentului, pierde câmpia, beneficiază muntele.

Dar, pe de altă parte, trebuie luat în considerare și adevărul potrivit căruia o majorare accentuată a inelelor anuale de creștere a arborilor și, implicit, a biomasei, poate avea drept consecință o scădere a stabilității arboretelor situate în unele condiții staționale și, evident, o majorare a vulnerabilității acestora la adversități (de exemplu, la furtuni).

3.6. Cu deplină argumentație se poate susține adevărul potrivit căruia schimbările climatice majore afectează biodiversitatea ecosistemelor forestiere, ceea ce se corelează cu o certă reducere a stabilității, pădurile devenind astfel mai vulnerabile la agresiunea factorilor destabilizatori. Ne referim în primul rând la diversitatea genetică, a speciilor și la cea ecosistemică. Este mare probabilitatea să dispară unele unități intraspecifice, cu deosebire în zonele în care schimbările climatice se manifestă mai intens.

3.7. Cercetările efectuate până în prezent, dar și statisticile oficiale, arată că există o corelație pozitivă semnificativă între atacurile de insecte dăunătoare arborilor și gradul de încălzire a climei (Regnière, 2009).

Atacul devastator al Dendroctonus ponderosae în pădurile provinciei canadiene Columbia Britanică, extins pe 13 milioane hectare de pădure, atac pus și pe seama schimbărilor climatice, a îngrijorat comunitatea științifică și politică din toate țările lumii (Konkin și Kopkins, 2009).

În condițiile climatice pot să apară atacuri ale unor insecte anterior inofensive, dar și noi agenți exotici, fie introduși antropic, fie apăruți prin migrare. Cazul nematodului lemnului de pin din Portugalia este elocvent10.

3.8. Nu vom omite să menționăm adevărul, unanim recunoscut prin literatura de specialitate, dar și prin concluziile organismelor internaționale de profil, potrivit căruia, în ultimul deceniu, a crescut semnificativ frecvența daunelor produse de furtuni în pădurile Uniunii Europene. Se demonstrează că acestea au devenit factorul cel mai distructiv în pădurile Europei temperate, daunele produse de aceste furtuni depășind în prezent 50% din totalul daunelor înregistrate în sectorul forestier! Evident, pe lângă efectul schimbărilor climatice, la acest deznodământ a contribuit în mare măsură și rezistența foarte scăzută a monoculturilor forestiere unietajate la adversități, frecvente în țările din centrul, nord-vestul și nordul Europei.

Creșterea semnificativă a doborâturilor produse de vânt în ultimele decenii în România este dovedită prin cercetări recente (Popa, 2003) .

3.9. Comisia Europeană estimează că, în corelație cu schimbările climatice, s-au produs și vor fi în creștere nu doar frecvența anilor secetoși, ci și frecvența și amploarea incendiilor de pădure, în special în sudul Europei, media anuală actuală a suprafețelor incendiate în UE fiind de 500 mii ha. Aceste incendii sunt însoțite de mari emisii de CO2și de alte gaze cu efect de seră. Anual, în țările din UE izbucnesc peste 50 de mii de incendii de pădure! Numai în Grecia, în 2007, au fost incendiate (arse) 170 de mii hectare de pădure, inclusiv păduri din siturile Natura 2000.

În România frecvența și amploarea relativ redusă a incendiilor se corelează cu doi factori:

Zonele secetoase favorabile incendiilor sunt cantonate la câmpie, unde procentul de împădurire este extrem de redus;

În aceste zone predomină pădurile de foioase mai puțin expuse incendiilor. Observăm acum cât de oportună și la timp a fost stoparea acțiunii de „înrășinare” forțată a pădurilor de câmpie și coline, promovată într-o anumită perioadă a comunismului.

Dar, nu este exclus ca, odată cu posibila intensificare a schimbărilor climatice, incendiile de pădure să devină în România un factor mai frecvent și deosebit de distructiv, chiar și în pădurile de foioase. Pădurile și silvicultura românească urmează să fie pregătite pentru o asemenea provocare.

Trebuie menționat și faptul că incendiile de pădure contribuie la creșterea concentrației gazelor cu efect de seră și, implicit, la încălzirea climei.

3.10. Alte cercetări au scos în evidență influența schimbărilor climatice asupra calității solurilor forestiere, acestea evoluând rapid spre acidificare, destructurare și modificare nefavorabilă a stratului organic; totodată se produce alterarea proceselor evolutive din sol. Desigur, aceste rezultate au doar un caracter provizoriu.

3.11. Atingerea țintei de 20% energie regenerabilă, prevăzută în pachetul legislativ al Uniunii Europene privind clima și energia, implicând creșterea de două–trei ori a cererii de biomasă, inclusiv din silvicultură, țintă care, deși benefică sub raportul structurii surselor de energie, poate conduce la suprasolicitarea pădurilor, recoltele de lemn depășind astfel capacitatea de suport a ecosistemelor forestiere, respectiv a posibilității pădurilor. În aceste împrejurări, silvicultura ar putea deveni o activitate entropică, favorabilă îmbogățirii atmosferei cu dioxid de carbon. Totodată, se crează condiții favorabile scăderii biodiversității și, implicit, a stabilității pădurilor.

Solicitările suplimentare de lemn industrial și de biomasă energetică ar putea amplifica intențiile (nocive) referitoare la reducerea vârstelor de tăiere a arboretelor, la majorarea excesivă a intensității tăierilor de îngrijire a acestora, la crearea de culturi forestiere energetice în stațiuni favorabile înființării de păduri polifuncționale. Față de aceste posibile tentative, fie ele venite chiar de la instituții ale Uniunii Europene, silvicultorii români au datoria de a nu le adopta.

3.12. În România, consecințele schimbărilor climatice s-au agravat – și acest proces va continua – și ca efect al fărâmițării fondului forestier pe mici și minuscule proprietăți (există acum peste 800 de mii de proprietari de păduri), ca urmare a adoptării și aplicării defectuoase a legilor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere.

3.13. Consecințele menționate mai sus (și multe altele), fiecare în parte dar frecvent intercondiționate, vor avea un impact major asupra stării economice a silviculturii, necesitând modificări, unele deosebit de costisitoare, în privința modului de gestionare a pădurilor (FAO, 2009). În consecință, în zonele afectate de schimbări climatice, atât lemnul cât și efectele de protecție ale pădurilor vor fi grevate de costuri mai ridicate decât cele normale.

Din nefericire, consecințele actualei crize economico-financiare și ale haoticei reconstituiri a dreptului de proprietate asupra pădurilor se suprapun peste impactul schimbărilor climatice, efectul combinat fiind cu mult mai mare decât simpla însumare a efectelor privite separat.

În final, reproducem concluziile formulate de Comisia Europeană, consemnate în „Cartea verde”, potrivit cărora „Efectele combinate ale schimbărilor climatice asupra pădurilor, inclusiv condiții de mediu schimbătoare, devitalizarea pădurilor, furtunile și incendiile, vor fi resimțite în toată Europa, în diverse grade de intensitate. Ele vor afecta funcțiile socio-economice și ecologice. Problemele asociate în prezent cu anumite regiuni se vor extinde peste hotarele lor tradiționale, după cum este deja evident în cazul incendiilor și al furtunilor. Această dimensiune europeană, din ce în ce, mai pronunțată, ridică problema modului în care UE poate contribui cel mai bine la asigurarea continuității tuturor funcțiilor îndeplinite de păduri”.

4.Referitor la adaptarea pădurilor și a silviculturii la schimbările climatice

Deoarece schimbările climatice de origine antropică au fost recunoscute instituțional relativ recent, într-o perioadă mai scurtă decât ciclul de viață al pădurii, nu există nici experiența obținută în silvicultura practică, nici cercetări științifice de durată, temeinice, referitoare la gestionarea pădurilor, cu deosebire la adaptarea acestora la noile condiții climatice.

Totuși, în cele ce urmează vom îndrăzni să formulăm câteva recomandări bazate pe principiul potrivit căruia ecosistemele forestiere dotate cu o bogată biodiversitate – genetică, specifică, ecosistemică și a complexelor de ecosisteme – au șanse mai mari să dăinuie în noi condiții climatice, în anumite limite, decât pădurile simplificate sub raportul diversității biologice.

4.1. Recomandăm, în prima urgență, ocrotirea sau, după caz, conservarea pădurilor naturale, virgine și cvasivirgine, fie în sistemul ariilor naturale protejate, fie în unități de gospodărire de codru grădinărit și în unități de conservare specială, devenind astfel posibilă perpetuarea înaltei lor diversități biologice, ceea ce le conferă stabilitate ridicată la acțiunea factorilor perturbatori, inclusiv la schimbări climatice.

4.2. În privința alegerii speciilor, considerăm necesară realizarea, pe cât este posibil, de compoziții corespunzătoare tipului natural fundamental de pădure, manifestând prudență mărită la promovarea de specii alohtone în locul celor autohtone, primele putând fi recomandate doar numai după experimentări de lungă durată. Evident, în cazul unor schimbări climatice severe va trebui luată în considerare o atentă promovare a speciilor xerofite în zona forestieră de câmpie, a unor specii mezoxerofite în etajul gorunetelor, a gorunilor în etajul făgetelor, în proporție mai mare a fagului în etajul amestecurilor de fag cu rășinoase, a fagului și a bradului în partea inferioară a molidișurilor, a molidului în subalpin, a zâmbrului și a jneapănului în partea inferioară a zonei alpine (atât cât va fi posibil, după experimentări de durată).

4.3. Cum diversitatea compozițională și structurală este o condiție fundamentală pentru asigurarea stabilității arboretelor la modificări climatice, va fi necesară renunțarea la culturi forestiere pure și unietajate, acordând prioritate înființării de arborete amestecate și, pe cât posibil, multietajate. În acest scop se impune adoptarea de tratamente intensive bazate pe regenerări naturale, cum sunt tratamentul codrului grădinărit, tratamentul codrului cvasigrădinărit, tratamentul codrului neregulat (promovat de Pro Silva Europa), astfel încât să se asigure permanența pădurilor și a funcțiilor acestora.

În aceste noi condiții climatice urmează să se ia o atitudine fermă împotriva tăierilor rase sau cvasirase. Se impune această măsură deoarece, după asemenea intervenții brutale, se produc eroziuni și alunecări de teren prin care este deplasată și o mare cantitate de carbon organic din sol. Prin mineralizarea materiei organice se eliberează dioxidul de carbon care se integrează în circuitul global al carbonului, contribuind astfel la intensificarea efectului de seră.

Cu acest prilej amintim faptul că cea mai mare cantitate de carbon sechestrat în pădurile țării noastre se află în sol (circa 700 milioane tone, din totalul de aproximativ 1200 milioane tone – date provizorii). Așadar, tăierile rase, favorizând eroziunile și alunecările de teren, sunt incompatibile cu eforturile actuale ale umanității de a stabiliza clima. Din păcate, actuala legislație silvică admite tăieri rase chiar și în păduri constituite în arii naturale protejate! În consecință, se impune imperios interzicerea lor, cu unele excepții pentru care suprafața parchetelor nu trebuie să depășească un hectar11(față de trei hectare admise de legislația actuală).

4.4. Din aceleași considerente și cu aceeași fermitate trebuie interzisă folosirea de tehnologii agresive față de sol la exploatarea lemnului (În unele condiții valoarea solului astfel distrus este chiar mai mare decât valoarea lemnului recoltat!). Suntem, deci, îndreptățiți să afirmăm că ecologizarea tehnologiilor de exploatare a lemnului este înțeleasă acum și ca un mijloc eficient pentru adaptarea silviculturii la schimbările climatice.

4.5. În condițiile climei aflată în schimbare vor fi afectate în primul rând ecosistemele forestiere fragile, destructurate, nepotrivite stațiunii, vulnerabile la vânt, la atacuri de insecte dăunătoare și boli. În consecință, în asemenea situații, se impun măsuri urgente pentru însănătoșirea, respectiv pentru creșterea rezistenței lor la adversități prin toată gama de lucrări silvice, bineînțeles, particularizate pentru fiecare caz în parte. Ne referim la lucrări de îngrijire, împlinirea consistenței, introducerea subarboretelui, formarea celui de al doilea etaj, combaterea prin mijloace biologice a insectelor dăunătoare, aplicarea de îngrășăminte și irigații (în cazuri speciale) ș.a.

Lucrările de reconstrucție ecologică sunt deosebit de utile pentru însănătoșirea pădurilor destructurate și devitalizate, aflate în zone afectate de schimbări climatice, cum sunt pădurile din câmpii și coline. Altfel, vom invoca opinia profesorului Marin Drăcea care, cu 75 de ani în urmă, afirmase că „ întreaga zonă forestieră de câmpie, precum și în întreaga antestepă [….] silvicultura își cântă deja cântecul lebedei”. Atunci, nimeni nu l-a ascultat; îl ascultăm noi acum.

4.6. Adaptarea pădurilor la condițiile climatice aflate în schimbare nu va fi posibilă fără creșterea ecosistemelor forestiere prin conservarea și refacerea biodiversității, cu precizarea că, în acest scop, diversitatea biologică urmează să fie luată în considerare nu doar pentru pădurile constituite în arii naturale protejate, cum s-a crezut până nu demult, ci pentru toate ecosistemele forestiere. Un rol indispensabil în acest demers îl au toate formele de biodiversitate: genetică, a speciilor, ecosistemică, a complexelor de ecosisteme. O importanță deosebită urmează să fie acordată lemnului mort, acesta având funcții de neînlocuit pentru asigurarea biodiversității, stabilității și stării de sănătate a ecosistemelor forestiere. Pe această bază s-a lansat lozinca „lemn mort pentru pădure sănătoasă”.

4.7. Va mai fi urgentă identificarea pădurilor naturale din zonele cele mai expuse la schimbările climatice – cum sunt păduri din stepă, silvostepă și din zone forestiere de câmpie – în vederea selectării și trecerii lor în regim special de conservare, cu atât mai mult cu cât acestea dețin un fond genetic adaptat la secete severe, indispensabil pentru producerea materialului de împădurire necesar ținuturilor respective. Ne referim în special la păduri de stejar brumăriu, stejar pufos, stejar ș.a.

4.8. De asemenea, mai avem în vedere implicarea cercetătorilor de genetică și ameliorarea arborilor forestieri, care, folosind metode moderne de investigație, vor fi în măsură să selecteze specii, subspecii și alte unități intraspecifice rezistente la adversități specifice schimbărilor climatice.

4.9. Mai amintim că actuala fărâmițare excesivă a pădurilor pe mici proprietăți este incompatibilă cu imperativul gestionării durabile a acestora, mai ales în condițiile schimbărilor climatice. De aceea, este necesar ca pădurile expuse la acest hazard climatic să fie administrate prin ocoale silvice de stat sau autorizate de stat, amenajate în comun pe unități de producție/protecție, independent de natura proprietății, costurile amenajării, administrării și gestionării lor urmând să fie suportate în mare măsură de la bugetul de stat.

Din păcate, tocmai pădurile de câmpie, care, în majoritatea lor, se află sub impactul schimbărilor climatice, sunt acum maltratate, brăcuite și chiar demolate sub ochii neputincioși ai silvicultorilor, cu îngăduința jandarmeriei, poliției și justiției.

4.10. După cum s-a arătat anterior, instituțiile publice internaționale de profil, cum este IPCC, estimează că schimbările climatice vor majora frecvența și intensitatea furtunilor, perioadelor secetoase și valurilor de căldură favorabile incendiilor. În aceste condiții, silvicultura românească urmează să fie pregătită să facă față la amplificarea doborâturilor produse de vânt și a incendiilor. Fără îndoială, chiar pădurile trebuie să fie pregătite pentru a face față la aceste hazarde naturale și antropice, după cum se procedează și în alte țări europene. Interesante sunt măsurile recomandate pentru pădurile de munte ale Europei (Maroschek et al., 2009), în baza unor studii și cercetări de specialitate (Lexer et al., 2002; Linder et al., 2008; (Zierl, Bugmann, 2007 ș.a.).

4.11. Dar adaptarea pădurilor la condiții climatice aflate în schimbare nu va fi posibilă fără implicarea unor specialiști silvici cu înaltă pregătire profesională de profil, formați la cursuri postuniversitare, cum sunt cele de masterat. În același scop vor fi necesare cercetări științifice de specialitate, în cadrul unor programe internaționale de profil.

Însăși prestigioasa revistă internațională Unasylva, în 2009, a dedicat un număr special adaptării pădurilor la schimbările climatice.

5. Contribuția pădurii și a silviculturii la atenuarea efectelor negative ale schimbărilor climatice

Pădurile și silvicultura oferă o multitudine de posibilități pentru atenuarea consecințelor provocate de schimbările climatice, dintre care în cele ce urmează ne vom opri doar asupra unora.

5.1. Oprirea despăduririlor.

Din planul B 3.0, elaborat de Earth Policy Institute (Brown, 2008), aflăm că despădurirea netă pe Terra este responsabilă pentru emisiile de carbon anuale estimate la 1500 milioane tone. În consecință, oprirea defrișărilor pe plan mondial până în anul 2020 s-ar dovedi una dintre cele mai eficiente măsuri pentru minimizarea în viitor a creșterii temperaturii pe Terra, ca efect al sporirii concentrației de CO2în atmosferă. Până în prezent doar în țările dezvoltate despădurirea netă este eliminată, continuând în cele aflate în curs de dezvoltare. Se estimează că despăduririle și alte modificări ale destinației terenurilor sunt responsabile pentru 15% din emisiile totale de CO2 pe Terra.

Din nefericire, în România, deși au fost adoptate legi favorabile îndeplinirii acestui obiectiv, despăduririle ilegale, unele chiar legale, continuă și în prezent, fără ca acestea să fie în întregime surprinse de statisticile oficiale, adăugându-se astfel la masivele defrișări din ultimele două secole, când procentul de împădurire a scăzut de la aproximativ 60% la 27% cât este în prezent (la 23%, dacă luăm în considerare numai pădurile funcționale sub raport ecologic) (Giurgiu, 2010). După acest indicator, România este considerată o țară relativ săracă în păduri, cu mult în urma țărilor europene cu condiții naturale apropiate de cele ale spațiului geografic românesc (Slovenia 63%, Austria 47%, Bosnia 43%, Slovacia 41%). Țara noastră se distanțează puternic din acest punct de vedere și față de Uniunea Europeană pentru care gradul de împădurire, recent stabilit12, este de 42 % (calculat în raport cu suprafața pădurilor și a altor terenuri cu vegetație forestieră).

Din păcate, în raport cu despădurirea, România se comportă după modelul țărilor subdezvoltate, în care defrișările continuă într-un ritm îngrijorător (aproximativ 12 milioane de hectare pe an).

Fără stoparea despăduririlor, sub toate formele în care acestea se manifestă, scade entuziasmul și eficiența eforturilor pentru întregirea domeniului forestier național. În aceste condiții românul, cu securea în mâna dreaptă, va defrișa mai mult decât, tot el, va împăduri cu lopata din mâna stângă.

5.2. Revigorarea împăduririlor.

Întregirea domeniului forestier prin împădurirea terenurilor degradate și abandonate este luată în considerare de toate programele internaționale referitoare la stabilizarea climei, existând în acest scop enorme resurse funciare (aproape două miliarde de hectare de terenuri degradate, la care se adaugă terenurile agricole abandonate).

Astfel, potrivit Planului B3.0 (Brown, 2008), prin împădurirea a 170 milioane hectare de terenuri degradate în 10 ani este posibilă sechestrarea a 950 milioane tone de carbon, necesitând aproximativ 20 milioane dolari. (Pentru comparație, aceste costuri sunt mai mici decât costurile necesare operațiunilor militare ale S.U.A. în Irak pe două luni!). Dacă la aceste lucrări se adaugă și împăduririle destinate conservării solului și combaterii inundațiilor, cantitatea de carbon sechestrat depășește 1000 milioane tone. Împreună, efectul benefic al opririi despăduririlor (1500 milioane tone carbon), cu înlocuirea combustibililor fosili în generarea electricității cu surse de energie neconvențională, cu trecerea la automobile hibride și la căi ferate electrice, cu îmbunătățirea gestionării solului, vor scădea emisiile de CO2în 2020 cu mai mult de 80% sub nivelul de azi (Brown, 2008). S-a lansat ipoteza potrivit căreia pe aceste căi se va reduce concentrația atmosferică de CO2sub 400 ppm, limitând astfel viitoarea creștere a temperaturii și, deci, contribuind la stabilizarea climei.

Chiar dacă conține unele imperfecțiuni și pare imposibil de realizat într-o perioadă atât de scurtă (până în 2020), planul analizat pune în evidență locul important – al doilea, cu circa 37% din efectul total – pe care îl dețin acțiunile de profil silvic în ansamblul demersurilor destinate reechilibrării climei pe Terra; totodată, arată cât de mari sunt responsabilitățile și eforturile comunității silvice internaționale în acest demers umanitar, unic în istoria silviculturii mondiale.

Este în afara oricărei îndoieli că România nu poate rămâne în afara eforturilor internaționale pentru restabilirea echilibrului climatic planetar, cum sunt împăduririle, existând în acest scop imense resurse funciare, respectiv aproape trei milioane de hectare de terenuri degradate, terenuri nerentabile pentru o agricultură profitabilă, precum și terenuri abandonate.

Din păcate, această nobilă activitate de interes național major în ultimele două decenii a fost marginalizată, aproape abandonată cu nerespectarea legilor, strategiilor și programelor adoptate și a obligațiilor internaționale, cum sunt cele referitoare la atenuarea consecințelor provocate de recentele schimbări climatice de natură antropică (Giurgiu, 2010).

Dacă vom lua în considerare „Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă” (2008) și „Programul național de împădurire” adoptat prin lege (Codul silvic, 2008), până în anul 2035 ar trebui împădurită o suprafață de două milioane hectare, ceea ce ar reveni de împădurit în perioada rămasă (2010-2035) câte 80.000 hectare anual, față de numai 500-1000 ha împădurite anual în perioada anterioară (1990-2010). Un sumar calcul demonstrează că arboretele programate să fie înființate pe cele două milioane hectare de terenuri din afara actualului fond forestier ar putea capta anual din atmosferă, prin fotosinteză, cel puțin 20 milioane tone de CO2, România putând astfel contribui semnificativ la efortul comun al umanității pentru atenuarea procesului antropic de perturbare a climei.

Nu vom omite nici rolul major al împăduririlor sub forma perdelelor forestiere de protecție pentru atenuarea consecințelor generate de schimbările climatice, cum este cazul, îndeosebi, al câmpiilor din sudul și sud-estul țării.

Păcat că, din neputința sau neștiința autorităților de profil, România nu beneficiază de fondurile nerambursabile alocate reîmpăduririi țării în scopul atenuării consecințelor încălzirii climei.

5.3. Reconstrucția ecologică a pădurilor destructurate.

Se apreciază că aproximativ 40% din pădurile țării noastre se află în diferite forme de destructurare și chiar de gravă degradare în substanța lor internă, cum sunt: arboretele cu deficit de consistență, arboretele având compoziții nepotrivite potențialului stațional, arboretele provenite din lăstari, arboretele echiene create în locul celor pluriene ș.a. Reconstrucția ecologică a acestor arborete – având carențe de consistență, compoziție, structură și proveniență – va aduce, în timp, un apreciabil spor de productivitate (cel puțin 30-40 %) pe ansamblul pădurilor țării. În aceeași proporție va crește și potențialul pădurilor de a capta dioxidul de carbon din atmosferă și de a stoca carbonul în biomasa forestieră și în sol.

Întărirea rezistenței ecosistemelor forestiere la adversități (furtuni, incendii, factori patogeni, atacuri de insecte dăunătoare ș.a.), care reduc potențialul pădurilor de a capta dioxidul de carbon din atmosferă, constituie o altă măsură eficientă de stabilizare a climei.

Conducerea unor arborete la vârste înaintate, când potențialul auxologic și cel de sechestrare a CO2este relativ redus, poate fi justificată din considerente ecologice întemeiate (funcții hidrologice, de conservare a biodiversității, peisagistice ș.a.).

Este interesant și important de observat că acțiunile silvice tradiționale referitoare la creșterea productivității pădurilor, cum sunt cele specifice reconstrucției ecologice, se află în ridicată corelație cu imperativul atenuării efectelor negative ale schimbărilor climatice.

5.4. Aplicarea corectă a lucrărilor silvotehnice.

Efectul pozitiv al împăduririlor și al reconstrucției ecologice a pădurilor va fi însă minim sau nul dacă nu vor fi stopate actele de maltratare și demolare a arboretelor, dacă nu vor fi corect aplicate tăierile de îngrijire, tăierile de regenerare și tăierile de conservare și de igienă – acum transformate frecvent în tăieri „pe alese” –, dacă nu vor fi ecologizate tehnologiile de exploatare a lemnului care ruinează solul, degajând CO2în atmosferă.

5.5. Interzicerea exploatărilor de lemn supranormative și combaterea recoltelor ilicite.

Depășirea prin exploatări a posibilității, corect stabilită de amenajamente, ca și recoltele de lemn ilicite (în ultimul timp acestea însumează multe milioane de metri cubi), diminuează potențialul pădurilor de a sechestra CO2 din atmosferă, ceea ce contribuie la potențarea efectului de seră.

5.6. Presiuni energetice.

După cum se știe, România are în față o mare provocare, anume: schimbarea de fond a conceptului de dezvoltare a sistemului energetic, în sensul de a începe analiza pornind de la noul deziderat al prevenirii schimbărilor climatice (Gheorghiu, 2010). În această concepție, Comisia Europeană, prin „European Strategic Energy Technology Plan (SET-Plan), urmărește ca cel puțin 14% din mixul de energie să vină din bio-energie la nivelul anului 2020, ceea ce va exercita o presiune și asupra silviculturii, căreia i se va solicita mai multă biomasă în scopuri energetice.

În acest context se va relua presiunea anterioară (din perioada comunismului) pentru înființarea de culturi speciale energetice, cu cicluri foarte scurte, de mare productivitate. Acestea însă necesită terenuri fertile, bine aprovizionate cu apă, pretabile la o totală mecanizare a lucrărilor13, pe care silvicultura nu le deține și nu va fi dispusă, sub niciun motiv, să defrișeze păduri polifuncționale situate în aceste condiții. Asemenea culturi ar putea fi experimentate pe terenuri agricole, de exemplu în Lunca Dunării, fără a afecta protecția digurilor.

În acest scop energetic urmează să fie folosite în mai mare proporție deșeurile de la exploatarea și industrializarea lemnului.

Nu vom fi de acord nici cu unele tentative expuse la nivel de dezbateri de Comisia Europeană referitoare la reducerea vârstelor de tăiere ale arboretelor și la supraexploatarea unor păduri, motivate de cerințe energetice. Există, în schimb, lemn de mici dimensiuni, recoltabil prin tăieri de îngrijire, care poate și trebuie folosit în scopuri energetice, dar prelucrat industrial (nu prin ardere), prin tehnologii moderne (CEI-BOIS, 2006).

Altfel se pune problema lemnului folosit drept combustibil prin ardere în sobe „tradiționale” din zonele rurale, dar și la periferia multor orașe, inclusiv a Bucureștiului. Cele 7-8 milioane de metri cubi de lemn obținut legal și ilegal (neînregistrat în statistici oficiale), folosit ca lemn de foc, prin ardere, emană cantități impresionante de CO2și de alte gaze, contribuind la intensificarea efectului de seră. În consecință, se impun adaptări de fond în privința asigurării cu surse de energie a zonelor rurale, în sensul diminuării drastice a ponderii lemnului (folosit prin ardere tradițională) în balanța surselor energetice.

Așadar, mai multe păduri de înaltă productivitate și sănătoase, mai puține păduri regenerate prin tăieri rase sau defrișate, mai mult carbon în solul de pădure, mai puțin lemn ars în sobe tradiționale, mai mult lemn în construcții și în produse din lemn durabile, toate, împreună, înseamnă mai puțin dioxid de carbon în atmosferă și o climă mai ospitalieră.

Dimpotrivă, consecințele negative ale schimbărilor climatice – cum sunt furtunile, incendiile, atacurile de insecte, reducerea potențialului auxologic și ecologic al pădurilor –, combinate cu acțiuni entropice de natură antropică – cum sunt defrișările, tăierile rase, recoltele de lemn excesive, inclusiv cele ilicite, tehnologiile de exploatare a lemnului extensive, destructurarea arboretelor ș.a. – transformă silvicultura dintr-o îndeletnicire nobilă de echilibrare ecologică (inclusiv prin captarea din atmosferă și apoi stocarea de CO2în biomasă și în solul de pădure) într-o activitate nocivă producătoare de entropie, favorizând creșterea concentrației de CO2 și de alte gaze cu efect de seră, potențând și agravând astfel în și mai mare măsură schimbările climatice nedorite.

6. Pentru o altă strategie forestieră

După poziția lor geografică și după starea în care se află, pădurile din România sunt și vor fi din ce în ce mai afectate de schimbările climatice. În același timp, crește considerabil rolul silviculturii pentru atenuarea impactului produs de încălzirea climei. Pregătirea pădurilor și a silviculturii la aceste provocări se impune cu necesitate.

Întrucât implicațiile generate de schimbările climatice modifică algoritmul gestionării pădurilor, va fi necesară adaptarea la aceste noi cerințe a strategiei, legislației, programelor și normelor tehnice din silvicultură14(Precizăm că însăși Comisia Europeană intenționează să actualizeze Strategia forestieră a Uniunii Europene, ținând seama de aspectele climatice).

În continuare, în același scop, prezentăm și alte câteva acțiuni referitoare la silvicultura României:

zonarea pădurilor în raport cu vulnerabilitatea lor la schimbări climatice;

subvenționarea, cel puțin în parte, de la bugetul statului, a gestionării pădurilor particulare din zonele expuse schimbărilor climatice;

încadrarea pădurilor din zonele afectate puternic de schimbări climatice în subgrupa pădurilor destinate protecției climei (menționăm că, în prezent, doar la 3% din pădurile țării li s-au atribuit funcții climatice!);

adoptarea unei clasificări unitare, la nivel de UE, referitoare la funcțiile pădurilor (în România există o clasificare performantă în această privință, Popescu-Zeletin, 1954; Giurgiu, 1988, 2007);

dezvoltarea metodologiei referitoare la elaborarea inventarului forestier național, astfel încât acestea să răspundă și cerințelor referitoare la implicațiile schimbărilor climatice. De altfel, metodologiile folosite în țările Uniunii Europene ar trebui armonizate, pentru a putea compara rezultatele naționale între ele, preluând și monitorizarea pădurilor și a silviculturii după criteriile și indicatorii adoptați de MCPEF, precum și aspecte de natură economică și socială;

experimentarea clasificării pădurilor după tipologia elaborată de Agenția Europeană de Mediu, pentru a stabili în ce măsură această clarificare poate fi folosită și în România, inclusiv la monitorizarea consecințelor generate de schimbările climatice;

elaborarea unor metodologii performante, necontestabile, în tranzacții comerciale și confruntări internaționale, pentru evaluarea stocului de carbon din păduri (în biomasă și în sol) și pentru cunoașterea conținutului de carbon în produse provenite din lemn;

amplificarea și aprofundarea cercetărilor științifice fundamentale, mult rămase în urmă (Allen, 2009), referitoare la impactul schimbărilor climatice asupra ecosistemelor forestiere și la adaptarea pădurilor și a silviculturii la acest impact, precum și la atenuarea schimbărilor climatice globale prin acțiuni silvice, în cadrul unor programe multi– și interdisciplinare internaționale finanțate prioritar din fonduri externe. Doar astfel vor putea fi înlăturate unele incertitudini științifice și lacune în acest domeniu. Totodată, este necesară instituționalizarea unui sistem de monitorizare a stării de sănătate a pădurilor pe termen lung la nivel național, integrat într-un sistem internațional (planetar), corelat cu inventarele forestiere naționale.

Acțiunile prezentate mai sus nu sunt decât o parte componentă a unei viitoare autentice strategii pentru protejarea și dezvoltarea durabilă a pădurilor, pentru modernizarea silviculturii, strategie care, în ciuda actualei crize economico-financiare, politice și morale prin care trece țara (de care toate partidele politice sunt responsabile), trebuie elaborată și aplicată.

Rezultatele implementării acestei strategii vor fi însă modeste sau stările se vor agrava, chiar și în România post-criză, dacă silvicultura nu va fi eliberată din sfera politicului, care a reușit „performanța” de a destabiliza sistemul managerial silvic, de a o bulversa sub raport organizatoric, aruncând-o de la un minister la altul, de a provoca discontinuitate în actul silvicultural, de a transforma pădurea într-un obiect de compensație electorală, de a dezbina și umili Corpul silvic. Desprinderea silviculturii de sub influența nocivă a partidelor politice se întemeiază și pe adevărul potrivit căruia, spre deosebire de alte domenii, într-un ciclu de viață al pădurii se pot perinda la conducerea țării cel puțin 25 de guverne de culori diferite!

Politicienii de astăzi, care vremelnic conduc țara, ar trebui să învețe mai mult din experiența benefică din trecut, cu înțelepciune dobândită, când la finele perioadei interbelice au fost încredințate înalte funcții de conducere unor elite de profil ale intelectualității – cum au fost prof. Marin Drăcea în fruntea silviculturii și acad. Gheorghe Ionescu-Șișești la conducerea agriculturii. S-a născut și dezvoltat atunci o perioadă de glorie pentru ambele domenii.

Cu această condiție, silvicultura va reuși în confruntarea ei cu actuala criză multiplă care a cuprins țara, criză suprapusă, din nefericire, peste implicațiile generate de schimbările climatice.