Padureanca Un Exercitiu de Fenomenologia Boli

Pădureanca

un exercițiu de fenomenologia boli

2.1. Popa Furtună – „Păpușarul”

Moara cu noroc a fost scrisă concomitent cu monografia Die Rumănen in Ungarn, Siebenburgen und der Bukomna în care slavici prezintă situația politică, economică și culturală a românilor de peste munți. în studiul din 1880, lumea descrisă în nuvelă e vbiect de cercetare sociologică, dar și etnologică.

Dincolo de inspirație și talent, Moara cu noroc se dove- -ic jte a fi, așadar, rodul unei autentice experiențe de viață a auto- :\-iui ei. Așa se explică și notația de mai târziu din Lumea prin ..re am trecut, la mijlocul drumului între Arad și Șiria sunt în :.y,np deschis cele două cârciume.

In Pădureanca descoperim, de asemenea, o anume comu- "ivne cu lumea prezentată. Acțiunea se desfășoară și în Șiria, co- —'ta natală a scriitorului. O mătușă a sa, „pădureancă”, fire inde- "-T’.dcnîă, Catarina, fiica lui Paia Slavici, se mărită în Cârti ci după bogătanul Sofronie Gîrba, om moale, fară voință, întocmai ca io:șovan din nuvelă. Căsnicia pare să nu fi mers bine încă de la început și în 1867 începe procesul de divorț. Se amestecă în relația celor doi și preotul din Curtici care ia partea lui Sofronie. După o conciliere de scurtă durată, la stăruința autorităților bisericești, tinerii se despart. Catarina moare în 1920 fi interesant de știut dacă în 1883-1884, când scrie Slavici nuvela, pădureanca se stabilise în București, și dacă nu cumva tocmai venirea ei îl determină să descrie întâmplările de

Cert este că și Pădureanca pornește de la fapte ce se verifică documentar și interpretarea că ea ar conține mai puțină „autobiografie” decât celelalte scrieri ale lui Slavici trebuie părăsită. Credem că realizarea capodoperelor din prima perioadă a creației lui Slavici se datorează, în bună măsură, aceastei „infuzii” de experiențe personale ale scriitorului – evident transfigurate artistic. Nu doar talentul de scriitor justifică reușita construcției unor personaje deosebite, ci și ochiul experimentat de fin psiholog și observator atent al naturii umane cu care a fost înzestrat romancierul.

Popa Furtună, personaj așezat în planul secund al acțiunii, este un astfel de erou a cărui complexitate scapă ușor cititorului la o primă lectură. Avem tendința să eludăm însemnătatea sa de prim ordin în țesătura relațională a scrierii, deși toate notațiile narato- riale care îl vizează o Indic. Busuioc tatăl și Iorgovan fiul sunt, în egală măsură, conduși, manipulați în deciziile lor majore de sfaturile părintelui Ioan din Socodor. Preotul – „păpușar” le marchează destinele iremediabil. Influența sa malefică are însă o justificare ce ține de domeniul psihiatriei. Popa Furtună este unul dintre eroii care reușește cu un mare rafinament să-și ascundă adevărata fire: el e un vanitos patologic.

Magdalena Popescu vorbea de ușurința cu care a distins îi; uitima perioadă a creației slaviciene cele trei categorii caracterologice cărora se subordonează personajele și, prin ele, nuvelele acestei ultime etape de creație: „egoistul, orgoliosul și pătimașul”. Această reușită se datorează schematismului personajelor, scriitorul eliminând multiplele contradicții interioare și acordându-le doar un viciu sau o virtute proeminentă și urmărind evoluția acestuia sau acesteia spre pedeapsă, recuperare sau triumf. Părintele Ioan este, între personajele lui Slavici, cel mai controversat prin multitudinea de fațete ale personalității. Doar o decantare atentă ne poate ajuta să identificăm notele sale definitorii. Ca și în cazul Anei din Moara cu noroc, primul cadru în care apare eroul sau prima notație a naratorului referitoare la el funcționează ca primă impresie. Așadar, e aproape imposibil de modificat ulterior.

Busuioc, bogătoiul cel mare din Curtici, se duce să ceară sfat de la popă, fiindcă popa e cel mai cu minte dintre toți. Cu altă ocazie, aceeași voce responsabilă din mulțime, a naratorului ce pare să știe totul (și de aceea e credibil), preluând gândul lui Busuioc despre cumnatul său, reamintește poziția privilegiată pe care o acordă rudele preotului, deși acesta era mai tânăr decât multe dintre ele: Busuioc era trecut de patruzeci de ani și cu vreo zece ani mai bătrân decât cumnatul său, însă acesta era popă, ba chiar om de frunte între popi, și de aceea neamurile nu făceau nimic fără de a-l fi întrebat mai-nainte pe dânsul.

Defapt, statutul său social de sfătuitor al obștei i-a asigurat, mai întâi de toate, părintelui Furtună trecerea deosebită pe care o avea la rudele sale și apoi „firea” sa: așa iute și furtunos cum era, el nu se pripea niciodată, ci-și lăsa timp, asculta cu luare-aminte și dădea mereu din cap și zâmbea din când în când cu încredere. îndemnurile date sunt urmate cu strășnicie de către cei care le cer. Nuvela nu consemnează vreun moment în care Busuioc să-l contrazică și părintele să nu sancționeze neascultarea. Primul moment este cel de la moartea lui Pupăză, când dominat de vinovăția morții acestuia, bogătoiul hotărăște, împotriva opoziției preotului, înmormântatea acestuia cu toată cinstea cuvenită: să-l întindă în casă, să-i facă toate pomenile, să fie prohodit de preoți și să aibă mormântul în pământ sfințit. Popa nu stătuse cu măinele în sân și toate ieșiră așa cum spusese el, nu cumnatul său. în cele din urmă, Busuioc frânt, muiat și atât de mâhnit îl convinge prin supușenie să renunțe la rigorile impuse anterior, ba părintele se oferă, chiar, să-i facă slujba cu șapte preoți și să-i sape groapa lui Pupăză în mijlocul mormintelor. .

E de neînțeles, ușurința cu care părintele Furtună dispune de canoanele bisericești după bunul său plac. Autoritatea și puterea pe care i le dă statutul său sunt folosite preferențial. Dacă e ascultat și urmat, face daruri, dacă nu, pedepsește exemplar. El eludează legile divine și atunci când e vorba de sine însuși. Pasiunea sa, vânătoarea, este una dintre practicile de la care preotul „este oprit și aspru osândit” .Mai bun cunoscător pare scriitorul care notează, din nou, atent la astfel de detalii: Dac-ar fi să cauți cu de-amănunt, nu prea îi ședea bine popii cu pușca, dar dacă i-ar fi trecut cuiva prin minte să-l oprească de la vânătoare, el și-ar fi ras barba și ar fi făcut ca și Iorgovan. Fără de câne și de pușcă nu putea trăi popa Furtună.

Nu știm dacă putem găsi o justificare pentru modul în care preotul Ioan din Socodor decide să acționeze fie când e vorba de sine, fie când e vorba de ceilalți în numele cărora își asumă responsabilitatea decizională. Suntem oricum mai circumspecți atunci când facem o analiză de ansamblu a consecințelor intervențiilor acestuia în viața satului și, în particular, a eroilor ce cunosc un destin dramatic: Iorgovan și Busuioc. Cât de vinovat e popa Furtună pentru declinul și prăbușirea nepotului său Iorgovan?

După moartea lui Neacșu, popa Furtună se făcuse om așezat. Nu-i vorba, tot mai mergea la vânătoare, tot mai mâna caii, tot mai ținea la prepelicarul lui, însă nu-i mai pria de nimic.

Mult ar fi dat să-l poate face viu pe Neacșu.

El nu era de vină c-a murit, dar tot ar fi fost mai bine să trăiască…

Fragmentul pune în evidență, mai bine decât oricare altul, calea prin care reușește preotul, la nivel rațional, să se disculpe și prin aceasta să îndepărteze de pe sine orice pată, indiferent de gradul de vinovăție. Inconștientul sancționează prin apatie ceea ce rațiunea achită cu atâta dezinvoltură „avocățească”. Să înțelegem că părintele s-a schimbat?! Că „semnalele” psihicului vorbesc despre această acută necesitate nu ne îndoim. însă naratorul riguros nu poate să nu consemneze evitarea cu bună știintă a acestora: Văzând-o pe Simina atât de perdută, el își făcea mustrări, căci dac-ar fi fost el cum se cuvine atunci când era vorba, Simina acum n-ar fi fost părăsită de toți. El, cu toate acestea, simțea și acum că e mai bine așa.

Părintele Ioan nu poate recunoaște că a greșit. Recomandările sale nepotrivite și contradictorii nu demonstrează decât vanitatea celui care consideră că are de fiecare dată dreptate. Pe de-o parte, îi cere lui Busuioc să-și lase fiul să-și trăiască traiul, pe de altă parte, îi interzice nepotului ștrengăriile. Unchiul nu pare să înțeleagă drama pe care o trăiește tânărul bogătan, se pronunță însă de fiecare dată cu o hotărâre de cunoscător și participant activ la suferințele acestuia. Ultima intervenție în narațiune a personajului se constituie, parcă, revelator, tot într-un îndemn anacronic: – Acum mai ales să-l lăsăm în pace și dacă nu-și vine în fire, atunci e rău. Acum mai ales, Iorgovan avea nevoie de ajutor. Scena următoare e a sinuciderii celui căruia îi fusese refuzată orice comunicare și al cărui strigăt de ajutor fusese ignorat. Unchiul, ca și tatăl său, mai bine-zis tatăl, la sugestiile unchiului dau, de fiecare dată, impresia unei intervenții în forță, a unui demers salutar când, de fapt, practică „politica struțului.

2.2; Tată și fiu

Busuioc nu prea stetea de vorbă cu oamenii, și unul dintre oamenii cu care mai ales nu stetea de vorbă era fiul său, Iorgovan.

La prima lectură această frază din Pădureanca, cea dintâi care vorbește despre raportul afectiv al celor personaje principale, nu e receptată, nici chiar de cititorul atent la detalii, altfel decât ca o caracteristică de fapt. Tatăl și fiul său mai mare au o relație glacială. Constatarea nu ne miră având în vedere parametrii istorici în care se desfășoară acțiunea nuvelei (lumea satului, secolul al XlX-lea). Și totuși acel „mai ales” anunță altceva. De ce Busuioc a ales să nu comunice cu Iorgovan? Care este motivația profundă a acestei decizii părintești atipice? îl vedem pe „bogătoi” cerându-i mezinului său, Filip, de optsprezece ani să scrie o scrisoare către cumnatul său, popa Furtună, așa cum zice el, că tot vine mai bine. Nu încape loc de discuție atunci când tatăl, așezat, ia o hotărâre. Fiul cel mic o respectă ad literram. Cu doi ani în urmă, la vârsta lui Filip de acum, Iorgovan luase pentru sine o decizie de o gravitate mult mai mare: abandonarea școlii. Dialogul de atunci, rememorat cu maximă acuratețe astăzi, notează o reacție neașteptată la un tată cunoscut ca fiind autoritar asemenea lui Busuioc. Privindu-și lung fiul, îngândurat, bărbatul ignoră răspunsul detașat prin care fiul îi anulase orice drept de intervenție și acceptă, după o scurtă vorbă cu popa Furtună, pasul „înapoi” al acestuia. De fapt, Busuioc nici nu fusese consultat anterior. Tatăl se pomenește — cu feciorul acasă zicându-i: – Taică, eu m-am gândit să mă dau și eu la plugărie. Și așa au rămas lucrurile. Plecarea lui Iorgovan după secerători, observăm acum retroactiv, e, în mod similar, rezultat al hotărârii tânărului pe care Busuioc nu o poate răsturna: Măi taică, eu zic să mă duc eu. Replica e echivalentă ca intenție și sens celei dintâi. Iorgovan e feciorul tătâne-său și aceasta traduce asemănarea și explică slăbiciunea lui Busuioc pentru întâiul său născut. Rămas să petreacă în Arad, Iorgovan cheltuie banii de faină, nu-i spune tatălui, deși n-ar fi avut decât să ceară, și știa că Busuioc îi dedea bucuros orișicât…. La hotărârea fiului de a pleca din nou , Busuioc începu să tremure (…), dar el nu era destul de tare ca să-l oprească. în confruntarea de forțe tată-fiu, în ciuda aparențelor, izbânda e de fiecare dată de partea feciorului. Nuvela nu surprinde vreun moment în care Iorgovan să fi împlinit voia tătălui său atunci când aceasta vine în contradicție cu a sa. Relevantă e în acest sens scena în care bogătoiul, după moartea lui Neacșu, decide, plin de remușcări, să o ia în propria casă pe pădureancă: – Iorgovane! grăi apoi oprindu-se în fața feciorului său. Nu pentru că vrei tu, nici pentru că doresc eu, ci fiindcă așa e rânduit de ai înțeles?!

— Nu! — zise el umilit – s-o lăsăm aceasta. Incapabil de a-i răspunde, Busuioc se depărtă fără ca să-i bage cuvintele în seamă. Eludarea e calea pe care bărbatul strâmtorat o alege pentru a putea să meargă mai departe cu fruntea sus.

Busuioc, privindu-1 pe Iorgovan, are sentimentul că se vede pe sine. Nu puține sunt momentele în care el își mărturisește aceasta. Privind , tatăl își spune: Eu în tinerețele mele aș fi făcut prostia aceasta, iar feciorul meu e tânăr. Dilema pe care o trăiește bogătoiul e una de profunzime. Confesorul său e, și de această dată, popa Furtună care îi sărise de atîtea ori în ajutor cu un sfat ce se voia salvator. Simina e pădureanca. Aceasta înseamnă apartenența la o altă lume, și mai ales, apartenența la o altă clasă socială – una mult inferioară aceleia din care fac parte cei din neamul lui Busuioc. Dacă prima distincție e percepută instinctiv, delimitarea față de fata lui Neacșu, datorată celui de-al doilea impediment, e formulat clar într-unul dintre dialogurile cu părintele Ioan: Te gândește, numai, că greu mi-ar fi s-o am noră dacă ar trebui să-mi fie rușine de ea. Pentru cumnatul lui Busuioc lucrurile sunt simple: n-o pune la masa ta dacă n-o vrei noră, nu te învoi s-o accepți, chiar dacă băiatul o voiește. Bogătoiul e hotărât doar în formularea dilemei sale: nu va putea să-și refuze fiul pentru că nu știe dacă face bine sau rău. Lipsa de discernământ în legătură cu fiul cel mare s-a răsfrânt mereu în îndrumarea deficitară a acestuia. Părinții trebuie să-i ajute pe copiii lor încă de la o vârstă mică să-și asume răspunderea pentru ei înșiși. întors de la școală pentru care i-a trecut pofta, Iorgovan se întoarce la plugărie, dar nu în poziția de slugă, ci în aceea de stăpân. Fără niciun merit personal, decât acela de a fi fiul lui Busuioc, el dictează tuturor, Șofron îl știa om care nu primește să fie purtat de slugile tătâne-său, îl consideră băiat de treabă, dar confruntarea care îi va aduce – datorită Siminei – față în față va scoate la lumină o opinie mai radicală: pădureanul vede în fiul nehotărât și nestatornic al lui Busuioc un ticălos, un om de nimic. Chiar dacă vorbele sunt spuse la supărare, în cazul lui Șofron cel prea gândit și așezat, ele nu aparțin doar momentului. Șofron și-a cunoscut întotdeauna locul în casa lui Busuioc, aceea de slugă cu simbrie, și din această poziție a respectat superioritatea (de treapta socială) lui Iorgovan. în disputa bărbătească pentru Simina însă nu are complexe. Se simte capabil prin ce este și ce are dobândit prin efort propriu. Se consideră îndreptățit pentru a o alege de soție pe Simina. Istoria sa e una a demnității și a luptei pentru depășirea greutăților: pădurean sărac ca toți ai săi, a coborât la câmpie ca să-și facă alt rost și a reușit. A fost cătană împără- tescă, apoi slugă cu simbrie mulți ani. Maturitatea l-a prins pregătit (economic și psihologic) să-și întemeieze o familie. Cu zece ani mai tânăr, nealtoit la vreme, Iorgovan se mișcă după cum bate vântul. Nuvela conține paragrafe întregi care împărtășesc cititorului această stare permanentă a tânărului bogătan. E grozav lucru când vrei să nu voiești ce vrei și simți că nu poți voi nimic, ci te duce altul după cum te poate. Și lucrul ăsta grozav îl simțea Iorgovan și acum.

Ii plăcea Simina, o Simina și acea Simina, dar nu era destul. Nu există obstacole mai mari în calea relației celor doi decât ei înșiși, pentru că dincolo de partea de vinovăție a tatălui, Iorgovan este cel ce deține răspunsul pentru reușitele sau eșecurile sale.

Relația cu Simina are două căi posibile de soluționare: varianta legală a căsătoriei și cea „clandestină”, a aventurii de o vară. Căsătoria nu poate avea loc. Nu Vica, mama lui Iorgovan, sau neamurile acestuia sunt cele care par a se situa într-o opoziție fățișă, cât Busuioc, bogătanul. Mama chiar se plânge că odată cu plecarea Siminei îi este alungată fata din casă. Intre cele două femei se statornicise, deja, o legătură mamă-fiică pe care nevasta lui Busuioc nu înțelege să o compromită atâta timp cât nu există un obstacol real. Pentru Vica, sărăcia Siminei nu e un impe¬diment, ci un atu al solidității atașamentului ei la familia sa nouă și bogată. în plus, pădureanca e înzestrată cu o serie de calități care fac din ea un ajutor indispensabil în gospodăria imensă a bogăto- iului la care mama lui Iorgovan și, ulterior, preoteasa din Socodor nu renunță ușor. La polul opus e Busuioc cel-'decis să nu accepte în ruptul capului mezalianța, deși, după cum el însuși i se confesa părintelui Ioan, așa bătrân cum e, s-ar face luntre și punte, dacă ar fi văduv, s-o aibă de nevastă. „Mărturisirea verifică și în real ce ar fi putut rămâne, păstrându-și valoarea probantă, numai în închi¬puirea lui Iorgovan, – nota Vasile Popovici -. Dacă acesta nu și-a pus nici o clipă măcar, la început, ipoteza căsătoriei cu Simina era pentru că știa foarte bine că ea nu putea fi acceptată de „familie” (de tată, cu alte cuvinte)” . Știm că nu „gura satului” se ridică împotriva celor doi. La întrebarea lui Neacșu adresată tânărului bogătan de ce nu vrea să o ia de nevastă pe Simina, notația aucto- rială surprinde: Iorgovan știa de ce nu voiește, dar era bătrânul acela slăbănog căruia nu voia să i-o spună, pentru că îl durea grozav cuvântul său în urechile lui. Așa că răspunsul conține jumătăți de adevăr: – Pentru că nevasta mea nu are să-mi fie numai mie nevastă, ci și părinților mei noră și rudelor mele om din casă, și ar trebui să fie moarte de om. Fărâmă de veridicitate se ascunde în ultima propoziție rostită. Simina știe că a fost mințită și cu prima ocazie nu uită să-l anunțe aceasta: – Iorgovane, tu ai mințit aseară și minți și acum. Bărbatul nu neagă, ci confirmă deosebita sa slăbiciune de a minți. Așadar tot o „slăbiciune”, de această dată cea a lui Busuioc, să fi fost obstacolul pe care îl căutăm?

Fără îndoială că Busuioc era „vrăjit” de pădureancă. Nuvela oferă destule exemple în acest sens. Am ales să prezentăm două fragmente care susțin cu detalii afecțiunea bogătoiului pentm Simina. După ce fata i-a respins cererea de a veni ca noră în casa sa, Busuioc cel mândru se gândește adesea cu năduf la curajul cu care ea l-a refuzat și imaginația răzbunătoare construiește scenarii nebunești: Adeseori, dac-ar fi stat Simina înaintea lui și i-ar fi poruncit să taie, să spânzure, să deie foc la casa lui, el s- ar fi supus orbește: tocmai de aceea el nu putea să împlinească dorința ei; îi era pa și când ar ști că dacă n-o va împlini, va veni ea însăși la el să stăruiască (cap. XVIII); întoarcerea ei în casa lui Martin cel cu mulți copii îl face să reacționeze similar: O vedea în gândul lui tăvălită, aruncată în uliți și întîia oară simți lămurit că dac-ar găsi-o așa, cum o vedea în gândul lui, ar ridica- o, ar curăți-o și și-ar încărca toată bogăția pe ea. îi era rușine de această simțire, dar nu se mai ferea de ea. (cap. XIX)

Nu credem însă că încadrarea tatălui văzut ca instanță interdictivă, în rolul de posibil rival al fiului, se constituie în bariera de netrecut între acesta și obiectul plăcerii sale și justifică ura. Acesta cu atât mai mult cu cât, așa cum am văzut, relația tată-fiu se dovedește a fi cel puțin bizară încă din vremea anilor de școală ai tânărului bogătan. în altă parte trebuie să căutăm resorturile acestei căsătorii compromise înainte de a se înfăptui. Ne vom întoarce pentru aceasta la protagonistul refuzului categoric: Iorgovan.

Cea mai importantă secvență de comunicare dintre Simina și tatăl ei, Neacșu, pe care o conține nuvela (cap. VI) îl are în centru pe Iorgovan. „Bătrânul”, asemenea bătrânei din Moara cu noroc, nu se dezice și, cu seninătate, dar și cu o formă de detașare a celui care privește din afară, cu ochiul experimentat al vieții trăite, îi construiește acestuia, din câteva linii de forță, un portret credibil, obiectiv. Imaginea e a unui tânăr slab de înger: Dac-ar fi un om ca Șofron, – observă tatăl – ai putea să treci și prin foc și prin apă alăturea cu dânsul; dar grea e tovărășia cu un om care nu se uită mereu înainte, ci caută la tot pasul în dreapta și în stânga, ca să vadă cum vor alții să-l ducă. Comparația nu e una didactică, ci una lămuritoare care vorbește despre un minus, o absență pe care Neacșu o identifică în personalitatea lui Iorgovan: tânărul bogătan nu cunoaște responsabilitatea de sine. Bătrânul pădurean nu se înșală. Nuvela nu menționează niciun moment al asumării unei decizii importante în viața tânărului câmpean. Există însă nenumărate pasaje care vorbesc despre rețineri, ezitări sau abandon în educație, în raporturile inter sau chiar intrapersonale. La doar douăzeci de ani, acest bărbat își pierde interesul pentru cunoaștere, instrucție, activitate profesională de orice fel; trăiește sentimente de incapacitate, de inutilitate, de culpabilitate, alege izolarea, refugiul în singurătate, cunoaște neîncrederea, inconsecvența, anxietatea, are probleme de identitate, atitudini problemati- zante, preocupări tanatofile… Termenii din domeniul psihologiei modeme vorbesc despre simptomatologia unui depresiv. în aceste condiții, raptusul suicidar care încheie nuvela, chiar dacă nu se justifică pe deplin, vine oricum mai puțin neașteptat, căci psihologia tradițională a asociat întotdeauna depresia cu suicidul.

Pentru a evita riscul încadrării restrictive (chiar în parametrii științifici) de orice fel, ne propunem să ne întoarcem, pentru construirea unui portret cât mai complet al eroului, la bogăția de detalii pe care ni le oferă nuvela lui Slavici. Simina cea îndrăgostită are propria sa părere despre tânărul bogătan. Afecțiunea alterează obiectivitatea observației, dar nu îi știrbește intuiția de fond: Simina se uita în calea lui. Venea drept, cu capul sus, cu pasul ușor, iar ochii nu îi mai erau ascunși sub genele dese, ci se aruncau îndrăzneți în lume: acesta era feciorul lui Busuioc bogă- toiul, omul mândru și încrezut în el, care nu se sfiește niciodată.

— Eu nu pot să plec, grăi Simina. Nu pot eu să-l văd așa și să mă deportez.

Momentul acesta urmează celui în care Iorgovan a cercetat locul în care murise Pupăză. Pădureanca detectează în schimbarea faciesului (până acum depresiv), o schimbare de atitudine existențială. Iorgovan a găsit soluția ieșirii din impasul „vidului”. Femeia intuitivă și profund implicată o citește și, speriată de gravitatea ei, ia hotărârea renunțării la plecare. Nu înțelege să îl abandoneze pe Iorgovan aflat la un pas de o moarte ce se anunță violentă. Mândria e văzută ca un defect de adâncime al personajului. Ea ascunde, ca o platoșă, golul lăuntric. Găunoasă însă aceasta lasă să se vadă interiorul pe care toate personajele îl decodifică la fel; chiar și Busuioc. Ca tată el se bucură și atunci când nu prea are de ce. A te lăsa păcălit, nu e tot una cu a fi păcălit și bărbatul știe asta.

2.3. Iorgovan cel depresiv

Nuvela Pădureanca este inspirată din împrejurări și eve¬nimente social-istorice reale: este vorba de epidemia de holeră din vara anului 1873, observa Sara Iercoșan în paginile consacrate acestei creații lui Slavici în Dicționarul analitic de opere literare. Studiile recente de demografie istorică având ca subiect comitatul Aradului, ca acela al lui Comeliu Pădurean , susțin prin datele ofe¬rite ipoteza enunțată de criticul literar. Investigația e interesantă, deoarece conduce în plus la noi observații.

In coordonatele acestui timp narativ, cititorul cunoaște și vârsta eroilor prezentați: Iorgovan era (băiat) de douăzeci de ani, Simina fată de optsprezece ani, Șofron om de treizeci de ani. Notația își are rostul ei. Din punct de vedere psihologic ea îl așază pe Iorgovan în rândul „adolescenților” în opoziție clară cu Șofron considerat a fi bărbat matur, ceea ce implică responsabilitate deci- zională, cel puțin. în raport cu Simina intuim, de asemenea, o dispunere adversativă. Lămuritoare ne sunt însă în acest sens, câteva repere oferite de această nouă disciplină socială a anilor ’60, demografia istorică.

In deceniul opt al secolului al XlX-lea, Geărge Barițiu făcea o remarcă importantă în ceea ce privește distribuția pe vârste a celor care se căsătoreau: „Până în anii din urmă, cei mai mulți ti¬neri se însurau până la etatea de 24 de ani și, cele mai multe tinere, de la 15 până la 20 de ani” . în general, media de vârstă a bărba¬ților aflați la prima căsătorie în tot Ardealul, așadar implicit și în comitatul Aradului, este de 23-25 de ani, din cauza rigorilor legilor militare austriece care interziceau tinerilor încheierea de căsătorii înainte de a se fi prezentat de trei ori la tragerea la sorți pentru serviciul militar . Studiul Sorinei Bolovan dedicat familiei din satul românesc din Transilvania (a doua jumătate a secolului al XlX-lea și începutul secolului al XX-lea) conține date suplimen¬tare referitoare la acest aspect administrativ deloc de neglijat: Codul civil general austriac, introdus prin patentă imperială din 29 mai 1853 și Legea despre complinirea armatei în Imperiul Austriac din 29 sempembrie 1858 interziceau categoric tinerilor sub 22 de ani să se căsătorească. Datoria de a efectua serviciul militar era generală și intra în vigoare în anul împlinirii vârstei de 20 de ani. Erau scutiți de armată băieții cu defecte fizice sau psihice, unicul fiu într-o familie, fratele sau nepotul de care depindea întreținerea familiei și cei care răscumpărau această obligație cu o sumă de bani (1200fl.) în cazul unor căsătorii înainte de împlinirea vârstei prescrise de lege, erau acceptate dispense, dar cererile de dispensare de la minoritate trebuiau trimise către episcopie însoțite de o motivație foarte puternică a necesității încheierii căsătoriei. Dosarul conținea o mulțime de acte și declarații (ale tinerilor, acordul părinților), certificate medicale. Autoritatea bisericească și cea laică încercau să descurajeze, prin birocrația obținerii dispensei, ^încheierea unei asemenea căsătorii premature.

In cazul în care Iorgovan ar fi dorit o căsătorie cu Simina, nu ne îndoim că Busuioc, în ciuda opoziției sale, ar fi rezolvat atât problema serviciului militar de care naratorul nu vorbește niciodată, cât și a obținerii dispensei de minoritate fără de care nu se putea oficializa relația celor doi tineri. Nu e de trecut cu vederea, faptul că dincolo de obstacolele menționate, în calea tânărului bogătan se mai interpuneau și aceste două social-administrative, motiv în plus ca să-i „treacă pofta” de a se însura cu pădureanca. Credem, însă, că, în orice caz, gândul cununiei era departe de Iorgovan. Băiatul era cu minte, dar mintea e și ea după timpuri și împrejurări așa că tinerețea cea fragedă îl face să aibă în vedere doar posibilitatea aventurii: Nu dar se gândea Iorgovan, ci numai la un fel de Simina, care vine și trece și nu lasă-n urma ei decât părere de bine că a fost. Afectiv însă intenția e trădată de realitate. Cu greutate, tânărul recunoaște mai întâi sieși, apoi în fața fetei că zbaterea sa era zadarnică o Simina, o pădureancă era pe lumea aceasta, și de aceasta el nu putea scăpa. Obsesia pentru acea Simina îl face pe Iorgovan să, se simtă prins în mrejele îndrăgostirii. Purtat de sentiment, tânărul o caută, o găsește, dar întrebat de aceasta: Ce vrei tu cu minei el răspunde: Nimic! Știu că-mi ești dragă de mi s-au urât zilele. Mărturia e sinceră și ea exprimă cel mai bine starea de fapt. Bărbatul-băiatul nu face altceva decât să își asculte inima. Ca orice tânăr îndrăgostit, el dorește să o aibă aproape pe cea care e obiectul și subiectul pasiunii sale. Nu există niciun gând îndreptat spre o asumare a unei responsabilități de orice natură ar fi fost ea. întoarcerea cu pădureanca acasă îl determină însă să se gândească la reacția părinților și notația auctorială reține cu minuțiozitate fiecare mișcare, orice tremur lăuntric: Și-i era greu lui Iorgovan să deie fața cu părinții săi. N-ar fi vrut, ferească Dumnezeu, ca ei să creadă că el umblă cu gândul de a și-o lua de nevastă pe Simina, dar o iubea, și încă mai puțin a vrut ca cineva să simtă că-i este dragă și nu voiește s-o ieie.

Pentru tânărul bogătan lipsa intenției de a se căsători nu înseamnă și coborârea Siminei de pe piedestalul pe care au ridicat-o sentimentele lui față de ea. Ea e mai mult decât o „slăbiciune”, de aceea reacționează cu o virulență neașteptată – amenințând cu sinuciderea – atunci când fata îl învinuiește de faptul că își ascunde cu rușine de lume dragostea pe care o are către ea. Nu există în nuvelă niciun fragment explicit sau implicit care să o plaseze pe pădureancă în alt loc decât cel de la început. Ea ocupă total și definitiv sufletul lui Iorgovan. în aceste condiții, tânărul nu acceptă nici din partea celorlalți o altă raportare la imaginea fetei. Simina deține o poziție privilegiată și în raport cu el, și în raport cu ceilalți. „Scrietorul” va plăti scump vorbele despre pădureanca ce se ține cu Șofron. Nu cuvântul Șofron îl determină să reacționeze cu violență, ci denigrarea tinerei prin verbul se ține, plin de cono- tații, îl scoate din minți. Cu câteva clipe în urmă, Iorgovan sub semnul amintirii îi construia acesteia un portret inedit. Cititorul atent îl recunoaște. E portretul din inimă. Petrecerea, băutura îi determină confesiunea: Măi! Știi tu că fata aceea, aceea-i fată, măi! Cum nu mai e alta pe lume.

Vasile Popovici consideră că Iorgovan sperase în varianta „clandestină” a relației sale cu Simina, dar tatăl însuși îi separase pe cei doi tineri prin îndepărtarea fetei. Că Busuioc crede acest lucru e de netăgăduit. A mea e vina, numai a mea! zicea Busuioc. Și așa zicea și Iorgovan pentru care era comod să lase responsabilitatea eșecului personal pe umerii altuia. Tatăl respinge cu vehemență ideea aventurii celor doi. Imaginea lui Pupăză, fratele său, copil din flori, ce năștea milă, dar și ilaritate în jur prin handicapul său, îl marchează radical: fiul său cel mare nu poate repeta destinul bunicului său fară urmări. Teama de sancțiunea păcatului și consecințele lui e mai mare decât repulsia față de acesta. Pentru Iorgovan, Pupăză era Pupăză, tot acel Pupăză pe care-l știa din copilărie, care-l purtase-n cârcă, pe care atât de adeseori îl necăjise și care pe el nu l-a necăjit niciodată. Nu găsim în text nici un indiciu care să ne conducă spre un gând analog cu cel al lui Busuioc formulat clar (- Lasă-l, frate, să-și trăiască și el tinere- țele. (n.s. zise părintele Furtună); — Ba nu-l las! grăi Bâsuioc scurt. II vedea parcă, pe Pupăză făcând mătănii și sărutând pământul). Tânărul vede în moartea morarului, o soluție posibilă și pentru sfârșitul său. Raportarea la acesta nu are și alte conotații. Care este atunci explicația abandonării și acestei variante de către Iorgovan?

Nici acum, nici cu un an înainte, Iorgovan nu o sărutase pe Simina. El își făcea mustrări că n-a sărutat-o nici măcar o dată. Nu era băiat rușinos de felul lui, și chiar în cele dintâi zile a voit s-o facă. — Tu știi că eu te las de bunăvoie, îi zisese ea atunci; de ce vrei s-o faci cu de-a sila? De atunci înainte el nu mai voia…

Orice decizie devine validă doar atunci când băiatul are convingerea faptului că deține controlul absolut al punerii ei în aplicare. Iorgovan nu poate trăi fără să simtă permanent gustul puterii. Tot așa cum nu poate supraviețui decât în perimetrul riscului. Curticiul ca zonă de graniță, marginală, e propice formării și dezvoltării unor asemenea trăsături exacerbate de personalitate, ca și constituirii unor identități difuze, permeabile în sens de dispuse la adaptări cameleonice adesea nemotivate. Tânărul bogătan e poate reprezentantul cel mai fidel al locului său de baștină. Coexistă în sine ușurința lepădării portului său de „plugar” cu conviețuirea interetnică întotdeauna bună. Prietenul său din perioada școlii ară- dene, devenit tovarășul de pahar, e Buczy Arpad. Iorgovan ascultă și tresaltă la fel la cântecul lui Novac, și Ia Ciardaș. Bărbatul, cu greu poate fi însă considerat ca tolerant atâta timp cât delimitarea de ceilalți îi e a doua natură. Mândria nu îl lasă să treacă dincolo de sine. Chiar și atunci când desfrâul se convertește în viciu, dezgustul față de cei care i-au fost alături își păstrează aceeași intensitate ca la început, când remușcările nu-i dădeau pace. Acum, el nu-și mai făcea mustrări atât de amare ca-n rândul trecut singurul exercițiu de igienă interioară constă în a se exclude apriori pe sine din șleahta lor: A petrecut, dar la urma urmei cu cine? Cu niște oameni pe care nu-i mai văzuse și care n-o să-l mai vadă în viața lor pe el. Niște scârnăvenii! Ce-i pasă lui de ei?!

2.4. O lume bolnavă

Lumea din Pădureanca este populată, așadar, de indivizi care trăiesc, conștient sau nu, sub semnul bolii. Busuioc, „tatăl denaturat” și Iorgovan „cel depresiv” își păstrează, în ciuda „beteșugurilor” lor, până la final, statutul privilegiat în lumea satului pe care îl conferea averea deținută. în spațiul creației lui Slavici, Pupăză este primul personaj care cunoaște din cauza bolii oprobriul public atât în viață, cât și după moarte. Modul în care oamenii aleg să se raporteze la fratele vitreg al lui Busuioc, bărbatul marcat de handicapul fizic și psihic, e unul obișnuit în acest spațiu. Anormalul trebuie sancționat – susțin oamenii acestor locuri – printr-o clară delimitare a acestuia de normal. Boala devine un stigmat ce individualizează și izolează totodată. Moartea violentă, fie și accidentală a acestuia, întărește ideea singularității lui Pupăză în lumea satului său și impune cu necesitate tratamentul diferit pe care îl va cunoaște odată cu moartea.

Ințelegem, astfel, de ce, moartea lui Pupăză descătușează energiile latente ale oamenilor. Personalitățile par să se recompună sub tușa groasă a evenimentului inedit din viața satului. Nu identificăm notații auctoriale care să surprindă introspecția vreunuia dintre eroi. Textul lui Slavici nu conține așa ceva. O astfel de investigație va fi opera altui timp. Cititorul de azi se simte însă copleșit de vâltoarea reacțiilor și consecințele lor în lanț. Poziția sa de observator neutru nu îi e scut protector. Dimpotrivă. Unda de șoc e resimțită cu o intensitate mult mai mare. El e cel care sesizează faptul că asemenea primei confruntări cu reflecția din oglindă, impactul de natură emoțională pentru fiecare participant în parte e unul de amploare: Mort de moarte năprazrtică, strivit de roatele mașinei de treierat: ăsta era un lucru nemaipomenit în Curtici, și pe cât de iute se duse vestea despre el, pe atât de în grabă alergară și oamenii la moara lui Busuioc.

Acidentul fatal descoperă o imagine nudă a unei modus mortis; marca definitorie a unui modus vitae. Că momentul e unul de răscruce în firul narațiunii aflăm chiar la o primă lectură, căci derularea firului povestirii se întrerupe o dată cu stingerea morarului. Popasul e unul care cheamă la reflecție și propune o schimbare de macaz: Murind omul încetează a mai trăi, dar nu piere din lume: sufletul lui rămâne și petrece cu cei vii, umblând pribeag de la om la om, ca să-și ceară de la fieștecare dreptatea, să mângâie pe cei ce i-au îndulcit viața și să mustre pe cei ce i-au amărât-o, și vai ție dacă vei fi greșit de dânsul, căci pretutindenea unde se ivește el stai și tu, ca să fii judecat.

Fragmentul nu propune, ci legiferează o tradiție, de aceea tonul naratorului este acela al autorității unui reprezentant al obștei sătești mai mult decât al unui observator din afară. Nu regăsim însă aici aproape nimic din cultul creștin al morții. Mai degrabă rândurile ne conduc la cuvintele părintelui Pavel Vesa, doctor în istoria Bisericii Transilvănene a secolului al XlX-lea: „Dintre toate practicile populare și diferitele obiceiuri extrareligioase ce s-au transmis prin tradiție, din generație în generație, niciuna nu are rădăcini mai adânci în sufletul românului și nu s-a menținut cu atâta tenacitate ca rânduielile observate și împlinite în legătură cu moartea, înmormântarea și cu starea sufletului după moarte” . Capitolele IX-XI ale nuvelei slaviciene întăresc afirmația de mai sus în sensul unei aprofundări a acestei viziuni eshatologice. Modul în care satul, preotul și Busuioc se raportează la cel decedat e unul surprinzător. Mort fară lumânare, Pupăză nu va fi înmormântat, în ciuda insis¬tențelor fratelui său cu stare, altfel decât decide tradiția locului: fară slujbă, în afara cimitirului. Obiceiul e în afara canoanelor bi¬sericești. Ostracizarea e nejustificată. Pupăză cel lovit de soartă (prin handicap fizic și moarte violentă) devine un proscris și al celeilalte lumi doar pentru că fusese mai întâi al acesteia. înmormântarea sa respectă tiparul – canonic vorbind – al unei rânduieli pentru sinucigași. „Nimic nu e mai înfiorător pentru românii tran¬silvăneni – scria Simion Florea Marian – decât aceea când moare cineva fară de lumină, și niciun păcat nu e mai mare de a lăsa pre un om, fie chiar și cel mai înverșunat dușman, să moară fără de lumină” și acesta pentru că „se considera că aceasta e un semn în¬vederat că respectivii și în cealaltă lume vor fi lipsiți de lumină”

Marcat de această practică a locului, preotul din Socodor va insista pentru săvârșirea unei ierurgii. Mortul fără lumânare nu va avea bocitoare, oamenii nu vor veni la privegherea sa, îngroparea nu va avea loc în pământ sfințit. Bogătanul Busuioc însă cuprins de un profund sentiment de vinovăție (se consideră responsabil pentru sfârșitul crunt al lui Pupăză) ține să-l îngroape cu toată cinstea: să-l întindă în casa lui, să-i facă toate pomenile. Asemenea părintelui Ioan, Vica, soția lui Busuioc, se declară împotrivă. Femeia își susține opoziția exprimându-și atașamentul pentru obiceiul ca mortul să rămâie unde i s-a stins viața. Motivațiile celor doi sunt aparent diferite, dar scriitorul, cu subtilitate, notează în secvențe repetitive aceeași imagine chinuitoare pentru amândoi: îl vedeau mereu fâcând mătănii și sărutând pământul. Dincolo de moartea sa, niciunul dintre ei nu se poate desprinde de figura atipică pe care o reprezintă în ochii tuturor morarul: Acest Pupăză, un om de vreo patruzeci de ani, era mai scurt decât toți oamenii scurți, cu capul de tot mare, cufâlcile ieșite și cu ochii înfundați în cap și îi ziceau Pupăză pentru că era cam tont de felul lui și umbla crăcit, încât parcă șchiopăta de amândouă picioarele. Pe omul viu oamenii îl evitaseră, și mort fiind vor proceda la fel. Discret se inserează în mintea cititorului ideea că altundeva se ascunde explicația pedepsirii atât de drastice a morarului. Oamenii veniți la priveghi, unde se cerea voie bună și multă gălăgie, se uitau mereu cu frică la ușă și la ferestre ca să vadă dacă nu cumva se ivește Ucigă-l-Toaca, fie vreun strigoi ca să le ceară socoteală pentru gălăgia ce o fac. Doar un pădurean, Neașcu spunând Iartă-mă, Doamne, dacă-ți calc voința! îndrăznește să intre la mort. Pas cu pas, cititorul se convinge de faptul că sărmanul Pupăză, „monstru din naștere”, „copil pierdut” (lăsat de maică-sa, o femeie Jără că¬pătâi, la moara lui Busuioc), copil nelegiuit” „cel mort cu moarte (pre)facută” e văzut – chiar dacă nu se spune niciodată asta – ca moroi. Așa se și explică, de altfel, asocierea pe care satul o face dintre moartea lui Iorgovan și moartea morarului, știut fiind faptul că, în aceeași tradiție populară, dacă moare un strigoi, el trage după sine în mormânt din rudele apropiate. Mort de aceeași moarte – căci l-au frânt și pe el roatele ca pe Pupăză – tânărul bogătan se stinge având-o alături pe femeia iubită a cărei principală grijă va fi ca, odată ce i se va curma suflarea, să ceară cu glas așezat și deschis o lumânare. Nu credem că în economia lucrării e o întâmplare faptul că nuvela se încheie cu rostirea acestei cereri a cărei semnificație trimite, întâi de toate, la ideea împăcării. Slavici, moralistul în sensul pur și nealterat al termenului, nu se dezice: a rămas egal cu sine însuși până la sfârșit.

2.5. O lume sănătoasă

Simina are toate atributele unui autentic locuitor al Țării Zarandului: e mândră (sărăcia e dusă cu demnitate, nu cu umilință), generoasă, ospitalieră și deschisă cu ai săi și cu străinii în egală măsură; trăiește un puternic sentiment al apartenenței de neam, fără ca acesta să se transforme într-una de castă. „Drumarul” – a se înțelege călătorul – care îi calcă pragul casei sau câmpeanul pe care îl cunoaște atunci când coboară pentru a munci, mânată de nevoie, pe holda acestuia e considerat, fară rețineri, un partener potrivit al unei bune comunicări. Deși viața sa e jalonată de norme de comportament impuse de puterea tradiției, fata respiră un aer de libertate care le dă celor din jur impresia unei personalități de excepție a cărei trăsătură definitorie e forța interioară, deși ceea ce impresionează, mai întâi de toate, e frumusețea fizică. E deșteaptă, popă, și bine făcută, și e frumoasă mare minune e por¬tretul pe care îl face Busuioc fetei și îl prezintă părintelui Ioan în încercarea disperată de a găsi o cale de a o îndepărta de fiul său. Cunoscând-o, popa Furtună va fi, la rândul său, profund impresio¬nat. Va încerca însă o formulă prin care să micșoreze această ima¬gine în ochii tânărului îndrăgostit. Fata nu-i slută și-i mai vicleană decât o șerpoaică cu pui: să nu aflu că umbli după ștrengării. E prima impresie „trucată” pe care i-o împărtășește el lui Iorgovan și pe care o însoțește, voit, de interdicția oricărei aventuri în speranța că tânărul va renunța la orice gând legat de pădureancă.

Cititorul nu are o viziune complet diferită despre eroină decât cea a personajelor. El sesizează faptul că Simina e un exemplar rar, chiar și în perimetrul creației lui Slavici. Și aceasta nu datorită pulsației permanente a vieții care o definește, ci prin sănătatea mentală, psihică pe care și-o păstrează pe tot parcursul nuvelei. Eroina e un personaj „sănătos” care nu iese erodat din micile sau marile bătălii ale vieții de zi cu zi, ci maturizat de experiența trăită.

Ultimele studii de psihologie comportamentală vorbesc despre ușurința cu care omul reușește să-și modifice parametrii de normalitate ai psihicului sub imperiul problemelor cotidiene. Egoismul, vanitatea, patimile dau personalităților marcate o orien¬tare disfuncțională ce poate fi așezată, adeseori, în teritoriul pato¬logiei. „Anxietatea de moment” – o caracteristică implicită a efor¬tului uman de evoluție – se acutizează sau cronicizează sub semnul „amenințării” devenind „anxietate ca trăsătură”. Granița care mar¬chează începutul „suferinței” psihice e fin trasată și de aceea, uneori, e greu de precizat poziția ei.

Supusă la o presiune psihologică deosebită, pădureanca reușește să nu cadă pradă „bolii” printr-un talent al adaptării de excepție. Gesturile sale, din timpul multelor confruntări cu Busuioc sau Iorgovan pe care ni le aduce în fața ochilor nuvela, dezvăluiesc o persoană atentă la găsirea unor soluții prin care să-și protejeze integritatea psihică. O vedem în „poziția de luptă”, cu spatele arcuit construind parcă o„armură corporală sau psihosomatică”, cu privirea încordată pentru a reține orice mișcare sau replică a adversarului. Situațiile neplăcute sau cele care îi provoacă durere sunt escamotate, inconștient, dar salvator, de „gesturile de autoliniștire” care urmăresc reducerea anxietății. Frecarea mâinilor, trecerea lor prin păr, râsul ca reacție nervoasă asigură o descărcare, o eliberare de suferința la care o supune interlocutorul agresiv.

Un moment de maximă tensiune și solicitare nervoasă cunoaște eroina odată cu plecarea tatălui ei din Curtici pleacă singur. Fiica sa a ales să rămână alături de Iorgovan dintr-o responsabilitate asumată pe deplin: ea i-a sucit mințile băiatului, ea e vinovată de „rătăcirile” tânărului bogătan, așa că, doar ea îl poate scoate la liman. Nu că nu vreau: nu pot îi explică tânăra părintelui său care pentru prima oară face uz de calitatea sa de tată pentru a o determina să-l urmeze. Cu înțelepciunea vieții trăite frumos, Neașcu traduce în alte cuvinte decizia fetei pe care nu doar o acceptă, ci și o susține în final: Ea are dreptate: când știi că moartea poate să te ajungă în tot ceasul, nu trebuie să-ți calci pe inimă. Simina va rămâne însă cu amintirea opoziției tatălui său formulată ferm pe care ea nu a respectat-o. O altă vinovăție, a Siminei față de Neacșu, va deveni acum mai mult sau mai puțin conștient, obstacolul ce se interpune în calea oficializării relației celor doi tineri. Nu este vorba de o cotitură, încă una, din calea întortocheată a „iubirii” lor, ci de un capăt de drum. Asistăm la decesul acestui sentiment ce consumase până la epuizare energiile celor direct sau indirect implicați. Simina își va plânge de acum înainte nu doar tatăl, ci și „dragostea” pierdută. Ceea ce va urma este privegherea și îngroparea afecțiunii care va surveni odată cu moartea lui Iorgovan: Câtă nebunie, câte dureri pe urma ei! – și totuși, simțindu-se cumințită, Simina începu să plângă. Era trezită din aiureala ei, dar perdut îi era și farmecul vieții, și de câte ori ea încerca să reînceapă povestea curmată, îi răsunau în ureche vorbele: «Pui de cuc în cuib de cioară! Simino! fata meal»

Prima întâlnire a lui Iorgovan cu Simina cea nouă de după decesul lui Neacșu va avea loc , în casa părintelui Furtună, unde pădureanca alesese să stea pentru a-i fi aproape tatălui ei, așa cum nu-i fusese în ultimele ceasuri. Fără să fie în voie de nuntă, tânărul acceptase la insistențele lui Busuioc să îl însoțească pe acesta când o va cere de nevastă, așa cum spune tradiția, tatăl în numele fiului. E fabuloasă notația auctorială a frământărilor lui Iorgovan pus față în față cu decizia însurătorii sale: Era învrăjbit cu sine însuși, și firea și dorințele i se schimbau pe ceas, pe minut. Simțământul de strâmtorare însă care îl cuprinsese atunci , când Neacșu se învoise ca să plece cu Simina , mai ales acest simțământ îl stăpânea mereu. N-ar fi voit și n-avea în el destulă tărie ca să voiască. De aici la ura pentru tânăra în fața căreia se umilise prin beție, nevolnicie; și apoi din nou la dragostea arzătoare (Și totuși el nu putea altfel, îi era peste putință să-și rupă gândul de la dânsa) nu e decât un pas. Iorgovan își urmează tatăl ca s-o aducă acasă pe femeia iubită. Dacă el e tot același, lucrurile nu stau la fel în cazul ei. „Aiureala” a trecut. Iorgovan simte schimbarea: Ceva este, grăi el, ceva s-a pus între mine și tine. Vorbește: fii cum ai fost odinioară; vorbește-mi fără milă, cum i-ai vorbit atunci lui Șofron. Dacă n-a pierit el atunci, n- o să pier nici eu acum. El nu intuiește însă radicalismul și gravitatea acestei schimbări. Obișnuită să-l privească în ochii pe cel cu care comunică, mai ales când acesta e omul de care depin- sese atâta vreme viața ei, Simina nu ezită în a răspunde provocării bărbatului. E pentru prima oară când privirea – „aspră” de această dată – e însoțită de un râs amar și de o intonație joasă a vocii care anunță cuvintele sincere, însă dureroase care vor urma: Știi că mi-e frică de tine. Spune-mi că te omori! — fă-ți obiceiul! — tu știi că cu aceasta mă poți muia de mă târăsc la picioarele tale. N-ai decât să vrei și mă dau în placul tău. Asta e tot ce a rămas din pasiunea de altădată: obligația de a veghea ca „boala” de care se simte răspunzătoare să nu se agraveze. Tânărul care primise cândva cu căldură sau cu răceală afecțiunea fetei, e hotărât să respingă azi această umilință a grijii ce înlocuiește dragostea de ieri. Pot eu să trăiesc și fără tine — grăi Iorgovan într-un târziu – ca trezit din vis. Fraza maschează din nou neputința de a accepta realitatea unui eșec. Nu femeia a încetat să iubească – se minte Iorgovan – ci el, bărbatul a decis să o scoată din viața sa. Autoînșelarea nu durează mult. „Frânt” de forța lui „nu pot” și de revelația posibilei sale înlocuiri cu Șofron, bărbatul are sentimentul ratării totale. Până la sinucidere nu mai e decât un pas. Aceasta îi pare singura cale de a demonstra că și el e om, adică e capabil de gesturi mari în numele credinței sale. Se vrea a fi un gest de curaj sau unul nemărturisit de uitare de sine; un gest al unei victorii finale într-un război fară sens în care nu poți fi, orice ai face, decât învins.

„Om” e Șofron cel devotat, cel statornic, cel smerit, cel cinstit. Și dacă s-ar întâmpla să-ți fie greu de ceva, să-i spui băietului ăstuia și să nu-ți fie greu de dânsull fusese ultimul îndemn al lui Neacșu înainte de plecarea sa știa mai bine decât fiică-sa că iubirea pădureanului pentru Simina nu e o slăbiciune sau un blestem care te mână spre celălalt atât cât ține patima. Ceea ce cunoaște Șofron e o trăire rară în viață, o stare de grație. El însuși intuiește veritabila alchimie a devenirii și a transformării la care este supusă ființa sa matură, complexă și liberă. Scriitorul notează cu atenție și minuțiozitate modul în care evoluează acest sentiment „construit” din îmbinarea raționalității cu plăcerea, generozitatea, emoția. Pentru erou el devine treptat „un drum existențial” care avansează în măsura în care se bazează pe acea atitudine mentală care îți asigură „forța de a face față provocărilor existențiale” de a anticipa și relativiza cu înțelepciune „întâmplările” și nevoile celuilalt, mizând întotdeauna pe relație și pe capacitatea ei regeneratoare, pe semnificația ei vitală.

De la starea frenetică a îndrăgostirii, tânărul pădurean trece, treptat, într-o etapă mai amplă, mai profundă și, totodată, mai puțin violentă. Sărutului smuls cu forța îi va lua locul spre momentul decisiv al clarificării naturii sentimentului o strângere de mână ce vorbește însă mai mult despre trecerea de la parte la întreg, de la fixație la alegerea care implică în sine toată viața superioară a spiritului: Altul era simțământul care îi stăpânea acum pe amândoi Erau stăpâniți unul de altul: ea simțea că trebuie să facă ceea ce zicea el, și el că trebuie să facă ceea ce zicea ea. Nu despre raportul „a face” și „a zice” e vorba aici, ci despre o schimbare radicală în relația celor doi pe care scriitorul o așază cu o simplitate explicită în această schemă verbală. E fascinantă intuiția notației atâta timp cât abia psihologia modernă a descoperit de curând faptul că aceste structuri verbale înregistrează atributele definitorii ale celor două sexe: bărbatul cel ecstatic și femeia cea enstatică.

Cu firea așezată, tinerii cunosc o mai mare apropiere, gradul de cunoaștere personală crește progresiv datorită unei co- aunicări ce are la bază încredere, apreciere, aprobare, încurajare. Maturizarea relației erotice dezvăluie ultimele momente în definitivarea uniunii simbiotice numite cuplul.

Este excepțională capacitatea lui Slavici de a surprinde relația umană cu toate volutele pe care le presupune aceasta pe o durată de timp dată. Scriitorul e înzestrat cu această abilitate unică de a sesiza și nota în consecință toți indicatorii comportamentali greu observabili de către persoanele care îi produc sau de către cele cu care cu care intră în contact direct. Personajele devin oameni vii, iar rolul său pare a fi doar acela de a-i urmări în acțiune.

Primind vestea despre nenorocirea ce-1 ajunsese pe Iorgovan, Simina „aleargă” la Șofron pentru a se sfătui cu el. – Du-te, zise el, că o să-i fie bine dacă te vede și te știe aproape. Femeia își mărturisește teama că la presiunile lui Busuioc va accepta căsătoria cu fiul acestuia. Șofron o îndeamnă atunci să renunțe la gândul plecării. Argumentele pe care i le aduce nu o conving pe cea care avea acum pentru Iorgovan o „slăbiciune” ca aceea a unei mame pentru copilul ei și pentru care gândul morții lui era mai înfricosător decât cel al morții sale. Cu seninătate și înțelegere, bărbatul acceptă decizia finală a Siminei respingând, dacă mai era nevoie, orice îndoială legată de trăinicia relației lor.

După bucuria revederii femeii iubite și a exprimării, în fine, prin gesturi, a afecțiunii sale profunde, pe patul de moarte, iorgovan adresează o singură întrebare. Răspunsul e unul formal. Bărbatul știe. Femeia care tresare, îi ia capul în mâini și-l sărută pe frunte, înțelege semnificația ei și alege răspunsul cel mai potrivit: si Șofron ce mai face? E bine, sănătos. Cel care fusese ultimul obstacol al așezării în matca normală a relației celor doi pădureni nu își dă doar acordul, ci certifică o stare de fapt. Și omul tău ce mai face? E bine, sănătos, sunt replicile unui dialog protocolar din lumea satului. Iorgovan se adresează Siminei ca muiere a lui Șofron cu liniștea și străluminare de sinceritate pe care doar un muribund o poate avea. Scriitorul înțelege ca și cititorul că de aici încolo orice cuvânt în plus e un balast și de aceea finalul care reține glasul așezat și deschis al eroinei ce strigă tare după o lumânare pentru sufletul celui răposat, e unul… „deschis”.

2.6. Slavici și literatura realist-naturalistă

Personajele acestei nuvele, potrivit datelor pe care ni le oferă textul scriitorului, pot fi văzute ca elemente ale unei scheme naturaliste. Sugestia eredității sau a bolii în familie; sinuciderea văzută ca probă a instabilității psihice, a slăbiciunii de caracter sau ca semn al unei zestre genetice încărcate trimit, fără îndoială, la naturalism. Autor moralist, Slavici iubește simetriile și, în general, geometria relațiilor umane. Această „chemare” a sa de care a și vorbit adeseori a condus, în opere sale reușite, la o analiză de finețe a raporturilor dintre personaje. Pasul imediat următor în evoluția scriitorului a fost cel al observației detaliate a manifestărilor, al desenului precis al simptomelor. în această sferă de preocupări se înscrie și plasarea cuplului Simina-Șofron în centrul „spitalului” din care vor ieși, până la urmă, teferi după confruntarea cu diferite maladii care determină destinele celorlalți.

Interesant e faptul acum, din perspectiva celor spuse mai sus, putem vedea în altă lumină opere realizate anterior sau ulterior nuvelei Pădureanca. Eroii din Moara cu noroc sau cei din Ceas rău nu se înscriu și ei prin comportamentul lor (obsesii, reacții fiziologice) într-un tablou patologic? Zoltân din Cruciile roșii sau Baciu din Vecinii (I) nu sunt și ei gata să facă o obsesie ca a lui Leiba Zibal?

In 1925, Slavici publica în Calendarul Minervei o ultimă nuvelă intitulată Taina lui Cimbru. E povestea decăderii unui om pe care crima ascunsă comisă cândva îl urmărește până la pierderea de sine. Scriitorul pare să vrea să închidă cercul propriilor obsesii legate de presiunile pe care le exercită asupra firii umane degenerescența.

Ca și în cazul lui Rebreanu, creațiile de acest tip (și sunt destul de numeroase după 1900) stau sub semnul eșecului. Dacă la creatorul lui Ion ele sunt alunecări spre experimentări de genul romanului Ciuleandra, identificăm o subordonare a lor manierismului didactic care a compromis lucrările acestei ultime perioade de creație.

Dincolo de deosebirile evidente, e frapantă apropierea dintre cei doi scriitori ardeleni atunci când îi raportăm la naturalism. Tot ce a scris Nicolae Manolescu despre Liviu Rebreanu – naturalistul în Liviu Rebreanu ou le roman tragique (1979) sau în Arca lui Noe (1980) regăsim și

Nicolae Manolescu observă referitor de Liviu Rebreanu: „Titlul de realist, în sensul strâmt care i s-a acordat de la început lui Rebreanu, trebuia privit deci cu circumspecție și legat oricum de maniera lui obiectivă de a zugrăvi lumea mai mult decât de viziunea profundă. El are, în Ion, care este singura lui capodoperă, mai degrabă viziunea unui naturalist”. Criticul îl citează pe R. M. Alberes pentru a conveni că naturalismul radiază egal și stoicism și milă latentă, pentru că în cadrul curentului drama colectivă și cea individuală se echilibrează perfect. Și adaugă tot pe seama eseistului francez: „… astfel înțeles, naturalismul nu este altceva decât un realism denaturat de la atitudinea și de la scopurile sale inițiale”. La scriitorii naturaliști – notează Nicolae Manolescu – eșecul pare să fie înțeles ca punct terminus al unui parcurs existențial. Această opțiune definitorie a lor e născută din scopul declarat al zoliștilor de a face din roman o imago mundi. De acețea în naturalism, destinul coincide cu neșansa, cu eșecul atroce al omenescului. Personajele-victimă, patologicul senzualității, violența abrutizantă, obsesiile care copleșesc caracterele sunt câteva dintre elementele definitorii care așază orice text în perimetrul naturalismului.

Cine e sămădăul?” se întreba în eseul din 1977, Magdalena Popescu. „El reprezintă încarnarea unui principiu, singura personalizare directă și expresă din literatura lui Slavici a voinței de putere. Autorul are însă tactul de a nu lucra cu o schemă simplificată și demonstrativă. întâmplare sub care se manifestă necesitatea răului, sămădăul nu e instrumentul orb al unei pasiuni mortale și mortificante, ci în primul rând o inteligență lucidă, stăpână pe impulsurile firii, pe actele sale și pe consecințele lor”. în susținerea acestei afirmații, criticul oferea ca argument următorul fragment din Moara cu noroc: Tu nu știi însă, urmă el mai cu avânt, cum îți clocotește tot sângele când te hotărăști o dată să pui un lucru la cale, și ce grozavă e plăcerea de a-l lovi tare, ca să-l sjarâmi, când te-a prins c-o vorbă ori cu o privire, de a răsplăti însutit și înmiit. Aduni mereu venin și ură și mânie oarbă, și când ai adunat destulă, atunci verși cu prinos, și nu prea mult îți pasă asupra cui, numai om să fie.

Fară a contrazice în totalitate notațiile de mai sus, ne exprimăm îndoiala în legătură cu capacitatea eroului de a-și controla impulsurile, actele și consecințele. Când vorbim de Lică Sămădăul detectăm mai degrabă semnele ce îl leagă de o patologie criminală din sfera psihologiei judiciare, decât „insondabilitatea”, „farmecul straniu” al unui personaj tare și hotărât negativ.

Un alt personaj al lui Slavici ce pare construit după tipare naturaliste e succesorul lui Pupăză în linie narativă, Bandi din romanul Mara. E surprinzător faptul că toți criticii literari care s-au oprit asupra acestei capodopere romanești nu au făcut nicio observație legată de veridicitatea acestui erou al subteranei, ci notațiile lor au vizat finalul operei acuzând latura profund etică și vădit tendențioasă a acestuia. Eticheta de scriitor ardelean supus convenționalismului didacticist și etic, pusă cu ușurință va fi greu de scos. Opiniile care au făcut excepție, deși remarcabile, nu s-au impus. G. Călinescu scria: „Construcția (n.s. romanului) e sigură, bine rostogolită, cu nimic artificial nicăieri, iar încheierea vine când toate faptele sunt coapte spre a-și da rodul. Uciderea însăși a lui Hubăr de către Bandi se îndreptățește prin ereditate, căci Bandi e copilul unei nebune, el însuși cu simptomele de demență treptat indicate (sfiala, domesticitatea excesivă pe lângă cineva, crize epileptiforme cu mușcături) și omorul nu e decât ultimul act al izbucnirii nebuniei”. în aceiași spirit, dar cu alte instrumente, cele ale psihanalizei, va aborda și George Munteanu, aproape treizeci de ani mai târziu, destinul lui Bandi și al lui Hubăr vorbind despre „crima de resorturi curat psihanalitice”.

Mara sau despre cei din mijlocul pământului unde se întâlnesc toate neamurile

3.1. Iubirea mea: străinul acesta

Ioan Slavici publică romanul Mara integral în revista Vatra, evident în foileton, încă de la primul număr de apariție al acesteia. Din această publicație cei trei directori (I.L. Caragiale, G. Coșbuc și I. Slavici) intenționau să facă „un organ literar pentru toți românii, un mijloc pentru propagarea aceluiași gust și aceluiași fel de a simți și de a gândi în toate părțile poporului român”, după cum anunța Slavici în articolul programatic Vorba de acasă cu care se deschidea această Tribună literară la mijlocul lui ianuarie al anului 1894. Abia în 1906, el se hotărăște să tipărească „novela” în volum de arte grafice și editură Luceafărul din Budapesta. S-a păstrat o interesantă corespondență privind condițiile de tipărire și pașii ce au urmat în desfacerea volumelor. Cele 1200 de exemplare ale primei și singurei ediții scoase de această editură nu s-au vândut toate până în 5 martie 1908 când, după un bilanț prealabil, i se face scriitorului propunerea finală de a primi 200 de coroane și 50 de exemplare din romanul Mara. Acesta acceptă „satisfăcut” atâta timp cât, după propria declarație, din cărțile pe care le editase el însuși, anterior, nu reușise să-și scoată nici măcar cheltuielile de tipar. Nu știm dacă să dăm sau nu crezare acestei afirmații, cert e faptul că din Mara se vând în cursul a doi ani aproximativ 850 de exemplare.

In ciuda greutăților evidente de difuzare, romanul Mara pare să fi fost primit cu interes, după cum o vor demonstra și recenziile pro sau contra ale Gazetei Bucovinei, ale Tribunei, ale Sămănătorului, ale Convorbirilor critice sau ale revistei Vieața nouă.

Romanul e așezat de critica literară, de la început, într-un șir de opere care oficializaseră un stil al unui scriitor ardelean, bun cunoscător al semnelor lumii din care provine, deținător al unor evidente abilități de analiză profundă, psihologică și sociologică a societății prezentate. Induși în eroare de subtitlul de „novelă” propus de Slavici pentru roman, primii recenzenți au văzut în această operă o „a doua Moară, cu noroc". Nici anii care au urmat nu au putut desprinde scriitorului, Și prin aceasta nici primului său romanul notabil, eticheta de creator al unor „novele din popor”. Mutația perspectivei critice s-a produs în alt plan, cel al investigării tipului de scriitură propus. De sau Vasile Popovici s-a vorbit mult despre Mara ca roman abisal al resorturilor psihanalitice sau al inconștientului, al firilor tari ca Persida sau Mara sau slabe ca Hubăr, Națl, Bandi. Lui Nicolae Manolescu îi revine meritul de a fi observat că Slavici se oprește în Mara asupra imaginii unor clase sociale: a târgoveților, breslașilor, negustorilor care nu făcuseră obiectul nuvelelor de până atunci pentru că alcătuiau o colectivitate de apartenență, mai degrabă orășenească decât țărănească, aflată – ce-i drept – la începuturile ei. „între nuvele și Mara există câteva diferențe semnificative care ne-ar putea determina să vedem în aceasta din urmă mai mult un roman burghez decât unul țărănesc”.

Mai mult chiar, romanul propunea o temă nouă și modernă pentru literatura română de atunci, dar și de azi: cea a unei alterități polimorfe (de etnie, credință și condiție socială) și a construcției particulare a unui individ marcat de aceasta. Slavici a intuit perfect că se impune să utilizeze supratema iubirii pentru a realiza cea mai bună reflectare și aprofundare a raporturilor cu Celălalt.

Intre creațiile prozatorilor noștri ce îl preced pe Slavici, descoperim suficiente povești de dragoste între o româncă/român și un străin/o străină(fie el/ea de naționalitate germană, turcă, romă, evreiască) care să poată constitui un material substanțial al unei antologii reprezentative. O investigație de această natură ne-a condus spre Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala a lui Nicolae Filimon (1861), Duduca Mamuca a lui B.P. Hașdeu (1862), Noapte bună a lui Duiliu Zamfirescu (1886), Un doftor a lui Ion Âgârbiceanu (1905), Haia Sanis a lui Mihail Sadoveanu (1908) sau Soleima (1907) și Copca Rădvanului (1910) – pentru a aminti doar două din nuvelele cu parfum oriental ale lui Gala Galaction. Acestea sunt operele ce abordează înainte și apoi relativ concomitent cu Mara lui Slavici tema amorului contorsionat cu străinul/necunoscutul de lângă mine. E interesant de observat faptul că istoria literară a oferit acestor texte, din varii motive, poziții privilegiate în operele scriitorilor cărora le aparțin. Critica literară nu le-a conferit însă un statut similar. Excepție fac nuvelele amintite ale lui Duiliu Zamfirescu și Mihail Sadoveanu, a căror descoperire valorică e apanajul ultimilor ani. Lectorul reține încărcătura emoțională dată de dramatismul ce însoțește eșecul amorului interzis dintre cei doi tineri aflați dincolo de convențiile comunității lor.

Romanul lui Slavici e, evident, superior și extrem de actual. Pe de-o parte, Mara ia în discuție o relație de cuplu interetnică pentru care luptă cu forță ambii parteneri (cum nu se întâmplă în operele de mai sus) ceea ce îi oferă scritorului cadrul pentru o analiză literară de anvergură, serioasă și profundă a acesteia. Pe de altă parte sunt urmărite concomitent firele interrelaționale care se stabilesc între toți membrii acestei lumi pestrițe despre care Slavici vorbește de la început: Mare lucru târgul de toamnă de ! […] Ce mulțime de oameni și ce amestecătură de tipuri, de porturi și de limbi! Parcă aici e mijlocul pământului unde se întâlnesc toate neamurile. Pe-nserate s-aprind împregiurul orașului mii de focuri la care stau de vorbă ori își petrec cântând aici români, colo unguri, mai departe șvabi ori sârbi, iar printre aceștia slovaci, ba până chiar și bulgari.

Au fost enunțate ca fiindu-i proprii romanului din 1894 al lui Slavici „viața familială a membrilor unei societăți bine cunoscută de scriitor”, „adânca pătrundere a personajelor și a situațiilor”, dar și „familiaritatea expresiilor” și „disprețul pentru stil” pe care scriitorii munteni nu le puteau tolera. Cititorul secolului al XXI-lea vede în această operă o creație absolut modernă, un roman despre Celălalt sau despre imaginea noastră răsfrântă în privirea Celuilalt. Prin acest fapt el se cere revalorificat la mai bine de o sută de ani de la apariția sa, ca material extraordinar de bogat pentru un studiu imagologic.

3.2. Concetățeanul meu: străinul acesta

Mara e bănâțeancă de când se știe. Casa din Radna în care și-a crescut copiii i-au dat-o părinții ca zestre. Bârzovanu, bărbatul ei, răposatul, așa cum a fost, tot a lăsat copiilor ei pruni și vie în lunca Mureșului. Pentru ea, ca precupeață, Radna e Radna, Lipova e numai aici peste Mureș, iar te duci în două ceasuri. Marțea își scoate coșurile pline în piața unde se strâng la târgul din fiecare săptămână mureșenii și podgorenii, joia în locul în care vin bănățenii, sâmbăta e în piața cea mare unde se adună lume din șapte ținuturi. Românul, sârbul, ungurul sau neamțul e cel care o ajută ceas de ceas să-și crească copilașii, căci a învățat să-și vândă marfa și nu e bucurie mai mare pentru Mara decât să se întoarcă acasă cu coșurile deșerte. Numai așa poate să adune ban lângă ban și să facă din Persida și Trică oameni cum sunt preoteasa din Pecica, dulce la fire, frumoasă și bogată, și Bocioacă, starostele cojocarilor din Lipova pe care ea îi admiră atât de mult. Ca să ajungă astfel, Persida trebuie să-și împlinească educația cel puțin cinci ani la mănăstirea minoriților din Lipova așa cum preoteasa din Pecica stătuse patru ani la călugărițele din Oradea-Mare. Pentru Trică calea era mai ușoară: nu era nevoie de multă școală ca Bocioacă să-l primească ucenic. Cei șaizeci de florini, cât cerea maica Aaegidia pentru Persida, s-au făcut cincizeci. Mara a știut că lacrimile ei de văduvă neajutorată n-o pot lăsa indiferentă pe călugărița care a pus și o vorbă bună , economul orașului. Neamțul i-a dat Marei arenda podului și astfel femeia a avut cu ce plăti educația fetei.

Pentru Mara acesta e doar un început. Tovărășia cu „domnul” Anton Hubăr, prieten bun al tuturor funcționarilor și al preotului nemțesc din Lipova, îi va adăuga și prin cămată câțiva bănuți la ciorap; iar când bărbatul îi va propune afacerea cu pădurea împărătescă de , Mara nu va da înapoi mai ales că toate actele și aranjamentele vânzării lemnului sunt făcute de prietenul cel mai bun al lui Hubăr, sârbul Liubicek, despre a cărui implicare nu știe decât Mara. E multă bătaie de cap ca să tai pădurea, s-o duci cu plutele pe Mureș , s-o dai cui vinde, dar… înseamnă și mult bănet!

O altă persoană importantă la care Mara și copiii ei găsesc întotdeauna ușa deschisă este Steva Claici, sârbul cel bogat din Arad care era vestit pentru cojoacele lui frumos împodobite. Nunta Milenei, fiica cea mare a acestuia, cu Munteanu, un teolog român și viitor preot în Sân-Miclăuș este pentru văduvă un bun prilej de a-și scoate fata în lume ca să-i găsească și ei un flăcău pe măsură. Dintre toți, Codreanu, fecior curățel și deștept, fiu de popă, nepot de protopop și peste câteva luni de zile bun de popie – cum zicea Mara – părea alegerea cea mai potrivită. Orice apropiere a Persidei de Națl stă sub imperativul „nu se poate”. Mara invocă, în discuția cu Persida, același argument pe care încercase să-l folosească Baruch, unchiul evreicei Sara, ca s-o țină departe pe aceasta de Gaspar Grațiani: Neam de neamul meu nu și-a spurcat încă sângele.

Nici Hubăroaica nu gândește altfel. Doar faptul că maica Aegidia i-a povestit de momentul rușinos când Națl a stat gură-cască pe la ferestre ca să dea ochii cu fata Marei a îngrozit-o pe femeie. Decizia familiei de a-1 trimite în călătoria de doi ani care încheie, după tradiția breslei, anii de ucenicie, pare să vină la momentul oportun. Nebunia de tinerețe cu fata Marei ar fi fost un fapt trecut la întoarcerea lui acasă.

De ce sârboica Milena putea lua cu ușurință pe românul Munteanu ca bărbat, iar românca Persida se izbește de opoziția ambelor familii când e vorba de alăturarea ei neamțului Națl? Erau în târgul bănățean altele relațiile dintre români și sârbi decât cele între români și germani?

La supărare, Mara aruncă vorbe grele: Națl care sucește mințile fetei ei e spurcatul de neamț, iar de Hubăr femeia se plânge că-i e alături în afaceri doar la câștig, iar la pagubă o lasă singură. Papistașii sunt oameni dușmănoși conchide Mara după depășirea momentului tensionat dintre cele două etnii declanșat involuntar de copiii Marei în celebra scenă a traversării periculoase a Mureșului la care Persida se angajează, alături de fratele ei, hotărâtă să rezolve nedreptatea pe care o suferise Trică. Plecarea de la școală a băiatului trage în balanță mai greu decât fuga fetei de la mănăstire pe care dragostea frățească o împinsese la nesăbuință. Vinovat e învățătorul român, Blăguță, a cărui neglijență e sancționată cu asprime de maica Aegidia și Rosa, nevasta lui Hansler, cizmarul, pentru care o astfel de atitudine intră în contradicție cu încetățenita ordine nemțească: La noi nu se întâmplă astfel de lucruri… La noi e regulă! La români toate merg însă una peste altal Vorbele astfel rostite au un efect perturbator neașteptat, determinând instantaneu scindarea grupului prezent în două: unii râd, iar românii prezenți se înroșesc fie de rușine, fie de mânie. La nivel individual, se conturează cu claritate, brutal și dureros, într-un astfel de moment, conștiința alterității, a diferenței percepută ca obstacol de netrecut. Dovadă că lucrurile stau astfel e repeziciunea cu care vestea se răspândește inflamând spiritele și destrămând armonia lumii de ieri: Dintr-un lucru de nimic se-nvrăjbiseră fără veste câteva mii de oameni care trăiseră mai-nainte în bună înțelegere, iar ziua următoare vrajba s-a lățit, fiindcă era târg , și s-a-nrăit, fiindcă pornirea pătimașă trece crescând din om în om. Trauma colectivă nu se șterge, dar colectivitatea va găsi soluția salvatoare de escamotare a acesteia – fie ea doar aparentă – în găsirea unui țap ispășitor. în mod surprinzător, el se identifică chiar cu agenții perturbării, copiii Marei, pe care târgul decide tacit să-i pedepsească cum se cuvine: Blăguță îl dă afară de la școală pe Trică cel leneș, neascultător și arțăgos, care strică copiii, Bocioacă refuză la rândul său, să-l ia de ucenic pe feciorul obraznic al văduvei care aprinsese focul de-o parte și de alta a Mureșului. Acuzată că și-a vândut fata papistașilor, Mara se hotărăște să o retragă de la mănăstire. Cu un profund sentiment de vinovăție născut din implicarea ei în evenimentele nefericite ale ultimelor zile, maica Aegidia încearcă, strâm- torată, să îi găsească Persidei un loc între copiii săraci și neplătitori găzduiți de mănăstire. Conflictul se soluționează neașteptat, pozitiv, pentru văduva care deține întotdeauna abilitatea de a-și atinge cu orice mijloace țelul propus. Felul de a fi al Marei nu e un secret pentru nimeni. Există adânc înrădăcinată în personalitea ei o râvnă pe care Națl, Trică, Persida, Bocioacă o recunosc ca fiind forța ce o mână pe aceasta dincolo de obstacole, fie că e vorba de bani sau de viitorul copiilor ei. Deși, adeseori, femeia calcă linia care desparte această calitate de transformarea sa în defect, cei apropiați nu o privesc cu asprime și nu o critică, deoarece ei sunt profund impresionați de rezultatele pe care neajutorata văduvă le obține în confruntarea cu viața. Machiavelismul e estompat de convingerea tuturor și a fiecăruia în parte că dragostea de mamă a Marei învinge de fiecare dată și o conduce spre deciziile finale indiferent cât de grea e lupta. Trică primește cu uimire valul de argumente deșănțate cu care Mara îl copleșește pentru a-1 convinge să accepte rascumpărarea sa din armată, făcută de Bocioacă la intervenția oției. Nu contează pentru Mara dacă Marta îl cumpără prin aceasta pe Trică, dezonoarea e a muierii nerușinate. Ceea ce contează e aptul că mama reușește să își țină băiatul acasă și nici nu se cheltuie pentru asta. Dezgustul lui Trică se limitează la nevasta cea nesătulă a cojocarului, el nu se extinde și asupra Marei. Băiatul încearcă să îi explice acesteia situația umilitoare pe care o trăiește, dar atunci când vede că eșuează, ia o decizie în nume personal: alege să-și facă stagiul militar, să returneze, în acest fel, banii lui Bocioacă. El trece peste decizia Marei, convins că ea înșăși „va trece” peste supărare, din iubirea ce are pentru el. Celebra replică: tot nu avea nimeni copii ca ea — cu care văduva primește de fiecare dată schimbările neprevăzute din viața copiilor ei – ascunde tocmai această profundă afecțiune, dar și credința văduvei în vigoarea și în structura de învingător a vlăstarului ei care-1 va scoate pe acesta la liman, indiferent că se numește Persida sau Trică.

Mara e construită, fară îndoială, ca un personaj complex. Calități și defecte o definesc deopotrivă. Personajul Mara concurează cu succes oamenii în came și oase din viața noastră de zi cu zi, pe care îi putem încadra, cu greu, în tipare, a căror evoluție e adeseori frapantă chiar și pentru cei mai apropiați. Bocioacă nu înțelege de ce Mara nu acceptă relația dintre Națl și Persida. Cojocarul vede afacerile văduvei cu Hubăr și gândește simplu că lucrurile ar putea sta și mai bine atâta timp cât femeia are fată, el fecior, iar tinerii se plac.

Ce o înverșunează pe femeie atât de mult? E clar pentru cititor că nu poziția socială a lui Națl (care îi era superioară), nici etnia (am amintit căsătoria Milenei cu Munteanu) nu se constituie în opreliști ale căsătoriei celor doi pentru femeia ce trăiește în mijlocul atâtor neamuri. Romanul, mai ales partea sa finală, va scoate la lumină motivul real al vehemenței opoziției materne. Asistând la botezul catolic al nepotului ei, Mara suferă profund: Se supusese Mara, dar nu se împăcase și îi venea din când în când să se repeadă, să ia copilul și să fugă cu el din biserică. Ii era parcă i-l iau, i-1 răpesc, i-l aruncă în prăpastia adâncă, în foc mistuitor, și atât nepot avea și dânsa. […] Când preotul vărsă apa sfântului botez în capul copilului, ea tresări străbătută de fiori și ochii i se umplură de lacrimi. Acum era papistaș nepotul ei, cel mai iubit dintre toți oamenii era papistaș.

Discursul identitar al Marei pe care l-am întâlnit atât de des, conotația termenilor și noțiunilor referitoare la „corcire”, respingerea hotărâtă a înrudirii cu neamțul Națl își găsesc acum dezlegarea în obsesia purității, a „curățeniei” confesionale.

Cum justificăm atunci replica imediat următoare acestei concludente izbucniri emoționale? E frumos! grăi dânsa întorcân- du-se spre Persida. E frumos și la dânșii botezul! Oameni suntem cu toții, tot creștini, creștini adevărați, tot un Dumnezeu avem. Ce s-a întâmplat cu Mara care știa că botezul papistaș nu e unul adevărat așa cum Maica Domnului nemțească nu e o adevărată Maică precis tă?l

Răspunsul îl deține, de această dată, Persida care impresionată de uimitoarea „repliere” a mamei sale o copleșește la rândul ei pe aceasta cu o afirmație și un gest care concentrează în sine toată afecțiunea filială de care fata era capabilă: – Draga mea mamă! Grăi Persida și o îmbrățișă. Dac-ar fi toți ca tine, n-ar fi în lumea aceasta decât fericire\ Văduva a reușit să renunțe la tot ceea ce credea pentru a fi alături, fericită, de cei dragi. Nimic nu are în ochii ei preț mai mare ca cei doi copii pentru care a făcut și ar face orice.

Intr-un excelent eseu din 1983, Radu G. Țeposu susține ideea că, în ciuda aparenței, credința Marei nu e autentică. Deși îl invocă adesea pe Dumnezeu, nu e vorba niciodată de o convingere intimă, ci de o viclenie care îi maschează egotismul care ia proporții. Este credincioasă numai în măsura în care taina divină înseamnă secret de viață, este la mijloc un fel de „pact” cu divinitatea, adică o subiectivare a religiei. Argumentele sale sunt sufi- ciente pentru a completa înțelegerea inopinatei schimbări principiale a Marei.

Pentru Mara, credința nu este o trăsătură intrinsecă a personalității, trăirea sa religioasă nu e mistică, ci ritual-inimetică. La văduva lui Bârzovanu nu există noduri existențiale deteiminante din perspectiva raportului personal cu un Dumnezeu văzut ca instanță supremă. în lumea cosmopolită în caure trăiește, pentru a-și păstra identitatea, a fi român se traduce, ca și pentru mulți alții asemenea ei – în limbajul mijlocului de secol al XlX-lea – cu calitatea de a fi ortodox. „Biserica și religia nu sunt expresii ale principiului național, ci invers, confesiunea este elementul cel mai important, care ne definește, iar etnia este modul specific prin care se particularizează această condiție esențială. în asemenea circumstanțe, după cum a arătat, de pildă și Keith Hichins, începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea, țăranul, omul simplu ardelean ortodox, manifesta adeseori sentimente de afinitate identitară mai puternice în raport cu sârbii ortodocși, decât cu românii (de aceeași condiție socială) greco-catolici.

Pentru fata Marei, educată în mănăstirea minoriților din Lipova, lucrurile nu vor mai sta deloc la fel. Văduva nu știe ceea ce părintele Munteanu din Sân Miclăuș, prieten al Persidei, rugat de Trică să-i cunune pe cei doi tineri greu încercați, cunoaște atât de bine: El cunoștea pe Persida și știa că și în gândire și în simțire e foarte papistășită și că nu i-ar fi deloc greu să se lepede de legea ei, dacă prin aceasta ar putea să câștige învoirea bătrânului (n.a. este vorba de acordul lui Hubăr pentru căsătoria lor). Acum înțelegem și alegerea pe care Persida o va face – din nou împotriva Marei – atunci când e vorba de botezul fiului ei. Nu întâmplător nașa acestuia va fi una din cele mai apropiate ființe sufletului ei, maica Aegidia, care primește cu greutate binecuvântare pentru aceasta. Era lucru nemaipomenit ca o călugăriță să fie nașă […] și biserica era plină de lume adunată, ca să vadă botezul neobicinuit…

Fără să vrea, prin educația pe care i-a oferit-o, Mara :și-a scos fata nu doar din clasa socială pe care văduva o reprezintă, ci și din pătura identitară pe care femeia a apărat-o cu înverșunare până-n momentul botezului .

In mod paradoxal, Persida este pentru mama ei cea mai iubită și mai apropiată… străină!

3.3. Iubirea mea: neamțul acesta

„Aveam șaptesprezece ani; eram student în drepturi la o universitate germană oarecare și țineam cu chirie trei odăi au premier în casa d-nei Ana Pacht, veche actoriță în demisiune, a cărei unică fată, domnișoara Maria, copiliță de șasesprezece ani, apăruse atunci de curând pe scenă, culegând din capul locului aplauzele publicului iubitor de… domnișoare.

Eu o numeam «Micuța», deși nemțoaică, ba chiar poate pentru că era nemțoaică: pe de o parte, ca om, o iubeam; va sâ zică, o iubeam pe de o parte; pe de altă parte, ca român, nu-mi plăceau lucrurile și chiar fetele nemțești, și, numind pe frumușica mea «Micuța», prin însăși aceasta o românizam și o iubeam oarecum și pe de altă parte.

Ce-i dreptul, era frumoasă! Era frumoasă ca o româncă! Avea niște ochi… culoarea și mărimea nu îmi aduc bine aminte. Avea un păr… de seama ochilor. Avea o guriță… Dar de atunci au trecut mulți ani, și-n mulți ani am uitat multe feluri de gurițe! N-am uitat numai că Micuța mea mi se părea a fi foarte frumoasă, neînchipuit de frumoasă, frumoasă strașnic!”

Așa începe Duduca Mamuca (Micuța) lui B.P. Hașdeu. E prima operă din literatura română, datată 1862, în care am descoperit surprinsă și analizată – ce-i drept la nivel superficial – o relație afectivă între un exponent al nației române și unul al celei germane.

Din text transpare ideea unei incompatibilități de tip erotic între cele două etnii. Ceea ce e interesant e faptul că celebrul studiu imagologic al lui Klaus Heitmann dedicat perioadei istorice care ne interesează (1775-1918) susține același lucru, de această dată din punctul de vedere al unui german. Distinsul romanist de se oprește asupra reflecțiilor lui Rudolf Berger despre erotismul româncei și atracția pe care ea o exercită asupra unui bărbat german, pentru ca ulterior, prin romanul Aus guter Gesellschaft de Hermann Gosseck, să ilustreze teoria foarte des întâlnită în epocă potrivit căreia soiul ăsta de „căsătorii mixte” (n.a. ca și cea ratată, prezentată în opera amintită), adică „combinația dintre impetuozitatea românească, dintre un spirit ușuratec și superficial și forța calmă și fidelitatea germană” nu poate crea o legătură fericită.

In tensiunea acestui „conflict” stă și substanța epică a Marei pe care Slavici o expune admirabil. Cu sau fără ecouri ale unei „teze”, romanul nu este metafraza unei credințe, al unui crez, ci, cel mult, prefacerea artistică impecabilă a acestuia.

Persida nu era o româncă oarecare. Prin educație și condițiile speciale ale zonei în care s-a format, ea a împrumutat mulf rdin trăsăturile spiritului german cu care a fost determinată să conviețuiască din copilărie. Limba, ca prim posibil obstacol al oricărui tip de comunicare, nu reprezintă pentru fata Marei un impediment. Dimpotrivă. Primul lucru pe care și l-a însușit în mănăstirea mino- rită a constat tocmai în această abilitate verbală de care va face uz în efortul de a înțelege și de a pătrunde lumea Celuilalt.

Limba se dovedește a fi un mijloc extrem de rafinat în decodificarea complicațiilor interioare provocate de alteritate. Prozatorul a avut o excepțională intuiție legată de funcționalitatea ei în cercul interrelațional atât de complicat creat de partenerii cuplului din Mar a. Trecerea de la limba proprie la limba Celuilalt se realizează nu sub presiune exterioară dictată de împrejurări, ci ea este răsfrângerea naturală a unei mutații sufletești. Există cel puțin trei scene care ilustrează aceasta: întâlnirile de înainte și după nunta Milenei și episodul vienez.

Văzând-o pe Persida între nuntași, din întâmplare, Națl se apropie și îi vorbește în românește, în prezența lui Codreanu. Tot românește îi vorbește și Marei și apoi, din nou, Persidei ca s-o anunțe că pleacă a doua zi pentru timp îndelungat din țară. Alegerea limbii răspunde unei comenzi exterioare – toți trei interlocutorii sunt români -, dar și unei nevoi interioare: el vrea să compenseze violența contactului vizual neprevăzut prin cel mai liniștitor mod de apropiere care este calea familiară a limbii ei.

La cea de-a doua întâlnire, în prezența fetei mai mici a lui Claici, cei doi vorbesc în germană. Anca nu înțelege nimic și cunoaște un sentiment de jenă legat de prezența ei simțită ca inoportună între cei doi. Bărbatul este cel care are, și de această dată, inițiativa și autoritatea în alegerea limbii. Deși înțelege nepolitețea cu care e tratată tânăra de lângă ea, Persida acceptă, cu supunere, decizia lui Națl, înduioșată și marcată de degradarea fizică a tânărului. Dialogul e mărturia unei schimbări radicale în raporturile celor doi. Din mijloc de comunicare, limba Celuilalt devine spațiu al intimității, punte de legătură între tinerii care traversează o criză lăuntrică de proporții.

Cea de-a treia scenă se petrece , după ce Persida citește scrisoarea cu primele vești despre familia ei de acasă. Intr-atât o copleșește dorul și vinovăția față de ei, încât nu-și poate stăpâni lacrimile. Națl percepe gestul ca semn al intruziunii lumii dinafară în cuplul abia constituit fisurându-i unitatea. Suferința femeii e percepută acut dureros de bărbatul îndrăgostit care se consideră cauza directă a acesteia. Neînțelegerea și neputința îndrăgostitului sunt perfect exteriorizate de acesta prin codul ușor descifrabil, și de această dată, al limbii utilizate: Persida și Națl vorbeau totdeauna nemțește. Așa o porniseră de la început și Persida ținea ca așa să și rămâie.

— Grozav o să-ți fiu eu ție odată de urât, îi zise el acum în românește.

Persida se uită lung la el. înțelegea gândurile lui, simțise și ea durerea de care era cuprins el.

— Nu fi prost, îi zise ea tot în românește…

Din acest moment, limba „ei” devine pentru amândoi, dar mai ales pentru Națl, indiciu al stărilor extreme; ea cuantifică o potențare a iubirii dată de nivelul spaimei de a nu-1 pierde sau de a nu-1 îndepărta pe cel drag: Atunci el o iubea jară de cumpăt, o temea din senin, nu mai era în stare să stea departe de dânsa, se întorcea fără de vreme acasă, îi vorbea ca s-o îndulcească în limba ei.

Persida știa, ce-i drept, să-l potolească, de câte ori însă el o da pe românește, ea se simțea adânc jignită de neîncrederea lui.

sau acasă, cuplul caută, permanent, soluții de armonizare a celor doi parteneri. Cititorul are, însă, mereu senzația existenței unei suite de contradicții care cu timpul va pune capăt relației, atunci când conflictul va deveni ireconciliabil. Totul e aparență. La nivel confesional, apropierea dintre tineri nu mai este un lucru care trebuie clarificat. In plan social, asistăm încet, dar evident pentru toți membrii comunității, inclusiv familiile celor doi tineri, la ascensiunea Marei. Prin munca ei își câștigă averea, dar și admirația și respectul concetățenilor. Ea trăiește la masa de după botezul nepotului ei o clipă de glorie de aceeași valoare ca cea pe care o va cunoaște Persida în biserica plină de oameni veniți să o vadă pe cea care prin dârzenia ei de a trece încercările grele intrase deodată în inimile tuturor: Nici că se uitau oamenii ca mai-nainte la dânsa. Las ’ că banul te ridică și în sufletul tău, și în gândul altora, dar banul agonisit e dovadă de vrednicie, și mesenii toți înțelegeau de ce Mara șede în scaun ca pusă într-un jeț și vorbește rar și apăsat.

Mai bine de jumătate de roman, prozatorul va nota cu meticulozitate modul în care se aprinde, se propagă și se clarifică un sentiment care aduce la un loc două personalități puternice și pregnante. Aici se va manifesta talentul lui Slavici: în capacitatea, perseverența cu care urmărește volutele acestei relații umane cum nu mai surprinsese nici un scriitor român până la el.

Să urmărim acum mai îndeaproape acest curs fascinant, „unul dintre cele mai stranii și mai puternice din literatura română, atât de crud și adevărat In reprezentarea lui reală, încât până astăzi nu și-a aflat deplina recunoaștere și asimilare și, implicit, nu și-a găsit continuatori”.

Persida văzută la fereastra mănăstirii de un necunoscut, simte dintr-o dată că nu mai este ea însăși. Atâta a fost, și nu mai mult, și ea nu mai putea să fie ceea ce fusese. Taine mari și nepătrunse de mintea omenescăl E o dragoste „la prima vedere”, îndrăgostire născută în acele rare clipe când două priviri concentrate și intense se întâlnesc, se descoperă și se recunosc, fară a vrea să-și mărturisească nici lor însele că ceea ce încearcă va deveni iubire.

Când îl vede a doua oară, așteptând în fața ferestrelor, impulsul ei e de a le deschide pentru a i se arăta încă o dată, deși știe că legile bunei-cuviințe nu-i îngăduie s-o facă. Se petrece atunci un curios fenomen de autoiluzie, de falsă motivare justificativă, tipică personajelor lui Slavici, chiar celor mai conștiente și mai adânc cunoscătoare de ele însele. Persida își ia pornirea adâncă de a răspunde impulsului drept un act de voință, dificil tocmai pentru că vine să-nfrângă o normă de comportament, o lege nescrisă. – Dacă voiesc, pot – zise dânsa – și puțin îmi pasăl Vrea să știe până unde poate merge, cât de departe poate lăsa liber impulsul, cu posibilitatea de a-1 întoarce iar la sine și a-1 domestici. Abia gestul lui Hubămațl trezește: El ridică fără de voie mâna stângă la gură și îi facu semn să-nchidă fereastra, căci vedea lumea. Aici e punctul de pornire al intrigii, clipa fulgerătoare în care se nasc înțelegerea, intimitatea, rușinea – acea relație complexă și strânsă care-i va lega definitiv. Persida pricepe că, ceea ce ea luase drept un act de voință, printr-o viclenie a instinctului, nu fusese decât un fel de nebunie, o înstrăinare de sine, care îi alterează modul de a gândi și motiva, îi conduce gesturile altfel de cum intenționează ea să le elibereze.

Incepând cu acest moment, eul nu se va mai recunoaște, se va pierde, cu un copleșitor sentiment de înjosire și rușine. Rezistența la „slăbiciune” e rezistența la depersonalizare, la invazia iraționalului indefinibil asupra individualului. Femeia și bărbatul vor lupta în primul rând cu ei înșiși, nevrând să se recunoască în acestă parte nou trezită și amenințătoare a personalității lor. Aici apare faimosul a vrea să nu mai vrei, formula prin care Slavici exprimă discordia în cadrul aceleiași unități.

Iubirea nu e înțeleasă atât ca o luptă cu sine, cât mai ales o luptă cu celălalt, respins ca singura ființă care a văzut cutele cele mai ascunse și întunecate ale unui suflet străin. Posesor al unei taine esențiale prin care sufletul poate fi deschis și manevrat, el amenință să devină oricând stăpân: Omul acela o prinsese într-o clipă de slăbiciune, el știa ceva ce singur el știa, ce singur el putea să știe: ea se rușina de câte ori se gândea la el.

La nunta din Arad, Persida are, în raport cu Națl apărut pe neașteptate, o reacție surprinzătoare și pentru ea însăși: a unui impuls de prietenie ca aceea față de un cunoscut, intim chiar, tocmai pentru că el a fost martorul clipei ei de virtuală cădere. Astfel, iubirea ca răzvrătire instinctivă oarbă și ca afectivitate adversativă accede spre ipostaza de amicalitate recunoscută și acceptată. E o progresie afectivă aici, ce se petrece tot timpul în absență și de la distanț^. E un drum subteran al iubirii care izbucnind la suprafață numai la răstimpuri, dar exact sub forma pe care evoluția psihologică o cere, e unul dintre elementele de subtilitate ale acestei analize.

Urmează un răstimp de câteva luni, în care această nouă ipostază suferă, sub asiduitatea afecțiunii timide și supuse a lui Codreanu. Ele pot fi considerate împliniri secrete ale trăirii erotice. In sentimentele teologului, Persida identifică similitudinile propriilor ei trăiri față de Națl: Uite – își zise ea – așa ca mine acum trebuie să se simtă Codreanu când vine să mă vadă… Ah! Doamne, ce ar simți el când ar ști ce simt eu acum?!

Când Națl apare pentru a doua oară , găsește un simțământ cristalizat lent prin așteptare și comparație negativă. Persida începe să iubescă, știe asta, deși voința și rațiunea ei nu primesc nici acum această realitate. Impresia pe care i-o face de aproape acest bărbat, temut și dorit, dar care s-a lăsat strivit de chinuri pasionale, e înduioșătoare. Simte pentru prima dată milă și propria vinovăție – sentimente care îi arată câ, încă o parte a ființei ei a cedat iubirii, trăind alături de celălalt prin sim-patie, concordanța afectelor. II vede acum slab, mai ales rău, căci ispita iresponsabilității îi indică micimea sufletească. Nu-1 poate admira și de aceea sentimentul ei se vede alterat de teamă și dispreț. Ne aflăm, așadar, deocamdată, tot în „perimetrul” îndrăgostirii.

Urmează încă un an, când cei doi nu se mai văd, răstimp al purificării afectului prin absență și idealizare. Când se vor revedea au devenit amândoi oameni maturi pe care această nouă încercare, probă a luptei cu sine, i-a fortificat și echilibrat. întors din călătorie pentru învestitura de maestru, el e înseninat, robust și calm, căci a fost mai puternic decât pasiunea lui. Se salută, își vorbesc fără patimă, fără spaime sau tremur, ca și când i-ar lega o veche și strânsă prietenie: Persida era fată cuminte și pusese în gândul ei toate la cale; ochii ei însă erau duși mereu după dânsul și râdeau când se întâlneau cu ai lui. Parcă-i era frate, parcă-i era copil, parcă-i era rupt din suflet, atât de mult se bucura când îl vedea voios și vorbăreț.

Din nou, femeia e păcălită de sentimentul ce nu se lasă stăpânit de forța rațiunii. Această comuniune finală ascunde, de fapt, un alt pas înainte în relația celor doi. îndrăgostirea nu se transformă, cum sperase Persida cea rațională, într-o genuină amiciție, ci se îndreaptă hotărât spre iubire. De la focalizarea atenției și atracție trecem la manifestarea interesului și alegere. Cele două atitudini se deosebesc ca faptul de a fi târât către ceva și acela de a merge de bună voie. Acest interes produce o selecție în aria extrem de amplă a instinctului, al cărui rol e astfel recunoscut și totodată limitat. Sentimentul acesta, nou, pe care îl trăiește eroina germinează din centrul personal, din profunzimea sufletească. Principiile selective care decid în privința lui sunt în același timp preferințele cele mai intime și mai tainice care alcătuiesc caracterul individual. Este ceva mai grav și mai semnificativ decât a te entuziasma de liniile unei fețe și de coloritul unui obraz; înseamnă a te pronunța pentru un anumit tip de umanitate anunțat simbolic în detaliile feței, ale vocii și ale gesticii. E o aderare la un anumit tip de viață umană care ni se pare cel mai bun și pe care îl găsim insinuat în altă ființă fară ca aceasta să presupună „perfecțiunea” ei. Ea te îndeamnă să cauți uniunea deplină cu persoana care o posedă.

Drumul spre iubire nu e fară obstacole. Bărbatul, nesăbuit, îi propune, abandonând totul, să fugă împreună. Femeia începe să se teamă de el ascunzând frica sub dispreț: – Cine ți-a spus – grăi ea – că te iubesc? (…) Cum aș putea să iubesc pe un om fără de minte, de care să mă tem în toată clipa?

Plecat pentru a-și completa „anii de călătorie” și ulterior reîntors acasă, Hubămațl se confruntă, în urma unui scandal familial, cu expulzarea din cercul social. E momentul în care Persida își asumă iubirea și, prin aceasta, răspunderea morală pentru destinul lui, devenit al lor.

Când acceptă, așadar, iubirea? Numai atunci când își dă seama că iubirea însăși e o datorie mai înaltă decât aceea față de părinți și de comunitate, că efortul de a suporta durerile ce vor decurge de aici e mai mare decât acela al abținerii.

Aici se încheie, după Magdalena Popescu, calea ce duce la iubire în Mara. După părerea noastră nu acesta e capătul cursului sinuos al sentimentului erotic pe care îl cunoaște cuplul greu încercat din romanul slavician. Persida trăiește, ulterior acceptării ca fapt de netăgăduit al iubirii, două stări emoționale situate la antipozi. Mai întâi femeia se părăsește pe sine, se identifică complet și ireversibil cu celălalt. Ea își schimbă credințele ei tari de altădată spre a-și însuși obligațiile și datoriile lui: Tot ce nainte îi părea sfânt, acum era o prostie pentru dânsa: hotărâtă o dată într-un fel, ea nu mai putea să-și schimbe hotărârea, își schimbase deci vederile, ca să poata fi împacată cu sine. Ulterior încearcă să-și modifice bărbatul. îl jignește, îi pune la îndoială calitățile, îi stârnește furia, îi provoacă forța. Națl reușește, în ciuda dificultăților începutului, să găsească suficiente resurse interioare pentru a răspunde „nevoilor de întâmpinare” ale femeii iubite, cum le numesc psihologii. Tânărul intuiește că soția lui are nevoie de grijă, înțelegere, respect, devotament, recunoaștere și o asigură permanent de dragostea sa. Spre deosebire de acesta, Persida nu îi oferă „încrederea, acceptarea, aprecierea, admirația, aprobarea și încurajarea” de care bărbatul ar fi avut absolută nevoie pentru a face relația să evolueze. Tânăra nu pare să știe că de satisfacerea acestor necesități fundamentale în cuplu depinde continuarea și maturizarea acestuia sau eșecul lui lamentabil.

Efectele unui astfel de comportament egocentrist sunt dezastruoase asupra vieții cuplului din Mara ce-și căuta un făgaș de dezvoltare. Scriitorul consemnează și de această dată cu realism scenele dure ale numeroaselor confruntări dintre cei doi din care femeia iese nu de puține ori batjocorită, bătută, făcută de râs în fața prietenilor și a slugilor, iar bărbatul rămâne secătuit de vinovății și neputințe de care nu este în totalitate responsabil.

Reprezentativ în acest sens este episodul în care Persida vine – după o astfel de confruntare – într-un suflet cerân- du-i să o însoțească la cârciumă și să-i ceară socoteală lui Națl pentru rușinea pe care i-a făcut-o. Lepădând orice urmă de pudoare, femeia povestește nu doar fratelui său, ci și tuturor celor din casa lui Bocioacă cele întâmplate: Supărată că Națl nu se putea lipsi de jocul de cărți, Persida i-a aruncat toate pachetele în foc. Chiar și atunci când el a amenințat-o că va sparge tot ce e în casă, dacă îl face de râs în fața jucătorilor ce așteptau continuarea partidei, femeia nu a renunțat, ci l-a avertizat că peste ea și voința ei nu va putea trece. Ajutată de Bandi care l-a mușcat de umăr, ea s-a repezit asupra bărbatului în încercarea de a pune capăt ravagiului început de acesta. Uite! zise ea ridicând fără sfială cămașa, ca să arate vânătăile de pe pulpe. Așa mi-e tot trupul. Marta și Sultana, fiica acesteia de numai unsprezece ani, sunt martore fară voie ale acestui moment pe care Trică îl percepe ca fiind cel puțin umilitor. Pe de o parte cele relatate nu o onorează pe sora sa ca soție, iar pe de altă parte, ușurința cu care ea prezintă lucruri absolut intime în fața unor străini e inadmisibilă. Deși nu i-a ținut niciodată partea nemernicului de neamț, băiatul devenit bărbat de acum înțelege că Persida are, la rândul ei, vină în permanentele ciocniri dintre cei doi. E prima oară când o judecă cu asprime pe sora sa, vorbele sunt rostite cu greutate, dar cu convingere și durere: – Dar rușinea pe care ne-ai făcut-o tu nouă, grăi el în cele din urmă. E adevărat, Persido, că tu ești o grea nenorocire pentru toți cei care țin la tine! Tu ți-ai făcut-o, tu s-o porții

Să nu fie Persida un model de feminitate precum am fost obișnuiți noi, cititorii, să credem?! Ne-am familiarizat cu ideea – susținută de altfel de majoritatea criticilor literari – că fata Marei pare să fie admirată de toți, chiar și de cei ce o contestă. Naratorul este cucerit, iar Slavici însuși – crede Magdalena Popescu – vede în ea, cu o secretă aspirație și o tăinuită gelozie, un ideal al său, „un etalon deziderativ în care a așezat o bună parte din propria experiență interioară, din autobiografia sa în sens larg”, „model etic direct propus, accesibil prin efort, disciplină și asceză”. Iată că o lectură atentă pune eroina în altă lumină.

Marta, soția lui Bocioacă nu o suportase niciodată pe Persida, și nu își ascundea nici în fața lui Trică antipatia pentru sora lui. Dincolo de gelozie, femeia ar fi găsit ușor justificare pentru atitudinea ei ostilă cu care o privea de fiecare dată pe fata Marei și Trică însuși știa asta: Marta n-o grăia, ce-i drept, în fața lui nici de rău, dar nici de bine, pe Persida; lui îi era însă destul și atât ca să știe că stăpână-sa nu are tocmai cele mai bune păreri despre soră-sa. Iar stăpâna-sa nu putea să n-aibă dreptate; simțea și el că Persida e, într-adevăr, prea sfătoasă și prea încăpățânată. Dar tot sora lui era. Nici Mara, atât de mândră de copii ei, nu poate să vadă cu ochi buni îndărătnicia fetei ei: – Neam îndrăcit! Strigă dânsa. Dacă și-au pus o dată în gând, nu e chip să-i mai scoți din ale lor. însă ca mamă dominată de aceeași patimă, preferă să o treacă cu vederea sau să o transforme în virtute.

Dincolo de cerbicie, Persida demonstrează adeseori în relația cu soțul ei o agresivitate ce amintește de copilăria sa aventuroasă alături de Trică pe malul Mureșului. De la conștientizarea defectelor, până la „șlefuirea” lor femeia va străbate un drum lung. Maternitatea o trezește, de fapt o resuscită. Primirea demnă și răbdătoare a suferinței, tandrețea îngăduitoare și umilă cu care se apropie de familie și de prieteni și mai ales iubirea, în sfârșit, tolerantă, față de bărbatul ei sunt semnele unei conștiințe superioare a vieții.

Persida a înțeles o bună vreme căsnicia ca mod de viață individualist. In cadrul ei, legătura dintre soți era o formă de supunere: supui ori ești supus. De aceea femeia părea să nimicească posibilitatea de relație personală ce presupune asumarea și acceptarea celuilalt prin părăsirea voii proprii. Nu e vorba de o iubire de tip social „altruist”, ci de o transformare existențială în care individualitatea se „despoaie” de independența conduitei sale și se lipsește de rezistențele sale autonome. Pe parcurs, Persida cunoaște dăruirea iubitoare, dăruirea de sine naturală ce devine o asumare dinamică și progresivă a celuilalt, o asumare personală reciprocă a naturii individuale a celuilalt, o acceptare a rezistențelor lui autonome și a consecințelor suficiențelor lui existențiale „sălbatice”. Sunt, în fine, semnele atingerii iubirii autentice, mature: Persida se uita zâmbind senin la el. Ce-i păsa ei acum, dacă el se va îndrepta ori nu? Da, mai-nainte, când toată gândirea, toată simțirea, toată puterea ei de grije asupra lui și numai asupra lui se îndrepta, ea ar fi voit să nu mai fie om ca dânsul, și-l scotea din răbdare, îl îndârjea prin neîncetatele ei silințe. Acum însă nu mai vedea păcatele lui și-i era, așa cum îl știa, destul de bun.

Privit de această dată cu îngăduință, bărbatul își reintră în atribuții; preia responsabilitățile care îi reveneau de drept. Ca tată, soț sau stăpân al casei și al cârciumei, Națl își ia rolul în serios. Nu e nimic forțat aici. Omul nu se schimbă în sens radical, ci revine la o normalitate după care tânjise de mult, dar de care nu avusese parte. Evoluția e evidentă, binevenită și de altfel binemeritată. Națl cel pălmuit de Mara, lovit de Trică sau de Persida și-a forjat caracterul fiind acum pregătit să ia viața în plin, alături de familia sa lărgită.

S-a vorbim mult despre „slăbiciunea” eroului înțeleasă ca nevolnicie. Credem că nu poate fi vorba de așa ceva. Puterea sufletească înseamnă o reducere a vanității superficiale, o păstrare a sinelui prin actul cel mai paradoxal, aparent desființator al personalității: identificarea prin sim-patie cu celălalt. Eroul a dat mereu, prin fapte, mai mult decât prin vorbe, dovada acestei înzestrări speciale. Ceea ce diferențiază romanul de celelalte nuvele, și prin aceasta construcția personajului, este faptul că el stă sub semnul schimbării, a eternei schimbări. Și Budulea Taichii fusese o scriere care consemnase nu o criză punctuală, ci una de formație. Și acolo Slavici urmărise devenirea unui caracter, în etapele lui succesive, prin coroborarea tuturor influențelor care lucrează spre a face ca un om să fie ceea ce este. Deosebirea e însă radicală, dincolo de facilitățile de dezvoltare pe care prin însuși spațiul sau îl oferă romanul. Devenirea lui Huțu nu e niciodată calitativă, ci de fiecare dată, după fiecare școală terminată, acumularea e pur cantitativă. Mara surprinde schimbarea oamenilor în mod obiectiv prin creștere, prin succesiunea vârstelor. Hubămațl e pe rând un adolescent sfios și timid, supus, până la desființare tatălui, sau un vagabond declasat, complet debusolat în afara căminului, apoi dintr-odată maturizat printr-un miracol al vârstei și al experienței, încă o dată aruncat în degradare prin agresivitatea, duritatea și obtuzitatea neiertătoarei sale soții, în fine bărbatul model devenit în mod natural exemplar. E aici o evoluție, imaginea unui drum ce duce spre constituirea unei personalități mature. în plus credem că e improprie catalogarea, cu același statut, a trei personalități fundamental diferite: una surprinsă în oscilațiile date de formarea sa (Națl), o alta deja constituită și aflată într-un nod existențial (Ghiță), și cea din urmă reprezentând un tânăr firav și neliniștit, abia ieșit din adolescență care în ciuda vârstei anunță o structura „defectuoasă” a viitorului adult; un exemplar de tranziție eșuată, un altoi care nu prinde (Iorgovan).

3.4. Bărbatul acesta: soțul meu

Intre 1890 și 1910 – ne spune Jacques Le Rider – capătă contur și înflorește ceea ce istoricii ideilor și ai literaturii au convenit să numească „modernitatea vieneză”, traducere a expresiei germane „Wiener Modeme”. Bazele acestui proces fuseseră așezate în 1848 (anul nașterii scriitorului șirian) și acesta se prelungește până spre 1938 (mai bine de un deceniu după stingerea lui Slavici din 1925).

Anii de apariție ai romanului Mara (1894 – în revistă, 1906 – în volum) se încadrează în deceniile de apogeu ale acestei interesante perioade marcate de o varietate de mutații politice, sociale și culturale. Acest aspect nu e deloc de neglijat în orice analiză am face asupra acestei creații a scriitorului român, care devine în septembrie 1869 student al Facultății de drept din Viena, începe cursurile de drept și filosofie ținute de personalități ca Lorenz Stein, Robert Zimmermann și Rudolf Ihering și, în spiritul veacului, frecventează și cursurile de medicină și lucrările practice ale profesorilor Joseph Hyrtl (anatomie descriptivă) și Emst Brucke (fiziologie și anatomie microscopică).

Cărțile lui Cari E. Schorske, Wiliam M. Johnston, Jacques de Rider, Michael Pollak sau Claudio Magris, toate apărute la sfârșitul secolului secolului al XX-lea, au redescoperit identitatea rănită a unei Viene ignorate mai bine de o sută de ani. Atmosfera de efervescență și interferență a filosofiei, psihanalizei, economiei politice, artelor plastice, arhitecturii și muzicii și, nu în ultimul rând, a literaturii va configura marile spirite ale modernității: Friedrich Nietzsche, Sigmund Freud, Robert Musil.

Slavici va fi, deci, impregnat, în perioada cea mai fecundă a formării sale, de această epocă și nu ne poate surprinde faptul că acesta „întâlnire” dintre filosofie, psihanaliză și creația românescă o regăsim cu prisosință în special în Mara, dându-i o notă aparte. Criza identității, presiunea alterității, polemologia sexelor, confruntarea dintre legea tatălui și legea mamei, degenerescența, se regăsesc surprinse în romanul din 1894.

Capitolul al XlV-lea al cărții se deschide cu prezentarea unei familii compuse din ceea ce Otto Gross va numi „inferiorități psihopatologice”. Unguroaica Reghina, servitoare , femeie voinică, frumoasă și în toată firea a rămas, după nașterea copilului ei, paralizată de o mână, strâmbă de gură și cam smintită, încât abia te mai puteai înțelege cu dânsa. Scriitorul notează cu rigurozitate aproape medicală manifestările psihotice ale femeii, de la halucinații (Câteodată, așa din senin, o apuca ceva de rămânea ca-nțepenită, cu ochii sticliți și vorbea aiurea.) la exacerbarea instinctului matern ([..] își iubea copilul atât de mult, încât îl ținea, chiar băiat de șapte ani, în brațe și nu voia niciodată să mănânce mai-nainte de a se fi săturat el). Oamenii îi priveau pe cei doi cu milă, dar și cu spaimă. Persida însăși nu se putea uita la ea fără ca să tremure cuprinsă de frică. La trei ani de la moartea Reghinei, vederea fiului îi trezește aceeași reacție: îi venea să fugă și să nu se mai uite înapoi. Mila care o cuprinde față de sărmanul Bandi covârșește însă gândul repulsiv.

E clară pentru toată lumea situarea în poziția de outsider a celor doi. Ea se justifică și prin incapacitatea lor de adaptare la rigorile societății. Rămas fară mama hiperprotectoare, Bandi dezvoltă încet și progresiv o alterare a funcțiilor cognitive. Tânărul are o evidentă neputință de relaționare manifestată la nivelul limbajului și al gesturilor. Faptul că ori de câte ori întâlnea pe cineva cunoscut ca maica Aegidia sau Persida fugea, cuprins de frică sau se ascundea, denotă o evidentă labilitate emoțională. Insecuritatea, impresionabilitatea, regresia afectiv-comportamentală sunt semne ale unei boli cu evoluție ireversibilă din clasa psihozelor. Bandi trăiește din mila oamenilor, adăpostindu-se azi aici, mâine dincolo. Nevoia reprimată de suport social, izolarea, contactul psihic deficitar dezvoltă un blocaj existențial imposibil de rezolvat. Concetățenii percep toate acestea ca simptome ale unei boli fară vindecare și decid să-l țină departe de ei. Ne amintim că Slavici oferise cititorului prin personajul Pupăză primul alienat de această natură din literatura română. La nivel social, Bandi și Pupăză au aceeași poziție datorată și unui statut familial identic: ambii sunt copii din flori, bastarzi marginalizați din naștere. Stigmatul nelegitimității lor dublează povara handicapului psihic, respectiv fizic pe care cei doi sunt condamnați să o poarte.

„Degenerații sunt sarea pământului” scria Otto Gross. Pentru Slavici ideea se traduce în caracterul indispensabil al acestora în perimetrul narativ al capodoperelor sale. în ciuda restricțiilor suferite, personajele își au, în organigrama operei căreia îi aparțin, „rostul” lor bine precizat, anume acela de a contribui la conturarea unei imagini mult îmbogățite a personajelor din planul principal sau secund al acțiunii. Modul în care Iorgovan și Busuioc, respectiv Națl și Hubăr se raportează sau Bandi e determinant pentru a înțelege sfera pulsională a fiecăruia în parte, dar și profilul motivațional și volitiv cu care își construiesc aceștia co-existența.

Bandi și Pupăză sunt percepuți ca roade ale păcatului direct sau indirect prin familia pe care o reprezintă și, de aceea, ei se constituie în imagini vii ale ratării unui ideal familial ce, odată compromis, atrage după sine pierderea onorabilității, a respectului și aprecierii întregii comunități. Hubăr și Busuioc se vor, dar nu se simt puternici. Cutremurarea de care sunt cuprinși la vederea fiului, respectiv a fratelui ascuns de ochii lumii stă mărturie pentru chinul care le macină existența și îl preface pe fiecare din om în neom. Incapacitatea de a relaționa cu fiul legitim e consecința acestei vicieri de natură existențială dată de raportul defectuos dintre aparență și esență.

Deși împlinise patruzeci și șase de ani și era om cu multă chibzuință, Hubăr nu părea deloc a om care poate să-i fie tată lui Națl. Aceasta este prima notație pe care ne-o oferă romanul despre cel care se va dovedi, într-adevăr, a fi un tată și un soț cel puțin dificil, dacă nu chiar unul deplorabil. Lasă că era om bălan, cam slab și cu obrajii roșii, după înfățișare prea tânăr, dar – citim mai departe – era în felul lui de a fi ceva ușuratec, aproape ștrengăresc. Gura îi era croită pe râs, ochii îi jucau mereu în cap și lucruri pentru alții mari îi păreau adeseori nimicuri. Deși ținea mult să aibă prietenie cu popa, cu beamterii și cu ofițerii, se pomenea adeseori la chefuri și cu oameni mai fără trecere, până chiar și cu calfele lui, un lucru pe care fecioru-său n-ar fi fost în stare să-l facă. Și mai ales asta l-a făcut să nu prea aibă trai bun cu ne- vastă-sa care era femeie așezată, cam țâfnoasă și neîngăduitoare. Justificarea oferită anunță subtil o incompatibilitate de caracter între tată și fiu și o relație tensionată între soți. Gravitatea situației o va afla însă cititorul abia peste o sută treizeci de pagini din confesiunea lui Națl făcută Persidei: E înspăimântător gândul că nu poți trăi în pace cu părintele tău, dar mă stăpânește gândul acesta și mi-e adeseori parcă nu mai sunt în toată firea. Un demon nevăzut mă urmărește și-mi reamintește mereu suferințele pe care muma mea și eu le-am avut și le vom avea de pe urma lui; mă înspăimânt când mă gândesc la el, tremur când îl văd, și-mi vine să fug cu ochii închiși când ajung a fi singur cu dânsul.

Naratorul în creația lui Slavici nu este, așadar, ca , înzestrat cu omnisciență și omniprezență; el e un martor tăcut, prezent la evenimentele cruciale din viața eroului său. Ceea ce credem că știm din interiorul eroului, este de fapt rezultanta gesturilor, a vorbelor lui și a intuiției naratorului-psiholog despre toate acestea. Se naște astfel un portret ce pare a fi desprins dinăuntru, când el e de fapt construit în afară. Din această cauză, „manipularea” cititorului se face fară dificultate așa cum e posibil să fie și fară intenție. Ce crede naratorul despre Mara?! O admiră sau o dezaprobă? Greu de spus! Naratorul nu se pronunță. De ce nu face asta? Răspunsul e dificil și se ascunde în altă întrebare: Care e granița între parvenire și înavuțire în cazul acestei eroine cu un exacerbat simț al supraviețuirii? Naratorul nu știe, așa cum nici Slavici nu știe; de aceea lasă cititorilor libertatea de a exprima o opinie fundamentată pe faptele eroilor care sunt consemnate cu acuratețe oferită astăzi doar de un documentar cinematografic reușit.

Precum evoluează eroii pe parcursul derulării acțiunii într-un film, tot astfel remarcăm în cazul personajelor lui Slavici o transformare a fiecăruia dintre acestea și a relațiilor lor pe parcursul romanului. Națl cel atât de cuminte, se va abrutiza treptat, pentru ca ulterior să redevină cel mai bun băiat cum îl vedea maica Aegidia înaintea îndrăgostirii de Persida. Hubăr, bărbat în toată firea și cumsecade altădată, nu va înțelege niciodată că și-a nenorocit copilul retrăgându-1 de la școală și obligându-1 să se facă măcelar. Ba mai mult, va încerca mereu să se dezvinovățească în- vinovățindu-1 pe tânăr de eșecurile proprii. Chemarea chibzuită a fiului la bună-înțelegere și comunicare nu capătă răspuns: D-ta mi-ești tată, și trebuie […] să mă ierți, să-mi ții parte, să mă aperi — cel puțin în gândul d-tale ~ iar nu să-mi mai faci și mustrări, când eu însumi mă mărturisesc vinovat! Lasă-le, tată, să nu mai vorbim despre acestea. Orișice ar fi între noi să trăim în pace… Bărbatul destul de deștept ca să priceapă mesajul feciorului său, nu e și destul de înțelept ca să îndrepte prin îngăduință și afecțiune erorile trecutului, iar această neputință îl va schimba în omul rău și urgisit a cărui moarte va aduce, în sfârșit, pace și liniște în familia lui Națl.

Elisabeta Lăsconi găsește astfel de scene reprezentative pentru a susține ideea că „între cele două legi, a tatălui și a mamei, ultima se dovedește mai bună, și demersul lui Slavici spre așa ceva pare să se-ndrepte. […] Prin legea mamei se reface ordinea, se restaurează echilibru, în vreme ce legea tatălui provoacă eșec și violență, nebunie și moarte”. Afirmația este justificată, dar dezvoltările ulterioare – izbânda principiului feminin asupra celui masculin; „agonia patriarhatului” și „revoluția matriarhatului” – nu sunt îndreptățite.

Și Persida va face, până la un punct, în raport cu soțul ei, aceleași greșeli ca și tatăl acestuia. La o replică similară a bărbatului ce se simte amenințat de o nouă cădere: – Pe mine Dumnezeu nu m-a făcut cărciumar, femeia găsește cu cale să-i vorbească necugetat, deși e evident că e în căutarea unei căi de mijloc: Ea văd că te-a Jacut, deoarece ești cărciumar. Nu, Națl, nu am să scap de tine, ci am să te iau mai de scurt. Tu ești om harnic, vrednic la toate și bine pornit; vinovată sunt numai eu care am luat toată sarcina asupra mea și prea te-am lăsat în voile tale. Gândește-te că nu suntem noi singuri stăpâni pe avutul nostru: mâne ori poimâine Dumnezeu ar putea să ne dăruiască vreun copil. Nu e vorba de o asumare reală a vinovăției, nici de intenția unei împreună-lu- crări din partea soției. Persida caută soluții în nume propriu; verbul e utilizat în exces la persoana I singular. Nu există decât accidental acel „noi” care e semnul unității familiei. Femeia îl folosește doar atunci când vine vorba de responsabilitatea comună pe care o presupune nașterea unui copil. După cum știm, chiar acesta va fi momentul sudării cuplului și poate că nu întâmplător.

Reluarea discuției asupra reprezentărilor și a valorilor culturale tradițional asociate masculinului și femininului de care se leagă simptomele individuale ale crizei identității sexuale a constituit una din marile teme ale modernității de la începutul secolului, mai ales în contextul vienez. Bărbații (sau personajele masculine din ficțiuni) întreprindeau o redefmire a identității lor sexuale: fie printr-un protest masculin împotriva feminității pe care o descopereau în ei înșiși, fie prin cultul femininului, legat de critica și de „deconstruirea” valorilor masculine. Slavici se situează între cei doi poli: opera sa este, fară îndoială, o pledoarie pentru feminitatea triumfătoare, dar și o demonstrație a bărbăției luptătoare. Scriitorul se apropie mai degrabă de ceea ce Otto Weininger scria în ultimele sale fragmente și aforisme: „ura față de femeie nu este decât ura insuficient depășită a bărbatului împotriva propriei sexualități”. Femeia pare făcută pentru a-i aminti constant bărbatului identitatea vieții și a dorinței, iar acesta dobândește prin femeie forța de a depăși obstacolele existenței și neputințele firii. Excesul de feminitate, ca și cel de masculinitate reprezintă și în concepția scriitorului român sursa răului. El împărtășește cu Groddeck și Weininger, fără a-i cunoaște și înainte de aceștia, „refuzul umanului prea uman” și „exigența supraumanului”.

Slavici surprinde în capodoperele sale, în spirit modem așadar, umanul comun care se caută pe sine în viața de zi cu zi. Căsătoria nu provoacă decădere, cum susținea Otto Gross, ci unitatea cuplului este semnul valorii căsniciei. „Eliberarea” femeii nu presupune suprimarea familiei patriahale și socializarea responsabilității materne, ci anunță o nouă etapă în evoluția firească a relației maritale: Soții vor avea dar purtare de grijă și pentru celălalt, se vor ajuta între dânșii, își vor da silința să-și corecteze unul altuia ființa, se vor îmbărbăta în fața ispitirilor, își vor împreuna la nevoie puterile și își vor împărtăși durerile. In înțelesul acesta, sunt soț și soție, un trup și un suflet.

Din această perspectivă, înțelegem că Mara se dovedește a fi primul roman românesc despre căsătorie. E surprinzător faptul că scriitorul ardelean reușește să facă din această operă o capodoperă „a genului”. Rară, dar fericită întâmplare!