Pădurea cu toate elementele sale biotice și abiotice, constituie poate cel mai apropiat ,,prieten”al omului. Încă de la primele forme de vegetație… [304602]

[anonimizat] ,,prieten”al omului. [anonimizat] a [anonimizat], casă și hrană. Primele forme de organizare administrativă ale omului au luat ființă în pădure sau în apropierea acesteia oferindu-i [anonimizat]. Astfel putem spune că padurea a jucat un rol foarte important în dezvoltarea societății umane. Din epoca fierului pădurea a [anonimizat] – lemnul. [anonimizat] a inceput practic cunoasterea și exploatarea mediului inconjurător. Așa s-[anonimizat], Chinez. [anonimizat].

Pădurea ne leagă și ne unește. Zi de zi omenirea depinde de diversele bunuri și servicii care ne sunt oferite de pădure. În afară de lemn și alte produse conexe (ne-lemnoase), [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat]. Problema unei dezvoltări durabile a devenit astăzi o chestiune vitală pentru omenirea contemporană. [anonimizat], suntem parte componentă a unei lumi comune. Pădurile sunt plămânii pământului. [anonimizat], [anonimizat], pentru a ne asigura viața pe pământ și în viitor.

Pădurile, care la inceputurile istoriei geologice a [anonimizat] o treime din uscatul planetei. [anonimizat]. [anonimizat], de păstrarea acestora pentru a le transmite generațiilor care vin. Pentru a înțelege mai bine importanța vitală a pădurii am extras cinci motive din multitudinea de motive care ne obligă pe noi oamenii să avem grijă de ,,fratele”nostru, codrul.

1. [anonimizat], [anonimizat].

2. Principalul furnizor de medicamente și remedii naturale deși folosite de om la un nivel inferior și nu la adevărata valoare.

3. [anonimizat], ozonat, [anonimizat], cu efect terapeutic asupra organismului nostru.

4. Pădurile împiedică eroziunile în suprafață și alunecările de teren.

5. [anonimizat], vegetație, [anonimizat], [anonimizat].

Cele cinci motive reprezintă o infimă parte din motivele pe care ar trebui să le conștientizăm pentru protejarea plămânilor Terrei. Trebuie să învățăm noi primii iar mai apoi să învățăm pe alții cum să protejăm și să salvăm natura, în special pădurile, pentru a proteja și perpetua specia umană.

Lumea vie, este deosebit de diversificată. Vietățile pe care le regăsim pe uscat sau în abisurile oceanelor nu reprezintă o alcătuire haotică sau întâmplătoare. Studiile au confirmat combinații anume de plante și animale specifice unui areal, pe când în alte zone regăsim o altă combinație. Aceste combinații specific unui areal au fost denumite biocenoze. Populațiile sunt legate strâns atât între ele dar șă cu mediul pe care îl ocupă, între acestea existând un intens schimb, de energie și materie, specific pentru fiecare biocenoză în parte. În întreaga lume există o multitudine de vertebrate și nevertebrate care sunt necercetate sau puțin cercetate din diverse cauze. Anual adăugăm în biblioteca vie a naturii, noi specii necunoscute până atunci. Eforturile sunt de cele mai multe ori extraordinare dar suntem datori, noi oamenii, să descoperim cât mai mult din ce natura ne-a dăruit și în același timp să protejăm prin diferite forme elementele pec ale de dispariție și nu numai.

Am ales această lucrare din dorința de a scoate încă o dată în evidență importanța extraordinară a pădurii, a elementelor componente ale acesteia și nu în ultimul rând al părții vii existente în perimetrul acesteia, care trebuie protejată. În epoca contemporană oamenii își concentrează atenția în special asupra protejării animalelor mari, vizibile, uitând de cele mai multe ori de cele mai mici care au un rol poate la fel de important pentru ecosistem în general și chiar pentru om. Astfel voi incerca să aduc în față importanța unor coleoptere exitente în pădurile României cum ar fi: Lucanus cervus, Morimus funereus și Cerambyx cerdo care au un loc binemeritat în fauna țării noastre.

CAPITOLUL I

ECOSISTEMUL FORESTIER

1.1. Generalități

Ecologia poate fi definită ca știință care studiază ecosistemele (Odum,1971). În decursul timpului părerile asupra conținutului și obiectului de studiu al acestei științe au fost destul de diferite. Haeckel care în 1866 i-a dat numele și prima definiție, spunea despre ecologie că în ansamblu este ,,știință a economiei animalelor”, referindu-se la studiul raporturilor dintre animale și mediul înconjurător dar și la ,,studiul luptei pentru existență”ale acestora.

Cei mai mulți autori europeni au restrâns domeniul de activitate al ecologiei la studiul adaptărilor morfologice sau numai la studiul condițiilor de mediu și a factorilor ecologici. Cei mai importanți au fost: Keller,1951; Sennikov,1951; Braun-Blanquet,1928.

În țara noastră promotorii acestui concept au fost Antipa în 1928 și 1941, Eliescu în 1934.

În prezent ecologia reprezintă o știință complexă care studiază sistemele biologice supraindividuale, de biocenoză, respectiv de populații ca părți ale acesteia. Astfel putem spune că ecologia este știința ecosistemelor.

1.2. Ecologia forestieră

Ecologia ca știință se împarte în funcție de mediile de viață studiate, terestre sau marine. În cadrul fiecărui mediu superior există tipuri structurale ca exemplu ecologia pădurilor sau forestieră.

Ecologia forestieră este definită ca știință a ecosistemelor de pădure, aceasta se ocupă cu studiul speciilor forestiere și a interacțiunilor dintre acestea. Problema majoră a ecologiei forestiere este de a analiza pădurea ca ecosistem, de a stabili legitățile ei de alcătuire și funcționare, fluxurile de energie și materie care o străbat.

Pădurea are o importanță deosebită pentru umanitate atât pentru resursele vegetale și animale pe care le oferă, dar și pentru mediul de viață de neânlocuit.

Scopul unei cercetări a ecosistemului forestier este de a realiza dirijarea în bune conditii a proceselor care se desfățoară în acest mediu dar și de a conserva și proteja mediul de viață.

Omul, din dorința de a evolua rapid a modificat o serie de ecosisteme, unele cu bună știință iar ecosistemul forestier este poate cel mai afectat, această evoluție ducând de cele mai multe ori la epuizarea unor resurse forestiere pe spații largi, resurse care se regenerează foarte greu în timp. În afara acestui fapt ignoranța umană îți spune de cele mai multe ori cuvântul prin lipsa replantărilor de arbori.

Silvicultura ca practică și ca știință intervine tocmai pentru a realiza o gospodărire adecvată a pădurii, în vederea atingerii unor scopuri social-economice determinate. Silvicultura în esență are ca principal obiect de lucru ecosistemele naturale, seminaturale și de cultură. O bună gospodărire a pădurii se bazează pe o cunoastere amănunțită a vieții din areal. Cercetările ecologice moderne se aplică în cele mai diverse domenii ale silviculturii, amenajare, tehnică, exploatare, protecție, cultura vânatului.

Silvicultura modernă în prezent dar și în viitor se bazează pe cea mai largă bază ecologică și devine din ce în ce mai mult o ecologie aplicată (Leibundgut,1966).

1.3. Structura ecosistemului

Într-o accepțiune generală, ecositemul reprezintă o unitate ecologică elementară a biosferei, învelișul de viață al Terrei alcătuit din două componente esențiale: biocenoza și biotopul. Biotopul reprezintă arealul în care biocenoza trăieste, altfel spus biocenoza reprezintă partea vie, de viață a biotopului. Cele două entități nu pot exista una fără alta, dezvoltându-se o simbioză bine structurată în cadrul ecosistemului.

Majoritatea ecosistemelor sunt formate pe parcursul unor perioade lungi de evoluție, reprezentând consecința unui lung proces de adaptare între specii și mediul înconjurător. Capacitatea de autoreglare a ecosistemelor se traduce prin existența și rezistența în timp a acestora, dar și prin densitatea populațiilor.

Populațiile care participă în alcătuirea unei păduri, alcătuite din plante, animale sau organisme și microorganism, nu poate să fie reprezentată intr-un areal doar de un singur individ sau o singură plantă. Populațiile sunt reprezentate de indivizi multiplii care nu sunt toți la fel și diferă prin vârstă, dimensiuni, masa, sex, dar cu siguranță și prin locul de habitare în cadrul ecosistemului. Asfel fiecare populație care compune un tip de mediu, arbori, plante, viețuitoare, are adaptări specifice mediului în care trăiește, fiind diferite față de alte medii.

Populațiile de arbori sunt caracteristice ecosistemului forestier. Arborii, poate principala componentă a pădurii, se caracterizează prin masivitatea și dezvoltarea dimensională, fiind plantele tipice uscatului care ajung la cele mai mari volume și înălțimi raportate la un singur individ. Un exemplu în acest sens este Eucalyptus regnans sau Sequoia giganteea. Mediul forestier este diferit în funcție de mediul climatic, de tipul arborilor componenți, de vârsta acestora sau de cauze de natură genetică.

Un specific important al pădurii în sensul larg, o reprezintă durata mare de viață a acesteia, la unele specii atingând vâsrte de până la 4000 ani(Sequoia). Longevitatea este specifică fiecărei specii în parte, acestea variind între 400 ani la molid și 600-900 ani la fag. Datorită acestei longevități ridicate a arborilor care compun un ecosistem forestier, rezultă cantitatea uriașă de biomasă produsă și acumulată atât în partea superioară dar și la bază sau în subteranul acestuia. Astfel, o mare parte din cantitatea de biomasă este conservată timp îndelungat, uneori chiar pe durata totală de viață a arborilor, ceea ce duce la o dezvoltare armonioasă a tuturor elementelor pădurii.

Fig. 1 Poziția arborilor – Sequoia

Sursa: https://www.google.ro/search?q=Sequoiadendron+giganteum&rlz=1C1GGRV_enRO751RO751&stick=H4sIAAAAAAAAAONgFuLSz9U3sEwpLzAqUuIAsVOSKy20LLOTrfSTMvNz8tMr9fOL0hPzMotz45NzEouLM9MykxNLMvPzrHLyy1OLFFAFiwFKRudPUwAAAA&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwiasdjh9aTaAhXMJFAKHVsbBSwQ_AUICigB&biw=1280&bih=694#imgdii=kZ-M70pPE7xFgM:&imgrc=jlPeotd4oxklkM:

Fig. 2 Poziția arborilor – Eucalyptus

Sursa:

https://www.google.ro/search?q=eucalyptus&rlz=1C1GGRV_enRO751RO751&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwi9ovPx9qTaAhWJYVAKHduAB84Q_AUICigB&biw=1280&bih=694#imgdii=LErRC216NkqncM:&imgrc=ucb-nLCUylI8nM:

Populațiile de plante autotrofe existente în ecosistem, prezintă adaptări specifice mediului în care se dezvoltă. Principala adaptare o reprezintă capacitatea acestora de a-și desfășura procesele de asimilație și producere de biomasă în condițiile unei intensități reduse a luminii natural, în general sub 20%, dar și sub 5-10% din lumina plină în funcție de specificul pădurii. Așezarea și tipul frunzelor are un character deosebit, majoritatea acestora prezentând limbul orizontal pentru a capta maximul de lumină. La unele specii , adaptarea la acest factor a dus la așezarea frunzelor în cadrul plantei să se facă pe un singur nivel pentru a nu se umbri un ape alta.

O grupă aparte de plante ierboase componente ale ecosistemului forestier, iși desfășoară intreg ciclul de viață în perioada în care arborii nu au înfrunzit și factorul luminos este mult mai intens. Multe dintre aceste plante ierboase își dezvoltă tulpinile subteran sub formă de bulbi și rizomi cu funcții de acumulare, rezerve și înmulțire pe cale vegetativă. Acest mod de înmulțire este frecvent datorită posibilității reduse de a produce semințe. Acest fenomen de înmulțire vegetativă se regăsește și la unele populații de arbuști( lemnul câinesc, salvia). Efectivele populațiilor de arbuști este unul redus în cadrul ecosistemelor forestiere, cu excepția zonelor de silvostepă unde acestea sunt majoritare.

Dintre plantele inferioare, cele mai multe sunt adaptate strict la viața din biocenoza pădurii. Plantele inferioare sunt reprezentate de: mușchi, lichenii și alge care folosesc ca suport coaja arborilor. Ca și plantele superioare acestea sunt capabile să asimileze nutrienții la intensități mici ale luminii.

Populațiile de animale din ecositemul forestier, sunt reprezentate de totalitatea grupelor mari de animale terestre, de la cele mai primitive monocelulare, protozoarele, la cele vertebrate. Densitatea dar și efectivele acestora variază de la un ecosistem la altul în funcție de mărimea și oferta de hrană oferite. Ca și grupare a populațiilor de animale în cadrul ecosistemului de pădure, datorită unei varietăți deosebite, putem vorbi de două mari grupe: artropode și vertebrate.

Artropodele sunt reprezentate prin insecte și arachnomorfe (păianjeni,acarieni).

Insectele joacă un rol deosebit în viața activă a pădurii, prin înmulțirea lor în masă acestea influențează pe perioade lungi, biocenoza forestieră. Insectele constituie o componentă esențială a faunei pădurilor. În comparație cu entomofaunele altor formațiuni vegetale, entomofauna pădurilor se caracterizează printr-o varietate mult mai bogată și print-o reprezentare mai echilibrată a diferitelor ordine și familii. De asemenea, ea este bine reprezentată cantitativ, la unitatea de suprafață revenind un număr mai amare insect decât în stepă sau în golul alpin.

Principalele cause ale acestei bogății, în ceea ce privește entomofauna forestieră le constituie specializarea nutritive a insectelor, marea cantitate de masa vegetală și pătura moartă a pădurii, stratificarea pe vertical a mediului de viață precum și varietatea condițiilor microclimatice din pădure (Doniță și colaboratorii, 1977). Principalele grupe de insect legate de vegetația lemnoasă sunt:

-insectele defoliatoare

-insectele de tulpină

-insectele sugătoare

-insectele de semințe și fructe

Insectele defoliatoare fac parte din ordinele Coleoptera, Lepidoptera și Hymenoptera și se hrănesc cu muguri și frunzele arborilor, în stadiul larvar la Lepidoptera și Hymenoptera, iar la ordinul Coleoptera atât în stadiul larvar dar și în stadiul de adult. Efectivele de populații variază în decursul unui an. Astfel în perioada de latență, unele specii dau impresia dispariției totale din areal iar în perioada de erupție pot depășii numărul critic de insecte defoliatoare ceea ce poate duce la o defoliere totală a arborilor.

Coleopterele din cadrul ecosistemului forestier, ocupă un loc important între celelalte ordine în special datorită adaptării deosebite a acestora la condițiile de viață din pădure. Ele se pot dezvolta în sol, în pătura groasă de frunze moarte, pe diferite resturi organice aflate în descompunere, în scoarță, lemn sau rădăcini, etc. (Doniță și colaboratorii, 1990).

Din cadrul ordinului Coleoptera o valoare și o importanță deosebită pentru pădure o au speciile de insecte protejate: Lucanus cervus (fig. 3), Morimus funereus (fig.4), Cerambyx cerdo (fig. 5). Aceste trei specii fac și obiectul acestui studiu.

Fig.3 Lucanus cervus – Rădașca

Sursa: https://www.google.ro/search?q=&tbm=isch&tbs=rimg:CcZw2nCJmzEKIjhhwSdutkHCbjnU7z13_1k6c424QA9uuNJkdqqFn899DAJXeO8I4MOxDtPQaDC6GknF22GZFU7VOcyoSCWHBJ262QcJuEUbhJJ8rGYRdKhIJOdTvPXf-TpwRkEkcjcKWm8YqEgnjbhAD2640mRGV-2w9TXEwlyoSCR2qoWfz30MAEdVqIPqRtGKDKhIJld47wjgw7EMR3cvBssLAM1UqEgm09BoMLoaScRHq0oMd8fRksyoSCXbYZkVTtU5zEWmymSq8WObC&tbo=u&sa=X&ved=2ahUKEwi5z_ytgKXaAhWFbVAKHeQJAksQ9C96BAgAEBg&biw=1280&bih=694&dpr=1#imgrc=HaqhZ_PfQwANEM:

Fig. 4 – Morimus funereus

Sursa- https://www.biolib.cz/en/image/id49444/

Fig. 5 – Cerambyx cerdo

Sursa: https://www.google.ro/search?q=cerambyx+cerdo&rlz=1C1GGRV_enRO751RO751&tbm=isch&source=iu&ictx=1&fir=RpIEBqc9Q_enXM%253A%252CGol4tz_i196LAM%252C_&usg=__qYC-Wy2HPZi5ZrAK3VLH1oWAMTA%3D&sa=X&ved=0ahUKEwiYuuTKg6XaAhXS_qQKHeSrD1wQ_h0IigEwCw#imgdii=5GDl5TOKLiEdLM:&imgrc=RpIEBqc9Q_enXM:

Trebuie menționat, de asemenea coleopterele ocupă un loc fruntaș în cadrul dăunătorilor forestieri. Deosebit de periculoși pentru pădurile din România sunt gândacii de scoarță (Scolytidae), trombarii (Curculionidae), cărăbușii (Scarabaeidae),unii croitori (Cerambycidae), gândacii aurii (Buprestidae) și gândacii de frunză (Chrysomelidae).

Clasa Himenoptera cuprinde subordinul Apocrita, care are în componență furnicile care, contribuie la reglarea nivelului de insecte dăunătoare. Specii din familiile Braconidae, Ichneumonidae, etc, reprezintă unul dintre principalii factori limitativi ai înmulțirii insectelor dăunătoare (Doniță și colaboratorii, 1990).

Datorită modului de viață liber, al insectelor defoliatoare, acestea sunt supuse direct acțiunii factorilor climatici, diverșilor prădători dar și a unor paraziți în fazele active de dezvoltare.

Păsarile de pădure prezintă deosebiri și adaptări specifice deprinse de-a lungul evoluției acestora. Majoritatea speciilor cunoscute de păsări pe Terra sunt legate de mediul forestier, care le-a permis ocuparea unor spații ecologice oferindu-le un mediu de viață. În decursul evoluției, păsările de pădure s-au adaptat din punct de vedere morfologic pentru viața forestieră. Se remarcă tendința de scurtare a aripilor și de alungire a cozii, dezvoltarea musculaturii, pentru o mai bună manevrabilitate a zborului. Picioarele zigodactile cu două degete în față și două în spate face ca pentru multe dintre specii (ciocănitoarea) deplasarea să fie mult mai facilă chiar și în plan vertical. Păsările de pădure zboară în general pe distanțe mici, alternînd cu pauze în care planează. Cele mai cunoscute păsări de pădure sunt reprezentate de: cinteză și pitulice, diferite tipuri de păsări rapitoare cum ar fi uliul păsărar, uliul cu picioare scurte, sau vulturul regăsit în zonele înalte de munte bine împădurite.

Mamiferele de pădure prezintă adaptări majore la viața din habitat. Adaptări deosebite pentru viața în arbori, obsevăm la animalele cățărătoare, veverițe, jderi, pârși la care picioarele sunt dotate cu gheare ascuțite, pernițe și degete lățite. Coada stufoasă ajută la menținerea direcției în momentul salturilor repetate. Datorită unei faune bogate în păsări se mențin în cadrul pădurii specii importante ca pisica sălbatică sau jderul de pădure.

Mamiferele care trăiesc la sol sunt reprezentate de bursuci, șoareci, cârtițe care își sapă adăposturile în scorburi subterane aproape de suprafată, dar și în scorburi la sol deja existente.

Deoarece în pădure animalele trăiesc intr-o simbioză aproape perfecta, o parte din animalele cățărătoare iși găsesc ascunzișuri și adăpost chiar în scorburile create de ciocănitori.

Copitatele pădurii, cervidele, mistrețul, zimbrul sunt greoaie, puțin rapide, folosind des camuflajul pentru protecție în detrimentul fugii în cazul atacurilor prădătorilor. În categoria prădătorilor, intră ursul și lupul.

Hrana animalelor este constituită din frunzele și mugurii copacilor, fructele și semințele plantelor lemnoase ceea ce reprezintă o hrană consistentă pentru acestea.

Ecosistemele se formează pe parcursul unei lungi evoluții, reprezentând un lung proces de adaptare între biotop și biocenoză. Ecosistemul în general este un mediu care se autoreglează pentru a rezista diferitelor condiții de mediu și în special la modificările și variațiile bruște ale factorilor de mediu sau ale densității populațiilor componente ale acestuia.

1.4 Funcțiile ecosistemului

Funcționalitatea ecosistemului rezultă din relațiile existente între speciile care îl compun și interacțiunile acestora cu factorii abiotici. Esența funcționării unui ecosistem constă în îmbinarea natural a energiei solare și a substanțelor nutritive în circuitul biologic fiind transformate în substanțe organice, nutritive ce intră în alcătuirea populațiilor din biocenoză. Astfel, ecosistemul apare ca o unitate productivă de substanță organică, materializată în organismele ce populează biotopul dat.

Principalele funcții ale unui ecosistem sunt: funcția energetică, funcția de circulație a materiei și funcția de autoreglare.

1.4.1. Funcția energetică

Ecosistemele nu sunt producătoare de energie, acestea acumulează energia și o transformă. Energia unui ecosistem poate să crească numai pe baza importului de energie (conform principiului I al termodinamicii) din radiațiile solare. Energia emisă de radiațiile solare poate fi grupată în două categorii: radiații solare (energie cu lungime de undă scurtă: UV, VIS) și termice (energie cu lungime de undă lungă: IR)

Fluxul energetic în cadrul ecosistemului constă în trecerea energiei inclusă în hrană, pe traseele lanțurilor trofice. Fluxul energetic unidirecțional este un fenomen universal în natură și rezultă din funcționarea celor două legi ale termodinamicii. Conform primei legi, energia se transformă continuu în ecosistem (lumină – energie chimică și potențială – energie mecanică) fără a fi creată sau distrusă. Conform celei de a doua legi a termodinamicii, fiecare transformare a energiei este însoțită de o degradare a energiei, de la forma concentrată la forma dispesată, nedisponibilă (căldură), deci o transformare spontană de energie nu poate fi eficientă sută la sută.

Cele două principii fundamentale ale ecologiei generale, fluxul de energie unidirecțional și circuitul elementelor se aplică oricărui ecosistem și oricărui organism (inclusiv omului).

1.4.2. Funcția de autoreglare

Funcția de autoreglare este ca și celelalte funcții ale ecosistemului o expresie a conexiunilor reciproce dintre speciile componente și dintre ele și factorii biotopului.

Mecanismele de control care acționează la nivelul ecosistemului pentru a realiza homeostazia sunt de două tipuri:

-biodemografice – reglarea biodemografică se realizează prin mecanisme de feed-back ce apar în rețeaua trofică a unei biocenoze;

-biogeochimice – reglarea biogeochimică este controlată de creșterea sau diminuarea fondului nutritiv total al substanțelor care circulă în ecosistem.

1.4.3. Funcția de circulație a materiei

Elementele și compușii care întrețin viața sunt recirculate continuu prin organisme și mediu. La scală globală această mișcare a primit denumirea de cicluri geobiochimice în care substanțele se pot deplasa cu diferite viteze, fie repede fie încet. Astfel, carbonul poate fi stocat câteva ore sau zile de om sau câteva milioane de ani în pământ. Dacă activitățile oamenilor influențează negativ rata fluxului sau timpul de stocare în aceste cicluri naturale, atunci capacitatea mediului de a procesa aceste elemente este învinsă ele devenind astfel poluanți. Elementele chimice care participă la construcția lumii vii, numite bioelemente, parcurg deci un circuit în natură numit circuitul bioelementelor, ciclul biotic sau circuitulele geobiochimice. Astfel, există mai multe circuite: circuitul carbonului, circuitul azotului, circuitul fosforului, circuitul apei și circuitul substanțelor organice.

1.4.4. Ciclul apei

Circuitul apei în natură este probabil cel mai familiar ciclu al materiei. Cea mai mare parte a apei prezente peTerra este stocată în mări și oceane. Elementul principal al circuitului îl reprezintă Soarele. Energia solară în mod continuu evaporă apa, formând norii, iar vântul distribuie vaporii în jurul globului. Apa care se condensează deasupra suprafeței solului sub formă de ploaie, zăpadă sau ceață susține toate ecosistemele terestre. Apa ,,esența vie” este responsabilă de realizarea proceselor metabolice din celule, de trecerea continua a substanțelor nutritive prin ecosisteme, iar la scală globală are rol în distribuția căldurii și a energiei.

1.4.5. Ciclul elementelor chimice

Alături de apă, o serie de elemente chimice sunt indispensabile circuitului vieții intr-un ecosistem. Dintre acestea, carbonul se găsește în natură sub formă oxidată, monoxid de carbon sau dioxid de carbon sau formă redusă, metan și materie organică.

Algele verzi, bacteriile fotosintetizante și bacteriile chemolitoautotrofe aerobe participă la fixarea carbonului.

Metanul de origine bacteriană reprezintă 81-86% din totalul de metan eliberat în atmosferă.

Azotul, este un alt element chimic important fără de care organismele nu pot exista. Azotul este de asemenea componentul de bază al multor fertilizatori utilizați în agricultură sau produse de interes casnic. Azotul reprezintă 78% din componența Atmosferei. Din păcate plentele nu pot utiliza azotul molecular, azotul necesar fiind obținut printr-un ciclu foarte complex.

Fosforului și sulful prezintă o importanță deosebită pentru organisme. Compușii ce conțin fosfor bogat în energie sunt participanți primari în reacțiile de transfer de energie. Totuși o cantitate prea mare de fosfor existentă în mediul înconjurător poate afecta într-un mod considerabil productivitatea plantelor. Fosforul în cantități excesive duce la o creștere foarte mare a plantelor terane dar și acvatice devenind un poluant major al apelor.

Sulful este un component esențial al proteinelor. Sulful și compușii sai sunt implicați în formarea ploilor acide, în acidifierea apelor de suprafață și a solului. De asemenea, sulful din particulele și picăturile mici din aer poate acționa ca un reglator important al climei globale. (http://www.ecoresearch.eu/CURS%202%203%20ECO.pdf).

Un ecositem terbuie privit ca un tot unitar, care îmbină armonios funcțiile sale pentru producerea de substanțe organice necesare perpetuării în timp.

Cu referire la ecosistemul forestier, deosebim trei funcții majore:

-funcția energetică responsabilă cu fixarea energiei solare de către plantele autotrofe cu transfer de energie la diferite grupe de organisme;

-funcția de circulare a materiei în ecosistem, circulație a materiei organice și anorganice între speciile existente în ecosistem;

-funcția de autoreglare în care ecosistemul necesită o anumită stabilitate pentru ca funcțiile enumerate anterior să se poată desfășura în bune condiții (Pârvu,1980).

În epoca contemporană își face loc tot mai intens în mediul silvestru, o funcție deosebit de importantă, funcția estetică.

,,Principalele trăsături ale frumosului silvestru sunt prin urmare reflectări exterioare ale însușirilor proprii și ascunse ale ecosistemului pădure, precum și a modului în care acesta se reflectă în spiritul uman, prin tot ce are ca morfologie, structură și organizare în spațiu” (Scripcariu, Bândiu,1997)

Putem afirma practic că cele două mari componente ale ecosistemului terestru, omul și pădurea nu trebuie să fie despărțite, ajutorul în supraviețuire trebuie să fie reciproc. În zilele noastre frumosul și esteticul pădurii trebuie să intre tumultos în viața noastră.

,,În baia de lumină a unei dimineți de vară, sau în cețurile tomnatice plutind deasupra solului, trunchiurile iau aspect de coloane care asaltează înălțimile, susținând pe coroanele lor bolți arcuite. De aici impresia de temple sau catedrală gotică pe care ne-o produce o asemenea pădure, insoțită de sentimental de adâncă și esoterica venerație.” (A. Thibaudet,1972)

Fig. 6 – Frumusețea pădurii

https://www.google.ro/search?q=estetica+padurilor&rlz=1C1GGRV_enRO751RO751&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwjkvq7_ouHZAhWCBZoKHaUNBewQ_AUICigB&biw=1280&bih=694#imgrc=dSfU3d-_-waEQM:

Fig. 7 – Acasă

https://www.google.ro/search?q=estetica+padurilor&rlz=1C1GGRV_enRO751RO751&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwjkvq7_ouHZAhWCBZoKHaUNBewQ_AUICigB&biw=1280&bih=694#imgrc=aqu18JrpsSf1lM:

1.5. Clasificarea pădurilor

În decursul evoluției Terrei, putem afirma că pădurea a precedat omul. Dar, din păcate odată cu apariția acestuia procesele naturale desfășurate în interiorul pădurii au început să sufere numeroase modificări. Pădurea poate oferi și oferă adăpost,dar hrană îndestulătoare nu. Neânțelegerea rostului pădurii, adesea și din cauza spaimei cu care a fost privită de primii hominizi de îndată ce au cunoscut focul au început și continuat o acțiune permanentă de extindere a spațiului vital necesar extinderii umane, prin tăierea și incendierea unor întinse suprafețe de pădure, mai ales din zona tropicală și subtropicală, în locul cărora au luat ființă savanele, stepele aride și tufărișurile cu arbuști xerici ( J. Dorst, 1970).

Odată cu extinderea speciei umane, pădurile au avut și au și în prezent de suferit prin tăieri masive pentru a lua locul, terenuri agricole necesare asigurării necesarului de hrană.

Încă din secolul al XIX lea, s-a simțit nevoia grupării diferitelor forme de pădure odată cu punerea bazelor silviculturii științifice.

Primele grupări au fost cele formaționale bazate pe un puternic caracter calitativ, molidișuri, stejărișuri, jnepenișuri. Au urmat grupările bazate pe caractere cantitative în funcție productivitatea arboretului.

Prima clasificare tipologică forestieră a fost realizată în secolul XX, de către J.K. Morozov în 1903, pentru zonele populate cu pin . Au urmat clasificări realizate de specialiști în Germania, Finlanda, Anglia.

În România, primele clasificări datează din anul 1921, când Z. Przemețchi publică o lucrare referitore la tipurile de arborete (H. Almășan, C. Arion, 1971). De-a lungul timpului s-au realizat diferite clasificări în funcție de anumiți factori, pentru a ajunge practic la o clasificare general valabilă.

Fig. 8 – REPARTIȚIA PĂDURILOR PE GLOB

Sursa: ERF 2000, www.fao.org

1.5.1. Pădurile din Romania

Conform definiției FAO – prin pădure se înțelege orice teren cu o suprafață mai mare de 0,5 ha cu arbori atingând dimensiuni mai mari de 5 m și un grad de

închidere al coronamentului mai mare de 0,1 sau arbori capabili să ajungă la

aceste caracteristici in situ (Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură, 2004, FRA 2005 – Terms and definitions).

Codul Silvic național consideră că pădurile, terenurile propuse pentru a fi împădurite, terenurile care deservesc nevoile de cultură a arboretului, producție ori administrație silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum și terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, în condițiile legii, constituie, indiferent de natura de proprietate, alcătuiesc fondul forestier național.

În România, termenul pădure include:

a) pădurile cuprinse în amenajamentele silvice la data de 1 ianuarie 1990, precum și cele incluse ulterior în acestea, în condițiile legii;

b) perdelele forestiere de protecție;

c) jnepenișurile;

d) păsunile împădurite cu consistența mai mare sau egală cu 0,4, calculată numai pentru suprafața ocupată efectiv de vegetația forestieră (Codul silvic, 2008).

În țara noastră conceptele cu referire la definirea pădurii au evoluat în timp în raport cu funcțiile atribuite. Astfel o serie de autori au definit pădurea astfel:

– „asociație strânsă de plante lemnoase ale căror produse principale sunt lemnul și coaja" ( N.G. POPOVICI, 1922).

– „o asociație strânsă de plante lemnoase sălbatice, care pot, lăsate în voia lor, să atingă cu timpul înălțimea de cel puțin 8 m" respectiv ,,o suprafață apreciabilă de pământ, acoperita cu arbori sălbatici, care cresc strâns și al căror produs principal este lemnul sau coaja'' (M. DRĂCEA, 1924).

– „o grupare deasă de arbori, care trăiesc în strânsă interdependență între ei, cu celelalte plante și animale precum și cu condițiile de mediu, realizând astfel o complexă și unitară comunitate de viață, capabilă să îndeplinească o importantă funcție social – economică" (E. NEGULESCU și colab, 1973).

– „pădurea este o unitate funcționala a biosferei, constituită dintr-o biocenoză edificată de arbori și stațiunea pe care aceasta o ocupă, ambele legate printr-un permanent schimb de materie, energie și informație'' (I. VLAD și colab. 1997).

Silvicultura ca știință, a trecut de la descrierea naturalistică la interpretarea relațiilor care îi întrețin existența. Astfel E. Negulescu a elaborat schema metodei de investigare în silvicultură.

Silvicultura rămâne astăzi știința și metoda de lucru care trebuie să aducă ,,liniște” pădurii, pentru ca aceasta să își regăsească cu adevărat rolul esențial pentru om dar și pentru planeta noastră în general (https://vdocuments.site/documents/silvobiologie-id.html).

Fig. 9 – Schema metodei de investigare în silvicultură

Sursa: E. Negulescu și colab.,1973, Silvicultura

Pădurea pe teritoriul românesc, în vechime, deținea peste 79% din teritoriu. Astăzi numai 27% din suprafața țării reprezintă fondul forestier, suprafață ce se diminuează simțitor datorită tăierilor masive, legale dar mai ales ilegale care au ajuns la un nivel incontrolabil. Acest fapt obligă la recunoașterea adevărului că România prezintă un deficit destul de mare de păduri. În ultimele secole, ca urmare a defrișărilor, au dispărut cel puțin 5.000.000 ha de pădure. În intervalul 1829-1922 au fost defrișate 3.000.000 ha, iar în perioada 1920 – 1929 au dispărut 1.200.000 ha . Cele mai puternice despăduriri s-au produs în zona de câmpie și de deal unde procentul de împădurire a scăzut sub 7%, respectiv 27% .

La fel ca și în cazul repartiției mondiale și la nivelul țării noastre amplasarea resurselor forestiere este inegală, existând județe „forestiere” (Suceava, Vâlcea, Neamț, Caraș-Severin, Maramureș) în care ponderea pădurilor este de 40-50% din suprafața județului și județe lipsite practic de păduri cu procente de 3-5% din totalul suprafeței județului: (Constanța, Călărași, Teleorman, Ialomița).

În perioada 2008- 2012 s-a desfășurat primul ciclul privind inventarul forestier național (IFN) care este principalul instrument de evaluare a resurselor forestiere dintr-o țară. Conform datelor furnizate de inventar, suprafața acoperită de pădure (conform definiției din Codul Silvic) este de 6,73 milioane de hectare, suprafața totală acoperită de păduri și alte forme de vegetație forestieră fiind de 7,58 mil hectare

Perioada postrevoluționară a readus în discuție și în țara noastră restituirea dreptului de proprietate asupra pădurilor pentru suprafețele naționalizate în 1948. Procesul de restitutio in integrum va duce însă la o structură a formelor de proprietate asemănătoare celei din 1947.

Conform datelor furnizate de inventarul forestier național repartiția pe forme de proprietate arată că pădurile de stat ocupau în 2015 o pondere de 54% din totalul terenurilor acoperite cu vegetație forestieră (www.roifn.ro).

Fig. 10 – Suprafața fondului forestier (ha), pe județe

Sursa: http://silvanews.ro/silvicultura/silvotehnica/cata-padure-mai-avem-romania/

1.5.2. Clasificarea pădurilor din România

Într-o accepțiune generală pădurile în România se clasifică astfel:

1.Păduri de molid (Picea abies)

2.Păduri de fag (Fagus silvatica)

3.Păduri de gorun (Quercus petraea)

4.Păduri de amestec cu gorun

5.Păduri de stejar pedunculat (Quercus pedunculata)

6.Păduri de amestec cu stejar pedunculat

7.Păduri de cer și gârniță (Quercus frainetto)

8.Păduri de stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora)

9.Păduri de stejar pufos (Quercus pubescens)

10.Păduri de anin, plop, salcie (Alnus glutinosa, Populus, Salix) (Pârvu, 1980).

Fondul forestier national este alcătuit dintr-o diversitate ridicată de specii, în proporții echilibrate fiind făgetele și arboretele de rășinoase. România este recunoscută însă și pentru importanta suprafață acoperită de stejărete.

Pădurile României sunt formate preponderent din specii de foioase (69,3%), rășinoasele fiind în proporție de numai 30,7% din suprafața totală a pădurilor.

Ponderea principalelor specii forestiere de foioase este următoarea: fagul – 30,7%, gorunul – 10,8%, salcâmul – 4,0%, cerul – 2,9%, stejarul pedunculat – 2,2%, gârnița – 2,0%, celelalte specii fiind sub 2%.

Raportat la suprafața totală a pădurilor, molidul participă cu 22,9%, bradul cu 5,0%, pinii cu 2,1%,iar alte specii de rășinoase cu numai 0,9%. Proporția bradului este extrem de mică și cu mult sub cea avută în trecut.

Volumul total pe picior al pădurilor României este estimat la 2232 milioane mc (IFN, 2012).

1.5.3. Pădurea de fag

Fagul reprezintă un copac înalt cu scoarța netedă, alburie sau cenușie, cu lemnul tare, cu frunze ovale, netede, lucioase și cu perișori pe margine (Fagus silvatica)

( https://dexonline.ro/definitie/fag).

Fagul a apărut în perioada neozoică a evoluției Pământului, mai exact acum 67 de milioane de ani. În Groenlanda, unde clima atunci era temperată, s-au descoperit primele fosile de fag, care datează din perioada paleogenului. Timp de 41 de milioane de ani, fagul și celelalte foioase s-a dezvoltat și s-au adaptat, cucerind treptat flora pe mapamond.

Suprafețele acoperite cu păduri de fag în România sunt regăsite în mare parte în zonele deluroase și în zona mijlocie și inferioară a munților din vestul tării unde altitudinile sunt mai reduse până la 300 m altitudine, iar pe versanții calcaroși urcă până la 1650 m altitudine( Măzăreanu și Pricopie, 2007).

Pădurea de fag sau făgetul acoperă versanții munților nostri într-o proporție mai mare decat pădurea de stejar. Acest brâu de fag împreună cu alte câteva specii de arbori încep să își înalțe coroanele de la 400-500 m altitudine și se opresc undeva la 1300-1500 m altititudine. Limita superioară a răspîndirii făgetului variază în raport cu configurația munților și tipul de sol. Dar să pătrundem mai adânc în pădurea de fag din țara noastra și să-i descoperim misterele. Dacă fagii ar putea vorbi, ne-ar putea povesti cum arăta pământul cu mult înaintea apariției omului, cândva in perioada neozoică (https://www.proalpin.ro/blog/feeria-padurilor-romaniei-ii-padurea-de-fag/).

Esența dominantă a acestui etaj este stejarul cu toate speciile cunoscute. În partea inferioară alături de stejar apar specii înrudite, cum ar fi gorunul (Quercus petraea), stejarul (Quercus robur), frasinul (Fraxinus excelsior), carpenul (Carpinus betulus), ulmul (Ulmus montana), arțarul (Acer platanoides), scorușul (Sorbus aucuparia), alunul (Corylus avellana) și alte specii care practic, împreună formează pădurea de amestec. În zonele sudice ale tării regăsim specii iubitoare de căldură, termofile, cum ar fi: teiul argintiu (Tilia tomentosa), cerul (Quercus cerris), gârnița (Quercus frainetto). În zona Banatului o specie aparte este castanul (Castanea sativa) (Călinescu și colaboratorii, 1969).

Fig. 11 – Fagul (Fagus silvatica)

https://www.google.ro/search?rlz=1C1GGRV_enRO751RO751&biw=1280&bih=694&tbm=isch&sa=1&ei=ukqlWoHEMofVkwXl5JaoDA&q=fagul&oq=fagul&gs_l=psy-ab.3..0l6j0i5i30k1l4.632201.637422.0.640502.5.5.0.0.0.0.236.936.0j2j3.5.0….0…1c.1.64.psy-ab..0.5.933…0i67k1.0.IOS6RJ-IQsA#imgrc=bvUeQnp-omyppM:

Cu referire la pădure, lanțurile trofice sunt legate biomasă sau de necromasă. Pădurea de fag nu face excepție de la regulă. Lanțurile trofice legate de biomasă cuprind:

-lanțurile consumatorilor de frunze, reprezentate de consumatorii de ordinul I, omizi defoliatoare, insecte, afide și consumatorii de ordinul II, insecte parazite, insecte carnivore, diverse păsări.

-lanțurile gândacilor de scoarță, reprezentate de consumatori de ordinul I, gândaci din speciile Argilus și Scolytus, consumatori de ordinul II, insecte parazite, ciocănitori.

-lanțurile consumatorilor de lemn, consumatori de ordinul I, insectele precum croitorii, alte tipuri de insecte dar și ciupercile de iască, ciocănitorile ca și consumatori de ordinul II.

-lanțurile consumatorilor de jir, consumatori de ordinul I, unele păsări, animale cum ar fi veverița sau mistrețul, dar și consumatori de ordinul II, insecte parazite, animale și păsări carnivore.

Referitor la lanțurile trofice legate de necromasă, sunt numeroase și cuprind consumatori de ordinul I, acarieni, pseudoscorpioni, himenoptere, coleoptere, colembole, diptere. Aceste specii transformă frunzele în detritus, iar unele chiar îl consumă. Consumatorii de ordinul II sunt reprezentați de insectele parazite și de pradă, unele mamifere (Măzăreanu și Pricope, 2007).

În zilele noastre suprafețele pădurilor de fag, se diminuează simțitor, datorită tăierilor masive necontrolate. Datorită întinderii acestora la altitudini destul de reduse fac facilă exploatarea în masă. Din păcate nu realizăm că odată cu tăierea unei suprafețe de pădure distrugem un întreg habitat, odată cu îndepărtarea biotopului renunțăm și la biocenoză. Astfel dispar zilnic specii pe care unii dintre noi nu le-am văzut decât în fotografii.

Fig. 12 – Zimbrul

https://www.proalpin.ro/blog/ce-animale-salbatice-protejate-prin-lege-strabat-muntii-romaniei/

Fig. 13 – Cocoșul de munte

https://www.google.ro/search?rlz=1C1GGRV_enRO751RO751&biw=1280&bih=694&tbm=isch&sa=1&ei=ukqlWoHEMofVkwXl5JaoDA&q=cocosul+de+munte&oq=cocosu&gs_l=psy-

1.5.4. Pădurea de stejar

Stejarul face parte dintr-o specie de arbori înalți cu tulpina dreaptă, cu coroana largă, cu frunzele adânc crestate, cu florile dispuse în amenți, cu lemnul rezistent și dur, al căror fruct este ghinda (https://dexonline.ro/definitie/stejar).

Pădurea de stejar în România, este situată în zona nemorală, fiind constituită numai din specii de stejar (Quercus). Speciile componente sunt: stejar pedunculat (Quercus robur), cer ( Quercus cerris), gârniță (Quercus frainetto), gorunul ( Quercus petraea). Pădurea de stejar se regăsește în general în zona de deal și podișuri joase din Subcarpați, dar și în numeroase zone mărginașe localităților. În Depresiunea Transilvaniei ocupă zone întinse, ca și în câmpiile înalte, piemontane, din zonele de sud și vest ale tării.

Limita superioară a pădurii de stejar în România coincide practic cu limita gorunetelor neântrerupte, în medie la o altitudine de aproximativ 300-500 m în Moldova nordică, 300 m în Banat, Crișana, Muntenia și 400 m în Depresiunea Transilvaniei. Limita inferioară este considerată la aproximativ 200 m în Crișana, Banat, Muntenia și 100m în Oltenia (Antonescu și colaboratorii, 1969).

În zona Banatului, datorită influenței submediteraneene a climei, pădurea de stejar este însoțită pe alocuri de endemisme cum ar fi: Pădurea de Liliac, monument al naturii care sporește frumusețea locurilor, transformându-l practic într-o zonă turistică de amploare. Această rezervație este situată în zona carstului de platformă al Podișului Mehedinți, într-o depresiune intramontană, unde apar numeroase ponoare calcaroase. Cele 20 de hectare ale pădurii de liliac au fost declarate monument al naturii încă din anul 1965, parte integrantă din aria protejata „Geo Parcul Podișul Mehedinți”. În compoziția pădurii, pe langă liliac (Syringa vulgaris) și mojdrean (Fraxinus ornus), care sunt speciile principale, mai apar diseminate gorunul (Quercus petraea), garnita (Quercus farnetto), etc. In etajul dominat de liliac și mojdrean, mai apar cornul (Cornus mas), jugastrul (Acer campestre), alunul (Corylus avellana), paducelul (Crataegus monogyna), scorusul (Sorbus torminalis), mai rar cărpinița (Carpinus orientalis), vișinul turcesc (Prunus mahaleb), etc. Pădurea de Liliac de la Ponoare reprezintă unica stațiune din țara conservată, datorită climatului umed și blând al depresiunii care este protejată de culmile Mehedințiului. Speciile rare floristice: laleaua neagră, vișinul turcesc și altele, precum și cele faunistice: vipera cu corn si broasca țestoasă o impun mai mult în cadrul rezervațiilor naturale. Aici, când liliacul înflorește în prima parte a lunii mai se așterne un covor verde colorat cu nuanțe de la alb la violet, care împrăștie seara după apusul soarelui, un parfum deosebit. În fiecare an se organizează Sărbătoarea liliacului, care dăinuie oficial din anul 1965, dar ea se ținea încă din timpuri străvechi, când bțieti si fetițe, flăcăi și fete, moșnegi și băbuțe, se adunau pentru a se desfăta la umbra pădurii de liliac (www.ponoare.ro/atractii/padurea-de-liliac).

Fig. 14 – Pădurea de Liliac

https://www.google.ro/search?q=padurea+de+liliac+din+mehedinti&rlz=1C1GGRV_enRO751RO751&tbm=isch&source=iu&ictx=1&fir=J8ASt4VUuHAJUM%253A%252CAEQpXo3_cfrUHM%252C_&usg=__WN-rYRkjXTTm61nLdVbiHY28ltw%3D&sa=X&ved=0ahUKEwjz4vnE5oHaAhUHPFAKHTJkB98Q9QEIMzAB#imgrc=J8ASt4VUuHAJUM:

În țara noastră pădurea de stejar se împarte în două subzone, subzone pădurilor de stejari mezofili, care se dezvoltă în condiții de umiditate și temperature moderate și subzone pădurilor de stejar submezofili-termofili, iubitori de căldură.

Stejarul este un arbore care are tendința de a crește mai mult în grosime decât în înălțime. La stejarii izolați tulpina se ramifică de jos cu ramuri largi bine dezvoltate.

Pădurile de foioase cu frunze căzătoare din zona nemorală, dau o notă specifică peisajului, prin elementele componente ale acesteia, cerul, gârnița, stejarul pedunculat, mai rar gorunul, dar și prin prezența speciilor de amestec, precum: teiul, paltinul, carpenul, ulmul, frasinul, mărul și părul pădureț (Antonescu și colaboratorii, 1969).

Stejarul este foarte apreciat din punct de vedere economic, lemnul său fiind valorificat pe scară largă. Problema actuală o reprezintă ca și la alte tipuri de pădure, exploatarea irațională și procesul de replantare greoi sau chiar inexistent în unele locuri. Maturitatea speciilor de stejar este cuprinsă între 50 ani și 70-80 ani în funcție de zonă, iar longevitatea atinge câteva sute de ani. Au fost semnalați stejari seculari cu vârste de aproximativ 2000 ani.

Fig. 15 – Stejarul secular de la Remetea

https://www.google.ro/search?rlz=1C1GGRV_enRO751RO751&biw=1280&bih=694&tbm=isch&sa=1&ei=Tau0WqCbDcT4wAK2jI2gBQ&q=stejarul+secular+remetea&oq=stejarul+secular&gs_l=psy-ab.1.1.0i24k1l5.62482.65013.0.69116.8.4.0.4.4.0.187.539.2j2.4.0….0…1c.1.64.psy-ab..0.8.556…0j0i67k1j0i5i30k1j0i8i30k1.0.KRhq7KMtijI#imgrc=vWENN4igpG2dmM:

Pădurea de stejar este ,,casă” pentru numeroase specii de plante și animale. Ghinda fructul stejarului, se coace toamna și reprezintă hrana multor animale pe timp de iarnă.

Principalele lanțuri trofice din pădurile de stejar sunt legate de biomasă și necromasă. Lanțurile trofice legate de biomasă cuprind:

-lanțurile consumatorilor de frunze, alcătuite din insecte, ciuperci;

-lanțul gândacilor de scoarță;

-lanțul consumatorilor de lemn ( insecte, ciuperci);

-lanțul consumatorilor de flori, semințe și fructe (insecte, păsări, mamifere);

-lanțul consumatorilor de ierburi (insecte, păsări, mamifere)

(Măzăreanu, Pricope, 2007)

În litiera și solul pădurilor de stejar, sunt bine reprezentate lanțurile trofice legate de necromasă. Nevertebratele sunt bine reprezentate în această zonă, acarienii, insectele, miriapodele, viermii și calembolele în sol, dau o notă aparte pădurii.

Specific pădurii de stejar sunt consumatorii polifagi, care trec de la un fel de hrană la altul, diversificând astfel rețeaua trofică, favorizând reglajele biocenotice. Biocenozele pădurilor de stejar și cele de amestec sunt considerate printre cele mai stabile biocenoze naturale.

Frumusețea și importanța pădurii de stejar a fost transpusă și în numeroase scrieri și povestiri, pentru a marca importanța în timp a acesteia. Povestirea autorului Eusebiu Camilar, Stejarul din Borzești, leagă practic istoria de naturalul pădurii.

Fig. 16 – Stejarul din Borzești

1.5.5 Succesiunea biocenozei forestiere

Succesiunea reprezintă înlocuirea unei biocenoze forestiere prin alta, care poate fi forestieră sau de altă natură. Dacă alte modificări aduse pădurii poate modifica într-un fel sau altul biocenoza, succesiunea o transformă ireversibil, intervenind asupra funcțiilor și a structurii acesteia. Înlocuirea unei biocenoze începe cu schimbarea populațiilor existente și a raporturilor dintre ele. Populațiile de arbori se pot reduce sau dispărea în totalitate, la fel și populațiile de consumatori și descompunători activi ai biocenozei. Dispar din peisaj numeroase specii de animale, păsări, insecte, care nu se pot adapta la noul mediu de viață. O parte dintre acestea migrează, de aceea putem regăsii unele specii în locuri, altele decât cele pe care le știm a fi obișnuite speciei.

Toate aceste schimbări duc la restructurarea rețelei trofice, schimbări ce duc la o nouă compoziție și structură a biocenozei.

Cauzele succesiunilor în ecosistemul forestier pot fi multiple dar se pot împărții practic în cauze abiotice provocate de factorii sau condițiile de mediu și cauze biotice provocate de raporturi biocenotice.

Dintre cauzele abiotice se pot enumera: catastrofele naturale, erupțiile vulcanice, incendiile naturale, inundațiile catastrofale, evoluția reliefului sau a climei.

Un exemplu privind succesiunea cauzată de evoluția reliefului o reprezintă înlocuirea stejăretelor prin gorunete în pădurile din zona Găesti-Dâmbovița.

Cauzele de ordin biotic sunt reprezentate de raporturile dintre populații. Datorită evoluției genetice a populațiilor, a emigrărilor sau imigrărilor se produc diverse modificări în raporturile de viață ale viețuitoarelor.

Fig. 17 – Schema de clasificare a factorilor ecologici

1.5.6. Ecologia forestieră

În zilele noastre ecologia forestieră și gospodărirea pădurilor a devenit un element de bază pentru ecosistemul forestier. Pădurea, un fenomen natural complex, presupune cunoașterea amănunțită a structurii, fenomenelor, proceselor, raporturilor dar și a modificărilor în timp a ecosistemelor forestiere. Foarte multe din aceste cunoștințe sunt de natură ecologică, reprezentând studii referitoare la modurile de adaptare ale unor populații la mediul ambiant actual, la producerea de fluctuații în cadrul populațiilor permanente ale ecosistemului forestier. Cercetările actuale redau o inegală cunoaștere a ecosistemului, datorat poate și de zona sau inaccesibilitatea în zona de cercetat.

La nivel mondial se desfășoară numeroase studii și programe, la care participă specialiști din toate domeniile. Nevoia de cunoaștere amănunțită a modului de conservare și salvare a pădurilor în parte trebuie să devină de la zi la zi o preocupare de bază a omenirii. Fără ecosistemul forestier, omenirea ar dispărea, deoarece posibilitatea umană de adaptare la schimbările mediului nu este apropiată de cea a plantelor și a animalelor, pe care din păcate, zilnic le transformăm mediul lor natural de viață.

Aerul pe care-l respirăm, hrana oamenilor, dar mai ales a animalelor, medicamentele de care avem nevoie pentru a supraviețui, diversitatea vieții pe Pământ, clima care ne influențează prezentul și viitorul, reducerea frecvenței și a amplorii inundațiilor – toate acestea, și nu numai, depind în mare măsură de păduri.

Să prețuim copacii și să plantam câte unul, de câte ori putem și unde avem posibilitatea. Care este momentul cel mai potrivit pentru a da viață unui arbore? Ei bine, “momentul cel mai oportun pentru a planta un copac a fost acum 20 de ani. Momentul cel mai bun de acum încolo este sa îl plantăm acum”, spune un binecunoscut proverb chinez (http://edu-news.ro/infografic-ecologia-padurii/).

În zilele noastre grija față de pădure și ecosistemul forestier în general, cu toate componentele sale, trebuie să devină mai acută ca niciodată. Copacii asemeni omului trăiesc o singură viață.

Fig. 18 – Ecologia pădurii

CAPITOLUL II

SPECII DE INSECTE FORESTIERE

Entomologia este o ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul insectelor.

Ca etimologie, „entomologia” provine din cuvintele grecești entomos = segmentat, întretăiat și logos = știință. Denumirea de insectă provine de la cuvântul latinesc insectus, care are aceeași însemnătate cu cuvântul grecesc entomon.

Entomologia forestieră reprezintă o ramură aplicativă a entomologiei, alături de entomologia agricolă, medicală, veterinară, medico-legală etc., care se ocupă cu studiul morfologiei, biologiei și ecologiei insectelor din mediul forestier, atât a celor considerate dăunătoare, în vederea adoptării măsurilor de prevenire și combatere adecvate, cât și a celor considerate folositoare, în vederea utilizării lor în combaterea biologică ( Entomologie forestieră, Dr. ing. Daniela Lupaștean)

Structura biotopului și a biocenozei dar și strânsa legătură dintre acestea influențează direct structura ecosistemului forestier.

Pădurea adăpostește numeroase specii de animale dar și de plante. Insectele dau o notă aparte fiecărui gen de pădure. Insectele trăiesc pe arbori, pe plante, sunt filofage, sugătoare de sevă, defoliatoare. O mare parte a acestora trăiesc libere datorită posibilității de a zbura în interiorul sau în jurul pădurii, de ași procura hrana mai ușor. O altă serie sunt insectele constrânse să supraviețuiască la sol sau în scoarța și interiorul copacilor (Cerambycidae).

Insectele sunt mai numeroase pe marginea și pe liziera pădurii față de interior, la fel și în zonele de mijloc ale pădurilor, luminate și însorite unde insectele se dezvoltă armonios (Ene,1971).

Insectele sunt benefice pentru pădure, dar în funcție de necesarul și tipul de hrană acestea produc și distrugeri, unele chiar aduc vătămări grave ale arborilor. Necesitatea permanent de hrană a insectelor, face ca aceasta să desfacă cu aparatul bucal scoarța copacilor, provocând acestuia o alterare pronunțată. Această rană se poate vindeca sau poate în colaborare cu alți factori, evolua și duce la dispariția arborelui. De asemeni necesitatea de reproducere și dezvoltare, obligă insecta să facă găuri și galerii în lemnul arborelui, unde se va dezvolta partial sau total. Unele insect folosesc galeriile făcute anterior, lărgindu-le, astfel provoacă lemnului alte vătămări.

Rănile produse de diferiți factori precum: gerul, razele solare, factorii mecanici, vânat, insecte, sunt folosite de alte insecte pentru dezvoltare, motiv pentru care aceste răni nu se mai pot vindeca, din contra, în cazul în care sunt infectate cu ciuperci și bacterii ele se măresc (Ene,1971).

Insectele formează cel mai semnificativ și variat grup de animale de pe Terra, artropodele, cu aproximativ 925 000 specii cunoscute, mai multe decât toate grupele de animale la un loc.

Regnul vegetal conține doar 4 – 500 000 specii,aproximativ 200 000 specii de alte nevertebrate și doar 50 000 specii de vertebrate.

Putem afirma că 3/4 din speciile regnului animal sunt specii de insecte.

Fig. 19 – Gândacul tipograf (Ips typographus)

https://www.google.ro/search?q=IMAGINI+INSECTE+FORESTIERE&rlz=1C1GGRV_enRO751RO751&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwjc_b-804baAhXQGuwKHT_iC4IQ_AUICigB&biw=1280&bih=694#imgdii=ka6wclSlQ0s3MM:&imgrc=nA4EpMIW-buiBM:

Insectele ca mod de viață pot fi întâlnite în aproape toate mediile de viață, terestru, acvatic, subteran. În cadrul oceanelor speciile de insecte prezente este mai redus. Sunt specii de insecte care trăiesc în Antarctica, care bineînțeles că parazitează alte specii de animale.

Faptul că insectele constituie grupul cel mai numeros și variat de organisme de pe Glob, cu siguranță nu este o întâmplare. Drept dovadă, insectele și-au păstrat această poziție dominantă de mai bine de 400 milioane ani, fiind martorii apogeului și dispariției dinozaurilor, supraviețuind la cel puțin patru cataclisme majore ce au avut loc în decursul evoluției planetei și au continuat să existe în pofida eforturilor susținute ale omenirii de a le eradica. Acest lucru a fost posibil datorită câtorva caracteristici „de succes” ale insectelor (Entomologie forestieră, Dr. ing. Daniela Lupaștean)

Pentru o cunoaștere și o evaluare mai facilă, insectele au fost împărțite în

specii, genuri, familii. Noi specii de insecte sunt descoperite zilnic de specialiști și supuse cercetărilor. Gândacul tipograf (fig. 19) este unul dintre acestea stârnind curiozitatea de o mai bună cunoaștere, dar totodată a dezvoltat o adevărată bătălie între ecologiști și Uniunea Europeană pentru ultima pădure primară din lume aflată în Polonia și devorată la propriu de această coleopteră minusculă.

Fig. 20 – Lygaeus equestris

https://www.google.ro/search?q=insecte+din+padurea+de+foioase&rlz=1C1GGRV_enRO751RO751&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwjs2-L8tYXaAhXNLFAKHSmBBfUQ_AUICigB&biw=1280&bih=694#imgrc=6gWejogZIXrc6M:

2.1 Morfologia externă a insectelor forestiere

Insectele forestiere, prin particularitățăle lor, posibilitatea de a se deplasa la sol dar și de a zbura, prezintă unele transformări ale corpului, produse în timp datorită unei evoluții permanente de adaptare la mediul și condițiile de viață. Sunt cunoscute peste 200 de specii de insecte forestiere, gândaci, fluturi care zboară pe distanțe foarte mari în explorare sau în căutarea de noi habitate.

Insectele sunt artropode care prezintă segmentele corpului grupate în trei mari regiuni: cap, torace și abdomen, pe fiecare dintre aceste regiuni se găsesc diferite apendice, caracteristice fiind cele trei perechi de picioare articulate, de la nivelul toracelui.

Potențialul ridicat de fertilitate și înmulțire a insectelor forestiere reprezintă modul de adaptare la mediu a unei specii. Femelele depun un număr mare de ouă ceea ce reprezintă o fertilitate ridicată, ouăle eclozează și rezultă un număr mare de indivizi noi. Ciclu de viață este unul scurt.

Fig. 21 – Morfologia corpului insectelor (după Jacobs și Renner, 1988)

2.2 Ordinul COLEOPTERA

Coleopterele reprezintă o lume aparte a insectelor, cunoscute din cele mai vechi timpuri, descoperite alături de alte animale în cadrul săpăturilor arheologice din diverse locuri ale Globului. Se cunosc aproximativ 350 000 de specii de coleoptere la nivel global, studiul lor științific începând în anul 1758 când Carl Linnaeus, în cea de-a zecea ediție a lucrării sale Systema naturae, clasifică aproximativ 7 700 specii de plante, respectiv 4 400 specii de animale. Sistemul de clasificare introdus de Linnaeus (cu numeroase modificări la ora actuală) a ierarhizat organismele pornind de la trei regnuri, divizate în clase, acestea în ordine, ordinele în genuri, respectiv genurile în specii. Ulterior, biologii au introdus grupări suplimentare care să exprime și alte nivele de similaritate. De asemenea, acesta a introdus sistemul binar de denumire a organismelor, care ulterior a fost acceptat pe scară largă și standardizat (Entomologie forestieră, Daniela Lupaștean).

Coleopterele poartă denumirea populară de gândaci, caracteristică fiindu-le transformarea aripilor.

Gândacii se caracterizează prin transformarea aripilor anterioare în elitre, puternic chitinizate cu rol de apărare și acoperire a abdomenului. De aici și denumirea de coleoptere: koleos-acoperiș și pteron-aripă.

Aripile posterioare se prezintă sub formă membranoasă, subțiri și mult mai lungi decât cele anterioare. În repaus aripile posterioare sunt închise și practic lipite de abdomen sub elitre. O caracteristică aparte a coleopterelor este faptul că, marginile de sutură ale elitrelor ,, se juxtapun fără a se suprapune ” (Roth,1980).

La Coleoptere, capul este prognat (fig. 22), situat în continuarea axei longitudinale a corpului. Piesele aparatului bucal sunt îndreptate spre înainte. Capul adăpostește creierul, iar la exterior deosebim organe de simț foarte importante, antenele, ochii compuși, ocelii.

Fig. 22 – Capul prognat la Coleoptere

Sursa: https://www.google.ro/search?q=coleoptere&rlz=1C1GGRV_enRO751RO751&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwi1mrya2J3aAhVRCewKHdNsBIoQ_AUICigB&biw=1280&bih=694#imgrc=0Se_cwQdEM17hM:

Aparatul bucal este format din mai multe piese și are rolul de apucare, sfărâmare și masticare a hranei. După natura hranei la multe coleoptere aparatul bucal a suferit transformări morfologice și funcționale.

Toracele la gândaci este reprezentat de regiunea mediană, format din protorace, mezotorace și metatorace, fiecare cu elementele sale.

Prototoracele este adesea liber în raport cu mezo și metatoracele care se alătură strâns cu abdomenul (Roth, 1980).

Fig. 23 – Structura toracelui la Coleoptere

(Entomologie forestieră, Daniela Lupaștean)

Picioarele sunt adaptate atât pentru mers dar și alergat.

Dezvoltarea la coleoptere se desfășoară în patru mari etape: ou, larva, nimfă, adult. De menționat că larva nu seamănă cu adultul, iar dezvoltarea coleopterelor este holometabolă. Larvele pot fi apode sau oligopode.

Fig. 24 – Larvă apodă

Sursa: https://www.google.ro/search?q=larva+apod%C4%83+coleoptera&rlz=1C1GGRV_enRO751RO751&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwjP47LZ7J3aAhVKJVAKHZEJCEYQ_AUICigB&biw=1280&bih=694#imgrc=eXBIffMzqDdrCM:

Larvele apode, tipic vermiforme, se caracterizează prin lipsa picioarelor sau

prezența, cel mult a unor rudimente. După structura capului se clasifică în

următoarele subtipuri: larve apode eucefale la care capsula cefalică este aparentă,

iar aparatul bucal este conformat pentru rupt și mestecat (larvele "miniere" de

lepidoptere, unele coleoptere etc.), larve apode hemicefale la care capsula cefalică

este invaginată pe jumătate în torace, iar aparatul bucal este conformat pentru supt

(larvele unor specii de diptere), larve apode acefale la care capul este complet

Învaginat.

Larvele oligopode sunt bine dezvoltate, capul, aparatul bucal și picioarele toracice se deosebesc foarte bine. Deoarece picioarele abdominale lipsesc

ultimul segment prezintă, uneori, un apendice locomotor numit pygopodium (https://biologie.uvt.ro/laboratoare/Ento_2.pdf).

Fig.25 – Larvă oligopodă

Sursa

:https://www.google.ro/search?q=larva+oligopoda+coleoptera&rlz=1C1GGRV_enRO751RO751&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwiMtMz87Z3aAhVBZFAKHUo7D7gQ_AUICigB&biw=1280&bih=694#imgrc=35SwvKLgVb6ZdM:

Larvele coleopterelor se dezvoltă atât aerian cât și terestru. Larvele se dezvoltă în crăpăturile arborilor, în lemn, sau în rădăcinile plantelor erbacee de la sol. La unele coleoptere larva se acoperă cu Frunze, pământ sau chiar țese o pânză, formând un cocon. La majoritatea insectelor holometabole stadiul de pupă reprezintă un proces deosebit de complex, practic reprezintă transformarea de la stadiul de larva la cea de insectă prin transformări morfologice a structurii interne și externe a individului.

Fig. 26 -Morfologia unui coleopter (a cărăbușului). A: capul, B: toracele, C: abdomenul. 1: antenă, 2: ochi compus, 3: femur, 4: elitră, 5: tibie, 6: tars, 7: gheare, 8: piese bucale, 9: protorace, 10: mezotorace, 11: metatorace, 12: sternite abdominale, 13: pigidiu.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Coleopter

Datorită modului de viață libertin, a posibilităților de a migra atât terestru dar și în zbor, coleopterele migrează. Astfel le regăsim în toate mediile de viață, aerian, terestru, acvatic.

După regimul alimentar, dezvoltarea sistemului bucal și modul de hrănire, coleopterele pot fi grupate în cinci mari grupe:

Zoofage- insecte care se hrănesc cu animale vii sau cadavre de animale, cum ar fi: Carabus, Nebria, Calosoma.

Fitofage- insect care se hrănesc exclusive cu materie vegetală, cum ar fi: Amara nitida, Cerambyx cerdo, Morimus funereus.

Saprofage- insecte specializate în hrănirea cu materii organice aflate în descompunere, cum ar fi: Musca domestica.

Necrofage- insecte care se hrănesc cu cadaver, cum ar fi: Necrodes littoralis, Silpha carinata.

Mixofage- sunt insectele care se hrănesc mixt, hrana fiind atât de origine animal cât și vegetală, cum ar fi: Clivina fossor, Calathus erratus.

Culorile și dimensiunile Coleopterelor sunt deosebit de variate. Regăsim o multitudine de modele ale elitrelor, dungate, pete, dar și culori viu colorate sau mate sau chiar cu luciu metalic.

Fig. 27 – Coleoptera (Curculionidae)

https://www.google.ro/search?rlz=1C1GGRV_enRO751RO751&biw=1280&bih=694&tbm=isch&sa=1&ei=flLDWrfNOMfUwAL9-YGIAQ&q=coleoptere+din+romania&oq=coleoptere&gs_l=psy-ab.1.1.0l2j0i30k1l8.1389040.1391539.0.1394119.10.8.0.2.2.0.134.820.5j3.8.0….0…1c.1.64.psy-ab..0.10.829…0i67k1.0.bDtzNWbvVeI#imgdii=xDY5n7vEI0lkJM:&imgrc=8JwJQruNMvBxoM:

Deși la rândul lor o parte a insectelor coleoptere sunt dăunătoare ecosistemului forestier datorită stricăciunilor aduse arborilor, au un rol deosebit în reducerea efectivului de dăunători silvici și agricoli, în polenizarea plantelor cu flori, descompunerea resturilor vegetale și animale (Baban, 2006).

Clasificarea coleopterelor a reprezentat pentru specialiștii biologi, entomologi și alte categorii, o adevărată piatră de încercare. Astfel încă din secolul al XIX lea, o serie de entomologi ai școlii franceze în frunte cu Pierre Andre Latreille realizează o clasificare a coleopterelor în funcție de numărul de articole al tarselor și forma antenelor. Puțin mai târziu, un prieten apropiat al lui Emil Racoviță, Rene Jeannel, își dedică timpul asupra studiului coleopterelor, specialitatea sa de bază, alcătuind o adevărată colecție de micro-coleoptere la Muzeul de Istorie Naturală din Paris (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ren%C3%A9_Jeannel).

Jeannel împreună cu Paulian realizează o clasificare care ține cont atât de caracterele expuse de Latreille, dar adaugă o clasificare bazată pe forma larvară și nimfală, nervațiunea aripilor și anumite detalii anatomice cum ar fi tuburile lui Malpighi (Roth, 1980).

2.3 Clasificarea Ordinului Coleoptera

Ordinul Coleoptera este împărțit în două subordine:

Subordinul Adephaga

Subordinul Polyphaga

Subordinul Adephaga are în componență speciile de insecte care au mai puțin dezvoltate aripile membranoase și astfel posibilitatea de zbor este redusă. Speciile fiind unele primitive au dezvoltate picioarele în special pentru alergat, aceasta fiind și un mod de apărare. Speciile componente ale subordinului au trei perechi de palpi, numai grinidele au două perechi de palpi. Antenele filiforme și sunt adaptate atât vieții terestre dar și acvatice. Sunt specii carnivore atât în stadiul de larva cât și la maturitate.

Subordinul Adephaga cuprinde două grupe, grupa coleopterelor adefage terestre Geadephaga și grupa adefagelor acvatice Hydradephaga.

Subordinul Adephaga cuprinde următoarele familii:

– Amphizoidae

-Aspidytidae

-Carabidae

-Dytiscidae

-Gyrinidae

-Haliplidae

-Hygrobiidae

-Meruidae

-Noteridae

-Rhysodidae

-Trachypachida

Fig.. 28 – Dytiscus latissimus

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Adefage#/media/File:Dytiscus_latissimus.jpg

Fig.29 – Calosoma sycophanta

Sursa: https://be.wikipedia.org/wiki/%D0%9A%D1%80%D0%B0%D1%81%D0%B0%D1%86%D0%B5%D0%BB_%D0%BF%D0%B0%D1%85%D1%83%D1%87%D1%8B#/media/File:Calosoma_sycophanta_b1.jpg

Fig.30 – Carabus violaceus

Sursa: https://www.google.ro/imgres?imgurl=https://warehouse1.indicia.org.uk/upload/p18qhkaq93mur1ocq1ulc1mig13hp31.jpg&imgrefurl=https://www.naturespot.org.uk/species/violet-ground-beetle&h=718&w=1024&tbnid=sbWjN5Yqfs77ZM:&tbnh=140&tbnw=199&usg=__QVQ8hCIcFw6rfunTucAEy_9unbc%3D&vet=10ahUKEwiBwtnMv6PaAhWEUlAKHcRADT0Q_B0IeDAK..i&docid=CgJt0cPE2hB_BM&itg=1&sa=X&ved=0ahUKEwiBwtnMv6PaAhWEUlAKHcRADT0

Q_B0IeDAK

În cadrul subordinului Adephaga esistă unele familii care au dispărut din fauna terestră, Colymbothetidae, Coptoclavidae, Liadytidae, Parahygrobiidae, Triaplidae.

Fig. 31 – Triaplidae Ponomarenko

Sursa: https://www.google.ro/search?q=Triaplidae.&rlz=1C1GGRV_enRO751RO751&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwipsN781aDaAhUNJ1AKHdmDDp4Q_AUICigB&biw=1280&bih=694#imgrc=EiC2SkF_2yU_MM:

2.Subordinul Polyphaga

Cuprinde un număr foarte mare de coleoptere. Coleopterele polyphage, se deosebesc de adephage prin numărul de palpi ( doi palpi) și prin regimul de hrană diversificat în general omnivor. Larvele se hrănesc cu humusul din sol, rădăcini, iar adulții consumă frunzele arborilor. La unele subfamilii adulții consumă diferite dejecții animale (Scarabaeinae), altele consumă nectar și polen (Cetoniinae). Larvele se dezvoltă în general în lemnul putred și în sol.

Subordinul Polyphaga are în componență următoarele familii:

-Silphidae

-Staphylinidae

-Lampyridae

-Cantharidae

-Elaterida

-Buprestidae

-Cleridae

-Coccinellidae

-Curculionidae

-Meloidae

-Tenebrionidae

-Cerambycidae

-Chrisomelidae

-Scarabaeidae

-Geotrupidae

-Dynastidae

-Cetoniidae

-Melolonthidae

-Lucanidae

-Dermestidae

Datorită multitudinii de insecte componente, ordinul Polyphaga este complex din toate punctele de vedere. Morfologia externă diferă de la o familie la alta. Familia Silphidae prezintă o multitudine a formelor antenelor (clavate, lamellate, setiforme, serate), iar elitrele datorită formei tetraedrice nu acoperă în totalitate abdomenul. La Staphylinidae corpul este alungit cu elitre scurte și antene globuloase. Lampyridaele formează o grupă aparte la care femelele sunt total lipsite de aripi, speciile componente sunt în totalitate unele nocturne. O parte specială a subordinului Polyphaga este cea a insectelor metalice ( Buprestidae) și cea a insctelor viu colorate ( Cleridae).

Fig. 32 – Silphidae – Nicrophorus vespilloides

Sursa: https://www.google.ro/imgres?imgurl=https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/b/bc/Nicrophorus_vespilloides5.jpg/220px-Nicrophorus_vespilloides5.jpg&imgrefurl=https://en.wikipedia.org/wiki/Nicrophorus_vespilloides&h=147&w=220&tbnid=4lubw84n47tVBM:&tbnh=147&tbnw=220&usg=__pXwX-cfteAhhvx-KkNTApkzhO6E%3D&vet=10ahUKEwix1aCwx6PaAhWSb1AKHbc4CH8Q_B0IiwEwDg..i&docid=Imysh6xG78PMbM&itg=1&sa=X&ved=0ahUKEwix1aCwx6PaAhWSb1AKHbc4CH8Q_B0IiwEwDg

Fig. 32 – Staphylinidae – Staphylinus erythropterus

Sursa:https://www.google.ro/search?q=Staphylinus+erythropterus&rlz=1C1GGRV_enRO751RO751&tbm=isch&source=iu&ictx=1&fir=OMqR5EMFimVhTM%253A%252CwERsMHcGscdrtM%252C_&usg=__OOYkVmjzcGadaROUu9Z-oaKMfjA%3D&sa=X&ved=0ahUKEwiwgeSnyKPaAhVJUlAKHSNHBmYQ9QEILDAC#imgrc=OMqR5EMFimVhTM:

Fig. 33 – Lampyridae – Lampyris noctiluca

Sursa:

https://www.google.ro/imgres?imgurl=https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/2/2b/Lampyris_noctiluca.jpg/170px-Lampyris_noctiluca.jpg&imgrefurl=https://en.wikipedia.org/wiki/Lampyris_noctiluca&h=205&w=170&tbnid=bsIXUXRws9O_MM:&tbnh=186&tbnw=154&usg=__QLkcdwSOemHIUe3l0JfvdZCu9tI%3D&vet=10ahUKEwiLkuqfyqPaAhWJL1AKHZXrAFoQ_B0IfzAK..i&docid=ek-4xoN_0LKQRM&itg=1&sa=X&ved=0ahUKEwiLkuqfyqPaAhWJL1AKHZXrAFoQ_B0IfzAK

2.3 Familia CERAMBYCIDAE – Caractere generale

Componenții familiei Cerambycidae sunt insect care se dezvoltă în condiții de temperature ridicată (termofili) și în zonele cu temperaturi medii (mezofili). Se deosebesc față de celelalte coleoptere printr-un element aparte, antenele, care sunt egale sau mai lungi decât corpul, de aici și denumirea de longicorne. Denumirea de longicorne a fost data de Pierre Latreille împreună cu Eichwald și Cuvier în cercetările sale asupra familiei.

Exclusiv fitofage, ele sunt legate, pe de o parte de vegetația biotopurilor în care trăiesc, iar, pe de altă parte s-au adaptat la condiții ecologice specifice plantelor ce le servesc drept hrană. Silvicole de origine, cea mai mare parte a speciilor de cerambicide se dezvoltă în esențe de foioase ( Baban, 2006).

Se evidențiază în cadrul familiei genuri folositoare mediului în care trăiesc și unde acționează în combaterea dăunătorilor pădurii ca adevărați sanitari, contribuind la menținerea echilibrului în ecosistemul forestier, Nicrophorus, Necrodes, Silpha, Oiceoptoma, Silphidae (fig. 34).

Se evidențiază în cadrul familiei și genuri dăunătoare ecosistemului forestier cum ar fi, Aphodius (fig. 35 ), Anisoplia, Melolontha, Rhisotrogus, Potosia, Prionus, Stranbgalia, Ropalopus, Mesosa, la care înmulțirea necontrolată adduce pagube importante ecosistemului forestier. O serie de insecte cerambycide și-au extins modul de hrănire și la culturile agricole învecinate pădurii.

Fig. 34 Sanitarii pădurii – Nicrophorus vespillo

Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Silphidae#/media/File:Nicrophorus.vespillo.jpg

Fig. 35 Dăunătorii pădurii – Aphodius fimetarius

Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Aphodius_fimetarius#/media/File:Aphodius.fimetarius.jpg

Genuri precum Carabus, Notiophilus, Bembidion,

Clivina, Molops, Dischirius, Harpalus, sunt indicatori ai solurilor brune de pădure (Baban, 2006).

2.3.1 Cerambycidae – Morfologia externă

Capul adultului este prognat sau ortogonat. În general capul este mai îngust decât marginea anterioară a pronotului cu direcție spre înainte. Partea din față a corpului începând cu fruntea se apleacă aproape brusc în jos. Partea posterioară a capului se termină sub forma alungită a unui gât care diferențiază tâmplele proeminente. Lungimea tâmplelor poate fi mai mare ca diametrul ochilor.

Ochii sunt bine dezvoltați având în general forma ovală sau reniformă cu fațete fine, rar dezvoltate. Fruntea prezintă un striu longitudinal, median, este mai mult sau mai puțin plană, uneori convexă, mai lată sau mai îngustă, îndreptată în general oblic, sau vertical în sus ( Panin și Săvulescu, 1961).

Pronotul transvers sau mai lung decât lat, de regulă îngustat anterior. Baza pronotului este mai îngustă decât marginea anterioară a elitrelor. Suprafața pronotului poate fi plană sau convexă. Marginile laterale ale pronotului ascuțite, denticulate sau zimțate, la unele specii ele sunt prevăzute cu un tubercul sau cu un dinte bine dezvoltat. Unghiurile anterioare și posterioare ale pronotului au diferite forme, cele posterioare fiind uneori alungite și proeminente ( Gîdei și Popescu, 2014).

Obrajii pot fi mai lungi sau mai scurți. Unele genuri prezintă o bandă transversal membranoasă înaintea clipeului, cu rol de legătură între clipeu și labrum.

Antenele se dezvoltă între cei doi ochi deasupra marginii anterioare a ochiului sau între ochi și baza mandibulei. Sunt alcătuite de regulă din 11, mai rar din 12 articole, ce pot fi în general setiforme sau filiforme, alteori serate sau pectinate (Gîdei și Popescu, 2014). Antenele cerambycidelor scad în grosime de la bază spre vârf.

Insectele specie prezintă antene lungi care de cele mai multe ori depășesc vârful elitrelor sau chiar al corpului cum ar fi în cazul adultului de Cerambyx cerdo.

Mandibulele sunt puternice în formă arcuită, rar dreaptă, partea inferioară fiind netedă sau cu dinți.

Palpul maxilar prezintă în general patru articole. Primul palp este scurt sau foarte rudimentar. Palpul labial prezintă trei articole. Lungimea dintre palpi labial și cei maxilari diferă. Ultimul articol al ambelor perechi de palpi este ovoidal, cilindric, triunghiular, securiform sau ascuțit la vârf (Panin și Savulescu, 1961).

Elitrele cerambicydelor sunt puternice și acoperă în general întreg abdomenul. Vârful elitrelor este rotunjit, mai rar este crestat. În funcție de gen elitrele pot convexe, Parmena (fig. 36), Spondylis, sau aproape plane, Aromia (fig. 37).

Fig. 36 Parmena balteus – elitre convexe

Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Parmena_balteus#/media/File:Parmena_balteus.jpg

Fig. 37 Aromia moschata – elitre plane

Sursa: https://it.wikipedia.org/wiki/Aromia_moschata#/media/File:Aromia_moschata_2a.JPG

Genul Calamobius prezintă forma elitrelor îngustă și alungită, genul Dinoptera, lată și scurtă.

Aripile sunt membranoase, bine dezvoltate, acoperite în mare parte la baza acestora, restul aripilor rămâne descoperit. Excepție fac insectele din genurile, Dorcadion (fig. 38), Morimus, Neodorcadion care prezintă o formă a aripilor redusă.

În poziție statică aripile membranoase ale insectelor cerambycide sunt ascunse sub elitrele puternice. În zbor acestea se desfac ajutând insecta să se deplaseze ușor.

Fig. 38 Iberodorcadion fuliginator

Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Dorcadion#/media/File:Dorcadion.fuliginator.-.calwer.39.06.jpg

Abdomenul este alcătuit din 5 sternite bine conturate. Picioarele bine dezvoltate, în general cele posterioare sunt mai lungi decât cele anterioare și mediane.

În datele menționate de Sharp, Muir și Jeannel privind studiul coleopterelor, cerambycidele au abdomenul alcătuit din zece inele. La adulți inelul al nouălea este învaginat iar al zecelea intră în cadrul aparatului copulator la mascul, la femelă inelele opt și nouă intră în alcătuirea aparatului reproducător. Pigidiul reprezintă inelul șapte la femelă și respectiv opt la mascul complet chitinizat. Partea dorsală a primului inel abdominal este redusă și nediferențiată și face legătura cu cea posterioară. Partea ventrală a primului inel abdominal este una rudimentară și ascunsă în cavitatea de inserție a coxelor posterioare.

Partrea dorsală a fiecărui inel abdominal se numește tergit. Este de obicei membranos, excepție face inelul chitinizat. Partea ventrală a inelelor este reprezentată de sternit care este în întregime chitinizat.

Metatoracele prezintă pe partea dorsală, un șanț median longitudinal cu rolul de a ascunde sutura elitrelor în poziția de repaus. Partea dorsală a metatoracelui este nechitinizată.

Mezotoracele are în componența părții dorsale scleritul median. Acesta poate avea formă triunghiulară, tetragonală, semicirculară și este vizibil din exterior.

Prosternul protoracelui este alcătuit dintr-un sclerit lat prelungit la partea posterioară.

Picioarele cerambycidelor sunt variabile ca lungime, în general cele posterioare sunt mai lungi decât celelalte. Sunt compuse din coxă, trochanter, femur, tibie, tars.

Se disting trei tipuri de coxe, anterioare, mediane și posterioare. Coxele anterioare pot avea formă sferică, conică, cilindrică, foarte bine dezvoltate la unele specii. Medianele și posterioarele prezintă la partea inferioară un pinten diferit dezvoltat.

Trochanterul este normal dezvoltat.

Femurul reprezintă o parte complexă a piciorului cu mărimi variabile ca formă și lungime.

Tibiile sunt prevăzute cu doi pinteni proeminenți, partea anterioară prezintă un șențuleț oblic la unele specii, cele posterioare sunt ușor arcuite iar cele mediane au un șențuleț median.

Tarsul are lungime variabilă, ultima piesă a tarsului se termină cu o pereche de gheare puternice.

Înmulțirea speciilor de cerambycide se face prin depunerea de ouă de către femelă. Oul este albicios, neted, cu nuanțe de galben sau verde, uneori, cu formă oval alungită, uneori arcuit ușor, cu lungimea cuprinsă între 0,5 – 6 mm și lățimea 0,2 – 2,5 mm (Panin și Săvulescu, 1961). Larva (fig. 39) rezultată este cărnoasă, moale, de culoare alb gălbuie, cu corpul cilindric. Grosimea corpului diferă în funcție de locul în care se dezvoltă, cele din găurile din scoarța copacilor au corpul puțin aplatizat în comparație cu cele care se dezvoltă în plante care sunt mai mari în volum. Capul larvei este ascuns în primul inel toracic și este puternic chitinizat.

Fig. 39 Larvă de cerambycide

Sursa: https://it.wikipedia.org/wiki/Cerambycidae#/media/File:Cerambycidae_larva.jpg

Larva, în transformarea sa spre stadiul de pupă, suportă o serie de năpârliri.

Pupa rezultată are o culoare alb gălbuie, este liberă și prezintă pe zonele corpului țepi, perișori groși și dințișori.

Fig.40 Pupă de cerambycid

Sursa: https://it.wikipedia.org/wiki/Cerambycidae#/media/File:Purpuricenus_ferrugineus_(ninfa).jpg

Privind dezvoltarea la cerambycide, adultul se dezvoltă mult mai devreme decât femela. Cu referire la modul de împerechere, masculul moare la scurt timp după acuplare iar femela imediat după depunerea pontei. După studii îndelungate

s-au tras concluzii cu privire la modul de depunere al oului dar și al locului unde acesta este depus. În cazul depunerii oului la suprafața plantelor ierboase, în crăpăturile scoarței copacilor se folosețte doar ovipozitorul. Dacă la depunerea pontei sunt folosite și mandibulele sau ghearele ouăle pot fi depuse și în mici gropițe. Larvele rezultate se pot dezvolta în arborii vii sau în arborii uscați unde prin roadere dezvoltă adevărate canale transformând lemnul uscat în praf.

Specii de insecte forestiere cerambycide

Dintre numeroasele specii de insecte forestiere, o serie de cerambycide dau ecosistemului în care trăiesc un specific aparte, atât prin construcția morfologică, colorit, dar și prin importanța acestora în economia pădurii.

Speciile pe care doresc să le enumăr sunt speciile de nevertebrate enumerate în anexa II a Directivei Consiliului 92/43/CEE:

– 1089 – Morimus funereus;

– 1083 – Lucanus cervus;

– 1088 – Cerambyx cerdo.

2.4.1 Morimus funereus – Mulsant 1862

Denumirea științifică: Morimus funereus

Denumirea populară: croitorul de piatră, croitorul cenușiu

Regn: Animalia

Încrengătura: Arthropoda

Subâncrengătura: Hexapoda

Clasa: Insecta

Subclasa: Pterygota

Supraordin: Endopterygota

Ordin: Coleoptera

Suprafamilie: Chrysomeloidea

Familie: Cerambycidae

Subfamilie: Lamiinae

Trib: Phrissomini

Gen: Morimus

Fig. 41 Morimus funereus

Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Morimus_funereus#/media/File:Morimus_funereus_up.JPG

Morimus funereus este o insectă forestieră protejată în rețeaua europeană Natura 2000. Este răspândită în Spania, Franța, Italia, Bulgaria, Ungaria, România. Conform Institutului Internațional pentru Conservarea Naturii (I.U.C.N), este o specie cu risc redus de periclitare. Cu toate acestea la nivel european Morimus funereus este protejat prin Directiva Consiliului 92/43/CEE din Anexa II, iar la nivel național prin OUG 57/2007 Anexa 3. Specia se dezvoltă bine în regiunile continentală și alpină.

Are dimensiuni de 25-40 mm, corp îndesat, rugos, cenușiu mat spre negru, acoperit cu peri cenușii scurți și deși. Petele negre de pe elitre le deosebesc de alte insecte. Abdomenul este lat. Antenele sunt mai lungi decât corpul la masculi, la femele ajung până la treimea posterioară a corpului și sunt cenușii negricioase. Sunt alcătuite din articole neinelate, primul articol antenal este mai scurt decât cel de-al treilea ( Panin și Săvulescu, 1961). Aripile sunt atrofiate. Protoracele are, de asemenea, pe cele 2 laturi câte un spin. Tarsul insectei este alcătuit din patru piese distincte și vizibile de formă triunghiulară.

Morimus funereus este o insectă preponderent cu activitate nocturnă, care preferă arborii uscați, parțial uscați sau atacați de alți cdăunători. Se dezvoltă în pădurile de foioase în prezența speciilor Tiliaceae, Salicaceae, Fabaceae.

Larva se dezvoltă în trunchiuri și ramuri groase timp de 3-4 ani în funcție de condițiile de mediu în copacii bolnavi, buturugi, sau trunchiurile de pe teren

( Dojnov, 2012). Larva insectei de Morimus funereus are o importanță deosebită în cadrul ecosistemului forestier deoarece degradează lemnul mort și îl transformă în humus. Adulții apar în perioada mai-iulie.

Fig. 42 Larvă Morimus funereus

Sursa: https://www.google.ro/search?q=morimus+funereus+larv%C4%83&rlz=1C1GGRV_enRO751RO751&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ved=0ahUKEwillczvxq3aAhUOKFAKHbZTDMgQsAQIKA&biw=1280&bih=694#imgrc=iKZ5I44WJKVaNM:

2.4.2 Lucanus cervus Linnaeus 1758

Denumirea științifică: Lucanus cervus

Denumirea populară: rădașca, răgacea sau caradașca

Regn: Animalia

Încrengătura: Arthropoda

Subâncrengătura: Hexapoda

Clasa: Insecta

Subclasa:

Supraordin:

Ordin: Coleoptera

Suprafamilie: Scarabaeoidea

Familie: Lucanidae

Subfamilie: Lucaninae

Trib:

Gen: Lucanus

Fig. 43 Lucanus cervus

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83da%C8%99c%C4%83#/media/File:Hirschk%C3%A4fer%C3%9Cbach_ohne_Hintergrund.jpg

Lucanus cervus este gândacul cel mai ușor de recunoscut din ecosistemul forestier. Cu coarnele sale ca de cerb, rădașca mascul are corpul mare, maroniu-negricios, cu un aspect mat. Antenele sunt formate din 10 articole, cu o măciucă alcătuită din 4 (rar 5-6) articole lamelate. Fața dorsală a tibiilor anterioare este lipsită de strii longitudinale. L = 25-75 mm. Capul și pronotul negre, elitrele castanii sau castaniu-negricioase.

Capul foarte lățit, prevăzut la marginea anterioară cu 2 dinți ascuțiți, dispuși median (Gîdei și Popescu, 2012).

Femela este mult mai mică decât masculul atât la corp cât și la cap și la mărimea coarnelor.

Prezintă dimorphism sexual accentuat. Masculii au capul mai larg decât protoracele, prevăzut cu creste transversale, iar mandibulele lungi până la o treime din lungimea corpului, prevăzute cu dinți.

Larva gândacului se dezvoltă bine în lemnul stejarului, mai rar în fag sau ulm. Metamorfoza larvei durează 4-5 ani. Adulții rezultați sunt sensibili și atrași de lumina artificială. Activitatea maximă o au în lunile mai – iulie.

În Europa Centrală și Sudică rădașca a devenit foarte rară. Asta se datorează nu atât colecționarilor de insecte, cât mai mult dispariției tot mai multor habitate, mai ales păduri de stejari, respectiv exploatării comerciale a pădurilor și îndepărtarea "lemnului mort".

Lucanus cervus este înregistrat în Directiva de habitate a Uniunii Europene din 1992, la Anexa II care cere ca statele membre să desemneze regiuni speciale de conservare pentru speciile înregistrate (https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83da%C8%99c%C4%83).

În România, specia este protejata in baza urmatoarelor legi si directive: OUG 57/2007, OMMDD 1964/2007.

2.4.3 Cerambyx cerdo Linnaeus 1758

Denumirea științifică: Cerambyx cerdo

Denumirea populară: croitorul

Regn: Animalia

Încrengătura: Arthropoda

Subâncrengătura: Hexapoda

Clasa: Insecta

Subclasa:

Supraordin:

Ordin: Coleoptera

Suprafamilie: Cerambycinae

Familie: Cerambycidae

Subfamilie:

Trib:

Gen: Cerambyx

Fig. 44 Cerambyx cerdo

Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Cerambyx_cerdo#/media/File:Heldenbok.jpg

Cerambyx cerdo sau gândacul croitor, are corpul ușor alungit, capul mai îngust decât corpul, culoarea sa este castaniu lucios, vârful elitrelor sunt roșcat maronii. Dimensiunea croitorului variază între 30 și 50 mm. Protoracele este bine conturat cu aspect masiv și prezintă pe părțile laterale câte o protuberație sub formă de spin. La mascul antenele sunt mai lungi decât corpul, la femele acestea ajung la o treime din corp. Antenele sunt formate din segmente cu aspect noduros formate din 3-5 elemente antenale.

Larvele se dezvoltă în lemnul de Quercus, dar și în alți arbori: Castanaea, Fagus, Ulmus, Fraxinus. Adulții sunt crepusculari și nocturni, ziua ei se adăpostesc în coronamentul arborilor, fiind întâlniți din mai până în august. Ciclul biologic durează cel puțin 3 ani (Gîdei și Popescu, 2012).

Cerambyx cerdo este o specie periclitată fiind introdusă în anul 1996 în Lista Roșie a I.U.C.N. La nivel european este protejat prin Directiva Consiliului 92/43/CEE din Anexa II, iar la nivel național prin OUG 57/2007 Anexa 3.

Datorită tăierilor masive de arbori din ultimii 20 ani și în special a speciilor de stejar, populația de croitori a scăzut considerabil pe teritoriul tării noastre. Astfel s-au impus o serie de măsuri de conservare a speciei de cerambycide prin limitarea tăierilor de arbori în zonele cu populații reprezentative de croitori, interzicerea colectării de material organic de către amatori, monitorizarea pe termen lung a elementelor ce țin de perpetuarea speciei, abundență, frecvență. Dintre speciile de cerambycide descrise Cerambyx cerdo este cel mai periclitat.

CAPITOLUL III

MATERIALE ȘI METODE DE LUCRU

În județul Dâmbovița, Direcția Silvică Dâmbovița administrează în prezent o suprafață de 54.125 ha fond forestier proprietate de stat, repartizat în toate etajele altitudinale, începând de la zona de câmpie și până în zona de munte, la limita cu golul alpin. Astfel, pădurile proprietate publică a statului ocupă, la această dată, un procent de 46,11% din pădurile situate în județul Dâmbovița. În afara pădurilor proprietate de stat, Direcția Silvică Dâmbovița asigură servicii silvice și de administrare pentru o suprafață de 18.005 ha fond forestier privat. De asemenea, în structura administrativă a Direcției Silvice Dâmbovița se regăsesc și cele 8 ocoale silvice, dar și Pepiniera Centrală de la Găești.

Anual, Direcția Silvică Dâmbovița realizează în jur de 50 ha împăduriri integrale și 120 ha regenerări naturale. Pe teritoriul celor patru fonduri de vânătoare dâmbovițene sunt organizate partide de vânătoare în vederea recoltării cotei aprobate la specii de interes cinegetic precum mistreț, căprior, iepure, fazan (http://www.jurnaldedambovita.ro/jdb_articol–statul-detine-mai-putin-de-jumatate-din-padurile-judetului,42654.html).

Cu toate eforturile privind împădurirea ale Direcției Silvice, spațiile golașe rămase în urma defrișărilor este destul de mare. Alături de defrișările legale și ilegale la pierderea de suprafețe forestiere în județul Dâmbovița, contribuie și fenomenul alunecărilor de teren. În special în zona Subcarpatică, dar nu numai, zone întregi de pădure sunt înghițite de pământ. Un fenomen aparte a fost înregistrat în Munții Bucegi, zona Bolboci unde datorită unei furtuni au fost culcate la pământ câteva hectare de arboret.

Observațiile asupra temei propuse s-au efectuat în cadrul Pădurii Bucșani, județul Dâmbovița, componentă a sitului Natura 2000 – ROSCI0014 Bucșani, de interes comunitar.

Principalul punct de atracție al zonei îl reprezintă Zimbrăria Neagra Bucșani, înființată în 1983 cu scopul adaptării acestei specii străvechi în zona de câmpie. Zimbrăria se află în administrarea Direcției Silvice Dâmbovița.

3.1 Caracterizarea generală a pădurilor din zona comunei Bucșani

3.1.1 Caracterizarea fizico-geografică

Situl Natura 2000 ROSCI0014 Bucșani a fost instituit prin Ordinul ministrului mediului și dezvoltării durabile nr. 1.964/2007 privind instituirea regimului de arie naturală protejată a siturilor de importanță comunitară, ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 înRomânia, modificat prin Ordinul ministrului mediului și pădurilor nr. 2387/2011.

În conformitate cu Formularul Standard Natura 2000 situl ROSCI0014 Bucșani a fost declarat arie naturală protejată de interes comunitar, datorită prezenței habitatului 91Y0 – Păduri dacice de stejar și carpen (http://www.mmediu.ro/app/webroot/uploads/files/2015-09-30_Plan_Management_ROSCI0014_Bucsani.pdf).

Suprafața pădurii corspunde cu suprafața ariei protejate și este de 513 ha desfășurată pe teritoriul comunei Bucșani și o parte pe teritoriul comunei I. L. Caragiale ambele din județul Dâmbovița.

Tipul pădurii este de amestec, stejar pedunculat( Qwercus robus) specia majoritară aproximativ trei sferturi din masa lemnoasă a pădurii, gorunul( Qwercus petrea), carpen (Carpinus betulus), tei (Tilis cordata). În extremitățile pădurii se regăsesc pâlcuri de vegetație lemnoasă alcătuită din, lemn câinesc, păducel, sânger. Pătura vegetală este reprezentată de floarea fânului (Poa pratensis), iarba câmpului (Agrostis salba) și altele.

Din punct de vedere al caracteristicilor fizico – geografice zona se află în bioregiunea continentală, iar din punct de vedere geografic este amplasată la limita dintre Câmpia Ploieștilor la sud și dealurile subcarpatice la nord, suprafața ocupată este un teren slab ondulat în cadrul Câmpiei Cricovului – „Pintenul Măgurii”, situat la aproximativ 3,5 km nord-est de localitatea Bucșani și 2,5 km sud-vest de localitatea Ion Luca Caragiale.