Pactul de Stabilitate Si Crestere Prezent Si Perspective

Introducere

Capitolul 1 Caracteristici ale Pactului de Stabilitate și Creștere

1.1. Conceptul de Pact de Stabilitate și Creștere

1.2. Obiectivele și evoluția Pactului de stabilitate

1.3. Constrângeri fiscale prin implementarea Pactului

1.4 Reforma Pactului de Creștere și Stabilitate

1.5. Impactul compactului fiscal asupra României

1.6 Impactul noii reguli din pactul fiscal european asupra politicii fiscale în viitor

1.7 Impactul noii reguli din pactul fiscal european asupra capacitatii de stabiliza economia

1.8 Impactul noii reguli din pactul fiscal european asupra datoriei publice

1.9 Necesitatea imbunatatirii absorbtiei fondurilor UE

Capitolul 2 Pactul de stabilitate și creștere- prezent și perspective

2.1 Importanța pactului de stabilitate și creștere

2.2 Cum acționează PSC ca instrument de coordonare?

2.3 Unicitatea Pactului de stabilitate și creștere

2.4 Modificarea Pactului de Stabilitate și Creștere – convenabilă României

Capitolul .3 Procedura de deficit bugetar

3.1.În ce constă procedura deficitului excesiv

3.2.Studiu de caz

1.Introducere

Compactul fiscal european este parte a Tratatului privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul Uniunii economice și monetare, tratat definitivat la sfârṣitul lunii ianuarie 2012. Acest nou tratat pe care vor sa îl semneze toate statele UE, cu excepția Regatului Unit și a Republicii Cehe, vizează consolidarea disciplinei fiscale la nivel european prin introducerea unor sancțiuni aplicate într-un mod mai automat și a unei supravegheri mai stricte a statelor membre.

Noul tratat include cerința ca bugetele naționale să fie echilibrate sau în surplus. Această cerință va fi îndeplinită dacă deficitul structural anual nu va depăși 0,5 % din PIB. Statele membre vor avea obligația de a introduce această „normă privind un buget echilibrat” în sistemele lor juridice naționale, de preferință la nivel constituțional. Termenul pentru îndeplinirea acestei obligații este de cel mult un an de la intrarea în vigoare a tratatului.

O țară membră dacă are datoria publică semnificativ sub 60% din PIB și riscurile la adresa sustenabilității finanțelor publice pe termen lung sunt reduse, ea poate avea un deficit structural mai mare de 0.5% din PIB, dar nu mai mare de 1% din PIB.

Pactul fiscal introduce un mecanism automat de corecție ṣi de penalizare în cazul în care se înregistrează derapaje. Limitele de 3% din PIB pentru deficitul bugetar ṣi 60% din PIB in cazul datoriei publice au existat dintotdeauna, fiind institutie prin tratatul de la Maastricht in 1992. De asemenea, pactul de stabilitate si crestere (1997) stabilea că poziția structurală pe termen mediu a bugetului să fie pe echilibru sau pe surplus . Noul compact fiscal introduce țintă de deficit bugetar structural de maxim 0.5% din PIB. Deficitul structural reprezintă un indicator de estimare a mărimii politicilor fiscale discreționare. Astfel, după ajustarea la componenta cyclică, deficitul bugetar structural poate indica tipul politicii fiscale: expansionistă, neutrală sau restrictiveă. Daca politica fiscală este neutrală ea nu influențează cererea agregata.Politica fiscală expansionistă (deficit bugetar) stimulează cererea agregată iar una restrictivă (excedent bugetar) o contractă.

Capitolul 1 Caracteristici ale Pactului de Stabilitate și Creștere

1.1. Conceptul de Pact de Stabilitate și Creștere

Pactul de Stabilitate și Creștere se înscrie în cadrul celei de-a treia etape a Uniunii Economice și Monetare, care a început de la data de 1 ianuarie 1999. Scopul său este de a garanta că statele membre vor continua să depună eforturi pe linia disciplinei bugetare și după introducerea monedei unice.

Pactul de Stabilitate și Creștere permite, în acest fel, Consiliului de Miniștri posibilitatea de a sancționa orice stat membru participant care nu ia măsurile adecvate pentru a elimina deficitul excesiv. Prima oară, sancțiunile se pot aplica sub forma unui depozit fără dobândă constituit în contul Comunității Europene, dar ele pot fi transformate în amendă dacă deficitul excesiv nu este corectat în termen de doi ani. Reprezintă un acord între statele membre, prin care acestea adera la o disciplină specială în domeniul fiscal și bugetar, ca parte a obiectivelor b#%l!^+a?lor economice pe termen mediu.

Pactul este construit pe două aspecte cheie:

• un sistem de alarmă preventivă pentru identificarea și corectarea derapajelor bugetare, înainte ca acestea să determine depășirea pragului de 3% din PIB stabilit în Tratat pentru deficitele bugetare;

•un set de reguli cu efect descurajator pentru a exercita presiuni asupra statelor membre astfel încât acestea să evite deficitele excesive și să ia măsuri rapide de corectare a lor în caz că apar. Sancțiunile se aplică numai statelor participante la zona Euro și au valori între 0,2% și 0,5% din PIB, în funcție de gradul în care valoarea de referință de 3% este depășită. Aceste sancțiuni se constituie, inițial, în depozite nepurtătoare de dobânzi, urmând că, dacă în 2 ani situația nu este corectată, să se transforme în amendă.

1.2. Obiectivele și evoluția Pactului de stabilitate

Pactul de Stabilitate și Creștere, fundamentul celei de-a treia etape a Uniunii Economice și Monetare, odată cu introducerea monedei euro ca moneda de cont, are ca obiectiv principal o convergență susținută și durabilă a economiilor statelor membre din Zona Euro, urmărește prevenirea apariției deficitului bugetar excesiv și este destinat să garanteze siguranță stabilității economice, precum și o gestiune solidă a finanțelor publice a celor 19 țări din Zona Euro, cu scopul de a evita ca o politică bugetară permisivă a unui stat membru să prejudicieze un altul. Astfel, se urmărește stabilizarea prețurilor și menținerea unei creșteri economice susținute și b#%l!^+a?durabile.

Pactul de stabilitate și creștere (PSC) este un cadru de reglementare pentru coordonarea politicilor fiscale naționale în cadrul Uniunii Economice și Monetare (UEM). Pactul a fost creat pentru a veghea la stabilitatea finanțelor publice, o cerință importantă pentru bună funcționare a UEM. Pactul cuprinde o componentă preventivă și o componentă corectivă.

Conform dispozițiilor componenței preventive, statele membre trebuie să prezinte în fiecare an programe de stabilitate (convergență) care să arate cum intenționează să realizeze sau să asigure poziții fiscale stabile pe termen mediu, luând în considerare impactul iminent pe care îl va avea îmbătrânirea populației asupra bugetului. Aceste programe sunt evaluate de Comisie, iar Consiliul emite un aviz pentru fiecare dintre ele. Componentă preventivă include două instrumente politice care pot fi folosite pentru a se evita apariția unor deficite „excesive”.

• Pe baza unei propuneri înaintate de Comisie, Consiliul poate declanșa o procedura de avertizare timpurie pentru a preveni apariția unui deficit excesiv.

• Prin intermediul sistemului de avertizare timpurie, Comisia poate recomandă unui stat membru să respecte obligațiile Pactului de stabilitate și creștere.

Componentă corectivă

• Componenta corectivă a pactului reglementează procedura privind deficitul excesiv (PDE). Această se declanșează în momentul în care deficitul bugetar depășește pragul de 3% din PIB prevăzut de tratat. Dacă se ajunge la concluzia că deficitul este excesiv în sensul tratatului, Consiliul emite recomandări către statele membre implicate pentru corectarea deficitului excesiv și stabilește un termen pentru această. Nerespectarea recomandărilor conduce la declanșarea următoarelor etape ale procedurii, inclusiv la posibilitatea sancționării statelor membre din zona euro.

Ȋn cadrul insituțional al UME politicile economice au rămas în mare parte în competența Statelor Membre UE. Ȋn acelaṣi timp, politicile economice naționale sunt considerate ca o problemă de interes comun pentru UE ṣi pentru Zona Euro în particular. Asta reflectă potențialul politicilor economiilor naționale de a afecta alte țări, în special într-o uniune economică. Ȋn titlul V, TSCG (Treaty on Stability,Coordination and Governance), face prevederi pentru unele elemente suplimentare privind coordonarea politicii economice și de convergență, după cum urmează.

Această procedură foloseṣte de asemenea o anumită serie de caracteristici care ar trebui să sprijine eficacitatea acesteia, cum ar fi inversarea votului cu majoritatea calificată ṣi posibilitatea de a impune sancțiuni financiare asupra țărilor din zona Euro în cazul în care nu respectă pactul.

Ȋn vederea consolidării în continuare a guvernării economice, ṣefii de stat din Guvern ai țărilor din zona Euro ṣi o serie de țări din UE au fost de accord în martie 2011 cu Pactul Euro Plus, un non-caracter obligatoriu cadru de coordonare a politicilor în stabilirea de obiective pentru, printre altele, îmbunătățirea competitivității ṣi promovarea ocupării forței de muncă.

In acest fel, TSGC adaugă elemente suplimentare cadrului de coordonare a politicilor. Ȋn primul rând, părțile contractante subliniază efortul lor a lucra pentru o politică economică care favorizează bună funcționare a EMU ṣi pentru a obține o creṣtere economică prin convergență ṣi competitivitate. Ȋn al doilea rând, ei se angajează în coordonarea mai strânsă a politicii economice “în cazul în care este necesar ṣi adecvat” printr-o mai bună coordonare ṣi supraveghere a disciplinei bugetare în țările din zona euro ṣi adoptarea unor orientări specifice în politică economică, precum ṣi utilizarea cooperării consolidate care permite unor țări din UE să coopereze mai strâns atunci când nu toate statele membre ale UE sunt dispuse să facă acest lucru. Ȋn al treilea rând TSCG stipulează că faptul toate reformele majore de politică economică prevăzute de părțile contractante vor fi discutate înainte și, după caz, coordonate în vederea celor mai bune practici de analiză comparativă.

De regulă, TSCG reconfirmă faptul că politicile economice rămân în mare măsură de competența statelor, acestea adăugând în același timp numai angajamentele larg formulate pentru o mai mare coordonare a politicilor, axate pe promovarea convergenței și competitivității. Deși aceste angajamente sunt bine venite, le lipsește specificitatea, stabilind obiective concrete, fără măsuri structurale care urmează a fi luate, sau cronologice. Ȋn afară de o referință într-un considerent, TSCG nu aminteṣte de Pactul Euro Plus în mod explicit și nu face din el un instrument cu caracter obligatoriu. Mai degrabă, doar menționează, în general,termeni, cele patru obiective ale pactului, fără a oferi detalii pentru aplicarea lor juridică.

Totodată, TSCG nu specifică și instrumente noi, sau o consolidare suplimentară a instrumentelor existente, astfel încât să îi permită UE să instruiască țările să pună în aplicare reforme specifice.

În vederea îmbunătățirii caracteristicilor structurale ale economiilor statelor membre din zona euro, coordonarea politicilor economice trebuie să fie orientată spre evaluarea comparativă a politicilor naționale. Coordonarea reformelor economice ar trebui să permită țărilor membre din zona euro să se inițieze proiecte ambițioase de reforma, oferind în același timp suficient sprijin țărilor rămase în spate.

Cele mai importante proiecte de reformă pentru majoritatea statelor membre sunt eliminarea rigidităților pe piețele de produse și de muncă. Așa cum BCE a subliniat în mai multe rânduri, aceste rigidități împiedică buna funcționare a UEM. Pentru a remedia acest lucru, barierele concurenței în piețele de produse trebuie să fie eliminate permițând intrarea pe piață a unor noi firme, consolidarea autorităților de concurență. În special liberalizarea în b#%l!^+a?sectorul serviciilor este necesară pentru creșterea concurenței și pentru a facilita ajustările necesare, a prețurilor relative în țările care și-au pierdut competitivitatea.

În plus, flexibilitatea piețelor forței de muncă trebuie să fie consolidată, având în vedere nivelul ridlor membre din zona euro, coordonarea politicilor economice trebuie să fie orientată spre evaluarea comparativă a politicilor naționale. Coordonarea reformelor economice ar trebui să permită țărilor membre din zona euro să se inițieze proiecte ambițioase de reforma, oferind în același timp suficient sprijin țărilor rămase în spate.

Cele mai importante proiecte de reformă pentru majoritatea statelor membre sunt eliminarea rigidităților pe piețele de produse și de muncă. Așa cum BCE a subliniat în mai multe rânduri, aceste rigidități împiedică buna funcționare a UEM. Pentru a remedia acest lucru, barierele concurenței în piețele de produse trebuie să fie eliminate permițând intrarea pe piață a unor noi firme, consolidarea autorităților de concurență. În special liberalizarea în b#%l!^+a?sectorul serviciilor este necesară pentru creșterea concurenței și pentru a facilita ajustările necesare, a prețurilor relative în țările care și-au pierdut competitivitatea.

În plus, flexibilitatea piețelor forței de muncă trebuie să fie consolidată, având în vedere nivelul ridicat al șomajului în multe state membre. Flexibilitatea salariilor va permite existența unui grad adecvat de diferențiere a salariilor între diferite tipuri de lucrători și de a stimula angajarea de

lucrători tineri, femei și persoane în vârstă. Rigiditățile de pe piețele forței de muncă trebuie să fie abordate prin reducerea gradului de protecție a ocupării forței de muncă pentru locuri de muncă permanente.

Guvernele au nevoie urgentă de a consolida eforturile de implementare a reformelor structurale pentru a recâștiga competitivitatea,și cel mai important, de a corecta dezechilibrele macroeconomice existente.Creșterea competitivității favorizează o productivitate mai mare și unmpotențialul de creștere, care, la rândul său, va facilita sustenabilitatea fiscală. În același b#%l!^+a?timp, reformele care vizează îmbunătățirea concurenței va contribui,de asemenea, la scăderea presiunii asupra prețurilor.

1.3. Constrângeri fiscale prin implementarea Pactului

Este cunoscut faptul că Uniunea Economică Monetară se bazează pe un cadru complex de politici economice, format din politica monetară unică și 19 politici fiscale naționale, aplicate descentralizat și independent. O astfel de stare de fapt presupune coordonarea politicilor fiscale pentru a asigura stabilitatea macroeconomică a întregului, în principal prin respectarea obiectivului prioritar al Băncii Centrale Europene, stabilitatea prețurilor. Aceasta deoarece politica fiscală influențează alocarea resurselor între sectorul public și privat, afectând comportamentul de consum, economisire și investiții, și prin această, nivelul producției și evoluția ciclurilor economice.

În interiorul unei uniuni monetare există însă două constrângeri ale politicii fiscale naționale:

•Pe de o parte statele membre nu mai pot utiliza rata de schimb ca instrument de ajustare în cazul șocurilor asimetrice, ceea ce înseamnă că stabilizarea macroeconomică la nivel național revine în întregime politicii fiscale. Practic politica fiscală trebuie să își asume rolul de instrument de atingere a flexibilității, realizând ajustările necesare, în condiții de rigiditate a celorlalte instrumente.

•Pe de altă parte trebuie evitate riscurile efectelor posibile cauzate decreșterea datoriei și a deficitelor. Expansiunea și problemele de sustenabilitate a datoriei publice într-o țară pot cauza dificultăți în altstara membră și ar putea duce la presiuni asupra băncii centrale.

1.4 Reforma Pactului de Creștere și Stabilitate

În urma Consiliului European din martie 2005, șefii de guverne din UE au decis să revizuiască pactul de stabilitate și de creștere. După noua formă a Pactului, Statele membre trebuie să-și mențină în continuare deficitul și datoria lor publică sub pragurile fixate la 3% și respectiv la 60% din PIB-ul lor. În acest timp regulile pactului au fost „calmate” în mai multe puncte : Statele membre vor putea scapă astfel unei proceduri de deficit excesiv atunci când se găsesc în situația de recesiune. Această scutire nu fusese acordată până atunci decât Statelor lovite de o criză de creștere severă (antrenând o parte superioară sau egală cu 2 puncte din PIB); decizia de angajare a unei proceduri de deficit excesiv nu va fi luată decât după examinarea unui anumit număr de “factori pertinenți”, susceptibili de a antrena suspendarea procedurii, și întârzierile vor fi de asemenea prelungite.

Tabel 1

b#%l!^+a?

Sursa: pp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/: accesat la 05.05.2015

1.5. Impactul compactului fiscal asupra României

Limita de 0.5% din PIB prevazută de noul compact fiscal se aplică pentru deficitul bugetar structural.

Deficitul bugetar efectiv (diferența între cheltuielile ṣi veniturile bugetare efective) poate fi impărțit în două componente, una ciclică ṣi una structurală :

Deficit bugetar efectiv = Deficit bugetar ciclic (stabilizatori automati) + Deficit bugetar structural (politici discretionare)

Evolutia veniturilor si cheltuielilor bugetare este influentata atat de evolutia volumului activitatii economice (de pozitia economiei pe ciclul economic), cat si de deciziile "discretionare" ale autoritatilor guvernamentale.

Veniturile si cheltuielile bugetare au o serie de componente care sunt influențate de ciclul economic. In ceea ce privește veniturile bugetare, majoritatea componentelor acestora înregistrează fluctuații ciclice. Astfel, taxe si impozite de genul contribuțiilor la asigurările sociale, impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugata, impozitul pe venit sau accizele sunt puternic influențate de poziția economiei in ciclul economic – recesiune sau "boom". Ȋn ceea ce privește cheltuielile bugetare, acestea nu sunt foarte influențate de ciclul economic, cu excepția compensațiilor si plăților pentru ajutorul de șomaj, care sunt influențate puternic de ciclicitatea activității economice.

Componentele veniturilor ṣi cheltuielilor bugetare care sunt influențate de ciclul economic actionează ca "stabilizatori automați", contribuind la netezirea ciclului economic și scăderea volatilitatii PIB, cu impact foarte bun asupra potențialului de creṣtere economică pe termen lung. Echilibratorii pot acționa atât pe partea de venituri cât ṣi pe partea de cheltuieli a bugetului. Dacă luăm partea de venituri, în cazul în care economia se află pe partea b#%l!^+a?descendentă a ciclului economic (în recesiune), veniturile bugetare scad, fiind colectate mai puține taxe ṣi impozite (acestea fiind influențate de activitatea economică). Această scădere stimulează cererea agregată, contribuind astfel la stimularea creșterii PIB. Dacă economia se află într-o perioadă de "boom" a ciclului economic, veniturile bugetare cresc ciclic, ceea ce face ca veniturile agenților să scadă, contribuind astfel la limitarea expansiunii cererii agregate. Dacă avem în vedere partea de cheltuieli bugetare, stabilizatorii automați acționează de regulă prin intermediul sistemului de compensații ṣi ajutoare pentru șomeri. Astfel, în cazul în care economia este în recesiune ṣi creṣte rata șomajului, creșterea compensațiilor ṣi ajutoarelor de șomaj stimulează cererea agregată, iar în cazul unui boom economic, scăderea acestor ajutoare limitează expansiunea cererii agregate.

În acest fel, stabilizatorii automați (soldul ciclic al bugetului – diferența dintre veniturile bugetare ṣi cheltuielile bugetare de natură ciclică) acționeză ca o "frână" pentru activitatea economică cand PIB-ul efectiv este peste nivelul său potențial, respectiv ca un "stimul" pentru activitatea economică în perioadele când PIB-ul efectiv este sub nivelul său potențial. Astfel, PIB-ul efectiv este "forțat" automat să se stabilizeze la nivelul său potențial.

Deficitul bugetar structural reprezintă poziția fiscala in momentul in care PIB-ul este la nivelul său potential, adică atunci când economia este la mijlocul distantei dintre un "boom" economic si o recesiune. Modificarea deficitului structural de la un an la altul reprezintă impactul unor decizii discreționare de politică fiscală ("impulsul fiscal").

Mărimea deficitului bugetar ciclic este dată de output-gap si de elasticitațile veniturilor ṣi cheltuielilor la modificarea volumului activitații economice (estimate cu metode econometrice).

Output-gapul reprezintă abaterea procentuală a PIB-ului efectiv de la nivelul său potențial, nivelul potențial al PIB reprezentând nivelul PIB la utilizarea "normală" a capacitaților de producție, fără să se genereze presiuni inflaționiste. PIB potențial este determinat de factori fundamentali, cum ar fi: organizarea economiei, nivelul capitalului fizic si uman, capacitatea productivă a economiei determinată de tehnologie și factori demografici ce afectează forța de muncă etc.

Un element definitoriu în determinarea deficitului ciclic și a celui structural este PIB-ul potențial. Acesta nu este o mărime observabilă direct și se determină prin diverse metode econometrice (tehnici de filtrare a datelor, funcții de producție), fiecare metodă având avantaje și dezavantaje.

Atunci când PIB-ul efectiv este peste potențial (output gap pozitiv), se înregistrează un excedent bugetar ciclic, iar deficitul efectiv este mai mic decât deficitul structural. Atunci când PIB-ul efectiv este sub potențial (output gap negativ) se înregistrează un deficit bugetar ciclic, iar b#%l!^+a?deficitul efectiv este mai mare decât deficitul structural.

Din graficul 1 se observă că atunci când PIB-ul efectiv a fost peste cel potențial, autoritățile au avut o politică fiscală prociclică, adică deficitul bugetar structural a crescut deși PIB-ul era peste nivelul său potențial (în special în perioadă 2006-2008).

1.6 Impactul noii reguli din pactul fiscal european asupra politicii fiscale în viitor

Noua limită pentru deficitul structural impusă de pactul fiscal european va impune un control foarte strict asupra finanțelor publice în România, acest lucru având avantaje clare, dar și dezavantaje.

România a avut în trecut o politică fiscală discreționară prociclică, indisciplinată, accentuând dezechilibrele macroeconomice în loc să le atenueze. Astfel, deficitul structural a crescut în mod inutil când PIB-ul era peste nivelul potențial, anulând astfel acțiunea stabilizatorilor automați. Noua regulă care limitează deficitul structural la 0.5% din PIB va conduce aproape la imposibilitatea practicării unor politici fiscale prociclice și la o disciplină fiscală pronunțată, cea ce pentru o țară ca România, dată fiind experiența istorică negativă, poate fi un avantaj semnificativ.

Dacă regula ar fi funcționat în trecut, un calcul simplu arată că de exemplu, în 2008 când PIB-ul era peste potențial, România ar fi trebuit să aibă un excedent bugetar de 2.5% din PIB în locul unui deficit bugetar efectiv de 5.7% din PIB. De altfel, în toată perioadă 2004-2008, România ar fi trebuit să aibă excedente bugetare, PIB-ul fiind în acea perioadă peste b#%l!^+a?nivelul său potențial, iar deficitul bugetar structural de numai 0.5% din PIB ar fi forțat soldul bugetar efectiv să fie pe excedent.

b#%l!^+a?

Dezavantajul noii reguli fiscale europene pentru România este că spațiul de manevră existent pentru a putea stimula economia în perioadele de recesiune va fi foarte redus. În cazul României, limita de deficit structural de 0.5% din PIB va fi cel mai probabil atinsă înainte ca deficitul public efectiv să ajungă la 3% din PIB (România poate avea deficite bugetare de 3% din PIB numai în perioadele extreme de criză a€“ output gap negativ de circa 8.33%, dată fiind elasticitatea soldului ciclic de doar 0.3 la modificarea cu un punct procentual a output-gap-ului). În plus, în recesiunea din 2009-2010, deficitele bugetare efective nu ar fi putut depăși 2% din PIB. Se poate demonstra și teoretic și empiric că pe termen mediu și lung (pe durata unui ciclu economic complet), deficitul efectiv mediu este egal cu deficitul structural mediu, iar media deficitului ciclic este 0.

Prin asumarea unei ținte de deficit structural maxim de 0.5% din PIB (probabil ușor mai ridicat dată fiind datoria publică semnificativ sub 60% din PIB), România își asumă obligația că deficitul bugetar efectiv, ca medie pe parcursul unui ciclu economic (și media pe un orizont lung de timp), să fie de maxim 0.5% din PIB, ceea ce va însemna față de standardele istorice (3.8% din PIB media deficitului structural în perioadă 1999-2011) un deficit bugetar mult mai mic și un spațiu de "manevră" mult redus.

1.7 Impactul noii reguli din pactul fiscal european asupra capacitatii de stabiliza economia

Capacitatea sectorului guvernamental de a contribui prin stabilizare automată la atenuarea fluctuațiilor ciclului economic este relativ scăzută în România, în comparație cu alte țări europene. Dimensiunea stabilizatorilor automați în România în comparație cu celelelate țări europene este semnificativ mai redusă. Stabilizatorii automați sunt cei mai eficace, așa cum era de așteptat, în țări precum Danemarca, Olanda, Suedia și Finlanda, țări în care impozitarea are un character progresiv pronunțat.

Datorită unor stabilizatori automați slabi, România ar avea nevoie de posibilitatea aplicării unor stimuli fiscali discreționari (deficit structural mai mare) mai puternici în perioade de recesiune pentru a ajută economia să iasă mai repede din recesiune și a o readuce la potențial. Așa cum arată literatură de specialitate, mărimea stabilizatorilor automați este strâns legată de sistemul de impozitare (progresiv sau cotă unică) și de ponderea sectorului guvernamental în PIB

b#%l!^+a?b#%l!^+a?

În mod cert, România are nevoie în viitor de creșterea eficacității stabilizatorilor automați, limitarea deficitului structural necesitând stabilizatori automați mai puternici. În afara creșterii intervenției guvernului în economie, soluție discutabilă în funcție de curentul ideologic îmbrățișat, există metode identificate în literatură prin care stabilizatorii automați pot fi crescuți.

1.8 Impactul noii reguli din pactul fiscal european asupra datoriei publice

Prin asumarea unei ținte de deficit structural maxim de 0.5% din PIB, România își asumă obligația că deficitul bugetar efectiv, ca medie pe un orizont lung de timp, să fie maxim 0.5% din PIB, ceea ce vaînsemna în termeni de balanța primară (deficitul bugetar înainte de plată dobânzilor la datoria publică) un surplus bugetar primar (dobânzile la datoria publică sunt acum în jur de 1.8% din PIB).

Acest lucru va forța reducerea datoriei. Pe termen mediu și lung, limită de 0.5% din PIB pentru deficitul structural conduce la scăderea datoriei publice (ca % din PIB). În cazul României, calculele arată că în circa 20 de ani, la o rată de creștere nominală medie a PIB de 5%, datoria publică scade la 20% din PIB dacă deficitul structural este 0.5% din PIB.

Literatura de specialitate arată că până la un anumit prag, acumularea de datorie publică este stimulativa pentru creșterea economică. Pe de altă parte, nivelul curent al datoriei publice în România tinde să devină relativ mare dată fiind capacitatea de absorbție limitată a piețelor financiare locale.

1.9 Necesitatea îmbunătățirii absorbției fondurilor UE

În contextul schimbării fundamentale de abordare în politica fiscală în anii următori ca urmare a noului pact fiscal, spațiul de manevră la nivelul politicii fiscal-bugetare va fi mult mai mic ca în trecut, deficitele bugetare maxime permise fiind mult mai mici. Mai mult, eficiența redusă a stabilizatorilor automați reprezintă o constrângere suplimentară pentru România. În acest context, trebuie găsite soluții de stimulare a economiei chiar în condițiile unui spațiu mult mai limitat la nivelul politicii fiscal bugetare.

O prima soluție în acest sens o reprezintă absorbția fondurilor UE. Aceasta reprezintă un stimul enorm pe care îl putem avea în economie, care devine crucial în contextul constrângerii legate de politică fiscală discreționara impusă de noul pact fiscal și de dimensiunea redusă a stabilizatorilor automați.

Potențialul de multiplicare al cheltuielilor bugetare proprii în cazul proiectelor finanțate din fonduri UE este mult mai mare decât în cazul proiectelor finanțate integral din resurse proprii. Dată fiind cofinanțarea de doar 5% în cazul proiectelor cu finanțare UE, la 1 leu resurse proprii – deficit bugetar – se pot efectua cheltuieli bugetare de 20 lei (absorbția b#%l!^+a?fondurilor UE are impact pe deficitul bugetar doar cu partea de cofinanțare, banii primiți de la UE fiind reflectați și pe venituri și pe cheltuieli), față de o echivalență de 1:1 în cazul proiectelor finanțate integral din resurse proprii. În acest sens, nu există nici un argument rațional pentru care am prefera să finanțăm un proiect din resurse proprii dacă el poate fi finanțat din fonduri UE. Noile constrângeri bugetare impuse de compactul fiscal sunt un argument suplimentar foarte puternic în acest sens. Din păcate, până acum, performanța României în termeni de absorbție a fondurilor UE este foarte slabă. România trebuie să aibă ca prioritate zero creșterea urgentă și substanțială a absorbției fondurilor UE. b#%l!^+a?

Pe lângă atragerea banilor europeni, noile constrângeri bugetare impuse de pactul fiscal ne obligă și la o cheltuiere mult mai eficientă a banilor publici. Cu aceleași resurse bugetare, limitarea deficitului bugetar ne forțează să obținem efecte mult mai mari în economie prin cheltuirea banilor publici. Rezervele de eficiență pe partea de cheltuieli bugetare sunt foarte mari. Spre exemplu, România a avut cea mai mare alocare pentru cheltuieli de investiții ca procent din PIB (și ca procent din total ventirui bugetare) dintre toate țările UE în perioada 2001-2010, dar cu toate acestea, rezultatele au fost modeste, România având încă cea mai slabă infrastrucura din UE. Acest exemplu arată în mod clar că banii au fost cheltuiți ineficient.

Capitolul 2 Pactul de stabilitate și creștere – prezent și perspective

Importanța pactului de stabilitate și creștere

Pactul de stabilitate și creștere are o componentă preventivă și una corectivă. Aspectul preventiv al pactului privește stabilirea și realizarea corespunzătoare a obiectivelor bugetare pe termen mediu. În esență, latura preventivă constă în realizarea unei politici fiscale cât mai aproape de optim, care să garanteze stabilitatea, dar să ofere, în același timp, suficient spațiu de manevră stabilizatorilor automați. Componenta corectivă constă în reguli simple, care să conducă la un minim de disciplină fiscală și la ancorarea anticipărilor.

Din punct de vedere formal, Pactul de stabilitate și creștere se bazează pe :

• Angajamentul politic al tuturor părților implicate ( Comisie, state membre, Consiliu) de a implementa pe deplin și din timp procesul de supraveghere bugetară;

• Elemente de ordin preventiv, prin intermediul cărora se asigură supravegherea permanentă a deficitelor bugetare în scopul evitării depășirii valorii de referință de 3%. În acest scop, a fost adoptată reglementarea Consiliului pentru consolidarea supravegherii multilaterale a pozițiilor bugetare și coordonarea politicilor economice. Această reglementare prevede prezentarea de către toate statele membre a programelor de convergență și stabilitate examinate de Consiliu. Consiliul trebuie să emită un semnal de avertizare timpurie cu scopul prevenirii apariției unui deficit excesiv.

• Elemente de ordin punitiv care permit în eventualitatea nerespectării criteriului de 3%, să se solicite statelor membre să ia măsuri corective și, dacă este cazul, să se impună sancțiuni.

Fiecare stat membru trebuie să înainteze Consiliului ECOFIN și Comisiei informațiile necesare în scopul realizării supravegherii multilaterale la intervale de timp regulate sub forma programelor de stabilitate, care trebuie să includă: obiectivul pe termen mediu al poziției bugetare aproape de echilibru sau în surplus, principalele ipoteze cu privire la evoluțiile economice anticipate și variabilele economice importante, descrierea măsurilor de politică bugetară și economică care urmează a fi luate sau propuse a fi luate în scopul atingerii obiectivelor programului de stabilitate și o analiză asupra modului în care principalele ipoteze economice afectează poziția bugetară și a datoriei publice.

Statele UE care sunt în afara uniunii monetare trebuie să trimită programe de convergență care au un conținut similar cu programele de stabilitate. Informațiile cu privire la traiectoria nivelului/ deficitului guvernamental, a datoriei publice și a principalelor ipoteze economice utilizate sunt furnizate anual și cuprind elemente privind situația din anul curent, cel precedent, dar si cel puțin din următorii 3 ani.

Implementarea PSC a fost marcată de o serie de dificultăți, care au condus în cele din urmă, la revizuirea acestuia. Conform PSC revizuit, obiectivul pe termen mediu trebuie să urmărească trei scopuri :

• Să ofere o marjă de siguranță pentru respectarea limitei de 3% din PIB a deficitului bugetar

• Să asigure evoluția rapidă către o situație sustenabilă

• Luând în considerare primele două scopuri, să lase suficient spațiu de manevră unor eventuale măsuri de politică bugetară, ținând cont, de exemplu de necesitățile legate de investițiile publice.

De asemenea, Pactul revizuit permite și diferențierea proceselor de ajustare ale diferitelor țări către obiectivul pe termen mediu. În ceea ce privește dimensiunea corectivă, noul Pact modifică chiar cu mai puțină strictețe condițiile în care depășirea plafonului de 3% din PIB se poate consideră excepțională. Procedura de deficit excesiv nu mai este liniară și există posibilitatea repetării anumitor pași în situația unor evoluții economice adverse. Modul de funcționare a PSC prezintă un interes sporit pentru situația fiscală actuală și viitoare a României.

Stabilitatea financiară a revenit pe agenda de politică publică a economiilor avansate cu o putere formidabilă.

Episoade de criză financiară au apărut mereu pe parcursul ultimului secol în economii emergente. S-a crezut, însă, că acestea erau un fenomen specific pentru sistemele financiare insuficient dezvoltate și cele cu instituții fragile. Dar odată ce criza a cuprins aproape întreaga lume industrializată, s-a declanșat un lanț de evenimente care au luat proporții. Criză actuală a demonstrat că piețele financiare au o problema structurală. Criza financiară nu poate fi b#%l!^+a?explicată doar prin existența finanțării ieftine în anii anteriori și prin dezechilibrele din economia mondială.

Erori de politică macroeconomică au fost însoțite de abuzuri enorme de securitizare, expunere excesivă, un sistem aspru de salarizare, pierdere a reperelor morale, modele inadecvate de evaluare a riscului, ignorarea riscurilor sistemice, o renunțare la prudența normală și o credință aproape oarbă în virtuțile de autoreglementare ale piețelor.

În Europa, integrarea, cu componentă sa financiară, a fost considerată drept calea principală pentru diminuarea inegalităților. Această filozofie economică a adus beneficii.

Dar ea a indus și vulnerabilități care, prin urmare, nu trebuie să fie puse exclusiv pe seama politicilor necorespunzătoare. Chiar și țări care au fost destul de prudente din punct de vedere al politicii bugetare și și-au limitat dezechilibrele externe (de exemplu: Cehia, Polonia, etc.) au fost prinse în vârtejul crizei. După deschiderea contului de capital au apărut în mai multe noi state membre bule speculative și investiții considerabil orientate către sectoare de bunuri necomerciale (non-tradeables).

Și în cazul acestora, mecanismele de reglementare și supraveghere au fost inadecvate, având în vedere ordinul de mărime al fluxurilor financiare transfrontaliere și ponderea băncilor străine pe piețele locale. Învățând din crizele precedente, în afara Europei, economiile emergente au încercat să se protejeze de șocuri prin acumularea de rezerve de valută; acestea din urmă au fost privite drept un cost necesar pentru crearea unei capacități de rezistență în eventualitatea unor șocuri neprevăzute. Și obiective de politică industrială au jucat un rol în această privință.

Reglementarea și supravegherea piețelor financiare în UE

Spre sfârșitul anului 2008, liderii europeni continuau să fie prinși de iluzia unor economii UE relativ robuste; nu păreau să realizeze cât de implicate erau marile bănci din UE în crearea și distribuirea de produse financiare toxice, care era nivelul de interconectare a piețelor financiare și nici chiar prezența și în Europa a unui sector bancar subteran (shadow banking sector). În plus, distribuția responsabilităților între țară de origine și țară gazdă și inexistentă unor mecanisme detaliate de repartizare a poverii în cazul unei crize a reprezentat un handicap major pentru piață unică în condițiile unei integrări financiare profunde.8 În mecanismele actuale, responsabilitatea pentru stabilitatea instituțiilor financiare aparține instituției de supraveghere a țării în care se află sediul băncii, în timp ce responsabilitatea pentru stabilitatea sistemului financiar aparține supraveghetorului din țară gazdă. Criza actuală întărește ideea că este nevoie atât de un set comun de reguli, cât și de o supraveghere mai integrată și un cadru comun de rezolvare a crizelor pentru a corespunde gradului de integrare financiară. Pe de altă parte, problema repartizării poverii face guvernele naționale și supraveghetorii să gândească mai curând pe aliniamente naționale, având în vedere că răspund în față contribuabililor proprii. Modul în care se va aborda această contradicție este esențial pentru viitorul integrării europene.

2.2 Cum acționează PSC ca instrument de coordonare?

În cazul unui șoc al cererii simetric și negativ (care creează o externalitate pozitivă de cerere și negativă în privința ratei dobânzii), echilibrul necooperant va fi suboptimal, deoarece se caracterizează printr-o rată a dobânzii mai ridicată.

În acest sens, se poate considera că PSC nu constituie doar un instrument de disciplină bugetară, ci și de coordonare, deoarece limitează reacția statelor membre la un șoc simetric al cererii, ceea ce permite o reacție centralizată prin politica monetară unică.

Marjele de manevră impuse de PSC statelor member ale zonei euro

Obiectivul vizat de PSC este urmărirea unor politici bugetare anticiclice (A), permițând acțiunea stabilizatorilor automați, astfel:

• în faza de recesiune, se stimulează reluarea creșterii economice, prin reducerea taxelor și/sau creșterea cheltuielilor bugetare;

• pe termen scurt, deficitul bugetar va crește,

• dacă o țară înregistrează un deficit bugetar apropiat de 3% sou superior acestei valori, nu va putea urma o asemenea politică, trebuind să respecte prevederile PSC;

• respectarea acestor prevederi, atunci când economia zonei euro este în recesiune, implică promovarea unei politici prociclice;

• în faza de expansiune, se frânează cererea agregată (pentru a preîntâmpina efectele supraîncălzirii economiei), prin creșterea taxelor și/sau reducerea cheltuieliior bugetare;

• pe termen scurt, soldul bugetar se va îmbunătăți;

• printr-o asemenea politică, țările membre ar reuși să realizeze solduri bugetare curente pozitive, ceea ce le-ar oferi o marjă de manevră, atunci când economia traversează o perioadă de recesiune.

Prin urmare, o politică bugetară prociclică (P) se manifestă la nivelul unei economii, dacă:

• accentuează o reducere a activității economice, dacă producția este mai redusă decât cea potențială, iar deficitul structural se reduce,

• accentuează o creștere a activității economice, dacă producția este superioară celei potențiale, iar deficitul structural se majorează.

În următoarea schemă, se punctează câteva dintre motivațiile creării unor marje de manevră bugetară:

Schema 1. Existența marjelor de manevră bugetară pe termen lung b#%l!^+a?

Strategia fiecărui guvern din zona euro va trebui să revadă constituirea de surplusuri bugetare structurale pentru a face față șocurilor structurale care vor afecta economia. În connsecință, soldul bugetar structural trebuie:

• să răspundă condițiilor ce vizează marjele de stabilizare;

• să fie inferior sau egal cu soldul structural definit printr-o traiectorie sustenabilă.

2.6 Avantaje, critici, paradoxuri ale Pactului de Stabilitate și Creștere

Teoria economică a integrării arată că într-o zonă caracterizată de mobilitatea bunurilor și a factorilor de producție, activitățile agenților economici privați și a decidenților de politică economică trebuie să fie consistente.

Tratatul Comunității Europene (Titlul VII, articolele 98-124) fundamentează coordonarea politicilor macroeconomice pe trei paliere:

a) O politică monetară comună, concepută de o bancă centrală independentă (Banca Centrală Europeană), care să aibă ca obiectiv menținerea stabilității prețurilor și care să sprijine politica economică a Comunității, fără a pune în pericol ținta principală de stabilitate a prețurilor;

b) Politici fiscale descentralizate care să respecte Procedura de Deficit Excesiv (deficit care nu trebuie să depășească 3% din PIB) și Pactul de Stabilitate și Creștere în Europa (o poziție bugetară echilibrată pe termen mediu);

c) Procedura de Supraveghere Multilaterală (PSM) a politicilor economice fundamentată de Consiliul ECOFIN și implementată ținând cont de Liniile Directoare de Politiăa Economică.

În vederea constituirii unei zone monetare stabile și durabile, Tratatul de la Maastricht a prevăzut impunerea unor condiții drastice țărilor membre care doresc intrarea în zona euro: deficite bugetare care să se încadreze în baremul de 3% din PIB, rata inftației apropiată de rata medie a inflatiei din țările membre cu cele mai bune performanțe în privința stabilității prețurilor, rata dobânzii pe termen lung stabilă (apropiată de nivelul celor mai bune țări în privința stabilității prețurilor).

Îngrijorările privind Uniunea Economică și Monetară depășesc așteptările. Există voci care susțin inabilitatea sistemului decizional de a furniza o politică coerentă și slaba flexibilitate în orientarea politicilor. Noua politică economică ce trebuie adoptată trebuie să se fundamenteze pe un mix optim al politicilor economice între nivelul național și supranațional, precum și o reconfigurare a instrumentelor și țintelor de politicã.

Este evident cã trebuie inovate noi metode de management al politicilor macroeconomice în Uniunea Europeanã. În sistemul prezent apar inconsistențe în ceea ce privește consolidarea politicii monetare și fiscale, între politicile monetarã și fiscalã și cele privind stimularea ofertei agregate, privind implementarea lor în practicã etc. Nu se face simțitã prezența unor canale deschise de dialog între politica monetarã și politica fiscalã în cadrul instituțional al Uniunii Europene. Existența decalajelor temporale puternice (de recunoaștere, decizional, de implementare și al efeclelor) crește incertitudinea asociatã politicilor macroeconomice.

Dacă în anii '80 obiectivele fundamentale ale politicilor macroeconomice europene erau legate în principal de limitarea instabilitãții prețurilor și a producției, Tratatul de la Maastricht cere explicit Bãncii Centrale sã se orienteze asupra stabilitãții prețurilor. Politica fiscalã rãmane la nivelul statelor membre, dar existã obligația de a menține echilibrul finanțelor publice, conform regulilor PSC. Conform noii filozofii privind orientarea politicilor economice europene, absorbția șocurilor asimetrice cade în sarcina politicilor naționale autonome (politica fiscalã și politicile de stimulare a ofertei agregate). Totuși, existã probleme delicate în ceea ce privește sustenabilitatea datoriei publice pe termen lung menținerea deficitului bugetar în limita a 3% din PIB.

Absorbția șocurilor simetrice cade în sarcina Bãncii Centrale Europene (BCE), care folosește ca principal instrument politica monetarã. Existã multe critici aduse modului cum se fudamenteazã politica monetarã a Bãncii Centrale Europene. Astfel, se considerã cã ținta de 2% privind creșterea medie anualã a prețurilor stabilitã de BCE este una greu de realizat.

În cadrul Uniunii Economice și Monetare, pentru asigurarea stabilitãții sistemului este fundamentalã credibilitatea BCE. Va putea sã-și menținã BCE credibilitatea în situația atâtor constrângeri? Va rezista ea oare presiunilor de a monetiza deficitele? Trebuie sã ținem cont cã, dacã statele se vor confrunta cu probleme pe piațã, ele vor avea stimulente puternice pentru a crește nivelul datoriilor, mãrind riscul de neplatã al acestora.

În Tratatul de la Maastricht se stipuleazã ferm disjungerea politicilor monetare de cele prudențiale. Directivele europene atribuie bãncilor centrale ale țãrilor unde s-au produs evenimente rãspunderea prudențialã. Devine evidentã necesitatea colaborãrii în domeniul plãților internaționale. Totuși, problemele rezultate din crizele financiare care se propagã pe piețele derivate cine le rezolvã? Se manifestã o rupturã pregnantã între dispozilivul instituțional segmentat și interdependențele financiare ce copleșesc Uniunea Economicã și Monetara. În Europa, colaborarea multilateralã în ceea ce privește orientãrile de politicã economicã funcționeazã destul de greoi.

Astfel, credibilitatea Bãncii Centrale Europene este zdruncinatã atât de evenimentele trecute, cât și de cele prezente: ținta privind creșterea prețurilor și ținta intermediarã privind creșterea masei monetare au fost depãșite; creșterea economicã a zonei euro fațã de celelalte blocuri comerciale este redusã 1-1,5% fațã de 2-4%. În SUA, Japonia, China; potențialul blocaj decizional, prin mãrirea numãrului de guvernatori în Comitetul de Politicã Monetarã, în urma extinderii; BCE se aflã în situația excesivã a celui care stã la geam și se vede trecând – ea își stabilește obiectivul pe care trebuie sã-1 îndeplineascã; opacitate ridicatã în ceea ce privește deliberãrile privind politica monetarã, în cadrul Comitetului de Politicã Monetarã; oportunitatea stabilirii obiectivului intermediar ms de cãtre BCE este criticabil într-un sistem financiar european tot mai liberalizat; deficitul de legitimitate al BCE etc.

Schema nr. 2 Avantaje și critici aduse Pactului de Stabilitate și Creștere

Pentru a respecta întocmai prevederile PSC. Germania și Franța (al cãror PIB reprezintã cumulat aproape o jumãtate din PIB-ul zonei euro) trebuie sã-și reducã, pe termen scurt, deficitul sub limita maximã de 3% din PIB. Respectarea acestui criteriu poate avea efecte nefavorabile, încetinind relansarea economicã a zonei.

Comisia Europeanã considerã cã:

• efectul de asanare bugetarã asupra PIB-ului, pe termen scurt, ar putea fi atenuat, dacã acest proces este însoțit de reforme structurale ale piețelor factorilor de producție și dacã este însoțit de o politicã monetarã acomodativã; asanarea bugetarã poate juca un rol propice în continuarea reformelor structurale;

• impactul asupra PIB-ului va fi pozitiv pe termen mediu, deoarece accentul se pune pe reducerea cheltuielilor bugetare și nu pe majorarea impozitelor.

2.3 Unicitatea Pactului de stabilitate și creștere

Pactul de Stabilitate și Creștere, este unic prin faptul că state suverane și-au luat angajamentul de a adera la un ansamblu de reguli fiscale și un mecanism multilateral de supraveghere. Pactul constă într-o Rezoluție a Consiliului European, și două Reglementări ale Consiliului Ministerial, una referitoare la supravegherea multilaterală și una referitoare la implementarea procedurii de deficit excesiv. Procedura de deficit excesiv prevede o limită superioară similară cu cea stabilită prin Tratatul de la Maastricht, pentru deficitul bugetar, fără a exista o referință explicită pentru nivelul datoriei publice. Se arată că numai în condiții „excepționale și temporare”, este permis ca deficitul să depășească valoarea de referință de 3% din PIB. De exemplu, deficitul nu va fi considerat excesiv dacă este datorat scăderii activității economice, stabilindu-se ca punct de reper diminuarea anuală a PIB-ului real cu o rată situată între 0,75 și 2%.

În condiții normale însă, un deficit care depășește valoarea de referință, va fi considerat excesiv și va declanșa „procedura de deficit excesiv”, care poate duce la avertizări și recomandări pentru statul în cauză sau chiar la sancțiuni dacă autoritățile nu reușesc să reducă deficitul în termenii și coordonatele stabilite. S-a presupus că plecând de la poziții bugetare echilibrate sau excedentare, se pot institui măsuri fiscale de ajustare în contextul fluctuațiilor ciclice, fără ca valoarea de referință de 3% să fie depășită. Pactul de Stabilitate și Creștere face implicit distincția între componentele ciclice și cele structurale ale deficitelor. Spre deosebire de Tratat, Pactul de Stabilitate și Crestere nu stabilește un nivel limită pentru datoria publică. Un element interesant este rezoluția Consiliului European. Menținând nivelul de referință de 3% pe termen scurt, aceasta stipulează că bugetul fiecărui stat membru trebuie să fie, pe termen mediu, „aproape de echilibru sau excedentar”, pentru a putea face față unor fluctuații ciclice. Oricum din punct de vedere legal, rezoluția nu este impusă, ea reprezentând doar un angajament politic. Regulile bugetare prezentate sunt valabile pentru toate statele membre Uniunii Europene, dar eventuale sancțiuni se aplică numai statelor din zona euro. Acestea au însă și excepții, procedurile complexe în urma cărora se declară deficitele excesive cuprinzând printre altele și necesitatea votului cu majoritate calificată în cadrul ECOFIN.

La momentul lansării euro, toate statele membre aveau în vedere, pe termen mediu, deficite bugetare sub nivelul impus de Pactul de Stabilitate si Crestere. În ce privește datoria publică previziunile arătau reducerea ușoară, in condițiile în care doar Belgia, Italia și într-o mai mică măsură Olanda înregistrau niveluri peste valoarea de referință. Acum putem spune cu certitudine că liderii europeni au considerat că este necesar ca în condiții economice normale, statele să aibă un buget echilibrat sau excedentar, pentru a putea face față unor eventuale dificultăți, prin utilizarea stabilizatorilor automați. În 1999 și 2000, statele membre Uniunii Europene Monetare au atins obiectivele din programele naționale pentru consolidare fiscală, dar din 2001, în special datorită încetinirii activității economice, situația bugetară s-a deteriorat. Reducerile unor taxe, implementate fără a fi însoțite de reducerea adecvată a cheltuielilor bugetare, au contribuit la această deteriorare. În consecință majoritatea statelor nu au reușit să respecte obiectivele din programele de stabilitate pentru 2001. În același timp autoritățile naționale au manifestat reținere în implementarea unor măsuri de relaxare fiscală ca răspuns la conjunctura economică negativă, reafirmâdu-și angajamentul de a avea poziții bugetare favorabile în 2003 și 2004.

Evoluțiile din 2002 și 2003 și previziunile pentru 2004 au confirmat astfel vulnerabilitățile fiscale la care sunt expuse statele din zona euro. Încă din 2001, Comisia Europeană a recomandat avertizarea Germaniei și Portugaliei, dar ECOFIN a considerat că angajamentele și măsurile de consolidare fiscală adoptate de cele două țări reprezintă un răspuns suficient la dificultățile apărute. Experiența recentă a arătat cât de rapid se poate deteriora situația bugetară în circumstanțe ciclice nefavorabile, probleme deosebite apărând atunci când situația inițială nu este tocmai solidă. Pe 25 noiembrie 2003 a fost atins un punct culminant al problemei fiscale, deoarece ECOFIN a hotărât cu majoritate calificată să nu urmeze recomandarea Comisiei privind sancționarea Franței și Germaniei pentru deficitele bugetare excesive.

Cum au evoluat lucrurile? În ianuarie 2003, ECOFIN a luat decizii importante privind situația deficitului excesiv în Germania și Franța. În continuare, Consiliul a transmis recomandări ambelor țări, pentru a lua măsuri concrete pentru reducerea deficitului sub 3% până în 2004. Constatând vulnerabilitățile existente, Comisia Europeană a trimis două recomandări Consiliului, prin care solicita demararea procedurii de deficit excesiv și sancționarea celor două state. Cu toate acestea Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, a ignorat recomandarea Comisiei, hotărând să suspende procedura de deficit excesiv. Mai mult în concluziile sale, Consiliului modifică recomandările adoptate anterior pentru cele două state b#%l!^+a?membre.

În aceste condiții, considerând că decizia Consiliului este neconformă cu litera și spiritul Tratatului și a Pactului de Stabilitate si Crestere, Comisia a apelat la Curtea Europeană de Justiție, pentru a anula decizia Consiliului precum și concluziile prezentate de acesta. Curtea a judecat cazul , arătând că decizia nu poate fi anulată deoarece aceasta a respectat procedurile de vot, dar a anulat concluziile prezentate de Consiliu. În acest context Comisia a transmis pe 14 decembrie 2004, o comunicare către Consiliu prin care arată că cele două state trebuie să ia în considerare anul 2005 ca termen limită pentru corectarea deficitelor. De asemenea se precizează că în condițiile în care analizele vor arăta că măsurile luate de Germania și Franța sunt consistente cu reducerea deficitului în 2005, Consiliul nu va trebuie să facă alte demersuri pentru aplicarea EDP. Dacă însă analizele vor demonstrata evoluții negative, atunci Consiliul va trebui să reia procedura și să întărească supravegherea bugetară pentru a impune măsurile corective necesare.

Analiza Comisiei privind situația bugetară în Germania arată că măsurile detaliate în programul bugetar pentru 2005 precum și în pachetul adițional prezentat de guvern pe 4 Noiembrie 2004, sunt consistente cu obiectivul de corecție a deficitului bugetar în 2005 (proiecțiile arată că deficitul va scadea la 2,9% din PIB în 2005 conform previziunilor revizuite de toamnă ale Comisiei). Astfel Comisia nu consideră necesare alte măsuri. Cât privește Franța, Comisia ajunge la aceleași concluzii (scăderea deficitului sub 3% pe baza previziunilor de toamnă). Oricum Comisia insistă pe mesajul că situația bugetară în cele două țări rămâne vulnerabilă, iar autoritățile naționale trebuie să implementeze măsurile vizate. Dacă acest lucru nu se va întâmpla, Comisia va recomanda din nou Consiliului să acționeze conform prevederilor Tratatului CE și ale Pactului de Stabilitate și Creștere. Revenind la o controversată decizie din noiembrie 2003, ar fi interesant să urmărim ce s-ar fi întâmplat în eventualitatea unei decizii normale, și ce riscuri pot apare ca urmare a nerespectării Pactului de Stabilitate și Creștere. În cazul în care recomandarea Comisiei ar fi fost aprobată, Franța și Germania ar fi fost forțate să facă ajustările bugetare cerute. Dacă ar fi refuzat s-au ar fi eșuat, următorul pas ar fi fost solicitarea unor depozite, convertite în final în amenzi (care ar fi putut ajunge la miliarde de euro). Nefiind dispuse să accepte asemenea strictețe, cele două au reușit să convingă alte țări să respingă recomandarea Comisiei. Consecința a fost suspendarea procedurii deficitelor excesive.

În condițiile neaplicării Pactului, întrebarea care se pune este următoare: va reuși zona euro să elimine posibilitatea ca indisciplina fiscală dintr-o țară să se extindă asupra alteia? Gerit Zalm (ministrul olandez de finanțe), care împreună cu omologi săi din Austria, Finlanda și Spania, au votat pentru propunerea Comisiei, a protestat împotriva intimidări unor țări mai mici, de către Germania și Franța. Acesta a arătat că toate cele 12 țări din zona euro vor plăti pentru „indisciplina” celor două în domeniul fiscal. Cu toate acestea unii economiști au apreciat că nu ar avea nici un sens ca Germania și Franța, deja afectate de recesiune, să-și reducă cheltuielile publice. Totuși indisciplina fiscală ar putea cauza efecte negative pe termen lung, prin creșterea poverii datoriei publice. După cum știm însă, pentru ca riscul indisciplinei fiscale să nu se extindă, a fost introdusă clauza „fără salvare”, care înseamnă că nici o țară care nu-și poate plăti datoria, nu va fi salvată, în teorie, de BCE. În aceste condiții, teoretic, pot apare diferențe de rate ale dobânzii cauzate de profiluri diferite ale riscurilor. Până în prezent, putem spune că în practică, piețele nu au făcut diferența între datoriile emise de diferite țări, ceea ce sugerează că investitorii nu cred în clauza amintită. În general pare greu de acceptat ca zona euro să lase un membru (mai ales o țară mare) să intre în incapacitate de plată.

În ce privește efectele pe termen scurt, părerile privind respectarea Pactului de Stabilitate și Creștere sunt împărțite. Pe de o parte Comisia și Banca Centrală Europeană susțin că respectarea Pactului este decisivă pentru credibilitatea euro. Cu toate acestea euro a crescut ușor chiar în ziua în care Pactul de Stabilitate și Creștere a fost ignorat, pentru moment, operatorii fiind îngrijorați mai mult de slăbiciunea dolarului și de deficitul de cont curent al SUA, decât de situația fiscală în zona euro.

2.4 Modificarea Pactului de Stabilitate și Creștere – convenabilă României

Cu toate că relaxarea disciplinei fiscale din zona euro aduce avantaje țărilor central și est-europene membre Uniunii Europene, acestea nu dau semne de bucurie. Până în 2007, România și Bulgaria se vor conforma regulilor impuse de FMI. Apoi, ar putea profita de schimbare. Realitatea economică și influența politică a fondatoarelor Uniunii Europene au prevalat, în cele din urmă, asupra stricteții cu care Comisia Europeană monitorizează respectarea indicatorilor de performantă ai zonei euro. Pactul de Stabilitate și Creștere a fost modificat săptămâna trecută, cel mai important hatâr acordat țărilor cu deficite bugetare mai mari de 3% din PIB fiind acceptarea depășirii acestuia. Acceptul este condiționat: deficitele mărite trebuie să fie temporare și justificate de conjunctura economică și costurile reformelor din țările membre.

Un argument acceptat în sprijinul unui deficit mai mare de 3% din PIB îl reprezintă costul reformei sistemului național de pensii. Îmbătrânirea accelerată a cetățenilor țărilor membre obligă guvernele să aloce resurse financiare în direcția găsirii și sprijinirii soluțiilor alternative schemelor de pensii din prezent. Sunt cheltuieli obligatorii, care duc la creșterea deficitelor. Cu toate că nu fac parte, deocamdată, din zona euro, statele noi membre, precum și cele în curs de aderare, vor culege și ele roadele modificării Pactului de Stabilitate și Creștere. Relaxarea Pactului de Stabilitate și Creștere schimbă însă datele problemei. „Noile condiții ajutã Polonia sã adopte euro în 2009, nu cu întârzierea de doi ani de zile pe care o estimasem inițial“, spune ministrul polonez al finanțelor, Moroslaw Gronicki. Țãrile centrale și est-europene recunosc, deci, avantajele schimbarii, dar nu toate se declarã mulțumite. Guvernele se tem ca economia realã și populația nu vor face față șocului adoptării euro. Sondajele de opinie confirmă aceste temeri, jumătate din cetățenii noilor țări membre fiind convinși că nivelul lor de trai se va prabuși odată cu adoptarea euro ca monedă națională. La București, ecourile deciziei Comisiei Europene sunt pozitive.

„Cu toate că detaliile relaxarii Pactului de stabilitate sunt încă în negociere la Bruxelles, pentru noi este extraordinară vestea acceptării reformei sistemului de pensii drept argument în favoarea unui deficit mai mare“, declara Mihai Seitan, președintele Casei Naționale de Pensii, secretar de stat în Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei. Cu toate că nu poate face o estimare, în acest moment, a costurilor reformării sistemului de pensii, Mihai Seitan spune că un lucru este cert: ele vor fi foarte mari. Prin urmare, alături de finanțări din partea organismelor financiare internaționale, România va contribui, din bugetul public, cu sume importante, sume ce vor crește deficitul peste ceea ce, înainte de schimbare, Comisia Europeană ar fi admis.

Capitolul .3 Procedura de deficit bugetar

3.1.În ce constă procedura deficitului excesiv

Procedura deficitului excesiv este reglementată prin intermediul articolului 104 din Pactul de stabilitate și creștere și prevede că statele membre UE trebuie să evite deficitele guvernamentale excesive. Comisia Europeană va monitoriza evoluția situației bugetelor și a datoriei guvernamentale a statelor membre ale Uniunii în vederea identificării erorilor majore b#%l!^+a?de disciplină bugetară. Dacă un stat al Uniunii nu îndeplinește condițiile impuse (deficit bugetar de maximum 3% din PIB), CE va întocmi un raport pe care îl va remite Consiliului European (reuniunea șefilor de stat și de guvern din UE). La rândul sau, după ce a consimțit asupra existenței deficitului bugetar excesiv în cazul unui stat UE, Consiliul European face recomandări privind limitarea deficitului guvernamental al statului vizat. La început, recomandările Consiliului sunt transmise direct Guvernului vizat, dar ele sunt făcute publice dacă nu se observă nicio acțiune de remediere a deficitului din partea acestuia. Dacă nici după ce recomandările sunt făcute publice, statul cu deficit excesiv nu întreprinde nicio acțiune, Consiliul poate lua alte măsuri în acest sens:

-recomandă Guvernului vizat să facă publice informații suplimentare legate de situația sa financiară;

– invită Banca Europeană de Investiții să nu mai acorde credite Guvernului cu deficit bugetar excesiv;

-impune statului vizat plata unor amenzi.

3.2.Studiu de caz

„Numeroase state ale Uniunii Europene au în momentul de față deficite de peste 3%, în principal datorită recesiunii economice care atrage după sine scăderea veniturilor fiscale și creșterea ajutoarelor de șomaj. Malta și Polonia au adoptat o serie de măsuri de stimulare a economiei conforme cu planul de redresare economică al UE. Aplicarea Pactului de stabilitate și creștere cu flexibilitatea introdusă în 2005 este esențială, la fel că și găsirea unei cai de ajustare pentru corectarea în timp util a deficitelor și a datoriilor. Acest lucru prezintă o importantă deosebită pentru menținerea pe termen mediu și lung a sustenabilității finanțelor publice

România

Deficitul public al României a atins 5,4% din PIB în anul 2008.Cifra reflectă, în principal, derapări importante ale cheltuielilor curente, în special ale cheltuielilor cu salariile din sectorul public și ale cheltuielilor cu prestațiile sociale, precum și previziuni exagerat de optimiste privind veniturile și, în mai mică măsură, o scădere bruscă a veniturilor colectate în ultimul trimestru al anului 2008 datorită încetinirii economice.România a urmat o politică bugetară pro-ciclică în perioada de creștere explozivă a cererii 2005-2008, deficitul global crescând de la 1,2% în 2005 la 5,4% din PIB în 2008, în ciuda creșterii medii reale a PIB-ului de 6,5%.Această evoluție reflectă în mare măsură slabă planificare și execuție bugetară.

Începând din 2009, politică bugetară vizează corectarea importantelor dezechilibre interne și externe care au fost lăsate să ia amploare în economie. Această face parte din programul economic adoptat în aprilie 2009 că răspuns la asistență financiară acordată României de Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internațional și alții (a se vedea IP/09/611).Conform programului, în 2009 România va limita deficitul la 5,1%.În cazul nemodificarii politicilor, previziunile de primăvară 2009 ale Comisiei estimează atingerea unui deficit la 5,6% din PIB în 2010, pe fondul unei încetiniri economice semnificative.

Depășirea valorii de referință nu poate fi considerată excepțională în sensul dispozițiilor din tratat și din Pactul de stabilitate și creștere, cum nu poate fi considerată nici temporară. Acest lucru sugerează că nu se îndeplinește criteriul privind deficitul din tratat.

Prima etapă în cercetarea de față presupune estimarea PIB ului potențial si a decalajului PIB (output gap). PIB-ul potențial nu reprezintă o variabilă observabilă. Pentru a fi făcut operațional, conceptul de PIB potențial a fost amplu și variat definit în literatura de specialitate.

Astfel, definim PIB-ul potențial ca fiind acel nivel al PIB-ului real care poate fi produs de economie fără a genera presiuni inflaționiste. Pe termen mediu, nivelul PIB-ului se poate abate temporar de la valoarea sa de echilibru pe termen lung, PIB-ul potențial.

Pe termen lung, nivelul potențial al produsului intern brut depinde de capacitatea de producție a economiei românești. Capacitatea de producție depinde de factorul total de productivitate(1), rata de creștere a capitalului și a forței de muncă. PIB-ul potențial oferă în acest fel informații referitoare la capacitatea de producție a economiei românești, în condiții de creștere noninflaționistă. Decalajul de producție al PIB (deviația PIB sau output gap-ul) reprezintă diferența procentuală dintre PIB real efectiv și cel potențial, fiind un indicator agregat sintetic al presiunilor inflaționiste din economie.

PIB potențial reprezintă astfel o măsură a capacității de producție a unei economii, acel nivel al PIB-ului care se obține dacă economia funcționează în condiții de „ocupare deplină” a forței de muncă. PIB potențial reflectă, de asemenea, nivelul producției naționale care corespunde unei stări economice caracterizate printr-o inflație stabilă. PIB potențial și outputgap-ul au atras de-a lungul timpului un profund interes din partea cercetătorilor. În prezent, PIB potențial este utilizat pe scară largă în modelarea macroeconomică, în analiza politicilor economice, în evaluarea sustenabilității finanțelor publice, pentru cuantificarea mărimii soldului bugetar structural ș.a.

„Gap”-ul output-ului este o măsură a poziției ciclice a unei țări, diferența procentuală dintre PIB actual și PIB potențial: un „gap” negativ arată că economia este subperformantă, ea operează sub potențialul său. Un outputgap pozitiv este rezultatul unui exces de cerere agregată, ceea ce poate induce presiuni inflaționiste. Estimarea corectă a acestuia este deosebit de importantă, un nivel al outputgap-ului mult mai negativ decât nivelul real al acestuia putând conduce la aplicarea unor politici economice necorespunzătoare.

PIB ul potențial este estimat în cadrul acestui studiu prin metoda funcției de producție- metoda recomandată de Comisia Europeană considerată ca fiind metoda ce oferă cea mai bună măsură a PIBului potențial și, implicit, a decalajului de producție. Aceasta se bazează pe metodologia descrisă de Denis et al. (2006). De asemenea, o alta metodă folosită adesea pentru estimarea PIB ului potențial se bazează pe utilizarea filtrului Hodrick-Prescott (HP). Această metodologie a fost însă adesea criticată în literatura de specialitate, în principal din cauza faptului că oferă un mod simplist de măsurare – prin identificarea componentei de trend în seriile de timp macroeconomice .

Perioadă de referință : 2007-2012

Elaborarea principalelor decizii bugetare se deplasează la nivelul Guvernului prin organismul său specializat – Ministerul Economiei și Finanțelor, adoptarea proiectului de buget de către Parlament constituind un compromis în favoarea executivului.

În legea bugetului de stat se stabilesc volumul veniturilor și a structurii acestora pe capitole și subcapitole, volumul cheltuielilor pe destinații și pe ordonatori principali de credite pentru bugetul de stat, bugetele Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, volumul creditelor externe, volumul fondurilor externe nerambursabile, precum și volumul sumelor alocate din veniturile proprii pentru anul 2007 și pentru anul 2008 .

Bugetul de stat exprimă relațiile economice în formă bănească care apar în procesul repartiției produsului intern brut, în conformitate cu obiectivele de politică economică, socială și de altă natură ale fiecărei perioade. Aceste relații se manifestă în sens dublu: pe de o parte, ca relații prin intermediul cărora se mobilizează resursele bănești la dispoziția statului, iar pe de altă parte, ca relații prin care se repartizează aceste resurse – figura1.1.

Relațiile de mobilizare a resurselor sunt relații de repartiție a produsului intern brut către stat prin intermediul impozitelor, taxelor și contribuțiilor, la care se adaugă atragerile de disponibilități temporare libere din economie prin intermediul împrumurilor de stat interne.

Repartizarea resurselor prin intermediul bugetului de stat se realizează prin fluxurile reprezentând finanțarea serviciilor publice în conformitate cu gruparea cheltuielilor bugetare.

Potrivit datelor oficiale furnizate de Institutul Național de Statistică și a unui Raport de buget înaintat Parlamentului Românie , putem prezenta grafic o evoluție a indicatorilor b#%l!^+a?bugetari sintetici în perioada 2006- 2008 (pondere în PIB), grafic prezentat în graficul 12. .

BUGET DE STAT

Figura 1.1. – Mobilizarea și repartizarea resurselor prin buget

Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanțelor Publice

Grafic 12. – Evoluția indicatorilor bugetari sintetici în perioada 2006 – 2008 (pondere în PIB)

Ceea ce poate face parlamentul guvernul este să determine componentele bugetului de stat. Bugetul are două componente: intrări și ieșiri: Intrările la buget se bazează pe taxe și impozite, iar ieșirile sunt alocațiile pentru sectoarele bugetare.

În concluzie, veniturile bugetare continuă tendința ascendentă începând cu anul 2002 ca urmare a poziției ciclice favorabile a economiei cât și a eforturilor de reformă a administrației fiscal și a îmbunătățirii colectării acestora.

Așadar, cnsolidarea bazei veniturilor bugetare este esențială pentru asigurarea resurselor necesare îndeplinirii angajamentelor în calitate de stat de membru al Uniunii Europene.

ANALIZA VENITURILOR BUGETUL DE STAT ÎN PERIOADA 2006-2008

Constituirea veniturilor bugetare se face ținând seama de impozitele, taxele, contribuțiile și toate celelalte vărsăminte prelevate de la persoanele fizice și/sau jurice. Astfel, veniturile menționate în bugetul de stat cuprind veniturile curente (venituri fiscale și nefiscale), veniturile din capital și încasările din rambursarea împrmnuturilor acordate (figura 3.3.).

Figura 3.3. – Componenetele veniturilor bugetare

În categoria veniturilor bugetare conform legii bugetare și a Codului Fiscal întâlnim veniturile fiscale ce cuprind impozite directe și impozite indirecte, precum impozitul pe profit, impozitul pe salarii și pe venit, impozite și taxe pe proprietate, alte impozite directe, contribuțiile pentru pensia suplimentară și pentm persoanele cu handicap, taxa pe valoare adăugată, accizele, taxele vamale și alte impozite indirecte –figura1.2.

În categoria veniturilor bugetare potrivit acelorași reglementări în vigoare întâlnim și veniturile nefiscale care cuprind veniturile din proprietate și veniturile din vânzări de bunuri și b#%l!^+a?servicii –figura1.3.

Figura 1.2. – Componentele veniturilor curente-fiscale

Figura 1.3. – Componentele veniturilor curente-nefiscale

Evoluția și structura principalelor venituri ale bugetului general consolidate în perioada 2006 – 2008 sunt prezentate în tabelul 1.2.

Estimarea veniturilor bugetului general consolidate s-a realizat pe baza indicatorilor macroeconomici proiectați pentru anul 2008 și a reglementărilor existente în domeniul fiscal.

Tabelul 1.2. – Evoluția veniturilor și a cheltuielilor bugetare în perioada 2006 – 2008

Elaborate de autor în baza datelor furnizate de Ministerul Finanțelor Publice, BNR și INS

Așa cum am menționat anterior, estimarea veniturilor bugetului general consolidate s-a realizat pe baza indicatorilor macroeconomici proiectați pentru anul 2008, a modificărilor programate în domeniul fiscal, luându-se în calcul și o recuperare a arietatelor înregistrate pe baza măsurilor preconizate pentru creșterea gradului de colectare a impozitelor și taxelor.

Principalele obiective ale măsurilor preconizate le constituie urmărirea cu atenție sporită a respectării înlesnirilor la plată acordate, trecerea imediată la aplicarea procedurilor de executare silită, reorganizarea și modernizarea administrației publice, înființarea administrației fiscal ca organ unic de administrare și control a veniturilor bugetului general consolidate.

Potrivit propunerilor veniturilor bugetului general consolidate pentru anul 2008, a programului pe anul2007 și a realizărilor aferente anului 2006 am realizat o reprezentare grafică (Grafic 12) a evoluției principalelor venituri bugetare în perioada 2006-2008.

Grafic 12 – Evoluția principalelor venituri bugetare în perioada 2006-2008

b#%l!^+a?

Pe baza datelor prezentate în tabelul 1.4. și a celor reprezentate în grafic 12., se constată o creștere semnificativă a tuturor veniturilor bugetului de stat, respectiv a veniturilor fiscale, a veniturilor nefiscale și a veniturilor din capital în anul 2007 comparativ cu abyl 2006 conform datelor prezentate în tabelul 3.8. și o diminuare a taxelor vamale și a fondurilor externe nerambursabile.

Tabelul 1.4. – Evoluția componentelor veniturilor bugetului de stat

în anul 2007 comparativ cu anul 2006

Elaborate de autor în baza datelor furnizate de Ministerul Finanțelor Publice, BNR și INS.

În anul 2008 comparativ cu anul 2007 se constată atât o creștere semnificativă a veniturilor fiscal și a veniturilor nefiscale, cât și o diminuare a veniturilor din capital și a fondurilor exteerne nerambursabile, conform datelor prezentate în tabelul 3.9.

Tabelul 3.9. – Evoluția componentelor veniturilor bugetului de stat

în anul 2008 comparativ cu anul 2007

Elaborate de autor în baza datelor furnizate de Ministerul Finanțelor Publice, BNR și INS.

Alături de acestea se observă și o creștere a veniturilor nefiscale și a veniturilor fiscal în anul 2008 față de anul 2006 .

Grafic 13 – Structura veniturilor bugetului general consolidate realizat în anul 2006

-procent în total venituri-

Grafic 14 – Structura veniturilor bugetului general consolidate realizat în anul 2007

-procent în total venituri- b#%l!^+a?

Grafic 15 – Structura veniturilor bugetului general consolidate realizat în anul 2008

-procent în total venituri-

Se observă că veniturile bugetului general consolidate pentru anul 2007 au fost în sumă de 134.73 mil RON (32,5% din PIB), în creștere cu 0,2% față de anul 2006, iar pentru anul 2008 snt estimate la 191.113 mil RON (37,3% din PIB) , în creștere cu 4,7% față de programul anului 2007, realizat 164.466 mil RON (32% dinPIB) , în scădere cu 0,5%față de anul 2007.

Grupând datele din graficele prezentate mai sus obținem tabelul 3.13.

Tabelul 1.3.-Structura veniturilor bugetului general consolidate în perioada 2006-2008

Elaborat de autor pe baza datelor furnizate de Ministerul Finanțelor Publice și INS

Pe categorii, ponderea în produsul intern brut a principalelor impozite va evolua în 2008 comparativ cu 2006 astfel:

Impozitul pe profit, componentă a veniturilor bugetare, va creștecu 0,25 puncte procentuale pentru profitul obținut din activitățile de export, căt și ca rezultat al măsurilor de relaxare fiscală;

Impozitul pe venit și salarii va crește cu 2,8%, determinat de creșterea câștigului salarial mediu brut și a numărului mediu de salariați, în categoria impozitului pe venit se cuprind elementele redate în figura 1 :

b#%l!^+

Figura 1 – elementele impozitului pe venit, profit și câștiguri din capital

de la persoane fizice

De asemenea, în bugetul de stat există și cote și sume defalcate din impozitul pe venit, b#%l!^+a?care se scad. Acestea cuprind (figura2.) :

Figura 2. – Cote și sume defalcate care se scad din impozitul pe venit

Contribuțiile de asigurări sociale continuă să dețină ponderea cea mai mare în produsul intern brut, înregistrând o creștere ușoară (de la 9,3% în anul 2006 la 9,6% în anul 2007 – conform table 3.6. )

Impozitele și taxele pe proprietate înregistrază o scădere cu 0,39% (de la 0,8% în anul 2006 la 0,7% în anul 2008); acestea cuprind și impozitele pe terenuri;

Scădere cu 1,28% a taxei pe valoare adăugată (de la 8,4% în anul 2006 la 8,0% în anul 2008 – conform table 3.6.), ca urmare a diminuării gradului de colectare;

Ușoară scădere a ponderii accizelor în produsul intern brut ( de la 3,4% în anul 2006 la 2,6% în anul 2008) și a impozitului pe comerțul exterior și tranzacțiile internaționale – taxele vamale ( de la 0,8% în anul 2006 la 0,2% în anul 2008) este determinată, în principal, de deprecierea monedei naționale și de o estimare mai mică a creșterii importurilor comparative cu anul 2006;

Alte impozite directe, în categoria cărora veniturile bugetare cuprind elementele prezentate în figura 3.16.

Înființarea începând cu anul 2004 a administrației fiscale unificate, a reunit sub o singură entitate organizaționalã toate funcțiunile de administrare fiscală a contribuabililor (înregistrare, evidență nominală pe plătitor, control fiscal, inclusiv componenta de soluționare a contestațiilor), și a condus, treptat, la perfecționarea activității de administrare a veniturilor bugetare.

Figura 3. – Elementele componente ale altor impozite directe ca venituri bugetare

În categoria veniturilor nefiscale, parte integrantă a veniturilor bugetare, componentă a bugetului de stat se includ structurile din figura 4 și figura 5.

Figura 4 – Categorii de venituri din proprietate cuprinse în veniturile nefiscale din bugetul de stat

b#%l!^+a?

Figura 5. – Categorii de venituri din vânzări de bunuri și servicii

cuprinse în veniturile nefiscale.

Totodată ca elemente de venituri bugetare, componentă a bugetului de stat, se includ și veniturile din capital și încasările din rambursarea împrumuturilor acordate, cât și subvențiile.

ANALIZA CHELTUIELILOR BUGETULUI DE STAT ÎN PERIOADA 2006- 2008

Constituirea cheltuielilor bugetare se face ținând seama de toate ieșirile, deci de toate alocațiile pentru învățământ, pentru sănătate, pentru cultură, pentru asistență socială, ajutoarele de șomaj, pensiile, alocațiile pentru armată, pentru ordine publică care derivă din posibilitățile pe care le are bugetul, în funcție de intrări, de capital și de încasările din rambursarea împrumuturilor acordate.

În categoria cheltuielilor bugetare aferente sectoarelor naționale, respectiv autoritățile publice, apărare naționalã, ordine publică și siguranță națională, învățământ, sănătate, cultură, religie și acțiuni privind activitatea sportivă și de tineret, asistență socialãă, alocații, pensii, ajutoare și indemnizații, servicii și dezvoltare publică și locuinþe, mediu și ape, industrie, agricultură și silvicultură, transporturi și comunicații, cercetare știinþifică și alte acțiuni economice, conform legii bugetului de stat, întâlnim:

Figura 6. – Componentele cheltuielilor bugetare

În conformitatea cu Legea bugetului de stat pe anul 2006 – Clasificația economică a indicatorilor privind bugetul de stat – cheltuieli (prezentate în figura 7.), instituțiile utilizează începând cu anul 2006 numai subdiviziunile specifice domeniului lor de activitate și pentru care există bază legală pentru efectuarea lor.

Figura 7. – Clasificația funcțională a cheltuielilor bugetare

CLASIFICAȚIA cheltuielilor publice se face pe mai multe criterii, cum ar fi:

clasiflcația administrativă – pe criteriul instituþiilor prin intermediul cãrora se efectueazã cheltuieli publice (ministere, instituþii publice autonome, unitãþi administrativ teritoriale etc.).

clasiflcația economică – pe două criterii: al scopului în care sunt efectuate plățile (cheltuieli publice curente sau de funcționare și cheltuieli publice de capital sau de investiții); al existenței sau nu a unei contraprestații (cheltuieli publice ale serviciilor publice, numite și administrative și cheltuieli publice de transfer).

clasiflcația funcțională – pe criteriul sectoarelor de activitate către care sunt repartizate resursele financiare publice (în domeniul social: învățământ, sanitare, ocrotire socială etc.; în domeniul cercetării; în domeniul economic – investiții, acordarea de subvenții și facilități;

clasificația financiară pe criteriul momentului efectuării și a efectului avut de acestea (cheltuielile publice definitive caracterizate prin faptul că se finalizeazã cu plăți la scadențe ferme, certificând lichidarea totală a angajării statului pentru efectuarea cheltuielilor prevăzute în buget; cheltuieli publice temporare: majoritatea sunt operațiuni de trezorerie urmate de plăți cu scadențe certe; cheltuieli publice virtuale: pe care statul le va realiza în anumite condiții doar) și pe criteriul formei de manifestare (cu/fără contraprestație; definitive/provizorii; speciale/ globale).

clasificația după rolul cheltuielilor publice în reproducția socială – pot fi: cheltuieli publice negative (reale) și cheltuieli publice pozitive (economice).

clasificația folosită de instituțiile specializate ale O.N.U. – pe criteriile: funcțională (cheltuielile publice sunt împărțite în cheltuieli pentru: servicii publice, apărare, educație, sănătate, securitate socială, locuințe și servicii comunale, recreație, cultură și religie, acțiuni economice, alte scopuri) și economică (cheltuielile publice reprezentând un consum final și cheltuielile publice în scopul formării brute de capital).

În România, legea bugetului de stat prevede o clasificație în conformitate cu cea utilizată de O.N.U. Astfel, cheltuielile publice se împart dupã criteriul economic în: cheltuieli curente (de personal, materiale și servicii, subvenții, prime, transferuri, dobânzi aferente datoriei publice, rezerve); cheltuieli de capital; împrumuturi acordate (pentru finalizări de obiective stabilite prin convenții, pentru creditarea agriculturii, pentru acoperirea unor arierate) b#%l!^+a?și rambursări de credite și plăți de dobânzi și comisioane la credite externe și interne așa cum au fost prezentate în figura 6. După criteriul funcțional întâlnim cheltuielile publice care sunt prezentate în figura 7.

Nivelul cheltuielilor publice poate fi privit din perspectiva statică – structură la un anumit moment – sau dinamică – ca evoluție temporară – și poate fi analizat urmărind indicatorii: volumul cheltuielilor publice, ponderea cheltuielilor publice în PIB, respectiv volumul cheltuielilor publice ce revine în medie pe un locuitor.

Structura cheltuielilor publice este studiată conform clasificărilor folosite de fiecare stat în parte, cea mai importantă fiind clasificarea economică și clasificarea funcțională.

Stabilirea structurii cheltuielilor publice ajută la determinarea diferențelor de politică financiară dintre țările dezvoltate, în curs de dezvoltare și cele în tranziție, precum și evoluția în timp a ponderilor acordate diverselor categorii de cheltuieli publice în același stat. Este necesară stabilirea ponderii fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul acestora, pe baza relației:

unde: – greutatea specifică a categoriei de cheltuieli publice

– cheltuielile publice ale categoriei i

– cheltuieli publice totale i – l…n categorii de cheltuieli.

Structura cheltuielilor publice pe diferite categorii se delimitează în cadrul criteriilor de clasificare a acestora în fiecare stat sau în statisticile internaționale.

Dinamica cheltuielilor publice are în vedere modificarea a șase indicatori:

creșterea nominală și cea reală a cheltuielilor publice;

schimbarea raportului cheltuielilor publice în PIB;

schimbarea volumului mediu al cheltuielilor publice pe cap de locuitor;

schimbarea structurii cheltuielilor publice;

corelația dintre creșterea cheltuielilor publice și creșterea PIB;

elasticitatea cheltuielilor publice raportată la PIB.

Figura 8. – Natura factorilor de influență asupra creșterii cheltuielilor publice

Factorii de influență asupra creșterii cheltuielilor publice redați în figura 8 sunt de natură:

demografică (modificări ce au loc în numărul și structura populației ce ar trebui să determine adaptări corespunzătoare în ponderea cheltuielilor publice);

economică (ce vizează în mod special funcția statului de redistribuire a resurselor financiare publice după criteriul eficienței și echilibrului);

socială (se referă la funcția de armonizare a veniturilor medii individuale aparținând diferitelor categorii sociale);

legați de urbanizare (favorizează creșterea cheltuielilor publice);

militară (cresc cheltuielile publice în eventualitatea unor conflicte armate);

istorică (perpetuarea în timp a unor probleme ca datoriile publice moștenite de la un regim politic la altul sau ca inflația);

politică (se referă la complexitatea funcțiilor statului).

Analiza eficienței cheltuielilor publice se face raportând eforturile financiare la efectele măsurabile (prezente sau estimate) ale fmanțării de către stat a unor obiective de interes public.

Atunci când primul termen al acestui raport cunoaște un decalaj de ritm – adică, în ciuda creșterii și diversificării nevoilor cetățenilor pentru bunuri publice, resursele financiare menite să achiziționeze aceste îmbunătățiri nu cresc în același ritm – apare o insuficientă permanentizată a resurselor. Evaluarea eficienței cheltuielilor publice este responsabilitatea factorilor de decizie ai aparatului politic, fiind realizată prin utilizarea indicatorilor conținuți în bugetul anual și în programele pe termen mediu și lung. Astfel se poate obține o eficiență a cheltuielilor care să ducă, implicit, la bunăstare socială dacă se întâlnesc următoarele condiții: există posibilitatea alegerii, dintre mai multe alternative, a variantei celei mai ieftine în raport cu efectul final obținut asupra serviciului care se dorea îmbunătățit; astfel, are loc o modernizare în producerea serviciului, care maximizează utilitate a resimțită de consumator; prețul plătit pe acest serviciu cât și costul în utilizare să fie minime; contextul economico-social să fie predictibil pe perioade de timp îndeajuns de mari.

O consecință a existenței acestui tip de cheltuieli suportate de stat, este aceea că are loc limitarea pieței întreprinzătorilor privați sau, din altă perspectivă, delimitarea activității economice într-o dimensiune a pieței libere și una a statului, într-un sector de piață și unul de non-piață, care urmărește îndeplinirea unor obiective prestabilite; se are în vedere repartizarea resurselor între utilizatorii competitori, pe de o parte, și valoarea input-urilor, pe de altă parte.

Eficiența cheltuielilor publice trebuie să ia în considerare faptul că resursele financiare publice sunt limitate și deci ele trebuie să fie optimizate maximal.

Detalierea informațiilor referitoare la tipurile de cheltuieli publice

Cheltuielile publice destinate acțiunilor social-culturale care își au originea recentă în ideologia politico-economică intervenționistă , care a apărut în America după cel de-al doilea război mondial. Obiectivele autorității publice în această situație sunt: asigurarea ,unui venit minim, susținerea cetățenilor în situații defavorizante (cum ar fi șomajul, boala, handicapul și bătrânețea), garantarea unui nivel de trai bun pentru întreaga populație în raport cu o anumită listă de servicii și minimalizarea efectelor unor evenimente ce implică riscuri sociale. Toate aceste servicii sunt puse la dispoziția membrilor societății în mod gratuit sau la un preț mic, ori sunt acordate indemnizații prin intermediul cărora populația să-și poată permite un standard de viață decent, cum ar fi: alocații, pensii, ajutoare etc. În țările dezvoltate, pentru asigurarea acestor facilități se cheltuiește până la 50% din venitul național. Cheltuielile publice destinate acțiunilor de natură socio-culturală cuprind de obicei ramuri precum.: sănătatea, învățământul, cultura și sportul, acțiuni dedicate tineretului, securitatea sau protecția socială. În ceea ce privește România, cheltuielile publice socio-culturale vizează domeniile prezentate în figura 3.22

b#%l!^+a?

Figura 9 – Structura cheltuielilor publice socio-culturale

Resursele de finanțare pentru cheltuielile cu acțiuni socio-culturale pot fi de natură internă sau externă, public sau privată, așa cum sunt redate în figura 9.

Figura 10. – Resursele de finanțare a cheltuielilor publice socio-culturale

Cheltuielile publice pentru sănătate înregistrează la nivel mondial o tendință crescătoare – țările dezvoltate alocă între 5,5-10,5% din PIB, în timp ce țările în curs de dezvoltare ating niveluri uneori foarte scãzute, sub 1 %. Având în vedere scopul special pe care și-l propun aceste cheltuieli publice, serviciul sănătății publice nu poate fi tratat doar ca o afacere copdusă după legile pieței – relația dintre cerere și ofertă având în acest caz mai degrabă o dimensiune umanitară. Cheltuielile din această categorie se finanțează din fondurile bugetare, cotizațiile de asigurări de sănătate, fonduri speciale pentru sănătate, resurse ale populației care au fost cheltuite ca pacienți, ajutor din exterior (OMS, Crucea Roșie etc.).

Factorii care determină politica financiară în învățământ sunt de natură demografică (structura specifică a populației), economică (cererea pentru forța de muncă calificată și adaptarea inovațiilor tehnologice de ultimă oră și nu numai) și politică (principiile ideologice pe care se bazează stabilirea politicii școlare ). Structura sistemului de învățământ diferăã de la o țară la alta, conform tradiției statelor respective însă în România va fi preluată împărțirea realizată de UNESCO învătământ.

Cheltuieli publice pentru securitatea socială sunt menite să elimine cât mai mult posibil efectele riscurilor fizice, economice și sociale ce planează asupra vieții fiecărui membru al societății. Pentru aceasta sunt create planuri sau politici de reducere a șomajului și sărăciei, ajutoare a familiilor în dificultate financiare, sau a persoanelor aflate în dificultate fmanciară, sau a persoanelor defavorizate (care se consideră a fi în general copii, tineri proaspăt absolvenți, persoanele în vârstă, persoanele handicapate).

Cheltuielile publice pentru asistența socială reprezintă investiții în resurse umane deoarece ele au ca efect dezvoltarea capacităților indivizilor, menținerea stării fizice și mentale la nivele ridicate ceea ce duce, implicit, la dezvoltare economică și socială. Putem spune deci că banii cheltuielilor publice pentru acțiuni social-culturale nu reprezintă un consum definitiv de venit național ci, dimpotrivă, sunt generatoare de dezvoltare sau de "profit social".

În afara ajutorului de șomaj sunt recomandate și alte modalități care nu au o natură materială imediată prin crearea unor noi locuri de muncă care asigură scăderea șomajului pe termen lung. Așadar este de preferat o creștere a prestațiilor active , fiind acordate facilități pentru cei ce angajează șomeri, în defavoarea soluției de creștere a valorii ajutorului de șomaj, creștere care poate duce pe termen lung la creșterea ratei șomajului.

Sistemul național de asigurări din România cuprinde: asigurările sociale de stat, asigurările sociale din cooperația meșteșugărească și a celor independenți, asigurările sociale ale asociațiilor agricole, asigurările sociale ale agricultorilor cu gospodărie proprie, asigurările sociale ale avocaților și asigurările sociale ale slujitorilor cultelor.

Cheltuielile publice destinate obiectivelor economice au în vedere ramurile de activitate strategice sau ramurile care au nevoie de resurse financiare ridicate care nu pot fi asigurate altfel, ramuri precum transporturi, construcții de locuințe, agricultură, industria extractivă, industria minieră, industria construcției de mașini și navală, industria siderurgică, și cuprind regiile autonome, companiile cu capital de stat, privat sau mixt. Cea mai importantă măsură adoptată în ceea ce privește poluarea este aceea conform căreia poluatorul plătește "reparațiile" necesare în urma distrugerilor de mediu pe care le-a făcut.

Cheltuielile publice pentru cercetare au în vedere următoarele tipuri:

cercetarea fundamentală, scopul fiind unul general de avansare a cunoașterii, fără obiective specifice;

cercetarea aplicativă care presupune punerea în practică și inovarea noilor cunoștinþe dobândite;

cercetarea de dezvoltare, cercetare fondată pe cunoștințe existente, urmărind aplicarea practică a acestora pentru obținerea unor rezultate cât mai bune.

Cheltuielile publice pentru cercetare sunt finanțate în special din fonduri bugetare fie din cercetare-dezvoltare, fie ale industriei, unde în țările dezvoltate are o pondere ridicată de 74,5% din finanțările pe acest domeniu, fie din fondurile universităților (cum ar fi granturile acordate de Academia Română) sau din surse exteme.

Cheltuielile pentru servicii publice generale cuprind în structura lor cheltuielile pentru organele puterii și administrației publice (instituția prezidențială, organele puterii legislative centrale, organele puterii judecătorești, organele executive centrale și locale) și organele de ordine publică (poliție, jandarmerie, grăniceri, pompieri, penitenciare, pașapoarte, arhivele statului). Cheltuielile publice apărare finanțează practic funcția externă a statului și se împart în cheltuieli indirecte legate de lichidarea urmărirea unor conflicte și cheltuieli directe legate de întreținerea forțelor armae din România sau aflate în bazele militare din străinătate.

Ce și în czul veniturilor bugetare, cheltuielile bugetare se compun – conform legii bugetare, a bugetului de stat și a Clasificației indicatorilor privind acest buget – din elementele prezentate în figura 11, figura 12 și figura 13., astfel:

b#%l!^+a?

Figura 11. – Elementele cheltuielilor curente, parte componentă

a cheltuielilor bugetului de stat

Analizând garficul prezentat în figura 11, se constată:

Un trend pozitiv al unor cheltuieli bugetare în 2008 față de 2006, cum sunt:

cheltuielile de personal în valoare absolută cu 23.946 mil RON;

cheltuielile cu bunuri și servicii în valoare absolută cu 10.423 mil RON;

cheltuieli cu dobânzi în valoare absolută cu 301 mil RON;

cheltuielile privind transferurile în valoare absolută cu 27.945 mil RON;

cheltuielile de capital în valoare absolută cu 10.141 mil RON.

Un trend pozitiv al cheltuielilor bugetare primare privind subențiile în 2007 față de 2006 în valoare absolută cu 878 mil RON.

Făcând o analiză și asupra datelor privind evoluția cheltuielilor bugetului general consolidat în perioada 2006-2008 ca pondere a acestora în PIB, se observă:

o creștere a ponderii în PIB în anul 2008 față de anul 2006 a:

cheltuielilor de personal cu 2,6%;

cheltuielile privind transferurile între unități ale administrației publice cu 0,1%;

cheltuielilor de capital cu 0,6%.

diminuare a ponderii în PIB în anul 2008 față de anul 2006 a :

cheltuielilor primare cu dobânzile cu 0,3%;

cheltuieli primare privind bunurile și servicile cu 0,3%;

cheltuielilor bugetare primare privind subvențiile cu 0,6%

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, țara noastră a elaborat o serie de documente programatice, care sunt sectoriale sau generale, și care cuprind acțiunile și politicile pe care guvernul român și le-a propus. De asemenea, politica fiscal-bugetară va trebui să țină sema de prevederile regulamentelor cuprinse în Pactul de Creștere și stabilitate, iar politica economică va urma orientările cuorinse în InstrucTiunile Generale de Politică Economică.

Evoluții și tendințe macroeconomice în perioada 2010-2012

Creșterea economică

În perioada 2010-2012, produsul intern brut a crescut cu un ritm mediu anual de 5,4%. Aceste cifre au rezultat din mediul economic intern și internațional care s-a îmbunătățit, în concordanță cu ultima prognoză a Comisie Europene, dezechilibrele pe piața produselor, piața financiară și piața muncii atenuându-se, iar economia romănească intrând pe o traiectorie accelarată.

Cererea internă se situează pe o tendință de creștere, susținută în special de reluarea procesului investițional, fiind previzionată să se majoreze cu un ritm mediu anual de 7,7%.

Consumul final individual al populației înregistrează un ritm mediu anual de creștere de 5,9% , ceea ce reprezintă o calmare a înclinației spre consum a populației, așteptându-se a majorare a înclinației spre economisire care va susține finanțarea proiectelor de investiții.

Industrie

Valoarea adăugată brută din industrie a crescut cu un ritm annual de 3,1%.

Construcții

Construcțiile vor continua să reprezinte domeniul cel mai dinamic din economia romănească, dar evoluțiile anuale vor fi mai temperate față de anii anteriori. Ritmul mediu annual de creștere în construții va fi de 10,6%.

Agricultură

În ceea ce privește agricultura se prevăd niveluri mai moderate (ritmul mediu annual va fi de 2,3%) în situația unor condiții climatice normale.

Comerț exterior

Comerțul de bunuri și servicii se va accelerea, urmând să revină pe piețele consecrate deja și pe altele noi, și să înregistreze ritmuri medii anuale de peste 11%. Ca urmare, contribuția negativă a exportului net la creșterea produsului intern brut se va situa pe o pantă descendentă, reducându-se de la 1,9 procente în 2009 la 1,1 procente în 2012.

Balanța externă

Deficitul commercial s-a ameliorat, reducându-și ponderea în PIB cu 2 puncte procentuale în anul 2012 comparativ cu anul 2010. exporturile și importurile de bunuri intracomunitare înregistrând un ritm mediu de creștere de 12,6% și respective 8,8%.

Ca urmare a evoluției favorabile balanței de bunuri și servicii, ponderea deficitului de cont current în PIB s-a diminuat cu aproape 2 puncte procentuale, de la 10,3% în 2009 la 8,5% în 2012.

Număr de salariați

Numărul mediu de salariați din economie va urma să creasă cu circa 350 mii de persoane (6,9%), cu un ritm mediu annual de 2,3%.

Cele mai inseminate creșteri ale numărului mediu de salariați în acest interval de timp s-au înregistrat în activitățile: tranzacții imobiliare, intermedieri financiare, construcții, comerț cu ridicata și cu amănuntul, repararea autovehiculelor, motocicletelor și a bunurilor personale și de ux gospodăresc și transport, depozitare și comunicații.

Cadrul bugetar pe termen mediu este orientativ și nu inlude măsurile fiscale si administrative ce vor fi luate pentru creșterrea ponderii în PIB pe termen mediu. Acest cadru va fi ajustat odată cu finalizarea viziunii bugetare pe termen mediu în cursul anului 2009.

Bibliografie

1. Compactul fiscal european. Implicații asupra României”,Ionuț Dumitru

2. www.ecb.int

3.www.mfa.gov.lv

4.www.imf.org

5.www.wall-street.ro

6. www.consiliulfiscal.ro

7. Ana- Maria Nica – „ Pactul de Stabilitate si Crestere Economica” , Revista Tribuna Economica, nr 35, Bucuresti, 2006.

8. Catalina- Mihaela Balan-„ Politici fiscale si bugetare de relansare a economiei in Romania”, Colectia de working papers ABC-ul lumii financiare.

9. http://ec.europa.eu/

10. www.zf.ro

11.http://www.euractiv.ro/uniuneaeuropeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_12997/Pactul-de-Stabilitate-si-Crestere.html

1. Comisia Europeana, Tratatul privind stabilitatea, coordonarea si guvernanta in cadrul UEM, 2012

2. Yehenew E., Therese Tuner–Jones(2012), Fiscal policy and current account: are microstates different?

3. Julio Escolano, Luc Eyraud (2012), Fiscal performance, institutional design and decentralization in EU countries

4. Banca Centrala Europeana (2012), A fiscal compact for a stronger Economic and Monetary

5. Banca Centrala Europeana (2012), Financial Integration in Europe

6. Banca Centrala Europeana (2012), Monetary and Fiscal Policy interactions in a Monetary Union

7. Banca Centrală Europeană, A fiscal compact for a stronger economic and monetary union, mai 2012

8. Ionuț Dumitru, Compactul fiscal european. Implicații asupra României, februarie 2012,

9. Van den Noord, P. (2011). Turning the page? EU fiscal consolidation in the wake of the crisis. Empirica.

10. Ec.europa.eu

11. ec.europa.eu/eurostat

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Bibliografie

1. Compactul fiscal european. Implicații asupra României”,Ionuț Dumitru

2. www.ecb.int

3.www.mfa.gov.lv

4.www.imf.org

5.www.wall-street.ro

6. www.consiliulfiscal.ro

7. Ana- Maria Nica – „ Pactul de Stabilitate si Crestere Economica” , Revista Tribuna Economica, nr 35, Bucuresti, 2006.

8. Catalina- Mihaela Balan-„ Politici fiscale si bugetare de relansare a economiei in Romania”, Colectia de working papers ABC-ul lumii financiare.

9. http://ec.europa.eu/

10. www.zf.ro

11.http://www.euractiv.ro/uniuneaeuropeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_12997/Pactul-de-Stabilitate-si-Crestere.html

1. Comisia Europeana, Tratatul privind stabilitatea, coordonarea si guvernanta in cadrul UEM, 2012

2. Yehenew E., Therese Tuner–Jones(2012), Fiscal policy and current account: are microstates different?

3. Julio Escolano, Luc Eyraud (2012), Fiscal performance, institutional design and decentralization in EU countries

4. Banca Centrala Europeana (2012), A fiscal compact for a stronger Economic and Monetary

5. Banca Centrala Europeana (2012), Financial Integration in Europe

6. Banca Centrala Europeana (2012), Monetary and Fiscal Policy interactions in a Monetary Union

7. Banca Centrală Europeană, A fiscal compact for a stronger economic and monetary union, mai 2012

8. Ionuț Dumitru, Compactul fiscal european. Implicații asupra României, februarie 2012,

9. Van den Noord, P. (2011). Turning the page? EU fiscal consolidation in the wake of the crisis. Empirica.

10. Ec.europa.eu

11. ec.europa.eu/eurostat

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a