Pactul Briand-Kellogg i Protocolul de la Moscovaș [626120]

Pactul Briand-Kellogg i Protocolul de la Moscovaș
Atitudini române ti i baltice ș ș
Unul dintre cele mai importante momente din perspective întăririi climatului de
securitate colectivă în Europa a fost cel definit de încheierea, pe data de 27 august 1928,
la Paris, a Pactului Briand-Kellogg de renunțare la război ca instrument al politicii
naționale. Prin acest act, pentru prima dată în istorie, războiul era scos în afara sferei
normale de desfășurare a relațiilor internaționale. În articolul 1 se stipula că “Înaltele
Părți contractante declară solemn în numele popoarelor lor că ele condamnă recurgerea la
război ca soluție în controversele internaționale, și renunță la acesta ca instrument al
politicii lor naționale în relațiile cu alte state” 1. Prin articolul 2 se exprima decizia
statelor semnatare de a găsi disputelor dintre ele soluții pașnice1. Acest pact, expresie
înaltă a idealismului politicii americane și a dorinței Franței de a păstra statu-quo-ul
european, prin atragerea Statelor Unite în politica europeană, a fost un moment de mare
interes atât pentru România, cât și pentru Statele Baltice. România a aderat la pact pe data
de 4 septembrie 1928. În nota adresată cu acest prilej secretarului de Stat american se
sublinia că, în accepțiunea Bucureștilor, pactul nu modifica întru nimic Pactul Ligii
Națiunilor și nu era în opoziție nici cu tratatele de neutralitate, nici cu angajamentele și
înțelegerile pe care România le semnase. De asemenea, se exprima încrederea
Ministerului Afacerilor Străine român în faptul că pactul nu limita defel dreptul statelor la
autoapărare2. Adeziunea României a fost depusă la States Departament de însărcinatul cu
afaceri al României de la Washington, Mihail R. Sturdza. Ministrul Afacerilor Străine,
G.G. Mironescu remarca, la rândul său, într-un discurs din 22 decembrie 1928, că
“politica externă a României este dominată de dragostea poporului pentru
pace(…)România, soldat însuflețit al păcii, va da întotdeauna concursul ei întreg nobilelor
străduinți ale Societății Națiunilor, precum a fost fericită de a adera la Pactul Kellogg”3.
Un factor și mai important a fost însă, pentru statele din zona orientală a Europei,
încheierea Protocolului de la Moscova pentru punerea în aplicare anticipată a pactului.
Inițial, Moscova propusese doar Poloniei și Lituaniei încheierea unui asemenea protocol,
după cum remarca celebrul ziarist Pamfil Șeicaru în cotidianul “Curentul” din 4 ianuarie
1 Eliza Campus, Din politica externă a României: 1913-1947 , Editura Politică, București, 1980, p. 305.2 Ion Calafeteanu, Politică și exil. Din istoria exilului rom ânesc, Editura Enciclopedică, Bucure ti, 2000, p. ș
202
1

19293. În ziua următoare, același cotidian remarca insistența pe care o depuneau sovieticii
pentru punerea în aplicare anticipată a pactului Briand-Kellogg4. Într-un articol din data
de 7 ianuarie, se arăta că propunerea Moscovei vădea “dorința de reclamă umanitaristă a
conducătorilor guvernului de la Moscova”. Chiar în sânul opiniei publice poloneze, și nu
mai puțin în mediile politice, se exprima dorința de a se ajunge la încheierea unui
protocol pe baze mai largi. După cum arăta un ziar polonez “problema păcii în Europa
orientală nu e nicidecum o problemă polono-rusă. Problema interesează în aceeași măsură
Polonia, Rusia, Finlanda, Estonia, Lituania și România”. Ziarul “Le Temps” arăta că
propunerea lui Litvinov avea acceași valoare din punct de vedere practic “ca și
propunerea de dezarmare imediată și integrală, făcută de…Litvinov la Geneva”. Aceasta
era considerată o manevră de diversiune ce avea scopul de a ascunde eforturile
sovieticilor de a-și dezvolta înarmările. Cotidianul francez remarca, în acest sens,
valoarea alianței polono-române pentru întreaga Europă, iar propunerea sovietică era
văzută tocmai ca un mod de a desface această alianță, folosind vechiul principiu divide et
impera. Ziarul “Oeuvre” considera că “propunerea sovietică constituia o manevră pentru
a obține, în caz de conflict cu România sau cu Statele Baltice, neutralitatea Poloniei. Alta
ar fi fost situația dacă Rusia ar fi făcut asemenea propuneri Țărilor Baltice, și dacă
accepta pactul de neagresiune propus de România”.
Pe data de 10 ianuarie, “Curentul” prelua un articol din ziarul “Izvestia”.
Cotidianul sovietic protesta la adresa atitudinii presei și opiniei publice poloneze, care, în
opinia sa, demonstra lipsa dorinței Sanației de a da un răspuns limpede propunerii
sovietice. În privința acuzelor poloneze că Rusia nu lua în seamă România, “Izvestia”
atrăgea atenția că în nota lui Litvinov, la paragraful 4, se dădea oricărui stat posibilitatea
de a adera la protocol. Se exprima ideea că “nu există o teză sovietică, prin care România
să fie exclusă de la acest protocol”. Se arăta, apoi, că semnarea protocolului propus de
sovietici nu aducea o soluție pretențiilor reciproce, teritoriale sau financiare, precum ar fi
fost problema Basarabiei. Ziarul oficios polonez “Epoca”, comentând acest articol, arăta
faptul că, dacă Uniunea Sovietică n-a exclus România din rândul statelor ce puteau semna
protocolul, Varșovia nu putea decât să fie fericită. Cotidianul amintit considera că graba
sovieticilor de a semna protocolul era dictată de Berlin și avea ca obiectiv realizarea
formală a unui Locarno oriental, ce ar fi putut îngădui o evacuare promptă a zonei renane.
La rândul lor, ziarele franceze comentau articolul din “Izvestia”. Ele observau că era
posibil ca Țările Baltice să primească o propunere asemănătoare, iar România să nu fie
nici ea exclusă din proiect. Între timp, guvernul lituanian primise, la rândul său, proiectul
de protocol și copia scrisorii de intenție adresate de sovietici Varșoviei. Kaunasul decisese
să-și dea acordul, dar după ce protocolul va fi fost semnat de Polonia și de Rusia, și ar fi
intrat în vigoare. Lituania le ceruse și celorlalte state baltice să adopte o atitudine
3 Gheorghe Tătărescu, Mărturii pentru istorie, Editura Enciclopedică, București, 1996 (ediție îngrijită de Sanda
Tătărescu-Negropontes), p. 2204 „Curentul”, 4 ianuarie 1929.
2

identică. Cotidianul “Curentul” sublinia că “guvernul polon a comunicat guvernului
nostrum că nu va lua nici o hotărâre decât de comun acord cu România”. La rândul său,
“L’Independence Roumaine” considera că Rusia urmărea “să întoarcă frontal defensiv
polono-român”. “Le Temps” credea însă că manevrele Moscovei nu vor putea reuși să
despartă România și Polonia, care erau amenințate de aceeași primejdie. Ziarul adăuga că
nu trebuiau, prin încheierea protocolului, aduse atingeri drepturilor României asupra
Basarabiei. A doua zi, “Curentul” prelua dilema din “Le Temps” cu privire la motivația
pentru care Kremlinul făcuse o propunere similară Poloniei numai Lituaniei, nu și
Estoniei, Letoniei sau României. Pe data de 13 ianuarie, același ziar, condus de Pamfil
Șeicaru, arăta că Polonia era gata să accepte protocolul numai dacă la acest document
aderau România și Țările Baltice. Un alt ziar francez, “Le Journal”, observa intenția
vădită a Moscovei de a izola Polonia de România, Țările Baltice și Occident. Pe data de
16 ianuarie, “Curentul” comenta răspunsul adresat de sovietici Poloniei despre motivul
pentru care nu se adresase Estoniei, Letoniei și României o invitație de a participa la
protocolul propus. Moscova declara că, în cazul în care România a aderat formal la Pactul
de la Paris, “guvernul (sovietic -n.a.) e gata de a participa la protocolul propus”. U.R.S.S.,
comenta ziarul bucureștean, era gata să renunțe la război pentru aplanarea diferendelor cu
România. Bucureștii doreau însă, mai înainte de a lua în calcul o aderare la protocolul
amintit, să cunoască rezervele guvernului sovietic față de semnarea Pactului Briand-
Kellogg. Parlamentul român era gata să artifice cât mai repede pactul de renunțare la
război. De altfel, Parlamentul a și luat în discuție și și-a dat consimțământul asupra
Pactului Briand-Kellogg5. Ziarul românesc aprecia în mod deosebit perfecta solidaritate
dintre București și Varșovia în chestiunea protocolului propus de Moscova Poloniei94.
Pe data de 3 februarie, se anticipa semnarea, pe data de 7 februarie, la Moscova,
a pactului polono-sovietic, urmând ca ulterior să fie invitate și alte state. Protocolul era
definit însă de “Curentul” ca fiind “pur platonic”. La 8 februarie deja datele problemei se
schimbaseră și se decisese semnarea concomitentă a pactului de către toate statele
interesate. România urma să fie reprezentată la semnarea acestui document de către
titratul diplomat Carol Davilla. “Curentul” aprecia că “Rusia bolșevică, constrânsă de
Anglia și Statele Unite, evoluează în chip firesc spre o normalizare burgheză“. În fine, la
9 februarie a fost semnat Protocolul Litvinov, deși comisarul poporului pentru Afaceri
Străine subliniase că semnarea acestui document nu semnifica depășirea diferendelor
existente cu România. Semnarea concomitentă de către Estonia, Letonia, Polonia și
Uniunea Sovietică a pactului (Lituania a evitat să se așeze la aceeași masă cu Polonia și a
rămas să adere mai târziu la acest document) reprezenta, în concepția Partidului Național
Liberal, prima manifestare a solidarității defensive a vecinilor Uniunii Sovietice.
Litvinov, la rândul său, subliniase că fiecare semnatar al protocolului se obliga, în fața
lumii întregi, să apere pacea pe un sector geografic anume. Semnarea Protocolului de la
Moscova a fost discutată și în cadrul unei ședințe a Parlamentului român desfășurată la 14
5 Ion Calafeteanu, Politică și…, p. 204.
3

februarie 1929. Ministrul de externe G.G. Mironescu a subliniat, cu acel prilej, că
„obținând solidarizarea tuturor țărilor de la Marea Baltică până la Marea Neagră, am dat
Pactului Kellogg o eficacitate locală specială, care sperăm se va dezvolta, spre a deveni
un adevărat Locarno al Orientului Europei”6.
În anul 1929 se manifestau în cadrul diplomațiilor Statelor Baltice nu numai
preocupări pentru stabilirea unei rețete de securitate colectivă sau mic regională, ci și de
solidarizare a acelor state care aveau a se teme de primejdia bolșevică. Într-un buletin al
Direcției Politice Orientale a Ministerului Afacerilor Străine roman intitulat “Solidaritatea
defensivă a vecinilor europeni ai Rusiei”, se exprima interesul Bucureștilor pentru un
proiect al primului ministru leton. Demnitarul leton își exprimase credința sa intimă – dar
și speranța – că țările din Europa de Est se vor uni spontan și solidar pentru a-și apăra
independența, dacă ar fi vreodată victime ale unui vecin comun hrăpăreț. Celmins
recunoștea însă că, în acel moment, o asemenea amenințare era îndepărtată. Desigur,
dorința premierului leton putea fi privită ca o fiind o himeră. Ea era însă expresia unei
stări de spirit optimiste ce guverna relațiile internaționale la sfârșitul primului deceniu
interbelic. Modelul era definit de colaborarea statelor mici și mijlocii din Societatea
Națiunilor, dar și de aparent reușita reconciliere franco-germană și de slăbiciunea Rusiei.
La jumătatea anului 1929 era tot mai adesea discutată chestiunea realizării unei
uniuni vamale letono-estoniene. Cu prilejul vizitei întreprinse la Riga și Tallinn,
Holuwko, șeful Secțiunii Orientale din Ministerul Afacerilor Străine polonez, a transmis
cercurilor competente cu care a convorbit un mesaj de sprijin pentru acest proiect.
Diplomatul polon a reliefat impresia excelentă pe care ar fi lăsat-o asupra Europei
progresul semnalat de apropierea economică letono-estoniană. Ministrul României în
Țările Baltice, Mihail Sturdza, adăuga că partizanii uniunii vamale își puneau o deosebită
nădejde în vizita ce urma a fi întreprinsă la Tallinn de experții Ligii Națiunilor și, în
general, în influența binefăcătoare a organizației mondiale asupra oamenilor de stat din
Riga și Reval. Uniunea, considera Sturdza, “ar însemna pentru noi și Polonia un punct
câștigat față de Rusia”. Putem defini participarea comună a României și Țările Baltice,
ca și cosemnatare ale acestor instrumente juridice de întărire a securității în Europa, drept
un al doilea moment important în demersul lor comun plasat în sfera conceptului de
Securitate colectivă. Acesta reprezintă încununarea politicilor comune ale celor mai multe
dintre „statele limitrofe” în anii '20 și un simbol al voinței lor de a urma un curs similar în
politica față de Uniunea Sovietică, pe care-l putem defini drept cursul Varșovia, de la
numele capitalei Poloniei unde s-a desfășurat conferința delegațiilor militare din 1922.
Cursul Varșovia înseamnă o respingere a diplomației unilaterale vizavi de Moscova și o
conjugare a eforturilor statelor din regiune în vederea întăririi securității regionale și a
celei colective.
6 Gheorghe Sbârnă, Parlamentul și politica externă a României 1919-1940, Editura Sylvi,București, 2000, p. 129.
4

Bibliografie
1. Calafeteanu Ion, Politică și exil. Din istoria exilului rom ânesc, Editura Enciclopedică,
Bucure ti, 2000. ș
2. Campus Eliza , Din politica extern ă a României: 1913-1947 , Editura Politică,
București, 1980.
5

3. Sbârnă Gheorghe, Parlamentul și politica externă a României 1919-1940 , Editura
Sylvi,București, 2000.
4. Tătărescu Gheorghe, Mărturii pentru istorie , Editura Enciclopedic ă, București, 1996
(ediție îngrijită de Sanda Tătărescu-Negropontes).
Presă
1. „Curentul”, ianuarie 1929.
6