Pacientuli cu Cancer Pulmonar

CUPRINS

Capitolul 1. Introducere

Scop și Motivație

Capitolul 2. Noțiuni de anatomie și fiziologie a aparatului respirator

Capitolul 3. Supravegherea pacientului cu cancer pulmonar

Definiție

Epidemiologie

Etiologie

Simptomatologie

Evoluție

Complicații

Prognostic

Diagnostic

Tratament

Dietoterapie

Capitolul 4. Metode de lucru folosite în îngrijirea bolnavilor cu cancer pulmonar

Studiu de caz 1

Studiu de caz 2

Studiu de caz 3

Concluzii

Bibliografie

Capitolul 1

Introducere

Conceptele de boală și sănătate sunt concepte evaluative, fiind circumscrise de dezvoltarea cunoașterii biomedicale, de orientările intelectuale ale culturii, de sistemul axiologic al societății. Astfel vor exista diferențe notabile în ceea ce privește statutul bolnavului și natura stării, considerată normală sau patologică, în funcție de tipul de societate și nivelul de dezvoltare la care a ajuns aceasta.

În prezent, medicii definesc boala în urma aplicării unor standarde riguroase și a analizării temeinice a pacientului, definind starea de boală, creând rolul său social și astfel legitimând comportamentul bolnavului. Există însăși factori care afectează negativ acest proces medico-social: divergențe de opinii asupra diagnosticului, prognosticului, profilaxiei și tratamentului anumitor afecțiuni, un adevărat fenomen al modei în tratarea unor boli, precum și alte implicări ale socialului și medicalului în actul medical.

Boala și sănătatea nu pot fi deci definite decât prin raportare la ființa umană privită ca entitate biologică, psihică și socială în același timp.

Din punct de vedere psihic, sănătatea poate fi înțeleasă drept armonia dintre comportamentul cotidian și valorile fundamentale ale vieții asimilate de individ, reprezentând starea organismului în care capacitatea sa de a munci, a studia sau a desfășura activitățile preferate este optimă.

Nursing-ul este o parte integrantă al sistemului de îngrijire al sănătății cuprinzând: promovarea sănătății; prevenirea bolii; îngrijirea persoanelor bolnave (fizic, psihic, handicapați) de toate vârstele, în toate unitățile sanitare, așezările comunitare și în toate formele de asistență socială.

SCOP ȘI MOTIVAȚIE

Am ales această temă deoarece cancerul pulmonar este prima cauză de deces prin cancer în SUA și România:

– în 2006 s-au înregistrat 158.000 de decese prin neobronhopulmonar;

– în România ocupă locul 2 după cancerul de prostată (la bărbați) și cancerul de sân (la femei)

Factorii de risc incriminați sunt în primul rând fumatul și expunerile profesionale (asbest, arsen, nichel etc.).

Se crede și că o dietă săracă în consum de fructe și legume poate contribui la dezvoltarea cancerului.

Diagnosticul de cancer pulmonar este extrem de traumatizant, fiind relaționat cu temeri privind tratamentul, scurtarea viitorului și posibilitatea morții. Teama de necunoscut și nesiguranța asupra viitorului pot fi foarte stresante pentru bolnav.

Chiar dacă acesta a avut suspiciuni motivate de simptome, diagnosticul vine ca un trăsnet. Noutatea poate fi devastatoare, însoțită de emoții, care pot izbucni în diferite momente ulterioare diagnosticării. Emoțiile pot include perioade de latență, neîncredere, șoc, tristețe, furie, vină, sentimente de neajutorare și frică. 

Mulți oameni caută motive și se întreabă “de ce eu?”. 

Pentru alții, diagnosticul de cancer pulmonar poate însemna că viața nu va mai fi niciodată la fel. În stadiile primare, ei vor simți că nu se pot gândi la altceva decât la boală. Apar insomniile și starea de extremă anxietate.

Sentimentele descrise sunt specifice unei crize. Ele nu semnifică incapacitatea înfruntării bolii, deci asistenta medicală va sprijini pacientul ca să-i ofere confortul psihic. Unele situații sunt mai stresante, ca întâlnirile din spital, lectura despre cancerul pulmonar, sau vizionarea unor emisiuni TV cu această temă. Perspectiva testelor și a tratamentelor pot mări anxietatea. Sentimentele pot fi mult mai intense în momente intime. Asistenta medicală va sfătui bolnavul că acceptarea existenței sentimentelor poate fi primul pas în a le stăpâni. Pacientul trebuie să încerce să accepte normalitatea acestor reacții vis-a-vis de diagnostic, tratament și existența viitoare. Învățarea unei tehnici de relaxare poate fi benefică, deoarece va abate gândul pacientului de la griji și îl va destinde. După acceptarea veștii, reacțiile vor varia de la o persoană la alta. Asistenta medicală va consilia bolnavul să alunge frica, să discute despre sentimentele care îl apasă, să ceară sprijin ori de câte ori are nevoie. În unele cazuri, oamenii încearcă să-și ascundă emoțiile de frică să nu îi afecteze pe alții. La început, unii găsesc dificil să vorbească și necesită timp să-și sorteze gândurile. A vorbi deschis cu alții – familie, prieteni, medic sau asistentă – despre frământările proprii, poate fi de ajutor. Îndeplinirea unor sarcini practice, poate fi folositoare în reducerea presiunii psihice (terapie ocupațională). Dacă noile sentimente și îngrijorarea interferă mult cu viața de zi cu zi și e dificil ca bolnavul să le facă față, acesta trebuie să contacteze medicul, asistenta sau psihologul.

CAPITOLUL 2

Noțiuni de anatomie și fiziologia plamanului

Plămânii reprezintă principalele organe ale aparatului respirator și sunt situați în cavitatea toracică, deasupra diafragmului. Au forma unor jumătăți de con secționat de la vârf spre bază, masa medie a celor doi plămâni este de 1300g.

Plămânii prezintă:

baza, care este ușor concavă așezată pe diafragmă și care, prin intermediul diafragmului, la dreapta este în raport cu lobul drept al ficatului, iar la stânga cu lobul stâng al ficatului, cu fundul stomacului și cu splina;

vârful depășește prima coastă și ajunge la baza gâtului;

fața externă (costală), vine în raport cu coastele și spațiile intercostale și prezintă la plămânul drept două fisuri: una oblică și alta orizontală, iar plămânul stâng numai fisura oblică;

fața internă mediastinală este plană și prezintă hilul plămânului unde este locul de intrare și ieșire al elementelor pediculului pulmonar (adică bronhia principală, artera și venele pulmonare, arterele și venele bronșice, nervii vegetativi și vase limfatice).

STRUCTURA PLĂMÂNULUI – este cea a unei glande tubulo-acinoase, fiind formate dintr-un sistem de canale aeriene și dintr-o multitudine de saci alveolari.

Lobii plămânului drept (superior, mijlociu, inferior) sunt delimitați de două fisuri, în timp ce lobii plămânului stâng (superior și inferior), sunt delimitați de o fisură. Fiecare lob este alcătuit din segmente, care reprezintă unitățile anatomice, funcționale și clinice ale plămânului. Fiecare segment este format din lobul, unitățile morfofuncționale ale plămânilor care au forma piramidei, cu baza spre suprafața plămânilor, iar vârful suspendat de o bronhie supralobulară, îndreptat spre hil. În jurul lobului se află țesut conjunctiv bogat în fibre elastice, celule conjunctive și celule macrofage.

ARBORELE BRONȘIC.

După pătrunderea bronhiilor principale prin hil în plămân, ele se ramifică în bronhii lobare, care la rândul lor se ramifică în bronhii segmentare. Bronhiile segmentare se divid de mai multe ori și dau naștere la bronhiile supralobulare care pătrund prin vârful lobului pulmonar în interiorul lobului, devenind bronhiile intralobulare. Bronhiile intralobulare se ramifică, la rândul lor dând naștere bronhiilor terminale, numite astfel deoarece sunt ultimele ramificații ale arborelui bronșic, cu rol de a conduce aerul. Bronhiile terminale dau naștere bronhiilor respiratorii (acinoase) care se continuă cu canalele alveolare, ai căror pereți reprezintă dilatații în formă de saci alveolari, în care se deschid alveolele. Totalitatea elementelor care continuă o bronhială terminală formează acinul pulmonar.

VASCULARIZAȚIA PLĂMÂNULUI

La nivelul plămânului există două circulații sanguine:

a) Circulația funcțională este asigurată de artera pulmonară care ia naștere din ventriculul drept și se capilarizează la nivelul alveolelor pulmonare. Circulația funcțională de întoarcere este asigurată de venele pulmonare, care se varsă în atriul stâng. Se încheie astfel, circulația mică, în care artera pulmonară conținând sânge neoxigenat, cu CO2, se încarcă cu O2 și se întoarce prin venele pulmonare care conțin sânge oxigenat, roșu, la atriul stâng.

b) Circulația nutritivă face parte din marea circulație și aduce plămânului sânge încărcat cu substanțe nutritive și oxigen. Este asigurată de arterele bronșice, ramuri ale aortei toracice; ele irigă arborele bronșic. O parte din sânge se întoarce în venele bronșice, care se varsă în venele azygos și acestea în vena cavă superioară și atriul drept; o altă parte din sânge se întoarce prin venele pulmonare în atriul stâng.

Circulația limfatică este tributară ganglionilor hilari și ganglionilor traheobronșici. De aici se varsă în final, în canalul toracic.

INERVAȚIA PLĂMÂNULUI

Inervația plămânilor este:

motorie, asigurată de simpatic (fibre postganglionare) și parasimpatic (nervul vag).

senzitivă, anexată simpaticului și parasimpaticului; cele mai multe fibre senzitive sunt în legătură cu nervul vag.

Capacitatea plămânului: volumul de aer pe care îl conține este de 4500-5000 cm3.

Pleura. Plămânii sunt înveliți de o foiță seroasă numită pleură. Ea are rolul de a ușura mișcările plămânilor prin alunecare.

NOȚIUNI DE FIZIOLOGIE

Respirația reprezintă un proces vital în care au loc aportul de O2 la țesuturi și eliminarea CO2 ca rezultat al metabolismului, fiind una dintre funcțiile vegetative și de nutriție.

Respirația cuprinde următoarele etape:

1) Etapa pulmonară când aerul pătrunde prin căile respiratorii în alveolele pulmonare;

2) Etapa sanguină reprezentată de schimbul de gaze dintre alveolele pulmonare și sângele din capilarele sanguine;

3) Etapa circulatorie când are loc transportul de O2 la țesuturi și CO2 la alveole;

4) Etapa tisulară, când se face schimbul de gaz la nivelul țesuturilor: se primește O2 și se eliberează CO2 în sistemul venos.

Procesul de respirație este continuu. Oprirea lui duce în scurt timp la moartea celulelor, deoarece organismul nu dispune de rezerve de O2, iar acumularea CO2 este toxică pentru celule.

Ventilația pulmonară- aerul atmosferic este introdus în plămâni prin procesul de ventilație pulmonară, prin care se menține constantă compoziția aerului alveolar.

a) Mecanica respirației. Schimburile gazoase la nivelul plămânului se realizează datorită succesiunii ritmice a două procese: inspirația și expirația.

1. Inspirația reprezintă un proces activ, realizat prin efort muscular, când aerul pătrunde în plămâni încărcat cu O2.

Prin acțiunea acestor mușchi, cușca toracică își mărește volumul. Prin mărirea volumului pulmonar, presiunea aerului scade în plămâni, față de cea atmosferică.

2. Expirația reprezintă un proces pasiv, prin care se elimină aerul din plămâni, încărcat cu CO2. În timpul expirației, cutia toracică revine pasiv la dimensiunile avute anterior.

Tipuri de respirație:

· Tip costal superior – întâlnit la femeie, când cutia toracică se dilată antero-posterior;

· Tip costal inferior – întâlnit la bărbat, când cutia toracică se dilată transversal;

· Tip abdominal – întâlnit la copii și bătrâni, când dilatarea este mai mult verticală.

Cele două faze ale respirației pulmonare se succed ritmic, fără pauză, cu o frecvență de 14-16/minut la bărbat și 18/minut la femeie. Frecvența respirației crește în funcție de nevoia de O2 și de prezența CO2.

CAPITOLUL 3

Cancerul pulmonar

DEFINIȚIE

Cancerul pulmonar este definit ca fiind o reproducere necontrolata a unor celule anormale in interiorul plamanului. Celulele canceroase se vor grupa si vor forma o tumora pulmonara. Daca celulele canceroase se separa si trec in circulatia sanguina si limfatica, acestea pot ajunge si in alte zone ale organismului formand metastazele.

Aceasta forma de cancer este o forma destul de agresiva, cu o evolutie rapida. Cancerul pulmonar este ca CO2.

CAPITOLUL 3

Cancerul pulmonar

DEFINIȚIE

Cancerul pulmonar este definit ca fiind o reproducere necontrolata a unor celule anormale in interiorul plamanului. Celulele canceroase se vor grupa si vor forma o tumora pulmonara. Daca celulele canceroase se separa si trec in circulatia sanguina si limfatica, acestea pot ajunge si in alte zone ale organismului formand metastazele.

Aceasta forma de cancer este o forma destul de agresiva, cu o evolutie rapida. Cancerul pulmonar este cea mai frecventa neoplazie din lume, cu incidenta maxima la barbati. La femei, cancerul pulmonar este al doilea cel mai frecvent cancer dupa cel mamar.

ETIOLOGIE

Constituie una din cele mai frecvente localizări, fiind depășită ca frecvență doar de cancerul gastric (20% din totalitatea tumorilor maligne). Apare predominant la bărbați (de 8-10 ori mai des decât la femei), în special după 40 de ani. Etiologia nu este cunoscută, dar există unele cauze favorizante:

fumatul – după unele statistici boala apărând de 17 ori mai frecvent la cei care fumează peste 20 țigarete pe zi, decât la nefumători;

Afectiunea este de 6-8 ori mai frecventa la barbati decat la femei, barbatii cei mai afectati sunt cei cu varsta de peste 40 de ani, vechi fumatori. Dar se constata si o crestere rapida a incidentei la femei, datorita faptului ca fumatul a devenit mai frecvent in randul femeilor tinere.

substanțele radioactive, gudronul, procesele inflamatorii cronice pulmonare.

Sexul si rasa .Rasa neagra are cea mai mare incidenta a cancerului pulmonar, din cauza conditiilor socio-economice si a fumatului.

Poluarea atmosferica cu diferite pulberi si gaze face ca numarul imbolnavirilor de cancer pulmonar sa fie mult mai mare in tarile industrializate.

Susceptibilitate genetica: studiile au aratat agregarea familiala a bolii, fiind identificate o serie de gene ce cresc susceptibilitatea la cancer pulmonar.

Dieta: riscul de a dezvolta neoplasmul pulmonar este mai mare la indivizii cu o dieta saraca in betacaroten si vitamina A. Un efect protector impotriva cancerului au vitaminele C si E, dar si seleniul.

Anatomie patologică: tumoarea este localizată mai frecvent în plămânul drept, în bronhiile mari și lobii superiori. Odată constituită, formațiunea tumorală proemină în bronhie, pe care o obstruează.

EPIDEMIOLOGIE

Cancerul pulmonar este cel mai frecvent cancer din lume în prezent, el reprezentând 12,3% din toate cazurile noi de cancer. La bărbați incidența cea mai mare este observată în Europa (în special Europa de Est) și America de Nord. La femei incidența cea mai mare este în America de Nord și Europa de Nord Vest.

În Europa, în fiecare an, se diagnostichează aproximativ 400.000 de cazuri noi. Acesta reprezintă aproximativ 25% din toate cazurile noi de cancer bronhopulmonar la bărbați și 6% din toate cazurile noi de la femei.

Există diferențe în frecvența cancerului pulmonar între diferitele regiuni și populații din Europa. La bărbați incidența și riscul cumulativ este cel mai mare în Europa de Est. La femei incidența cea mai mare se găsește în Europa de Nord, aproape de 2 ori mai mare ca în Europa de Est și de Sud Est. La bărbați rata mortalității scade în țările Europei de Nord Vest (Regatul Unit, Finlanda) sau este scăzut dar stabil (Suedia, Norvegia). În același timp în multe țări din Europa de Est și Centrală s-a observat o creștere în rata mortalității (Ungaria, România).

Cancerul pulmonar este cel mai frecvent cancer, reprezentând 14% din toate cancerele. Determină 28% din toate decesele prin cancer.

La femei cancerul pulmonar este prima cauză de deces cu 25% iar cancerul sânului este pe locul doi cu 16%.

În România incidența în 1999 a fost de 51,6 la 100.000 de locuitori și a fost responsabil de 15% din toate decesele prin cancer.

SIMPTOMATOLOGIE

Simptomele cancerului pulmonar, atât de debut, cât și cele târzii, sunt în raport cu reacțiile pe care le produce tumoarea la nivelul bronhiei (dilatație, obstrucție, infecție) și la nivelul parenchimului pulmonar (atelectazie). Unele infecții pulmonare (pneumonie, abces pulmonar) pot domina tabloul clinic și masca neoplasmul (cancerul). De aceea, orice infecție pulmonară persistentă, recidivantă sau rebelă la tratament, la un bolnav – de obicei bărbat – peste 40 de ani, trebuie să sugereze și existența unui cancer pulmonar.

Debutul este de obicei insidios, manifestându-se prin tuse precoce, continuă, rebelă la tratament, expectorație mucoasă sau muco-purulentă, uneori cu striuri de sânge, alteori hemoptizii abundente, dispnee, dureri toracice, la început surde, mai târziu intense și continue. Debutul poate fi și acut, de tip pneumonie sau cu aspect de abces pulmonar. Se cunoaște și un debut tardiv, în perioada de metastazare, printr-un tablou de sindrom paraneoplazic: tulburări de tip reumatismal (artralgii, degete hipocratice), neurologic (polinevrite), endocrin (acromegalie). Există două mari forme: hilară (2/3 din cazuri), cu simptomatologie bogată, în special bronșitică (respirație dificilă, șuierătoare – wheezing), dar nespecifică și periferică, multă vreme asimptomatică, cu manifestări numai radiologice.

În perioada de stare se intensifică simptomele funcționale de debut (tusea, expectorația, durerea toracică) și apar semne generale (paloare, oboseală, pierdere în greutate, inapetență, febră). Multă vreme starea generală se menține bună.

Semnele fizice apar târziu și se datorează obstrucției bronșice, interesării pleurei, infectării teritoriului pulmonar din jur, compresiunii unor formațiuni vecine sau metastazelor.

Semnele radiologice constau de obicei în: opacitate hilară, imagine de atelectazie lobară sau zonală și opacitate rotundă în plin parenchim .

Bronhoscopia este examenul fundamental care evidențiază modificările mucoasei bronșice și leziunea endobronșică (tumoarea sau stenoza) și care permite aspirarea unor fragmente tumorale sau a secreției bronșice, în vederea examenului histologic.

Bronhografia lipoidala: evidentiaza stenozele bronsice

Biopsia percutana transtoracica: este folosita pentru tumorile localizate in periferia parenchimului pulmonar si stabilirea tipului celular (important pentru instituirea tratamentului)

Examenul sputei: poate decela celule neoplazice

Examenul lichidului pleural: se utilizeaza in cazul prezentei pleureziei

Scintigrafia osoasa:poate detecta prezenta unor metastaze osoase

Semnele de laborator: unul dintre cele mai importante examene este cercetarea celulelor neoplazice în spută, prin recoltarea sputei 3 zile consecutiv (eventual repetare); acest examen permite diagnosticul în 80 – 90% dintre cazuri, cu 1 – 5 ani înainte ca neoplasmul să devină evidențiabil cu ajutorul metodelor clasice; de asemenea examenul citologic al secreției bronșice poate pune în evidență existența tumorii; V.S.H. este aproape totdeauna accelerată, indiferent de gradul febrei.

EVOLUȚIE

Când diagnosticul s-a stabilit, evoluția este în general rapidă, bolnavii sucombând în maximum doi ani de la precizarea acestuia. Complicațiile sunt numeroase, ele precipită evoluția bolii, mărind suferințele bolnavilor: procese inflamatorii sau supurative (pneumonii, bronhopneumonie, abces pulmonar, dilatație a bronhiilor etc.); procese pleurale (serofibrinoase sau hemoragice); compresiuni ale organelor din mediastin prin adenopatie, prinderi ale ganglionilor axilari și supraclaviculari și metastaze la distanță (cerebrale, osoase, hepatice etc.). Moartea se produce prin cașexie, hemoptizie masivă, asfixie etc.

Prognosticul este fatal.

COMPLICAȚII

Cancerul bronhopulmonar poare da:

metastaze pleurale

compresie medulară spinală, datorită metastazelor osoase

tumori cerebrale

tumori laringiene

PROGNOSTIC

Prognosticul de cancer pulmonar se referă la șansa de vindecare sau prelungire a vieții (supraviețuire) și depinde în cazul în care cancerul este localizat, de dimensiunea de cancer, prezența simptomelor, tipul de cancer pulmonar, precum și starea de sănătate generală a pacientului.Ratele de supraviețuire pentru cancerul pulmonar sunt în general mai mici decât cele pentru cele mai multe tipuri de cancer, cu o rată globală de supraviețuire de cinci ani pentru cancer pulmonar de aproximativ 16% în comparație cu 65% pentru cancerul de colon, 89% pentru cancerul la sân, iar peste 99% pentru cancerul de prostată.

DIAGNOSTIC

Se bazează pe apariția insidioasă – la un individ, de obicei după 40 de ani, mai ales mare fumător – a unor simptome funcționale nesemnificative prin ele însele (tuse, expectorație, dispnee, hemoptizii), dar persistente și rebele la tratament. Aceeași semnificație trebuie acordată unor pneumonii și pleurezii rezistente la tratament sau recidivante. Diagnosticul se precizează prin examen radiologic, bronhoscopie, biopsie și examenul microscopic al sputei.

Există deci 4 metode de depistare în stadii precoce: clinică (cu atenție la pneumoniile care se repetă în același lob, la stări febrile neexplicate și V.S.H. crescută), radiologică, endoscopică și citodiagnostică, vizând sputa.

TRATAMENT

Există o mare diversitate de tratamente, adecvate diferitelor tipuri de cancer. Tratamentul și șansa de a vă vindeca depind de următoarele:

Localizarea tumorii în plămân

Tipul celulelor canceroase care formează tumora

Sănătatea fizică și emoțională

Metastazarea în alte zone ale corpului

În general există trei tipuri de tratament folosite în managementul cancerului pulmonar: operația, radioterapia (tratamentul cu raze X) și chimioterapia (tratament folosind medicamente). Acestea vă vor fi explicate mai pe larg în continuare.

Tratamentul chirurgical

Operarea cancerului pulmonar, cu șanse de vindecare, este posibilă numai după ce chirurgul a luat în considerare următoarele aspecte:

• Sănătatea plămânilor și starea generală trebuie să fie bune pentru a rezista operației;

• Tumora nu a generat metastaze.

Pentru cancerul pulmonar cu celule non-mici se recomandă în general tratament chirurgical, pentru că tumora aceasta crește mai încet. Cancerul pulmonar cu celule mici poate fi îndepărtat doar dacă boala este într-o fază de dezvoltare incipientă. Un chirurg specializat, experimentat va încerca întotdeauna să opereze, când este posibil.

Există trei tipuri de operații pentru cancerul pulmonar:

• Lobectomia – Se face când tumora este localizată într-un singur lob al plămânului

• Pneumonectomia – Se îndepărtează un plămân întreg

• Rezecția capetelor – Se îndepărtează noduli mici și este procedură de elecție dacă starea fizică nu permite o operație mai extinsă.

Intervenția chirurgicală trebuie făcută cât mai curând după completarea evaluării preoperatorii, și ar trebui să se încadreze în maximum patru săptămâni de la trimiterea spre tratament chirurgical.

Tratamentul medicamentos

Chimioterapia este un termen general pentru tratamentul medicamentos în cancer.

Medicamentele distrug celulele canceroase cauzând mai puține distrugeri celor normale.

Există multe tipuri diferite de medicamente chimioterapice care se folosesc individual sau în combinații.

Chimioterapia este tratament standard în cancerul pulmonar cu celule mici (CPCM), celulele CPCM cresc repede și se pot răspândi din stadiile incipiente ale bolii (metastaza).

Medicamentele chimioterapice trec prin circuitul sangvin și fac față celulelor canceroase din întreg organismul. De obicei aceasta conduce la o ușurare a simptomelor și o rată crescută de supraviețuire. Chimioterapia este foarte eficientă la aproximativ 80% din pacienții cu CPCM. Dacă boala răspunde foarte bine la acest tratament, atunci radioterapia poate fi prescrisă pentru a încerca și a stopa revenirea cancerului.

Medicamentele folosite în tratarea CPCM includ Cisplatin, Etoposide, Adriamycin, Ifosfamide și Vincristine, ele putând fi folosite în combinații. Decizia depinde de starea generală de sănătate și de stadiul bolii.

Chimioterapia poate fi folosită și în tratamentului cancerul pulmonar cu celule non-mici (CPCNM). Este foarte eficient la aproximativ 20-30% din pacienți, ducând la micșorarea tumorii și prelungirea vieții. Este parțial eficientă la alți 20-30%, ducând doar la ușurarea simptomelor, ex: tusea și senzația de sufocare.

Teama de tratament poate conduce la greață și vomă anticipatorie și poate fi înlăturată cu o varietate de metode, incluzând tehnici de relaxare, consiliere și medicație.

Tratamentul chimioterapic presupune internare – una sau două zile – sau poate fi efectuat ambulatoriu (fără internare). Înainte de tratament, medicii se vor asigura că nu aveți un risc mărit de a dezvolta efecte secundare. O probă de sânge vă va fi luată pentru a se asigura că sângele, rinichii și ficatul funcționează normal

În general, perioada de timp dintre două tratamente este de trei sau patru săptămâni.

Această perioadă permite reducerea toxicității din corp înainte de a-i mai administra alte medicamente chimioterapice. Medicii vor evalua efectele secundare pe care le prezentați după fiecare tratament și vor face ajustări la noul tratament.

Medicamentele chimioterapice au efecte secundare, care variază în funcție de tipul lor. Cele mai multe citostatice funcționează împiedicând divizarea și creșterea celulelor. Celulele canceroase se divid foarte repede și pot fi distruse prin aceste medicamente. Se vor face regulat analize de sânge, pentru a vedea dacă globulele albe (celule care luptă cu infecția), globulele roșii (celule care transportă oxigen) au valori normale.

Efectele secundare scad ca intensitate în timp, cu toate că la unii pacienți durează mai mult sau apar mai târziu.

Radioterapia pentru cancerul pulmonar

Radioterapie este un termen general pentru tratamentul cancerului cu raze X. Iradierea distruge celulele canceroase și poate fi combinată cu intervenția chirurgicală și/sau chimioterapia. Radioterapia poate fi administrată din afara pieptului (radioterapie externă) prin direcționarea razelor X în zona afectată – aparatele cel mai frecvent utilizate sunt acceleratorii liniari – sau prin implantarea unei cantități mici de substanțe radioactive în interiorul plămânului (Brahiterapie).

DIETOTERAPIA

Dieta presupune mese calitative dar în porții mici de 4-5 ori pe zi. Din alimentație se scoate carnea de porc, conservanții, alcoolul și bineînțeles fumatul.

Educația pentru sănătate are un rol hotărâtor în prevenirea apariției CBP a populației care trebuie să cunoască atât factorii de risc (în primul rând fumatul dar și leziunile preexistente de tip TBC) cât și toate semnele care ar putea anunța apariția bolii (modificarea tusei, dispnee etc.). Dacă boala s-a instalat deja este importantă diagnosticarea corectă a ei și aplicarea unui tratament corespunzător.

CAPITOLUL IV

Metode de lucru folosite în îngrijirea

Bolnavilor cu cancer pulmonar

Asistentei medicale îi revine un rol vital în coordonarea echipei de îngrijire a unui pacient cu cancer. În același timp, asistenta medicală care lucrează în domeniul oncologiei este obligată să-și actualizeze permanent bagajul de cunoștințe pentru a face față asaltului de informații. Asistenta medicală participă tot mai frecvent în protocoalele de cercetare, experimentând noi medicații dar și efectele secundare cărora trebuie să știe să le facă față, fiind confruntată cu probleme complexe care necesită rezolvarea într-un timp de spitalizare cât mai scurt.

Managementul și administrarea îngrijirii pacientului individual tind să nu mai fie efectuate în relații circumstanțiale, ci în acord cu standardele naționale și internaționale.

Nursing-ul actual al pacientului oncologic necesită atenție, rigoare și competență!

Acești factori au crescut complexitatea cunoștințelor necesare pentru îngrijirea optimă a pacienților cu cancer. Informațiile sunt în creștere și trebuie să fie cunoscuți spre a fi utilizați mai eficace. Din acest motiv, educația și perfecționarea continuă a întregului personal de îngrijire a pacienților cu cancer va impune dezvoltarea de noi aptitudini pentru pacient. Ca urmare a acestor evidențe, învățământul de nursing a luat un avânt substanțial. Nursing-ul oncologic este o componentă obligatorie a programelor actuale de învățământ iar persoanele implicate trebuie să prezinte cunoștințele solide ale unei practici reale în îngrijirea pacientului cu cancer.

Ca profesiune, medical răspunde rapid și creativ la provocările pe care oncologia modernă, într-o dinamică fără precedent le suscită. Îngrijirea cancerului nu se poate face decât cu cunoștințe considerabile, curaj și energie. Aceasta necesită o echipă de îngrijire și o mobilizare pentru a oferi cele mai bune servicii pacienților și familiilor acestora.

Asistenta medicală în nursing-ul oncologic trebuie să manifeste un interes continuu pentru boala canceroasă și trebuie să devină un agent eficace în această schimbare de optică asupra îngrijirii pacientului oncologic.

Se reține motto-ul acestei lucrări: „dedicată celor a căror viață este amenințată de cancer și celor care își consumă o mare parte a vieții îngrijirii acestora”.

Rolul asistentei medicale în îngrijirea pacientului cu cancer pulmonar

Etapele procesului de nursing

Procesul de nursing este un proces de rezolvare a problemelor de sănătate și a nevoilor de nursing ale pacienților. Procesul are baze științifice și oferă o metodă de stabilire a standardelor de îngrijire.

Aceasta implică anamneza (colectarea datelor), diagnosticul de nursing, planificarea, punerea în practică și evaluarea, folosirea mecanismelor de feedback pentru susținerea diagnosticelor de nursing.

Planul de nursing constituie un mijloc de comunicare a informațiilor pentru toate persoanele implicate în îngrijirea pacientului, o documentație referitoare la intervențiile planificate pentru pacient.

Procesul de nursing – caracteristici:

1. Sistematic: caracterizat de folosirea unei proceduri obișnuite.

2. Cu scop: ghidată de un anume scop.

3. Interacțional: implică acțiuni reciproce între asistentă și pacient.

4. Specific: formular scris.

Scopul procesului de nursing este de a obține o stare mai bună de sănătate pentru individ, familie și comunitate.

Colectarea datelor are cel puțin 2 faze: colectarea propriu-zisă a datelor și studierea legăturilor dintre ele, împreună cu formularea primelor ipoteze de diagnostic.

Pașii necesari în procesul de nursing sunt:

Anamneza – colectarea sistematică a datelor pentru determinarea stării de sănătate a pacientului și identificarea unor probleme de sănătate actuale sau potențiale. Analizarea datelor face parte din procesul de anamneză. Pentru cei care cred că are o mai mare importanță, analizarea poate constitui un pas distinct în procesul de nursing.

Diagnosticul de nursing – identificarea problemelor de sănătate actuale sau potențiale ale pacientului care se pretează la o soluție prin măsuri de nursing.

Planificarea – dezvoltarea unui plan și a unor scopuri de îngrijire pentru a ajuta pacientul în rezolvarea diagnosticului de nursing.

Stabilirea priorităților se poate realiza când nursa are cunoștințe temeinice profesionale de nursing.

Implementarea – punerea în practică a planului de îngrijire prin intervenția nursei sau supervizarea celorlaltor persoane care pun în practică măsurile necesare. Această etapă presupune participarea și a altor membri din echipa de îngrijiri și o bună colaborare între ei.

Evaluarea – determinarea răspunsului pacientului la intervenția nurselor în funcție de care se va evalua dacă au fost atinse scopurile propuse.

Evaluarea se realizează în cadrul unui proces la care ia parte familia și nursa.

Evaluarea pacientului de către asistenta medicală

Evaluarea generală a pacientului – oboseală, mod de a dormi, capacitate de desfășurare a activităților, apetit, pierdere în greutate.

Simptome specifice:

Tusea – (productivă sau neproductivă), durată, când în timpul zilei.

După caracterul tusei se descriu:

tusea uscată: este seacă, fără expectorație

tusea umedă: este productivă, însoțită de expectorație, apare de obicei dimineața la schimbarea poziției corpului

Sputa – caracterul (catarală, muco-purulentă, purulentă, hemoragică, necrotică), cantitatea (mare sau redusă cantitativ), culoarea (alb gălbuie, verzuie sau roșie).

Dispneea – debit, severitate, apare la efort sau în repaus, dispnee de zi sau de noapte, inspiratorie sau expiratorie.

Senzația de durere în piept – caracter (junghi, arsură).

Frecvența respiratorie – efortul de respirație, aspectul ei. Respirație normală: adult 2-3 resp/min., adolescent 12-20 resp/min., copil 20-30 resp/min.

Tahipnee – frecvență crescută.

Bradipnee – frecvență crescută, ritm regulat, normală în somn.

Hiperpneea – rată crescută și respirație adâncă.

Cheyne-Steokes – creșterea graduală a ratei și adâncimii respiratorii alternând cu apnee.

Kussmaul – respirație regulată adâncă cu sau fără creșterea frecvenței.

Respirație obstructivă – expirație prelungită, ține aerul în piept, pieptul se lărgește și respirația scade în intensitate.

TEHNICI IMPUSE DE AFECȚIUNE

Internarea pacientului în spital

Spitalul este o instituție sanitară destinată îngrijirii bolnavilor și organizată pentru servicii permanente. În spital se internează bolnavii în stare gravă care necesită o îngrijire și supraveghere permanentă și o atenție deosebită din partea asistentei medicale.

Spitalul cuprinde următoarele părți componente funcționale:

serviciul de primire unde începe pregătirea psihică a pacientului. El este primit cu zâmbetul pe buze și cu cuvinte de încurajare, esențială fiind cucerirea încrederii bolnavului în profesionalismul cadrelor sanitare. Pacienții vor fi dezbrăcați și examinați. La nevoie pacientul este ajutat de asistentă și așezat în poziția necesară examinării

prelucrări sanitare – aici se face deparazitarea și îmbăierea bolnavului, după care acesta va fi îmbrăcat în lenjerie curată și condus pe secția cu pături

secția cu pături este partea componentă a spitalului înzestrată cu pături și sală de tratamente, unde se asigură asistența corespunzătoare a bolnavilor spitalizați.

După ce medicul hotărăște internarea bolnavului, asistenta completează biletul de internare, foaia de observație și trece datele pacientului în registrul de internări.

Asigurarea condițiilor de spitalizare

Bolnavul este condus de asistentă în salonul prealabil hotărât de către medic. Salonul se alege în funcție de starea pacientului (diagnostic, gravitatea și stadiul bolii) și sex. Asistenta conduce bolnavul în salon, îl ajută să-și aranjeze obiectele personale în noptieră și să se instaleze comod și în poziția indicată de medic în pat.

Bolnavului i se aduce la cunoștință regulamentul de ordine interioară a secției precum și indicațiile medicului referitoare la alimentație, poziție indicată dacă este cazul și scopul acestuia. Asemenea i se explică necesitatea și modul recoltării de produse biologice și patologice în vederea efectuării analizelor de laborator indicate de medic.

Se vor asigura condițiile de mediu necesare ameliorării și vindecării bolii. Pentru a crea un mediu de securitate și confort și pentru a diminua factorii de stres este indicat ca saloanele să aibă o capacitate de 4, maxim 6 paturi cu o temperatură de 18-20°C, să fie curate, liniștite și bine aerisite cu aer umidificat. Asistenta va completa o anexă la foaia de alimentație pe care o va trimite la blocul alimentar, astfel noul pacient va primi alimentația necesară încă din prima zi de internare. Bolnavilor li se acordă o pregătire preoperatorie și postoperatorie în vederea asigurării condițiilor optime necesare intervenției și a procesului de vindecare precum și pentru evitarea unor complicații grave și nedorite.

Asistenta observă și este obligată să consemneze aspectul general, înălțimea, greutatea, vârsta, aspectul tegumentelor și mucoaselor, faciesul și starea psihică a bolnavului. Ea va urmări necesitățile pacientului, manifestările de dependență în vederea satisfacerii acestora.

Se vor nota datele privind antecedentele familiale, chirurgicale și patologice ale pacientului precum și bolile care au influențat asupra anesteziei și intervenției (afecțiuni pulmonare, cardiace, diabet zaharat, epilepsie, etc.)

Asigurarea condițiilor igienice bolnavilor internați

a) Pregătirea patului și accesoriului

Patul trebuie să fie comod, să prezinte dimensiuni potrivite care să satisfacă atât cerințele de confort ale pacientului, cât și ale personalului de îngrijire. Trebuie să-i permită pacientului să se poată mișca în voie, să nu-i limiteze mișcările, să poată la nevoie să coboare din pat, să poată sta în poziție șezând, sprijinindu-și picioarele comod de podea. Patul trebuie să permită ca asistenta să poată efectua tehnicile de îngrijire, investigație și tratament cât mai comod. Patul trebuie să fie ușor de manipulat și curățat, prevăzut cu rotițe, dispozitiv de ridicare și la nevoie apărătoare.

Patul va fi acoperit cu un cearșaf, mușama și aleză. Pacientului i se oferă două perne și o pătură din lână moale, ușor de întreținut. Lenjeria trebuie să fie din bumbac cu cât mai puține cusături. Cearșaful trebuie să fie destul de mare pentru a intra sub saltea.

b) Schimbarea lenjeriei de pat

Pregătirea patului fără pacient: pentru schimbarea lenjeriei de pat avem nevoie de cearșaf simplu, cearșaf plic, două fețe de pernă, una-două paturi, două perne. După ce se îndepărtează noptiera de pe lângă pat se așează un scaun cu spătar la capătul patului. Pe scaun se așează, în ordinea întrebuințării, lenjeria curată, pernele, pătura, împăturite corect. Cearșaful se așează la mijlocul saltelei; se desface și se întinde o parte a cearșafului spre căpătâiul patului, cealaltă spre capătul opus. Cearșaful se introduce adânc sub saltea la ambele capete. Se execută colțul apoi se introduce sub saltea toată partea laterală a cearșafului. Se întinde bine cearșaful să nu prezinte cute. Dacă este nevoie se așează mușamaua și se acoperă cu aleza. Pernele se introduc în fețele de pernă curate și se așează pe pat.

Schimbarea lenjeriei cu pacientul în pat se efectuează atunci când starea pacientului nu permite ridicarea acestuia din pat. Această manevră se execută de obicei dimineața, înainte de curățenie, după măsurarea temperaturii, luarea pulsului și toaleta pacientului, dar la nevoie se execută de mai multe ori pe zi. În funcție de starea pacientului lenjeria se poate schimba în lungimea sau în lățimea patului.

c) Asigurarea igienei generale și corporale

Înaintea intervenției chirurgicale, bolnavul este capabil să își efectueze singur igiena corporală. În seara zilei precedente intervenției se face o baie generală a bolnavului și se va pregăti tubul digestiv pentru intervenție prin efectuarea unei clisme evacuatoare urmată de un duș. La pregătirea bolnavului pentru actul operator se va acorda atenție deosebită cavității bucale mai ales la cei care urmează să fie intubați. Se pregătește tegumentul regiunii pe care se va opera prin spălare cu apă și săpun, degresare și dezinfectare cu alcool. Dacă regiunea prezintă pilozități, acestea vor fi rase cu aparat de ras individual.

Regiunea astfel pregătită va fi protejată cu un pansament steril. Se îndepărtează bijuteriile bolnavului, proteza dentară dacă există. Bolnavul va fi îmbrăcat cu lenjerie curată, se verifică starea de curățenie în regiunile: inghinală , ombilic, axile, spații interdigitale, unghiile.

d) Efectuarea toaletei generale și pe regiuni a bolnavului imobilizat

Asistenta va colecta date referitoare la starea pacientului, dacă se poate spăla singur sau nu. Cu această ocazie se observă și starea tegumentelor și apariția unor eventuale modificări. Se verifică temperatura ambiantă (20-21°C) și se evită curenții de aer. Bolnavul va fi izolat cu un paravan de anturajul său. Se pregătesc în apropiere materialele necesare toaletei, schimbarea lenjeriei patului, lenjeriei bolnavului și materialele necesare pentru prevenirea escarelor.

Temperatura apei trebuie să fie la 37-38°C.

e) Observarea poziției bolnavului în pat

Adus de la sala de operație, bolnavul va fi așezat în pat și acoperit cu pături, fără pernă până la trezire. El va sta în decubit dorsal, cu capul întors într-o parte cu tăvița renală lângă cap pentru a capta eventualele vomismente.

Asistenta va supraveghea bolnavul până la completa sa trezire, trebuie să-și dea seama dacă operatul este prea palid, dacă este anormal agitat, dacă operatul este într-o stare gravă, dacă prezintă transpirații reci sau cianoză.

După trezirea bolnavului, asistenta îi va pune perna, îl va servi cu ceai sau apă dacă nu este contraindicat. În caz de indicații îi va umezi limba, buzele cu comprese ude.

După intervenții intraabdominale, în general, bolnavii tind să adopte o poziție antalgică de decubit dorsal cu genunchii flectați, numită poziție Fowler, aceasta fiind o poziție care asigură relaxarea musculaturii abdominale și deci ameliorează durerea locală.

f) Schimbarea poziției bolnavului și mobilizarea bolnavului

Schimbarea poziției poate fi activă sau pasivă, cu ajutorul asistentei. La mobilizarea pacientului trebuie respectate unele principii:

– sunt necesare două asistente

– prinderea pacientului se face precis și sigur

– exercițiile se fac întotdeauna înainte de mese

– aceste exerciții fizice trebuie intercalate cu exerciții de respirație

– mobilizarea se începe încet și se continuă în funcție de răspunsul fizic al pacientului

Scopul mobilizării este mișcarea pacientului în vederea prevenirii escarelor ce pot să apară din cauza imobilizării și pentru recâștigarea independenței. Schimbarea poziției pacienților imobilizați se face din 2 în 2 ore, masându-se zonele de presiune predispuse escarelor. Mobilizarea precoce a pacientului favorizează menținerea mobilității articulare, normalizarea tonusului muscular și stimulează metabolismul. De asemenea favorizează circulația sângelui, prevenind tromboflebitele și pneumoniile.

Bolnavii operați vor fi mobilizați precoce și gradat. La început se va efectua mobilizarea activă în pat înlăturându-se astfel contractura peretelui abdominal.

g) Captarea eliminărilor

Scop: observarea caracterelor fiziologice și patologice ale dejecțiilor precum și descoperirea modificărilor lor patologice în vederea stabilirii diagnosticului

Captarea urinei

Servirea urinarelor se face în mod asemănător cu a bazinetelor. După utilizare se golesc imediat, se spală la jet de apă caldă și se dezinfectează.

Nu trebuie ignorate cantitatea, culoarea, mirosul urinei; pot indica unele diagnostice.

Captarea sputei

Se face în recipiente spălate, sterilizate, uscate și în care se pune soluție lizol 3% sau fenol 2,5%, amestecată cu sodă caustică. Atunci când se recoltează în vederea unor analize de laborator nu se folosește dezinfectant. Se instruiește pacientul să nu înghită sputa, să nu o împrăștie, să folosească recipientul dat. I se asigură scuipători de rulaj pentru a se putea schimba la nevoie. După golire, se spală cu apă rece, apoi cu apă caldă, cu perii special ținute în soluție dezinfectantă. Se sterilizează zilnic prin fierbere sau autoclavare.

Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative

Una dintre cele mai importante sarcini ale asistentei e supravegherea funcțiilor vitale și vegetative și notarea acestora în foaia de observație, iar în cazul modificării bruște a acestora se anunță medicul.

Modificările funcțiilor vitale reflectă starea generală a bolnavului, precum și evoluția bolii.

Tulburările respiratorii vor constitui un indice important în stabilirea diagnosticului și aprecierea evoluției bolii. Ajută să recunoaștem precoce eventualele complicații și la formatarea unui prognostic. Din acest motiv, e foarte important ca asistenta să urmărească și să noteze respirația pacientului în foaia de temperatură cât mai precis. Pe foaia de temperatură notarea respirației se face cu un pix verde unindu-se apoi cu valoarea anterioară. Curba respiratorie se obține prin unirea valorilor obținute la fiecare măsurătoare, dimineața și seara. Pentru fiecare linie orizontală a foii de temperatură se socotește o resp/min. Asistenta medicală va urmări inspirațiile timp de 1 minut.

Expectorația reprezintă eliminarea sputei de pe căile respiratorii, sputa fiind totalitatea substanțelor ce se elimină din bronhii în timpul tusei.

Temperatura corpului în condiții fiziologice are valoarea de 36-37ºC, cu mici variații zilnice între 0,5º – 1ºC și e rezultatul proceselor oxidative din organism numite și termogeneză. Aprecierea exactă a temperaturii corpului se face cu ajutorul termometrului.

Tensiunea arterială reprezintă presiunea pe care sângele circulant o exercită asupra pereților arteriali. Este determinată de forța de contracție a inimii, de rezistența întâmpinată de sânge în artere, fiind dată de elasticitatea și calibrul sistemului vascular și de vâscozitatea sângelui.

Valorile normale ale tensiunii arteriale la un adult sănătos sunt: 115-140 mmHg maximă sau sistolică, și 75-90 mmHg minimă sau diastolică.

Pulsul reprezintă expansiunea ritmică a arterelor ce se comprimă pe un plan osos. Pulsul e sincron cu sistolele ventriculare. Valoarea normală a pulsului e între 60-80 pulsații/minut, înregistrând mici variații după vârsta, sexul și înălțimea individului. Asistenta are sarcina să noteze pulsul pacientului în foaia de temperatură de mai multe ori pe zi. Pulsul se notează cu un punct roșu pe linia corespunzătoare numărului de pulsații. Pentru obținerea graficului, măsurarea pulsului se face dimineața și seara, punctele obținute unindu-se printr-o linie roșie. Fiecare linie orizontală a foii de temperatură corespunde la 4 pulsații/minut.

Diureza e cantitatea de urină eliminată pe perioada de 24 de ore; prin urină se elimină din organism substanțe toxice provenite din metabolism. Cantitatea normală emisă variază între 1200-1800 ml/zi și densitatea normală între 1015-1025.

Alimentația pacientului

Alimentația activă se face în sala de mese sau în salon pe o masă sau la pat.

Alimentația pasivă se face persoanelor imobilizate la pat, în poziție șezând, sprijinit. În acest caz se folosește o măsuță specială care se fixează deasupra patului.

Un rol al asistentei medicale e supravegherea alimentației bolnavului. La servirea mesei bolnavul e încurajat, i se explică importanța nutriției în procesul de vindecare.

Bolnavii cu expectorații mai abundente și fetide au o poftă de mâncare scăzută; aceștia înainte de masă fac toaleta cavității bucale.

Mesele vor fi fracționate în cantități mici și dese.

Recoltarea produselor biologice și patologice

Recoltarea sputei: sputa e un produs ce reprezintă totalitatea secrețiilor ce se expectorează din căile respiratorii prin tuse.

Materiale necesare: cutie Petri sterile, pahar conic, scuipătoare specială sterilizată fără substanță dezinfectantă, batiste de hârtie, pahar cu apă.

Pregătirea bolnavului: se anunță bolnavul, se instruiește să nu înghită sputa, să nu o împrăștie, să expectoreze în vasul dat și să nu introducă în vas și salivă.

Tehnica: i se oferă paharul cu apă să își clătească gura. I se oferă vasul de colectare în funcție de examenul cerut. I se solicită bolnavului să expectoreze după un efort de tuse. Se colectează sputa matinală sau adunată din 24 h.

În astmul bronșic extrinsec, examenul microscopic al sputei pune în evidență eozinofile, cristale Charcot Leyden, spirale Curschmann și uneori corpi Creola, adică aglomerări de celule epiteliale descuamate și mucus.

În astmul bronșic intrinsec, în spută predomină polinuclearele neutrofile și bacterii, iar examenul bacteriologic pune în evidență agenții infecțioși în cauză.

Explorarea radiologică a toracelui

Examenul radiologic e un important semn de eliminare sau descoperire a altor boli pneumonice, el constituind infirmarea diagnosticului de astm.

1. Radioscopia și radiografia – dau o imagine asupra modificărilor petrecute la nivelul plămânilor și inimii.

Se anunță bolnavul și i se explică condițiile în care se face examinarea. Bolnavul va fi condus la serviciul de radiologie. Se explică bolnavului cum trebuie să se comporte în timpul examinării. Va efectua câteva mișcări de respirație, iar radiografia se face în apnee după o inspirație profundă.

Se dezbracă complet regiunea toracică. Părul lung al femeilor se leagă pe creștetul capului, se îndepărtează obiectele radioopace. Se așează bolnavul în poziție ortostatică cu mâinile pe șolduri și coatele aduse înainte fără să ridice umerii în spatele ecranului cu pieptul apropiat de ecran sau caseta care poartă filmul. Când poziția verticală e contraindicată, se așează bolnavul în poziție șezând sau în decubit. În timpul examenului radiologic se ajută bolnavul să ia pozițiile cerute de medic.

După examinare bolnavul va fi ajutat să se îmbrace și va fi condus la pat. Se notează în foaia de observație examenul radiologic efectuat și data.

2. Bronhografia – reprezintă explorarea radiologică a arborelui traheobronșic cu ajutorul unei substanțe de contrast (lipiodol sau iodipin) cu ajutorul sondei Metras.

Materiale necesare: medicamente sedative (fenobarbital, atropine), anestezice, sondă Metras sterilă, substanțe de contrast (lipiodol sau iodipin – liposolubile, ioduron B sau diiodunol – hidrosolubile), expectorante și calmante ale tusei, scuipătoare.

Se anunță bolnavul și i se explică necesitatea tehnicii. Se anunță bolnavul să nu mănânce în dimineața examinării.

Cu 1-3 zile înainte se administrează bolnavului medicamente expectorante. În ajunul examinării se administrează o tabletă de fenobarbital sau alte medicamente similare. Cu 30` înaintea examinării se administrează atropină pentru a reduce secreția salivei și a mucusului din căile respiratorii, medicamente, calmante pentru tuse. Bolnavul va fi ajutat să se dezbrace și va fi așezat în decubit dorsal puțin înclinat spre partea care trebuie injectată. Medicul efectuează anestezia căilor respiratorii. Reușita examinării depinde de calitatea anesteziei.

Introduce sonda Metras în arborele bronșic și apoi substanța de contrast ușor încălzită, încet, cu o presiune moderată. În timpul injectării substanței de contrast bolnavul va fi ajutat să își schimbe poziția decubit ventral, dorsal, lateral (drept și stâng). În timpul examinării radiologice se așează bolnavul în poziție Trendelemburg pentru a se evidenția și arborele bronșic din părțile superioare ale plămânilor, apoi se așează bolnavul cu toracele moderat ridicat pentru a se evidenția bronhiile mijlocii și inferioare.

După examinare se ajută bolnavul să se îmbrace și va fi condus la pat. Va fi avertizat să nu mănânce și a nu bea timp de 2 ore până când încetează efectul anestezicului. Va fi atenționat să colecteze în scuipătoare substanța de contrast care se elimină prin tuse. Nu se înghite deoarece produce o intoxicație cu iod. Refularea substanței de contrast și pătrunderea ei în stomac trebuie evitată deoarece poate fi resorbită producând intoxicații.