PACIENTUL MINOR ȘI GARANTAREA DREPTULUI LA TRATAMENT CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV. DR. ALEXANDRA ENACHE TIMIȘOARA 2019 DEPARTAMENT DE STUDII… [307051]

Licență

PACIENTUL MINOR ȘI GARANTAREA DREPTULUI LA TRATAMENT CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV. DR. ALEXANDRA ENACHE TIMIȘOARA 2019 DEPARTAMENT DE STUDII… [307051]

Byadmin ianuarie 1, 2024

[anonimizat]: PROF. UNIV. DR. ALEXANDRA ENACHE

TIMIȘOARA

2019

DEPARTAMENT DE STUDII MASTERALE

PROGRAM MASTERAL: [anonimizat]: PROF.UNIV. DR. ALEXANDRA ENACHE

TIMIȘOARA

2019

Cuprins

Introducere 4

I. Partea generală

Capitolul 1. Drepturile umane și valorile în îngrijirea sănătății 6

1.1. Informarea 7

1.2. Consimțământul informat 7

1.3. Confidențialitatea și intimitatea 9

1.4. Îngrijire și tratament 10

Capitolul 2. Legislația privind drepturile copilului 12

Capitolul 3. Obligațiile familiei biologice și alternative în îngrijirea copilului 25

Capitolul 4. Instituții și servicii cu atribuții în protecția copilului 29

4.1. [anonimizat]. 30

4.2. Copiii lăsați în grija statului 33

Capitolul 5. Mijloace de garantare a sănătății și bunăstării copilului 37

Capitolul 6. Rolul Ministerului Sănătății în menținerea și promovarea sănătății copiilor 39

6.1. Alocarea resurselor 41

II. Partea specială

Capitolul 7. [anonimizat], a copiilor 45

7.1. Accesul la educație 48

Capitolul 8. Probleme ale medicinii preventive legate de vârsta copilăriei 53

Concluzii 60

Bibliografie 61

[anonimizat], recunoașterea demnității inerente și a [anonimizat].

Ținând cont de faptul că popoarele Națiunilor Unite au reafirmat în Cartă credința lor în drepturile fundamentale ale omului și în demnitatea și valoarea persoanei umane și s-au hotărât să promoveze progresul social și standardele mai bune ale vieții într-o libertate mai mare.

[anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat], culoarea, sex, limbă, religie, [anonimizat], proprietate, [anonimizat], în Declarația Universală a [anonimizat] a proclamat că copilăria are dreptul la îngrijire medicală și asistență specială. [anonimizat] a copiilor, ar trebui să beneficieze de protecția și asistența necesară pentru a-și putea asuma pe deplin responsabilitățile.

[anonimizat] a [anonimizat]-[anonimizat]-o [anonimizat].

Considerând că copilul ar trebui să fie pe deplin pregătit să trăiască o [anonimizat], toleranței, libertății, egalității și solidaritate.

Având în vedere faptul că necesitatea acordării de îngrijiri speciale copilului a fost stabilită în Declarația de la Geneva a Drepturilor Copilului din anul 1924 și în Declarația drepturilor copilului, adoptată de Adunarea Generală la 20 noiembrie 1959 și recunoscută în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în Pactul internațional privind drepturile civile și politice, Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale, instrumentele agențiilor specializate și organizațiilor internaționale care se ocupă de bunăstarea copiilor, având în vedere că, așa cum este indicat în Declarația drepturilor copilului, „copilul, datorită imaturității lui fizice și mintale, are nevoie de măsuri speciale de protecție și îngrijire, inclusiv protecție juridică adecvată, înainte și după naștere”.

Reamintind prevederile Declarației cu privire la principiile sociale și juridice privind protecția și bunăstarea copiilor, cu referire specială la plasamentul și adopția la domiciliu la nivel național și internațional.

Regulile minime standard ale Organizației Națiunilor Unite pentru administrarea justiției juvenile și Declarația privind protecția femeilor și copiilor în situații de urgență și în conflicte armate, recunoscând că în toate țările lumii există copii care trăiesc în condiții extrem de dificile și că acești copii au nevoie de o atenție deosebită, luând în considerare importanța tradițiilor și valorilor culturale ale fiecărui popor pentru protecția și dezvoltarea armonioasă a copilului, recunoscând importanța cooperării internaționale pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale copiilor din fiecare țară, în special în țările în curs de dezvoltare.

I Partea generală

Capitolul 1.

Drepturile umane și valorile în îngrijirea sănătății

Instrumentele vor fi întelese în sens specific, cu aplicare la domeniul îngrijirii sănătății și se va reține faptul că valorile umane prezentate în aceste instrumente vor fi reflectate în sistemul de îngrijire a sănătății .

De asemenea, trebuie reținut faptul că acolo se impun limitări excepționale ale drepturilor pacienților, ele trebuie să fie în acord cu documentele privind drepturile omului, având o bază largă, în conformitate cu legislația țării.

Se poate observa că drepturile specificate mai jos incumbă o răspundere corespunzătoare față de grija pentru sănătate, și drepturile lor.

Fiecare are dreptul de a fi respectat ca ființă umană.

Fiecare persoană are dreptul la autodeterminare.

Fiecare are dreptul la integritate fizică și mintală și la securitatea persoanei sale.

Fiecare are dreptul de a pretinde respectarea intimității sale.

Fiecare are dreptul la respectarea valorilor sale morale și culturale și convingerilor sale filozofice.

Fiecare are dreptul la o protecție corespunzătoare a sănătății, urmând atingerea nivelului personal optim de sănătate.

1.1. Informarea

Informația privind serviciile de sănătate și modalitatea optimă de utilizare a acestora vor fi puse la dispoziția pacientului pentru ca toți cei interesați să poată beneficia de ele.

Pacienții au dreptul de a fi informați complet asupra stării de sănătate, inclusiv al elementelor medicale, asupra procedurilor medicale propuse, riscurilor potențiale și beneficilor pe care le incumbă fiecare procedură medicală propuse de medicul specialist, riscurile medicale potențiale și beneficiilor pe care le incumbă fiecare procedură medicală, asupra alternativelor la procedurile propuse, inclusiv a efectului refuzului tratamentului medical de specialitate, asupra diagnosticului medical, prognozei și progresului tratamentului medical de specialitate.

Informația medicală va fi comunicată pacientului, numai în mod excepțional, cât există motive serioase să se creadă ca informația medicală, fără a avea un efect pozitiv, ar putea produce pacientului un rău foarte mare. Informația trebuie comunicată pacientului într-un mod corespunzător capacității sale de înțelegere, minimalizând utilizarea terminologiei tehnice de strictă specialitate. Dacă pacientul nu vorbește aceeași limbă sau nu comunică, i se va asigura o formă de traducere.

Pacientul are dreptul de a fi informat, la cererea expresă.

Pacienții au dreptul de a alege cine trebuie informat în numele lor (cu excepția pacientului minor).

Atunci când sunt internați într-o unitate de îngrijire a sănătății, pacienții trebuie informați asupra identității și statutului profesional al personalului de îngrijire a sănătății care le acordă asistență medicală și asupra regulilor și reglementărilor de rutină la care trebuie să se supună pe durata internării și îngrijirii medicale.

Pacienții trebuie să aibe dreptul de a cere sau a primi rezultatul scris al diagnosticului, tratamentului și îngrijirii lor la externarea într-o unitate de îngrijire medicală.

1.2. Consimțământul informat

Constituie o condiție preliminară pentru orice intervenție medicală.

Un pacient are dreptul de a refuza sau de a opri o intervenție medicală. Implicațiile refuzului sau ale opririi unei intervenții vor fi explicate în detaliu pacientului/ aparținătorilor.

Atunci când pacientul este incapabil să-și exprime voința și este necesară intervenția medicală de urgență, consimțământul poate fi presupus, dacă nu există elemente exprimate anterior de pacient, care să ateste refuzul consimțământului informat.

Atunci când este necesar consimțământul unui reprezentant legal, iar intervenția este necesară de urgență, actul medical poate fi făcut, dacă nu este posibil să obțină la timp consimțământul reprezentantului legal.

Atunci când consimțământul reprezentantului legal este solicitat, pacienții minori sau adulți vor fi totuși incluși în procesul de luare a deciziilor medicale în măsura posibilităților permise de situația lor.

Dacă reprezentantul legal refuză să își dea consimțământul informat, iar medicul sau asistentul medical generalist/ asistentul medical este de părere că intervenția medicală este în înțelesul pacientului, decizia trebuie sa fie solicitată unui tribunal sau unei alte forme de arbitraj.

În orice situație în care pacientul este incapabil să-și dea consimțământul informat și unde nu există un reprezentant legal sau un reprezentant desemnat de pacient în acest scop, vor fi luate măsuri corespunzătoare pentru a asigura un proces de înlocuire a deciziei medicale, ținându-se seama în cea mai mare măsură posibilă de cele cunoscute, privind dorințele probabile pacientului.

Consimțământul pacientului este necesar pentru prezentarea sau utilizarea tuturor componentelor corpului uman. Consimțământul poate fi presupus atunci când este vorba de utilizarea acestor componente (substanțe) în timpului diagnosticului, tratamentului sau îngrijiri pacientului respectiv.

Consimțământul informat al pacientului este necesar pentru participarea la procesul de învățământ medical.

Consimțământul informat al pacientului este o condiție preliminară pentru participarea la cercetarea științifică. Toate protocoalele trebuie supuse procedurilor etice corespunzătoare.

Astfel de cercetări nu pot fi efectuate cu cei care nu sunt capabili să-și exprime voința, dacă nu a fost obținut consimțământul unui reprezentant legal, iar cercetarea nu este în interesul pacientului.

Ca excepție de la cerea de aplicare în interesul pacientului, o persoană cu incapacitate poate fi inclusă intr-o cercetare observațională care nu este în beneficiul pacientului său direct sau indirect, cu condiția ca această persoană să nu aibă obiecții, riscul sau efortul său să fie minim, cercetarea să aibă o valoare semnificativă și să nu existe metode alternative la alți subiecți de cercetare disponibili.

1.3. Confidențialitatea și intimitatea

Toate informațiile medicale privind starea de sănătate a pacientului, condiția sa medicală, diagnosticul, progresul și tratamentul, precum și alte informații de natură personală vor fi prestate în regim de confidențialitate, chiar și după moartea pacientului.

Informația confidențială poate fi divulgată numai cu consimțământul explicit al pacientului, al reprezentantului legal sau când există dispoziții judiciare exprese în acest sens.

Consimțământul este presupus atunci când divulgarea se face către un alt membru al personalului de îngrijire, implicat în tratamentul pacientului.

Toate datele identificate a pacientului trebuie protejate. Protecția datelor trebuie să fie corespunzătoare manierei de stocare a acestora. Substanțele umane din care pot fi derivate date identificabile trebuie protejate ca atare.

Pacienții au dreptul de a avea acces la fisele lor medicale sau la orice evidențe legate de diagnosticul, tratamentul și îngrijirea lor, și de a primi o copie după dosarul și fișele lor medicale sau părți din acestea. Astfel de date exclud datele care primesc o terță persoană.

Pacienții au dreptul de a solicita corectarea, completarea, eliminarea, clarificarea și/sau aducerea la zi a datelor personale și medicale care sunt necorespunzătoare sau depășite care nu sunt relevante pentru diagnostic, tratament și îngrijire.

Nu este admisă intervenția în viața particulară a pacientului sau viața de familie, decât în cazul în care, pe lângă consimțământul pacientului, acesta poate fi justificată ca necesară diagnosticului, tratamentului sau îngrijirii pacientului.

Intervențiile medicale pot fi efectuate numai atunci când există respectul necesar față de intimitatea pacientului. Acesta înseamnă că o intervenție poate fie efectuată numai în prezența acelor persoane care sunt necesare acesteia, dacă pacientul nu a solicitat astfel.

Pacienții internați în unități medicale au dreptul la facilități fizice care să le asigure dreptul la intimitate, îndeosebi în situațiile în care li se acordă îngrijire personală, examinări sau tratament.

1.4. Îngrijire și tratament

Fiecare pacient are dreptul de a primi o îngrijiri medicale de specialitate corespunzătoare cerințelor de sănătate, inclusiv o asistență medicală preventivă și alte măsuri pentru promovarea sănătății pacientului.

Serviciile medicale trebuie să fie accesibile permanent și în mod echitabil, fără discriminări, în conformitate cu resursele financiare umane și materiale disponibile într-o societate dată.

Pacienții au dreptul colectiv la o formă de reprezentare la fiecare nivel al sistemului de îngrijire a sănătății, în probleme privind planificarea și evaluarea serviciilor, inclusiv gama, calitatea și prestarea îngrijirilor acordate.

Pacienții au dreptul la continuitate în îngrijire, inclusiv cooperare între toți cei care acordă servicii de îngrijire a sănătății și /sau unitățile medicale care pot fi implicate în diagnosticul, tratamentul sau îngrijirea lor.

În condițiile în care personalul medical trebuie să aleagă pacienții potențiali pentru un anumit tratament pentru care nu există suficiente posibilități de acoperire a cererii, toți pacienții respectivi au dreptul la o procedură de selecție corectă pentru tratament.

Alegerea trebuie să fie bazată pe criterii medicale și să fie făcută fără discriminare.

Pacienții au dreptul să își aleagă și să-și schimbe medicul curant sau alt personal de îngrijire a sănătății sau unitatea medicală, cu condiția ca această alegere să fie compatibilă cu modul de funcționare a sistemului de îngrijire a sănătății.

Pacienții au dreptul de a fi tratați cu demnitate și respect în legătură cu diagnosticul, tratamentul medical și îngrijirea lor în respect.

Pacienți au dreptul la ușurarea suferințelor lor în conformitate cu stadiul actual al dezvoltării științei.

Pacienții au dreptul la o îngrijire umană și dreptul de a muri cu demnitate.

Exercitarea setului de drepturi stipulat în această lucrare implică stabilirea unor măsuri corespunzătoare în acest scop.

Dreptul de a se bucura la aceste drepturi trebuie asigurat fără discriminare.

În exercitarea acestor drepturi, pacienții vor fi supuși numai acelor limitări care sunt compatibile cu instrumentele privind drepturile omului și în conformitate cu procedura medicală prevăzută de lege.

În cazul în care pacientul nu poate dispune de drepturile mai sus menționate, aceste drepturi vor fi exercitate prin reprezentantul legal, de regulă părinții copilului.

Pacienții trebuie să aibă acces la toate informațiile și sfaturile care să le dea posibilitatea să-și exercite drepturile stipulate. Acolo unde pacientul simte că nu i-au fost rezolvate problemele, să beneficieze de consultanță pentru a depune plângere.

Capitolul 2.

Legislația privind drepturile copilului

În dreptul internațional, Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului (CDC) prevede în articolul 1 că „prin copil se înțelege ori ce ființă umană sub vârsta de 18 ani”. Acesta este parametrul juridic utilizat în prezent pentru a defini noțiunea de copil, inclusiv în Europa.

În dreptul UE, nu exista o definiție oficială unică a termenului „copil” în tratate, legislație sau jurisprudență. Această definiție poate varia considerabil în legile UE, în funcție de contextul reglementării. De exemplu, legislația care reglementează dreptul la liberă circulație al cetățenilor Uniunii și al membrilor familiilor acestora definește copiii drept „descendenții direcți în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreținere”, adoptând practic o noțiune bazată pe relații biologice și economice, și nu pe ideea de minoritate.

Unele acte legislative ale UE acordă drepturi diferite copiilor în funcție de vârstă.

De exemplu, Directiva 94/33/CE privind protecția tinerilor la locul de muncă (Directiva privind lucrătorii tineri), care reglementează accesul copiilor la încadrarea oficială în muncă pe teritoriul statelor membre ale UE și condițiile aferente, distinge între „tineri” (termen generic pentru toate persoanele în vârstă de până la 18 ani), „adolescenți” (orice tânăr în vârstă de cel puțin 15 ani și de cel mult 18 ani, care nu mai face obiectul școlarizării obligatorii pe bază de program integral) și „copii” (definiți ca tinerii care nu au atins vârsta de 15 ani, a căror încadrare oficială în muncă este, în cele mai multe cazuri, interzisă).

Alte domenii din dreptul UE, în special cele în care acțiunile UE le completează pe cele ale statelor membre (cum ar fi securitatea socială, imigrația și educația) permit dreptului național să stabilească cine are statutul de copil. În aceste contexte, se adoptă în general definiția din CDC

În dreptul Consiliului Europei (CoE), majoritatea actelor juridice referitoare la copii adoptă definiția copilului din CDC. Exemple includ articolul 4 litera (d) din Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane sau articolul 3 litera (a) din Convenția Consiliului Europei privind protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale (Convenția de la Lanzarote).

În jurisprudența sa, CEDO a adoptat definiția copilului prevăzută în CDC8, acceptând criteriul vârstei mai mici de 18 ani. Același lucru este valabil și în cazul Cartei sociale europene (CSE) și al interpretării acesteia de către Comitetul European al Drepturilor Sociale (CEDS).

.

Drepturile omului în strânsă legătură cu acestea, drepturile copilului sunt universale.

Acesta este angajamentul care le face să rămână în picioare sau să nu fie respectate.

Sunt indivizibile, nu pot fi preschimbate și nici limitate doar la stadiul de folclor politic al lumii occidentale.

Drepturile omului sunt drepturi naturale – sunt nealienabile. Prin urmare, nici o autoritate statală nu are puterea de acorda sau de a interzice drepturile omului, ci trebuie, mai curând, să le recunoască și să le protejeze. Implicația drepturilor omului este că statul servește individul și nu invers. Se aplică fiecărui om, indiferent de vârstă, sex, origine etnică, naționalitate și așa mai departe.

Cu toate acestea, drepturile omului înseamnă și niște răspunderi. De exemplu, drepturile la libertate ale unei persoane trebuie să fie puse în balanță cu cele ale celorlalți semeni ai săi: sfera mea de libertăți nu poate fi extinsă pe cheltuiala celorlalți.

De exemplu, libertatea de exprimare nu include dreptul de a-i insulta pe ceilalți. În anumite țări, libertatea de a avea proprietăți, cu referire la proprietatea asupra fabricilor și a mijloacelor de producție, este limitată prin lege la controlul deciziilor conducerii referitoare la siguranța slujbelor angajaților. Întrebările legate de echilibrarea și restricționarea drepturilor omului reprezintă o permanentă sursă de probleme și procese care trebuie să fie soluționate prin decizii politice și/sau prin jurisdicția constituțională. Acest lucru explică, de asemenea, de ce diferitele „tipuri” de drepturi ale omului, ca atare, au apărut în cadrul democrațiilor mondiale.

Capitolul 3

Obligațiile familiei biologice și alternative în îngrijirea copilului

Copilul minor este singura cerință impusă de legiuitor descendentului minor și aceasta se prezumă iuris tantum pe toată durata minorității.

Copilul minor care obține venituri întreținerii sale nu poate pretinde întreținere; dacă acestea acoperă numai în parte starea de nevoie, părinții sunt obligați să întrețină proporțional cu nevoia copilului minor.

Obiectul obligației de întreținere constă în asigurarea mijloacelor necesare pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului.

Obligația de întreținere a părinților minorului are caracter complex, având ca finalitate atât procurarea mijloacelor necesare traiului cât și asigurarea condițiilor materiale impuse de procesul de formare a copilului prin școlarizare și pregătire profesională;

Data de la care se datorează întreținerea de regulă, întreținerea copilului minor se înfăptuiește voluntar de către părinți prin conviețuirea în cadrul aceleiași familii. Atunci când executarea acestei obligații se va face prin intervenția instanței judecătorești, întreținerea se datorează de la data cererii de chemare în judecată.

Prin excepție, se poate stabili pensie de întreținere pentru o perioadă anterioară cererii de chemare în judecată dacă promovarea acțiunii a fost întârziată din cauze imputabile debitorului.

În caz de divorț, întreținerea se datorează tot de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Dacă pensia cuvenită copilului minor a fost stabilită print-o hotărâre anterioară pronunțării divorțului, instanța investită cu soluționarea divorțului este datoare să se pronunțe cu privire la obligația de întreținere a părintelui și va dispune obligația părintelui-debitor cu începere de la data pronunțării hotărârii de divorț.

Copilul din afara căsătoriei a cărui paternitate a fost stabilită pe cale judiciară, poate solicita întreținerea tatălui de la data introducerii cererii în stabilirea paternității. Părintele care a suportat în întregime cheltuielile de întreținere are dreptul la despăgubiri.

Cuantumul obligației de întreținere se stabilește având în vedere prevederile legale și se stabilește în funcție de plafoane maximale din câștigul de muncă al celui obligat:

până la o pătrime pentru un copil;

până la o treime pentru doi copii;

până la jumătate pentru trei sau mai mulți copii.

Aceste plafoane nu sunt fixe. La stabilirea cuantumului de întreținere, instanța va ține cont de plafoanele maximale legale, dar și de nevoia creditorului și mijloacele debitorului, întinderea obligației legale de întreținere, felul și modalitățile concrete de executare, precum și contribuția fiecărui părinte se vor stabili pe cale judiciară doar dacă există neînțelegeri între părinți.

Prin urmare, convențiile intervenite între părinți sunt licite atât timp cât nu sunt atinse interesele copilului.

În caz de divorț, orice convenție a soților cu privire la pensia de întreținere este supusă încuviințării instanței. La determinarea cuantumului întreținerii, instanța va ține seama de mijloacele ambilor părinți, în sensul că va avea în vedere ce poate asigura din mijloacele sale părintele căruia i s-a încredințat copilul.

În toate cazurile instanța va fixa o sumă concretă la care e ținut debitorul și nu va indica o cotă din câștigul din muncă al acestuia.

Determinarea câștigurilor din muncă ale debitorului se face pe baza salariului mediu și a celorlalte venituri din muncă cu caracter de continuitate, obținute în ultimele șase luni premergătoare obligării la plată.

Caracterul solidar al obligației legale de întreținere a părinților față de copiii lor minori ca regulă generală, obligația legală de întreținere e divizibilă atât activ, cât și pasiv.

Legea prevede cinci excepții de la regula divizibilității; această obligație de întreținere este, sub aspect pasiv, solidară.

Ambii părinți sunt datori să contribuie, fiecare proporțional cu mijloacele de care dispune, la cheltuielile legate de creșterea, educarea și pregătirea profesională a copilului lor.

Oricare dintre părinți poate fi urmărit pentru întreaga creanță a întreținerii, iar părintele care a executat în întregime prestația, are la îndemână o acțiune în regres împotriva celuilalt părinte pentru partea care îi revine acestuia. Copilul beneficiază de un regim asemănător celui aplicabil descendentului minor:

Copilul minor la a cărei întreținere a contribuit părintele firesc este obligat a continua întreținerea copilului cât timp acesta e minor, dacă părinții săi firești au decedat, dispărut sau sunt în nevoie.

Textul se aplică și copilului adoptat; obligația este imperativă și subsidiară; obligația debitorului se stinge odată cu majoratul beneficiarului.

La rândul său copilul întreținut timp de zece ani poate fi obligat la întreținerea părintelui vitreg care a prestat singur întreținerea.

Copilul minor luat spre creștere fără îndeplinirea formelor cerute de lege pentru adopție are caracter subsidiar și este condiționată de faptul luării unui copil spre creștere, fără a-l adopta.

Odată îndeplinită condiția, obligația de întreținere dobândește și caracter imperativ.

Obligația e unilaterală, fiind instituită exclusiv în interesul copilului; se stinge la împlinirea vârstei de 18 ani de către creditor.

Copilul minor este îndreptățit la întreținerea moștenitorilor persoanei care a fost obligată la întreținere sau a persoanei care, fără a avea obligația legală a dat această întreținere .

Obligația de întreținere e instituită imperativ în sarcina moștenitorilor universali și cu titlu universal, care vor presta întreținerea numai în limita valorii bunurilor moștenite.

Dacă sunt mai mulți moștenitori, debitorii vor fi ținuți în solidar la executarea prestațiilor.

Obligația are caracter imperativ și subsidiar și se stinge prin împlinirea vârstei de 18 ani a creditorului.

Dreptul la întreținere al descendentului major aflat în continuarea studiilor.

Descendentul major beneficiază de dreptul la întreținere numai dacă dovedește starea de nevoie în care se găsește determinată de incapacitatea de a munci.

Întrucât nu există reglementări legale exprese privitoare la dreptul la întreținere al descendentului major aflat în continuarea studiilor, literatura și practica judiciară (decretul de îndrumare nr. 2/1971 a Plenului Tribunalului Suprem) au statuat în sensul că părinții sunt obligați a da întreținere copiilor deveniți majori și aflați în continuarea studiilor, dar fără a depăși vârsta de 25 ani.

Nu prezintă importanță dacă sunt urmate cursurile unei instituții de învățământ particulare sau de stat, sau dacă frecventează o unitate de învățământ superior sau o școală profesională.

În ceea ce privește cuantumul întreținerii obligațiile de întreținere revin ambilor părinți chiar dacă sunt separați în fapt sau divorțați.

Instanța va ține seama de bursa acordată descendentului major. Pensia stabilită poate fi superioară sau inferioară celei acordate în timpul minorității.

Dacă cel ce pretinde întreținere beneficiază de întreținere completă din partea instituției de învățământ pe întreaga durată a școlarizării, nevoile descendentului vor fi apreciate în consecință, astfel încât obligația părinților va fi redusă până la nivelul real al nevoilor copilului.

Cât privește calitatea rezultatelor la învățătură dreptul la întreținere există chiar dacă descendentul major a înregistrat multe eșecuri, dar ulterior a manifestat stăruință în finalizarea pregătirii profesionale.

Capitolul 4

Instituții și servicii cu atribuții în protecția copilului

Fondul Internațional pentru Urgențe al Copiilor al Națiunilor Unite (UNICEF) a fost creat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în anul 1946.

În anul 1953 numele UNICEF fost scurtat la Fondul pentru copii Națiunilor Unite, dar este în continuare cunoscut sub acronimul său popular. Cu sediul în New York UNICEF oferă asistență umanitară și pentru dezvoltarea copiilor și mamelor lor din țările în curs de dezvoltare .

Este o agenție fondată prin voluntariat care îsi desfășoară activitatea datorită fondurilor guvernamentale și donaților private.

UNICEF are în principal cinci priorități de bază: supraviețuirea și dezvoltarea copiilor, copiii cu HIV/SIDA și politici, pledoarii și parteneriate.

Aceste priorități includ copilăria mică, preocupările privind urgențele și dezvoltarea micii copilării, sănătatea, vaccinarea, nutriția, mama și copilul, asigurarea apei, igienei și competențele parenterale.

UNICEF consideră că educația este un drept fundamental la care are dreptul fiecare copil. Este un drept esențial în aceleași măsură pentru dezvoltarea indivizilor și a societăților și în ajută sa-si deschidă calea pentru un viitor de succes și productiv.

Toți copiii merită o educație de calitate bazată pe drepturile fundamentale ale omului și îndărătnicia în conceptul egalității de gen iar acest lucru va crea un val de oportunități care vor avea un efect benefic asupra generaților viitoare de copii.

UNICEF face apel pentru o educație de bază de calitate pentru toți copiii, cu accent pe egalitatea de gen și pe eliminarea disparităților de toate tipurile.

Printr-o serie de programe și inițiative inovatoare, UNICEF se concentrează asupra celor mai dezavantajați copii din lume: copiii excluși, vulnerabili sau dispăruți. În colaborare cu mai mulți parteneri locali și internaționali, UNICEF lucrează pentru a atinge obiective în materie de educație și egalitate de gen stabilite în cel de-al șaselea Obiectiv de Dezvoltare al Mileniului și în Declarația referitoare la educația pentru toți și se străduiește să determine modificări structurale majore, necesare pentru a se ajunge la justiție socială și echitate pentru toți.

Prea mulți copii părăsesc școala sau primesc o educație punctuală și neregulată . Fiecare dintre acești copii au vise pe care nu le va putea realiza niciodată dacă potențialul lor nu va atinge maximul niciodată.

UNICEF insistă asupra faptului că indiferent de perioada de criză sau pace în orașe sau statele îndepărtate, trebuie să ne concentrăm pe a realiza un scop fundamental, non-negociabil: o educație de calitate pentru toți copiii.

4.1. Protecția copilului împotriva violenței, exploatării și abuzului

Toți copiii au dreptul de a fi protejați împotriva violenței, a exploatării și abuzului .

În acest fapt milioane de copii din întreaga lume și din mediile socio-economice, de toate vârstele, de toate religiile și culturile suferă zilnic din cauza abuzului, a exploatării și violenței.

Alte riscuri la care sunt expuși copiii sunt asociate cu viața și munca pe stradă, cu viața într-o instituție pentru copii instituționalizați, în detenție și în comunitățile în care inegalitățile, șomajul și sărăcia sunt foarte grave.

Dezastrele naturale, conflictele armate și dislocările de populație pot reprezenta riscuri suplimentare pentru copii. Cei refugiați, strămutați în interiorul propriilor țări și copiii migrați neînsoțiți fac de asemenea parte din categoria populațiilor expuse grav riscului .

Vulnerabilitatea este asociată cu vârsta, copiii mai mici fiind cei mai expuși riscului.

Din această analiză se poate decide dacă, de exemplu, sărăcia, sănătatea precară sau lipsa de protecție judiciară sunt abordate în mod adecvat și pornind de la această analiză se pot dezvolta noi abordări în materie de politică și să se conceapă acțiuni vizând îmbunătățirea rezultatelor programelor de guvernare socială, economice și democratice pentru copii și femei.

UNICEF supune politicile naționale și internaționale unui examen minuțios privind respectarea standardelor și normelor stabilite de Convenția cu privire la drepturile copilului și Convenția privind eliminarea tuturor fenomenelor de discriminare a femeilor.

Această analiză este împărtășită cu partenerii, inclusiv monitorizare, cum ar fi Comitetul pentru drepturile Copilului, astfel încât drepturile copilului să fie în centrul dezbaterilor politice la nivel global și național și să existe programe de reducere a sărăciei și dezvoltare umană.

UNICEF România început activitatea în anul 1991, de atunci, colaborează cu o gamă largă de păreri, printre care se numără și guvernul, organizații nonguvernamentale, copii și adolescenți, alți agenți al Națiunilor Unite și donatori.

În România, UNICEF promovează drepturile copilului și susține sănătatea și nutriția copilului, educația de calitate și protecția copiilor împotriva violenței, neglijării, exploatării.

În prezent UNICEF activează și în țara noastră România pe baza unui acord de parteneriat semnat de Guvernul României. Programul de țară menține și dezvoltă agenda legată de drepturile copilului în contextul apartenenței României la Uniunea Europeană și de expertiză și capacitatea UNICEF la nivel global, regional și local.

Programul se concentrează pe reducerea disparităților si realizarea echității și incluziunii sociale a copiilor vulnerabili. Prin acest parteneriat se urmărește sprijinirea autorităților pentru a exercita o bună guvernare care să ducă la reducerea deprivărilor în rândul copiilor, la întâlnirea parteneriatului cu societatea civilă și sectorul privat, care pot să contribuie cu resurse suplimentare pentru copii.

Valoarea adăugată de către UNICEF este dată de capacitatea organizației de a folosi experiență globală, regională și națională pentru sprijini dezvoltarea și implementarea de politici adecvate și sustenabile.

UNICEF se poziționează ca un partener ce acordă asistență tehnică pentru generarea de dovezi pe care se bazează alegerea unor politici care să accelereze reformele, să se genereze resurse, să fie constituite parteneriate și totodată să fie mobilizată voința politică. Toate contribuie la realizarea drepturilor copiilor, în special a celor mai defavorizați și marginalizați.

Scopul general al parteneriatului este acela de a opri deteriorarea situației copiilor și familiilor afectate de criza economică,de a inversa această tendință și de a accelera realizarea universală a drepturilor copilului. Accentul cade pe copiii vulnerabili care trăiesc în comunitățile marginalizate cu o numeroasă populație aparținând minorităților și în zonele cele mai vulnerabile și mai defavorizate, unde sărăcia este larg răspândită, școlarizarea este precară, iar familiile sunt în risc social mai ridicat.

Adaptarea sistemelor publice și schimbarea normelor sociale în vederea incluziunii copiilor care aparțin minorităților și comunităților dezavantajele poate oferi o serie de bune practici și lecții care ar putea pune bazele unei cooperări orizontale și ar putea fi diseminate altor țări. Parteneriatul va promova o cultură a drepturilor și a alianțelor de care vor beneficia toți copiii și care va dezvolta gradul de echitate și solidaritate la nivelul țării.

În acest program de țară, UNICEF contribuie la reducerea excluziunii sociale și a disparităților în rândul copiilor marginalizați, facilitând accesul acestora la servicii de educație, de dezvoltare timpurie, sănătate și protecție prin eliminarea principatelor obstacole instituționale și societale de la nivelul local.

Promovarea drepturilor copilului prin exercitarea unei bune guvernări de către autoritățile publice de la nivel local și central, în parteneriat cu societatea civilă, organizațiile internaționale și sectorul privat.

UNICEF pune în dispoziție expertiza pentru :

☻ a susține Guvernul și Parlamentul României să elaboreze și să îmbunătățească promovarea sănătății și drepturile copiilor, politicile, legile și metodele de alocare a resurselor materiale, prin diseminarea bunelor practici, implementarea modelelor care arată în mod concret cum pot fi implementate aceste cadre legale normative astfel încât să ofere o viață mai bună copiilor și prin realizarea de studii inovatoare asupra problematicii care îi afectează pe mulți copii, modifică normele sociale-economice și comportamentele în ideea de a oferi un mediu cât mai adecvat copiilor;

☻ a mobiliza resurse prin colaborarea cu mediul de afaceri, persoane fizice prin înlesnirea accesării fondurilor europene de către autorități;

☻ a determina alocări bugetare mai echitabile pentru dreptul la educație, asistență medicală de specialitate și servicii sociale;

☻ a monitoriza situația tuturor copiilor și a consolidă capacitatea autorităților locale și centrale, a societății civile de a promova drepturile copiilor, de a genera date despre evidențe fiabile pentru elaborarea politicilor și de a măsura impactul acestor politici asupra tuturor copiilor.

4.2. Copii lăsați în grija statului

Abandonul, termen provenit din franțuzescul abandon care însemnă părăsirea împotriva regulilor morale și a obligaților materiale a copiilor, a familiei. Implică întotdeauna o decizie și responsabilitate asupra căreia are impact decizia de a abandona copilul.

Datorită responsabilității care este în joc, definirea abandonului se poate face din punct de vedere legislativ și negativ vizând aspecte sociale, culturale sau legate de sănătatea mentală a copilului.

Abandonul copilului este considerat infracțiune în numeroase sisteme legislative, chiar dacă în majoritatea cazurilor copilului abandonat nu este în mod direct fizic rănit.

Copilul abandonat este acel copil al cărui părinți biologici renunță la asumarea responsabilității îngrijirii și satisfacerii nevoilor fundamentale de dezvoltare, separându-se fizic de el, înainte ca această responsabilitate să fie preluată de o instituție abilitată.

În România reglementările legislative care încadrează abandonul sunt stipulate prin Legea nr.272/2004 privind apărarea și promovarea dreptului copilului, precum și Legea nr. 273/2004 privind adopțiile.

Copilul abandonat intră în sistemul de protecție socială, putând beneficia de plasament la alți membri ai familiei, în instituții pentru copii abandonați sau familii de profesie asistenți maternali, copilul poate fi adoptat, dacă părinții renunță la el sau sunt decăzuți din drepturile părintești, copilul este declarat abandonat.

Copilul abandonat este acel copil lăsat a fi singur, lipsit de îngrijiri sau a-l lăsa astfel cu intenția de a renunța pentru totdeauna la îngrijirea și custodia lui.

Unii copii sunt salvați de alți adulți care preiau îngrijirea lor. Unii însă pot muri de diverse boli, pot suporta diferite neajunsuri sau vătămări grave, pot suferi de foame, sete căldură sau frig.

În codul familiei (1995), abandonul este definit astfel: ,,Fapta celui care, având obligația legală de întreținere față de o persoană, părăsește, alungă sau o lasă fără ajutor, expunând-o unor suferințe fizice sau morale, ori nu asigură cu rea credință, timp de două luni, pensia legală de întreținere stabilită pe cale judecătorească.

Copilul aflat în grija unei instituții de ocrotire socială sau medicală de stat, a unei instituții de ocrotire legal constituie sau care este încredințat unei persoane fizice în condițiile legii poate fi declarat abandonat, prin hotărâre judecătorească, ca urmare a faptului că părinții săi s-au dezinteresat pe o perioadă mai mare de 6 luni".

Abandonul este o formă extremă de maltratare a copilului pe care, în anumite perioade ale dezvoltării societății, toate culturile europene au cunoscut-o. Uneori, practica abandonului copilului era numită ,,expunerea copilului" și era considerată o formă de infanticid, deși adeseori copiii supraviețuiau, fiind preluați de alte persoane.

În societatea medievală și în cea modernă, abandonul copilului se leagă de anumite practici sociale și sunt create locuri speciale în care aceștia puteau fi abandonați.

Copiii puteau fi lăsați în fața catedralelor sau în anumite dispozitive plasate în zidurile mănăstirilor, numite tour dʾabandon sau tourniquet.

Acesta au fost desființate spre mijlocul secolului al XIX-lea. În cazul abandonului fără intenția inițială de a părăsi definitiv copilul, părintele dorește să-l lase într-o instituție pe o perioadă limitată, până când își rezolvă anumită problemă de exemplu: pe timpul iernii, când părinții nu se descurcă cu căldura și hrana, mulți își abandonează copiii în spitale de pediatrie.

Această măsură duce însă la deteriorarea relațiilor afective dintre copil si familie și poate conduce în timp la abandonarea definitivă a copilului.

Profesioniștii din domeniu recunosc semnele riscului de abandon, între aceștia numărându-se:

– internarea la naștere fără a prezenta acte;

– imaturitatea cronologică a mamei (mamă adolescentă);

– absența celuilalt părinte la internare sau imediat după nașterea copilului;

– boli psihice a mamei;

– malformații sau prezintă unei boli genetice la nou-născut;

Aceste semne de risc de abandon, au fost create și practici pentru preîntâmpinarea sa.

Una dintre ele este fotografia mamei la internarea în maternitate, dar această metodă denotă lipsa de respect și înțelegere a ființei umane și poate conduce, așa cum s-a văzut la diminuarea fenomenului de abandonare a copilului .

Raportul UNICEF a dovedit că anual în România sunt abandonați 9.000 de copii, dintre care 4.000 la naștere în maternități.

René Spitz a fost primul care a observat și descris efectele separării copilului de mama sa. În anul 1946 Renée Spitz a studiat comportamentul a 123 de copii cu vârste cuprinse între 12 și 18 luni, abandonați de mamele aflate în detenție și plasați într-o creșă.

A descoperit și descris simptomele depresive dezvoltate de acești copii, pe care le-a numit ,,depresie analitică" sindromul carenței afective parțiale.

Acesta depresie a copilului separat de mamă se manifestă în trei faze :

– În prima fază copilul plânge și are tendința de a se agăța de îngrijitor;

– În a doua fază care urmează cam la o lună după separare, copilul nu mai plânge abundent, dar geme și are un comportament permanent plângăcios. În această fază pierde în greutate iar dezvoltarea lui globală pare să stagneze;

– În cea de a treia fază, cam la două luni de la abandon, copilul rămâne culcat în leagăn, refuză contactul cu ceilalți, nu doarme și are tendința de a contacta tot felul de boli care îi pot provoca moartea copilului, prezintă rigiditate facială și are deja un retard motor care poate duce la instalarea unei stări de letargie.

Depresia analitică e reversibilă, apărarea încetează după cel mult cinci luni, dar deteriorările pot deveni definitive dacă separarea se prelungește mai mult. În acest caz se instalează sindromul hospitalismului, având ca fundal ceea ce René Spitz numea ,,carența afectivă totală"

Copilul abandonat suferă intens sentimentul lipsei valorii personale, este într-o permanentă căutare a sentimentului de împlinire, a stimei, a dragostei. Are tendința de a expune până la narcisism pentru a putea percepe prin celălalt, deoarece el nu a învățat să se perceapă pe sine însuși, este tentat să facă orice chiar si lucruri extreme pentru a fi recunoscut.

Pentru a evita presiunea insuportabilă a ,,căutării permanente" , copilul abandonat poate cădea în dependență de alcool sau substanțe ilegale. Se atașează la întâmplare de parteneri schimbători și merge la fel ca atunci când era mic cu orice îi dă atenție.

Copilul abandonat manifestă o aviditate afectivă anarhică ce-l face incapabil de a se fixa asupra unei persoane semnificative.

Copilul încearcă să devoreze spațiul, timpul, dragostea celor din jur, dar ceea ce primește fiind prea puțin față de așteptări, cererile lui anarhice trezind iritare și dezamăgiri, copilul devine cel care în aceleași vrea si refuză, fără a înțelege motivele dorințelor sale și fără a putea clarifica opozițiile.

Dinamica copilului este centrată pe renunțarea la sentimentele dragostei pe care totuși o reclamă, și anume de a abandona obiectele dorite și obținute cu dificultate, de a distruge legăturile cu prietenele dorite. Este ca și organismul, suferind multă vreme de lipsă de activitate, nu mai poate absorbi stimulările pe care i se oferă .

Sentimentul gol de conducere al furturilor aparținând celorlalți, la consum de alcool sau droguri în adolescență. Uneori își construiește un univers idilic imaginar care-l rupe de real îl ajută să supraviețuiască dar care poate avea consecințe de favorabile pe planul dezvoltării fizice și intelectuale. Desigur în acest univers există o mamă, părinți elaborați imaginar, care sunt undeva în lume și îl așteaptă

Capitolul 5

Mijloace de garantare a sănătății și bunăstării copilului

Declarația universală a drepturilor omului menționează în articolul 25 că ,,toate persoanele au dreptul la standard de viață adecvat pentru asigurarea sănătății și bunăstării lor personale, incluzând alimentele, îmbrăcămintea, locuința și îngrijirile medicale, și serviciile sociale necesare"…(1948).

În plus, Constituția Organizației Mondiale a Sănătății stipulează că ,,satisfacția de a avea cel mai înalt standard de sănătate posibil, reprezintă unul din drepturile fundamentale ale tuturor oamenilor, oricare ar fi rasa, culoarea, religia, opțiunile politice, condițiile economice și sociale ale acestora" (1946).

Recunoașterea celei mai bune stări de sănătate posibilă ca drept uman fundamental, impune o povară etică grea asupra îngrijirilor de sănătate și sectoarelor conexe, în special datoria definiției atotcuprinzătoare a sănătății ca o stare completă de bine din punct de vedere fizic, mental și social și nu numai absența bolii infirmității.

La prima vedere, identificarea nevoilor de sănătate nu pare să pună probleme.

Părinții, cunosc bine motivele pentru care își duc copii la medicul specialist pediatru.

Poate fi vorba de o durere inexplicabilă sau respirație dificilă sau bolile eruptive ale copilăriei.

Ne așteptăm ca medicul să diagnosticheze o problemă de ordin patologic, minoră sau gravă.

Ni se spune că copilul are infecție sau este nevoie de investigații mai sofisticate, care să descopere tumoare malignă, ulcer sau altceva.

După examene, medicii pediatri se refera la o nosologie bine definită .

De aceea sunt tentați să concluzioneze ca a fi sănătos înseamnă lipsa bolii, iar a fi nesănătos presupune existența uneia sau mai multor boli de care copilul suferă.

Odată stabilită starea patologică a unei persoane ne gândim la nevoile sănătății copilului . Prezența bolii impune nevoia de tratament medical de specialitate care să ducă la vindecarea copilului, fie la o paleație a efectelor bolii. Ambele sunt beneficii pentru sănătatea copilului.

O observație superficială a exercitării medicinei este suficientă pentru a constata că beneficiile de sănătate sunt in egală măsură accesibile pacienților minori care nu suferă de nici o boală.

Poate fi vorba de tratamente profilactice sau programe de prevenția unei boli prin vaccinare.

Faptul de a fi apărat împotriva unei boli constituie incontestabil un beneficiu pentru garantarea pacientului minor, un beneficiu pentru sănătate.

După economiștii din sănătate este vorba de formele de beneficiu mai puțin costisitor .

Cei mai mulți dintre părinții copiilor ar prefera prevenția bolilor pentru a evita suferința copilului. Totuși în modelul sănătății axat pe boală, beneficiile pentru sănătate le întâlnim atât în tratamentul curativ, cât si în prevenție.

Capitolul 6

Rolul Ministerului Sănătății în menținerea și promovarea sănătății copiilor

Dreptul la sănătate – noțiunea de ,,drept la sănătate" este recentă, conținutul și valorile sale fiind subînțelese, ținând de Drepturile omului.

Semnificația care se dă este multiplă și utilizarea să se face extensiv: într-adevăr, grija pentru sănătate se poate enunța și face obiectivul comportamentelor sociale, în toate sectoarele și în toate dimensiunile de existență și viața colectivă.

Noțiunea de ,,sănătate" merge de la absența boli la o stare de bine fizic și psihic a pacientului.

Problematica complexă a dreptului la sănătate s-a de la prima formulare în articolul 25 din Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948.

1. Orice persoană are dreptul la un nivel de a trăi suficient pentru asigurarea sănătății sale, stare de bine și aceea a familiei sale în special pentru alimentație, mediu ambiental, locuință, îngrijiri medicale la fel ca și pentru serviciile sociale necesare.

2. Mama si copilul au dreptul la un ajutor de asistență medicală de specialitate. Toți copii care au fost născuți într-un mariaj sau în afara acestuia, se bucură de aceeași protecție socială.

În contextul din anul 1948, afirmarea acestui drept fundamental se referă la definiția sănătății dată în introducerea constituției OMS din 22 iulie 1948.

,, Sănătatea este o stare de bine total, fizic, psihic, mental și social și nu constă numai în absența bolii sau infirmității"

Absența bolii constituie, nucleul central al conceptului de sănătate în accepțiunea sa modernă.

Caracterul său operațional este incontestabil: toate activitățile în domeniul sănătății se bazează pe conținutul său ideologic.

Sănătatea umană, considerată ca un drept fundamental și inalienabil, intră în pachetul drepturilor sociale.

Introducerea ei în acești ultimi ani Declarația Universală a Drepturilor Omului a facut obiectul unor vii dezbateri între statele ideologic ,,liberale" și statele cu ideologie ,,socialistă".

În maniera generală recunoașterea drepturilor sociale a urmat mai puțin rapid decât cele ale altor drepturi. Ansamblul activităților sociale impun reconsiderarea în profunzime a limitelor mecanismelor de acoperire și alocare a resurselor.

Lărgirea conceptului de sănătate publică din ultimele decenii, s-a repercutat asupra conceptelor dreptului la sănătate

Conceptul de sănătate prevalează asupra aceluia de boală;

El este raportat la populație în întregime și nu numai bolnavi;

Populația țintă, nu este numai beneficiară a drepturilor productive depozitară și colectiv responsabilă, a sănătății publice, considerată ca ,,bun" sau ,,lucru" public

Prin această triplă schimbare epidemiologică, sănătatea a devenit un ,,concept global" sau chiar globalizant.

De aici probleme legate de drepturile ,,sănătății" trebuie gândite, ținând seamă de ansamblul implicațiilor sociale și care se integrează chiar într-un proces global: producerea de sănătate și conservarea stării de sănătate pentru societate în toată complexitatea sa.

Sănătatea este un drept fundamental al ființei umane iar accesul la nivelul de sănătate cel mai înalt posibil este un obiectiv social extrem de important care interesează întreaga lume și socială participarea a numeroase sectoare socio-economice, altele decât acela al sănătății.

Problemele etice. Rezoluția Adunării Mondiale a Sănătății de la OMS (1977) ilustrează caracterul integrator al dreptul fiecăruia de a trăi intr-o bună stare de sănătate pe această planetă: ,,principalul obiectiv social al guvernelor și OMS în deceniile viitoare trebuie să fie accesul în anul 2000 al tuturor locuitorilor lumii la un nivel de sănătate care să le permită să ducă o viață socială și economică productivă”.

Toate mecanismele sociale sunt solidar responsabile dublului obiectiv, sinonim cu suprimarea inegalităților sociale în sănătate și ridicarea nivelului de sănătate a populației.

Strategiile propuse se sprijină atât pe câmpul competenței clasice a medicinei ca și pe igiena vieții și mediului înconjurător, pe buna folosire a îngrijirilor, de dezvoltare și cercetare pe dezvoltarea sanitară, calitatea vieții.

Statutul dreptului la sănătate este confuz, căci el se sprijină pe o situație paradoxală. Într-adevăr un ,, drept la sănătate " în sens literal termenului nu există: nici un aparat jurdic nu-l poate acorda, nici chiar acel stat de sănătate. Dar dreptul pozitiv poate să contribuie la ameliorarea sănătății și accesul la o mai bună stare de sănătate posibilă.

Contribuția la problematică dreptul la sănătate pe care bioetica îi implică, presupune etica vieții însăși (dragostea de viață), în toate expresiile și manifestările sale.

În aceste condiții, dreptul la sănătate poate fi înțeles atât ca un corpus juridic, privind drepturile subiective cât și ca perspectivă ideologică în prelungirea drepturilor omului.

El privește atunci, în primul rând dreptul la viață, dreptul la o viață demnă, respectul persoanei, drepturile și datoriile individuale și colective pentru indivizi înșiși, cât și ca membri ai unei colectivități.

Astfel spus, dreptul la sănătate poate clarifica într-o perspectivă bioetică, cantitatea problemelor care vor rămâne încredințate domeniului politic sau filozofic și conduce daca este cazul la aplicarea Drepturilor omului, ca un nou consens al comunității internaționale.

6.1. Alocarea resurselor

Alocarea resurselor este un proces mai mult sau mai puțin explicit continuu în cursul căruia sunt repartizate credite disponibile în diverse câmpuri de activitate publică.

În general statul care este responsabil pentru acest proces, poate să-l încredințeze administrației locale pe grupe particulare: organizații de sănătate, instituții de servicii sociale.

Întregul sistem de sănătate gestionează resursele, ca aceasta să fie la dispoziția serviciilor sau clientelei. Acesta este una din funcțiile fundamentale de organizare și structurare a unui ansamblu de resurse către un țel comun .

Acest lucru s-a făcut întotdeauna în numele ,,echității". Toate sistemele naționale păreau să fi fost lansate pe această bază. Mai târziu, sensul s-a modificat. Raportul BLACK sintetizează bine această evoluție ,,pentru că sănătatea este inegal repartizată, repartizam inegal resursele".

Echitatea a devenit atunci un acces proporțional la nevoi. Finalmente în fața persistenței diferențelor de sănătate între grupe socio-economice, reducerea acesteia a devenit o nouă preocupare a echității.

În majoritatea țărilor, partea bugetului național atribuit îngrijirilor de sănătate și serviciilor sociale a cunoscut un ultimele trei decenii o creștere constantă.

Mijlocele puse la dispoziție pentru a răspunde nevoilor identificate sunt pe punctul de a depăși rezultatele disponibile.

O parte importantă a produsului național brut este alocată de majoritatea statelor, sectorul de sănătate și serviciilor sociale. Spre exemplu, în Quebec, acest sector reprezintă unu 1/3 din bugetul anual al guvernului.

Creșterea bugetului în sănătate pare să fi atins punctul limită în majoritatea țărilor industrializate dotate cu un sistem național de sănătate, punând ansamblul sistemului de sănătate într-o stare de criză.

Penuria de resurse disponibile obligă managerii serviciilor de îngrijiri de sănătate practicienii (medici, asistenți medicali generaliști, asistenți medicali), să aleagă între drepturile pacientului de a primi serviciile de bază, primare îngrijirile de sănătate sofisticate costisitoare care au o influență directă asupra vieții sau colectivității.

Unul dintre exemplele clasice în contextul alocării resurselor, într-un stat din SUA, guvernul a decis să nu mai asigure transplanturi de organe al căror preț este foarte ridicat.

A ales un schimb includerea unei părți mai mare a populației în sistemul de sănătate. În California, dimpotrivă, s-a ales menținerea unei acoperiri de îngrijiri complete pentru transplantul de organe, doar asigurând cantitativ mai puțini cetățeni.

Guvernele acestor state americane s-au angajat să nu facă nici o creștere a taxelor sau impozitelor. Resursele de care le dispun sunt clar limitate.

În acest caz, nu rămân decât doua posibilități, fie reducerea serviciilor fie se acceptă ideea că aceste sisteme au atins un maximum de eficiență.

Un alt exemplu clasic, este alegerea care se face între serviciile de vârf în neonatologie pentru copii prematuri și o politică de promovare sănătății și a unei vieți sănătoase a populaților defavorizate, având ca scop scăderea numărului de prematuri (program de supraveghere materno-infantilă).

Autonomia și responsabilitatea pacientului în îngrijirile de sănătate

Responsabilitățile pacienților sunt următoarele:

Responsabilitatea consecințelor deciziilor luate în mod liber. Dacă pacienții sunt în realitatea autonomi și dacă decid liber în totalitate, atunci ei trebuie să-si asume consecințele deciziilor lor. Adaptarea unor comportamente riscante sunt un exercițiu în acest sens.

Responsabilitatea de a evita acțiuni ce duc la atingerea autonomiei altei persoane. Autonomia unui pacient se oprește acolo unde începe aceea a altora . Nu putem susține ca persoane autonome că avem dreptul de a limita autonomia altor persoane.

Dacă noi dorim ca alegerile noastre libere, și implicit valorile noastre să fie respectate, suntem obligați să acordăm același respect alegerilor libere și valorilor altor persoane.

În cazurile când, capacitatea unui pacient de a lua decizii autonome și responsabile nu este clară, măsurii speciale trebuie luate pentru a evalua aptitudinile sale de automotivare și autocontrol, de respectare a angajamentelor și loialităților de luare a deciziilor, ținând seama de situația de fapt, de scopuri și rezultate

Pacientul trebuie să conștientizeze faptul că are nu doar drepturi, ci și obligații corelative, unele reglementate prin norme legale.

● Articolul 38 din Legea nr 95/2006 prevede obligația cetățenilor români și a altor persoane aflate pe teritoriul României de a se supune măsurilor de prevenire și combatere a bolilor transmisibile, de a respecta întocmai normele de igienă și sănătate publică, de a oferi informațiile solicitante și de a aplica măsurile stabilite privind instituirea condițiilor pentru prevenirea îmbolnăvirilor și promovarea sănătății pacientului si a populației.

● Articolul 219 enumeră obligațiile pe care pacienții asigurați le au în sistemul asigurărilor sociale de sănătate pentru a putea beneficia de drepturile conferite de lege:

☻ Să se înscrie pe lista unui medic de familie;

☻ Să anunțe medicul de familie ori de câte ori apar modificări în starea lor de sănătate;

☻ Să se prezinte la controale profilactice și periodice stabilite prin contractul-cadru;

☻ Să anunțe în termen de 15 zile medicul de familie și casa de asigurări asupra modificărilor datelor de identitate sau a modificărilor referitoare la încadrarea lor intr-o anumită categorie de asigurați;

☻ Să respecte cu strictețe tratamentul și indicațiile medicului;

☻ Să aibă o conduită civilizată față de personalul medico-sanitar;

☻ Să achite contribuția datorată fondului și suma reprezentând coplata, în codițiile stabilite prin contractul-cadru;

☻ Să prezinte furnizorilor de servicii medicale documentele justificative care atestă calitatea de asigurat;

Consider ca pacientul se poate bucura pe deplin de drepturile sale numai atunci când sistemul de sănătate funcționează corect, iar pentru a se realiza acest fapt pacientul trebuie să își exercite toate drepturile conferite de lege de o asemenea manieră, încât, să mențină un echilibru între drepturile acestuia și obligațiile sale fața de personalul medical și față de ceilalți semeni ai săi.

II. Partea specială

Capitolul 7.

Starea sănătății, în special mintale, a copiilor

Situația copiilor sub tratament neuro-psihiatric, m-a îngrijorat într-un mod distinct, motiv pentru care mi-am propus să investighez în detaliu cauzele sale, dar și să identific cum ar putea fi ei sprijiniți în cel mai bun mod pentru dezvoltarea lor firească și pentru sănătatea lor mintală.

Am solicitat și am obținut informații la nivel național din partea tuturor direcțiilor de protecție a copilului privind situația medicală a tuturor copiilor aflați sub măsura protecției speciale, precum și informații privind situația școlară din învățământul de masă și special al copiilor.

M-am consultat de asemenea cu psihoterapeuții, pedopsihiatrii, specialiști în educația copiilor cu dizabilități, pentru a trage concluzii atât calitative și date statistice privind starea de sănătate a micuților.

Întrebările pe care le-am adresat direcțiilor de protecție a copilului au vizat numărul de copii încadrați intr-o formă de dizabilitate, tipul și gradul dizabilității diagnosticate, boli neuropsihice cu care sunt diagnosticați copiii în ordinea frecvenței și o distribuție a diagnosticelor neuro-psihiatrice pe categorii de vârsta, felurile și durata tratamentului medicamentos pe care îl primesc copiii diagnosticați cu o boală neuropsihică; informații privind unitățile medicale de diagnosticare și internare a copiilor în caz de urgență, practica evaluării și a reexaminării copiilor diagnosticați și într-un final, numărul celor care au certificat de orientare școlară și al celor care sunt înscriși intr-un învățământul special.

O primă observație despre răspunsurile primite este aceea că o parte importantă a autorităților chestionate nu au furnizat datele cerute.

Răspunsurile vagi și incomplete printre multe județe fac dificilă analiza statistică a datelor de identificare a prolemelor.

Din datele pe care le-am obținut reiese însă că numărul copiilor aflați sub măsura protecției speciale încadrați cu o formă de dizabilitate este cel puțin 8,941. La nivel de țară, un număr total de 62,531 de copii sunt încadrați cu o formă de dizabilitate.

Aceste cifre indică o pondere îngrijorătoare a copiilor cu dizabilități în sistemul de protecție socială. Astfel, dacă din populația totală de copii din România, 1,67% prezintă o formă de dizabilitate, 15,8% dintre copiii aflați sub măsura protecției speciale au dizabilități.

Totodată, copii cu dizabilități din sistemul de protecție specială reprezintă 14,3% din numărul total de copii cu dizablități din țară.

Procesul este alarmant, având în vedere că populația copiilor aflați sub măsura peotecției speciale reprezită 1,51% din populația României.

Ponderea copiilor în centrele rezidențiale, a copiilor cu dizabilități,
și a copiilor cu diagnostic neuropsihic, raportat la cifra totală a copiilor.

Din informațiile pe care le-am primit, tratamentele neuro-psihiatrice administrate copiilor aflați sub măsura protecției speciale se prezintă după cum urmează: tratamentele cu neuroleptice sunt administrate unui număr de 2.145 de copii; cu antiepileptice, unui număr de 1,305 de copii; cu anxiolotice, unui număr de 419 copii; cu antidepresive, unui număr de 297 de copii.

Tratamentul polimedicamentos este cel mai răspândit fiind aplicat la un număr de 2.458 de copii.

Am constat, de asemenea, o relație sistemică în administrarea tratamentului medical neuro-psihiatric medicamentos și plasarea copilului la un asistent maternal. Această relație nu este prezentă în cazul copiilor plasați în centre sau familii.

În același timp, ancheta a evidențiat prezența unei corelații între numărul de copii care învață în școli speciale este, totodată, corelat cu numărul de copii cu diagnostic neuro-psihiatric din grupele de vârsta 7-13 ani și 14-18 ani, respectiv cu toate tipurile de rezidență cuprinsă în anchetă copii în servicii rezidențiale, copii cu asistenți maternali, copii în plasament la familii.

Situația la nivelul întregii țări continuă să fie alarmantă. Specialiștii în sănătatea mintală a copilului, pe care i-am consultat pentru analiza acestor date mi-au furnizat o serie de observații și recomandări privind sprijinul de specialitate de care ar trebui să beneficieze copiii care suferă de afecțiuni neuropsihice .

În ceea ce privește diagnosticarea copiilor, nu se remarcă din răspunsurile autorităților chestionate aplicarea unui protocol general de evaluare sau reevaluare periodică standard a copiilor.

De exemplu la fiecare 3 luni, copiii ar trebui să fie reevaluați privind eficiența formelor de terapie a tratamentului medicamentos. Pe de altă parte, este posibil ca acest gen de protocol să nu existe sau să nu fie unul general mediatizat drept protocol obligatoriu pentru toata țara

În lipsa acestui gen de informații,există o îndoială legitimă cu privire la protocolul urmat atât de centrele de plasament, cât și de medicii psihiatri în diagnosticarea și stabilirea tratamentului, monitorizarea copiilor după stabilirea primului tratament, reevaluarea diagnosticului, modificarea tratamentului în funcție de rezultatele lui și nu în ultimul rând, înlăturarea tratamentului în condițiile ameliorării suferinței diagnosticate.

Potrivit reprezentanților Ligii de Sănătate Mintală, în mod normal diagnosticarea inițială trebuie să se facă în condiții de internare clinică a pacientului minim cinci zile, urmată de o punere sub observație zilnică, în funcție de tratamentul administrat, instalarea unei psihoterapii în imensa majoritate a cazurilor; consult de specialitate în principiu o dată la o lună, dar obligatoriu o dată la 3 luni; modificarea tratamentului inițial în cazul în care el a fost prescris cu medicație grea pentru a obține efecte imediate.

Este asemenea obligatorie urmărirea momentului când tratamentul poate fi eliminat în întregime, urmărirea efectelor secundare a judiciosului echilibru cu performanțele școlare, a capacității de raționare cu mediul, precum și a factorilor sociali, precum și de dezvoltare firească a copilului, în condițiile lui specifice.

Parcurgând datele care mi-au fost furnizate, specialiștii au constat, de asemenea că tulburarea reactivă de atașament apare diagnosticată de foarte puține cazuri, cu toate că studiile de specialitate relevă frecvența mare a acestei afecțiuni la copiii care au fost abandonați sau neglijați la o vârstă foarte mică.

Studiile de specialitate arată că în condițiile abandonului unui copil sugar, acesta poate prezenta chiar și numai după o săptămână manifestări patologice care pot fi asociate cu tulburări reactive de atașament.

7.1. Accesul la educație

În ciuda faptului că avem o legislație cuprinzătoare în materia accesului la educație și protecția drepturilor copilului, situația din centrele vizitate mi-a relevat o gravă lipsă de preocupare și de înțelegere a ceea ce presupune educația copiilor și a tinerilor din centre.

Educatorii, psihologii, asistenții sociali, șefi de centre vorbesc cu toții despre lipsa capacității copiilor de a face față învățământului de masă și plasarea copiilor cu intelect limitat în învățământului special.

Încadrarea cu prioritate a copiilor în învățământ este un principiu consacrat expres prin prevederile Legii 1/2011 a Educației Naționale. Astfel, legea cere în chip expres ca în evaluare, asistența psihoeducațională, orientarea școlară și orientarea profesională a copiilor, elevilor și a tinerilor cu cerințe educaționale speciale să acorde prioritate integrării învățământului normal (art. 50, alin 1)

Personalul centrelor de plasament înțelege, din câte am constatat, că un copil odată trecut în învățământul special cu greu mai poate reveni la învățământul de masă, deși se citează unele exemple în care acest lucru s-a întâmplat.

Mulți dintre șefii de centre cu care am vorbit mi-au mărturisit, de asemenea că învățământul special este de mai multe ori mai degrabă o formă de încadrare a copiilor într-un tip de activitate supravegheată decât o formă de educație efectivă, prin care elevul să obțină competențe și abilități în pregătirea pentru viața activă.

În ciuda acestui lucru, eșecul școlar sau plasarea copiilor în învățământul special sunt lucruri pe care șefii de centru par accepta ca pe o fatalitate.

Dacă privim numărul total de copii la nivel de țară înscriși în învățământul special, observăm că ponderea celor aflați sub măsura protecției speciale este semnificativă.

Conform datelor mi-au fost furnizate de Institutul Național de Statistică numărul total copiilor înscriși în anul școlar 2017-2018 în învățământul special, primar și gimnazial a fost de 17,308.

Din datele furnizate, copiii aflați sub măsura protecției speciale, un număr de 6,126 de copii au cerințe educaționale speciale, iar 3,678 învață în școli speciale.

Școlarizare Națională 2017-2018

Numărul copiilor sub măsura protecției speciale la nivel național înscriși în învățământul de masă și cel special, conform datelor furnizate de Institutul de Statistică pe anul 2017-2018

Pentru a schița o comparație statistică față de numărul de copii proveniți din familii, făra măsură protecției speciale, aflați în învățământul special, am consultat raportul Ministerului Educației Naționale privind starea învățământului preuniversitar din România pe anul 2017-2018. În anul școlar 2017-2018 au fost școlarizați în total în învățământul primar și gimnazial 1,686.966 de copii, dintre care în învățământul special, primar și gimnazial erau 17,308 copii.

Din aceștia, ceva mai mulți de 3,678 de copii sunt sub măsura protecției speciale, ceea ce înseamnă ca mai bine de 21, 25 % dintre copiii din școlile speciale sunt copii sub măsura protecției speciale, în condițiile în care populația copiilor sub măsura protecției speciale reprezintă doar 1,51% din populația copiilor României.

Această diferență uriașă de procent nu este pusă pe seama vulnerabilității genetice sau epigenetice a acestor copii, cum care încearcă mulți reprezentanți ai personalului centrelor să mă convingă. Ea măsoară în bună pare dezinteresul și neglijența celor ce ar trebui, în lipsa familiilor, să se ocupe în chip obiectiv de creșterea și dezvoltarea acestor copii. Aceștia par, în schimb mai atenți la a fi acoperiți de lege și la a rezista în sistem cât mai mult cu putință.

Chiar dacă nu există suficiente date publicate ceea ce constituie în sine o problemă și arată lipsa de interes pentru educarea copiilor și a tinerilor.

Concluzia pe care am tras-o pe baza interviurilor directe pe care le-am avut cu copiii este că cei mai mulți copii și tineri din centrele rezidențiale sunt în eșec sau abandon școlar.

Marea majoritate au repetat mai multe clase și au ajuns în sistemul de învățământ special.

Este evident că această retrogradare este de multe ori contrară interesului lor de a evolua într-o scoală normală, interes care ar trebui apărat și promovat.

Există suspiciunea că trecerea lor în școlile speciale sau incluzive servește mai degrabă interesul administrației publice locale sau al profesorilor din învățământul special, prin asigurarea unor locuri de muncă în acele scoli.

Cum se vor integra acești copii în societate? La 18 ani li se încetează măsura protecției speciale și, astfel ajung pe străzi, în condițiile în care sistemul îi ține în tot acest timp într-o stare de sub-educare.

Totul pleacă de la învățământul normal, acolo se formează o comisie din care fac parte psihologi, decizia urmând a fi luată de Centrul Județean de Resurse și Asistență în Educație respectiv Centrul Municipal de Resurse și Asistență în Educație.

Cu toate acestea, diagnosticarea unui copil ca având cerințe educaționale speciale și încadrarea lui în școală specială pe criterii de gradul de deficiență în învățare este strict interzisă și sancționată prin prevederile Legii nr 1/2011.

Același motiv îl aud din partea responsabililor, că ,,nu noi decidem, noi aplicăm o decizie", motiv invocat nu numai pentru școlarizarea în școlile speciale, ci și pentru psihiatrizare.

Șablonul este același: un specialist, psihiatru de data aceasta, angajat într-un centru de sănătate mintală sau într-un spital, recomandă o schemă medicamentoasă pentru ameliorarea unor comportamente specifice, cum ar fi tulburările de conduită sau de opoziție ca urmarea privării de familie și de prieteni, la care sunt supuși acești copii.

Angajații centrelor, de cele mai multe ori îngrijitori sau personal fără studii de specialitate, sunt cei care îi însoțesc pe copii la stabilirea diagnosticului și a tratamentului medicamentos, și tot aceștia sunt cei care vor transmite managerului de caz refuzul copiilor de a urma tratamentul cu neuroleptice.

Educatorii și profesorii asistă la rândul lor neputincioși, pentru că decizia nu le aparține la starea de apatie și somnolență a copiilor în timpul orelor și lipsa de concentrare la lecții.

În cel mai fericit caz elevii care sunt în eșec școlar sunt trimiși în programele educaționale de tip ,,A doua șansă".

Acesta din urmă sunt acele programe educaționale care au ca scop sprijinirea copiilor care au părăsit prematur sistemul de educație, fără a finaliza învățământul primar și/gimnazial, depășind cu cel puțin 4 ani vârsta de școlarizare corespunzătoare acestor niveluri, astfel în aceștia să își poată completa și finaliza învățământul obligatoriu (Legea 1, 2011, art. 29 și 30).

Stând de vorbă cu acești copii, impresia mea a fost că aceste programe au și ele rolul de a masca un dezinteres al statului Român pentru educarea și formarea lor ca adulți independenți.

Astfel, pe baza unei decizii date, desigur, de un corp de specialiști, dar aplicate pur administrativ, traseul școlar al acestor copii este modificat decisiv și de viitorul lor profesional este îngrădit pentru totdeauna.

Asemenea constatări trebuie să ne dea mult de gândit. Intervenția psihiatrică pentru nesupunerea la reguli, pentru un comportament ce își are rădăcinile în condițiile de viață, are consecințe imediate asupra performanțelor școlare și, ducând la eșec școlar, conduce în final la excluderea copilului din învățământul de masă, ceea ce răpește, practic, șansele de integrare în societate.

Capitolul 8.

Probleme ale medicinii preventive legate de vârsta copilăriei

Perioada formării și dezvoltării organismului începând cu condiționarea ereditară, viața intrauterină, naștere și apoi copilărie și adolescență oferă cele mai mari posibilități pentru aplicarea medicinii preventive.

Fiecare domeniu al acestui ansamblu de activități profilactice poate constitui subiectul unor ample discuții. Mai important este însă să se precizeze caracterele generale, obiective imediate și de perspectivă ale acestei activități.

Cu toate că există rezultate indiscutabile ale profilaxiei primare și secundare desfășurată pentru reducerea îmbolnăvirilor la vârsta copilăriei, caracterizarea principală a activității medicale legată de perioada formării și dezvoltării organismului o constituie în prezent preponderența netă a asistenței curative față de cea preventivă.

Același aspect se constată și în cercetarea științifică, pentru vârsta copilăriei doar 10% din tematica abordată pe plan internațional reprezentând probleme de profilaxie.

Situația respectivă se datorează, în parte dependenței morbidității și mortalității la vârsta copilăriei, în mare măsură de factori extramedicali și medico-sociali.

Pe lângă asta, trebuie să recunoaștem că nu există o suficiență sensibilitate față de obiectivele de perspectivă ale asistenței medicale profilactice în perioada formării și dezvoltării organismului, iar formarea personalului medico-sanitar pentru asistența medicală preventivă este încă incompletă.

Factorii extra medicali care condiționează morbiditatea și mortalitatea la vârsta copilăriei, mai mult decât pentru perioada de adult, sunt cuprinși sub numele standard de viață: condițiile de locuit și muncă, alimentație, igienă individuală, a mediului, obiceiurile și mentalitatea de viață.

Toți acești factori sunt dependenți de situația economico-socială, culturală, și de tipul relațiilor sociale. Pe bună dreptate că istoria grijii față de copil este de fapt istoria culturii și a civilizației

Datele asupra morbidității și mortalității infantile de la noi din tară evidențiază marea importanță a factorilor medico-sociali.

O parte încă semnificativă dinte copiii decedați până la vârsta de un an prezintă distrofie de greșeli de alimentație și îngrijire, o altă parte dintre copiii decedați provin din familii dezorganizate; de asemenea se mai întâlnesc cazuri de decese la domiciliu, care nu au beneficiat de tratament medical și, mai ales, există un important număr de decese și îmbolnăviri secundare a unor infecții intraspitalicești

Combaterea mortalității și morbidității condiționate de factori medico-sociali oferă posibilități eficiente de acțiune și nu se poate spune că în acest sens posibilitățile au fost epuizate.

Există o cerință stringentă de a asigura preparatele dietetice de lapte calitativ și cantitativ necesare alimentației artificiale și mixte a sugarilor. Se simte nevoia lărgirii rețetei de leagăne pentru internarea copiilor proveniți din familii dezorganizate și mai cu seamă se cere îmbunătățită în continuare funcționarea spitalelor de copii.

Educația sanitară reprezintă un factor important de influențare a cauzelor medico-sanitare de morbiditate și mortalitate la copii. Cu toate rezultatele remarcabile obținute în această direcție activitatea de educație sanitară poate fi mult mai extinsă.

Urmărirea activă și permanentă a copiilor, și în special a sugarilor, este o combinație esențială pentru prevenirea și tratarea din timp a copiilor. Importanța supravegherii permanente și a cunoașterii particularităților constituționale ale fiecărui copil este deosebită.

Forma ideală de urmărire a dezvoltării copiilor era asigurată mai demult numai pentru un număr restrâns de copii, de asa-zisul medic de familie.

Azi urmărirea trebuie să vizeze întreaga populație infantilă și poate fi realizată numai dacă aceleași cadre medico-sanitare urmăresc aceleași grupe de copii pe o perioadă îndelungată, asigurând profilaxia primară, asistența curativă și profilaxia secundară.

Înseamnă că activitatea medicilor de creșă, medicilor școlari și a celor de la dispensarele teritoriale și policlinici trebuie să primească conținutul adecvat.

Analiza dinamică pe afecțiuni a mortalității la vârsta copilăriei evidențiază cauzele principale de deces și tendințele viitoare ale morbidității, deci obiectivele imediate și de perspectivă ale profilaxiei primare și secundare de mortalitate, până la vârsta de un an, imaturitatea, disfuncțiile respiratorii la un nou născut, malformațiile congenitale organice și biochimice, traumatismul obstetrical și infecțiile respiratorii.

După vârsta de un an, pe primul loc se situează decesele survenite prin accidentele și intoxicații, neoplasmele și hemopatiile maligne, malformațiile congenitale, infecțiile pulmonare.

La noi în țară, odată cu scăderea importantă a mortalității infantile, s-au produs și schimbări importante în structura morbidității ca și cauză de deces. Din acest punct de vedere, am ajuns pe primul loc la maturitatea gravă, urmată de infecțiile respiratorii, leziunile obstetricale, malformațiile congenitale, enterocolitele și apoi celelalte boli infecțioase .

Rezultă prin urmare în primul rând ponderea importantă pe care o mai au la noi infecțiile respiratorii și, în al doilea rând, creșterea morbidității condiționate prenatal.

Această patologie poate fi influențată în mare măsură prin factori medico-sociali și medicali.

Dacă pentru reducerea morbidității prin infecții respiratorii au însemnătate măsurile profilactice în colectivitățile de copii, ca și depistarea precoce a acestor îmbolnăviri și terapia judicioasă, pentru profilaxia îmbolnăvirilor legate de sarcină la naștere este foarte importantă urmărirea precoce și competentă a gravidelor și asigurarea unor condiții de asistență la naștere de cea mai mare calificare.

În cadrul patologiei condiționate prenatal câștigă la noi în țară o importanță semnificativă malformațiile organice. Există date care arată ca până la 50% din decesele până la vârsta de un an survin pe un fond malformativ. Cauzele malformaților organice fiind multiple, este nevoie de un ansamblu de măsuri medico-sociale care să le poată reduce frecvența. Pe lângă acesta, este necesar ca malformațiile organice să fie depistate de la naștere și rezolvate util.

Identificarea unor boli de metabolism imediat după naștere permite, prin aplicarea unui tratament dietetic medicamentos, prevenirea instalării unor complicații, care pot fi mai grave decât boala însăși. Astfel sunt insuficiența primară în lactază și zaharază galactozemia, fenil-centonuria, glicemia, formele de rahitism vitamina D, deficiențele imunologice și multe altele.

Depistarea, chiar și la vârstă preșcolară sau școlară a unor boli cromozomiale sau genetice face posibilă de multe ori profilaxie secundară destul de eficientă mai ales în formele care evoluează cu insuficiențe endocrine.

Evidența la naștere sau mai târziu a unor boli condiționate ereditar permite, prin examenul întregii familii, identificarea unor forme fruste sau a stadiilor incipiente și la alți membri ai familiei. Ca exemple în acest sens pot fi date unele forme de rahitism datorită deficitului de Ca și vitamina D, forme de mucoviscidoză, daltonism. O mare importanță o prezintă identificarea diabetului zaharat în faza preclinică în familiile de diabetici. În familiile de hipertensivi, se constată deseori la copiii de vârstă școlară caracterul de hiperreactori vasculari, iar în cele de obezi, tendința la supraponderalitate.

În ultimul timp se acordă atenție tot mai mare condiționării genetice a aterosclerozei și instalării leziunilor inițiale în copilărie, mai ales când coexistă boli cu hiperlipemie.

Depistarea tuturor copiilor proveniți din asemenea familii a devenit astăzi o problemă .

Paralel cu schimbarea structurii morbidității, au survenit și semnificative variații etiologice în cadrul infecților, precum și modificări în tabloul clinic și evoluția acestor boli.

Mortalitatea prin rujeolă este de câteva sute de ori mai mare în țările slab dezvoltate decât în cele avansate, iar graviditatea poliomielitei prezintă un aspect invers.

La copii de vârstă preșcolară și școlară, la noi este caracteristică reducerea frecvenței glomeruronefritelor acute și reumatismului articular acut, în favoarea nefritelor cronice și a carditei primare cu debut insidios. Crește frecvența cazurilor de astm bronșic infantil, poliartrită cronică evolutivă, hemopatii maligne și diabet zaharat.

Profilaxia primară și secundară a acestor a acestor îmbolnăviri impune cercetări mai sistematice în vederea cunoașterii mecanismelor etiopatogene și sensibilizării medicilor pentru efectuarea diagnosticului precoce și a tratamentului adecvat. În cazul diabetului zaharat, la copii sunt multe cazuri care se diagnostichează la apariția comei hiperglicemice.

Numărul mare de come hipo-sau hiperglicemice întâlnite la copiii cu diabet zaharat după diagnosticarea bolii denotă, pe lângă existența unor dificultăți reale în tratamentul acestor boli la copii, și unele deficiențe în urmărirea acestor copii bolnavi. Aceste boli cu evoluție cronică, purtând probleme speciale de urmărire și tratament medical de specialitate.

Un aspect important al medicii preventive în perioada formării și dezvoltării organismului este legat de patologia iatrogenă. În primul rând trebuie acordată mai mare atenție pericolului legat de iradiere medicală.

Preparatele hormonale, citostaticele, neuroplegicele sau chiar antibioticele pot exercita efecte nefavorabile asupra dezvoltării embrionare la gravide.

Cunoașterea mai bună a metabolismului medicamentelor și a datelor de farmacogenetică ridică aspecte noi de patologie iatrogenă prin fenomenele de fecundație de inducție enzimatică, scăderea ratei metabolice sau metabolismul accentuat al unor medicamente, ca și apariția unor produși medicamentoși intermediari cu efect toxic, în cazul unor enzimopatii latente.

Antibioticoterapia atât de extinsă azi, pe lângă posibilitățile de selecție a florei microbiene rezistente, poate genera accidente și efecte nefavorabile numeroase. Pentru acesta, cu toate rezultatele indiscutabil deosebit de valoroase ale antibiotico-terapiei, limitele și efectele nefavorabile ale acesteia au făcut să se urmărească principii tot mai judicioase în utilizarea antibioticelor și să se acorde tot mai mult atenție metodelor a îmbolnăvirilor stafilococice prin înlăturarea la nou-născuți de stafilococi nepatogeni.

Există încercări de prevenire a enterocolitelor cu coli patogeni, prin colonizarea intestinului cu floră fiziologică. Se folosește tot mai mult administrarea de gama-globuline și se prepară vaccinuri pentru tot mai multe boli. Într-un anumit sens, aceasta ne amintește de Wright, în laboratoare căruia Fleming a descoperit penicilina, și care chiar și atunci când penicilina si-a dovedit eficiența a rămas un adept al metodelor de luptă împotriva infecțiilor prin stimularea biologică a organismului.

Introducerea atâtor antigeni străini în organism, direct și ocolind căile fiziologice, ridică problema unor posibile perturbări imunologice. Experiența de laborator și unele date clinice aduc argumente în acest sens.

La unele rase de șoareci la care nu se poate produce șoc anafilactic cu nici un antigen, după vaccinarea cu vaccin antipertussis se poate produce șocul anafilactic prin antigeni variați.

În clinică sunt cunoscute forme de imunizare încrucișată precum și agravarea sau declanșarea unor boli după introducerea de antigen străin în organism.

Astfel, nefroza lipoidică se agravează după administrarea gama-globulinei, iar după vaccinarea antivariolică s-au descris cazuri a numărului cazurilor de astm infantil, nefrite cronice, hepatite hepatice, colagenoze ridică unele întrebări în legătură cu extinderea metodelor biologice de tratament

Utilizarea terapiei intensive datorată de căreia rămân în viață cazuri grave de nou-născuți cu traumatism hipoxic, insuficiențe respiratorii, enterocolite cu tulburări hidroelectrolitice și acidobazice sau sugari și copii mai mari cu encefalite, poate fi urmată de apariția unor leziuni sechelare ale sistemului nervos central. Asemenea encefalopatii cu forme de deficit mai mult sau mai puțin grav, ajung să blocheze în unele tări până la 25% din paturile secțiilor de pediatrie.

Ameliorarea metodelor de terapie intensivă și mai ales preocuparea pentru depistarea precoce a îmbolnăvirilor, spre a nu se ajunge la forme grave, ca și depistarea și urmărirea leziunilor sechelare a sistemului nervos central constituie, astăzi de asemenea un obiectiv important al practicii pediatrice.

Odată cu dezvoltarea societății, se conturează tot mai net o patologie legată de stilul modern de viață, chiar de standardul de viață mai ridicat și de suprasolicitarea tensională.

Crește cu deosebire ponderea accidentelor intoxicaților în structura mortalităților infantile și la noi in țară.

Se creează posibilități de aparențe a bolilor legate de supraalimentație, sedentarism și suprasolicitare intelectuală.

În ultimii 50 ani statura și greutatea adolescenților a crescut evident 10 cm și, respectiv 10 kg în plus; apreciind că dezvoltarea psihică nu s-a accelerat paralel cu cea somatică, unii autori vorbesc despre ,,tinerii jumătate puternici".

Chiar dacă nu este așa, fondul suprasolicitărilor intelectuale, al confortului psihic și material sau al conflictelor emoționale, survin mai ușor tulburări comportamentale, nevroze și boli psihice la copii.

Supra-alimentația, ca o consecință a unor obiceiuri alimentare familiare sau manifestare de compensare a conflictelor emoționale, devine în unele familii la noi în alte țări, o problemă importantă.

Sedentarismul și hipotonia musculară prin lipsa de activitate fizică sunt cauza multor deformări ale colonei vertebrale întâlnite la adolescenți. Preocuparea pentru un spirit de viață în care activitatea sportivă sistematică să-și aibă locul cuvenit în toată perioada copilăriei este încă insuficientă.

Cunoașterea obiectivelor imediate și de perspectivă ale medicinii preventive în perioada formării și dezvoltării organismului trebuie completată cu instalarea cât mai complectă a cadrelor medico-sanitare asupra acestor probleme, cu orientarea cercetărilor medicale în această direcție. Tot odată se pune o preocupare mai susținută pentru ca în concepția medicală să se producă comutarea de la conținutul curativist la cel profilactic-curativist.

Însuși conținutul activității profilactice în perioada dezvoltării organismului trebuie lărgit, completându-se prevenirea și tratarea corectă a bolilor cu conceptul de organizare a sănătății

În acest sens, câștigă importanță influențarea stărilor constituționale asigurarea unei dezvoltări armonioase psihice și intelectuale, efectuarea din timp a corecțiilor ortoptice, ortodontice și endocrin.

Intervenții în acest sens asupra organismului în dezvoltare pot folosi pe lângă factorii alimentari, de cultură fizică, educație și instrucție, elemente de endocrinologie sau intervenții terapeutice de specialitate.

Sarcinile noi ce revin asistenței medicale preventive legate de vârsta formării și dezvoltării organismului în condițiile acumulării rapide de cunoștințe biologice și medicale, impun profilări pe anumite domenii în cadrul specialității de pediatrie și o legătură mai directă cu specialitățile tangente ca genetica, biologia moleculară, biochimia, imunologia, endocrinologia, neuro-psihiatria infantilă.

Măsurile preconizate de Ministerul Sănătății vizează crearea la noi în țară a unor condiții care să corespundă cât mai fidel tuturor cerințelor izvorâte din necesitatea amplificării și intensificării activității profilactice pentru perioada formării și dezvoltării organismului.

Concluzii

Sănătatea este vitală pentru toate ființele umane din lume. Oricare ar fi diferențele dintre oameni, sănătatea este bunul nostru cel mai valoros. O persoană cu stare precară de sănătate nu va fi capabilă să profite din plin de viață.

Sănătatea este starea de bunăstare completă fizică, psihică și social și nu este doar o lipsă de boală sau lipsa infirmității.

Dreptul la sănătate este strâns legat de drepturile fundamentale ale omului, inclusiv accesul la apă potabilă și îngrijiri medicale de specialitate adecvate.

Toate persoanele, inclusiv toți copiii au dreptul de a avea acces în timp util la serviciile de sănătate corespunzătoare. Acest lucru necesită instituirea unui sistem de protecție a sănătății, cu acces la medicamente esențiale.

Realizarea dreptului de sănătate implică faptul ca țările să furnizeze servicii de sănătate, care sunt disponibile în toate împrejurările, accesibile tuturor, de bună calitate cu respectarea eticii medicale și a diferențelor biologice și culturale.

Prevenirea joacă un rol esențial în păstrarea sănătății publice și în special a sănătății copilului. Alte măsuri sunt educația pentru sănătate, precum și imunizările pentru a prevenirea răspândirii bolilor infecțioase.

Între măsurile preventive vaccinările sunt eficiente, deoarece acestea sunt ieftine și ajută la protejarea copiilor împotriva riscurilor de îmbolnăvire, de moarte și handicap cauzate de majore bolile copilăriei (tuberculoza, difterie, tetanos neonatal, poliomielita, tusea convulsive, pojarul.

Vaccinarea copiilor și conștientizarea prin campanii pot reduce semnificativ riscul de îmbolnăvire. De asemenea, transmiterea de informații de bază privind igiena, nevoile minime pentru asigurarea sănătății, etc., precum și alte măsuri educative sunt foarte eficiente pentru a informa populația și de a îmbunătăți comportamentul pentru sănătate.

Bibliografie

Convenție cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989;

M. Tebancea (1978) Patologie medico-legală

Ghelase Șt. M. (2010), Ed. Medicală Universitară, Craiova.

Declarația de la Geneva emisă în 1948 după Codul de la Nürnberg (1947) și amendament de către Asociația Mondială Medicală;

Legea nr. 95/2006;

Legea nr. 46/2003;

Ord. m. s. nr.386/2004 privind aprobarea normelor de aplicare a legii drepturilor pacientului; Dermengiu Dan, Curcă Cristian. Aspecte generale ale practicii medicale și jurisprundenței în obținerea consimțământului la tratament. www//legmed.ro

Codul de etică și deontologie profesională a asistentului medical

Codul de deontologie medicală al colegiului medicilor din Romania;

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: PACIENTUL MINOR ȘI GARANTAREA DREPTULUI LA TRATAMENT CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV. DR. ALEXANDRA ENACHE TIMIȘOARA 2019 DEPARTAMENT DE STUDII… [307051] (ID: 307051)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

PACIENTUL MINOR ȘI GARANTAREA DREPTULUI LA TRATAMENT CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC: PROF. UNIV. DR. ALEXANDRA ENACHE TIMIȘOARA 2019 DEPARTAMENT DE STUDII… [307051]

Copyright Notice

Băldean Iulia-Olimpia Cercetări privind calitatea microbiologic ă a laptelui comercializat în jude țul Bistrița-Năsăud [608570]

SPECIALIZAREA FIZICĂ APLICATĂ ÎN TEHNOLOGII INFORMAȚIONALE ȘI DE COMUNICAȚII [304758]

93 COMUNICAREA IN AUDITUL FINANCIAR Niculina, Stănescu 1 Abstract: Ca în orice alt domeniu, comunicarea este un aspect delicat care trebuie realizat… [629670]

Z. anorg. allg. Chem. 623 (1997) 941-9.56 [631873]

Homosexualitatea în terapie și în Terapia prin arte [620406]

Particularități de vârstă ale școlarului mic [601455]

Copyright Notice

Similar Posts