Pachet turistic Drumeții pe Valea Buzăului [307775]

Pachet turistic „Drumeții pe Valea Buzăului”

Pachetul se adresează persoanelor tinere și de vârsta a doua, iubitoare de drumeții montane dornice să descopere peisaje deosebite dar și atenți la aventura cunoașterii istoriei. Pe aceștia îi invităm să străbatem împreună o Țară a Buzaielor nebănuit de frumoasă și ale cărei comori cu parfum de legendă abia așteapă să fie descoperite….

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] „Țara Buzaielor”. [anonimizat], [anonimizat]-n [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], o comună, comuna Vama Buzăului. Așezarea geografică a [anonimizat], generici și determinanți ai mediului natural și antropic de pe acestor meleaguri. Geografic localitatea este o [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].

Plecând de la poalele acestor munți comuna își înfiră salba gospodăriilor de-a [anonimizat], [anonimizat] o întoarcere de aproape 1800, [anonimizat], [anonimizat], să creeze un frumos defileu de circa 10 km lungime.

[anonimizat] ([anonimizat]-și adună apele pentru a forma râul) [anonimizat], [anonimizat], un parcurs de 325 km cu un debit mediu de 25,2 m3 / [anonimizat] o suprafață a bazinului de 5505 km2.

[anonimizat]: Dălghiul, [anonimizat]-se de Munții Întorsurii face o întoarcere de aproape 180o continându-și parcursul de-a lungul Munților Buzăului (Siriu, Penteleu, Podu Calului) tăindu-și drum printr-o vale de o [anonimizat], vale prin care cu greu își face loc șoseaua ce urmează parcursul râului până mai jos de lacul de acumulare Siriu.

[anonimizat]-[anonimizat]-est, [anonimizat]-est și Delul Scurt aflat la sud-vest, între satele Crasna aflat la nord-vest și Gura Siriului aflat la sud-est. Aici în gresia de Siriu, Buzăul a creat un scurt sector de chei.

Cele mai apropiate căi ferate sunt 504 (secundară) Buzău – Nehoiașu (73 km) situată pe valea Buzăului și 403 (secundară) Brașov – Întorsura Buzăului (36 km)

În apropiere spre nord-est se află Pasul Delușor – (situat între Munții Vrancei și Masivul Penteleu), spre nord-vest Pasul Predeal, din Munții Întorsurii, iar spre sud-vest pasurile Tabla Buții (Tătarilor) dintre Munții Tătaru și Masivul Siriu și Boncuța dintre Masivul Ciucaș și Munții Tătaru.

Pe acest parcurs mai primește și alți afluenți dar ca o curiozitate putem aminti de râul Harțagu pe a cărui vale a fost descoperit în 1945 cel mai mare molid din țara noastră, având 2,5 m în diametru la înălțimea unui stat de om.

Mai jos de Siriu râul mai primește alți doi afluenți mai impotanți Bâsca Mare și Bâsca Mică ce cuprind între brațele lor muntele Penteleu.

În dreptul localitatii Pătârlagele Buzăul primeste pe stânga apele Pârâului Sibiciu.

Valea Sibiciului e strabatută de un drum comunal care ajunge după 14km în localitățile Colți și Aluniș.

Localitatea Colți, numită așa după cei șapte colți de piatră ce domină înălțimile, e renumită pentru pietrele semiprețioase de chihlimbar.

Fosila organică, rezultată din scurgerile de rășinoase ale pădurilor de conifere din alte ere geologice, se prezintă într-o mare varietate de mărimi și culori, de la galben la roșu, de la verde la brun închis. Recordul de greutate e deținut de o ,,piatră" de 4kg.

Tot în această localitate există un muzeu al chihlimbarului.

De aici Buzăul întâlnește subcarpații, valea i se lărgește și trecând pe lângă orașul care-i poartă numele, se grăbește spre lunca Siretului în care se varsă în dreptul localității Nămoloasa.

De-a lungul văii râului Buzău sau plecând din localități situate pe această vale întâlnim, încă de la izvoare, nenumărate obiective turistice, monumente naturale sau fenomene antropice. Pe teritoriul comunei Vama Buzăului, de unde avem multe trasee de acces pe munții Ciucaș, Muntele Roșu, Zăganu, putem admira priveliștea Urlătorilor, o sumedenie de izvoare ce izbucnesc de sub poala pădurii rostogolindu-si apele cristaline pe praguri de calcar; din localitatea Crasna putem urca pe Mălâia la Lacul Vulturilor ; abruptul văii râului este impresionant prin măreția peisajului, urmează lacul de acumulare Siriu, mai jos pleacă trasee turistice pe munții Buzăului, poteci ce urmează, de regulă, văile deferiților afluenți. Putem aminti Cașoca cu cascada ce-i poartă numele. Din Ivănețu putem merge spre lacurile Mociaru si Hânsaru (Baleanca), spre formațiunile carstice din sare de la Meledic, spre locuintele rupestre de la Aluniș, Mlăjești si Poiana Bogzei, spre ,,Focul viu" de la Lopătari (Terca) sau relicvele rupestre din muntele Crucea Spătarului: ,,Piatra Agatonului" ,,Chilia lui Iosif" și altele.

Din localitatea Berca putem merge spre vulcanii noroioși, pe parcurs merită să fie vizitată și tabăra de sculptură de la Măgura. Pentru turiști stau la dispoziție nenumărate hoteluri și pensiuni, pe anumite porțiuni ale râului cei ce vor să practice sporturi extreme pot încerca raftingul.

Din păcate întreaga frumusețe a peisajului este deseori afectată de gunoaie aruncate la întâmplare în albia râului sau pe malurile acestuia.

Geoparcul „Ținutul Buzăului” este un teritoriu de dezvoltare sustenabilă din județul Buzău, care aspiră la titlul de Geoparc UNESCO. Inițiativa creării sale se derulează în vederea conservării, promovării și valorificării elementelor naturale deosebite din zonă, a valorilor de patrimoniu cultural și istoric și pentru susținerea dezvoltării sociale și economice a comunelor pe principiul dezvoltării durabile.

Programul "Geoparcul Ținutul Buzăului" a fost inițiat în anul 2007 de Universitatea din București în parteneriat cu Consiliul Județean Buzău, și inițiativa este implementată și coordonată de grupul de lucru profesional Geo-Team.

Din punct de vedere administrativ, teritoriul acestuia include o zonă rurală care aparține administrativ de 18 comune din zona de deal și munte din nord-vestul județului Buzău, fiind o zonă complet rurală cu circa 45000 de locuitori. Comunele sunt: Berca, Scorțoasa, Pârscov, Cozieni, Pănătău, Colți, Bozioru, Brăești, Odăile, Cănești, Chiliile, Lopătari, Mânzălești, Bisoca, Valea Salciei, Sărulești, Vintilă Voda și Beceni, iar suprafață ocupată este de 1035.9 km2.

Ziua I

Sosirea la Vama Buzăului, ora 16, (preluare cu autocarul din Brașov). – cu pâine sare și…palincă.

Cazare la pensiunea BASTION (fosta clădire a Vămii, în timpul imperiului Habsburgic), monument. (100 lei camera 2 locuri)

Scurtă plimbare de prezentare a zonei, pentru acomodare și destindere (pentru doritori) la cascada Urlătoarea (1km) sau odihnă în cameră

Ora 18 – cina de bun venit. Masă festivă.

Ziua a II-a – Traseul cascadelor (urmează adăugate fotografii și descrieri puțin mai detaliate și hartă)

Mic dejun – ora 8

Ora 9 – plecarea în traseu

Ora 14 – bulz ciobănesc la stână

Ora 18 – cabana Pirușca – cazare

Ora 20 – seară haiducească, foc de tabără, miel la proțap

Pe acest traseu turiștii vor străbate traseul unor afluenți ai Buzăului ce în revărsarea lor tumultoasă formează mai multe căderi spectaculoase de apă de apă, putând, totodată să admire și frumusețile munților ce ne înconjoară. Traseul se parcurge pe curba de nivel și se desfășoară la o altitudine medie de 1300 – 1450m.

Aici, în Munții Ciucaș își au obârșia, „ca dintr-un castel de ape”, râuri ce pleacă în cele patru zări, Teleajenul, Telejenelul, Ramura Mică (afluent al Tărlungului), Buzăul și principalul său afluent din cursul superior, Dălghiul, aceste ultime două ape trasând și limita sudică a depresiunii Întorsura Buzăului. Structura de conglomerate permeabile face ca masivul să fie lipsit de ape, izvoarele apărând la limita straturilor de marne și argile, cam pe la 1350 m altitudine, pe aliniamentul cărora apar nenumărate izvoare, surse abundente și cu debite constante ce alimentează râurile mai sus amintite. Buzăul își are obârșia în pâraiele ce se unesc venind din două direcții diferite; Pârâul Fetii, ce coboară dinspre pasul Boncuța, de sub Tabla Buții și Strâmbu, din partea stângă, cu o suprafață a bazinului de 25 km2 și o lungime de 9 km, ce coboară de pe versantul nordic al Ciucașului și care în mersul său nehotărât, cu neașteptate schimbări de direcție, mai colectează alte două izvoare; Chirușca cu Apă și Chirușca Seacă, (topic ce definește faptul că, dată fiind structura de conglomerate a masivului, roci permeabile, avem de-a face cu fenomenul văilor seci, de la o anumită altitudine apa lipsește ea apărând doar în urma precipitațiilor sub formă torențială), pentru ca împreună să ferestruiască calcarele dând naștere unor frumoase chei.

În aval mai primește aportul pâraielor de pe Valea Laptelui și Albele, apoi purtându-și apele de-a lungul poalelor împădurite ale munților se unește cu Urlătoarele chiar la intrarea pe teritoriul comunei Vama Buzăului. Un fenomen interesant, din punct de vedere hidrologic, este cel al Chișătorilor sau Urlătoarelor, unde pânza freatică se evidențiază aici șiroind din multe izvoare, peste praguri de tuf calcaros într-un spectaculos joc de ape, fiind un veritabil monument natural, unul dintre punctele de atracție turistică din Vama Buzăului. În „Memoriile” sale Constantin Sporea, ne prezintă astfel acest mirific spectacol: „Râul Buzău își are obârșia la poalele Ciucașului pornind din mai multe izvoare. Unul dintre acestea se află la câțiva kilometri de Vama Veche, în comuna Vama Buzăului. Acolo, dintr-un masiv păduros, de la o înalțime de 50-60 de metri și tot pe atâta lățime, țâșnesc din coasta muntelui sute de izvoare, care se despletesc în șuvițe argintii de apă prăvălindu-se cu zgomot la vale peste pietre, mușchi, frunze și coceni de brad pietrificați. Apa e limpede ca cristalul și rece ca gheața.”

Ziua a III-a – drumeție călare

Mic dejun – ora 7

Plecare la ora 8

Ora 8.30 – la intrarea pe traseu, întâlnire cu însoțitorul cu cai.

Ora 9.30 – vizită la cetatea de la Tabla Buții și Cimitirul Eroilor

Pasul Boncuța, Vârful Tătaru, Lacul Vulturilor, Poarta Vânturilor, valea Crasna

Ora 19 sosire la Crasna, localitate de la care Buzăul începe străpungerea unui deosebit de frumos defileu, despărțind munții Siriului de masivul Podu Calului și Penteleu, părți al e Munților Buzăului.

Cazarea la pensiunea ”Casa Nițu” – 130 lei/camera 2 paturi/noapte.

Tabla Buții

Vestigiile perioadei daco-romane atestă continuitatea prezenței umane pe aceste meleaguri; trecătoarea prin pasul Buzău (peste Tabla Buții), este marcată ca o ,,via strata”, între castrul roman de la Drajna–Prahova și Cumidava –Râșnov și probabil Angvstia–Brețcu, drumul pavat cu piatră în stil roman de la Sărămaș-Întorsura Buzăului, cele cca. 20 de lingouri de aur, descoperite în apropierea localității Crasna, pe valea Buzăului, purtând ștanțe de atestare a purității aurului și efigiile a trei împărați romani din sec. IV (367-383), lingouri ce au fost confecționate la Sirmium și care probabil constituiau subsidii acordate vizigoților de către împărații romani. Toate acestea dovedesc faptul că aici era o zonă foarte circulată, prin pasurile lesne de trecut făcându-și drum carele cu poveri ale negustorilor, turmele de animale ori drumeți dar, din păcate tot atât de lesne au pătruns și oștile răuvoitoare ale năvălitorilor atrași de bogățiile Țării Bârsei. Astfel, aceste drumuri au fost ca niște porți deschise popoarelor migratoare care au pătruns de nenumărate ori în Ardeal.

Epoca medievală, până la Imperiul Habsburgic În anul 1211, sunt aduși cavalerii Ordinului Teutonilor, de către regele Ungariei, Andrei al II-lea, cu scopul de a proteja granița de năvălirile cumanilor. Aceștia se așează în Țara Bârsei și pentru o mai ușoară apărare a hotarelor, își întind stăpânirea până la trecătoarea și cetatea de la Tabla Buții. Despre această cetate, cu numele de Kreuzburg sau Cetatea Crucii cronicarii sași spun că a fost zidită de către acești cavaleri dar se pare că începuturile ei se pierd în negura veacurilor deoarece regele Ungariei îi cheamă pe teutoni în anul 1211, ei aflându-se la Acaron în Siria, pentru ca apoi să-i aflăm pe aceștia în cetatea de la Tabla Buții. În acele vremuri pentru ca o scrisoare să ajungă până în Siria iar cavalerii să ajungă și ei în Țara Bârsei și să și apuce, cu mijoacele tehnice de atunci, să construiască o cetate mare, de piatră și asta într-un singur an, nu prea pare cu putință. După conflictul dintre regele ungar și cavalerii teutoni, aceștia din urmă, părăsesc zona, alungați de armata regelui iar cetatea, rămasă pe mâna regelui și care avea doar o mică garnizoană, nu poate face față năvălililor ce vor urma: tătarii în 1241, 1285, 1345; apoi turcii în 1421, 1432, 1438, 1530. Chiar și Petru Rareș, domnul Moldovei, calcă, trecând prin pasul Buzău, Țara Bârsei și primește de la brașoveni suma de 1500 de fiorini „ca să nu facă pagubă”, pentru ca în 1599, domnitorul Mihai Viteazu, trece cu un corp de armată prin pasul de la Tabla Buții și adastă o noapte aici pentru ca apoi să plece, atrăgând și pe secui alături de el, spre împlinirea visului de a vedea unite cele trei țărișoare române. Ultima intrare a turcilor a fost la 1834, fiind respinși în Tara Bârsei de brașoveni. Cronicarul Stefan Szamoskozi susține că, „la 15 octombrie 1599 Mihai Viteazul și oastea sa ar fi ajuns pe fânețele stăpânite de familia grofului Ioan Beldi, fânețe situate între Vama Buzaului și Tabla Buții, unde aștepta venirea secuilor. Domnitorul a trecut prin pasul Buzăului și cand s-a întors după înfrângerea suferită la Mirăslău”. Înglobarea Transilvaniei în Imperiul Austriac la 1699, a produs atât schimbări pe toate planurile vieții sociale; noi relții economico-sociale și administrative acestea privind în primul rând organizarea habitatului zonei. Așezările umane erau pe văi, prin luminișurile pădurii, la fereală de năvălitori, dar cantonarea armatei împeriale pe valea Buzăului la graniță, a dat și protecție și locuitorilor, care au ieșit la calea circulată și au conturat astfel localitatea așa cum o vedem și în ziua de astăzi. Fenomenul s-a produs după DECRETUL AULIC, din 12 dec.1774, dat de Curtea Imperială de la Viena care cerea populației să se așeze în localități compacte să se constituie în sate și comune în Valea Buzăului.

Harta Josephină din 1798, menționează localitatea Vama Buzăului cu ,,case răzlețe”, ca făcând parte din Comitatul Alba Superioară. Informațiile documentare sunt destul de puține despre zonă datorită faptului că fiind sub stăpânirea feudalilor de la Budila și Ozun, Vama Buzăului a făcut parte din Comitatul Alba de Sus, aspect nefast din cauza instabilității administrative a comitatului, care între 1763- 1867, s-a desființat și reorganizat de mai multe ori.50 După anul 1699, când Transilvania a intrat sub dominația Imperiului Austriac, vama comercială a fost coborâtă la intrarea în localitatea Vama Buzăului. Din această perioadă datează și clădirile fostului post de grăniceri și ale punctului vamal (construite în secolul al XVIII – lea), astăzi monumente istorice pe raza comunei. Ulterior anului 1784, trecătoarea își pierde din importanța militară și economică, datorită deschiderii căii din pasul Bratocea-Săcele iar la 1839 se deschide drumul pe valea Buzăului pe la Siriu și se mută și oficiul vamal de la Vama Buzăului, la Siriu, în aval pe râul Buzău. Anul 1848, este nefast pentru comuna Vama Buzăului fiind prădată de insurgenții secui, supuși la represalii de aceștia și de stăpânii lor, locuitorii au fost nevoiți să fugă peste graniță în Țara Românească pentru a-și salva viața. La 23 nov.1848, pe teritoriul comunei, pe Dălghiu, au loc confruntări mulitare, rebelii secui fiind respinși de trupele de lăncieri din Țara Bârsei conduse de viceprefectul Țării Bârsei, Constantin Secăreanu. 51 Inspectorul școlar Berecz Gyula dă anul 1820 ca an de referință privind înființarea comunei ca unitate administrativă, „în anul 1820 așezările care alcătuiau un sat, s-au despărțit în trei părți, luând naștere cele trei Buzae”52 dar nu dă sursa informațiilor. Preotul Gheorghe Negoescu, în lucrarea sa Cronica comunelor Buzae în general și în special a comunei bisericești și politice Întorsura Buzăului, scrie că „prin anii 1830 sporindu-se locuitorii Buzăului, s-au împărțit în trei comune mici având fiecare biserica sa”53 Istoricul Emil Micu, consideră că momentul constituirii comunelor buzăiene trebuie coborât mult în timp, dovadă fiind hrisoavele bisericești scrise în chirilică și vechimea bisericilor de lemn existente în fiecare așezare.

Evenimentele din primul război mondial readuc în atenție această zonă de graniță a Carpaților de Curbură. La declanșarea Primului Război Mondial localnicii așteptau cu nerăbdare intrarea armatei române în Ardeal. Armata română a trecut granița în seara zilei de 14/27 august prin trecătorile Tabla Buții și Tătaru la Vama Buzăului și prin Siriu, la Cheia – Crasna. În câteva ore de lupte pe 15 august 1916, românii cu pierderi minime, au învins, trupele austro-ungare la Crasna și Vama Buzăului, eliberând zona.

Contra ofensiva armatei germane din toamna anului 1916, cu intenția de ,,a stăpunge Carpații de Curbură prin trecătorile Bran, Predeal, Predeluș, Bratocea, Tabla Buții, Buzău, efortul fiind concentrat pe cele care asigurau pătrunderea directă spre Câmpulung, Ploiești, Buzău” a transformat zona și trecătorile Buzăului în teatru de război. Începând din 26 septembrie /9 octombrie, până la sfârsitul lunii octombrie s-au desfășurat ostilitățăle între Divizia 6 românească și Divizia 71 honvezi inamică cu pierderi grele pentru români dar trecătorile au fost apărate și armata germană nu a străpuns apărarea romănească. La Vama Buzăului și Tabla Buții apărarea a durat pâna la sfârșitul lunii noiembrie. Zeci de eroi de pe plaiuri buzăiene, și-au jertfit viața în luptele de pe fronturile războiului ce pentru ei devenise un război sfânt. Mărturie pentru aceste bătălii este Cimitirul Eroilor amenajat în urma luptelor date în 15 /16 August 1916 chiar în trecătoare. În acesta sunt îngropați 166 de victime ale unuia dintre cele mai crunte războaie din câte cunoscuse omenirea până atunci. Mânați în focul luptei de stăpâni ce nu-și mai ajungeau în lăcomia de a tot împărți și reîmpărți lumea, aici dorm laolaltă soldați români, germani, unguri și câte alte neamuri ce vor fi alcătuit armata unui imperiu multinațional și care sunt comemorați în fiecare an la cimititul din Tabla Buții, în data de 6 august (Schimbarea la Față) de către locuitorii și autoritățile din comunele de pe ambii versanți ai muntelui. Ruine, cimitire, cruci, troițe și monumente stau mărturie faptelor de eroism ale ostașilor români ce au luptat în Războiul de Reîntregire; Trecătoarea de la Tabla Buții a fost unul din locurile în care românii din Ardeal îi așteptau pe frații lor din regat „la trecători”. În 14 august 2016, când se împlineau 100 de ani de la intrarea Armatei Române, în Transilvania, aici, în valea Buzăului, în Strâmbu, cum spun localnicii, a fost ridicat, la inițiativa despărțământului ASTRA – „Buzăul Ardelean”, un monument care omagiază sacrificiul atâtor tinere vieți pentru împlinirea visului de veacuri, de a se afla toți cei de-o mamă sub oblăduirea aceluiaș steag.

Descrierea traseului – Tabla Buții – Munții Tătaru – Lacul Vulturilor – Poarta Vânturilor (1490 m) – valea Urlătoarea – valea Crasna – Crasna (570 m)

Marcaj: triunghi albastru. Durata: 7½-8 ore. Obiective principale: Lacul Vulturilor, culmea Malâia, vârful Bocârnea.

Plecând de la Tabla Buții, coborâm în pasul Boncuța locul de cumpănă a apelor Buzăului și ale Telejenelului, apoi prinzând vechiul drum ce și acum poartă numele de „Drumul Tătarului, ca și muntele pe care urcă, dealtfel, denumiri rămase de pe vremurile când pe aici își găseau drum hoardele tătare ce veneau cu gând de jaf, încercând să ajungă până-n Tara abârsei, la Prejmer și chiar Brașov.

Urcușul se desfășoară pe creasta pleșuvă a muntelui Tătaru și după un parcurs de 4-5 ore, timp în care ne desfătăm privirea cu priveliștea panoramei munților Ciucaș, ajungem pe vârful Tătaru Mare (1.476 m) și apoi Vârful lui Crai (1.473 m).

O privire spre nord-vest ne oferă o parte din panorama crestei Malâiei. De aici, poteca urca și coboară pe o pantă ușoară, spre vest, printr-o plantație de conifere (pini și molizi). Treptat, urcușul se accentuează; se trece printr-o pădure bătrână de fag, se traversează mai multe pâraie și după încă 1 ora ajungem la marginea pădurii, în vecinătatea stânei de la Lacul Vulturilor, unde întâlnim marcajul punct roșu.. De aici, la semnul triunghi albastru se adauga punctul roșu care vine din sud-vest, de pe culmea Bloji. Traseul este comun până la Poarta Vânturilor. După 4-4½ ore de la plecare suntem la stâna și, după încă 10-15 minute, la lac. Aici este loc pentru un popas mai lung, admirăm frumusețea lacului și a culmilor ce ne înconjoară. Acum se ia și masa de prânz (din pachetele pregătite încă din seara anterioară pachet). Facem un popas la cabana de vânătoare, timp în care admiram frumoasă panorama ce se deschide spre est și sud recunoscând vârfurile Penteleu, Podu Calului, culmea Ivanetu și culmea Monteoru. Ne umplem bidonul cu apa de la izvorul de la vest de lac și continuăm drumul urcând cei circa 30 m până la treaptă pe care se afla Lacul Sec. Ocolim mlaștina pe la sud-est și ne ghidăm după stâlpi până la Poarta Vânturilor. În față ne apar vârful Bocârnea și obârșia Mrejei, iar din Poarta Vânturilor se deschide o largă perspectivă spre Ciucas și Tătaru. Din Poarta Vânturilor, unde părăsim marcajul punct roșu, traseul nostru este comun cu banda roșie, desfășurându-se spre vest prin poieni și pâlcuri de pădure până la obârșia Urlătoarei Mari (25 minute). Aici marcajul triunghi albastru își schimba direcția îndreptându-se spre nord, în timp ce bandă roșie continua spre vest. Intrăm într-o pădure de foioase, ce acoperă culmea, apoi trecem printr-o rariște unde se afla o stână și, după circa 30 minute, începem să coborâm destul de repede spre drumul forestier de pe valea Urlătoarei. La capătul a 1½ ora de la plecarea de la lac și a 6-6½ ore de la începutul excursiei traversam albia Urlătoarei și coborâm pe drumul forestier până la Crasna pe aproape 7-7,5 km..

Munții Buzăului

Masivele și culmile asupra cărora ne vom opri atenția în continuarea prezentării, fac parte dintr-o grupă de munți mijlocii situată aproximativ în partea centrală a Carpaților de Curbura. Aceasta este cunoscută sub numele de "Munții Buzăului", nume împrumutat de la râul ce o străbate și care prin mulțimea afluenților de pe dreapta și stânga a fost fragmentată în numeroase unități și subunități, fiecare cu o fizionomie proprie și cu un anumit har turistic. Principalele unități sunt reprezentate de masivele Siriu (în vest), Podu Calului (în centru), Penteleu (în est) și de culmea Ivănețu (în sud).

Încadrați în vest de Munții Ciucaș, în est de Munții Vrancei, în sud de culmile Subcarpaților de Curbură, iar în nord de Clăbucetele Întorsurii, Munții Buzăului se desfășoară pe o suprafață de aproape 1 900 km2. În sud și în nord, contactul cu regiunile limitrofe este subliniat prin diferențe de nivel de 200-350 m ce apar adesea sub forma unor versanți abrupți. Acest aspect este și mai pregnant pe aliniamentul Păltineni – Colți – Lopătari, adică acolo unde eroziune a a pus în evidență pereți abrupți alcătuiți din strate groase de gresie, în poziție verticală.

Limita față de munții din est și vest se poate urmări în lungul văilor Buzău, Siriu în vest; Bâsca Mică, Bâsca Mare în est, al unor înșeuări largi (între vârful Puru Mare și Ivanețu În sud-est, Lăcăuți – Menesbert în nord-est) și culmi joase. Poziția geografică a acestor munți la circa 40 km de Brașov și 80 km față de Buzău, în vecinătatea unor areale dens populate, și faptul că sunt străbătuți de o arteră de comunicație importantă facilitează accesul și le asigura o perspectivă frumoasă în practicarea turismului.

Masivele Siriu, Penteleu, Podu Calului și culmea Ivănețu, în cadrul cărora există mai multe trasee marcate, se afla în partea central-sudica a regiunii, ele fiind separate de văile Buzău, Bâsca Mică, Bâsca Rosilei.

Masivul Siriu, situat în partea cea mai. vestică a regiunii, este delimitat față de culmea Tătaru-Tătăruț prin culoarul văilor Crasna și Siriul Mare, de culmea Monteoru prin valea Siriului, iar de Podu Calului prin valea Buzăului. Mulțimea obiectivelor oferite, îndeosebi de cadrul natural, face ca acesta să constituie regiunea cea mai interesantă și mai solicitată de turiști.

Masivul Penteleu se afla la extremitatea estică a Munților Buzăului, fiind despărțit de Munții Vrancei și Masivul Podu Calului prin culoarele văilor Bîsca Mare și Bîsca Mică. Impresionează îndeosebi prin culmile sale prelungi, pajiștile întinse și prin perspectiva largă pe care o oferă asupra Carpaților de Curbura. Cele mai multe legende și cântece haiducești sunt legate de locuri aflate pe culmile, vârfurile și văile Penteleului. Ele amintesc de fapte de vitejie ale oamenilor acestor meleaguri. Mai cunoscute sunt cele legate de haiducul Gherghelas. Dealtfel, în amintirea acestora, în luna mai, la Gura Teghii, se organizează festivalul "Pe urme de baladă" – o adevărată sărbătoare a dansului, cântecului și portului popular buzoian.

Masivul Podu Calului, încadrat de Buzău, Bâsca Mare și de Bâsca Rosilei, are o poziție centrală. Este mai scund față de vecinii săi, obiectivele turistice fiind axate îndeosebi pe văi și în vecinătatea așezărilor.

Culmea Ivănețu, situată la contactul cu Subcarpații, prezintă importanță prin cele câteva obiective turistice aflate pe cei doi versanți. Totodată, prin drumurile și potecile ce o străbat, ea asigură o legătură directă între masivele amintite și ariile de interes turistic din nordul Subcarpatilor (Lopătari, Aluniș).

Ne-am oprit la precizarea poziției geografice a masivelor care, pe ansamblu, dau căutătorilor de frumusețe și inedit cele mai mari satisfacții. În afara acestora, în cuprinsul Munților Buzăului intra și alte culmi (Bota, Monteoru), asupra cărora vom face referiri în măsura în care ele sunt necesare pentru întregirea tabloului geografic al regiunii sau pentru completarea patrimoniului turistic buzoian.

SUMARĂ PREZENTARE A GEOLOGIEI

Munții Buzăului sunt constituiți din mai multe unități ale flișului carpatic. Rocile din care sunt formați sunt predominant reprezentate prin gresii, argile și marne. La acestea se adăuga, secundar, microconglomerate, marno-calcare, menilite, șisturi disodilice etc. Ele alcătuiesc strate cu grosimi de la câțiva centimetri până la 2-10 m, dispuse în alternanta. Deosebirile care apar de la o unitate la alta rezida, pe de o parte, din compoziția mineralogică a rocilor, pe de alta, din ponderea și grosimea stratelor.

Cea mai mare parte o Masivului Siriu, de exemplu, este formată din bancuri groase de gresii, care, frecvent, trec în microconglomerate. Este o formațiune grosieră, dura, rezistenta, de culoare cenușie, care alcătuiește principalele culmi ale acestor munți denumită de geologul I. Popescu Voitesti "gresia de Siriu", dat fiind frumoasă și largă desfășurare a ei în acest masiv.

În Penteleu, Podu Calului și Ivanetu se disting sectoare în care orizonturile de gresii sunt mai subțiri și alternează cu cele marno-argiloase. La nord de aliniamentul Nehoias – Secuiu precumpănește faciesul gresiei de Tarcău (denumire data de geologul Sava Athanasiu), în alcătuirea căreia intra strate de gresii de până la 2-3 m grosime și intercalații subțiri de argile. Gresia propriu-zisă aire culoare cenușie, conține mult cuarț, mică și un ciment calcaros. Adesea are caracter microconglomeratic. Rezistență mai mare la eroziune a făcut că fizionomia interfluviilor să de-gaje masivitate, iar văile să prezinte caractere specifice defileelor.

Faciesurile de Fusaru și Kliwa, desfășurate în partea central-sudica a regiunii, se remarca prin existența unor orizonturi extrem de variate ca alcătuire și duritate. Gresiile, tari, galbui-albicioase, predominant silicioase formează strate de 0,5-2 m grosime ce alternează cu formațiuni moi, friabile, ușor de dislocat, reprezentate prin șisturi disodilice, argile etc. Ca urmare, versanții văilor se înfățișează extrem de variat, cu frecvențe ruperi de panta, având corespondent în talvegul văilor o serie de praguri; pe podurile interfluviilor apar alternante de vârfuri și înșeuări.

La aceasta suită de faciesuri, local, se adauga și altele predominant argilo-marnoase (în lungul Bîscei Rosilei) sau microconglomeratice (Tataru-Tatarut).

Orizonturile și stratele de gresii, argile și marne sunt cutate, cutele având o direcție în general NE-SV. Dacă în jumătatea nordică cutele au o dezvoltare normală, în cea sudică ele au fost faliate și deformate, frecvent fiind aduse la stadiul de cute-solzi. Ca urmare, stratele au o cădere foarte mare, adesea fiind chiar verticale. Caracteristicile structurale se reflecta atât în fizionomia generală a reliefului, cât mai ales în detașarea unor forme aparte de tipul "zidurilor de gresie", jgheaburile, cuestelor.

Regiunea din care fac parte masivele amintite constituie una din marile unități ale Carpaților, care s-a format relativ mai târziu, și anume în neozoic. Ea apare cu înfățișare de dealuri la finele sarmațianului (acum cca 6 000 000 de ani), după care, pe parcursul mai multor faze de ridicare, a fost înălțată și fragmentată. În tot acest timp rețeaua hidrografică a fragmentat intens suprafața inițială și a creat, alături de alte procese morfogenetice, înfățișarea de astăzi.

Nu trebuie uitat nici faptul că mișcările neotectonice din cuaternar s-au manifestat prin ridicări mult mai intense în sectorul central, pe aliniamentul Ciucas – Siriu – Penteleu, aici înregistrându-se cele mai mari valori altimetrice.

RELIEFUL

Munții Buzăului alcătuiesc un ansamblu de culmi și masive, cu altitudine medie de 1 000-1 200 m; numai într-un singur punct depășește l 700 m (vf. Penteleu) și în alte câteva 1 600 m. Peste 55% din suprafața se afla între 800 și 1 200 m; culmile cele mai înalte (între 1 200 și 1 600 m) reprezintă circa 14%; depresiunile, culoarele de vale și culmile joase periferice sunt situate la înălțimi ce variază de la 600 la 800 m și depășesc 30%.

Masivele Siriu și Penteleu înglobează mai mult de 85% din culmile desfășurate la peste 1 200 m.

Cele mai mari înălțimi se dispun pe un aliniament est-vest aflat în centrul regiunii, care trece prin vârfurile Siriu – Podu Calului și Penteleu. De aici își schimba direcția, orientându-se spre nord-est către Munții Vrancei (Giurgiu, Goru, Lacauti). Vârfurile domină frecvent culmile din jur cu circa 50-250 m, ceea ce permite un larg câmp de observație asupra mării majorități a masivelor Carpaților de Curbura. Principalele culoare de vale au o desfășurare transversală atât față de linia marilor înălțimi, cât și în raport cu unitățile geologice. Ele ușurează pătrunderea în regiune și permit realizarea unor trasee scurte de câteva ore spre punctele cele mai interesante.

Aceste trăsături generale ale reliefului ușurează accesul turiștilor, aproape spre toate sectoarele sale.

Masivul Siriu este alcătuit în partea centrală din culmea Malîia (în punctul cel mai înalt atinge 1 662 m) și un vârf cu înfățișare de cupolă – vârful Bocîrnea[2] (Siriu) de 1 657 m. Ele domina cu circa 200 m suprafețele din jur ce au înfățișarea unor platouri extinse, cu ușoare denivelări. Acestea formează o largă suprafața de eroziune în jur de 1 400 m, prezenta în toate masivele Carpaților de Curbura. Culmea Malîia are un profil asimetric, cu un versant abrupt în est, de natura structurală (taie capetele de strat), și unul mai domol în vest. Poalele sale sunt acoperite de grohotișuri vechi pe care s-a dezvoltat o vegetație de arbuști, în special de ienuperi. La baza abruptului exista totuși două microdepresiuni, într-una situându-se Lacul Vulturilor, în cealaltă o mlaștină cu două ochiuri de apă (Lacul Sec). Majoritatea specialiștilor considera aceste cuvete ca având o origine crio-nivala, procesele respective desfășurându-se pe abruptul structural al Malîiei și pe suprafețele cvasiorizontale din fața sa. Alții le leagă de manifestarea unor procese de alunecare petrecute pe versantul estic al Malîiei[3]. Platoul pe care se afla Lacul Sec se termina în est printr-un abrupt structural (Colții Măgăreții) ce domina albia pârâului Mreaja cu 200-250 m. Din el se desprind numeroase crește scurte.

În est și în nord, cupola Bocîrnei este marcată de abrupturi de 50-250 m, care îi conferă o înfățișare aparte, mai ales când este privită de pe Valea Neagră sau de pe culmea Balei. Din el s-au detașat vârfuri secundare, crește, jgheaburi, turnuri etc. ce dau pitoresc regiunii.

Văile au o desfășurare radiara, sunt puțin adâncite la obârșie, în platourile de la 1 400 m, și prezintă rupturi de panta în dreptul abrupturilor. Treptat, se lărgesc și capătă adâncimi tot mai mari. Versanții formați din gresie de Siriu au panta mare, iar la poale sunt acoperiți cu grohotișuri vechi; cei alcătuiți din alternante de gresii și roci plastice sunt mai domoli, alunecările de teren fiind deosebit de active (văile Mreaja, Milea, Crasna etc.).

Masivul Penteleu este format dintr-o culme cu desfășurarea nord-sud, în lungul căreia se află toate vârfurile a căror înălțime depășește 1 500 m. De la sud la nord mai importante sunt: Piciorul Caprei (1 520 m), Viforâta (1 667 m), Penteleu (1 772 m), Crucea Fetei (1 577 m), Corîiu (1 608 m), Ciulianos (1 602 m). Între acestea există largi înșeuări la 1 400-1 500 m. Dacă vârfurile și crestele sunt alcătuite din pachete groase de gresii, în special gresie de Tarcau, înșeuările corespund unor sectoare în care predomina rocile mai puțin rezistente.

Din culmea principală se desprind o serie de culmi ce coboară în trepte și care, în majoritate, au o dispoziție est-vest, înălțimea acestora se menține frecvent între 900 și 1 400 m; rar, unele proeminente ating 1 450-1 500 m.

Aliniamentele celor mai multe culmi secundare se intersectează cu acelea ale unităților geologice. Ca urmare, fizionomia culmilor va fi destul de variată. Cele axate pe formațiuni predominant grezoase sunt mai înalte, podurile sunt relativ netede, iar versanții abrupți. Interfluviile lungi, în alcătuirea cărora intra mai multe faciesuri petrografice, dau un profil accidentat, cu vârfuri, șei, pereți abrupți. Pe versanții lor numeroasele alunecări de teren creează un aspect aparte. Râpele de desprindere de forma semicirculara, de zeci de metri înălțime, au în față o masă de pământ dispusă în trepte și valuri haotice. Văile, mai ales cele cu obârșia în dreptul șeilor de pe culmea principală, s-au adâncit în relieful inițial cu 150-300 m, prezintă în lungul talvegului numeroase rupturi de panta, iar în profil transversal au sectoare înguste ce alternează cu porțiuni largi. și aceste caracteristici sunt în bună parte legate de diferențele de rocă.

Masivul Podu Calului este mai scund cu aproape 250-300 m față de Siriu și Penteleu, înălțimea maximă de 1 439 m o înregistrează în vârful cu același nume, care se afla în dreptul comunei Gura Teghii. Spre deosebire de masivele precedente acesta este intens fragmentat, în special de către afluenții Buzăului. Ca urmare, aici nu avem de-a face cu o culme centrală, ci cu mănunchiuri de interfluvii, dirijate spre vest și sud, culmi care se desprind din trei vârfuri mai înalte. Un astfel de complex se desfășoară între văile Casoca și Bîsca Rosilei, vârful Podu Calului fiind centrul său. Culmile sunt prelungi și au podul lat și neted. Bazinele de recepție ale văilor au înfățișarea unor mari amfiteatre naturale, situate în spatele micilor chei tăiate în gresia de Tarcau sau Kliwa. Alunecările de teren au forme extrem de variate, pereți abrupți de gresie apărând pe majoritatea versanților. Uneori valurile de alunecare ajung în albia pâraielor, unde creează baraje în spatele lor, ce dau naștere unor lacuri care persistă mai mulți ani. Astfel, în 1969 pe valea Casoca s-au format doua lacuri de baraj natural; unul dintre acestea se mai păstrează și astăzi.

Culmea Ivanetu, orientată NE-SV, se menține la circa 1 000 m. Câteva vârfuri mai importante formate din gresie depășesc această valoare (Ivanetu 1 191 m, Arsenie 1 115 m, Vârful Oii 1 038 m, Zboiu 1 114 m), iar în șeile dintre ele înălțimea oscilează între 800 și 950 m. Prin aceste șei trec majoritatea potecilor și drumurilor de căruță care leagă satele din Subcarpati cu cele de la munte. Pe versanții tuturor văilor, datorită abundentei rocilor moi, plastice( alunecările au o desfășurare remarcabilă. Se impun în peisaj "limbile de alunecare" ce ocupa aproape în întregime albia văilor și sectorul de obârșie cu înfățișarea unor circuri largi. În locurile unde văile s-au adâncit în gresii ele prezintă cascade și chei; adesea, la obârșie, pereții de gresie sunt fragmentați și reduși la turnuri, polițe etc.

La sud de vârful Ivanetu exista un larg platou (Plaiul Nucului) la 850-950 m, martor dintr-o extinsă suprafața de nivelare. Pe el se afla câteva microdepresiuni, mai reprezentativă fiind aceea în care se afla cantonat Lacul Mociaru. Ea a rezultat prin dizolvarea sării din adânc, urmată de procese de tasare.

La contactul dintre munte și Subcarpati, în bazinul văii Jghiabuilui, afluent al Slanicului, există câteva platouri la 500-650 m unde sarea apare la zi. Dizolvarea a creat aici forme carstice de o frumusețe și complexitate deosebite.

La vest de Buzău, Catiașul, un vârf de 1 001 m ce străjuiește localitatea Nehoiu, constituie cel mai sudic component al Munților Buzăului. Fizionomia sa este similară cu cea întâlnită în Culmea Ivanetu, pe care de fapt o prelungește spre sud-vest.

Văile Buzăului, Bîscei Mari și Bîscei Mici separa masivele din cuprinsul Munților Buzăului, au o desfășurare în general nord-sud și îmbrăcă aspecte diferite de la un sector la altul, în funcție de rocă și structură.

Buzăul cu obârșia în Munții Ciucas, străbate Clabucetele întorsurii până la Crasna. Pe parcurs străbate frumoasă depresiune a întorsurii Buzăului, pe care în bună parte a creat-o, loc unde descrie un cot – Întorsura -, schimbându-și net direcția de curgere.

Între Crasna și Nehoiu, Buzaul separa Masivul Siriu și culmea Monteoru de pe dreapta de Masivul Podu Calului și Culmea Ivanetu de pe stânga. El și-a tăiat un scurt sector de chei (între Metcu și Hartagu) în roci dure, mai ales în gresia de Siriu. În aval, valea rămâne, în continuare, relativ îngusta. Alunecările, îndeosebi cele produse pe versantul sting, i-au îngustat mult albia, ceea ce dă impresia existenței unei alternanțe de bazinete și strâmtori (mai ales văzute din șosea). Este suficient însa să urci cu 100-150 m pe unul din versanți ca să capeți imaginea unui culoar larg, gâtuit doar la traversarea bancurilor de gresie de Tarcau sau de Siriu. Cele mai extinse bazinete depresionare le găsim în aval de confluența cu Siriul, cum sunt cele de la Siriu și Nehoiu-Nehoias. Aici apar fragmente de terasă, precum și mai multe conuri de dejecție formate de afluenți, locuri mai înalte pe care s-au dezvoltat așezări omenești.

Bâsca Mare după ce își aduna izvoarele de sub vârful Lăcăuti și vârful Zârna străbate Depresiunea Comandau, iar de la confluența cu Dîrnaul până la unirea cu Bâsca Mică, pe mai mult de 40 km, separa munții Penteleu de Podu Calului. Cea mai mare parte din acest sector are înfățișarea unui culoar de vale relativ îngust, tăiat predominant în formațiuni rezistente. În unele porțiuni, îngustarea da imaginea de defileu pe mai mulți kilometri, alteori gâtuirile alternează cu mici bazinete. Deosebit de pitoresc rămâne defileul tăiat începând de la nord de confluența cu Bâsculita până în amonte de Cernatu. Între Cernatu și Varlaam valea se lărgește mai mult, iar terasele, mai bine dezvoltate, au permis instalarea unei așezări.

Bâsca Mică la hotarul dintre Munții Vrancei și Munții Buzăului își are obârșia pe clina sudică a vârfului Lacauti. Până în punctul Brebu ea are o direcție nord-sud, iar de aici la Varlaam descrie un cot larg NE-SV. În comparație cu văile anterioare este relativ îngusta. și în lungul ei sunt mici sectoare de defileu, unde, ca o trăsătură aparte în Munții Buzăului, exista numeroase praguri generate de bancurile groase de gresie pe care apa formează suite de cascade.

Acestea sunt câteva aspecte mai semnificative pentru relieful Munților Buzăului. Ele formează cadrul în care s-au individualizat mai multe obiective turistice demne de a fi luate în seamă.

HIDROGRAFIA

Regiunea aparține în totalitate bazinului hidrografic al Buzăului. Trei mari râuri transversale – Buzaul, Bîsca Mare, Bîsca Mica – adună apele unor pâraie ce coboară de pe culmile cele mai înalte ale masivelor buzoiene atât spre est, cât și spre vest. Rețeaua secundară este densă și aproape paralelă.

BUZĂUL propriu-zis (până la confluența cu Bîsca Rosilei – 65 km) are un bazin relativ simetric pe o suprafață de 770 km2. Râurile afluențe cu bazinele cele mai extinse au lungimi până la 20 km și izvoare bogate (Buzăiel, Zabratau, Siriu etc.).

BÎSCA MARE, în sectorul care ne interesează, prezintă un bazin asimetric cu cei mai importanți afluenți (lungimi de peste 10 km) situați pe clina vestică a Penteleului (Patacu, Bîsculita, Cerna tu, Milea). Râurile ce coboară din Podu Calului sunt scurte, au panta accentuată și o scurgere slabă.

Între punctele Musa și Secuiu, BÎSCA MICĂ primește numeroase pâraie ce coboară din Munții Penteleu sau Munții Vrancei, cu lungimi aproape egale (4-6 km). Caracterul simetric al bazinului din cursul superior capăta un aspect net asimetric în cursul inferior (râurile cu izvoarele pe culmea Ivanetu sunt mult mai scurte).

Bîsca Mare se unește cu Bîsca Mică la Varlaam. În aval, până la confluența cu Buzaul (la Nehoias), el poartă numele de Bîsca Rosilei. În acest sector, albia crește mult în lățime, iar afluenții, cu lungimi de 5-10 km, au o dispoziție nord-sud sau sud-nord.

La obârșie văile au înfățișare semicirculară, cu un curs de apa destul de efemer. Primăvara sau după aversele de vară, ele sunt mai active și formează, treptat, în avale, cursuri tumultuoase ce transporta volume mari de rocă. Scurgerea cea mai bogată se constată începând de la finele lunii aprilie și până în iunie (peste 50% din scurgerea medie anuală). În acest interval se înregistrează valori maxime (topirea bruscă a zăpezii sau ploi bogate sub formă de averse), care dau debite extrem de ridicate (1969, 1970, 1975) ce provoacă inundații pe suprafețe extinse.

Rocile permeabile și depozitele ce acoperă versanții, pe cea mai mare parte cu grosimi de până la câțiva metri, permit o infiltrare rapidă a apei și desfășurarea unor linii de izvoare în partea inferioară a lor. Ele au debit bogat și permanent, iar conținutul în saruri variază în funcție de compoziția mineralogică a rocilor sau depozitelor pe care le parcurge. În general, sunt sulfatat-bicarbonatate cu mineralizare mijlocie. Izvoarele de la baza versanților alcătuiți din roci bituminoase, oligocene, adesea au un conținut ridicat în sulf (Băile Siriu pe Buzău, pe văile Nehoiu și Nehoias, la Gura Milei pe Bîsca Mare etc.). Tot la Băile Siriu este renumit un izvor termal sulfuros, ușor bicarbonatat, a cărui apă are o temperatură în jur de 31°.

Pe platourile aflate la 1 400 m izvoarele se întâlnesc mai rar, fie la baza vârfurilor sau crestelor care le domina (Bocîrnea pe clina nordică, Malîia în est și vest, Viforâta în vest, Penteleu în est și sud etc.), fie la mijlocul văiugilor care le fragmentează (Vina Mare, Bradul în Siriu). Pe aceste platouri sunt frecvente, în schimb, ochiurile de apă și mici suprafețe mlăștinoase.

Hidrografia regiunii este întregita de un număr de lacuri, cu mărime, geneza și evoluție destul de variate.

Lacul Vulturilor sau Lacul fără Fund, aflat la est de culmea Malîia, la 1 420 m, este cantonat într-o cuvetă de origine crio-nivala. Lacul are o suprafață de 10000 m2, adâncimea maximă de 3 m și este alimentat din ploi și de izvoarele de la baza poalelor de grohotiș.

La nord de Lacul Vulturilor, la 1 450 m altitudine, se desfășoară Lacul Sec, o mlaștină care pe ansamblul ocupa o suprafață de circa 12400 m2. Ea prezintă mici ochiuri de apă, adânci de 10-20 cm, alimentate din ploi și mai puțin din izvoarele de la poalele culmii Malîia. Mlaștina s-a dezvoltat prin colmatarea, în special cu Sphagnum, a unui lac nu prea adânc.

În Masivul Siriu mai există câteva ochiuri de apă între valurile de alunecare. De asemenea, sunt urme ce atesta lacuri de baraj natural pe văile Mreajă și Siriu (în amonte de Prigonu) care, ulterior, au fost drenate.

În Munții Penteleu, sub Muchia Steghii, se afla Lacul Negru, la 1 050 m altitudine, a cărui origine este legată de procesele de alunecare, de mari dimensiuni, ce au avut loc în această regiune. El se afla în mijlocul unei păduri și înregistrează un grad înaintat de colmatare. Sub culmea Penteleu, la NE de vârful principal, pe o treaptă structurală situată la 1 510 m, pe locul unui fost lac, s-a dezvoltat un tinov numit Lacul Roșu, cu ochiuri de apă existente numai primăvara.

Urme de lacuri de baraj natural se pot remarca pe valea Patacu. De asemenea, în numeroasele microdepresiuni de alunecare sau nivale, îndeosebi de pe Viforâta, Zănoaga și culmea Penteleu, primăvara se mențin ochiuri de apă circulare sau alungite, adânci până la 1 m.

În Masivul Podu Calului sunt semnalate lacuri formate între valurile de alunecare sau în spatele unor baraje naturale, cum sunt cele de pe Casoca sau Hartagu. În 1969, pe râul Casoca s-au format lacuri de baraj, la kilometrul 4,2 și 9,2. Cel de al doilea a fost drenat după câteva luni. Celălalt care, în luna august 1969, avea o suprafață de 12650 m2, o lungime de 350 m, un volum de apă de peste 35000 m3 și o adâncime maximă de 7,5 m, exista și astăzi, dar dimensiunile sale sunt extrem de reduse.

Lacul de pe Hartagu format în 1970, în prezent este drenat. Pe culmea Ivanetu sunt mai multe lacuri, care au luat naștere între valurile de alunecare. Cele mai numeroase se afla pe valea Hânsarului. Dintre ele se detașează Lacul Tâlharilor[5], mai mare, aflat pe treaptă superioară de alunecare (900 m), la baza unei vechi râpe de desprindere și trei ochiuri circulare (cu diametru de 5-12 m) dispuse pe treptele mijlocii ale corpului alunecării.

Lacul Mociaru, de forma circulară și cu adâncime redusă, are o suprafață de circa 10000 m2. El a rezultat în urma unor procese de tasare în formațiuni marno-grezoase ce acoperă un sâmbure de sare. Pe platoul Meledic, pe fundul a numeroase doline și uvale, sunt cantonate lacuri. Au forma circulară sau ovală și adâncimi de la 0,5 la 5 m. După măsurătorile făcute de P. Gastescu și B. Driga (1969) Lacul Castelului are o suprafață de 0,38 ha, o adâncime de 3,90 m și un volum de apă de 6 857 m3, iar Lacul Mare 0,72 ha suprafață, 5,4 m adâncime maximă și 16430 m3 apa.

Toate aceste lacuri constituie câteva din obiectivele cel mai mult căutate de turiști. De aceea, în paginile ce urmează am descris trasee care duc către ele. În afara celor menționate, între treptele de alunecare, de sub culmea Casoca și sub vârful Gotis, mai exista unele lacuri cu dimensiuni mai mici și care în prezent nu prezintă importanță sub raport turistic.

UNELE CARACTERISTICI ALE CLIMEI

Munții Buzăului se găsesc sub influența periodică a maselor de aer din NV și NE. Proprietățile acestora, desfășurarea și configurația principalelor culmi, vai și depresiuni duc la apariția unor deosebiri notabile în regimul parametrilor climatici atât pe verticală, cât și de la un sector la altul.

Mai sus de 1400 m se individualizează un etaj al vârfurilor și crestelor, în cea mai mare parte despădurite și puternic expuse. Aici, circa 5-6 luni pe an se semnalează valori medii termice negative, iar în restul lunilor valori pozitive, dar sub 10°C (excepție luna iulie); temperatura medie în lunile ianuarie și februarie ajunge la -13,5°C, iar în lunile de vară oscilează între 7 și 8,4°C; temperatura minimă absolută este -28,7°C și a fost înregistrata la vârful Lacauti la 17 ianuarie 1963; temperatura maximă absolută de 26f4°C a fost înregistrata la vârful Lacauti în ziua de 25 august 1969; precipitațiile, care cad pe parcursul a 160-180 zile dintr-un an (uneori și peste 200 de zile) și ating o medie anuală de 1 000 mm, înregistrează frecventa cea mai ridicată în intervalul mai-iulie, când au mai ales caracter de aversa; cele mai puține precipitații se înregistrează în perioadele martie-aprilie și august-octombrie; zilele cu ninsoare sunt mai puține (circa 50), iar stratul de zăpada se realizează îndeosebi în intervalul decembrie-martie. Vântul este puternic și extrem de violent iarna și la trecerea de la un sezon la altul. Viteza medie cea mai mare se înregistrează pe vârful Lacauti unde depășește 13,4 m/s în ianuarie. Orientarea principalelor culmi și a culoarelor de vale aproximativ NV-SE imprima maselor de aer o direcție similară. Această direcție este subliniată, în special mai sus de limita pădurii, de arborii răzleți cu înfățișare asimetrică datorită dezvoltării coronamentului în partea opusă direcției din care bate vântul (arbori drapel). Pot fi remarcați pe creasta Malîiei, culmea Penteleu-Viforîta etc. Vitezele mari ale vântului înregistrate în timpul furtunilor duc la doborârea copacilor izolați, expuși, iar câteodată chiar a unor porțiuni de pădure mai rară. Așa s-a întâmplat cu pădurea de arbori coloși din bazinul Tisei.

Se manifestă și unele deosebiri topoclimatice, demne de a fi luate în seamă de cei ce vor practica turismul pe aceste meleaguri. Pantele domoale dispuse spre est și nord-est mențin stratul de zăpadă o perioadă mai mare în comparație cu cele sudice și sud-vestice (Penteleu, Malîia); versanții nordici și nord-vestici, înșeuările mai înguste dintre vârfurile sau culmile înalte constituie sectoarele cele mai intens expuse vântului (dealtfel de aici derivă și numele de Poarta Vinturilor dat șeii largi dintre vârful Bocîrnea și culmea Malîia); aici zăpada este spulberată și îngrămădită pe pantele opuse; pe versanții abrupți, estici, se produc avalanșe (pe creasta Malîia și sub vf. Penteleu). Masivul Siriu însumează un număr de zile mai mic de timp senin în comparație cu Penteleul, datorită poziției sale vestice în calea maselor de aer din NV ce trec peste sectorul mai coborât Persani-Brasov, dintre Carpații Meridionali și Harghita, precum și faptului că se afla între două culoare orografice (Vama – Telejenel și Buzău), care influențează dirijarea locală a acestora. Nebulozitatea ridicată, în special în perioada aprilie-iulie, afectează mai mult sectorul central al Siriului, deasupra altitudinii de 1 400 m; în Penteleu ea se rezuma la vârfurile aflate la peste 1 500 m. În perioada aprilie-iulie, după ploile care pot ține mai multe zile, timpul frumos revine cu 1-2 zile mai repede în Podu Calului, cu o zi în Penteleu decât pe creasta Malîiei.

Perioada optimă de practicare a turismului este între 20 iulie și 10 decembrie și îndeosebi lunile august-septembrie. Totodată, în stabilirea locurilor pentru campare se va acorda prioritate suprafețelor expuse spre sud (Lacul Vulturilor, Cernatu, Bălescu, Poiana Teghii, Plaiul Nucului). Schiul se poate practica pe pantele din bazinul de recepție al Mrejei, ca și pe cele de la baza versantului vestic al Malîiei, unde zăpada se acumulează în cantități mari și persista timp îndelungat.

Sub altitudinea de 1 400 m se desfășoară etajul montan forestier, în cadrul căruia clima se caracterizează prin 3-5 luni reci și relativ umede și 7-9 luni temperate, din care martie, septembrie și octombrie sunt mai uscate, iar mai și iulie mai umede; iarna sunt frecvente inversiunile de temperatură în lungul culoarelor de vale și în depresiunile Întorsura Buzăului și Comandau, când se înregistrează temperaturi medii de -10,5 … -11,5° și minime absolute de -35°C (-35,2°C la 23 ianuarie 1963 la Întorsura Buzăului). Vara temperaturile sunt relativ ridicate, mediile lunare situându-se între 17,5° și 21,4°C, iar maxima absolută variind între 35,1° (Întorsura Buzăului!) și 37°C (Patîrlagele). Cantitatea de precipitații este mai mică – 800-900 mm – și scade în depresiuni la 700-800 mm. Versanții orientați spre sud, sud-est și sud-vest sunt mai uscați, au un potențial termic pozitiv mai mare și înregistrează un număr de zile cu zăpada mai scăzut. Pe cei cu expunere nordică, în defilee și pe văile înguste, umiditatea este mai mare, stratul de zăpada se menține până în luna mai (Bîsca Mică), iar intervalul cu temperaturi negative este mai îndelungat.

Trecerea de la iarnă la primăvară și de la toamnă la iarnă se face mai devreme și, respectiv, ceva mai târziu pe culoarele de vale ale Buzăului (până aproape de localitatea Siriu) și pe Bîsca Rosilei. Acest lucru este legat de altitudinea mai coborâtă și de deschiderea largă a văilor respective către sud, spre regiunea Dealurilor subcarpatice, ceea ce ușurează pătrunderea și persistența maselor de aer dinspre câmpie. Ca urmare, intervalul propice turismului în localitățile de la poalele munților și în vecinătatea acestora este mult mai larg (aprilie-noiembrie).

VEGETAȚIA și FAUNĂ

Poziția geografică și mai ales desfășurarea reliefului între 1 400 și 1 772 m altitudine, alături de alți factori ecologici, au făcut ca și în această regiune carpatică să existe o varietate relativ mare de specii de plante și de animale, unele frecvent întâlnite, altele mai rare. Defrișările, pășunatul intensiv, vinatul și pescuitul abuziv au determinat împuținarea numărului de indivizi din anumite specii, ceea ce a impus punerea sub ocrotire a acestora. Unele modificări rezulta prin plantațiile de molizi și pini și din colonizarea anumitor specii de animaile (capra neagră, păstrăv).

De la 1 400-1 450 m în sus, crestele, vârfurile și unele platouri prezintă o vegetație subalpină cu tufărișuri și ierburi comune. Poziția relativ joasă a limitei pădurii și extensiunea mai largă în Siriu și Penteleu a etajului subalpin sunt legate de defrișările făcute de-a lungul anilor pentru mărirea suprafeței de pășunat.

Caracteristice sunt tufărișurile dese ale afinilor (Vaccinium myrtiilus, V. vitisidaea), aninului de munte (Alnus viridis) și mai ales ale ienupărului (Juniperus communis alpina) care ocupa suprafețe mari la peste 1 500 m în Siriu și 1 550 m în Penteleu. G. Dihoru (1974) indică în Siriu, pe versanții sudici cu pantă mai mare și pietroși, pajiști cu păiuș (Festuca ovina sudetica), firuța, stânjenel (Iris ruthenica); pe abrupturile stâncoase păiușul de stâncă (Festuca rupicola saxatilis), iar pe suprafețe slab înclinate, dar la înălțimi mai mici, păiușul roșu (Festuca rubra commutata), iarba câmpului (Agrostis capiltaris) în amestec cu țapoșica (Nardus strictă).

Se remarca numeroase plante cu flori viu colorate, care dau pajiștilor din primăvara până în toamna palete extrem de variate. Mai aparte sunt stânjenelul de munte, garoafa (Dianthus tenuifolius), gențiana (Gențiana asclepiadea), toporașul de munte (Viola declinată), coacăza etc.

În unele microdepresiuni, în care au existat lacuri, dezvoltarea abundenta a vegetației a dus la individualizarea unor mlaștini cu Sphagnum, roua cerului (Drosera), poroinic, bumbăcarițe, rogoz etc. Tipice sunt "Lacul Sec" din Siriu și "Lacul Roșu" din Penteleu, transformate cu timpul în tinoave.

Prin tufele de ienuperi și afine pot fi zărite cinteza alpină, fisa alpina, pietrarul, mărăcinarul, uliul; pe stâncărie se întâlnesc șopârlă, vipera comună, iar în vecinătatea stânelor mai dau târcoale lupi și urși. De câțiva ani, pe stâncăriile de la Colții Măgăreții și de la obârșia văii Mreaja au fost colonizate capre negre, iar în Lacul Vulturilor păstrăvul curcubeu.

Pădurile de molid pure sunt limitate ca suprafața și apar mai ales pe versantul vestic și nordic al Siriului și în Penteleu între 1 200 și 1 600 m. Pe versanții sudici, între 1 200 și l 400 m, ele sunt în amestec cu făgetele. La contactul cu pajiștile subalpine, îndeosebi pe pantele expuse vântului, apar indivizi mai scurți, izolați și ou profil asimetric (în formă de steag). Alături de molid întâlnim bradul, tisă (în câteva locuri) și pinul. În bazinul Hartagu și Viforâta exista cele mai mari exemplare de molid din regiune, multe din ele depășind vârsta de 300-400 ani.

Pajiștile din zona de pădure sunt bogate în graminee, îndeosebi Festuca rubra și Agrostis capillaris. În lungul apelor și în sectoarele moi, umede, exista mai multe specii de mușchi, piciorul cocoșului (Ranun-culus), izma (Mentha), pipirig (Juncus), captalan (Petasites) etc. Mai jos, până la 700-750 m altitudine, se întâlnesc, de regulă, păduri de fag. De cele mai multe ori, sub această înălțime, în special în sud și la contactul cu Subcarpații, el intră în asociere cu gorunul; de la 1 100 m în sus, fagul se afla deseori în amestec cu molidul, bradul și mesteacănul. Pe văile înguste, umbroase, poate fi întâlnit în asociere cu paltinul sau ulmul, iar pe cele largi, la baza versanților se afla în amestec cu arinul și alunul.

În locurile defrișate se dezvolta asociații de zburătoare, fragi, tufărișuri de zmeură, mure și numeroși arbuști.

Lumea animală este bogată, pădurea oferind condiții de viață extrem de propice. Există câteva specii care fac faima acestor munți, ele fiind în același timp ocrotite. Între acestea amintim ursul care la maturitate depășește 300 kg (Păltiniș, Monteoru, Harțagu, Brebu), mistreții, căprioarele (Hânsaru), râșii, ieruncile și cocoșii de munte (Penteleu).

În unele locuri s-au amenajat puncte și sectoare de vânătoare, în special de urși și căprioare, renumite prin exemplarele obținute (Paltinu în Penteleu, Păltiniș în Podu Calului, Milea în Siriu, Tigva în Ivanetu etc.).

În munții Buzăului în prezent exista numai rezervația forestieră de la Viforîta1. Ea se desfășoară pe clina sudică a Muntelui Viforâta între pâraiele Caseria și Viforâta, afluenți pe dreapta Milei. Este o pădure de conifere, în care precumpănesc brazi și molizi seculari cu talie foarte mare (peste 40-50 m înălțime și frecvent cu diametru de 0,80-1 m), alături de care exista exemplare mai tinere. Valoarea științifică a rezervației este dată de păstrarea structurii inițiale.

În afara acesteia care este menționată în nomenclatorul rezervațiilor naturale din țara noastră, în bazinul Harțagului există câteva sectoare cu arbori-coloși, din care unul este declarat rezervație silvică.

În Siriu și în Penteleu mai sunt menționate câteva locuri unde se păstrează plante mai rar întâlnite. Astfel pe Lacul Roșu vegetează roua cerului (Drosera rotundifolia), răchițelele (Vaccinium oxycoccos), vuietoarea (Empetrum myrum); pe Lacul Sec roua cerului, poroinic, bumbăcarița, stelarita etc.

Ziua a IV-a – Crasna, Pătârlagele, Colți, Biserica rupestră Aluniș – transport cu autocarul (53 km)

Ora 8 – mic dejun

Ora 9 – îmbarcarea în autocar

Coborârea spre defileu cu opriri la Belvedere pentru fotografii

Ora 12 – Pătârlagele cazare la „Hanul de piatră” și masa de prânz

Ora 14 – plecare la Colți, vizită la muzeul Chihlimbarului ș apoi la Biserica rupestră Aluniș.

Ora 19 – reîntoarcere la pensiune. Cina

Muzeul Chihlimbarului de la Colți, unic în lume

Următorul popas este în patria chihlimbarului de la Colți. Pentru a ajunge la Colți trebuie să urmezi DN10 Brașov – Buzău – (pentru noi de la Crasna), până în localitatea Pătârlagele, după care parcurgi drumul județean Valea Sibiciu – Colți, 13 km. Principalul obiectiv de vizitat este Muzeul Chihlimbarului, unde sa află singura colecție de romanit din lume.

În casa cu etaj, ridicată în anii ‘70 de comunitatea locală, se află cel mai vechi chihlimbar ce datează de acum 60 de milioane de ani. Deși astfel de muzee mai sunt în lume, niciunul nu deține acest tip de chihlimbar. Cel mai apreciat și cel mai vechi romanit din lume nu se găsește decât la Buzău.
În colecția de la Colți se află o bucatã de chihlimbar de 1785 de grame, o alta bucatã de chihlimbar de 1500 de grame, obiecte din chihlimbar pe diferite nuanțe de culori, de la galben transparent până la negru opac, sau cu mai multe nuanțe de culori într-un singur obiect, un cercel din chihlimbar care are conservat în el o furnică, despre care specialiștii spun că ar fi trăit acum trezeci de milioane de ani, și o bucată de chihlimbar secționată, care pãstreazã urme din scoarța copacului din care a provenit rãșina respectivã. Ai ocazia să mai vezi, pe lângă colecția bogată de chihlimbar, flori de mină, roci, fosile și pietre semiprețioase, dar și documente referitoare la exploatarea de chihlimbar sau atestarea documentară a localității.

Dacă tot ești în comuna Colți, nu trebuie sã ratezi vizitarea așezãrilor rupestre din Aluniș, aflate la șase kilometri distanță față de centrul comunei, în satul cu acelasi nume. Neapărat trebuie să vezi Biserica de la Aluniș, sãpatã în piatrã de doi ciobani pe la anul 1274. Lăcașul atestat documentar la 1351, a fost schit de cãlugări până la 1871, iar de atunci este biserica satului.

Biserica rupestra Alunis

Muntii Buzaului, respectiv zona Alunis-Nucu-Bozioru, ascund aproximativ 30 de asezari rupeste intre care cea mai cunoscuta este biserica din satul Alunis, care functioneaza de peste 700 de ani, fiind una dintre putinele locasuri din Romania sapate in piatra, in care inca se mai slujeste. Este vorba de un complex de asezaminte crestine rupestre, grupate si denumite generic "agatoane“. "Agatoanele“ sunt biserici, chilii sau monumente de arta crestina sapate sau sculptate direct in piatra.

Complexul rupestru din Muntii Buzaului

Cele mai cunoscute vestigii rupestre din Muntii Buzaului, situate intre satele Nucu (comuna Bozioru) si Alunis (comuna Colti), pe culmile Crucii Spatarului si Martirei, sunt: Alunis (sec. IV – VI), Agatonul Vechi, Agatonul Nou, Bucataria, Pestera lui Dionisie Torcatorul (sec. IV – VI), Fundatura, Fundul Pesterii, Ghereta, Piatra Ingaurita (Pestera lui Iosif, sec. III – IV i.e.n) si Pestera de la Culmea Pietrei (Usa Pietrei).

Aceste vestigii rupestre au fost inventariate in a doua jumatate a sec. XIX de Al. Odobescu. Chiliile din Muntii Buzaului au fost si raman invaluite in taina, avand de-a lungul timpului diversi stapani, fiind ascunzatoare pentru comori, refugiu pentru primii crestini prigoniti si apoi sihastrii ortodoxe.

Cercetatorii afirma ca perioada de sapare si locuire a acestor asezari rupestre se intinde pe parcursul a doua milenii si jumatate si ca nu este exclus ca o mare parte dintre ele sa fi fost realizate in antichitate. Se crede ca multe din aceste locasuri de cult reprezinta urme ale unora ce dateaza din vremea geto-dacilor.

Dintre ele cel mai accesibil complex rupestru este cel de la Alunis, la cele de la Nucu ajungandu-se, pe un drum dificil, numai insotiti de un ghid.

In zona se ajunge din Buzau pe DN 10 inspre Intorsura Buzaului, dupa localitatea Patarlagele (57 km de Buzau) la dreapta fiind un drum judetean ce duce inspre localitatile Colti, Alunis, Nucu, de unde se poate continua traseul pe jos pana in zona cu asezarile rupestre.

Biserica rupestra Alunis

Complexul Rupestru din Alunis consta din biserica, doua chilii sapate in stanca si inca 5 nedatabile, din care 3 neterminate, una astupata cu bolovani si alta pe culme pentru strajuire.

Conform scurtului istoric al bisericii, aceasta a avut si are hramul "Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul" si este unul dintre cele mai vechi lacasuri de cult crestine de pe teritoriul Romaniei, datand din anul 1274, fiind una dintre putinele biserici cu aceasta vechime in care se mai savarsesc sfintele slujbe.

Istoricul N. Densusianu dateaza satul in paleolitic, ca vatra a unui trib de pastori si localizeaza acolo celebra Colchida.

La intrarea in biserica, exista un pridvor de lemn din 1825, apoi naosul si altarul care sunt sapate in stanca, cu tavan boltit, despartite de doi pilastri. Pe unul scrie cu chirilice "Ma(teio) leat 7056" (1548). Pe peretele nordic al altarului, alta inscriptie in paleoslava, din care s-au descifrat doar numele ctitorilor legendari Simion si Vlad si al ieromonahului Daniil.

Potrivit legendei, biserica a fost sapata in stanca de doi ciobani, Vlad si Simion, care-si pasteau turmele prin aceste locuri. Zice-se ca unul dintre ciobani a auzit in timpul somnului un glas care il indemna sa sape in stanca, deoarece va afla icoana Sfintei Fecioare Maria. Om credincios, ciobanul a facut intocmai si a gasit, intr-adevar, icoana. Acest fapt l-a determinat sa sape incaperea bisericii, impreuna cu celalalt cioban si cu ajutorul nemijlocit al satenilor.

Atestarile documentare, dateaza din Evul Mediu si constau in danii, litigii si acte comerciale. Astfel, un hrisov al domnitorului Mihnea Turcitul din 1586-1587 prin care sotia lui, doamna Neaga, inzestreaza schitul, facandu-l manastire; intre anii 1649 – 1668 are loc o largire a bisericii intiale si are litigii cu mosnenii din Sibiciu. in secolul al XVII-lea are litiigii cu mosnenii din Scaeni, care recunosc incalcarea hotarelor si dau in 1652 "pentru odihna manastirii" un zapis ca "nu avem treaba" in lacul lui Samar, al Alunisuluis in 1699, Tudor cu feciorii vinde 60 stanjeni "ocina buna si dreapta" la Bozior in Scaeni.

De-a dreapta si de-a stanga bisericii se afla trei incaperi, sapate de asemenea in stanca; ele au servit drept chilii pentru calugarii schitului.

Biserica sapata in piatra, are forma de nava, cu tavan boltit. Absida altarului este mica, prevazuta cu Sfanta Masa, Proscomidiar, firide pentru vase cultice, precum si cu fereastra. Si naosul are fereastra, pentru iluminarea stranei cantaretului si pentru aerisire. Dimensiunile bisericii din piatra sunt: 8,80 m lungime, 4 m latime si 2,80 inaltime.

In anul 1870 s-a pus o catapeteasma din lemn de stejar, cu icoane din tabla de zinc, de catre ieromonahul Eftimie Ciolaneanu. Pridvorul-pronaos este impodobit cu picturi, tot pe tabla de zinc.

Dupa anul 1871 locasul de cult a devenit biserica parohiala, dupa cum il regasim si in prezent.

Ziua a V – a – Gura Teghii (Varlaam) – Cheițele și cascada Tigvei – Lopatari-Focul Viu – Lopatari-Carstul pe sare de la Izvorul Sărat-Meledic

Ora 8 – mic dejun

Ora 9 – plecare spre Gura Teghii (autocar)

Ora 10 – plecare în traseu

Gura Teghii (Varlaam) – Cheițele și cascada Tigvei

Poteca urca la sălașul din bazinul superior al Tigvei și de aici, peste muchie, la Bratilesti. Timp necesar până la Cheițele Tigvei circa 10 minute.

Traseul este indicat pentru cei care staționează mai multe zile la Gura Teghii sau la Varlaam. Din șoseaua spre Varlaam se urcă pe potecă, prin pădure. Valea se îngustează treptat, iar în sectorul în care râul s-a adâncit în strate groase de gresie ea a luat înfățișarea de V ascuțit, amintind de cheile tăiate în călcare. Sunt frecvente căderi de apă date de pragurile de gresie.

Lopatari-Focul Viu

Drum comunal și poteca; timp necesar până la Focul Viu 3-3½ ore.

La Focul Viu, locul unde gazele naturale ard în permanență la suprafață, se poate ajunge din mai multe puncte. Turiștii aflați la Gura Teghii pot folosi camioanele I.F. care ajung pe drumul ce pleacă de la Tainița, pe sub Ivanetu, pe valea Ploștina și apoi pe Slănic până la confluența cu pârâul Smoleanu. De aici, după ce am vizitat locul Focul Viu se poate coborî pe valea Slanicului înapoi la Lopătari. Cel mai frumos traseu și în același timp mai ușor este cel care pleacă din Lopătari. Până la pârâul Smoleanul sunt de parcurs aproape 11 km pe un drum comunal. În prima parte acesta urca 20-30 minute până deasupra defileului Slanicului, tăiat într-o fâșie de gresii lată de aproape 1 km (pereți abrupți, curs vijelios, vale îngusta), în spatele căreia se deschide un larg bazinet în care se afla satul Luncile. Aici coboară un drum bine întreținut ce vine de la Plaiul Nucului. La ieșirea din sat, pe dreapta Slanicului, se afla un versant abrupt de 350 m, Malu Roșu, alcătuit din roci diferite, dispuse în strate cutate extrem de variat. Pe versantul sting se remarca valuri vechi de alunecare care au împins cursul spre dreapta îngustând mult albia. În amonte drumul trece când pe o parte, când pe alta a Slanicului; valea, la început mai îngusta, se lărgește treptat. După circa 3 ore de la plecare se ajunge la confluența cu pârâul Zaganu (Smoleanu), primul mare afluent pe stânga în amonte de Terca. Se trece apa acestuia și se urcă pe poteca de pe malul drept prin plantații de pruni, circa 10-15 minute. La aproape 180 m diferența de nivel, într-o mică poiana, se afla renumitul Foc Viu. În acest loc gazele din adânc ajung la suprafața și ard. Suprafața este marcată printr-un grilaj de fier.

Ora 14 – Popas și masa de prânz (hrană rece)

Lopatari-Carstul pe sare de la Izvorul Sarat-Meledic

Drum comunal și poteca; timp necesar: 3-4 ore.

Traseul trece printr-o regiune de un farmec deosebit. Ineditul îl da relieful dezvoltat pe sarea aflată la suprafață sau la mică adâncime. Pe seama dizolvării ei a rezultat aici un complex de forme de relief extrem de variate ți cu dimensiuni foarte mari. Fenomenul constituie poate cea mai interesantă regiune din țara noastră, formele apărute aici asemănându-se cu cele de pe călcare. Pentru a le cunoaște în toată plenitudinea lor, indicam traseul care începe la intrarea în comună Lopătari în dreptul confluentei cu pârâul Sărată. După ce se admiră versantul estic al Slanicului, unde apar blocuri de sare înglobate în argila și marne sărăturoase, pe care s-au dezvoltat lapiezuri și avene, ne deplasăm pe drumul ce merge spre est (150-200 m) până ajungem la înălțimea platoului din dreapta noastră. Părăsim drumul și urcăm pe platou. În față se desfășoară un adevărat peisaj lunar. Doline extrem de mari și adânci, unele îngemănate, lapiezuri pe blocuri de sare, avene profunde la contactul dintre sare și argilă sărăturoasă și, în fine, câteva mici peșteri dezvoltate la baza unor doline. Peșterile nu sunt prea mari, au numai 2-10 metri lungime, dar intrarea este împodobita cu ansambluri de stalactite și concrețiuni din sare. În unele locuri apar pereți prăbușiți, acolo unde evoluția golurilor carstice le-au rupt echilibrul. De aici, ne înapoiem pe drumul comunal pe care-l continuăm până pe platoul central (aproape 30 minute de urcuș ușor). Un element nou iese în evidență. Acesta este dat de existența a numeroase depresiuni ovale sau rotunde acoperite de apă, mlăștinoase sau uscate. Ele reprezintă doline care s-au format în condițiile în care sărea se afla la adâncime mai mare. Lacurile cele mai mari au apărut în depresiunile mai extinse, rezultate din îngemănarea dolinelor, așa-numitele uvalas-uri. Dintre acestea mai interesante sunt Lacul Mare și Lacul Castelului. Urcăm mai întâi spre vest, pe porțiunea cea mai înalta pentru a urmări în detaliu peisajul carstic din bazinul Izvorul Sărat; apoi ne întoarcem și coborâm spre est pe lângă Locul Castelului, pe valea Meledic. După ce vom intra în padure, ne abatem pe poteca din stânga spre două mari doline. La baza peretelui estic se văd două peșteri frumos concretionate. Revenim în poteca și coborâm pe vâJea Jgheabului (cca 40 min.).

De aici, circuitul poate fi închis mergând până la confluenta acestuia cu Slănicul, unde există un frumos martor din tuf dacitic. La întoarcerea spre Lopătari recomandăm o abatere pentru o jumătate de oră în dreptul pârâului Izvorul Sărat unde se poate urmări o vale tăiată în formațiunea sării, vale îngusta cu versanți abrupți, numeroși afluenți suspendați și pereți în surplomba.

Ora 19 – coborâre la Gura Teghii și revenire la pensiunea din Pătârlagele

Ora 20 – cina

Ziua a VI-a Pătârlagele – Berca, Vulcanii Noroioși și revenire la Vama Buzăului, seară festivă.

Ora 8 mic dejun

Ora 9 plecare spre Berca (autocar 58km)

Ora 11 – 15 vizita Vulcanii Noroioși

Ora 15 – masa de prânz la restaurant Berca

Ora 19 – Vama Buzăului – pensiunea Bastion – seară festivă

În Berca, înainte ca drumul să se joace cu o curbă, trebuie să oprești, căci Infopoint-ul răsărit pe margine îți va fi de mare folos în orele ce vor umple desaga ta de vacanță. Într-un spațiu generos, pliante, cărți și materiale turistice te îmbie să alegi din ofertele regiunii buzoiene, mai bogate decât ai crede. Și tot aici, tânărul angajat să îndrume curiozitatea călătoare îți va recomanda și să ții drumul din dreapta la ultima răscruce din calea ta, pentru Pâclele Mici, apoi să te întorci pentru Pâclele Mari, unde șoseaua asfaltată te duce mai departe spre stânga.

Dincolo de ultimul sat, dealurile încep treptat să-și apropie umerii și să-și ascută vârfurile. Câteva pancarte mari și o bifurcație îți aduc aminte imediat de indicațiile primite mai devreme, așa că drumul din dreapta te scoate, cât ai clipi, la intrarea pentru Pâclele Mici.

O parcare cu plată și un chioș cu de toate stau pe laturile începutului de potecă. Pe coama din fundal, o inscripție albă uriașă iese din ierburile arse de soare: „VULCANII NOROIOȘI”, ca după un model hollywoodian. Poteca pavată trece mai întâi pe sub o poartă zveltă din lemn, de care stau agățate litere de-o șchioapă, apoi urcă panta lungă de 500 de metri până la Pâclele Mici. În pașii mărunți și în adierile plăcute de vânt, efortul se uită. Iar când primele fâșii de pământ uscat și galben înlocuiesc covorul de iarbă și flori, vei ști că ai ajuns.

Între câteva culmi domoale și întrerupând linia verde a peisajului, un platou larg s-a priponit strașnic de bine. Din el răsar cocoașe galbene și conuri albe iar din când în când, platoșe argintii se întind peste adânciturile solului arid, ca și cum ar vrea să le acopere goliciunea. Privite de la ușoară depărtare, ondulările acestea deschise la culoare seamănă, în timp de caniculă și secetă, cu niște dune din deșert. Sau dau impresia unui peisaj selenar, cum spun majoritatea celor care au trecut pe aici și le-au studiat. Cu toate acestea, Pâclele Mici înșeală ochiul, fiindcă sub crusta vremelnică, gâlgâiturile noroioase anunță mlaștina neadormită. Pe timp de ploaie, solul se înmoaie, iar smârcurile iau locul pământului uscat.

Te dumirești, odată ce calci în inima Pâclelor Mici, ce sunt acești vulcanii noroioși, mai rar întâlniți prin Europa. Ei nu sunt însă singurii de pe teritoriul României, dar suprafața mare pe care se grupează (mai precis, între Berca și Arbănași: Pâclele Mari- 15 ha, Pâclele Mici-10 ha- și cele de la Beciu) și spectaculozitatea lor îi fac demni de o transformare într-un obiectiv turistic de prim rang. În afară de vulcanii noroioși din Subcarpații Buzăului, mai există, de exemplu, alte peste 60 de locații în Depresiunea Transilvaniei unde aceste fenomene se întâlnesc, adevărat, la scară mult redusă.

Cea mai mare concentrație de vulcani noroioși (400) se găsește în Azerbaijan și în zona Mării Caspice, iar cel mai mare vulcan noroios se numește Lusi și a erupt prima dată în 2006 în estul Insulei Java din Indonezia (în perioada de vârf a erupției, 180.000 m³ de noroi erau azvârliți zilnic din crater, așa încât au fost acoperite sate, școli și ferme locale pe o rază ce a atins 7 km²). S-a apreciat că enorma sursă de noroi va avea putere pentru încă 26 de ani de activitate vulcanică. În alte 40 de zone terestre și 20 de zone aflate în mări și oceane, astfel de pâcle active atrag constant atenția cercetătorilor. În 2009, în fotografiile pe care NASA le-a realizat cu ajutorul robotului spațial 2001 Mars Odyssey, specialiștii au identificat pe Marte formațiuni foarte asemănătoare vulcanilor noroioși pământeni.

Se înțelege că toate aceste informații generale nu le afli vizitând Pâclele Mici, dar vei descoperi alte lucruri mult mai interesante dacă ai răbdare să te plimbi printre conurile, șuvoaiele și ravenele buzoiene. Fiindcă acești vulcani noroioși formează un peisaj dinamic, poți sta chiar ore în șir pentru a le urmări țâșniturile, bolboroselile, bulele și torentele molatice. De la mii de kilometri sub pământ, gazele naturale își caută drum spre suprafață, sub o presiune crescândă; în partea finală a drumului lor, ele antrenează ape freatice, marne (calcarele argiloase) dizolvate și argilă, aruncându-le în afară sub formă de noroi lichid.

Noroiul argintiu curge din orificii mici, apărute pe suprafețele plane, ori izbucnește din cratere joase cu diametre variate, dar nu foarte mari, de până la câțiva metri. Uneori, conurile acestor vulcani în miniatură se înalță mult, alteori se bombează și se rotunjesc, asemenea mușuroaielor. Poți vedea cum torentul rece se scurge peste crustele vechi sau cum norii se oglindesc în materia gri dintr-un crater mai mare. Dacă te apropii prea mult, stropii obraznici vor ajunge pe încălțăminte și pe haine, iar mirosul metalic îți va umple nările. Îți închipui că aici nu ai voie să aprinzi vreun foc. În pasta proaspătă, întinsă ca pe o paletă de pictor, degetele turiștilor trasează inimi plăpânde, inscripții scurte și flori delicate. Chiar și tălpile pantofilor lasă urme interesante, care îți pot aminti de primii pași pe Lună.

Acolo unde noroiul scurs s-a uscat de curând, pojghițe groase se adaugă stratului gălbui și albicios (din pricina sărurilor rămase după evaporarea apei). În timp, după cicluri nenumărate de umiditate-ariditate, îngheț-dezgheț, aceste straturi de noroi se transformă în masă compactă, brăzdată de adâncituri neregulate, prin care apa își face loc în perioadele ploioase. E ușor de închipuit și cum arată Pâclele Mici atunci: ca o mlaștină mare…

Dar sub soarele de vară, movilele uscate ale vulcanilor adormiți și pantele lor lor neregulate ar putea să îți sugereze niște spinări uriașe de reptile preistorice, cu solzi fosilizați. Sau, doar un peisaj selenar.

Când cobori de la Pâclele Mici, gata impresionat de platoul cu vulcani noroioși, privește cu atenție spre dealurile îndepărtate, ce se desfășoară în fața ta. O movilă pleșuvă și galbenă se ivește printre cele înverzite de alături: acolo sunt Pâclele Mari, din zona comunei Scorțoasa. Ajungi cu mașina la ele în câteva minute și parchezi la câțiva zeci de metri de un hotel și la câțiva metri de platoul vulcanilor noroioși. Aici nu se plătește odihna mașinii, ci biletul de intrare în rezervație – la un preț, ce-i drept, derizoriu. O pancartă mare cu note explicative, harta rezervației, curățenia, chioșcul cu suvenire și amabilitatea cu care ți se răspunde la întrebări te determină să te simți un turist respectat. Poți răsfoi cărțile despre pâclele buzoiene, aflând astfel și despre cele două plante halofile (care cresc în mediu sărat), Nitraria Schoberi și Obione Verrucifera, ce au adăugat valoare biologică spațiului ocupat de aceste formațiuni geologice speciale.

Pâclele Mari, deși nu te mai surprind prin spectaculos, te farmecă: conurile vulcanice sunt înalte, pâraiele de noroi rece strălucesc în soare, culmile numeroase par topite și prelinse ca ceara. Urmărind artezienele de nămol și de gâlgâiturile necontenite, turiștii numeroși fotografiază întruna, fiindcă știu că mâine vulcanii noroioși vor fi puțin mai diferiți decât ieri și azi.

La finalul experienței la Pâclele Mari și Mici, o înflăcărare crescândă stă să răbufnească din adâncul pieptului, trecând prin toate imaginile memorate cu plăcere de turist; în cele din urmă, cuvinte de prețuire se vor rosti cu voce hotărâtă, captivând orice audiență.

Cam în același fel, bolboroselile vulcanilor noroioși miniaturali se prefac în stropi și se preling pe pământ, ornând Pâclele Mari și Mici și convingând călătorul că a meritat să descopere o parte frumoasă din România turistică.

CUPRINS