Pace sau Razboi. Sfarsitul Istoriei sau Ciocnirea Civilizatiilor. Fukuyama sau Huntington

Samuel P. HUNTINGTON

„Sam Huntington, unul dintre cei mai cunoscuți politologi occidentali, realizează o analiză provocatoare pentru înțelegerea realităților politicii globale în secolul următor. Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale este una dintre cele mai importante cărți apărute de la sfârșitul Războiului Rece.“ (Henrz A. Kissinger)

„O carte uimitoare ca scop și prin modul în care surprinde complexitatea politicii mondiale la nivel global.“ (Francis Fukuyama)

Cunoscutul politolog american, om de știință și analist politic, Samuel Phillips Huntington, s-a născut la 18 aprilie 1927 în New York, provenind dintr-o familie de scriitori, tatăl un editor de reviste comerciale pentru hoteluri, iar mama o scriitoare de nuvele. Acesta a absolvit Universitatea din Yale la 18 ani, a făcut masterul la Universitatea din Chicago și doctoratul la Universitatea din Harvard.

La Harvard a petrecut mai mult de jumătate de secol, ca profesor (a fost chiar profesorul lui Francis Fukuyama) și director al Centrului de Relații Internaționale. În perioada 1977-1978 a fost coordonator la Washington pentru Consiliul Național de Securitate.

Ciocnirea Civilizațiilor?

În 1993, Huntington publică în revista Foreign Affairs studiul intitulat „Ciocnirea Civilizațiilor?”, articol care provoacă la nivel modial o amplă dezbatere pentru specialiștii în relații internaționale.

În 1996, revine asupra subiectului odată cu publicarea cărții „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”, carte care vine să contrazică teoria lui Fukuyama (din „Sfârșitul istoriei și ultimul om”), aceea de supremație a democrației liberale la nivel global.

În tezele sale, Huntington prevede o ciocnire inevitabilă a civilizațiilor lumii și susține că „Cele mai importante distincții dintre popoare nu mai sunt cele ideologice, politice sau economice, ci cele culturale”. Astfel, noile conflicte ce se vor ivi vor avea la bază un element unic de identitate al fiecărei civilizații, și anume cultura.

Pentru a înțelege mai bine la ceea ce se referă Samuel Huntington în teoriile sale trebuie să pornim de la definiția civilizației.

Noțiunea de civilizație este definită ca: „Nivel de dezvoltare materială și spirituală a societății dintr-o epocă dată, a unui popor, a unui stat etc.; cultură (materială sau spirituală); p. ext. nivel înalt de dezvoltare a unei societăți”.

Practic civilizația este un tip de societate ce atinge un anumit nivel de cultură, nivel care ar trebui să fie relativ avansat. În această sferă a civilizației vom avea nevoie de anumite elemente pentru a putea vorbi de o societate dezvoltată, elemente printre care putem enumera organizarea politică, militară, socială și juridică, infrastructură, educație și învățământ, mijloace de transport și comunicație, nivelul de trai, alimentație, tehnologie, etc.

În viziunea lui Huntington civilizația este definită ca fiind: „…entitate culturală. Sate, regiuni, grupuri etnice, naționalități, grupuri religioase, toate având culturi distincte și diferite nivele de eterogenitate culturală…o civilizație este astfel cea mai mare grupare culturală de oameni și cel mai extins nivel de identitate culturală pe care oamenii îl ating, ceea ce ne deosebește de alte specii. Acesta este definit atât prin elemente comune obiective, cum ar fi limba, istoria, religia, obiceiurile, instituțiile, cât și prin subiectivismul identității omului.”

Pornind de aici, Huntington utilizează o serie de concepte noi și realizează o interesantă diferențiere a civilizațiilor, argumentând că „pentru a face un portret al realității și pentru a o simplifica, vom avea nevoie de o hartă”. Astfel, împarte lumea în opt mari civilizații:

Civilizația „vestică”: vestul Europei și America de Nord;

Civilizația „ortodoxă”: cuprinde toate statele „ortodoxe printre care și România și Grecia;

Civilizația „latin-americana”: America Centrală și de Sud (populație majoritar catolică);

Civilizația „musulmană/islamică”: Originară în Peninsulă Arabică și răspândită în Peninsulă Iberică, America de Nord și Asia Centrală;

Civilizația „sinică”: comună culturii Chineze și cuprinde și Coreea, Singapore, Taiwan și Vietnam.

Civilizația „japoneză”: considerată de autor diferită față de restul Asiei;

Civilizația „hindică”: civilizație care are la baza populația din India;

Civilizația „africană”: care conform lui Huntington este în plină dezvoltare și poate să devină a opta civilizație.

După cum se poate observa principalul criteriu al acestei clasificări este religia și nu în ultimul rând cultura civilizațiilor.

Huntington susține că la un nivel micro, vor exista grupuri care se vor lupta datorită faptului că se vor îngrădi unul pe celălalt pe "falii" culturale, dar la un nivel macro, afirmă că state cu civilizații diferite vor concura pe motive militare și economice. Aceste „falii” apar deseori pe motivul convingerilor religioase și au dus la mișcări naționaliste arabe, cum ar fi fundamentalismul islamic. Astfel de conflicte s-au produs și între hinduși și musulmani, chinezi și budiștii tibetani, Japonia și Occident. Deși nu toate aceste confruntări sunt caracterizate prin violență, vor exista conflicte de natură militară, de exemplu cele provocate de fundamentaliștii islamici care sunt cele mai amenințătoare.

Pentru a-și dezvolta teoria, Huntington divide teza sa în 5 părți:

În partea I el susține că pentru prima oară, după perioada Războiului Rece, lumea este multipolară și multicivilizationala. Având în vedere că în marea parte a istoriei, contactele dintre state erau practic inextistente, începând cu era modernă, statele occidentale au definit un sistem multipolar luptând între ele.

Astfel, situația din timpul Războiului Rece era reprezentată de un sistem bipolar, având pe de o parte Statele Unite ale Americii și Europa de Vest, iar pe de altă parte blocul comunist condus de Uniunea Sovietică. După Războiul Rece, Huntington definește ca cea mai importantă distincție dintre oameni este cea culturală și argumentează că viitoarele conflicte vor fi generate de factori culturali, modernitatea diferind de la un stat la altul, dar având un centru comun pentru dezvoltarea fiecăruia în componenta religioasă.

Partea a II-a, prezintă o modificare a echilibrului puterii. Huntington observă o ridicare a civilizațiilor asiatice, care se dezvoltă din punct de vedere politic, militar și economic, cele mai evidente exemple fiind Asia (printr-o creștere economică amenințătoare) și Islamul (printr-o explozie demografică și mobilizarea socială a populației).

Interesant este faptul că atât asiaticii, cât și musulmanii nu recunosc superioritatea Occidentului, ba chiar și alte țări non-occidentale care recunosc distincția dintre culturi, nu susțin superioritatea culturii occidentale și își reafirmă propriile calori culturale.

Astfel, Huntington prevede declinul lumii vestice și vede în asiatici și în musulmani o reală amenințare la adresa Occidentului

Partea a III-a prezintă ideea de nevoie a unei noi ordini mondiale, bazate pe civilizație. Astfel, Huntington susține că pentru a pune bazele acestei noi ordini „lumești”, statele cu afinități culturale vor coopera între ele, dar nu se va reuși schimbul de la o civilizație la alta, și vor apărea state lider care vor strânge în jurul lor restul națiunilor care se vor identifica în această cultură.

Aici intervine problema civilizației islamice, care, deși prezintă o creștere demografică ce ar putea-o avantaja, întâmpină dificultăți din punct de vedere al unității și coeziunii. Conform teoriei lui Huntington, pentru a reuși să devină o forța la nivel mondial, islamiștii ar trebui să găsească acel stat-lider care să dețină puterea militară, economică și politică și care să ofere organizarea de care au nevoie celelalte.

Partea a IV-a a tezei lui Huntington este o prezentare a ideii conform căreia, universalizarea încercată de către Occident nu va putea fi dusă la bun sfârșit, fapt ce va conduce la conflicte cu restul lumii. El vede aici o asociere între Islam și Asia, care, împreună vor deveni un adversar din ce în ce mai puternic și atât timp cât aceștia vor refuza să se schimbe, să accepte valorile și superioritatea Occidentului, conflictul nu se va stinge.

În partea a V-a Huntington susține că supraviețuirea Vestului depinde de reafirmarea Statelor Unite ale Americii, dar și de restul statelor occidentale care trebuie să accepte unicitatea civilizației americane, dar nu și universalizarea acestea. Țelul lor trebuie să fie reinoirea și prezervarea caracterului specific fiecărei civilizații în fața celor non-occidentale.

Samuel Huntington prezintă și o soluție pentru evitarea războaielor între civilizații. În primul rând, se referă la statele-lider care nu trebuie să se implice în conflictele altor civilizații, ci trebuie să dialogheze și să negocieze direct cu celelalte state-lider pentru a stopa războaiele acestor civilizații. În al doilea rând, pune accentul pe conceptul de a învăța. Două civilizații diferite trebuie să învețe una de la cealaltă și să fie hotărâte să conviețuiască.

Așadar, Huntington în teza sa, vizează ideea de politică globală multipolară și multicivilizationala, punându-se accent pe cultură și religia fiecărei civilizații, elemente care vor fi noul punct comun al evoluției conflictelor inevitabile dintre civilizații în lumea modernă.

Francis Y. FUKUYAMA

Yoshihiro Francis Fukuyama, om de știință, politician american, economist politic și scriitor, s-a născut pe 27 octombrie 1952 în Chicago. Bunicul din partea tatălui, în urma războiului dintre Rusia și Japonia, a părăsit țara și a deschis un magazin pe coasta de vest a Americii. Provine din părinți cu valențe academice, tatăl pastor protestant și mama făcând parte dintr-o familie de intelectuali japonezi.

Francis Fukuyama a crescut în Manhatan, neavând contacte cu originile sale japoneze și nu a dorit să învețe limba natală.

A absolvit la Universitatea Cornell și și-a obținut doctoratul în științe politice la Universitatea din Harvard, după ce inițial începuse să studieze literatura comparată la Universitatea din Yale.

După ce a terminat studiile la Harvard, s-a alăturat Departamentului de Științe Politice al Corporației RÂND, ca analist politic pe probleme politico militare, după care a deținut funcții la Departamentul de Stat al SUA.

Sfârșitul istoriei?

În 1989, Francis Fukuyama publică în revista The Național Interest, eseul memorabil numit „The End of History?” („Sfârșitul istoriei”) la baza căruia stă întrebarea „dacă la sfârșitul secolului al-XX-lea mai are sens să vorbim despre o istorie a omenirii coerentă și direcțională, care va conduce în final cea mai mare parte a omenirii la democrația liberală.” Răspunsul dat de Fukuyama este unul afirmativ, având la bază o dublă motivație: una legată de aspecte economice și cealaltă de „luptă pentru recunoaștere”.

În 1992 își dezvoltă ideile în publicarea cărții „Sfârșitul istoriei și ultimul om”, carte care îi aduce notorietate pe plan internațional și pe care avea să o publice din nou după 16 ani incluzând în ea și răspunsurile la criticile aduse teoriei sale.

Fukuyama definește sfârșitul istoriei că „finalul evoluției ideologice a umanității și universalizarea democrației liberale” ca formă finală de guvernare, văzând în liberalismul modern o ultimă ideologie a istoriei.

În teoria sa, Fukuyama încerca să demonstreze că odată cu căderea comunismului în din țările sovietice, lumea se va îndreaptă, încet, către o treaptă finală a evoluției sociale, ce se va concretiza cu acceptarea tuturor civilizațiilor a unui singur tip de stat: liberal, democratic, capitalist.

Pentru a demonstra acest lucru Fukuyama trece prin mai multe etape. Mai întâi tratează problema regimurilor precedente, a celor autoritare, deficiențele și contradicțiile lor interne și de ce ele ajung să fie înlocuite de democrații, apoi încearcă să arcumenteze că cel mai eficient regim din punct de vedere economic este o combinație a capitalismului cu democrația și liberalismul.

Conceptul de „sfârșit al istoriei” nu îi aparține, Fukuyama dezvoltându-l pe baza ideilor care au apărut mai întâi la Kant și la Hegel, ba chiar și la Karl Marx, care susținea că rezolvarea contradicțiilor anterioare se poate săvârși odată cu realizarea „utopiei comuniste”. De altfel, lucrarea lui Fukuyama a fost puternic influențată de prăbușirea Uniunii Sovietice.

Fukuyama preia foarte mult teza hegeliană conform căreia evoluția se va încheia atunci când formă de guvernământ va permite satisfacerea aspirațiilor umane fundamentale, și anume odată cu instaurarea democrației liberale, plecând ca și gânditorul german, de la premisa complet nedemonstrabilă, că putem privi umanitatea ca pe un tot unitar, căruia să îi atribuim un set de aspirații fundamentale comune.

Odată cu universalizarea democrației liberale, Fukuyama prevede și dispariția multora dintre problemele cu care lumea se confruntă. Războaiele, clasele sociale, statele unitare, conceptul de „naționalitate” se vor pierde, iar lumea la nivel mondial va trăi în pace și bunăstare.

Teoria lui Fukuyama are parte imediat de critici. Spre exemplu, Jackues Derrida spune că volumul „Sfârșitul istoriei și ultimul om” „nu este altceva decât o modalitate de a înlătura marxismul”, iar Samuel Huntingnton spune că „vechiul conflict Est-Vest, va fi inclocuit cu un altul civilizational”.

La victoria capitalismului democratic liberal și-au pus amprenta o serie de factori cruciali fără de care istoria nu ar mai fi putut fi aleatoare sau ciclică. Spre exemplu, procesul științific, industrial și tehnologic a dus la modernizarea societăților, ajutându-le să evolueze, proces care nu mai poate fi inversat și fără de care istoria ar fi putut lua o altă turnură.

Fukuyama își descrie ideile ca fiind „materia brută a istoriei”, în schimb Hegel descrie aceste idei ca o „ideologie” care cuprinde nu doar doctrine politice, dar și religia, cultura și valorile morale ale societății. Politica economică modernă (care vede lumea numai în termeni de nevoi și dorințe) și comportamentul de maximizare nu poate explica în totalitate stilul de viață de la sine. Pentru a lua în considerare succesul economic în Asia, ca dovadă a viabilității pieței libere, fără a lua în considerare aspectele sociale, de etică, economie și alte calități morale înseamnă a ignora locul ideologiei în toate evenimentele mondiale actuale. Fukuyama susține relevanța acestui argument, deoarece înseamnă că liberalismul economic nu produce politici liberale în sine, și nici invers, dar că ambele sunt rezultatul unor cunostiinte anterioare.

Pentru a evalua că istoria intradevar s-a sfârșit, Fukuyama analizează dacă au rămas conflicte de bază ale vieții umane, care se pot rezolva printr-o structură politico-economică, alta decât liberalismul modern. Două astfel de alternative au fost fascismul și comunismul. Fascismul și-a demonstrat latura sa destructivă în al doilea război mondial, iar comunismul încă există, dar, după cum spune Fukuyama, „acele țări care sunt încă sub comunism sunt doar o anomalie pe plan internațional, important este că foarte puțini mai cred în această ideologie”. Comunismul își pierde din putere și fără alternativă, piața liberă va continua să crească și conflictele ideologice se vor risipi ușor. Alternativele la liberalismul occidental sunt epuizate, Fukuyama așteptând ca acest lucru va duce la o presiune pentru schimbarea pe care o susține în teoria sa.

În cele din urmă, Fukuyama analizează ce ar însemna sfârșitul istoriei pentru relațiile internaționale. Având în vedere că interesul național este întotdeauna o forță mult mai puternică decât teoria ideologică, este greu de crezut că vor fi rezultate, dar așa cum a exprimat tot el „relațiile internaționale sunt, de asemenea, rezultatul ideologiilor preconcepute”.

În finalul cărții sale, Fukuyama parcă își contrazice singur teoria „sfârșitului istoriei”, prin faptul că susține că acele zone că nu au ajuns la sfârșitul istoriei vor fi în conflict cu cele care au ajuns, conflictele nationalistice și etnice încă nu s-au epuizat și prevede o creștere a terorismului.

Tot Fukuyama susține că în momentul în care democrațiile liberale vor domina lumea, „sfârșitul istoriei” va fi unul trist. Oameni vor simți nostalgia vechilor conflicte și a competiției și, susține el, că după „secole de plictiseală de sfârșit de istorie, poate istoria va avea un nou început”.

Un moment în care ipoteza lui Fukuyama este supusă unui test sever, este momentul imediat după atacurile teroriste din septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii. Reintrarea violentă în istorie devenea evidentă, și o altă ipoteză, în egală măsură simplificatoare, cea a ciocnirii civilizațiilor, formulată de Samuel Hungtington părea mai în măsură să explice atacarea obiectivelor de pe teritoriul american. Din fericire, atât administrația americană cât și aliații din coaliția antiteroristă au respins cu fermitate cantonarea strategiei de răspuns la amenințările asimetrice în astfel de formule riscante, subliniind explicit că războiul pe care îl poartă nu este un conflict al civilizației vestice împotriva Islamului, la fel cum atacarea Afganistanului nu a reprezentat un război împotriva poporului afgan, ci a regimului taliban și a rețelei Al Qaeda.

Fukuyama a răspuns criticilor într-un articol din iarnă anului 2002, susținându-și în continuare ipoteza, pe care o reconsideră sub impactul evenimentelor: „În urmă cu mai mult de 10 ani, am susținut că am ajuns la sfârșitul istoriei (…) Consider că această ipoteză rămâne corectă, în pofida evenimentelor de după 11 septembrie: modernitatea, așa cum este reprezentată de Statele Unite și celelalte democrații dezvoltate, va rămâne forța dominantă în politica mondială iar instituțiile bazate pe principiile vestice ale libertății și egalității vor continua să se răspândească în jurul lumii”.

9/11 reprezintă în perspectiva autorului o provocare reală la adresa modernizării, dar, în cele din urmă, nu una suficient de convingătoare. Islamismul radical (pe care Fukuyama îl definește ca „islamo-fascism” – doctrină radical intolerantă și antimodernă care a câștigat teren în multe zone ale lumii musulmane în anii 80-90) sfidează într-un mod mai acut decât comunismul ideologia liberală. Fukuyama consideră, însă, că islamismul fundamentalist nu poate oferi pe termen lung o alternativă realistă la liberalism ca ideologie de guvernare.

Perioada post septembrie 2001 înregistrează o acutizare a divergențelor transatlantice. Fukuyama își pune singur sub semnul întrebării teza sfârșitului istoriei, întrebându-se dacă victoria ultimă a democrației liberale mai este posibilă în condițiile în care conceptul de „vest” este contestat astăzi. Răspunsul criticilor relației transatlantice, formulat de Robert Kagan într-un articol devenit în scurt timp celebru implică o contestare radicală a unității de percepții și valori împărtășite de americani și europeni: „Europa se îndepărtează de putere, sau ca să o spunem puțin diferit, trece dincolo de putere într-o lume autosuficientă de legi și reguli, negocieri și cooperare transnațională. Ea intră într-un paradis postistoric al păcii și prosperității relative, realizarea „păcii eterne” descrisă de Kant. În acest timp, Statele Unite rămân ancorate în istorie, exercitându-și puterea într-o lume hobbesiană, anarhică, în care legi și normele internaționale nu prezintă încredere și în care adevărata securitate și promovarea unei ordini liberale depinde încă de posesia și folosirea forței militare. Din această cauză în marile probleme strategice și internaționale de astăzi, americanii sunt din Marte și europenii sunt din Venus: cad de acord asupra puținor lucruri și se înțeleg din ce în ce mai puțin.”

(2002).

Într-un articol din cotidianul The Wallstreet Journal, în 2014, autorul răspunde încă odată criticilor atrăgând atenția asupra faptului că conflictele din Ucraina și Irak, criză economică, primavara Arabă sunt evenimente, iar istoria nu este același lucru cu evenimentul și nici invers. Evenimetele nu vor înceta să existe, „acestea având loc într-o postistorie”.

Aparent, această teorie a „sfârșitului istoriei” încă rezistă, chiar dacă multe altele nu au făcut față evenimentelor ultimilor ani.

Francis Fukuyama mai susține că „Cea mai mare problemă a societăților ce aspiră să devină democratice a constituit-o incapacitatea acestora să ofere esența a ceea ce oamenii își doresc de la un guvern: securitate personală, prosperitate economică și funcționarea unor servicii publice de bază, în special sănătate, educație și infrastructură”. Altfel spus statele democratice au nevoie și de o conducere bună cu abilități organizatorice și ”de puțin noroc”, așa cum observă Fukuyama

Sfârșitul istoriei sau ciocnirea civilizațiilor?

După căderea comunismului în Europa, au apărut multe teorii care aveau să prezică viitorul lumii pe termen mediu și lung. Multe din aceste teorii au fost anulate de evenimentele ultimilor ani. Cele două teorii prezentate, cea a lui Fukuyama, despre sfârșitul istoriei și cea a lui Huntington, despre ciocnirea civilizațiilor, au reușit să reziste și încă stau în picioare în urma evenimentelor produse după începutul anilor 1990.

Deși cele două teorii sunt practic diferite și conduc lumea spre două puncte distincte, unul de pace și frăție între populații și altul în care se proconizeaza noi conflicte în lumea modernă, au totuși și puncte comune. În cele ce urmează mă voi opri asupra unor aspecte care scot în evidență aceste diferențe și similitudini.

Universalizarea Occidentului

În 1989, observând căderea comunismului în Europa și victoria democrației, ca ideologie de conflic, Fukuyama constată că istoria a ajuns la final.

El susține că s-a ajuns la un punct în care americanii tânt să creadă că instituțiilor și valorile lor, democrația, drepturile individului, a statului de drept și a prosperității, reprezintă aspirații universale, care în curând vor fi împărtășite de întrega lume. Fukuyama argumentează că acest lucru este valabil și din cauza multitudinii de imigranți din toată lumea care doresc să ajungă să trăiască în America, și de aici susține clar că universalizarea propusă de el va avea loc.

În schimb Huntington critică ideea universalizării lumii și susține că „este greșit, arogant și periculos” să vedem Occidentul ca și cultură universală, ba chiar o ridiculizează și susține că în perioada de după Războiul Rece, punctul central al identității omului se va schimba fundamental de la cel bazat pe state și ideologii, la cel bazat pe civilizații și cultura lor. El crede că vom avea pentru prima oară în istorie o politică globală multicivilizationala și multipolară și consideră că liderii politici nu vor agrea această perspectivă de lume unipolară.

Totuși, capitalismul democratic despre care vorbește Fukuyama are șanse foarte mici să ajungă o perspectivă universală, și după cum consideră foarte mulți critici, este o utopie care nu va ajunge să se realizeze.

De aceea Huntington are mai mare dreptate când spune că nu există un astfel de concept. Totuși și el se bazează pe un fel de universalism, acela al culturii, dar nu dezvoltă această idee.

Rolul statului în viitor

Huntington consideră că statul va avea un rol important pe scena mondială, el referindu-se la statele-lider, care vor strânge în jurul lor civilizațiile care se consideră asemănătoare cu acestea, și se referă la stat ca la un tip de realism renăscut.

Nici Fukuyama nu contestă faptul că statul este un actor unitar și primar în politica internațională.

Așadar ambii autori pornesc de la faptul că statul este unitatea de bază care va susține teoria lor și de la ideea de realism, pe care îl modifică în funcție de viziunea fiecăruia.

Modernizare sau nu?

Fukuyama consideră că în modernizarea societăților, afilierile culurale și mai ales cele religioase se vor pierde și că modernitatea și secularismul vor forma o inseparabilă „împletire”. Problema cu acest punct de vedere este că este contrazisă de multe dintre tendințele lumii de astăzi.

Huntington pe de altă parte invocă rădăcinile sociale ale fundamentalismului islamic ca un stimul al conservării identității islamului. El respinge afirmațiile lui Fukuyama cum că modernismul perturbă clasele sociale mari, ceea ce ne conduce la posibilitatea de schimbare către individualism.

Prin urmare, ambii autori, chiar dacă văd conceptul diferit, sunt de acord asupra impactului pe care îl va avea modernizarea ca factor principal într-un sistem politic internațional,

11 septembrie 2001

Atacurile teroriste din 2001 vin parcă să supună aceste teorii unui test. Chiar dacă teoria lui Huntington părea să explice cu exactitate evenimentele de la acea dată, iar cea a lui Fukuyama părea să aibă un moment în care putea claca, acesta din urmă susține că islamismul radical nu poate oferi o alternativă de guvernare pe termen lung la liberalism și că astfel de evenimente vor mai avea loc și vor încetini procesul liberalizării, dar într-un final, sfârșitul istoriei va avea loc.

Totuși aceste evenimente aduc un mare avantaj teoriei lui Huntington și par să pună frână celei lui Fukuiama.

Concluzii

Huntington și Fukuyama au fost convinși că teoriile fiecăruia sunt corecte și că celălalt greșește.cu toate acestea din punctul meu de vedere este greu să anticipăm care se va adeveri, dacă se va adeveri.

Istoria are un țel și o traiectorie. Aceasta nu se va putea sfârși atât timp cât oamenii vor exista, datorită naturii lor.

Previziunile lui Huntington par să fie susținute de evenimentele din prezent, de conflictele dintre civilizații baze pe cultura lor.

Totodată Fukuyama anunță că astfel de evenimente vor apărea în lumea modernă. Astfel de „ciocniri” se întâmplă aproape de fiecare dată, având la bază dorința oamenilor de libertate.

Așadar, ambele teze pot fi parțial adevărate, dar niciuna nu a ajuns încă la maturitate, în punctul final în care putem spune că se verifică în totalitate. Acest lucru se poate întâmpla doar odată cu trecerea timpului, care le poate confirma sau chiar infirma pe amândouă.

Bibliografie

Fukuyama Francis, Sfarsitul istoriei si ultimul om, Paideia, 1994;

Huntinton Samuel P., Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale, Antet, 2007;

Huntington P. Samuel, “Ciocnirea civilizatiilor?”, Foreign Affairs, 1993,

http://www.hks.harvard.edu/fs/pnorris/Acrobat/Huntington_Clash.pdf, accesat la 12.06.2015

Fukuyama Francis, At the 'End of History' Still Stands Democracy, http://www.wsj.com/articles/at-the-end-of-history-still-stands-democracy-1402080661, accesat la 28.05.2015.

Kagan Robert, Power and weakness, Policy Review, 2002, http://users.clas.ufl.edu/zselden/course%20readings/rkagan.pdf, accesat la 13.06.2015;

Fukuyama Francis, Has history started again?, Policy magazine, 2002,

https://www.cis.org.au/images/stories/policy-magazine/2002-winter/2002-18-2-francis-fukuyama.pdf, accesat la 13.06.2015;

http://en.wikipedia.org, accesat la 12.06.2015.