Pacatul Originar

Cuprins

Introducere 3

Capitolul I: Conciliul din Trento 6

1.1 Ambientul și dezvoltarea istorică a Conciliului 7

1.2 Controversele teologice despre păcatul originar înainte de Conciliu 9

1.3 Canoanele decretului despre păcatul originar 11

1.3.1 Introducere 11

1.3.2 Primul canon: păcatul lui Adam și consecințele sale pentru Adam însuși 12

1.3.3 Al doilea canon: consecințele păcatului lui Adam pentru omenire 14

1.3.4 Al treilea canon: numai meritele lui Isus Cristos pot șterge păcatul originar, care este propriu fiecăruia 16

1.3.5 Al patrulea canon: Botezul copiilor 18

1.3.6 Al cincilea canon: efectele Botezului 20

1.4 Tentativă de sinteză și comentarii teologice 22

Capitolul II: Analiza nr. 13 și a numerelor semnificative 26

2.1 Motivația Constituției Pastorale și redactarea textului 27

2.2 Doctrina despre slăbiciunea umană după Gaudium et spes 29

2.2.1 Omul creat după chipul lui Dumnezeu: nr.12 (paragraful c) 30

2.2.2 Păcatul: nr. 13 31

2.2.3 Misterul morții: nr. 18 34

2.2.4 Cristos, omul cel nou: nr. 22 36

2.3 Doctrina esențială și concepția păcatului originar 38

Capitolul III: «Mărturisirea de credință» a lui Paul VI 41

3.1 Anul credinței 41

3.2 Crezul poporului lui Dumnezeu 42

3.3 Conținutul «Mărturisirii de credință» 42

3.4 Analiza teologică 43

Capitolul IV: Catehismul Bisericii Catolice 46

4.1 Scurtă istorie, redactare și promulgare 47

4.2 Doctrina păcatului originar 49

4.2.1 Experimentarea realității păcatului și unele precizări 49

4.2.2 Păcatul originar și consecințele sale 50

4.2.3 Planul divin inefabil 52

4.3 Reflecții teologice 53

Concluzie 61

2. Aspecte specifice documentelor analizate 61

2. Tentativa unei sinteze a doctrinei păcatului originar, în lumina documentelor analizate 64

3. Se poate vorbi de un progres doctrinar sau de limbaj? 66

Sigle și abrevieri 68

Bibliografie 69

1. Izvoare 69

2 Literatură 69

Cuprins 71

=== l ===

INTRODUCERE

Ce este păcatul originar? Cum poate fi înțeles astăzi? Cum poate fi prezentat în contextul cultural contemporan în care domină convingerea puternică a necesității unei pedepse sau a unei răsplăți pentru faptele proprii? Ce importanță are pentru omul de astăzi realitatea păcatului originar?

Sunt câteva întrebări care au reprezentat principiul motor al acestei aprofundări asupra păcatului originar și a consecințelor sale: despre păcatul de la început, pentru că este un argument atât de mult discutat și de multe ori interpretat greșit; despre consecințele lui, deoarece recunoașterea și acceptarea lui îl ajută pe om să-și facă o idee mai apropiată despre sine și despre identitatea lui.

Pe plan teologic, se observă un moment de «oboseală» în comparație cu febra de acum câțiva ani, când se credea că se poate clarifica, odată pentru totdeauna, misterul legat de acest argument. Însă s-a observat că necunoscutele creșteau în loc să dispară, experimentându-se astfel dinamica bulgărului de zăpadă. Astăzi există o oarecare lăsare la o parte a acestei teme, tendință descurajată însă mai ales în contextul actual, pentru că omul s-a angajat în ideea de ajunge la perfecțiunea tehnică. A aprofunda păcatul originar și stricăciunea care a adus-o, înseamnă a striga omului contemporan că operele lui, cât și ființa sa sunt destinate să se oprească în prag, că nu vor ajunge niciodată la perfecțiune.

Aceasta ar înseamnA scăderea optimismului omenesc și cultivarea pesimismului! Nu, înseamnă trimiterea la Izvorul primar al ființei, al creaturii, la Dumnezeu, înseamnă a evidenția că Dumnezeu susține creatura sa în evenimentele vieții și că fără de El, orice acțiune este destinată falimentului, părtinirii, nedreptății.

Bibliografia referitoare la acest argument este atât de vastă, încât poate pune în încurcătură pe oricine, în fața posibilităților de alegere: confesională, existențială, filosofică, pedagogică, sociologică, istorică, biblică, conciliară, patristică, magisterială, etc.

Există studii ale diferiților autori, tentative de lectură în formă modernă, o prezentare lingvistică diferită ce lasă la o parte limbajul tradițional, dar nici unul din aceste studii nu este suficient de satisfăcător în comparație cu doctrina seculară magisterială a Bisericii.

Toate teologiile care păreau că au citit până în adânc misterul răului și al morții, sunt destinate să apună mai degrabă sau mai târziu, pentru că ies din uz, sunt parțiale, nesatisfăcătoare. Orice teolog care vrea să prezinte o cheie proprie de lectură, originală, nici nu lasă bine un aspect pentru a explica un altul și trebuie să se reîntoarcă asupra textului pentru a întări ceea ce afirmase anterior.

Am putea compara această temă cu mitul lui Sisif: când se pare că s-a ajuns pe culme, devine imediat clar că totul trebuie reluat. Cu cât se înaintează, cu atât se devine mai conștienți de faptul că misterul devine mai adânc decât la început; cu cât se înaintează în cercetare, necunoscutele cresc.

În acest caz însă cum se poate găsi o soluție sau ce se poate aprofunda pentru a intra sau cel puțin a intui, acest mister al credinței? Exegeza modernă a prezentat cu claritate că relatarea biblică a căderii, este luată și interpretată ca fiind un limbaj simbolic, chiar dacă vrea să transmită o acțiune în care omul (sau oamenii) au spus pentru prima dată un «nu» lui Dumnezeu, căutând autonomia lor.

Criteriul care m-a ghidat în alegerea metodologică, a fost clasicul ad fontes. Numai o analiză a magisterului care nu se schimbă și este izvor sigur de autenticitate, poate da un răspuns general, ținând cont de ansamblu. Intenționez să fac o incursiune în istoria doctrinei păcatului originar, așa cum este prezentată în diferitele momente ale istoriei Bisericii.

Patru sunt momentele care vor fi luate în considerație: decretul despre păcatul originar, Constituția Pastorală Gaudium et spes (nr. 13 și câteva dintre celelalte numere), «Mărturisirea de credință» a lui Paul VI și Catehismul Bisericii Catolice.

Se va da o atenție specială introducerii fiecărei părți care, pe lângă o privire de ansamblu asupra structurii și istoriei textului, evidențiază ambientul cultural și teologic al timpului în care a fost publicat documentul, cu intenția de a înțelege mai bine motivul anumitor forme de prezentare și de conținut.

Un alt lucru care mi se pare important de subliniat este comentariul teologic, care va urma după prezentarea doctrinei fiecărei părți. În acest comentariu se găsesc observații despre conținutul prezentat în document, care prezintă eventuale probleme nerezolvate, observații filosofice, motivul anumitor alegeri, modificări ale textului, etc.

Lucrarea începe cu studiul Conciliului din Trento. După o introducere despre istoria Conciliului, se vor prezenta așteptările pe care lumea catolică și nu numai, le avea din partea Conciliului. După prezentarea canoanelor, cu comentariile ulterioare, se va relua totul într-o tentativă de sinteză esențială, cu semnalarea anumitor probleme nerezolvate în prezentarea actuală.

Constituția Pastorală Gaudium et spes, va urma un parcurs asemănător primei părți. Se știe că expresia «păcat originar» nu se găsește nici măcar odată în Conciliul Vatican II. De aceea și analiza se va limita doar la anumite numere mai semnificative care se referă la tema tratată. Este clar că nu toate numerele luate în considerație vorbesc despre păcat, dar s-a considerat că și consecințele păcatului, suferința, moarte, înclinația spre rău, pe care omul le experimentează, sunt importante în a ne da o clarificare ulterioară.

Concluzia finală va fi o tentativă de sinteză care, sub forma unei comparații între diferitele etape parcurse, va prezenta o doctrină a păcatului originar, așa cum se află în textele analizate. În acest moment se va putea da un răspuns despre un posibil progres doctrinar sau de limbaj și de accentuare a diferitelor puncte, mai mult, pentru a vedea dacă efectiv doctrina despre păcatul originar a făcut un progres de prezentare și înțelegere, în urma intervențiilor în acest domeniu, de după Conciliul din Trento.

Capitolul I

Conciliul din Trento

Bibliografia: Grossi V.- Sesboüé B., L’uomo e la sua salvezza, II della Storia dei dogmi, sub îngrijirea Sesboüé B, ed. Piemme, Casale Monferrato 1997; Vanneste A. “La préhistoire du décret du concile de Trente sur le péché originel”, NRT, 86 (1964); idem, “Le décret du concile de Trente sur le péché originel. Le trois premiers canons” NRT 87 (1965); idem, “Le décret du concile de Trente sur le péché originel. Le quatrieme canon”, NRT, 88 (1966); idem, “Le péché originel: un débat sans issue?”, ETL 70 (1994); idem, Le dogme du péché originel, Nauwelaerts, Louvain- Paris 1971; Michel A., Les décrets du concile de Trente, (t X/1 dell’Histoire des conciles, sub îngrijirea Hefele C. J.- Leclercq H.), ed. Letouzey et Ané, Paris 1938; Flick M.- Alszeghy Z. Il peccato originare, Brescia 1972.

Dogma păcatului originar, exprimată la Conciliul din Trento, a avut de-a lungul istoriei numeroase interpretări, uneori anacronice, ce încărcau decretele de sensuri pe care Părinții conciliari, nici măcar nu și le-ar fi putut imagina. Intenția acestor pagini este de a prezenta o analiză scurtă, istorico-teologică, a canoanelor care se referă direct sau indirect la păcatul originar, fără a intra în interpretări ulterioare.

Într-o privire de ansamblu asupra conciliilor și asupra Magisterului, se poate observa că doctrina și credința au fost prezentate, elaborate ca reacție la o erezie, la o eroare ce trebuia combătută și, în felul acesta, este prezentată de Conciliu și doctrina despre păcatul originar, pe care o vom analiza: un răspuns la «noile și vechile neînțelegeri» pe care șarpele din vechime, diavolul, dușman al neamului omenesc le-a provocat. Însă, chiar dacă ar fi pentru prima dată când Magisterul prezintă o doctrină completă pe această temă a credinței, ea nu este absolut nouă și mai ales nu rezolvă toate problematicile și disputele existente pe această temă. Ea nu se epuizează, deoarece în explicarea credinței ecleziale are în față erorile contemporane, cărora trebuie să le răspundă și de care să-i apere pe credincioși. Acest lucru condiționează fără să vrea și astfel, Părinții conciliari vor prezenta o doctrină, accentuând în mod evident unele elemente, în același timp lăsând altele să se subînțeleagă, sau un spațiu pentru discuții.

Lucrările încep cu o scurtă prezentare a situației istorice și a controverselor teologice și doctrinare existente, referitoare la argumentul în discuție, și pentru a pune în evidență motivul anumitor alegeri ale Părinților, respectiv răspunsurile care se așteptau de pe urma Conciliului. În prezentarea canoanelor se vor analiza unele expresii folosite la ultima retușare a textului final, semnificația teologică și originea textului. În afară de această muncă de tip filologic, va exista o prezentare a conținutului dogmatic al fiecărui canon. Considerăm că o împărțire a diferitelor puncte ale fiecărui canon va facilita o mai bună înțelegere și o adâncire mai profundă.

1.1 Ambientul și dezvoltarea istorică a Conciliului

Primul apel pentru un nou conciliu, a fost adresat de însuși Luther, în 1518, Papei Leon X, care abia încheiase Conciliul V din Lateran, dar apelul său, ca și cel al statelor imperiului, reunite în dieta de la Norimberg, nu va obține un răspuns pozitiv decât în 1545. Această amânare a convocării, în condițiile în care era nevoie efectiv de o reformă, de o clarificare teologică, istoricul Pastor o consideră «un mare dezastru pentru Biserică».

Cauzele întârzierii sunt de natură politică, papală și teologică. În ceea ce privește cauzele politice, Carol al V-lea care dorea Conciliul în sensul că o eventuală unitate religioasă ar fi favorizat unitatea statelor sale; regele Francisc I se opune Conciliului deoarece prezența neînțelegerilor religioase în Germania, nu-i creează aceleași dificultăți pe care le înfrunta adversarul său.

Papalitatea avea însă poziții alternante, în funcție de papa existent. Adrian VI dorea cu sinceritate un conciliu dar nu a stat în funcție nici măcar un an întreg (1522-1523); succesorul său, Clement VII, se temea de un conciliu și a găsit toate motivele pentru a nu-l convoca, meritând astfel reproșul Papei Paul III de «a fi furat doisprezece ani de pontificat».

Al treilea element care frâna convocarea Conciliului erau ideile teologice care cereau ca papa să se supună hotărârilor Conciliului. Reformatorii voiau un conciliu cu asistenți judecători care să fie super partes, respingând arbitrajul papei care era implicat în mod direct, iar o astfel de atitudine, care slăbea autoritatea papei, trebuia în mod absolut descurajată, dar a fost și cauza principală a absenței reformatorilor de la lucrările conciliare. Trebuie ținut cont și de evenimentele din viața Bisericii care erau încă vii în amintirea ei, iar repetarea unor astfel de aventuri trebuiau evitate.

Astfel, Conciliul a fost amânat tot mai mult, lăsând timp protestanților să se organizeze între ei, schisma se consuma, fără ca nici una dintre cele două părți să-și dea seama cu adevărat. Singur împăratul a luat inițiativa formării unor discuții teologice, dorind reconcilierea doctrinară între părți, concretizată în acordurile făcute la Worms în 1540 și la Ratisbon în 1541. Însă, în ciuda eforturilor, aceste discuții erau fragile și nu făceau altceva decât să pună și mai mult în evidență urgența unei întâlniri mai serioase, cu o putere decizională mai semnificativă: Conciliul.

Cu venirea lui Paul III pe scaunul lui Petru (1534), se întreprinde o acțiune și mai serioasă în favoarea convocării acestuia, dar acest lucru va fi posibil abia după zece ani (1545), și atunci cu mari greutăți. Alegerea orașului Trento este pe placul episcopilor diferitelor națiuni, deoarece aici era un teren «neutru».

În prima etapă (1545-1547) se discută tematicile doctrinare cu speranța constantă a participării protestanților. Conciliul a fost transferat la Bologna din motive de pericol de epidemii, de război și de tensiune între papă și imperiu, dar numărul redus al episcopilor îi determină suspendarea.

Cu noul Papă, Iuliu III, ex legatul pontifical al lui Paul III, cardinalul Del Monte, lucrările se reiau la Trento în 1551. De această dată protestanții își fac apariția și, pentru o eventuală participare a lor, pun condiții care se dovedesc inacceptabile: arbitrii «super parte» și reluarea discuțiilor despre temele tratate deja. Tentativele ulterioare de a-i convinge să vină, vor rămâne fără succes și astfel, lucrările vor continua fără ei. O campanie militară a lui Maurizio de Saxonia amenință orașul și, prin urmare sesiunea este suspendată încă odată.

Zece ani mai târziu (1562-1563), sub pontificatul lui Paul IV, Părinții se reunesc cu intenția de a încheia definitiv lucrările, pentru a putea promulga decretele și a întreprinde astfel Reforma Catolică. De această dată, invitația făcută protestanților este o simplă formalitate. În sfârșit, Conciliul se va încheia pe 3 decembrie 1563, cu o mulțumire generală, iar decretele vor fi aprobate imediat de papă, care se va implica în primirea și aplicarea lor concretă, acțiune care își va lua denumirea de Contra-Reformă.

Ca și eveniment istoric, Conciliul a întreprins reforma Bisericii Catolice absolut necesară, a fost piatra de hotar care a confirmat ruptura cu protestanții, a marcat și trecerea de la un creștinism medieval, la un catolicism al timpurilor moderne. Din punct de vedere doctrinar, decretele emise în acest Conciliu vor fi punctul de referință până la prima jumătate a secolului XX.

1.2 Controversele teologice despre păcatul originar

înainte de Conciliu

Dezbaterile teologice despre păcatul originar, atât în Evul Mediu cât și în perioada reformei protestante și catolice, rămân mereu centrate pe figura sfântului Augustin, pe «calea augustiniană». Una dintre divergențele cele mai mari existente înainte de Conciliu, este cea privitoare la iertarea acestui păcat, adică ce este iertat și ce rămâne după Botez. Problema cea mare se naște din interpretarea care se dă concupiscenței. Scolastica făcea distincție, în prezentarea acestei doctrine, între elementul formal, care constă în lipsirea dreptății originare, și elementul material, care era identificat cu concupiscența. Primul este un păcat adevărat și propriu, iertat prin Botez, al doilea este un efect al păcatului, care rămâne după aceea, fără a fi atribuit (imputat). Păcatul este iertat și se redeschide o cale spre prietenia cu Dumnezeu, în așa măsură, încât nu mai există vină (transit reatu).

Luther urmează calea augustiniană, mai ales atunci când identifică păcatul originar cu concupiscența, și în tratarea problemei îndreptățirii, dar teologia lui este una experiențială, vitală, care izvorăște din influența devotio moderna, era legată puternic de experiență și nega orice distincție între mistică și teologie. În consecință, valoarea rațiunii și a speculației era subevaluată, insistându-se mult asupra necesității harului. Orice teologie își are punctul de plecare și de verificare în experiența concretă. Astfel, și păcatul originar a fost identificat cu concupiscența, în sensul că și după Botez omul rămâne aceeași ființă înclinată spre păcat, uitând că experiența de credință nu este supusă la o verificare concretă și imediată ca științele naturale.

Pentru Luther, păcatul originar nu este numai lipsirea de dreptatea originară, dar în principal

lipsirea absolută de orice dreptate și de orice putere a tuturor forțelor, atât a corpului cât și a sufletului, și a omului întreg, interior și exterior…, înclinația însăși spre rău, dezgustul față de bine, fuga și repulsia față de lumină și înțelepciune…, fuga și oroarea în fața faptelor bune și goana spre rău….; concupiscența, în plinătatea ei, este cea care face astfel ca noi să nu mai ascultăm de această poruncă: “să nu poftești”. În consecință, exact ca și sfinții Părinți, sfinții au zis pe bună dreptate: păcatul originar este însăși legea cărnii, legea mădularelor, slăbiciunea naturii, boala originară.

Concupiscența, pentru Luther, este un păcat în sens propriu, care este iertat odată cu Botezul, însă nu în sensul că nu ar mai fi deloc, dar că acesta nu se mai atribuie. El cunoaște expresia sfântului Paul din Scrisoarea către Romani: «Nu mai există nici o condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus», dar pentru el, nihil damnationis nu înseamnă nihil peccati, altminteri primul verset al acestui capitol ar fi în contradicție directă cu întreg capitolul șapte al aceleiași scrisori. Astfel, el va spune, inspirându-se din sfântul Augustin: este iertat «quo ad reatum, sed non quo ad actum». Cum se observă, apare aici problema peccatum manens. Aceste poziții vor fi clarificate și întărite mereu mai mult, astfel încât fiecare condamnare sau reluare a papei va părea ca o ulterioară întărire (înțepenire) a propriilor teorii. Catolicii și protestanții sunt de aceeași opinie în a crede că concupiscența rămâne după Botez, admit și distincția actus-reatus. Catolicii admit că concupiscența rămâne quoad actum, protestanții însă recunosc că păcatul originar este iertat numai quoad reatum; catolicii consideră contrară teologiei tradiționale despre Botez afirmația că după concupiscență rămâne un păcat (peccatum, culpa), în timp ce protestanții cred că este absurdă considerarea ei ca o simplă pedeapsă (poena).

Zwigli se află pe linia opusă. În timp ce Luther dădea o importanță exagerată corupției umane, cauzată de păcatul lui Adam, Zwigli ajunge de-a dreptul s-o nege sau să n-o mai considere un păcat adevărat, ci numai o boală, o patimă, o condiție de sclavie.

Pe 25 mai, în reuniunea Conciliului, le este propusă Părinților conciliari dezbaterea și clarificarea problemei păcatului originar, pentru a putea continua mai bine tema cu îndreptățirii, apoi și pentru faptul că catolicii îi acuzau pe protestanți că sunt susținători de teze și erezii de mult condamnate de magisterul bisericesc. Lista greșelilor, prezentată Părinților conciliari (abia pe 9 iunie 1546), este concepută și organizată în acest spirit. Pe de altă parte și protestanții îi acuză pe catolici că ar fi pelagieni. Pentru a clarifica situația, se va lua decizia prezentării unei doctrine a păcatului originar, reluând în acest sens în principal conciliile anterioare, fără adăugări esențiale.

Este prezentată o listă cu treisprezece erori, unde Luther este numit de patru ori ca autor și susținător al acestora: concupiscența nenăscută și răspândită în noi, și care persistă în cei botezați, constituie păcatul originar în mod precis și total; păcatul originar este această concupiscență ce este interzisă de a zecea poruncă; Botezul nu este necesar copiilor pentru ștergerea păcatului originar; copiii morți fără să fie botezați nu sunt condamnați dar mântuiți și beneficiază de viața veșnică, chiar dacă sunt excluși din «Împărăția lui Dumnezeu». Este evident că adunarea greșelilor este făcută într-un mod cam larg și fără referiri exacte la operele adversarilor, dar lista este importantă, deoarece reprezintă aproape o justificare posterioară (ulterioară) a condamnărilor conținute în canoane.

Liniile generale date teologilor pentru pregătirea și dezbaterea subiectului în comisii de lucru sunt: dovedirea existenței și propagării păcatului originar; explicarea naturii, efectelor sale și remediul eliberator, respectiv efectele remediului.

1.3 Canoanele decretului despre păcatul originar

1.3.1 Introducere

Înainte de a intra în prezentarea canoanelor, Părinții fac unele observații metodologice, ca și cum ar dori să justifice tratarea acestei teme. Șarpele din vechime, dușman al omenirii, a provocat neînțelegeri vechi și noi: prin neînțelegeri vechi se face aluzie la discuțiile dintre Augustin și pelagieni, în special cu Iulian de Eclan, în Timp ce prin neînțelegeri noi se subînțelege viziunea pesimistă a lui Luther despre om care, pentru el, este «corupt în totalitate», incapabil să reziste răului și să facă binele; de asemenea, la identificarea pe care el o face între concupiscență și păcatul originar. Cu această ocazie este prezentat și obiectivul la care se dorea să se ajungă: rechemarea celor care au greșit, nu condamnarea lor și reconfirmarea celor nesiguri, propunerea unei doctrine și condamnarea tuturor acelora care nu o acceptă.

Nu este o doctrină sistematică, dar un răspuns la situația actuală, concretă. Totul se va face cu afirmații existente deja, fără a se prezenta lucruri noi în mod substanțial, prezentând credința Bisericii, care nu este semi-pelagiană, cum o acuzau în mod fals reformatorii, adică: «Mărturiile Sfintelor Scripturi, ale Sfinților Părinți, ale conciliilor demne de respect, judecata și consensul Bisericii însăși». Se anunță, așadar, o luare în considerație a întregii Tradiții, împreună cu gândirea actuală a Bisericii, adică aclimatizarea ei temporală.

1.3.2 Primul canon: păcatul lui Adam și consecințele sale

pentru Adam însuși

a) Conciliul din Trento stabilește că Adam, prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu, a pierdut în acel moment sfințenia și dreptatea în care se afla, și a căzut în mânia și indignarea lui Dumnezeu și prin urmare în moarte, iar prin moarte a căzut în sclavia aceluia care are stăpânirea morții, adică diavolul (Ev 2,14).

b) Conciliul afirmă că păcatul provoacă în Adam o schimbare în rău, atât în trup cât și în suflet, dar nu merge mai departe, chiar sfârșitul textului inițial este omis: «Fără ca vreo parte a sufletului său să rămână intactă».

Comentariul teologico-filologic. Acest canon, cum se spunea mai sus, este o reluare dezvoltată a primului canon al Conciliului din Orange, cu unele schimbări. Un element original prezent în acest canon este acela că, dacă la Orange se lua ca punct de plecare păcatul lui Adam pentru a vorbi de consecințele sale în urmașii lui, aici se vorbește de Adam ca autor al păcatului și ca acela care îi suportă și consecințele. Este surprinzătoare această mutare, având în vedere că discuțiile și controversele nu atinseseră vreodată acest aspect.

Explicația se află în schimbarea interesului teologic de la 529 la 1546. Canoanele de la Orange se inspiră direct din doctrina lui Augustin, care vorbea despre Adam plecând de la Rm 5,12, pentru a afirma pur și simplu că noi toți am păcătuit în el, fără însă a descrie, în mod amănunțit, starea lui Adam înainte sau după păcat. Pentru Augustin este important a spune că păcatul lui Adam este un păcat și nu o simplă lipsire de dreptatea originară, pe care Adam o avea în paradisul pământesc. Pentru el toți oamenii se nasc păcătoși și, pentru a explica acest lucru, nu crede că este nevoie să facă o confruntare continuă între starea noastră actuală și cea a lui Adam înainte de păcat. Anselm, studiind realitatea păcatului originar, ajunge la concluzia că acesta constă în absența dreptății pe care un om ar trebui să o aibă.

În Evul Mediu în schimb, se credea necesară descrierea stării lui Adam, de «a face teologia paradisului pământesc», iar pe această temă existau mai multe teorii. În timpul pregătirii proiectului, devenea din ce în ce mai clar, că trebuia să se vorbească despre păcatul lui Adam. Dacă noi am păcătuit în Adam și suntem vinovați, trebuie să se înțeleagă bine în ce constă acest păcat: «Este imposibil să cunoști natura și efectele păcatului originar, dacă nu ți-ai făcut o idee clară despre starea lui Adam înainte de păcat».

Ca o schimbare importantă apărută în textul definitiv, față de cel din 8 iunie, este sublinierea constitutus fuerat, în locul lui creatus fuit, evitând în acest fel să lase loc problemei scolastice, care încerca să stabilească dacă Adam fost creat în dreptatea originară sau a primit această dreptate după ce a fost creat. Conciliul lasă deschise discuțiile asupra chestiunii darurilor naturale și supranaturale.

Pentru a arăta consecințele păcatului lui Adam, textul contopește teza scolastică, care spune că păcatul a adus cu sine pierderea stării de dreptate inițială, cu teza augustiniană, după care primul păcat a adus mânia și indignarea lui Dumnezeu, moartea și sclavia. Este evident că cele două școli nu se exclud, dar se completează reciproc.

Prin omiterea părții finale a textului de la Orange, probabil că nu se dorește evidențierea acestei problematici, întrucât, în Conciliul de la Orange, ea se referea la «libertatea sufletului», iar aici se dorește evitarea, împotriva reformatorilor, oricărei afirmații care ar face aluzie la micșorarea liberului arbitru, dar nu se specifică în ce ar consta această schimbare negativă.

1.3.3 Al doilea canon: consecințele păcatului lui Adam pentru omenire

Prezentate fiind consecințele suferite de Adam pentru păcatul său, se trece la analizarea acestor consecințe în urmașii săi. Ca și primul, cel de al doilea canon este o reluare a Conciliului din Orange, a cărui doctrină o prezintă, cu puține adăugiri.

a) Păcatul lui Adam comportă consecințe negative care nu se limitează numai la persoana proprie, dar se extinde la toți urmașii lui. Consecințele principale sunt două: prima este pierderea dreptății și a harului pe care Adam îl primise de la Dumnezeu; cum am văzut, după limbajul scolasticii, acesta este elementul formal al păcatului originar; a doua constă în moartea fizică, la care se adaugă pedepsele trupului și moartea sufletului.

b) Negarea acestui fapt, echivalează cu contrazicerea afirmației apostolului, care spune: «Precum printr-un singur om păcatul a intrat în lume și pin păcat moartea, și astfel moartea a trecut la toți oamenii, din pricină că toți au păcătuit în el» (Rm 5,12).

Comentariu teologico-filologic. Moartea, care începe să domnească de acum în lume, este expresia răului în general: moartea trupească este cea care pune capăt vieții pământești, dar exprimă și suferința fizică, distrugătoare a omului și a creaturilor. În proiectul inițial, exista expresia «secundum legem comunem», care voia să facă aluzie la excepția Fecioarei Maria, cu Neprihănita ei Zămislire. S-a ajuns însă la această expresie după o lungă discuție a Părinților, soluționată cu propunerea cardinalului Del Monte, de a face o adăugire finală referitoare la Maica lui Dumnezeu, care să arate în mod clar această excepție.

Pe lângă aceasta există și moartea sufletului, cauzată de păcatul transmis. Neascultând de Dumnezeu, Adam se îndepărtează de Creatorul său și trage cu după sine, în această rătăcire, întreg neamul omenesc.

Versetul din Rm 5,12 cu expresia «in quo», nu este interpretat în sens cauzal ci relativ. Moartea nu a intrat în lume pentru că au păcătuit toți, dar pentru că au păcătuit toți în Adam. Se întărește astfel ceea ce s-a spus deja: cu neascultarea sa, Adam a provocat intrarea păcatului în lume. Găsim aici și o aluzie la Erasm, care susține că versetul nu se referă la păcatul originar. În afară de el sunt «luați în vizor» și umaniștii care nutreau simpatie față de pelagianism.

Toate afirmațiile acestui al doilea canon sunt în esență condamnări ale pelagianismului, și numai în mod implicit și ascuns, conțin condamnări și reclamații împotriva protestanților. Ajunse în Germania, ele au fost obiectul multor discuții și deziluzii. În realitate, se dorea o luare de poziție clară și explicită împotriva doctrinei reformatorilor, însă a fost percepută ca o condamnare a unei erezii deja supuse anatemei. «Se punea: Conciliul s-a jucat în zadar discutând despre nelegiuirea pelagiană, condamnată deja de mai mult de o mie de ani».

Motivul acestei deziluzii, pe lângă lipsa de condamnarea a reformatorilor, a fost și lipsa luării de poziție în ce privește natura păcatului originar. În acest canon se vorbește de moartea fizică și spirituală cauzată de păcatul lui Adam. Dar în ce constă, concret, această moarte spirituală sau moarte a sufletului? În canon nu se găsește un indiciu minim, care ar putea face loc unei afirmații teologice; să fie înrădăcinarea unui «venin», al unui orgoliu orb care tinde să se considere din ce în ce mai mult ca principiu de sine însuși și a-l considera pe Dumnezeu ca dușman al său? Dar Conciliul nu afirmă acest lucru, nu explică în ce ar putea consta această moarte a sufletului. Trebuie să ne limităm la aceste afirmații, care nu permit elaborarea unei concluzii în acest sens, și să acceptăm faptul că ne găsim în fața unui mister greu de explicat.

Totuși, așa cum observă Vanneste, în ciuda acestei lipse de poziție legată de natura păcatului originar, doctrina reformatorilor este condamnată. În timp ce aceștia reduceau păcatul originar la concupiscența și corupția omenească, Conciliul nu vorbește decât la sfârșit de corupția omenească, iar aici condamnarea acestora este clară. Mai mult, «formulele tradiționale folosite vorbesc de la sine, într-o oare care măsură; citindu-se cu atenție, se poate observa că protestanții, voind să treacă de la scolastica decăzută, s-au îndepărtat de adevăratul izvor al doctrinei creștine despre păcatul originar».

1.3.4 Al treilea canon: numai meritele lui Isus Cristos pot șterge păcatul originar, care este propriu fiecăruia

a) Păcatul lui Adam este unul prin originea sa și este transmis tuturor prin naștere – după cum spune conciliul – nu prin imitație, și este propriu fiecăruia.

b) Acest păcat al lui Adam prezent în toți oamenii, are un remediu unic: harul și meritele unicului Domn și Mântuitor, Isus Cristos. Singure, forțele naturii omenești sau oricare alt remediu, în afară de unicul Mijlocitor sunt lipsite de eficiență și zadarnice, pentru că El este acela «care ne-a împăcat cu Dumnezeu prin sângele său (Rm 5,9s), devenind pentru noi dreptate, sfințire și răscumpărare (1Cor 1,30)… ».

c) Meritele lui Cristos sunt aplicate, atât adulților cât și copiilor, prin Botezul administrat după forma și uzul Bisericii.

d) Trei texte scripturistice (Fap 4,12; In 1,29; Gal 3,27), clarifică intenția și învățătura dogmatică, dând o consistență și mai importantă la ceea ce s-a afirmat.

Comentariu teologico-filologic. Pe această temă nu exista posibilitatea unei referiri la conciliile anterioare. De aceea, Părinții elaborează o doctrină ex novo, în credința tradițională și scripturistică a Botezului, adevărata răscumpărare și remediu al păcatului originar. Nu se înțelege motivul acestei intervenții, știind că în acel timp nimeni, nici măcar reformatorii, nu ar fi îndrăznit să pună în dubiu aspectul răscumpărător al Botezului. Totuși ar putea fi o explicație în propunerea inițială de a prezenta o doctrină sistematică și integrală despre păcatul originar.

Formula quod origine unum est… inest unicuique propium condamnă a treisprezecea eroare, prezentă în lista inițială, susținută de unii reformatori care confundau pur și simplu păcatul actual cu cel originar, ceea ce însemna o evidentă amenințare pentru singularitatea (unicitatea) acestuia din urmă.

Apoi intră în atenția Conciliului controversatul catolic A. Pighi († 1542), care a încercat să combată erorile timpului și să găsească un răspuns legat de esența păcatului originar. El considera că păcatul cu care se naște orice om este acel păcat unic al lui Adam, atribuit de Dumnezeu tuturor urmașilor săi dar în mod extrinsec. Copiilor care nu au putut păcătuit, deoarece nu au încălcat nici o lege, cu toate acestea le este atribuit păcatul lui Adam. Cum? Pighi folosește distincția augustiniană actus et reatus. «Cel care a comis un păcat actual, rămâne păcătos până când acest păcat îi este iertat, chiar dacă el nu mai există. Astfel, Adam este unicul care a păcătuit (actus), în timp ce copilul este pătat de vina păcatului său (reatus)».

Conciliul este de acord cu Pighi că păcatul este unul singur în originea sa, dar apoi afirmă că acesta este atribuit fiecăruia ca fiind propriu, adică se înmulțește în urmașii săi; acest fapt îl nega Pighi. Imanența păcatului originar la fiecare individ nu este datorită imitației din partea tuturor, ca o confirmare și rectificare ulterioară, dar prin însăși nașterea sa, omul se află automat în vinovăția primului păcat.

Însă Dubarle A.-M. face o analiză atentă a genezei acestei expresii, și susține că textul face aluzie nu numai la transmiterea păcatului lui Adam, dar în același timp la transmiterea păcatelor părinților și ale rudelor apropiate. Fundamentul acestei interpretări se găsește în câteva texte ale sfântului Augustin, care are lăsa spațiu și unei astfel de posibilități. Pe această pistă se orientează explicația lui Vanneste.

Acestea fiind spuse, se înțelege intenția Părinților, și chiar dacă s-a recurs adesea de-a lungul istoriei la această expresie pentru a susține monogenismul teologic, este clar că intențiile Conciliului nu erau chiar acestea. Se poate accepta un progres în conștiința teologică, dar fără a pune în contul Conciliului ceea ce nu era prezent încă în acea perioadă. Altfel s-ar ajunge la un anacronism.

Inițial, în text se găsea formula «prin credință și Botez…», dar mențiunea credinței a fost eliminată, pentru a nu da impresia de a se fi cedat la insistența protestanților legată de credință, în ciuda insistențelor lui Peripando. Evident, cu aceasta nu se încearcă negarea importanței credinței pentru iertarea păcatelor dar, încă odată, doctrina este prezentată în mod parțial numai pentru a nu da ocazie anumitor exagerări și dificultăți teologice existente. Dacă credința este la fel de importantă ca Botezul, cum se poate spune și dovedi că pruncii au credință? Acest lucru nu este mai degrabă susținerea erorii reformatorilor? Se elimină astfel orice referință directă la noțiunea de credință, lăsând-o să se subînțeleagă în formula: «după forma și uzul Bisericii».

Fără nici un dubiu, afirmația care susține singularitatea și unitatea harului pentru vindecarea de păcat, se referă la Pelagiu și la umaniștii pelagieni, care susțineau posibilitatea omului de a putea învinge păcatul și consecințele sale, fără ajutorul lui Dumnezeu. Chiar dacă nu se reușește înțelegerea erorii la care se referă Vanneste în secolul XVI, el nu poate face altfel decât să-și exprime entuziasmul său pentru afirmația conciliară care declară: Toți avem păcatul lui Adam, dar Cristos eliberatorul și Salvatorul a venit pentru toți. Suntem încă destul de departe de prezentarea păcatului originar ca un rău care scoate și mai mult în evidență lucrarea lui Cristos, iar textele neotestamentare care vorbesc de preexistența Fiului în care am fost aleși înainte de crearea lumii, nu au încă evidențiată greutatea (consistența) pe care o au. În acest moment istoric, păcatul lui Adam este numai un act care îl «constrânge» pe Dumnezeu să găsească un mijloc de a readuce pe căi drepte creația sa. Versetele biblice alese sunt dovada a ceea ce s-a afirmat și ne prezintă o cristologie de talie reparatoare, restauratoare.

1.3.5 Al patrulea canon: Botezul copiilor

Inițial, exista un singur canon lung, dar în sesiunea finală el a fost împărțit: prima parte a devenit canonul al patrulea, care apără practica Botezului copiilor, reluând al doilea canon al Conciliului din Cartagina, cu unele adăugiri ușoare; în schimb a doua parte devine al cincilea canon, care ia poziție în privința arzătoarei chestiuni a concupiscenței după administrarea Botezului.

a) Copiii, chiar abia născuți și fără a fi avut ocazia să facă păcate personale, trebuie botezați pentru iertarea păcatelor; oricine spune că copiii, chiar dacă nu au uzul rațiunii, nu sunt păcătoși în virtutea păcatului lui Adam, pe care ei îl moștenesc și că nu au nevoie de purificare, cade sub anatemă pentru că nu se conformează credinței catolice adevărate. Formula Botezului în toate elementele sale nu e o imitare a Botezului, ci este un adevărat sacrament aplicat cu toate efectele sale.

Conciliul mai spune: Botezul este administrat cu adevărat nou născuților, iar ei sunt purificați cu adevărat, în așa măsură că fără acest sacrament, nu pot avea viața cea veșnică.

b) Dovada celor spuse se află în afirmația din Rm 5,12: «Precum printr-un om păcatul a intrat în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el».

c) În virtutea convingerii că păcatul este prezent în fiecare om, trebuie botezați toți copiii chiar dacă nu au avut încă capacitatea de a păcătui personal, iar aceasta in remissionem peccatorum. Aici se află afirmația centrală a canonului întreg. Uzanța – după cum afirmă Conciliul – își are originea într-o tradiție divino-apostolică, ex traditione apostolirum, reluând teza lui Augustin, omisă însă la Cartagina.

Comentariul teologico-filologic. Este interesant textul, etiamsi fuerint a baptisatis orti, care are în vedere fără îndoială eroarea priscilienilor, reînnoită de Calvin care, pornind de la 1Cor 7,14 neagă necesitatea Botezului pentru copiii născuți din părinți botezați, deoarece aceștia sunt puri și sfințiți și astfel, copiii lor nu se nasc păcătoși. Caetan, care vorbea de posibilitatea părinților de a fi înlocuitori ai Botezului copilului încă din sânul matern, nu este luat aici în considerație.

În canonul al treilea se afirmă că Botezul este remediul păcatului originar. Aici se subliniază aspectul penitențial al sacramentului, readus la sensul său neotestamentar. Botezul lui Ioan era deja un botez «al pocăinței întru iertarea păcatelor» (Mc 1,4). În ziua de Rusalii, Petru le răspunde iudeilor: «Pocăiți-vă și fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus pentru iertarea păcatelor» (Fap 2,38). Dar dacă Botezul este pentru pocăință și iertarea păcatelor și semn al convertirii, cum reiese din textele biblice, atunci este un sacrament pentru copiii care nu au uzul rațiunii, sau numai pentru adulți?

Cât privește versetul din Rm 5,12, cu siguranță că aici nu se găsește nici o legătură imediată între Botezul copiilor și versetul citat. Mai degrabă, după interpretarea tradițională a Bisericii, argumentul biblic privește universalitatea păcatului prezent în fiecare om. Citând acest verset biblic, Conciliul nu face altceva decât să apeleze la unul din argumentele de importanță majoră în istoria bisericească în elaborarea și exprimarea doctrinei păcatului originar, în mod special la de traduce peccati, și chiar dacă cu exegeza modernă se poate dovedi că apostolul nu voia să spună ceea ce i se atribuie, și în ciuda expresiei în cauză in quo omnes peccaverunt, nu se poate spune altfel decât spune întreaga tradiție magisterială, începând cu Augustin, care a dat o interpretare mai extinsă expresiei decât cum ar fi gândit-o sfântul Paul.

Teologia Botezului în acest moment este mai dezvoltată față de tradiția neotestamentară, iar copiilor nu le sunt iertate păcatele personale care nu există, dar păcatul pe care l-au luat odată cu nașterea. În mod indirect se poate spune că nașterea umană este izvorul propagării păcatului originar.

Canonul al patrulea nu are intenția să justifice practica baptismală, ci mai degrabă să afirme necesitatea Botezului pentru fiecare ființă umană, ca semn al mântuirii aduse de Cristos. Toți au nevoie de mântuirea lui Cristos, chiar și copiii, iar practica eclezială de a-i boteza, izvorâtă în mod spontan și neavând chiar toate motivațiile teologice, reflectă această convingere.

1.3.6 Al cincilea canon: efectele Botezului

a) Fiecare persoană umană, care a primit harul Domnului Isus Cristos, prin sacramentul Botezului obține iertarea totală a păcatului originar și al oricărui alt păcat pe care l-ar putea avea.

b) Explicația și dovada concretă a ceea ce afirmă, Conciliul o arată cu texte luate din scrisorile sfântului Paul, la care apelează Luther cu atâta plăcere. În aceia care prin Botez au «fost înmormântați cu Cristos în moarte» (cfr. Rm 6,4), «care nu trăiesc după trup» (cfr. Rm 8,1), dar «lepădând omul cel vechi și îmbrăcându-se cu cel nou» (cfr. Col 3,9-10), au devenit «moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Cristos» (cfr. Rm 8,17), Dumnezeu nu găsește nimic de care să se mânie.

c) Concupiscența nu este un păcat în cei botezați, dar mai degrabă un instrument util de creștere în sfințenie pentru cei care îi rezistă, iar în acest sens Conciliul citează 2Tm 2,5. Ea este lăsată ad agonem, pentru lupta spirituală. Nu a fost înțeleasă ca păcat vere et proprie de doctrina Bisericii, dar numai în sens figurat, așa cum o numește uneori apostolul, «pentru că își are originea din păcat și spre el înclină».

Această afirmație îl are ca autor pe sfântul Augustin, care în lupta sa cu Iulian de Elcan afirmă: «În cei botezați concupiscența în sine nu este păcat (…). După un anumit mod de a vorbi este numit păcat pentru că este rodul păcatului și, în cazul în care predomină, este cauza păcatului».

Comentariul teologico-filolgic. Botezul iartă orice păcat în mod total, iar ceea ce rămâne după este concupiscența, care nu este altceva decât un semn al renașterii spirituale, o dovadă a ceea ce persoana umană era înainte.

Cum am văzut la început, Luther identifica păcatul originar cu concupiscența. Prezența acesteia chiar și după Botez era semnul concret că de fapt păcatul rămâne fără a fi atribuit, dar nu putea crede și accepta în mod decis că ar fi cu totul șters. Împotriva acestei poziții, Conciliul se opune, în acest canon, într-un mod foarte decis. Nu se lasă loc pentru o cale de mijloc dintre păcătos și iertat: nu se poate spune despre o persoană în același timp că are pata păcatului și totuși este iertată, este vrednică de paradis și în același timp merită iadul. Deja bula Papei Leon X, Exurge Domine, condamnase această frază a lui Luther: «In puero post baptismum negare remanens peccatum est Paulum et Christum simul conculcare».

Expresia in reantis nihil odit Deus atât de puternică este clară: nu există păcat în cel care este renăscut în Botez, fiecare pată a păcatului este ștearsă. Probabil că Luther susține cu rigurozitate prezența păcatului datorită dispoziției spre păcat pe care el îl vede prezent în fiecare. Dar conciliul vorbește din punct de vedere ontologic adică cel al lui Dumnezeu. Din perspectiva umană și psihologică, fiecare experimentează propria slăbiciune a recăderii, dar aceasta nu este o dovadă suficientă pentru a afirma că păcatul există încă. Sfântul Augustin, la care face referință și Luther, are un text la care Conciliul face trimitere: «Aufere crimina, non radere; nec ut omnium peccatorum radices in mala carne teneantur quasi rasorum in capite capillorum unde crescant iterum resecanda peccata». Păcatele nu sunt iertate, în sensul că sunt aproape rase, tăiate asemenea părului care va crește din nou, dar smulse complet cu tot cu rădăcină.

Există și anumite dificultăți legate de această expresie, deoarece Conciliul evită să se pronunțe asupra raportului dintre păcatul originar și concupiscența înainte de Botez, lăsând deschisă discuția teologică prezentă între diferitele școli. Nu menționează de altfel, dacă înainte de Botez concupiscența este sau nu un păcat, nici dacă se poate crede că în ceilalți, cei care nu au primit acest sacrament, ea ar fi un păcat sau păcatul însuși. Din acest motiv, susținătorii înfocați ale tezelor augustinene se vor conforma afirmațiilor maestrului lor și ale celor în mod aparent implicite ale Conciliului, pentru a afirma că concupiscența este un păcat înainte de Botez.

În canon însă, nu se găsește nici o afirmație pozitivă sau în mod evident implicită, din care să se tragă concluzia că, concupiscența ar fi un păcat în cei nebotezați. Ceea ce Conciliul ține să spună, este lipsa de vinovăție în cei botezați, omițând sau poate negândindu-se la starea acelora care nu au primit Botezul.

Pe lângă aceasta având în vedere importanța acordată acestui sacrament pentru mântuire, dacă concupiscența este păcat sau nu în ei, este o chestiune nesemnificativă până la iertarea păcatului originar și a păcatelor personale.

Se pare că majoritatea Părinților conciliari au înțeles expresia în sens restrictiv, după cum spune Pallavicino:

Se evidențiază în mod clar acea ură care se cheamă dușmănie și cu care aș spune că un om îl urăște pe altul; ură care nu poate exista în Dumnezeu pentru acela care este renăscut ca fiul său adoptiv: cu acesta nu vrea să se excludă că în ei nu ar rămâne vreun defect care i-ar face mai puțin curați în fața lui, defect pe care să-l urască cu acea ură numită repulsie: defecte care sunt păcate veniale, luate în considerație de Paul și Bitonino, sau sursa lor, care este concupiscența (…) iar în acest sens, după multe discuții, au rămas în decret următoarele cuvinte, după care concupiscența nu dăunează celor care nu consimt: înțelegând prin vătămare veșnică pierderea harului dumnezeiesc în urma consimțământului deplin și deliberat: cu toate că dăunează tuturor într-un anumit fel ca o prăfuire a sufletului cu murdării ușoare, pentru că toți consimt într-o oarecare măsură cu un consimțământ imperfect aproape furat.

Tentativă de sinteză și comentarii teologice

Perspectiva în care a lucrat Conciliul din Trento este una tradițională, asemănătoare cu perspectiva conciliilor anterioare, reluând afirmațiile doctrinare, cu unele noutăți. Firul conducător al canoanelor urmărește desfășurarea istoriei mântuirii așa cum se găsește ea în revelație.

a) Dumnezeu a creat omul și l-a așezat într-o stare de dreptate și de fericire, făcându-l să locuiască în paradisul pământesc; dar inima omului s-a îndepărtat de Creatorul său, neascultând de porunca sa.

Nu se subliniază dacă starea originară o avea în momentul creației sale sau după creație; nici dacă neascultarea este un refuz ulterior al harului divin.

b) Cu siguranță călcarea poruncii lui Dumnezeu aduce cu sine o schimbare în rău a stării omului atât în trup cât și în suflet, o corupere și o îndepărtare a inimii lui de Dumnezeu. Omul pierde libertatea sa adevărată și devine sclav al diavolului.

Astăzi, prezentarea păcatului originar ca fapt istoric ce a avut loc în primul cuplu omenesc, întâmpină dificultăți. Este evident că Părinții conciliari nu au avut nici cel mai mic dubiu în a accepta că lucrurile s-ar fi întâmplat așa cum le prezintă Cartea Genezei; de altfel nici măcar reformatorii nu ar fi îndrăznit să se îndoiască. Dar astăzi nu ar fi cazul să se recunoască faptul că această dogmă, cel puțin așa cum este prezentată de canoanele Conciliului din Trento, ar fi de negândit dacă nu se acceptă istoricitatea lui Adam?

Magisterul ulterior a reluat aceste afirmații conciliare, în lupta sa împotriva diferitelor tentative de a nega istoricitatea cuplului omenesc primordial. În enciclica Humani generis (1950), Pius XII, avertizând împotriva pelagianismului, spune: «Nu rezultă în nici un fel că aceste afirmații s-ar putea potrivi cu ceea ce izvorul revelației și documentele Magisterului Bisericii ne învață cu privire la păcatul originar, care provine de la un păcat comis de Adam în mod individual și personal…». În acest pasaj este clar că concepția despre păcatul originar este legată strâns de monogenism, iar orice refuz al acestuia este în mod implicit, refuzul credinței Bisericii.

La prima vedere se pare că doctrina din Trento ar fi legată de monogenism, dar nu trebuie să ne oprim aici, deoarece dacă părinții conciliari nu au pus la îndoială nici un moment istoricitatea lui Adam, este la fel de adevărat că nici nu au vrut s-o definească ca dogmă. Mai degrabă ei au întărit existența păcatului originar, folosind pentru aceasta schemele culturale ale timpului lor. Așadar obiectul dogmei este păcatul originar, nu o explicație concretă a modului în care a avut loc.

c) Păcatul lui Adam unește în sine pe toți oamenii, deoarece este transmis la fiecare prin nașterea trupească. Astfel, fiecare om, deja din momentul nașterii sale, este lipsit de harul lui Dumnezeu, are trupul corupt și este dușman al lui Dumnezeu, în virtutea acelui păcat unic al protopărinților, care îi este atribuit ca fiind propriu.

Acest păcat nu poate fi îndepărtat cu nici un efort al naturii omului dar numai prin acțiunea divină. Astfel, omul se găsește neputincios în a se elibera de această greutate. Dar Dumnezeu nu a abandonat creatura sa, dar l-a trimis pe Fiul său pe pământ, ca unic Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, care a adus și remediul acestui păcat: sacramentul Botezului. Oricine primește Botezul, dobândește iertarea totală a păcatului originar și a tuturor păcatelor, în mod real, nu în sensul că nu ar mai fi atribuite, dar în sensul că ele nu mai există.

Acest sacrament cere consensul personal, dar îl pot primi și copiii pentru că părinții sunt aceia care îl dau în locul lor. Botezul este necesar pentru mântuire și, plecând de la sfântul Augustin, acesta a fost prezentat mereu mai mult ca unicul element încorporativ în Biserică – trup al lui Cristos –, cine nu face parte din acest trup este exclus de la mântuire. Cum observă Vanneste A, există o legătură strânsă între extra Baptismum nulla salus și Extra Ecclesia nulla salus.

d) Ceea ce rămâne în om după Botez este concupiscența identificată de luterani cu însuși păcatul originar. În realitate ea nu este păcat, cel puțin în cei botezați, pentru că Dumnezeu nu găsește nimic rău în ei. Concupiscența este numită păcat în sens impropriu, în sensul că provine de la păcat și duce la acesta, dacă nu i se rezistă cu ajutorul harului, dar este și un instrument pentru sfințirea fiecăruia.

Cum s-a spus mai sus, nu s-a pronunțat dacă în cei nebotezați ea este sau nu este păcat. S-a evitat orice afirmație care ar putea da o explicație despre natura păcatului originar și nici despre păcătoșenia sau nu a concupiscenței în cei nebotezați. De altfel, dacă s-ar spune că în ei concupiscența este un păcat, se poate ajunge la riscul căderii în aceeași eroare a protestanților, care identifică păcatul originar cu concupiscența, iar Conciliul a dorit evitarea acestui lucru, cât și susținerea în mod total a tezelor augustiniene. «Dimpotrivă, se poate spune că autoritatea seculară de care se bucura sfântul Augustin în Biserica Romei a fost lăsată la o parte, fără alte observații, într-un argument pe care Biserica Occidentală a asimilat-o din gândirea sa».

Conciliul din Trento, în decretul despre păcatul originar, și-a concentrat atenția asupra păcatului originar în omenire, ocupându-se puțin despre originea păcatului. Ulterior, odată cu dezvoltarea istorică și cu dezvoltarea științelor, s-a făcut mereu referință la aceste decrete, ajungându-se chiar la afirmații contradictorii care invocau același izvor magisterial; de aici au apărut interpretări anacronice sau chiar de-a dreptul false.

Capitolul II

Constituția Pastorală Gaudium et spes

Analiza nr. 13 și a numerelor semnificative

Bibliografia: A Igreja no mundo de hoye, (sub îngrijirea) Baraùna G., Editora Vozes Ltda, Petropolis, Rio de Janeiro, ed. ital. La Chiesa nel mondo d’oggi. Studi e commenti intorno alla Costituzione pastorale “Gaudium et spes”, (sub îngrijirea lui) Baraùna G., Vallecchi Editore, Firenze 1966; Das zweite vatikanische Konzil. Dokumente und Komentare, (sub îngrijirea) Vorgrimler H., Part III, Herder, Freiburg 1968, (pp. 241-592), ed. Gal. Pastoral Constitution on the Church in the modern world, vol. V de Commentary on the documents of Vatican II, ed. Burns& Oates Limited/ Herder and Herder, London 1969; Garofalo S. (dire Titore), Dizionario del Concilio Vaticano II, ed. Unedi- Unione Editoriale, Rma 1969; Giammancheri E. (sub îngrijirea), La Chiesa nel mondo contemporaneo. Commento alla Costituzione pastorale “Gaudium et spes”, ed. Queriniana, Brescia 1966; Daecke S. M., “L’importanza di Teilhard de Chardin nella Costituzione Pastorale”, în Hampe C. J. (sub îngrijirea), Die Autorität der Freiheit. Gegenwart des Konzils und Zukunft der Kirche in ökumenischen Disput, III ed Kösel-Verlag, München 1967, 111. Documentation Catholique 1457 (1965), col. 1849.

Au trecut secole întregi de la Conciliul din Trento timp în care cultura s-a schimbat atât de mult, încât este capabilă să schimbe lumea. De acum timpul unei culturi religioase a trecut, timpul unei științe care ține cont de indicațiile doctrinare ale Bisericii în cercetările sale, a apus, și s-a format o separare completă între sfera științei și cea a credinței. Situațiile apărute în urma evenimentelor istorice, în care un loc eminent îl ocupă cele două războaie mondiale, aproape că obligă la a da un răspuns la numeroasele întrebări, care vin din partea celor care cred și din partea acelora care nu cred. Biserica simte ruptura între aceste două sectoare și caută moduri noi de comunicare cu lumea, moduri noi de dialog cu ea și de a se prezenta ca o realitate ce reflectă preocuparea sa față de destinul lumii. De aceea se simte urgența nevoii de a reformula o autoprezentare a identității sale, a misiunii sale, a doctrinei sale.

În acest context are loc convocarea unui nou conciliu, de către Papa Ioan XXIII. Asupra acestui conciliu ne vom continua discursul despre păcatul originar, intenționând să vedem cu precizie felul în care a fost tratată această temă. Pentru început, se va face o scurtă prezentare a istoriei documentului conciliar și a concepției sale creștine; în al doilea moment se vor analiza unele numere referitoare la păcat în general, în mod special numărul 13, iar aici se va introduce și argumentul nostru; în al treilea loc se va face o sinteză a doctrinei din diferitele numere, făcând o reflecție teologică asupra concepției care exista despre păcatul originar.

2.1 Motivația Constituției Pastorale și redactarea textului

Vestea unui nou conciliu a fost anunțată de Papa Roncalli, în numele unității creștinismului, dar în același timp și pentru un dialog mai deschis cu lumea. Cei doi poli, unitatea și lumea, la care se gândea papa, au produs reacții foarte variate în articolele ziariștilor și ale comentatorilor timpului. Multe personalități bisericești, în special în Franța și în America Latină, au dat o importanță exagerată ideii unui conciliu în dialog cu lumea. Dar examinând acum programa comisiilor conciliare pregătitoare, se vede că din mai mult de șaptezeci de scheme, numai una a fost dedicată ordinii sociale: numărul șapte. Puțini din membrii diferitelor comisii și-au dat asentimentul lor deplin la perspectiva originală, «unitate și lume», mulți crezând că acest conciliu ar fi o afacere a Bisericii și, prin urmare, lumea și ecumenismul nu trebuie să aglomereze prea mult acest spațiu.

Impulsul decisiv în favoarea unui discurs mai deschis, l-a dat episcopul auxiliar de Rio de Janiero, dom Helder Camara, care se ocupa personal de problemele lumii a treia. El, vorbind despre caracterul intern excesiv al discuțiilor conciliare, spuse:

Suntem aici pentru a pierde tot timpul discutând problemele interne ale Bisericii, în timp de două treimi din omenire este pe cale de a muri de foame? Ce putem spune despre problemele subdezvoltării? Biserica vrea să spună ceva despre marile probleme ale omenirii? Problema Americii Latine este sărăcia preoților? Nu! Este subdezvoltarea.

În felul acesta, prin discursuri, contacte și întâlniri, dom Helder a reușit să convingă că era nevoie să se facă un plan despre Biserica în lume, care să vorbească mai mult despre Biserica ad extra decât ad intra. Elaborarea textului în variatele și numeroasele ei faze, a avut mereu atenția cea mai mare asupra «înculturării».

Corpul textului a cunoscut o muncă asiduă, cu multe modificări, noi redactări, unele în întregime ex novo și modificat în urma numeroaselor observații scrise și orale, de asemenea și din cauza cererilor contradictorii între ele.

Pe 17 noiembrie 1964, o subcomisie centrală a demarat studiile preliminare, în timp ce sesiunea de lucru adevărată și proprie s-a desfășurat la Ariccia (Roma), din 31 ianuarie până la 6 februarie. Textul elaborat a fost prezentat întâi Subcomisiei centrale și apoi Comisiei mixte formată din 67 de membrii (Roma 29 martie – 6 aprilie). Aceasta a aprobat textul aproape în unanimitate, iar Paul VI a autorizat expedierea lui la Părinții conciliari, pe 28 mai 1965. După discuții lungi și multe modificări, pe 7 decembrie, în sesiunea a noua publică a Vaticanului II, Constituția Pastorală «De Ecclesia in mundo huius temporis», care se deschide cu cuvintele Gaudium et spes, a fost aprobată cu 2309 voturi pentru, 75 contra și 10 nule.

Explicația atâtor modificări și a numeroaselor schimbări în corpul textului, se găsește în argumentul delicat de care este vorba; de altfel este o noutate acest mod nou de a vorbi al Bisericii, iar tensiunea pentru atenția la aspectul pastoral, fără a pierde din vedere pe cel doctrinar, este menținută într-un tot unitar. «Așadar, nu lipsește nici primei părți intenția pastorală, nici celei de a doua intenția doctrinară».

Această muncă grea a avut ca rezultat o nouă optică în privința raportului Biserică-lume. S-a abandonat viziunea negativă care separa în mod net aceste două realități și s-a adoptat o viziune mai pozitivă față de realitatea lumească (laică). Se spunea că lumea nu trebuie considerată de creștini numai o ocazie pentru exercitarea carității lor, dar este un loc de conviețuire unitară și armonioasă.

Așa cum am văzut, Conciliul și-a propus deschiderea pastorală și vrea să se ocupe de realitatea lumii contemporane. Este imposibil a vorbi de teme de viață economică, societate internațională, pace între oameni, solidaritate umană, fără un fundament teologic. Părinții au accentuat tema biblico-patristică a omului ca și chip al lui Dumnezeu, a demnității sale, a destinului său ultim, care este comuniunea deplină cu Dumnezeu. În așteptare și în colaborare la această vocație, omul construiește lumea, o supune și o folosește în măsura în care poate să se apropie de Creatorul și Domnul său; altfel, creația devine un mijloc de îndepărtare de Dumnezeu, iar aceasta intră în contradicție cu proiectul inițial al lui Dumnezeu.

Structura antropologică urmată se inspiră din cursul istoriei salvifice (a mântuirii): omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu; acest chip a fost deformat de răutatea oamenilor dar, în iubirea sa, Dumnezeu l-a restaurat prin răscumpărarea adusă de Fiul său.

Prin urmare, antropologia prezentată în document, este concepută din două părți: prima consideră omul în dimensiunea lui de persoană, și este partea care ne interesează îndeaproape, în timp ce a doua îl prezintă pe acesta în condiția de colaborator în păstrarea creației și beneficiar al ei.

2.2 Doctrina despre slăbiciunea umană după Gaudium et spes

Parcurgând textele conciliare, observăm că expresia «păcat originar» nu se găsește nici măcar odată. Părinții conciliari au exclus-o pur și simplu din limbajul lor, nu pentru că ar fi ieșit din uz, dar datorită dialogului pe care l-au propus cu lumea, și astfel au fost atenți să nu folosească expresii care ar putea fi greu de înțeles de către interlocutori.

În acest paragraf va fi prezentată doctrina din câteva numere ale Constituției, chiar dacă la prima vedere s-ar părea în afara contextului temei, însoțind fiecare număr analizat cu un comentariu teologic asupra textului și asupra conținutului său.

2.2.1 Omul creat după chipul lui Dumnezeu: nr.12 (paragraful c)

În descrierea demnității umane, de care se ocupă primul capitol, se dă o definiția a omului: «Omul, de fapt, prin natura sa intimă, este o ființă socială și, fără legătura cu alții nu poate trăi și nu-și poate dezvolta calitățile sale». Creat după chipul lui Dumnezeu, este capabil să-l cunoască pe Creatorul său și a primit puterea de a domni peste creaturi, de a le conduce și de a se folosi de ele spre gloria Creatorului său.

Comentariul teologic. Stăpânirea pe care omul o exercită peste creație, își are izvorul în demnitatea și noblețea lui: este chip al lui Dumnezeu. Conciliul citează Psalmul 8 care dă o viziune optimistă asupra omului, prezentat ca și capodopera întregii creații; psalmul a fost interpretat de multe ori în sens mesianic, cum de altfel face și Scrisoarea către Evrei, și este o interpretare care pune și mai mult în lumină măreția omului, deoarece este unit cu Omul perfect, Cuvântul Întrupat. Totodată, psalmul nu este în mod direct mesianic, dar înainte de toate este un imn adresat creaturii celei mai mari pe care a făcut-o Dumnezeu; omul este prezentat ca o ființă superioară, aproape egală îngerilor, având la picioare întreaga creație.

Acest text a fost dezbătut mai amănunțit, datorită diferitelor poziții și puncte de vedere pe care doreau să le dea articolului și deci întregului capitol. Unii Părinți voiau să prezinte o imagine a omului, mai deschisă dialogului cu necredincioșii, plecând de la o concepție umană care nu avea o legătură imediată cu adevărul credinței, și numai în al doilea moment să prezinte viziunea creștină ca un adaos; alții însă insistau să se înceapă cu prezentarea viziunii omului ca și chip al lui Dumnezeu. Apoi au dorit să-l prezinte pe Cristos, al doilea Adam, ca punct de plecare, singurul de la care se poate dezvolta în mod corect doctrina despre om.

Alegerea făcută a fost criticată ca fiind prea optimistă, care nu ține cont suficient și de păcat. Observațiile și criticile au avut ca efect indirect o mai mare atenție la aspectul istoric. Acestui fapt se datorează elaborarea paragrafului special despre păcat (nr.13), care evidențiază atât măreția, cât și mizeria omului. Expresia însă nu e prea clară în Vechiul Testament și numai în Noul Testament ea primește o valoare mai precisă, legată de Cristos, noul și veșnicul Adam. De aici reiese că ea nu se referă numai la teologia creației, dar și la escatologie, privind nu atât originea, cât mai ales viitorul.

În text, perspectiva neotestamentară a fost exclusă, făcând referință la perspectiva patristică. În Augustin chipul lui Dumnezeu este interpretat ca și capacitatea omului de a-l iubi și de a-l cunoaște pe Dumnezeu. Este o viziune dinamică, în sensul că dacă omul se îndepărtează de Originea sa, pierde și «înfățișarea» inițială. «Textul nostru posedă un aspect mai degrabă diferit, prezentând revendicarea omului la stăpânirea lumii, ca o consecință a asemănării sale cu Dumnezeu».

2.2.2 Păcatul: nr. 13

a) Starea în care a fost așezat omul la început este una de dreptate, de corectitudine, inima sa poate cunoaște pe Creatorul său, găsind în El scopul și fericirea sa. Această stare însă a fost pierdută în ziua în care și-a plecat urechea la Cel Rău, care l-a ispitit, și s-a îndepărtat de Dumnezeu, considerându-l stăpânul care pune limite libertății sale. În acest moment se petrece în inima sa o schimbare, deoarece a început să slujească creaturilor în locul Creatorului, să creadă adevăr ceea ce este în realitate minciună.

b) Deteriorarea stării umane noi o cunoaștem nu numai din revelația divină, dar ea ne este confirmată și de experiența cotidiană, unde vedem că omul este în continuu înclinat spre rău și trebuie să lupte pentru a face binele. Această realitate cu siguranță nu se datorează Creatorului, pentru că El a creat bune toate lucrurile, dar comportamentului uman care, încă și astăzi, de multe ori, nu caută fericirea în Dumnezeu, dar în creaturi și în forțele proprii. Ori de câte ori se strică ordinea dreaptă, firească, adică creatura sa îndepărtează de Originea sa, se aprofundează această împărțire, iar omul rătăcește mereu tot mai mult.

c) Împărțirea și lupta împotriva răului este dusă nu numai în mod singular, dar la nivelul întregii omeniri. Împărțirea este autorul luptei între bine și rău, între lumină și întuneric. Puterile umane însă sunt prea slabe pentru a rezista asalturilor celui rău. Pentru aceasta a venit însuși Domnul să-l elibereze de sclavia păcatului și a-i da putere prin zdrobirea și îndepărtarea răului, odată cu reînnoirea interioară a omului. Cu aceste daruri și cu eliberarea de păcat, omul este iarăși capabil să obțină mântuirea sa.

d) Nu există o altă explicație, în afară de această Revelație, la măreția și în același timp la mizeria omului.

Comentariu teologic. Ar fi fost prea optimistă și ireală viziunea prezentată la nr. 12, iar luarea în considerație a păcatului și a vizuinii umane dramatice datorată păcatului – vindecată însă de Domnul – oferă un cadru complet misterului măreției și mizeriei sale. Omul păcătos a ruinat opera divină, dar nu a făcut-o zadarnică, în așa măsură încă să facă să domine răul asupra binelui; nu este o ruinare definitivă deoarece în mod total ea a fost reparată de Învierea Domnului.

Pentru a descrie păcatul și ruina pe care el a produs-o în om, Conciliul nu recurge la definițiile dogmatice anterioare, nefăcând nici măcar distincție între păcatul naturii și păcatele personale, dar se limitează să afirme că oamenii sunt păcătoși de la început. Bazele acestei afirmațiile nu se află în documentele conciliare tridentine, dar numai în citatul din Rm 1,21-25. Apostolul insistă asupra faptului că toți oamenii sunt păcătoși, nu pentru a-i conduce la disperare, dar pentru a evidenția necesitatea de a apela la Dumnezeu, singurul care poate vindeca inima omului deformată, pentru a pune în evidență măreția operei divine care nu abandonează pe cei care cred în El. Lupta dramatică pe care omul o simte în sine împotriva răului și a morții, nu trebuie să-l facă pe om să dispere, dar trebuie să-l conducă la credința în Înviere și să-l facă să privească dincolo de orizonturile vieții pământești.

Vorbind de antropologia creștină în general, Părinții conciliari prezintă o concepție a omului în toate dimensiunile sale, și numai accidental, sau mai degrabă numai în mod relativ la acesta, vorbesc de păcatul originar și despre păcatul omului. Păcatul originar este numai unul dintre momentele istoriei mântuirii.

Explicația o putem găsi în diferiți factori: întâi trebuie spus că Papa Ioan XXIII a dat o viziune optimistă despre lume, opusă multor profeți apocaliptici, care vesteau distrugerea. Venise timpul uitării nostalgiei Evului Mediu, în care domina unitatea armonioasă dintre cultură și religie, și a descoperi mâna lui Dumnezeu care conduce istoria în orice timp. Ideile lui Teilhard de Chardin, în ciuda eforturilor de a le evita, erau deja prezente. Teologii care au prezentat schema conciliară erau departe de mentalitatea pesimistă specifică tezelor lui Luther, erau influențați în schimb de ideile teologice al Părinților greci și de ideile tomiștilor care, fără să ignore păcatul, totodată «nu sunt pregătiți să facă din realitatea păcatului centrul edificiului teologic. Este greșit, împotriva victoriei lui Cristos, să se persiste în această conștiință a vinei, și a se resemna în ea».

Optimismul, prin urmare, nu poate avea centrul în om, ci mai degrabă în răscumpărarea realizată deja de Cristos. Este recunoscut din plin caracterul misterios al păcatului, dar acesta nu trebuie să determine o perspectivă lutherană sau augustiniană, care exista deja odată cu Reforma. În perioada post conciliară din partea lutheranilor au fost diferite voci care protestau, la care răspunse Daecke S. M., citând o observație atribuită lui Teilhard de Chardin:

Voi toți sunteți hipnotizați de cel rău; apoi continuă: nu are el dreptate cu mânia-i suverană față de păcat și rău, cu care vrea să vadă lumea ca o creație bună, s-o privească în mod pozitiv și fără să supraevalueze ceea ce este negativ în ea? Cu această convingere că răul nu este o putere opusă lui Dumnezeu, dar ceva care este învins deja, Teilhard de Chardin este pe aceeași linie cu Karl Barth…. Chiar și pentru Biblie, păcatul nu este ideea centrală în măsura în care îl consideră criticii lui Teilhard de Chardin. Pentru același Paul, la care ei se referă, păcatul a fost învins în Cristos și a pierdut domnia.

Acum este clar că Conciliul nu adoptă o poziție atât de optimistă încât să arate disprețul său față de rău, dar pleacă de la o bază teologică pozitivă. În Scriptură nu există nici un loc în care diavolul ar apărea ca un adversar egal cu Dumnezeu, împotriva căruia puterea divină trebuie să lupte. “O perspectivă care îl pune pe Dumnezeu și pe diavol pe același nivel, provoacă suspiciunea unei poziții dualiste care este departe de tradiția biblică”.

A existat propunerea de a se face o mențiune explicită a păcatul protopărinților noștri, a stării lor originare și a ridicării omului la nivel supranatural, dar s-a evitat această împărțire de natural-supranatural, datorită numeroaselor dispute teologice prezente asupra acestui argument.

Și aici s-a căzut de acord, că doctrina esențială din Trento nu poate fi abandonată, dar teologia trebuie să fie lăsată liberă pentru a studia din nou care este cu precizie acest conținut. În consecință, în armonie cu uzanța biblică care vorbește despre Adam, au fost lăsați să vorbească despre existența “omului” nu în sens strict individual dar în sens esențial colectiv, și în același timp, ca acela care se întoarce împotriva lui Dumnezeu, căutând să-și realizeze scopul său fără Dumnezeu.

S-a evitat și menționarea momentului căderii, limitându-se doar la expresia «încă de la începutul istoriei a abuzat de libertate», vorbind în general despre om, fără să-l personalizeze în Adamul istoric. Textul paulin care a avut un rol atât de important în elaborarea doctrinei, nu este Rm 5,12, dar Rm 1,21-25, unde Paul insistă asupra universalității păcatului personal, ca revoltă față de Creator. Aceasta face și mai ușoară înțelegerea experienței existenței păcatului. Textul nu intră în meritul teoriei păcatului originar și nu decide nimic, dar afirmă ca sigură păcătoșenia originară de care vorbește Scriptura și arată cum este ea perceptibilă chiar în experiența noastră concretă.

Se insistă mult pe faptul experienței umane pentru a comunica existența răului, fără a se accentua prea mult dimensiunea Cristos-Adam, cu intenția de a se da mai multă concretizare textului. Oricum preeminența lui Cristos este menținută, iar optimismul care izvorăște din victoria sa a fost exprimat cu imperfectul verbului «a ține»: principele lumii ținea omul sclav, iar în acest moment se face referință la victoria Domnului care menține efectele sale retroactive și efective.

Situația actuală a păcatului omului și revolta originară împotriva Creatorului, nu pot fi despărțite, fără a cădea în separarea dintre datul experiențial și conținutul credinței. Iar aici este introdusă dorința inițială a Părinților conciliari de a intra în dialog cu lumea necredincioșilor. Numai credința poate lumina misterul omului și poate explica dezordinea pe care o experimentează în interiorul său, dându-i în același timp posibilitatea unui remediu.

Misterul morții: nr. 18

a) Viața umană și realitatea, în ciuda bunătății lor, sunt acoperite de o umbră care se apropie și învăluie din ce în ce mai mult în existența lor, provocând un tip de anxietate: moartea, elementul care este culmea existenței umane misterioase. Această conștiință provoacă o adevărată tulburare, datorată fricii unei distrugeri definitive.

b) În fața unei astfel de situații, inima omului nu se resemnează și respinge o distrugere totală, o dispariție în neant. El este conștient că poartă în sine un germene care nu este materie, germenul veșniciei, principiu care tinde la o viață fără sfârșit, care pentru a-l păstra nu ar fi suficiente niciodată progresele științei și ale tehnicii. Ele, cu toată utilitatea lor, nu oferă siguranța evitării momentului misterios al morții, în fața căreia fiecare om simte fiorul fricii.

c) Cercetările minții umane, oricât ar fi ele de profunde, nu pot da un răspuns la acest mister; rațiunea omului se oprește la porțile misterului, fără a putea intra în el. Biserica se bucură că poate avea, din Revelație, un răspuns satisfăcător la această problemă: «Omul a fost creat de Dumnezeu pentru a fi fericit dincolo de limitele mizeriei pământești». De la început el era chemat la comuniunea cu Dumnezeu, dar prin păcatul său s-a îndepărtat de El și, în consecință, a provocat intrarea germenului morții în ființa sa. Moartea trupească care neliniștește atât de mult inima omului, va fi învinsă în ziua în care «atotputernicia și milostivirea Mântuitorului vor restitui omului mântuirea pierdută din vina sa».

d) Învierea Domnului a învins moartea și a redat omului capacitatea de a adera din nou la incoruptibila viață divină. Această siguranță ne eliberează de anxietatea viitorului personal și ne dă convingerea că îi vom reîntâlni pe cei dragi și vom fi în comuniune de iubire cu ei în viața veșnică, unde sperăm că ei au ajuns deja la viața cea adevărată.

Comentariu teologic. Textul are trei nivele de aprofundare: primul vorbește de situația de neliniște a ființei umane în fața fenomenului morții, al doilea are un nivel de gândire ontologic, în timp ce al treilea se desfășoară pe linia teologică a istoriei mântuitoare. Această stare de neliniște față de neînduplecarea morții, nu este numai un simplu curs biologic normal al vieții, dar ea este experimentată ca un element omniprezent, care roade existența deja de la început. Moartea este opusul vieții, care pune capăt oricărei vieți fizice, după care urmează misterul. Omul experimentează prezența morții ca pe un lucru absurd și nu vrea s-o accepte, experimentează în sine dorința de a trăi pentru totdeauna, dorința de autoposedare și siguranța pentru veșnicie.

Cum observă Ratzinger I., logica și dinamica acestei probleme, nu putea fi prezentată mai bine decât așa cum o găsim. În același timp chestiunea nemuririi ar putea fi precizată mai bine, deoarece astăzi există persoane care declară că nu se regăsesc în acest test (sondaj) care privește dorința de veșnicie, care și cum ar fi acceptat deja starea de nesiguranță și de trecere a vieții. Acestora trebuie să li se spună că această dorință apare numai în momentul unei confruntări directe cu iminența morții, până când nu se experimentează apropierea morții, nici sentimentul de neliniște nu se arată cu atâta putere.

La acest punct există ocazia unei mai bune clarificări stării omului: cum ar fi acum dacă el nu ar fi păcătuit. Autorii acestui text erau destul de conștienți că noțiunea stării omului înainte de păcat, sau de după păcat, sunt greu de înțeles în lumea contemporană, și de aceea au evitat să facă vreo aluzie la problematica «natural-supranaturală». S-au limitat numai la a spune că orice progres al științei nu are nimic de a face cu dorința veșniciei.

Pasajele biblice citate (Înț 1.13; 2,23-24; Rm 5,21; 6,23; Iac 1,15), sunt dovezi că Dumnezeu nu a creat omul pentru moarte ci pentru nemurire, iar rodul păcatului omenesc este moartea. Fiecare păcat omenesc este o confirmare ulterioară a stării muritoare și a apropierii de aceasta. Într-adevăr, dacă destinul inițial al omului era comuniunea cu Dumnezeu, adică fericirea, odată cu păcatul dinamica «naturală» se întrerupe; nerealizând acest destin, el devine ca peștele fără apă și, în consecință, moare. Cu alte cuvinte, fiecare păcat este o întoarcere a spatelui la drumul cel bun care duce la destinația naturală, și alegerea unui alt drum întunecat care duce mereu mai departe.

Unirea aspectului ontologic cu cel cristologic, nu are o legătură logică directă; moartea există și este crudă, dar veșnicia urmează după ea, prin lucrarea lui Cristos. El este drumul care apare pe drumul întunecat al omului, dând-i posibilitatea de a-l relua pe cel bun; aceasta va aduce cu sine ruina definitivă a morții corporale.

2.2.4 Cristos, omul cel nou: nr. 22

Acest număr, ultimul pe care îl vom analiza pe scurt, este culmea antropologiei creștine prezentată de conciliu.

a) După ce s-a analizat măreția omului prin originea sa, răscumpărarea lui prin lucrarea lui Cristos, garanția eternității în virtutea Învierii Domnului, se face un pas mai departe: numai în misterul Cuvântului întrupat se găsește deplina lumină a misterului omului. Primul Adam era numai figura celui care trebuia să vină, a lui Cristos Domnul. Numai El, Fiul și Omul perfect, revelând omului iubirea Tatălui, îl face conștient de vocația sa: demnitatea de a fi fiu al lui Dumnezeu.

b) Cristos, «chipul nevăzutului Dumnezeu» (Cfr. Col 1,15), și Omul perfect, a redat fiilor lui Adam pământesc adevărata lor imagine: asemănarea cu Dumnezeu care fusese deformată din cauza păcatului. Acceptând natura omenească, oarecum unește în sine pe toți oamenii și îi ridică la o demnitate sublimă.

c) Creștinul, făcut asemenea chipului Fiului, primește «pârga Duhului» (Cfr. Rm 8,23) și este capabil să împlinească legea cea nouă a iubirii. Reînnoit în interior de Duhul Sfânt, conștient de necesitatea de a lupta împotriva răului și a suferi moartea, el este asociat la misterul pascal și va merge în întâmpinarea învierii întărit de speranță.

d) Toți oamenii de bunăvoință, în inima cărora lucrează harul, sunt uniți într-un fel de Duhul Sfânt, la misterul pascal. Cristos a murit pentru toți, și astfel toți au aceeași vocație, vocația divină.

Comentariu teologic. Prezentarea demnității umane își află apogeul în Cristos, prezentat ca răspunsul adevărat la chestiunea ființei umane. El este adevăratul chip al lui Dumnezeu care transformă omul din ce în ce mai mult la asemănarea cu Dumnezeu. Adam se îndrepta deja spre Cristos, era anticiparea Lui. «Numai în Cuvântul întrupat găsește lumină adevărată misterul omului». Nu este prea clar dacă Conciliul gândește în sens protologic sau escatologic, chiar dacă predomină cel de al doilea sens prin citatul din Rm 5,14.

Expresia latină perfectus homo indică nu numai o perfecțiune morală a lui Cristos, dar plinătatea, perfecțiunea umană ontologică; întruparea nu implică o distrugere sau o diminuare a demnității umane, dar o înălțare a ei la demnitatea adevărată. Unitatea divino-umană nu este spre distrugerea umanității, dar este perfecțiunea ei: «Oricine îl urmează pe Cristos, omul perfect, devine și el mai om» (nr.41).

Probabil suntem îndreptățiți să spunem că aici, pentru prima dată într-un document al Magisterului, apare un nou tip de teologie, complet cristocentrică. Pe fundamentul lui Cristos, teologia se prezintă ca antropologie, care devine în mod radical teologie, incluzând pe om în discursul despre Dumnezeu prin Cristos, descoperind în felul acesta unitatea profundă a teologiei.

Pe scurt, elementele noi care se găsesc aici față de cele analizate anterior, sunt două: misterul omului găsește deplina lumină în misterul Cuvântului întrupat, care arată cu claritate că o mai mare unire cu Dumnezeu nu distruge umanitatea, dar o duce la plinătatea ei; Dumnezeu nu este un rival al omului ci acela care perfecționează aspirațiile sale și le dă o împlinire deplină.

Al doilea element este afirmația participării universale a tuturor oamenilor la misterul pascal: «… trebuie să reținem că Duhul Sfânt dă tuturor posibilitatea de a fi uniți, în felul în care Dumnezeu știe, la misterul pascal». Par a se include aici și necreștinii, cei care nu l-au cunoscut pe Cristos și, în consecință, nu au primit sacramentele; și ei pot beneficia de roadele mântuirii lui Cristos.

2.3 Doctrina esențială și concepția păcatului originar

a) Tot ceea ce există pe pământ este dominat de om, ființă misterioasă care se laudă cu această putere. El a fost creat de Dumnezeu, după chipul și asemănarea lui, având vocația comuniunii veșnice cu Creatorul său. A fost pus într-o stare de har, iar inima lui era îndreptată în mod firesc spre Dumnezeu și spre glasul său, având posibilitatea de a-l cunoaște și de a-l iubi în libertate.

Dacă acest om era o singură persoană, cuplul originar sau un grup uman, nu se spune nimic. Se pare că nu mai există convingerea că acesta ar fi Adam ca unul singur, dar cuvântul este luat în sens general de om, umanitate. Cartea Genezei, care este luată ca punct de referință, nu este interpretată la lumina exegezei moderne ad literam. Nici măcar nu se explică în ce constă această asemănare cu Dumnezeu, dacă ea este nemurirea, dacă este rațiunea, sufletul. O interpretare posibilă este capacitatea de a-l cunoaște și de a-l iubi pe Creator, dar tradiția patristică, bogată în afirmații pe această temă, nu este citată deloc.

b) Starea de har și comuniunea cu Dumnezeu a fost distrusă prin dorința omului de a-și ajunge scopul fără Creatorul său; el și-a plecat urechea la glasul celui rău, dușmanul care l-a ispitit și l-a păcălit că va putea să se realizeze și singur, dar mai ales de unul singur. El a crezut că «dependența» de Dumnezeu ar fi o piedică în deplina sa libertate, astfel el refuză să-l urmeze, se desparte de El și caută izvorul fericirii sale în creaturi.

Suntem iarăși în fața unei interpretări a relatării Genezei, dar este una «înculturată». Revolta împotriva lui Dumnezeu a adus cu sine o schimbare. Se pare că această rebeliune împotriva lui Dumnezeu constă într-un act de mândrie, de căutare a independenței proprii, sub influența diavolului. Nici un alt indiciu nu se află referitor la natura acestui act.

c) În acest moment nu a mai găsit pace și fericire, s-a descoperit rătăcit și sfâșiat de dezordinea interioară și a fost constrâns să lupte împotriva răului care s-a cuibărit în inima sa. Dar ceea ce a experimentat cel mai grav a fost durerea și moartea fizică, pe care nu ar fi trebuit să le sufere dacă rămânea cu Dumnezeu. Drama luptei împotriva puterilor celui rău i-a provocat o durere continuă și neliniște, pentru că și-a dat seama că de unul singur nu va mai putea câștiga nici împotriva răului fizic, găsind expresia lui maximă în moartea fizică, nici împotriva răului moral și nici nu va putea vreodată să obțină fericirea adevărată pe care ființa sa o dorește atât de mult.

Aici sunt enumerate consecințele aduse de păcat: înclinația spre rău, lupta și împărțirea ulterioară, suferința și mai ales moartea fizică, a cărei prezență este atribuită păcatului omenesc. Cum ar fi fost omul dacă nu ar fi avut păcat, oare nu ar mai fi trebuit să moară? Ar fi fost nemuritor, ori poate moartea fizică nu ar fi fost simțită ca un moment de durere, dar numai o trecere? Sunt întrebări la care nu se dă un răspuns și nici măcar nu se pretinde unul, având în vedere contextul în care se discută această problemă. Se insistă mult pe această schimbare petrecută, cu preocuparea de a percepe felul în care astăzi se experimentează efectele devastatoare ale păcatului, care sunt prezente în omenirea de astăzi.

d) Omul, redus la starea de sclavie, nu a fost abandonat de Creatorul său, care a avut compasiune față de creatura sa și l-a trimis pe Fiul său care l-a eliberat prin victoria lui asupra răului și a morții și l-a reînnoit în interior, redându-i demnitatea inițială și conștiința de a fi chemat la comuniunea cu Dumnezeu. Cu cât omul se apropie de Dumnezeu, cu atât el se realizează și devine om pe deplin; demnitatea și libertatea lui nu se micșorează dacă se apropie de El. Însuși Domnul, prin Întruparea sa, a ridicat omenirea, și i-a dat darul filiației adoptive, datorită filiației sale naturale. Chiar și misterul morții este explicat în El și există siguranța că a fost învinsă și, prin urmare, ea nu mai are ultimul cuvânt; omul este nemuritor, iar moartea este numai trecerea de la viața pământească la viața cea adevărată, la care fiecare om este destinat.

Eliberarea omului de păcat și moarte, se datorează operei mântuitoare a lui Cristos, prin care îi redă vocația sa inițială: comuniunea cu Dumnezeu. Se exprimă universalitatea și unicitatea operei Domnului, dar și universalitatea efectului acestei opere asupra umanității întregi. Centralitatea cristologică include în sine și protologia: aspectul cel mai important nu este păcatul omului, dar opera divină, manifestarea iubirii divine. Chiar dacă omul va fi manifestat în mod deplin ca o creatură după chipul lui Dumnezeu numai în escatologie, el beneficiază de darul filiației divine, iar acesta este chiar proiectul inițial divin. Păcatul este o etapă care dă o lumină mai mare operei lui Cristos, nu numai o neascultare umană față de Dumnezeu, care are nevoie de o reparare soteriologică.

În concluzie, putem afirma că o doctrină despre păcatul originar se găsește numai în mod indirect în acest Conciliu. Conciliul nu-și fixase ca scop acest lucru. Vorbește despre acesta numai pentru a pune bazele teologice despre ființa umană prezentând-o în măreția sa – fără a pierde din vedere slăbiciunea și mizeria sa –, dar mai ales izvorul adevăratei sale fericiri: Dumnezeu.

Capitolul III

«Mărturisirea de credință» a lui Paul VI

Bibliografia: Collantes J. (sub îngrijirea), La fede della Chiesa Cattolica. Le idee e Gali uomini nei documenti dottrinali del magistero, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano 1993; Daniélou J., “La profession de foi de Paul VI”, Etudes 329 (1968); Pozo C., El credo del pueblo de Dios, (BAC minor 6), Madrid 1974.

3.1 Anul credinței

În ziua de 22 februarie 1967, Papa Paul VI publica exortația apostolică «Petrum et Paulum» în care își exprima dorința de a dedica cu ocazia celui de al nouăsprezecelea centenar al martiriului celor doi apostoli, un an de aprofundare a credinței. Această idee pornește din legătura profundă existentă între credință și predicarea apostolică, deoarece apostolii au plecat în lume să predice Evanghelia după trimiterea și mandatul expres al Domnului, prezent în Mc 16,15ss și Mt 28,18-20. În cea mai mare măsură această relație o găsim în cei doi apostoli: Petru, principele apostolilor și Paul, teologul care a susținut valoarea credinței pentru a obține mântuirea ce provine de la Dumnezeu.

Un alt motiv în favoarea anului credinței este datorat pericolelor împotriva credinței și contextului marilor frământări de idei care tind să interpreteze învățătura conciliului Vatican II într-un mod distructiv.

Sinodul celebrat în același an a atras atenția papei asupra pericolelor mari ale timpului: îndoiala asupra multor adevăruri de credință, între care posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu, a persoanei lui Cristos și învierea sa, Euharistia, misterul păcatului originar, legea morală și fecioria perfectă a Mamei lui Dumnezeu. Informația se termina cu propunerea ca «Scaunul Apostolic să consulte Conferințele Episcopale și să publice o declarație pozitivă și particulară despre chestiunile doctrinare problematice actuale, pentru a dirija cu siguranță credința poporului lui Dumnezeu».

3.2 Crezul poporului lui Dumnezeu

Anul credinței a fost încheiat pe 30 iunie 1968 când, în cadrul celebrării solemne din Piața sfântului Petru, liturgia Cuvântului a culminat cu o «Mărturisire de credință», pronunțată de Papa Paul VI.

Mărturisirea este rezultatul muncii teologice și doctrinare a diferitelor conferințe episcopale, a sinoadelor episcopale naționale și a Magisterului însuși al papei. Ea are o valoare teologică importantă, chiar dacă conținutul ei nu este obiect de doctrină ex catedra, cu voința exprimată și menționare, este primită cu respectul religios al credinței. «Mărturisirea de credință nu poate fi decât un rezumat, un „simbol”, cum se spune în limbajul teologic tradițional, o formulă, o regulă a credinței care conține principalele adevăruri ale credinței în termeni autoritari, dar pe cât posibil condensate și prescurtate».

Această mărturisire va constitui subiectul analizei noastre, luând într-o considerație specială doctrina definită referitoare la păcatul originar.

3.3 Conținutul «Mărturisirii de credință»

a) Protopărinții noștri au fost puși de Dumnezeu într-o stare de sfințenie și dreptate, scutiți fiind de rău și de moarte. Adam, prin păcatul originar pe care l-a comis, a făcut ca natura umană, comună tuturor oamenilor, să decadă și să fie «lipsită de darul harului cu care ea era împodobită la început, rănită în însăși forțele sale naturale și supusă stăpânirii morții». Fiecare om se naște cu această natură decăzută și păcătoasă, în virtutea păcatului lui Adam, care este propriu fiecăruia chiar de la naștere, prin intermediul nașterii și nu prin imitație.

b) Am fost răscumpărați de păcatul originar și de orice păcat personal, prin jertfa Domnului nostru Isus Cristos, așa cum ne este atestat și de apostolul Paul: «Acolo unde a abundat păcatul, a prisosit harul» (Rm 5,20).

c) Instrumentul vizibil al iertării aduse de Cristos este Botezul, sacramentul întemeiat de El însuși și care trebuie primit de fiecare om, chiar și de către copiii care nu au avut încă capacitatea încă de a comite un păcat. Ei sunt lipsiți de harul supranatural chiar de la naștere și numai prin Botez renasc la viața divină.

3.4 Analiza teologică

a) Afirmația că «toți au păcătuit în Adam», trebuie văzută în lumina diferitelor controverse teologice asupra sensului care trebuie dat versetului din Romani 5,12 în traducerea Vulgată. Cum am văzut deja, Augustin a fost indecis asupra sensului care trebuie dat afirmației, mai precis dacă trebuie spus că păcatul a intrat în lume pentru că toți oamenii au păcătuit sau pentru că toți oamenii au păcătuit în Adam.

Exegeza catolică de astăzi a renunțat la orice interpretare în sens relativ și interpretează expresia «toți oamenii au păcătuit» în sensul de păcat al lui Adam, transmis la toți urmașii lui, și că prin acest păcat al său, ei au fost constituiți păcătoși. La fel și expresia «protopărinții noștri» pare a se referi la cuplul originar concret, la Adam și la Eva. Pozo C. susține că aici nu trebuie văzută o nouă condamnare implicită și indirectă a poligenismului, la acceptarea căruia în teologie s-a opus Pius XII, și în mod implicit o insistență nouă asupra monogenismului.

Oricum, ne aflăm într-o perioadă în care acceptarea tezelor poligeniste întâmpină încă multe dificultăți, deoarece sunt multe elemente care par a intra în contradicție cu relatarea biblică și cu interpretarea afirmațiilor Conciliului din Trento. Același Paul VI a insistat mult asupra faptului că ipotezele poligenismului nu au fost încă demonstrate, dar că sunt simple presupuneri care trebuie demonstrate. «Este clar că știința nu va ajunge niciodată să demonstreze poligenismul, dacă monogenismul a fost revelat sau a existat, bazându-se pe datele Revelației, adică, dacă doctrina revelată despre păcatul originar se va dovedi neconciliabilă cu ipoteza poligenistă».

Catehismul olandez, publicat de puțin timp, a minimalizat mult rolul acestui element de credință, interpretând relatările biblice, pur și simplu în sens paradigmatic: capitolele cărții Genezei nu conțin fapte istorice determinate, dar exprimă numai o stare care se întâmplă mereu și în orice loc. Această explicație, poate una din explicațiile care insistă pe lectura monogenistă a păcatului originar, subliniază importanța specială a păcatului originar, în orice fel ar fi fost comis, făcând abstracție de colectivitatea sau individualitatea păcatului.

Credința în existența păcatului originar, implică acceptarea faptului că, înainte de a fi existat păcatul, natura umană era diferită față de cum este acum: păcatul a schimbat natura, despoind-o de starea de sfințenie și dreptate; consecința acestuia este rănirea puterilor naturale umane, răul fizic și moral, moartea și o stare de păcat pentru fiecare ființă umană.

Transmiterea păcatului originar, după ideea Conciliului din Trento, este așezată în momentul procreerii: primirea naturii umane implică și transmiterea păcatului originar. O noutate prezentă în mărturisire este claritatea accentuată despre modalitatea transmiterii păcatului originar, care reflectă aprofundarea afirmațiilor conciliilor precedente: ea are loc prin nașterea biologică, nu prin faptul nașterii într-un ambient contaminat de păcatul originar, așa cum interpretau unii doctrina din Trento.

Una din propunerile cercului de susținători a poligenismului, este aceea de a pune în evidență că solidaritatea cu Adam este în principal ontologică, nu în mod necesar biologică: el este reprezentantul mistic al cărui păcat se transmite umanității prin solidaritate mistică.

În orice caz, este absolut inadmisibil să înlocuiești ideea transmiterii prin propagare cu aceea a transmiterii prin intermediul păcatelor personale, a face din păcatul originar un păcat al lumii, reducându-l la ambientul de păcat care gravitează peste noi; în sfârșit, a afirma că se poate spune că păcatul originar ia o formă concretă în păcatele noastre personale.

b) Dacă păcatul originar nu ar fi un păcat adevărat, jertfa crucii lui Cristos nu ar fi utilă decât în momentul în care ființa umană comite un păcat personal. Există o relație strânsă între păcatul originar și cel personal, dar nu cel din urmă îl face activ și vinovat pe cel dintâi; păcatul originar nu este ratificat pur și simplu de cel personal, pentru că noi suntem vinovați deja prin păcatul lui Adam și pentru acest păcat al său avem nevoie de mântuirea lui Cristos.

Trebuie descurajată în acest sens orice interpretare exegetică și teologică, care pe linia lecturii făcute de Lyonnet S. asupra Rm 5,12, afirmă că păcatul care a intrat în lume după păcatul lui Adam, nu este păcatul său personal dar este păcatul originar. În acest fel păcatul originar este conceput ca o putere invadatoare care produce moartea escatologică totală, confirmarea ei presupusă în păcatele personale. Dacă ar fi așa, concepția limbului în Biserică nu și-ar fi găsit locul, în timp ce acesta izvorăște din convingerea că păcatul originar este un adevărat păcat și aduce cu sine o separare reală de Dumnezeu. Domnul ne-a eliberat atât de unul cât și de celălalt «sufocând» prin har puterea păcatului.

c) Există un singur Botez, întemeiat de Domnul nostru; aici se face aluzie la unicitatea și irepetabilitatea sacramentului și la instituirea lui divină. Acest sacrament trebuie administrat fiecărei ființe umane, chiar și copiilor care nu au putut păcătui personal. Copiii sunt lipsiți total de harul supranatural prin nașterea biologică, care nu este altceva decât moartea sufletului. Însuși papa a spus la un moment dat: «Lipsirea și nu simpla carență de sfințenie și dreptate în copiii recent născuți». Lipsirea include o neposedare sigură a harului sfințitor și nevoia de a-l primi.

Care este valoarea acestei «Mărturisirii de credință», având în vedere că ea a fost pronunțată de succesorul lui Petru, de Păstorul Bisericii universale, în numele întregului popor al lui Dumnezeu? Conținutul nu este nou, dar este rezumatul esențial al credinței ecleziale; este mai degrabă o nouă și solemnă expunere a acestui conținut. Ar putea apărea obiecția: pentru ce ar face-o, dacă nu aduce nimic nou, nici măcar pe plan lingvistic?

Dogmele ar trebui reformulate în fiecare epocă întru-un mod comprehensibil timpului, dar este la fel de important că, dacă s-ar schimba limbajul în fiecare epocă, s-ar risca acordarea unui spațiu înțelegerilor greșite. De aceea, ele sunt reluate așa cum au fost formulate la început, lăsând sarcina explicării și aprofundării catehiștilor și predicatorilor.

Chiar și Mărturisirea dă o mână de ajutor cercetărilor teologice, punând în lumină clară ceea ce a fost deja însușit și oferă un punct de aprofundare ulterioară. Referitor la păcatul originar, reafirmând esențialul, dogma, «împiedică reducerea ei la o pură molipsire morală sau negarea dimensiunii ei istorice», tendințe prezente în aceea perioadă.

Capitolul IV

Catehismul Bisericii Catolice

Bibliografia: Catechismo della Chiesa Cattolica, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano 1992; Amato A., “Il catechismo nella storia della Chiesa. Uno sguardo storico”, in Fisichella R. (sub îngrijirea), Commento teologico al Catechismo della Chiesa Cattolica, ed. Piemme, Casale Monferrato 1993; Ladaria F. L., “La caduta”, in Fisichella R., op. cit.; Martinelli R., “Le fasi dell’elaborazione del Catechismo”, în AA. VV., Il Catechismo del Vaticano II. Introduzione al Catechismo della Chiesa Cattolica, ed. Paoline, Cinisello Balsamo 1993; Vanneste A., “Le péché originel: un débat sans issue?”, ETL 70 (1993); “Il mistero del peccato originare” (editoriale), La Civiltà Cattolica, 3615 (2001).

În abordarea ultimului punct al acestei lucrări, vom lua în considerație un text reprezentativ, care cuprinde expunerea doctrinei catolice: Catehismul Bisericii Catolice (CBC). În el este expusă doctrina credinței în mod pozitiv și fără să se ia în considerație erorile sau falsele interpretări ale articolelor de credință. Prin urmare, se vor găsi rezultatele aprofundării credinței Bisericii, prezentată în mod clar și complet.

Desfășurarea lucrării va avea loc astfel: se începe cu prezentarea unei scurte istorii a redactării și promulgării textului, urmată de unele observații care privesc conținutul și structura. În al doilea moment se va putea prezenta doctrina păcatului originar, urmată de analiza teologică a conținutului enunțat în textul Catehismului.

Scurtă istorie, redactare și promulgare

Ideea existenței unui catehism universal de acest fel, care să fie model pentru compunerea catehismelor în bisericile particulare, este destul de recentă ca și dată istorică, chiar dacă au existat multe voci cu mult timp înainte în acest sens, mai ales din partea bisericilor și episcopatelor din țările recent încreștinate. Ideea apare pe fundalul numeroaselor catehisme publicate deja la nivel diecezan sau național a bisericilor locale cu o tradiție creștină bogată.

Cererile explicite în favoarea unui catehism universal ca model și sursă de inspirație în cateheze și în formarea catehismelor particulare, locale, au venit din partea grupurilor de episcopi, conferințe episcopale și deferite sinoade. La sinoadele din 1974, 1977, această cerere a fost repetată din nou.

Motivația acestei insistențe, în afară de aceea de a fi model pentru catehismele locale, era dorința de a avea o sinteză doctrinară de referință, având în vedere că existau perioade în care catehezele, predicarea și vestirea credinței erau destul de diferite în diversele regiuni și țări. Mai mult încă, nu puține erau interpretările particulare, lăsând în umbră datele și dogmele credinței care nu mai păreau importante pentru cunoașterea credinței proprii.

Bucurându-se de consultarea lumii catolice înainte de a fi redactat, Catehismul se prezintă ca o sinteză clară și precisă a credinței; rezultatul foarte pozitiv al acestei consultări constă în claritatea adusă asupra multor aspecte, mai ales morale, care poate înainte erau interpretate în mod diferit de numeroasele școli catolice.

Noul Cod al Dreptului Canonic din 1983 nu a luat în considerație aceste propuneri și, în canonul 827, lasă aprobarea catehismelor Ordinarului locului.

Și în răspunsurile la “Instrumentum laboris” în pregătirea Sinodului din 1985, s-a prezentat o nouă cerere pentru un catehism universal. Cererea este reluată în relația finală a Sinodului Ecclesia sub Verbo Dei Myisteria Christi celebrans pro salute mundi (1985); între sugestiile sale multiple, exprimă dorința de a avea un catehism sau un compendiu al întregii doctrine catolice, în ceea ce privește credința și morala.

Pe 10 iunie 1986, Papa Ioan Paul II formează o comisie restrânsă formată din doisprezece cardinali și episcopi, prezidată de cardinalul Ratzinger; alături de această comisie era o altă comisie de redactare, compusă din șapte episcopi diecezani.

Itinerarul lung al redactării va cuprinde zece etape, iar munca de redactare va fi susținută de numeroși consultori și experți. A patra redactare a textului, așa-zisul proiect revizuit, constituie obiectul consultării episcopatului lumii întregi, a conferințelor episcopale și a principalelor instituții universitare catolice. Rezultatul acestei consultări, arată că majoritatea erau în favoarea proiectului prezentat și numai 10% din răspunsuri au fost negative.

După o nouă redactare, papa va prezenta observații legate de text, cu dorința de a fi îmbunătățite formulările unor paragrafe, după care se elaborează a zecea redactare, terminată pe 30 aprilie 1992. Pe 20 iunie textul a fost aprobat de pontif, sub numele de «Catehismul Bisericii Catolice» iar pe 11 octombrie în același an a fost promulgat prin constituția apostolică Fidei depositum.

Natura acestui text se găsește în constituția de mai sus unde se spune: «… text de referință pentru o cateheză reînnoită după izvoarele vii ale credinței». Puțin mai departe spune:

Un catehism trebuie să prezinte cu fidelitate și în mod organic învățătura Sfintei Scripturi, a tradiției vii în Biserică și a Magisterului autentic, după cum și moștenirea spirituală a sfinților Părinți, a sfinților și a sfintelor Bisericii, pentru a permite cunoașterea mai bună a misterului creștin și a îndrepta credința poporului lui Dumnezeu. El trebuie să țină cont de evoluția doctrinei de-a lungul timpului, pe care Duhul Sfânt a susținut-o în Biserică. Este de asemenea necesar să contribuie la iluminarea, cu lumina credinței, în situațiile noi și în problemele care nu existau în trecut.

Conținutul Catehismului se articulează în patru părți: partea dogmatică, cu analiza simbolului credinței; liturgia divină, care tratează în mod deosebit despre sacramente; comportamentul creștin, plecând de la zece porunci; și în fine rugăciunea creștină, având ca fir conducător rugăciunea Domnului.

Cât privește destinatarii, Catehismul este destinat episcopilor, «pentru ca să-l folosească ca text de referință sigur și autentic pentru învățătura doctrinei catolice și în mod cu totul special pentru elaborarea catehismelor locale», dar și «tuturor credincioșilor care doresc să aprofundeze cunoașterea bogățiilor nesecate al mântuirii» (cfr. In 8,32)».

4.2 Doctrina păcatului originar

4.2.1 Experimentarea realității păcatului și unele precizări

Există o siguranță de credință creștină: Dumnezeu este infinit de bun și a creat toate lucrurile bune. În același timp există și experiența comună și foarte dureroasă a răului, a răului naturii și a celui moral. Sunt două realități în conflict, greu de înțeles și de explicat cu rațiunea, și raportul care există între ele. Înfruntând problema răului, trebuie să ținem privirea ațintită spre Acela care singur este învingătorul lui. De altfel, misterul fărădelegii (2Tes 2,7), se clarifică numai în lumina misterului evlaviei (1Tim 3,16).

Păcatul este prezent în istoria omului, iar prin încercările de a-i da o explicație ca fiind un defect al creșterii, slăbiciune psihologică, eroare sau consecință a structurii sociale neadecvate, nu se ajunge la o soluție adevărată. În realitate păcatul trebuie văzut mereu în lumina legăturii omului cu Dumnezeu, este opoziția față de Dumnezeu. Numai dacă se ia în considerație planul lui Dumnezeu cu omul, se înțelege că păcatul este folosirea greșită sau abuzul pe care îl face omul în detrimentul libertății sale; aceasta i-a fost dată pentru ca creaturile umane să-l iubească pe Dumnezeu și să se iubească între ele. În această optică se clarifică realitatea păcatului, în special cel originar.

Progresul revelației aduce cu sine și o înțelegere mai clară a realității păcatului. Poporul ales a cunoscut, la lumina istoriei relatată în cartea Genezei, condiția umană cu pierderea stării inițiale și chinul actual, dar fără să înțeleagă pe deplin semnificația acestei relatări. Numai la lumina revelației Noului Testament, adică la lumina morții și învierii Domnului, se manifestă pe deplin acest sens. Cunoscându-l pe Cristos se poate cunoaște și identitatea reală a lui Adam, având în vedere că doctrina păcatului originar nu este altceva decât «reversul Veștii celei Bune că Isus este Mântuitorul tuturor oamenilor, că toți au nevoie de mântuire și că datorită lui Cristos, mântuirea este oferită tuturor oamenilor». În acest dualism, Adam este izvorul păcatului, iar Cristos este izvorul mântuirii.

Ceea ce citim în primele capitole ale Genezei, ne expune un fapt întâmplat la începutul istoriei omului, un eveniment primordial. Conținutul ne este comunicat printr-un limbaj care nu trebuie luat ad literam, fiind un limbaj de imagine. Siguranța pe care o avem din aceste capitole este aceea că păcatul originar pe care protopărinții l-au comis, a marcat întreaga istorie umană.

4.2.2 Păcatul originar și consecințele sale

Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Lui și a fost stabilit în prietenia Sa. Ființă spirituală, omul nu poate trăi în această prietenie, dacă nu se află în supunerea încrezătoare față de Creatorul său. Este o creatură care, în ciuda libertății sale, nu este perfectă și autosuficientă. Ea trebuie să se supună legilor creaturale și morale, chiar dacă ar părea că aceste legi pun limite propriei libertăți, dar ele de fapt o ajută s-o folosească cu înțelepciune.

Expresia concretă a acestei supuneri încrezătoare este aceea de a nu mânca din pomul cunoașterii binelui și al răului. Omul însă s-a lăsat sedus de păcăleala diavolului și, neîncrezându-se în Creatorul său, nu a ascultat de porunca divină. A dorit să aibă totul fără să țină cont de condiția sa de creatură și a încercat să obțină de unul singur ceea ce i s-a părul o lipsă. Neascultând de Dumnezeu, s-a preferat pe sine prieteniei divine și prin gestul său s-a întors și împotriva sa.

Acesta este primul act păcătos al omului: neascultarea poruncii divine și căutarea binelui propriu fără Dumnezeu. Starea de sfințenie în care fusese creat avea ca destin final îndumnezeirea în slavă, dar omul nu a avut răbdarea de a-l aștepta cu încredere pe Creatorul său și «a vrut să devină ca Dumnezeu dar fără Dumnezeu și punându-se pe sine înaintea Lui, împotriva planului lui Dumnezeu».

Consecințele imediate ale acestui păcat sunt dramatice: primii părinți pierd harul stării inițiale, le este frică de Dumnezeu și pierd stăpânirea facultăților spirituale asupra trupului; chiar și relația dintre trup și spirit este supusă tensiunilor cu tendința aservirii reciproce. Armonia cu natura se schimbă, ea devenind ostilă și străină omului; creația însăși este supusă căderii. Consecința cea mai gravă este adeverirea avertizării inițiale, în cazul neascultării: moartea. Începând din acest moment, moartea intră în istoria umanității iar omul se va întoarce în țărâna din care a fost luat.

Primul păcat a fost izvorul altor păcate, astfel că se poate spune că există o invazie reală a păcatului care inundă toată istoria umană: crime fratricide, infidelitatea față de alianță, încălcarea Legii și tot felul de păcate, chiar și între creștini.

Toți oamenii sunt păcătoși în virtutea păcatului lui Adam: «Prin neascultarea unui singur om, toți au devenit păcătoși» (Rm 5,19); însă apostolul nu se oprește aici și afirmă că, dacă toți au căzut sub condamnare, din cauza unui singur păcat, toți am obținut îndreptățirea prin opera unui singur om, Cristos (cfr. Rm 5,18).

Mizeria existentă în omenire nu poate fi înțeleasă decât în legătură cu acest păcat al lui Adam, transmis nouă, aducând cu sine moartea sufletului.

Cum este oare posibil ca păcatul unui om să devină păcatul tuturor urmașilor lui? Cum se explică un astfel de fenomen, în virtutea cărei puteri sau principiu? Există trei răspunsuri al aceste întrebări, chiar dacă nu exaustive, care se pot da. Întâi de toate trebuie ținut cont că omenirea are în comun unitatea naturii umane, prin care este solidară în Adam ca și în Cristos. În al doilea moment se afirmă că sfințenia și dreptatea originară primită de Adam erau pentru omenirea întreagă; săvârșind păcatul și distrugând această stare inițială, primii părinți transmit urmașilor lor o natură umană coruptă, limitată, decăzută, iar acest lucru are loc prin transmitere la omenirea întreagă. Deci se vorbește de un defect al naturii umane, care inițial un exista, iar acum este o realitatea universală. Fiind vorba de o lipsă este clar că nu este vorba de un păcat adevărat și propriu, dar numai în mod analogic; «este un păcat primit, nu comis, o stare și nu un act». Al treilea răspuns este că trebuie ținut cont că aici este vorba de un mister și nu se poate înțelege pe deplin cu mintea motivul acestei transmiteri.

Se subliniază încă odată că păcatul originar este propriu fiecăruia, dar în nici unul din urmașii lui nu are un caracter de vină personală; este lipsa dreptății și a sfințeniei de la început.

Lipsa integrității naturii cu care se naște fiecare, nu este o stricăciune, o corupție totală, dar este vorba mai degrabă de o rană gravă, care însă nu înlătură libertatea omului. Ea suportă consecințele deteriorării, este înclinată spre păcat, supusă ignoranței, suferinței și morții.

Prin sacramentul Botezului se dobândește renașterea la viața divină și reîntoarcerea din nou la Dumnezeu, se obține și harul de a lupta împotriva impulsurilor stricate ale naturii; acestea rămân în cel botezat și îl provoacă mereu la lupta spirituală.

Niciodată nu se va putea face abstracție de faptul că omul este în luptă continuă cu tendințele sale spre rău, pe care le experimentează în interiorul său și în ambientul în care trăiește. El are o natură rănită și este ispitit constant de dușmanul neamului omenesc, diavolul care are puterea morții: «A ignora faptul că omul are o natură rănită, înclinată spre rău, dă loc unor grave erori în domeniul educației, al politicii, al acțiuni sociale și al moravurilor».

Omenirea întreagă este păcătoasă în indivizii ei, în mod particular și în ansamblul ei; societatea umană, cu structurile și situațiile ei comunitare, influențează în mod negativ asupra indivizilor. Influența negativă exercitată poate fi exprimată prin expresia biblică «păcatul lumii» (Cfr. In 1,29).

Viața umană este o luptă, iar uitarea acestei realități înseamnă a avea o imagine falsă despre om:

Întreaga istorie a oamenilor este străbătută de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului; aceasta a început de la origini și va dura, după cum spune Domnul, până în ziua de apoi. În această înfruntare, omul trebuie să lupte necontenit pentru a adera la bine și nu-și poate dobândi unitatea lăuntrică decât cu mari eforturi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu.

Planul divin inefabil

În ciuda situației umane dramatice, nu există nici un motiv de disperare; în lupta începută după cădere, omul nu a fost abandonat în puterea morții. În așa-zisa «Protoevanghelie», care se află în Cartea Genezei, Dumnezeu permite și îl asigură pe om de o răscumpărare în care răul va fi învins total. Mesia îl va elibera de rău și de păcat, iar lupta între femeie și șarpe va avea ca deznodământ final victoria definitivă asupra șarpelui din partea unui urmaș al ei.

În tradiția creștină, acest pasaj este interpretat ca fiind promisiunea «noului Adam», a Aceluia care învinge răul și neascultarea lui Adam, cu ascultarea sa totală care ajunge până la moartea pe cruce. Și femeia din relatarea Genezei este văzută în lumina femeii care l-a născut pe noul Adam.

Este o siguranță a Bisericii faptul că Maria, Mama lui Cristos, a fost cea dintâi care a beneficiat de roadele răscumpărării; ea printr-un privilegiu special, a fost ferită de pata păcatului originar pe care noi toți îl moștenim, iar inima ei nu s-a îndepărtat niciodată de Dumnezeu, pentru că nu a comis niciodată vreun păcat.

Apare imediat o întrebare: dacă Dumnezeu nu a abandonat creatura sa, de ce nu a ferit-o de cădere, împiedicând-o să păcătuiască? Ne aflăm aici în fața planului misterios al lui Dumnezeu greu de pătruns cu mintea omenească.

De altfel, privind istoria mântuirii plină de minunile săvârșite de Dumnezeu, se observă cu ușurință că în realitate, Dumnezeu a știut să scoată un bine mai mare, permițând păcatul. Căderea umană a fost ocazia în care Dumnezeu a dat omului mult mai mult decât ar fi putut spera. «Harul inefabil al lui Cristos ne-a dat lucruri mai bune decât cele de care invidia diavolului ne lipsise».

Cântecul Exultet pune într-o lumină clară opera lui Cristos. Dacă nu ar fi fost păcatul, cum am fi putut cunoaște măreția Răscumpărătorului nostru? De aceea Biserica jubilează: «O, fericită vină, pentru că ai avut parte de un Răscumpărător atât de mare!».

4.3 Reflecții teologice

Doctrina prezentată de CBC, reia în mod complet afirmațiile magisteriale ale Bisericii fără a uita contextul contemporan. Cum am văzut deja, Catehismul își propune să prezinte credința, ținând cont de ansamblul Sfintei Scripturi, al Tradiției, al doctrinei sfinților și sfintelor.

Și doctrina păcatului originar reia afirmațiile conciliare din Trento, ale Conciliului Vatican II și ale magisterului recent, fără a intra în prezentarea de noi aprofundări doctrinare.

În ultimul său studiu despre păcatul originar, Vanneste are un articol alarmant ca titlu dar și din punct de vedere al conținutului. De fapt, după ce s-a declarat ca fiind de acord cu articolul lui Wiedenhofer (care spune că discuția despre păcatul originar actualmente este confuză), afirmă:

Catehismul Bisericii Catolice este o ilustrare evidentă a faptului că în acest argument domnește confuzia. În expunerea “acestui adevăr de credință” (388), autorii ei s-au gândit că trebuie să țină, să se bazeze pur și simplu pe formulele doctrinare care se află în uz în Biserica latină din timpul sfântului Augustin… .

Apoi adaugă: «Pentru un cititor neavizat, acest limbaj clasic presupune o interpretare ad literam a Genezei 1-3, după care întreaga omenire ar deriva dintr-un singur cuplu uman. Această prezentare “naivă” a originii neamului omenesc, este pusă la îndoială de mult timp de știința modernă».

Explicația pe care o dă el la această alegere, este aceea că poate redactorii, voiau să evite implicarea în dezbaterile aprinse ale ultimilor cincizeci de ani, despre care nu fac nici o aluzie. Însă, rezultatul acestei alegeri este că expunerea lor «rămâne marcată de o ambiguitate atât de profundă, încât riscă foarte mult să-i decepționeze pe mulți dintre cititori».

Poziția autorului este explicată în paginile aceluiași articol; de douăzeci de ani el insistă în scrierile sale asupra unei revizuiri și a unei interpretări radicale a schemelor folosite de Biserică de-a lungul secolelor, în interpretarea doctrinei despre păcatul originar.

Nu vrem să intrăm în soluția concretă pe care o dă autorul la această «problemă», pentru că nu este locul potrivit; dar ținând cont de ce a subliniat autorul, vom analiza doctrina păcatului originar prezentată de CBC.

Înainte de toate trebuie remarcată o mai mare centralitate cristologică prezentă în analiza păcatului. Cristos este acela care clarifică problema răului și nu se poate uita că el a învins deja moartea. Păcatul este opusul Veștii celei Bune, este ocazia de a face să strălucească mai intens opera divină. Pe această centralitate cristologică, se pune accentul atât la început (nr. 385), pe parcurs (nnr. 389; 402; 404;407), cât și la sfârșitul prezentării doctrinei (nr. 412).

Domnul nu este numai Restauratorul naturii umane, dar este Fiul care din iubire se face solidar cu omul, ia natura lui și duce pe umerii săi suferința umană, pentru a ne face pe noi fii adoptivi. Păcatul este ocazia manifestării filiației divine la care omul este chemat și a primirii celor mai mari daruri devine. Prin acesta nu se neagă păcatul, nici nu se micșorează, dimpotrivă, se poate avea o idee mai bună dacă este privit la lumina reală a iubirii lui Dumnezeu. «Acolo unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul» (Rm 5,20).

Faptul că realitatea păcatului nu e micșorată, se vede atunci când se exprimă dorința de a chema lucrurile pe nume: păcatul este păcat, este ofensarea lui Dumnezeu, nu numai un defect de creștere, eroare sau condiție socială nefavorabilă. Este mai bine să fie numit cu numele lui adevărat: este abuzul față de libertatea primită de om, de a-l iubi pe El și pe aproapele. Odată făcut acest pas, iese în lumină limpede și nevoia de mântuire, de care fiecare om are nevoie; negând păcatul, se riscă și negarea mântuirii.

În consecință, nu se poate înțelege doctrina păcatului originar altfel decât ca reversul Evangheliei. Ne arată din ce ne-a eliberat Cristos, care este însemnătatea mântuirii sale și a harului de prisos care ne-a fost dat…. O înțelegere neadecvată a ei duce la o incorectă înțelegere a misterului lui Cristos și a mântuirii pe car el ne-o oferă».

Atât păcatul, cât și mântuirea sunt evidențiate în mod echilibrat în CBC.

Relatarea biblică a căderii, este luată de Catehism ca firul conducător al expunerii, nu numai cronologic dar și din punct de vedere al conținutului. Este sigur faptul că acum nu se mai ia nimic ad literam cum s-a făcut timp de mai multe secole, și se precizează că în realitate există un limbaj de imagini care reflectă un fapt primordial. În acest sens însă nu se specifică dacă expresia «protopărinții noștri» se referă la primul cuplu sau la un grup omenesc; dacă se comite un păcat care este al unuia singur, sau este un păcat comun. Elementul esențial ce nu trebuie pierdut însă din vedere este acela că există o stare de păcat care a adus o dezordine, o schimbare. La lumina celor spuse, este evident că orice expresie de tipul: pomul cunoașterii binelui și răului, șarpele, fructul pomului și alte expresii care fac parte din Geneză, sunt puse între ghilimele.

Explicațiile și diferitele aprofundări teologice, care au existat pe această temă, sunt prea slabe pentru a putea explica totul. Prin urmare, se ia faptul revelat și se interpretează, ținând cont că dincolo de relatare se află misterul răutății umane.

Prin urmare se poate afirma că acuza lui Vanneste A., din opera citată, este prea drastică. Catehismul, instrument pentru kerygmă și cateheză, nu poate renunța la datele Revelației, chiar dacă ele sunt exprimate printr-un limbaj primitiv și mitologic. Soluția a fost dată de CBC, când a atras atenția asupra faptului că, cu toată importanța realității păcatului originar, relatările biblice se analizează în sensul lor ca fiind imagini ale unei realități primordiale. Nu se exclud aprofundările ulterioare și clarificările care ar putea rezulta odată cu dezvoltarea interpretării dogmei.

Natura păcatului este prezentată ca un act de abuz al acestei libertăți creaturale, ca o tentativă de a obține ceva din ceea ce Dumnezeu păzește cu «gelozie», refuzând să-i dea omului. Este o alegere a omului numai pentru sine și împotriva lui Dumnezeu. El era prietenul lui Dumnezeu, în dialog cu El, dar nu a avut încredere în bunătatea și iubirea Creatorului și, lăsându-se ispitit de șarpe, abuzează de libertatea sa, neascultând de Dumnezeu.

«Dorind să fie ca Dumnezeu, mâncând din pomul oprit, omul nu a pretins o măreție care nu i-ar fi fost oferită: a fost creat după chipul și asemănarea divină, în harul lui Dumnezeu, a fi «dumnezeu» era destinul său. El a voit să fie astfel prim meritul său, nu prin primirea unui dar». Așadar, este lipsa de încredere și suspiciunea de a fi fost lipsit de ceva, care i se cuvenea, un păcat de orgoliu, care nu vrea să se supună în mod liber lui Dumnezeu, nu vrea să-și recunoască condiția de creatură imperfectă.

Aici apare o întrebare: cum poate omul în stare de har și de dreptate, să se îndoiască de Creatorul său? Dacă nu avea încă o natură coruptă, înseamnă că era totuși expus la același păcat originar, ori poate «șarpele» în ispitire a avut un rol mai mare decât cel care i se acordă?

Pe lângă aceasta, dacă concupiscența este un efect exclusiv al păcatului, cum a putut oare să aibă dorința de a obține ceva contrar voinței lui Dumnezeu?

După momentul neascultării, se experimentează imediat consecințele păcatului. Dacă armonia de la început consta în comuniunea și prietenia cu Dumnezeu, pierderea stării originare, aduce cu sine ruptura comuniunii cu Dumnezeu. Creatorul este văzut acum ca un dușman de temut; soluția este fuga din fața Lui.

Pierzând prietenia cu Dumnezeu, pierde toate bunurile proprii naturii umane: nemurirea, fericirea, armonia cu sine însuși, cu alte ființe umane și cu natura. În schimb îi ia locul suferința fizică și morală, tendința de a considera toate creaturile ca un obiect de dominat, de frică de a nu fi dominat. Dar consecința cea mai rea este moartea fizică, una dintre consecințele cele mai teribile ale păcatului: va trebuie să se întoarcă în praful din care omul a fost făcut.

Chiar și fără păcat, omul și-ar fi terminat într-o zi viața sa pământească. Atunci de ce este atât de teribilă moartea? În mentalitatea biblică moartea nu înseamnă numai factorul biologic, dar este considerată ca o separare adevărată și proprie de Dumnezeu, iar ca semn evident este această moarte. De aici neliniștea în fața morții și speranța în nemurire.

Lumea însăși este invadată de păcat, păcat care se înmulțește din ce în ce mai mult. Universalitatea păcatului în istoria umană va fi de atunci o constantă. Adam nu este numai paradigma păcatului, dar în același timp cu păcatul său, este și acela care a dezlănțuit o forță a păcatului care îi cuprinde pe toți oamenii.

Ceea ce reprezintă astăzi cea mai mare dificultate în prezentarea păcatului originar, dincolo de limbajul care ne face să ne gândim la o fabulă sau la un mit, este consecința acestui păcat în urmașii lui Adam. Nu se reușește acceptarea că numai datorită păcatului lui Adam, toți oamenii au devenit păcătoși și au căzut în suferință și în moarte, nici a faptului că prin păcatul său sunt păcătoși cu toții, fără a fi păcătuit în mod personal. Par afirmații care merg în contrast cu bunătatea și dreptatea divină.

În ce fel are loc transmiterea păcatului? Catehismul ne oferă trei răspunsuri la această întrebare, răspunsuri care chiar dacă nu satisfac suficient rațiunea, sunt singurele posibile.

Primul răspuns face apel la unitatea neamului omenesc: unitatea în Adam și unitatea în Cristos. Întregul neam omenesc formează un singur trup, o singură natură umană; așa cum suntem uniți în Adam în corupția păcatului, în același fel suntem uniți în Cristos în operele sale de răscumpărare.

Al doilea pasaj amintește de imposibilitatea unei explicații integrale, pentru că este vorba de un mister dificil de înțeles în plinătate cu mintea omenească.

Al treilea răspuns este mai profund și ne vorbește de rolul foarte important al protopărinților care primiseră sfințenia și dreptatea încă de la început nu numai pentru ei, dar pentru întregul neam omenesc. Prin păcat, natura umană este rănită în ei, și de aceea, au transmis urmașilor lor ceea ce le rămăsese.

Prin urmare, natura pe care fiecare om o primește prin nașterea biologică este decăzută, inferioară celei inițiale. Este la fel ca în cazul transmiterii pe cale ereditară a unei «boli generice». Trebuia să fie într-un fel transmițătorii acestei stări inițiale, dar prin păcatul personal «au făcut astfel ca alții să se vadă lipsiți de har, întrucât natura umană pe care au transmis-o este lipsită de acest har».

Transmiterea păcatului originar propriu fiecăruia, nu înseamnă a fi imediat și păcătos din propria vină. Un nou născut este păcătos numai datorită păcatului primit. Lipsa vinovăției personale însă, nu șterge necesitatea remediului adus de Cristos. Cine nu a comis un păcat personal este păcătos în sens analogic; de asemenea are nevoie de Botez pentru a fi repus în prietenia cu Dumnezeu, de care este lipsit atunci când se naște. Dacă primul păcat a adus cu sine pierderea, moartea vieții de comuniune cu Dumnezeu, Botezul face să renască pe fiecare persoană care îl primește, la această viață divină, și obține iertarea păcatului originar.

Efectul vindecător și sfințitor al Botezului nu scutește de înclinația și tendința spre rău. Aceasta înseamnă că sacramentul nu are ca efect imediat restabilirea în starea originară, dar numai o redeschidere a dialogului cu Dumnezeu, dialog care se pierduse. Înclinația rămasă (numită concupiscență) poate fi învinsă cu ajutorul harului; omul este un luptător permanent în viața spirituală.

Este interesant de remarcat precizarea istorică a momentelor în care s-a clarificat doctrina păcatului originar: această doctrină s-a dezvoltat sub presiunea erorilor pelagianiste și a reformatorilor. Nu a fost o dezvoltare liniștită, senină, dar constrânsă de situații, de erori; fapt pentru care conținutul actual este dator acestor contexte. Observația comportă însă și un alt aspect: fiecare deviere de la această doctrină riscă să recadă în aceleași erori și viziuni false, care au fost deja refuzate de Biserică de-a lungul istoriei. Pe lângă aceasta s-a atras atenția că pe acest argument cele două tendințe care exaltă omul și capacitățile sale sau care neagă demnitatea sa, sunt greu de evitat în cazul unei devieri de la doctrina expusă, chiar dacă uneori este aridă și abstractă.

Situația de păcat astăzi. O înțelegere corectă a doctrinei despre păcat, legată de răscumpărarea adusă de Cristos, oferă posibilitatea unei înțelegeri reale a omului de astăzi și a situației umane în general. Dar există și reversul medaliei, adică situația pe care omul o trăiește astăzi poate fi relevantă pentru înțelegerea doctrinei păcatului originar.

Înainte de toate, ținând cont că omul are o natură rănită, «bolnavă», se poate da o evaluare obiectivă în problema educației, politicii, culturii, etc. Omul nu este perfect, nu este atotputernic în alegerile sale, nu acționează mereu din altruism, dar de multe ori din egoism, pentru interesul său, a nu ține cont că el are o natură rănită, înseamnă a-l supraevalua transformându-l într-un dumnezeu iar aceasta înseamnă a nu ști să accepți și să explici dezastrele.

Datorită acestei corupții, astăzi se comit păcate personale care se înmulțesc din ce în ce mai mult, formând adevărate structuri ale păcatului. Aceste structuri au o influență puternică asupra fiecărui membru al comunității umane. Așadar, nu numai noi îndurăm consecințele păcatului originar, dar și aproapele nostru suferă consecințele păcatului nostru și ale infidelităților noastre față de Dumnezeu.

Interpretarea corectă a acestei întreceri dintre bine și rău, care există în inima omului, este prețuirea și credința în mântuirea realizată deja de Cristos.

O ultimă observație este întrebarea inițială din nr. 41: De ce Dumnezeu nu l-a împiedicat pe om să păcătuiască? Întrebarea este adâncă și reflectă mentalitatea contemporană: dacă Dumnezeu va repara totul, nu putea pur și simplu să împiedice căderea? Dar atunci libertatea umană nu ar fi fost respectată, dar limitată. În schimb omul a avut posibilitatea de a ajunge la acest punct prin libertatea sa, adică de a merge împotriva Creatorului însuși.

Numai din respect față de creatura sa, Creatorul nu intervine pentru a împiedica răul, chiar cu prețul de a vedea planul său făcut țândări.

Alegerea lui Dumnezeu nu este aceea de a pune limită creaturii, dar este ocazie de a realiza un proiect și mai măreț pentru creatura sa. «Nimic nu-l poate împiedica să scoată lucruri bune din cele mai teribile rele Manifestarea iubirii sale imense prin dăruirea Fiului său pentru noi în timp ce eram păcătoși (Cfr. Rm 5,6ss), nu s-ar fi putut produce fără păcat. Acum putem cunoaște infinita măreție a milostivirii sale».

Mântuirea adusă de Cristos nu este vestirea osândei și a pieirii, dar a mântuirii: în ciuda păcatelor lor, oamenii sunt iubiți de Dumnezeu și sunt mântuiți prin Isus, prin opera sa mântuitoare. Desigur că mijlocul prin care cunoaștem descoperirea acestor mistere este Scriptura, interpretată de Biserică. Prin urmare, aceste adevăruri transmise pe căi umane, necesită aprofundare și actualizare, pentru o mai bună înțelegere a lor în contextul cultural contemporan. Exegeza, teologia și istoria ideilor au sarcina de a stabili cum putem înțelege mai bine aceste afirmații.

Concluzie

O sinteză sub formă de concluzie este necesară la sfârșitul acestei lucrări. S-a optat să nu se facă o concluzie la sfârșitul fiecărui punct, pentru a nu repeta prea mult conținutul lor.

Acum, la sfârșitul acestei lucrări, se poate pune din nou întrebarea: Ce este păcatul originar? Cum îl percepe astăzi Biserica Catolică? Cum poate fi prezentat în ambientul contemporan? Care sunt modalitățile și limbajul adecvat prezentării lui? Există o dezvoltare de conținut sau cel puțin lingvistic al dogmei, care să clarifice mai mult misterul credinței?

Ținând cont de toate datele descoperite, de-a lungul analizei textelor magisteriale, se observă că în elaborarea dogmei păcatului originar, există o atenție constantă față de problemele și dificultățile existente în primirea, asimilarea și înțelegerea acestui adevăr de credință. Fiecare răspuns al Magisterului vizează clarificarea și sublinierea aspectelor uitate, ignorate și rău interpretate.

Aspecte specifice documentelor analizate

Conciliul din Trento se afla în fața urgenței de a răspunde la erorile reformatorilor, care nu recunoșteau altceva în om decât mizera, păcatul său. În fața lui Dumnezeu, omul (după concepția lor) a fost, este și va fi mereu un păcătos; niciodată iertat pe deplin; păcatul nu-i este atribut, imputat de dreptatea lui Dumnezeu, dar în ființa lui el va rămâne un păcătos vrednic de pedeapsă. Omul nu va putea crede niciodată că va avea o stare de sfințenie și dreptate și indiciul concret în ce ar putea consta concupiscența, atracția spre rău care se opune lui Dumnezeu: să nu poftești.

Decretul asupra păcatului originar afirmă și consideră anatema pe oricine neagă că fiecare om primește prin propagare (naștere, generare) păcatul unic al lui Adam, protopărintele neamului omenesc. Acest păcat îl moștenește fiecare om și îl transformă în păcătos, care are nevoie de iertarea lui Dumnezeu, pentru că se naște ca dușman al său și este mort pentru viața divină.

Iertarea și eliberarea de păcat se obțin numai prin meritele Domnului nostru Isus Cristos, prin intermediul Botezului. Acest sacrament trebuie să-l primească și copiii care încă nu avut ocazia să păcătuiască în mod personal. Botezul este cheia și garanția că iertarea este realizată. Centralitatea și importanța sacramentului renașterii este noutatea specifică și adevărată a decretului, față de tradiția anterioară.

Un alt aspect specific decretului este insistența pe adevărata renaștere, iertarea adevărată a păcatului originar și a păcatelor personale. Cel care a primit Botezul este iertat pe deplin și Dumnezeu nu găsește în el nimic de disprețuit. Concupiscența nu mai este un păcat în cei botezați, fără a susține contrariul în cei nebotezați.

Cât privește modalitatea în care a avut loc primul act de neascultare, trebuie subliniat faptul că pentru părinții conciliari era destul de normal ca să fie de acord că s-a întâmplat exact cum relatează cartea Genezei. Adam și Eva sunt primul cuplu omenesc care păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu prin neascultarea lor, pentru care trebuie să suporte și consecințele păcatului lor, transmițând apoi urmașilor lor o natură coruptă. Din analizele făcute însă, rezultă clar că această concepție nu intră în obiectul definițiilor dogmatice, dar este un factor cultural, de mentalitate și prin urmare nu e definitivă.

Constituția Pastorală Gaudium et spes însă, fără să nege nimic din cele afirmate anterior, încearcă să intre în dialog cu lumea contemporană, lasă la o parte limbajul teologic și vrea să prezinte această doctrină pornind de la experiență, dar în mod indirect. Obiectul direct al afirmațiilor sale nu este păcatul originar, dar prezentarea demnității umane, fără a exclude și mizeria lui. Numai în această a doua parte se găsesc afirmații care privesc tema noastră.

Omul, care se bucură de dreptul de a stăpâni asupra lumii și a întregii creații, a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. În inima sa percepe o luptă permanentă între bine și rău, o atracție spontană față de lucrurile care sunt în contrast cu legea lui Dumnezeu. Această împărțire interioară nu a existat mereu, dar a început în momentul în care omul a refuzat să urmeze porunca Creatorului și a voit să fie independent de El, voind să obțină prin forțe proprii ceea ce i se părea că este un lucru păzit cu gelozie de Dumnezeu. Rodul neascultării sale a fost reducerea la o stare de sclavie, moartea trupului și a sufletului.

Firul roșu prezentat de Gaudium et spes, urmărește relatarea biblică a căderii, dar de această dată fără o concepție literară a conținutului biblic; omul nu mai este o persoană umană anume dar este un sens generic, sens care reiese și din traducerea cuvântului «adam».

Specificul Constituției, împreună cu accentuarea păcătoșeniei omenești generale, este opera mântuitoare realizată de Dumnezeu: nu numai că l-a răscumpărat de păcat, dar i-a dat și filiația divină. De acum omul găsește în Dumnezeu adevărata lui realizare, nu dușmanul libertății sale; cu cât se apropie de Dumnezeu, cu atât el devine mai om.

Merită subliniată prezentarea universalității păcatului legată de universalitatea operei lui Cristos. De meritele operei mântuitoare a Domnului se bucură toți oamenii de bunăvoință, în inima cărora lucrează în mod ascuns harul prin opera Duhului Sfânt (cfr. GS 22). Prin urmare, față de Conciliul din Trento, cei care nu a primit Botezul pot ieși din starea de păcat, pot fi părtași de roadele operei lui Cristos, «prin modul cunoscut numai de Dumnezeu». Pentru cei nebotezați, nu se afirmă iertarea păcatului originar fără sacrament, dar nici nu sunt considerați osândiți definitiv; ei sunt părtași într-un anumit fel, în virtutea operei salvifice universale a Domnului.

«Mărturisirea de credință» a lui Paul VI a fost pronunțată în perioada conciliară, când adevărurile de credință tradiționale erau interpretate greșit sau de-a dreptul deformate, în numele așa-zisei «noutăți» conciliare.

Aspectul cel mai însemnat al mărturisirii este insistența specială asupra faptului că păcatul lui Adam este propriu fiecăruia. Fără să condamne tezele poligeniste, papa subliniază că relatarea biblică nu se interpretează numai în mod paradigmatic, așa cum susținea catehismul olandez recent publicat.

Există și clarificarea modului în care este transmis păcatul originar: prin naștere, și este un păcat adevărat care are nevoie de iertare, care se obține numai prin baia baptismală.

Catehismul Bisericii Catolice «are pretenția» de a prezenta doctrina completă a Bisericii, vrea să fie un rezumat la tot ceea ce au afirmat Tradiția și Magisterul.

Firul expunerii doctrinei, făcute de document, urmează relatarea biblică, în mod cronologic și din punct de vedere al conținutului. Cheia de lectură oferită însă, constituie o adevărată noutate: relatarea ne este luată ad literam, iar pentru o înțelegere mai bună, trebuie ținut cont că este o relatare cu limbaj simbolic care nu poate fi luat cuvânt cu cuvânt.

Prin urmare nu se ține concepția din Trento, care considera că faptele povestite s-au întâmplat întocmai, nici cea din Gaudium et spes, care lasă deschise posibilitățile, și nici măcar «Mărturisirea de credință», care îndeamnă la întoarcerea la pasajele Conciliului din Trento. Este o afirmație clară, o convingere după care o lectură simbolică a personajelor din relatarea Genezei, nu micșorează dar favorizează o mai profundă cunoaștere a neascultării primordiale a omului față de Dumnezeu.

Este încă și mai evidentă, din analiza numerelor Catehismului, centralitatea cristologică în istoria mântuirii. Această centralitate apare la început (nr. 385), în timpul (nr. 389; 402; 404;407) și la sfârșitul prezentării doctrinei. Se concretizează în trei etape:

a) Dumnezeu a permis păcatul omului, nepunând limite libertății omului, pentru a scoate în relief și mai mult opera lui Cristos.

b) Este o ocazie pentru Dumnezeu de a da creaturii sale bunuri mai mari decât cele pe care le-a pierdut prin neascultarea sa.

c) Păcatul joacă un rol de «cauzalitate» în sensul că numai astfel am putut cunoaște darul filiației divine aduse de Fiul (O, fericită vină pentru că ai avut parte de un Răscumpărător atât de mare!).

Al treilea aport teologic particular, este punerea clară a păcatului în raport cu Cristos: numai o reală și profundă cunoaștere și recunoaștere a păcatului, oferă posibilitatea cunoașterii, a recunoașterii și acceptării operei lui Cristos. Negarea păcatului originar și a celui uman, înseamnă negarea nevoii de mântuire a fiecărui om.

Prezentarea făcută naturii umane este interesantă și clară: este un act de abuz de libertate din partea creaturii, care nu-și acceptă condiția și vrea să aibă totul. Omul a crezut că din invidie, Dumnezeu nu i-a dat totul și, prin urmare, a vrut să obțină de unul singur că ceea ce lui i se părea o lipsire. Nerespectând limitele naturii și a libertății sale, el «a vrut să devină ca Dumnezeu, dar fără Dumnezeu și punându-se în fața lui Dumnezeu, fără de El».

2. Tentativa unei sinteze a doctrinei păcatului originar,

în lumina documentelor analizate

N.B. Înainte de a începe, este important de a avea clar în vedere că doctrina păcatului originar este dezvăluită în relatarea cărții Genezei și în Scrisoarea către Romani. Relatarea Genezei, rod al colaborării umane cu inspirația divină, are ca intenție principală comunicarea neascultării primordiale a omului față de Dumnezeu: modalitatea comunicării este supusă limitelor și minții umane, de aceea se exprimă cu un limbaj simbolic. Citind această relatare, trebuie evitată orice interpretare literară care transformă un adevăr de credință important într-o fabulă mitică.

a) Omul, ființă care stăpânește peste creație, este creat de Dumnezeu, după chipul și asemănarea Lui. Este pus într-o stare de sfințenie și dreptate și în prietenia cu Creatorul său, el era în armonie cu sine însuși, cu aproapele său și cu toate creaturile.

b) Dușmanul neamului omenesc însă, l-a ispitit din invidie și l-a determinat să gândească că Creatorul său nu i-ar fi dat toate darurile care i se cuveneau. Astfel că omul s-a gândit să ia singur ceea ce Dumnezeu nu-i dăduse încă, fără a ține cont de structura lui creaturală; a abuzat astfel de libertatea sa.

c) Consecința neascultării sale, a fost o schimbare a ființei sale în rău, au apărut suferința, moartea sufletului, pentru că inima sa s-a îndepărtat de Creatorul său și moartea trupului, trebuind să se întoarcă de atunci încoace în praful, țărâna din care a fost făcut. Chiar creația s-a schimbat, devenindu-i ostilă. Experiența pe care omul o face în inima sa este o împărțire dureroasă în suflet și o trudă continuă pentru bine și o luptă împotriva răului. Această luptă se experimentează și astăzi și reprezintă cauza și dovada păcatului uman și a necesității mântuirii. Nici un progres uman nu va putea vreodată să mântuiască de rău, de suferință și de moarte.

d) Schimbarea în rău, în care a căzut creatura umană prin păcatul său, se transmite tuturor oamenilor ca o lipsire. Toți, prin naștere, se nasc păcătoși datorită acestui păcat primordial, și cu o natură umană decăzută. Ei se nasc păcătoși în sensul că sunt morți spiritual pentru viața divină, incapabili și în imposibilitatea de a intra în comuniune și în prietenie cu Dumnezeu; aceasta nu scutește de necesitatea de a obține iertarea și renașterea la viața divină, nici măcar pe cei nou născuți. A uita de corupția și atracția umană spre rău, înseamnă a te bizui prea mult în posibilitățile proprii și a comite erori în domeniul educației, a științei, a politicii și a culturii.

e) Unica modalitate de a obține remediul păcatului originar, excluzând orice efort uman, este sacramentul Botezului, instituit de Domnul nostru Isus Cristos. Acest sacrament spală păcatele oricui îl primește, renaște la viața divină, și din dușmani face prieteni ai lui Dumnezeu. Că Dumnezeu nu mai găsește nimic de disprețuit în cei botezați, este un fapt sigur; afirmația nu trebuie să conducă automat la concluzia că oricine nu ar fi primit acest sacrament, pentru că nu cunoaște Evanghelia, este vinovat de pedeapsa veșnică.

f) Botezul este unul din darurile aduse de Cristos, prin Crucea și Învierea sa. El a murit pentru toți și ne dă această posibilitate tuturor, în felul în care Dumnezeu știe să ne facă părtași de roadele operei sale mântuitoare.

g) În fața corupției umane și a luptei interioare, nu trebuie să se cadă în disperare; păcatul nu este decât o etapă în istoria mântuirii, care îi dă lui Dumnezeu ocazia de a da creaturilor sale bunuri mai mari decât acelea pierdute prin invidia diavolului: darul filiației în Fiul. Numai la lumina lui Cristos și a operelor sale se poate avea o idee justă despre căderea primordială și despre păcatul omenesc. Dar dacă păcatul este numai o etapă, negarea sau minimalizarea lui înseamnă automat negarea măreției operei lui Cristos; căderea este văzută în relație permanentă cu răscumpărarea, fără negări ori exaltări.

Pe lângă aceasta, cu evenimentul întrupării, Cristos se unește cu întreg neamul omenesc și îl asociază la natura sa divină. El este Omul perfect care arată clar că acceptarea lui Dumnezeu în viața omului, nu reprezintă o pierdere sau o diminuare a libertății și a demnității creaturale, dar este unica posibilitatea de a deveni o creatură în plinătate. În acest sens se arată că păcatul a fost o încercare de deviere a omului de la vocația sa unică și autentică: aceea divină.

3. Se poate vorbi de un progres doctrinar sau de limbaj?

Cu siguranță că există o întreagă diversitate în care Biserica în diferitele epoci și ocazii, prezintă credința sa în ceea ce privește păcatul originar. Am văzut că după necesitate, se insistă mai mult pe unele aspecte, în fața interpretărilor greșite, dar fără a nega și celelalte aspecte ale doctrinei. În acest sens putem vorbi de o parțialitate doctrinară, ocazională a prezentării, dar nu și a credinței; numai de la CBC s-ar putea pretinde să expună întreaga doctrină în toate aspectele sale, având în vedere că din cele patru documente, este unicul care își propune să prezinte lumii creștine și nu numai, credința integrală a Bisericii, deci fără necesitatea de a trebui să apere aspectele negative sau omise. Însă nici măcar aici nu se poate găsi o expunere sistematică completă, dar numai o sinteză a dogmei, pentru că altfel dacă se dorea o expunere detaliată, ar fi fost nevoie de un volum întreg numai pentru această dogmă.

Se poate vorbi de o aprofundare doctrinară de-a lungul istoriei și s-a observat că uneori au avut loc unele mici schimbări, în virtutea maturizării și a creșterii în inteligența credinței a întregului popor creștin, care își aduce aportul său chiar și prin intermediul științelor profane. Cum s-a ajuns la acceptarea «neliterară» a relatării biblice, dacă nu în urma cercetărilor exegezei și a științelor legate de ea?

Este de remarcat percepția atenției permanente pe care Biserica o are față de mentalitatea timpului și la cerințele de gândire filosofică și teologică, cu care încearcă să intre în dialog, cu un limbaj care, fără a abandona adevărurile de credință, caută forme noi de exprimare.

A afirma că astăzi dogma păcatului originar ar fi ajuns la o aprofundare completă, înseamnă a limita și a bloca bogățiile minții umane în ascultarea cucernică a Revelației. S-a ajuns la acest punct, dar misterul care rămâne este infinit mai mare față de ceea ce cunoaștem. Mai mult, o cunoaștere profundă a acestui aspect nu poate avea loc fără o tot atât de profundă cunoaștere a tuturor celorlalte aspecte ale credinței, așa cum au fost prezentate de Tradiție și Magister.

SIGLE ȘI ABREVIERI

AAS = Acta Apostolicae Sedis

AA.VV. = Autori diferiți

CBC = Catechismul Bisericii Catolice

DS = Denzinger Schönmetzer

ETL = Ephemerides Theologicae Lovaniensis

NRTh = Nouvelle Révue Théologique

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

Catehismul Bisericii Catolice, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, 1993.

Denzinger H., Enchiridion Symbolorum definitionum declarationum de rebus fidei et morum, ed bilingue, (sub îngrijirea Peter Hünermann), EDB, BoloGena 1996

2. Literatură

Amato A., “Il catechismo nella storia della Chiesa. Uno sguardo storico”, în Fisichella R. (sub îngrijirea), Commento teologico al Catechismo della Chiesa Cattolica, ed. Piemme, Casale Monferrato 1993

Baraùna G. (sub îngrijirea), A Igreja no mundo de hoye, Editora Vozes Ltda, Petropolis, Rio de Janeiro, ed. ital. La Chiesa nel mondo d’oggi. Studi e commenti intorno alla Costituzione pastorale “Gaudium et spes”, (sub îngrijirea) Baraùna G., Vallecchi Editore, Firenze 1966

Collantes J. (sub îngrijirea), La fede della Chiesa Cattolica. Le idee e Gali uomini nei documenti doTitrinali del magistero, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano 1993

Daniélou J., “La profession de foi de Paul VI”, Etudes 329 (1968)

Daecke S. M., “L’importanza di Teilhard de Chardin nella Costituzione Pastorale”, în Hampe C. J. (sub îngrijirea), Die Autorität der Freiheit. Gegenwart des Konzils und Zukunft der Kirche in ökumenischen Disput, III ed Kösel- Verlag, München 1967

Documentation Catholique n° 1457 (1965), coll. 1849-1857.

Giammancheri E. (sub îngrijirea), La Chiesa nel mondo contemporaneo. Commento alla Costituzione pastorale “Gaudium et spes”, ed. Queriniana, Brescia 1966

Garofalo S. (direttore), Dizionario del Concilio Vaticano II, ed. Unedi- Unione Editoriale, Roma 1969

Fisichella R. (sub îngrijirea), Commento teologico al Catechismo della Chiesa Cattolica, ed. Piemme, Casale Monferrato 1993

Flick M.- Alszeghy Z. IL peccato originare, Brescia 1972

Grossi V.- Sesboüé B., L’uomo e la sua salvezza, II della Storia dei dogmi, (sub îngrijirea Sesboüé B), ed. Piemme, Casale Monferrato 1997

“Il mistero del peccato originare” (editorial), La Civiltà Cattolica, 152 (3 februarie 2001)

Ladaria F. L., “La caduta”, în Fisichella R. (sub îngrijirea), Commento teologico al Catechismo della Chiesa Cattolica, ed. Piemme, Casale Monferrato 1993

Martinelli R., “Le fasi dell’elaborazione del Catechismo”, în AA. VV., Il Catechismo del Vaticano II. Introduzione al Catechismo della Chiesa Cattolica, ed. Paoline, Cinisello Balsamo 1993

Michel A., Les décrets du concile de Trente, (t X/1 dell’Histoire des conciles, sub îngrijirea lui Hefele C. J.- Leclercq H.), ed. Letouzey et Ané, Paris 1938

Osservatore Rmano, CVII, nr.151 (4 iulie1968).

Pozo C., El credo del pueblo de Dios, (BAC minor 6), Madrid 1974.

Vanneste A., “La préhistoire du décret du concile de Trente sur le péché originel”, NRTh, 86 (1964)

, “Le décret du concile de Trente sur le péché originel. Le trois premiers canons” NRTh 87 (1965)

, “Le décret du concile de Trente sur le péché originel. Le quatrieme canon”, NRTh, 88 (1966)

, “Le péché originel: un débat sans issue?”, ETL 70 (1994)

, Le dogme du péché originel, Nauwelaerts, Louvain- Paris 1971

Vorgrimler H. (sub îngrijirea lui), Das zweite vatikanische Konzil. Dokumente und Komentare, Part III, Herder, Freiburg 1968, (pp. 241-592), ed. enGal. Pastoral Constitution on the Church in the modern world, vol. V de Commentary on the documents of Vatican II, ed. Burns& Oates Limited/ Herder and Herder, London 1969