Pacate Impotriva Casatoriei

CUPRINS

pag

Introducere…………………………………………… ……………………….4

Capitolul I: Căsătoria și familia în Sfânta Scriptură:……… ………………….13

1. În Vechiul Testament și în Iudaism:……………… ………………………….37

a. Importanța familiei la vechii israeliți………………………………….………..37

Obligația căsătoriei. Monogamia și poligamia. Leviratul………………..40

Logodna și nunta…………………………………………………………41

Soț și soție, părinți și copii……………………………………………….45

Educația copiilor………………………………………………..……….46

2. În Noul Testament:…………… ……………………………….………..…51

În Sfintele Evanghelii……………………………………………………..54

În Epistolele Sfinților Apostoli………………………………..…….……54

Capitolul II: Iubirea, Temelia Tainei Nunții………………………..…….…..86

Nunta de la „iubire” la „taină”…………… ……………………………………87

Capitolul III: Explicarea mistico – simbolică a slujbei Sfintei Taine a Cununiei………………………………………………………………..……..93

a. Logodna……………………………………………………………………93

b. Binecuvântarea…………………………………….……………….………93

c. Inelul………………………………………………………………………..94

d. Cununia…………………………………………………………….……….97

e. Ecteniile……………………………………………………………………98

f. Rugăciunea premergătoare încununării………………………….…………99

g. Încununarea…………………………………….…………………………102

Capitolul IV: Căsătoria și viața de familie:…………….…..………………..107

Pregătirea pentru căsătorie………………………………………………107

Timpul căsătoriei……………………………………………………..….111

Alegerea miresei…………………………………………………..……..112

Primirea Tainei……………………………..……………………………115

Petrecerea de nuntă……………………………………………..….……115

Egalitatea dintre bărbat și femeie………………………….….…………118

Dragostea și respectul reciproc………………………….….……………122

Rolul bărbatului și al femeii în familie………………..……………..…124

Educația copiilor………………………………………………………..…..…128

Capitolul V: Păcate împotriva căsătoriei:…………… …………………..…140

Adulterul………………………………………………………………..140

Incestul……………………………………………….………………..144

Perversiunea ……………………………….………………………….146

Uciderea copiilor în pântecele mamei…………………………..…..…150

Capitolul VI: Taina Nunții în viața creștinilor zilelor noastre:……… ……..153

Societatea modernă și postmodernă și crizele ei…………..………………..157

Pregătirile pentru nuntă……………………………………………..…165

Nașii la cununie………………………………………………………165

Concluzii ………………………………………………………………167

INTRODUCERE

Omul este o ființa sociabilă, nu poate trăi izolat. Conform constituției sale, se simte atras către semenii săi. După cum afirmă și Troplong/tom. I, pag.1-5: „Omul nu este născut, nici aruncat într-o insulă pustie spre a trăi singur; solitudinea zdrobește inima sa, care simte trebuință și de a iubi și de a fi iubită, spre a ieși din aceasta izolare, omul nu poate găsi, asocia, mai onest, mai de încredere și mai de mângâiere decât în căsătorie. Ea, într-adevăr, ca o asociație de persoane cu simțire, inteligența si voința pune în comun tot ce omul are mai sacru, mai intim și mai plăcut. Din această asociație, prin căsătorie, se naște familia.”

       Căsătoria și familia reprezintă un adânc ocean purtat de valurile timpului trecut, de la prima pereche de oameni până astăzi. Este o lucrare între opera lui Dumnezeu și implicarea umană, o măsură a iubirii in ambele sensuri, între Creator și coroana creației, pe verticală, și între cei încununați, pe orizontală.

       Familia creștină, rânduită și binecuvântată de Dumnezeu încă din Rai, iar de la Hristos statornicită prin Sfânta Taină a Cununiei, nu este doar „celula de bază a societății”, ci este o comunitate de iubire care depășește veacul si viața trupească, împărtășindu-se din taina dumnezeieștii Treimi și împărtășindu-se in Biserică, fiind astfel locul de întâlnire al cerului cu pământul.

       Căsătoria și familia sunt obiecte ale purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru omul cel căzut, dar cu menirea de a asigura prin nașterea si creșterea pruncilor, după voia dumnezeiască, cetățeni ai cerului.

       Familia a existat de la început, de când a creat Dumnezeu omul ca bărbat și femeie. El a creat de fapt, familia ca fiind una din coordonatele esențiale ale umanității. Ea reflectă chipul lui Dumnezeu în om, asemenea comuniunii intratrinitare.

       Referindu-se la importanța pe care a primit-o căsătoria, în iconomia creștină, Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, zice: „Prin venirea în lume și lucrarea izbăvitoare și înnoitoare a Mântuitorului Iisus Hristos, această orânduială a fost ridicată pe o treaptă de sfințenie care face ca, de atunci, familia ce rodește din ea, să poată fi văzută ca o imagine a Bisericii.” Sfântul Ioan Damaschin nu indică numai decât înmulțirea oamenilor prin împreunare conjugală: „Dumnezeu putea să facă să se înmulțească neamul omenesc și în alt chip, dacă ar fi păzit până la sfârșit necălcată porunca. Dar Dumnezeu, prin preștiința Sa, Cel care știe pe toate înainte de nașterea lor, știind că au să încalce porunca și au să fie condamnați la moarte, anticipând aceasta, a făcut bărbat și femeie și a poruncit să se înmulțească”. Părerile asupra căsătoriei sunt împărțite, dar toate, în cele din urmă se reduc la același numitor comun: „viața”.

       Unitatea unui individ singur poate fi singurătate, tristețe, egoism. Dualitatea singură este despărțire, ceea ce e un fel de egoism. Însă unitatea în dualitate este ritmul și armonia iubirii și a credinței. Să nu uităm că dacă cineva nu înțelege familia care de fapt are o singură „inimă”, care bate în același ritm nu poate înțelege nici Taina Sfintei Treimi. Soții pot simți și înțelege cum pot fi trei persona într-un Dumnezeu, de când în experiența lor sunt două persoane într-o viață. Două inimi încălzite de o viață. Aceasta este ceea ce se numește „unitatea în dualitate”, precum afirma Pr. Vasile Coman în lucrarea sa „Hristos în familie”.

       Observăm că această unitate este de factură nouă încât contrazice și principiul matematic după care unul plus unul egal doi, în taina căsătoriei unul plus unul egal unul „și vor fi amândoi un trup”(Mc. 10, 8). În familie, iubirea, care înseamnă trăire din partea amândurora, totală, cu ajutorul harului dumnezeiesc care face din sufletul omului templul Duhului Sfânt, se realizează fuziune în unitatea indisolubilă. Așadar, iubirea, în plenitudinea ei, reflectă comuniunea trinitară. Iubirea adevărată, spun Sfinții Părinți, că impune asceză și sfințenie și numai distanța permite uneori presimțirea unității, căci, cu cât încerci să-l cunoști pe cel de lângă tine, de fapt îți dai seama că nu-l cunoști, se revelează și mai necunoscut, permițând astfel adâncirea și reînnoirea iubirii, căci se reflectă unul în celălalt ca într-o oglindă. Familia a fost binecuvântată de Dumnezeu încă din Rai, iar de la Hristos statornicită prin Sfânta Taină a Cununiei, nu este doar celula de bază a societății, ci este o comunitate și o comuniune de iubire cu timp și fără timp, care a despărțit veacul și viața trupească, împărtășindu-se din taina dumnezeieștii Treimi și împlinindu-se în organismul mistic al Bisericii.

       Familia este menită nu doar să perpetueze existența în lume (pruncii ce se nasc în chip nelegiuit), ci să creeze armonie și statornicie. Această este temelia comunităților omenești, iar iubirea este duhul lor fondator.

       Conform referatului biblic, vrăjmașul neamului omenesc, voind să piardă făptura lui Dumnezeu, a introdus neascultarea în sânul cuplului, primordial, distrugându-i armonia internă și a picurat în inimile lor, în locul iubirii de Dumnezeu, trufașa iubire de sine, întrebuințând astfel libertatea spre pierzanie.

       Taina iubirii dintre cei doi soți se descoperă a fi însăși taina lumii ce va să fie, pentru că iubirea e însăși taina căsătoriei. Marea minune a existenței noastre este că Dumnezeu a făcut doi dintr-unul și că acești doi rămân prin iubire unul; nu unul singur, ci unul tainic și universal.

       Biserica ortodoxă a acordat și acordă o importanță majoră căsătoriei și familiei creștine, deoarece de acestea depind nu numai destinul unei perechi, ci și al comunității umane în general, al unei națiuni și al unei Biserici locale care crește în orizontul eshatologic al Împărăției lui Dumnezeu. Căsătoria, cu roada ei firească, familia, se întemeiază nu numai pe necesitatea interioară de a trăi în comunitate, ci și pe comuniunea care există între Dumnezeu și omenirea pe care o iubește. De aceea, Biserica dă prioritate familiei față de toate formele de comunitate umană. Din punct de vedere teologic și eclesial, rolul familiei nu poate fi pus niciodată în discuție.

       Căsătoria și familia trebuie să fie considerate în primul rând în legătură cu viața comună a Bisericii, familia fiind icoana Bisericii (ecclesia domestica) și icoana iubirii lui Hristos față de umanitate, așa cum rezultă din Sfânta Scriptură (Efeseni V, 21-23).

       Nu se poate vorbi despre familia creștină în mod impersonal, rece. Familia este un sanctuar, căminul sfânt al tuturor virtuților creștine. Sfântul Ioan Gură de Aur o și numește, spre deosebire de Biserica mare, „biserica mică”. Dacă Biserica este mireasa lui Hristos, fiecare familie, întrucât face parte din Biserică, poate fi socotită tot mireasă a lui Hristos, Care, ca mire ceresc al ei, o unește cu Sine, o umple de viață divină, o încadrează în organismul cel mare al Bisericii, o luminează, o întărește, o sfințește. Și așa cum unitatea și puterea Bisericii o constituie Hristos, tot Hristos constituie unitatea și puterea familiei creștine.

       Familia este celula din care s-a născut și pe care se bazează societatea omenească. Scopul ei este lărgirea împărăției lui Dumnezeu. Familia presupune comuniunea și aceasta nu e posibilă fără iubire. De aici se vede și relația intimă ce există între familie și creștinism: sufletul familiei este iubirea, inima creștinismului este iubirea.

       Iubirea este o realitate adânc umană și de o așa complexitate, încât unii renunță la orice definiție, socotind cuvintele inutile și neputincioase. Iubirea nu se poate defini. Ea este tot atât de misterioasă ca și viața. De aici și diversitatea de aspecte aproape contradictorii ale iubirii. Căci cuvântul „iubire” este cel mai fluid, cel mai complex, mai vag și mai variat ca sens dintre toate cuvintele.

       El cuprinde cer și pământ, suflet și trup, neprihană și patimă, nostalgie și instinct. Pentru unii ea este numai instinct, chiar dacă e îmbrăcat în vălul amăgitor al unei idealități pure; pentru alții ea este față spirituală, pur spirituală, care contopește sufletele și le unește cu Dumnezeu. Pentru unii este o putere demonică, prin care se exercită o misterioasă fascinație asupra omului pentru a-l transforma în instrument orb al speciei, pentru alții este o rază din paradis, care coboară chiar din inima lui Dumnezeu, ca să ridice viața noastră la plenitudine.

       Iubirea nu este un simplu sentiment, cum suntem înclinați să credem. Este mai mult decât atât.

       În concepția creștină, iubirea izvorăște din însăși ființa spirituală a omului. Persoana însăși, în esențialitatea ei, este iubire, adică tendință spre comuniune.

       Dumnezeu este iubire (cf. I Ioan IV, 8); omul, chip al lui Dumnezeu în lume, este iubire. De aceea, prin însăși ființa sa, el este predestinat spre comuniune, nu poate trăi singur, nu se poate desăvârși singur.

       Iubirea este această tendință fundamentală după comuniune. „Nu este bine să fie omul singur”, a zis Dumnezeu. „Să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere II, 18). Crearea femeii era, deci, o necesitate a dorului ființial după comuniune. Omul avea nevoie de un soț, care să fie pe potriva lui, prin care să se împlinească.

       Tendința fundamentală a iubirii este unirea, o unire totală, ființială. Dar această unire nu e tot una cu dizolvarea eului propriu în subiectul iubit.

       Iubirea e extaz, adică ieșire din sine, pentru ca pierzându-te în altul, să te regăsești mai desăvârșit. Dacă unitatea e năzuința iubirii, dualitatea e condiția ei necesară. Ea realizează o unitate suprapersonală, în care persoanele prin comuniune, nu dispar, ci se desăvârșesc. Aceasta e puterea paradoxală a iubirii: de a uni și totodată de a menține individualitatea și a o desăvârși. Ea este o „unitate în dualitate”.

       Iubirea are în ea nostalgia veșniciei. Ea nu poate concepe despărțirea. Ea dă impresia că persoanele s-au căutat și și-au aparținut din veșnicie, că ele sunt predestinate să-și aparțină veșnic.

       Iubirea este forță creatoare. Ea cheamă la viață potențialitățile ascunse în om și le actualizează.

       Ea dinamizează toate energiile și îmbogățește ființa și viața omului, potențând-o, împlinind-o, desăvârșind-o. Caracterul acesta dinamic, creator al iubirii își găsește expresie în iubirea dintre soți, afară de reciproca dăruire și perfecționare.

       Iubirea este creatoare: ea cheamă la viață, ea creează viața, ea îmbogățește viața. Iubirea, care realizează comuniunea dintre soț și soție, impune cu necesitate veșnicia sau indisolubilitatea acestei comuniuni și caracterul creator al ei. Există un raport pozitiv între iubirea familială și Dumnezeu, întrucât iubirea și familia creștină reprezintă trepte spre Dumnezeu, ca reflexe ale unor realități transcendente. Și Dumnezeu este izvor și putere transfiguratoare a vieții din familia creștină.

       Sufletul familiei creștine este iubirea. Și în ea se reflectă măreția lui Dumnezeu. Iubirea însăși are ceva de „mare taină”, ea este o cuminecare din esențele vieții, unde se simte suflul creator al Divinității.

       În această comuniune ființială, în această dăruire de la suflet la suflet, se simte prezența pașilor lui Dumnezeu în sufletul creștinului. Pentru că a fi creștin înseamnă a gândi cu iubire, a vorbi cu iubire, a lucra cu iubire.

       Religiozitatea este în bună prietenie cu iubirea dintre soți. Cel ce iubește cu adevărat, simte că iubirea se revarsă din Dumnezeu, simte că Dumnezeu e reazimul iubirii, că El îi poate garanta autenticitatea și veșnicia. Iubirea omului își are izvorul ei cel mai adânc în iubirea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu n-ar fi iubire, atunci n-ar exista nici iubirea omului.

       Taina prezenței divine se simte și în caracterul creator al iubirii. Iubirea este astfel nu numai contemplație statică, ci și participare la puterea creatoare a lui Dumnezeu. De aceea copiii sunt expresie și mai concretă a prezenței divine în familia creștină.

       În privința aceasta poeții sunt de acord cu părinții, că fiecare copil e un fragment din paradis, o bucată de cer, o rază din frumusețea lui Dumnezeu, o umbră de lumină din lumea îngerilor. El este fereastra neprihănirii, prin care lumina pură a cerului pătrunde în casa părinților. El e mărturie vie, concretă despre lumea transcendentă a luminii, neprihănirii și bucuriei veșnice. De aceea copilul apropie pe părinți de Dumnezeu, îi înalță în sfere mai pure, le intensifică iubirea și le-o înnobilează. Aici, mai mult ca oriunde în familie, se vede prezența lui Dumnezeu.

       La temelia vieții și existenței familiei stă prezența divină. Familia este ca un cristal. Dacă ții cristalul în lumina soarelui, el însuși devine un focar de lumină, ca un al doilea „soare”. Tot așa și familia: pusă în lumina lui Dumnezeu, ea însăși devine strălucitoare, este transfigurată, ca o imagine terestră a Treimii.

       Harul lui Hristos, iubirea Lui, este temelia, cheagul și viața familiei creștine. De aceea, mai presus de toate, ca lege a familiei, este râvna de a colabora cu harul divin, spre a face familie un cămin al sfințeniei. Desăvârșirea spiritual-morală a soțului, soției și copiilor este idealul familiei creștine. Spre aceasta se nevoiesc cu toții și pentru aceasta țin mereu aprinsă în inimile lor candela iubirii lui Hristos.

       Familia este o comunitate a iubirii atunci când membrii ei râvnesc să dezrădăcineze toate viciile din viața lor și să-și împodobească sufletul cu toate virtuțile ce strălucesc în persoana lui Hristos. Ea este numai atunci o comunitate a iubirii, când împlinește cuvintele Apostolului, ce zice: „dragostea îndelung rabdă, este bună, dragostea nu pizmuiește, nu se îngâmfă, nu se semețește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu le întărâtă, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le îndură, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (I Corinteni XIII, 4-8).

       Familia creștină îi formează pe membrii ei prin căldura dragostei pe al cărei altar se aduce ca jertfă, prin excelență, dăruirea de sine. Nicăieri nu găsim resursele de răbdare, de iubire și de jertfelnicie ca la părinți.

       Familia creștină rămâne ceea ce a fost întotdeauna. Sanctuarul în care arde necontenit flacăra de azur a Ortodoxiei. A Ortodoxiei care este adevăr, a Ortodoxiei care este iubire.

I. CĂSĂTORIA ȘI FAMILIA ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ

       Fie că privim familia din perspectiva existenței umane naturale, fie a celei umane spirituale, familia este izvor și albie a vieții. Ea este prima societate naturală care se sprijină pe legătura indisolubilă dintre bărbat și femeie și care se completează cu o lume nouă în care apar copiii. Prima condiție și prima formă a societății umane, familia, conferă omului ajutor și siguranța celui dintâi pas pe care îl face în viață și față de care nu poate face altul. Constituind un grup compus din persoane unite prin legături de căsătorie și relații paterne, familia reprezintă aceste două raporturi de bază care determină apariția și dăinuirea existenței umane însăși. Astfel, valoarea familiei este exact aceea a vieții însăși, întrucât ea este adevăratul om întreg.

       Familia este prima și cea mai mică celulă a organismului social și o biserică mică în marea comunitate a Bisericii. De  aici, interesul, deopotrivă, pentru familie din partea Statului și din partea Bisericii.

       Originea căsătoriei și a familiei, deci, stă în însăși natura socială a omului și a vieții lui, precum și în voința lui Dumnezeu exprimată pozitiv la crearea omului: „Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și asemănarea noastră. Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său. A făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți și domniți peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul” (Facere I, 26-27).

       În Geneză, Dumnezeu motivează după aducerea la existență a lui Adam, aducerea la existență a celui de al doilea, a Evei, cu temeiul că „nu este bine să fie omul singur” (Facere II, 18). Din acest cuvânt s-a indicat în primul rând necesitatea bărbatului de femeie și viceversa. Aceasta a arătat-o și Hristos cu prilejul participării la nunta din Cana Galileii .

       Legătura dintre ei este importantă, pentru că din unirea lor rezultă aducerea altor oameni la existență. Persoana nu e niciodată decât cu o altă persoană. E o persoană în relație cu alta, deși are în această relație o valoare unică.

       Nevoia unuia de altul, sau a unora de alții, în general, e legată cu necesitatea și capacitatea omului de a vorbi, ca bază a înțelegerii și întrajutorării. Omul e ființă cuvântătoare pentru că e ființă în comuniune de gânduri și de ajutorare cu semenii săi și se dezvoltă într-o comunitate cu o limbă comună, comunicarea fiind o trebuință între oameni. El e o ființă cuvântătoare, pentru că e o ființă socială.

       Omul este legat prin cuvânt în mod conștient de alții. Umanitatea se trăiește și se actualizează prin aceasta în mod comun. Prin cuvânt, trupul omenesc se arată spiritualizat. Omul e deschis spiritual altora și are nevoie de ei.

       În trebuința de a-și căuta împlinirea în comunicarea cu o realitate personală supremă se reflectă Sfânta Treime, în care una și aceeași ființă e ipostatică în trei Persoane și își face simțită unirea și distincția și în relația dintre persoanele de aceeași natură.

       Fiecare persoană e numai o jumătate de cuvânt și se cere după altă persoană, ca cealaltă jumătate. Când unul e cuvânt cerere sau cuvânt comunicare, celălalt e cuvânt răspuns.

       Temelia și ținta nevoii omului de om este iubirea. Omul trăiește ca mișcare esențială nevoia de a iubi și de a fi iubit, pusă în acțiune, indiferent în câte forme se poate manifesta ea.

       Nevoia de a iubi și de a fi iubit este nevoia unei persoane de altă persoană, pentru că numai o persoană poate iubi și numai de la ea se poate aștepta iubirea. Iar nevoia aceasta nu e trăită ca săturată niciodată. Ea e fără sfârșit. În Dumnezeu această nevoie e satisfăcută din veci în mod desăvârșit și într-o reciprocă dăruire desăvârșită.

       În relatarea biblică despre crearea omului, adevărul referitor la chipul lui Dumnezeu, care este întipărit în om, este urmat și completat de distincția firilor, diferențierea bărbat-femeie. „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut, bărbat și femeie i-a făcut pe ei” (Facere I, 27).

       Dumnezeu îl creează pe primul om, care are nume masculin – Adam; dar numele lui indică faptul că este din pământ. Asupra acestui om unic și deplin Dumnezeu suflă suflarea Sa și îl face „suflet viu” (Facere II, 7). Diferențierea genurilor (sexelor) vine după aceea, numai pentru a sluji nevoia de comuniune: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere II, 18).

       Diferențierea firilor se realizează printr-un act creator deosebit al lui Dumnezeu, o a doua modelare: „A adus Domnul Dumnezeu somn greu asupra lui Adam și a luat una din coastele lui…și a făcut femeia” (Facere II, 21-22).

       Conștientizarea genului (a firii sale) este și prima exprimare a cunoașterii de sine a omului: privind existența care a luat naștere din coasta sa, Adam își dă sieși un nume care rezultă tocmai din raportarea la soția sa. De acum „nu mai este numai Adam, ci el devine is și ea devine issah – devine bărbat pentru că aceea este femeie” (Facere II, 23).

       Privind la femeia sa, Adam a profețit: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Facere II, 24). Comuniunea dintre bărbat și femeie a fost destinată să fie fapt de libertate care se întregește în unitatea fizică. Legătura dată în chip natural cu părinții se rupe pentru a se crea o nouă legătură prin alegere liberă și devotament, care ajunge nu numai la conviețuire, prietenie și relație sufletească, ci la unitate trupească, ceea ce înseamnă: unitate de viață, împreună-existență la propriu. Acesta este modul în care se realizează modelul treimic de viață în limitele naturii create.

       Omul este o unitate completă, deci chip al lui Dumnezeu, pentru că unitatea sa de om se realizează în dualitate personală neuniformă, ci complementară de bărbat și femeie .

       Această legătură naturală dintre bărbat și femeie a întărit-o Mântuitorul Iisus Hristos prin Taina Nunții. Nunta constituie un act sfânt și religios, având un profund caracter spiritual (Efeseni V, 22-23).

       Sfântul Apostol Pavel înfățișează însoțirea dintre bărbat și femeie ca icoană a uniunii mistice a lui Hristos cu Biserica, numind nunta mare mister, întrucât este reflexul acestei legături mistice și deducând din aceasta datoria iubirii, cu care trebuie să se îmbrățișeze bărbatul și femeia, ca Hristos cu Biserica. Harul dumnezeiesc, nevăzut, sfințește legătura naturală și o înalță la gradul de mijloc al perfecțiunii morale și al iubirii reciproce și, de asemenea, întărește unitatea și indisolubilitatea ei.

       Acest caracter unitar și indisolubil al nunții, alterându-se din cauza căderii, prin poligamie și divorțuri, nu numai la păgâni, ci și la iudei, Mântuitorul readuce nunta la prima ei înălțime, accentuând unitatea și indisolubilitatea ei (Matei XIX, 6-8).

       Sfânta Scriptură numește unirea conjugală a bărbatului cu femeia cu termenul de „cunoaștere”. Despre Adam se spune că „a cunoscut pe femeia sa și ea a zămislit și a născut” (Facere IV, 1).

       Pentru că oamenii sunt creați după chipul lui Dumnezeu, comuniunea persoanelor omenești în căsătorie se numește „cunoaștere”, nu în sensul de „știință” a celuilalt, ci de expresie a prezenței ființei celuilalt care ni se face ca dar, însă în dăruirea noastră totală spre el.

       Dăruindu-se bărbatului, ca el s-o cunoască, femeia acceptă să fie gândită, descoperită de cel căruia i se dăruiește. La fel, soțul dăruindu-se soției ca să fie cunoscut, el este înțeles, priceput, descoperit și exprimat de și prin ea, după cum și ea se exprimă prin el. Nu numai gesturile trupurilor sunt cele care pun în lumină ceea ce este tainic în om, ci ele favorizează descoperirea persoanelor nu numai în cuvintele pe care le schimbă între ele, ci mai ales, în ceea ce este în ele unic (atât ca desăvârșire, cât și ca nedesăvârșire), unicitate pe care o acoperă materia trupului. Mișcările, gesturile trupurilor, apropierea trupească și unirea în căsătorie sunt numite „cunoaștere” pentru că ele împlinesc ceea ce s-a născut deja în intimitatea minții, a voinței și a simțirii lor.

       Iubirea, rod al celor două autodăruiri, nu aparține exclusiv nici unuia, nici celuilalt dintre soți, ci deodată amândurora. Această iubire-cunoaștere rodește la rândul ei înțelegere, pace, dar, mai ales viață. În ambianța creată de iubirea ca dar, iubirea-cunoaștere și iubirea ca rod, cei doi, soțul și soția, capătă calitate de tată și de mamă, de unde și porunca lui Dumnezeu: „Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l supuneți” (Facere I, 28). Consecința cunoașterii, a iubirii și a unirii celor doi soți în inimă, în suflet și într-un trup este viața cea nouă, înțeleasă drept înnoire a vieții celor doi, dar și ca o nouă viață luată în considerație numerică, adică nașterea de prunci.

       Căsătoria este un mod de viață, o expresie dinamică a iubirii cu adevărat libere de orice patimă, o chemare a omului concret, bărbat și femeie, să pășească împreună pe calea desăvârșirii. Ea reprezintă o instituție specific omenească, mediu favorabil cultivării și dezvoltării unor cerințe și calități specific omenești. Taină a libertății, pusă în slujba iubirii, căsătoria asigură naturii umane autenticitate și puritate.

       Familia se bazează pe dorința lui Dumnezeu de a-l crea pe bărbat și femeie, deci pereche, pentru a se completa și întregi reciproc. Conform referatului biblic din cartea Facerii, după ce Dumnezeu l-a creat pe Adam, a zis: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ” (Facere II, 18) și a creat-o pe Eva, pe care văzând-o Adam a zis: „Iată acesta-i os din oasele mele și acrne din carnea mea; ea se va numi femeie, căci din bărbatul ei este luată. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Facere, II, 23-24).

       Potrivit învățăturii de credință ortodoxă, familia este așezământul divin, creat de Însuși Dumnezeu în rai, pentru perpetuarea neamului omenesc, pentru ajutorul omenesc reciproc și pentru cultivarea și dezvoltarea darurilor cu care fiecare soț este înzestrat, în atmosfera de comuniune și de dragoste, luminați și călăuziți de harul Duhului Sfânt, care binecuvântează și sfințește legătura dintre bărbat și femeie.

       Familia a avut întotdeauna un rol fundamental în viața omenirii și în societate în general, drept celula de bază a acesteia și mediu în care s-au format adevăratele caractere și personalități, care au marcat dezvoltarea științei, artei, culturii și civilizației.

       În acest sens, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist subliniază: „Familia a ocupat neîncetat un loc central în învățătura noastră creștină despre viață, fiind înțeleasă drept cea mai însemnată alcătuire socială de care depind dezvoltarea, stabilitatea și, mai ales, existența întregii omeniri”.

       Căsătoria, ca legătură naturală pe viață între un bărbat și o femeie a fost rostită de Dumnezeu în rai: „Și a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere II, 18). Astfel, a făcut-o Dumnezeu pe Eva din Adam și i-a binecuvântat zicând: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul” (Facere I, 28). Nu era bine ca omul să fie singur. El a fost zidit după chipul lui Dumnezeu. Ori, Dumnezeu, e treime de persoane, e comuniune. Omul a fost făcut pentru comuniune.

       Scoaterea Evei din Adam înseamnă că Eva a fost cuprinsă virtual în Adam și înainte de aducerea ei distinctă la existență. Dar ea a fost cuprinsă în Adam nu ca ceva identic cu el și deci ea nu e rezultatul unei simple dezvoltări a lui. Omul este bipolar în sine însuși. Numai așa el e ființă dialogică. Partenerii înșiși în dialog trebuie să aibă ceva comun, dar și ceva deosebit, mai deosebit decât are un individ de același sex față de un alt individ. Și bărbatul și femeia sunt oameni, dar integritatea lor umană și-o trăiesc numai împreună.

       Această unitate umană diferențiată și complementară este o unitate conjugală. Perechea umană din rai era o pereche conjugală.

       În ceea ce privește momentul instituirii familiei, Sfinții Părinți nu au o părere unanimă.

       Sfântul Ioan Gură de Aur spune că la început Adam și Eva au trăit în feciorie. Petrecând viața îngerească, nefiind uciși poftei, n-aveau nevoie de legătura trupească. „După călcarea poruncii a trăit bărbatul cu femeia; până atunci trăiau în rai cu îngerii; nu erau cuprinși de poftă, nu era asaltați de alte patimi, nu erau supuși nevoilor firii, ci au fost făcuți cu totul nestricăcioși și nemuritori, că nici nu aveau nevoie de îmbrăcăminte.” Pe aceeași linie merge și Sfântul Grigorie de Nyssa.

       Fericitul Augustin, după ce a ezitat un timp, va afirma ceea ce spune în general tradiția creștină: Adam și Eva în rai, deși nemuritori, erau supuși nevoilor fizice și practicau unirea trupească. Numai că actul sexual nu era însoțit de pofta care-l provoacă și-l însoțește după cădere. După cădere nu s-au adăugat organul, funcția sau actul, ci pofta trupească păcătoasă. Însuși Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu în unirea trupurilor stă necurăția, ci în cugetele cele rele și în intenția omului.

       Prin viața conjugală, Dumnezeu le-a oferit oamenilor leac împotriva celor două rele provocate de păcatul strămoșesc: neînfrânarea poftei trupești și dispariția neamului omenesc prin moarte. Mai presus însă strălucește comuniunea întru iubire pentru care Dumnezeu a lăsat căsătoria.

       Expresia sexuală își are locul potrivit numai în cadrul legământului conjugal. Ortodoxia afirmă că singurul loc în care „sexualitatea genitală” poate fi exercitată spre a duce la un scop bun este contextul unei uniri conjugale monogame, heterosexuale și binecuvântate.

       Monogamă pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu gelos, angajamentul Său față de poporul Său este total și fără compromisuri; de aceea, mariajul implică angajamentul exclusiv și total a două persoane, una față de cealaltă, ca reflectare a unicității și fidelității angajamentului lui Hristos față de Biserică.

       Heterosexuală, întrucât „Dumnezeu i-a făcut bărbat și femeie”, cu scopul de a procrea: continuarea creației prin unire a două vieți într-o îmbrățișare plină de dragoste care, după cuvintele din slujba căsătoriei, va produce rodul trupurilor lor, copii frumoși.

       Binecuvântată, deoarece Dumnezeu a binecuvântat de la început bărbatul și femeia cu capacitatea și chemarea de „a crește și a se înmulți” (Facere I, 28) și numai El, prin binecuvântarea Sa, poate crea viața în uter. Și, în fine, conjugală pentru că unirea la care Dumnezeu îi cheamă pe bărbat și pe femeie reprezintă „o nouă creație”, făcând din doi „un singur trup”, născând copii, împlinindu-se în dragoste și lucrând împreună la mântuirea lor.

       Unirea nupțială este imaginea unirii între Hristos și suflet, între Hristos și Biserică. De aceea, unirea nupțială, cu implicația ei sexuală, își găsește împlinirea în comunitatea eclezială. Binecuvântată în Biserică, ea stă în slujba Bisericii, continuând lucrarea de creație a lui Dumnezeu pentru Biserică, și, prin aceasta pentru lume, și dând mărturia unei iubiri între soți, ce îi îndrumă și îi însoțește pe calea vieții veșnice.

       Nu există relație între semeni mai adâncă decât aceea dintre bărbat și femeie, dacă ei sunt uniți așa cum ar trebui. Puterea iubirii între soți este cu adevărat mai mare decât orice pasiune. Unele dorințe pot fi puternice, dar aceasta, singura, nu cade niciodată.

       Dragostea este adânc sădită în ființa noastră. Neobservată de noi, ea face ca trupurile bărbaților și ale femeilor să se atragă, pentru că dintru început femeia a fost din bărbat și din femeie și bărbat, alți bărbați și femei s-au născut.

       Dragostea dintre bărbat și femeie este puterea care ține societatea laolaltă. Bărbații vor ridica armele și chiar își vor jertfi viața pentru această iubire. Sfântul Apostol Pavel nu ar fi întărit acest subiect fără o pricină temeinică. De ce ar mai fi spus femeii, fiți supuse bărbaților voștri ca Domnului? Pentru că atunci când domnește înțelegerea, copiii cresc bine, gospodăria este bine întreținută, iar vecinii, prietenii și rudele laudă rezultatul. Și astfel, și familia și societatea dobândesc mari foloase. Iar când nu există înțelegere, totul devine confuz și valorile se răstoarnă.

       Pavel a înfățișat întocmai bărbatului și femeii care este purtarea cuvenită amândurora: ea ar trebui să i se plece pentru că el este capul, iar el să o iubească ca pe trupul său (Efeseni V, 28), „știind că pentru orice bine pe care îl îndeplinește omul, va primi răsplată de la Domnul” (Efeseni VI, 8).

       Iubește-o nu atât pentru ea, ci pentru Hristos. De aceea, Apostolul spune: „fiți supuse…ca Domnului” (Efeseni V, 22). Săvârșiți toate de dragul lui Dumnezeu, în duhul ascultării de El.

       Scopul final al relației conjugale nu este nici procrearea și nici împlinirea personală, ci lucrarea reciprocă a soților la mântuirea lor.

       Sfântul Apostol Pavel îndeamnă cuplurile să rămână în legătura sfântă a căsătoriei, întrucât această legătură are un profund caracter de legământ, în care partenerul credincios trebuie să-i fie mărturie celui necredincios, astfel încât amândoi să fie mântuiți.

       Familia reflectă în constituția ei misterul Sfintei Treimi. După cuvântul Mântuitorului care a spus că „Tatăl și cu Mine Una suntem” (Ioan XIV, 9), în chip asemănător, bărbatul și femeia, prin căsătoria lor, alcătuiesc o singură ființă.

       Dar așa cum Tatăl și cu Fiul rămân două persoane distincte, deși se împărtășesc din aceeași unitate a ființei divine, tot astfel bărbatul și femeia alcătuiesc prin căsătorie o singură ființă, rămânând totuși doi.

       Nici Dumnezeu nu este o singură persoană. Căci în acest caz n-ar fi iubire, ba n-ar fi peste tot persoană, deci n-ar fi Dumnezeu.

       În măsura în care, din Revelație, mintea omenească înțelege ceva din taina cea mare a lui Dumnezeu, ea afirmă că Persoanele Sfintei Treimi se întrepătrund, locuiesc una în alta, fiecare se comunică celeilalte în mod total, rămânând însă ceea ce este. Tatăl se comunică în întregime Fiului („Eu și Tatăl una suntem”, Ioan X, 30) și Duhului, Fiu Care îl descoperă pe Tatăl prin Duhul Sfânt.

       Căsătoria este definită ca unitatea celor două persoane într-o singură ființă, într-o singură esență sau unirea într-un corp și un suflet, dar ca două persoane. Definiția este importantă, eul conjugal nu suprimă deloc persoanele, ci după chipul Sfintei Treimi, uniunea într-o singură ființă (natură) a celor Trei Persoane formează un singur subiect, Dumnezeu Cel Unul și Trinitar în același timp. De asemenea, unirea conjugată a celor două persoane formează o diadamonadă, doi și unul în același timp uniți în al Treilea termen divin. 23

       Taina cununiei începe cu invocarea Sfintei Treimi și se încheie cu binecuvântarea mirilor în numele Sfintei Treimi: „Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Treimea cea întru tot sfântă și de o ființă și începătoare de viață, să vă binecuvânteze pe voi. Să vă dea viață îndelungată, creștere de prunci buni, spor în viață și credință. Să vă umple de bunătățile cele pământești și să vă învrednicească de desfătarea bunătăților celor făgăduite.”

       În lumina comuniunii treimice, familia constituie Biserica cea mică, în timp ce Biserica constituie familia cea mare. Familia constituie taina iubirii dumnezeiești. Ea constituie atât elementul de legătură dintre Biserică și societate, dar și mijlocul prin care Biserica poate contribui la coeziunea și sănătatea societății.

       Instituția căsătoriei este o cerință interioară a dragostei conjugale, care se afirmă public ca unică și exclusivă pentru a fi trăită în deplină fidelitate față de planul lui Dumnezeu Creatorul.

       Căsătoria și familia creștină nu se întemeiază numai pe dragostea reciprocă dintre bărbat și femeie sau pe necesitatea de a trăi în comuniune ci și, sau în primul rând, pe comuniunea dintre Dumnezeu și omenirea pe care o iubește, comuniune care trebuie să se reflecte în viața familiei.

       Pentru a fi o unire desăvârșită, căsătoria comportă o iubire desăvârșită. De aceea, ea trebuie să fie indisolubilă: „ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei XIX, 6). Mântuitorul Iisus Hristos afirmă unitatea celor doi căsătoriți, bazat pe faptul că Dumnezeu a făcut pe om ca bărbat și femeie și deci cel ce se unește cu o femeie se completează în mod total cu ea, încât alcătuiesc o unitate („și vor fi amândoi un trup” Facere II, 23-24).

       Cuvintele acestea ne arată indisolubilitatea familiei, căci trupul devenit unic, nu poate fi împărțit, decât prin tăiere, iar această unitate o creează puterea harului Duhului Sfânt care se dă prin Sfânta Taină a cununiei. De aceea Sfântul Apostol Pavel ridică legătura dintre bărbat și femeie la înălțimea legăturii dintre Hristos și Biserică, socotind-o pe drept „taină mare” (Efeseni V, 23-32).

       Cea de-a doua intenție cu care Dumnezeu a creat familia este aceea a procreării sau înmulțirii neamului omenesc, așa cum arată cuvântul Scripturii: „și a făcut Dumnezeu pe om bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți” (Facere I, 28). Procrearea, fiind destinată să nască o ființă umană, depășește prin natura ei, ordinea pur biologică și cuprinde un ansamblu de valori personale a căror dezvoltare armonioasă pretinde ca fiecare din cei doi părinți să-și aducă contribuția sa continuă într-o dăruire permanentă și de comun acord.

       Principalele caracteristici ale căsătoriei sunt: unitatea și indisolubilitatea.

       Unitatea sau monogamia a fost considerată întotdeauna drept proprietatea fundamentală a căsătoriei (Facere III, 24). Mântuitorul Hristos întărește această calitate a căsătoriei atunci când spune: „Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, săvârșește adulter; și cine s-a însurat cu cea lăsată săvârșește adulter” (Matei XIX, 9).

       Unitatea căsătoriei creștine se fundamentează pe deoparte pe unitatea și singularitatea legăturii de iubire, statornică între cei doi soți, iar, pe de altă parte, pe fidelitatea care garantează această iubire în ambianța creată de credința în Dumnezeu, mai precis pe conștiința că prototipul legăturii dintre soț și soție îl constituie unirea de nemodificat stabilită între Hristos și Biserică (Efeseni V, 22-32).

       Indisolubilitatea se fundamentează pe unitatea și iubirea dintre cei doi soți.

       Simbol al unității dintre Hristos și Biserică, căsătoria se bazează pe iubirea care angajează în mod absolut și responsabil pe soț și soție și invers.

       Din textele evangheliștilor sinoptici (Matei XXII, 23-32; Marcu XII, 18-27; Luca XX, 27-37) vedem că Mântuitorul înțelegea căsătoria drept instituție pământească, obligația unuia dintre soți față de celălalt încetând după moartea acestuia.

       Neștirbita și adânca unire dintre cei doi soți este strict necesară, întrucât Dumnezeu le-a rânduit pe toate cu înțelepciune. Pe bărbat l-a înzestrat cu un fel de harisme, iar pe femeie cu un alt fel. I-a dat bărbatului bărbăție, pentru ca să se descurce în situațiile grele și pentru ca femeia să se supună lui.

       De aceea, Sfântul Apostol Petru, în epistolele sale dă unele îndrumări și în ceea ce privește raporturile dintre soți. El se adresează mai întâi soțiilor, zicând: „asemenea și voi femeilor supuneți-vă bărbaților voștri, pentru ca, chiar dacă unii nu se pleacă cuvântului, să fie câștigați prin purtarea femeilor lor fără propovăduire, văzând de aproape viața voastră curată și plină de sfială” (I Petru III, 1-2).

       Femeia creștină va trebui în așa fel să săvârșească binele, încât să dea naștere unei frumuseți morale desăvârșite. În acest sens, Sfântul Apostol Petru spune: „Podoaba voastră să nu fie cea dinafară, ca împletirea părului, ca punerea podoabelor de aur și ca îmbrăcămintelor hainelor scumpe; ci omul cel tainic al inimii, în nestricăcioasă podoabă a duhului blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu” (I Petru III, 3-4). Apostolul afirmă că valoarea omului nu stă în podoabele exterioare, ci în valoarea omului lăuntric, omul ascuns al inimii, în ființa sa interioară, în ființa sa morală. Aceasta trebuie să fie și grija de căpetenie a femeii creștine, după Sfântul Apostol Petru, de a-și împodobi gândurile, sentimentele, afecțiunile, de a-și îmbogăți mintea cu cunoștințe utile, de a fi stăpână pe toate înclinațiile sale, de a-și înfrâna patimile și înclinările necorespunzătoare noii vieți creștine; de a lucra necontenit la dezbrăcarea omului vechi și îmbrăcarea omului nou, după chipul lui Iisus Hristos.

       În ceea ce privește datoriile soțului, sunt mai puțin detaliate, dar în esență ele sunt aceleași, o expunere mai amănunțită are Sfântul Apostol Pavel: „bărbaților, iubiți pe femeile voastre și nu fiți aspri cu ele” (Coloseni III, 19).

       Sfântul Apostol Petru îndeamnă următoarele: „voi bărbaților, de asemenea, trăiți înțelepțește cu femeile voastre, fiind făpturi mai slabe, și da-ți cinste ca unor împreună-moștenitoare cu voi ale vieții harului, așa încât rugăciunile voastre să nu fie împiedicate” (I Petru III, 17).

       Dacă soția este datoare soțului cu ascultare, soțul îi datorează în schimb iubire și sprijin (I Corinteni VII, 14). Căci acolo unde dragostea creștină este îndeajuns de puternică, ea devine garanția căsătoriei fericite și a stabilității familiale.

       Sfântul Apostol Petru socotește și pe soț supus în același grad datoriilor ce decurg din situația de soț și cap de familie. Apostolul face referire la o oarecare autoritate a bărbatului, însă ea este bazată pe considerentul că amândoi sunt împreună-moștenitori ai vieții harului. În calitate de creștini bărbatul și femeia sunt egali în fața lui Dumnezeu.

       Sfințenia căsătoriei pune ordine morală în viața familială. Viața înțeleaptă indicată de Apostol este cea împodobită cu învățătura creștină și care duce la cinstirea soției, întrucât ea este mai slab înzestrată fizic. Dar soțul știe că în ceea ce privește „viața harului”, amândoi sunt la fel de slabi și aceasta îi unește și mai mult.

       Sfântul Ioan Gură de Aur definește raporturile care ar trebui să existe între soț și soție astfel: bărbatului îi aparține conducerea, iar femeii ascultarea.

       Atitudinea soțului față de soție trebuie să imite iubirea lui Hristos față de Biserică. Sfântul Apostol Pavel îl îndeamnă pe soț să fie plin de bunăvoință față de soție și stăruitor în lucrarea de îndreptare a defectelor ei, cum rămâne Hristos față de Biserică (Efeseni V, 25). La rândul ei, femeia a fost creată de Dumnezeu să fie ajutătoarea bărbatului și încântătoarea singurătății lui. Fiind tovarășa omului, mama copiilor lui, confidenta secretelor lui și a planurilor sale, ea este atașată întru totul soțului său, strâns unită de el așa cum este corpul de cap.

       Așadar, soțul nu trebuie să se îngâmfe datorită privilegiului pe care îl deține și să-l exercite cu tiranie, iar soția să nu se simtă umilită datorită datoriei de a asculta. Scriptura spune că: „bărbatul este capul femeii” (Efeseni V, 23). Adică Dumnezeu a rânduit ca bărbatul să stăpânească peste femeie, iar a stăpâni femeia peste bărbat este ocară adusă lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu a plăsmuit mai întâi pe Adam și el a spus despre femeia sa: „iată acesta e os din oasele mele și carne din carnea mea” (Facere II, 23). Scriptura spune că femeia trebuie să se teamă de bărbatul ei, adică să-l respecte, iar bărbatul să-și iubească femeia (Efeseni V, 23). În dragoste există respect și respectul se află în dragoste.

       În căsătorie se creează mediul concret în care individualismul și izolarea sunt depășite în procesul de autodăruire și împlinire a celor doi soți. Aici se dă omului posibilitatea să-și ducă viața în iubire și să facă din iubire norma vieții.

       Atmosfera de dragoste și jertfă pe care o presupune familia nu va fi deplină dacă dragostea și jertfa nu vor fi după modelul iubirii și jertfei lui Hristos pentru om. De aceea, Dumnezeu binecuvântează nunta în cadrul comunității ecleziale, dăruind soților harul Său, în vederea împlinirii celor ce, prin puterile lor, nu le-ar putea împlini.

       După Sfântul Apostol Pavel, căsătoria este imaginea unirii dintre Hristos și Biserică (Efeseni V, 23).

       Familia este imaginea poporului adunat, începând cu alianța dintre bărbat și femeie. Ea este clădită nu numai pe necesitatea interioară de a trăi în comunitate, ci și pe comuniunea care există între Dumnezeu și umanitatea pe care o iubește. Biserica dă prioritate familiei asupra tuturor formelor de comunitate umană. Nu este de mirare că cea dintâi formă de cult a fost cultul de familie (Fapte X, 8, 26).

       Relația dintre Hristos și Biserică se fundamentează pe iubire și jertfă în vederea sfințirii și desăvârșirii mădularelor Bisericii, între care se numără și soții. Scopul suprem al omului pe pământ îl constituie mântuirea și îndumnezeirea; toate celelalte, între care și înmulțirea biologică, sunt secundare. Mântuirea este exclusă fără iubirea ca dăruire de sine, fără Biserică și fără Hristos.

       Căsătoria are loc în Împărăția lui Dumnezeu (care în Evanghelie este înfățișată uneori ca un ospăț de nuntă unde mirele este Hristos). Harul primit în taina căsătoriei întărește, pe deoparte, unitatea celor doi (pregătiți realmente pentru ea), iar pe de altă parte, cuplul celor căsătoriți este inserat în comunitatea Bisericii – comunitatea celor ce se împărtășesc cu Sfintele Taine spre viața de veci.

       Familia creștină este comunitatea umană socială de bază și reprezintă modelul după care s-a constituit Biserica creștină. Misiunea Bisericii este înlesnită de familie întrucât fără familiile creștine, Biserica n-ar putea să continue fizic în timp. Păstrarea și continuitatea credinței ortodoxe depind în mod exclusiv de familia creștină.

       Familia este mediul evanghelistic în care se pregătesc noi generații de membri ai Bisericii. Educația și instrucția creștină în cadrul familiei sunt cruciale pentru copii și tineri. De asemenea, îndrumarea duhovnicească și exemplul direct al părinților sunt de importanță crucială.

       Părinții creștini sunt cei mai de seamă mijlocitori dintre Biserică și lume. Căci prin ei se face îmbisericirea copiilor și a tinerilor și tot prin ei, aceștia sunt trimiși în lume ca ucenici ai lui Hristos. Mama devine nu numai ajutor tatălui, ci și ajutorul și colaboratorului lui Dumnezeu. Ea face lucrarea unui ucenic și apostol, de aceea, în cadrul familiei și al parohiei, rolul mamelor și al femeii, în general, este de o importanță capitală.

       Familia este o prelungire a Bisericii în lume și o aducere a lumii în Biserică. Ea este caracterizată printr-o tainică sudură internă. Astfel, forțele interioare care unesc familia sunt sentimentele cele mai puternice: atașamentul emoțional al soților, precum și al părinților și al copiilor, respectul reciproc, solidaritatea și alte atitudini care rezultă din satisfacerea nevoilor emoțional-spirituale, năzuința spre intimitate, spre simțământul de încredere și siguranță.

       Prin urmare, familia este punctul gravitațional de existență comunitară, fiind în același timp comun persoanelor care îl alcătuiesc, deosebit de al altor persoane, în mod absolut unic, după cum și fiecare persoană este unică sau fiecare ființă conjugală este unică.

       Familia este importantă atât pentru individ cât și pentru societate, iar buna ei funcționare înseamnă viață, iar adevărurile ce stau la baza familiei au valoare absolută pentru umanitatea noastră. Familia naturală, așadar, concentrează totalitatea valorilor prin care se afirmă și se susține viața, ea modelează aptitudinile originare, sufletești și trupești ale omului și face ca bunurile existenței lui să sporească și să se transmită din generație în generație ca forme ale culturii și civilizației.

       Familia însăși devine un mijloc de a promova nu numai valorile lumii acesteia ci, mai ales valorile vieții veșnice, scopul ei devenind și acela de a lărgi hotarele Împărăției lui Dumnezeu.

       Familia creștină este matricea generatoare a unei vieți noi, este laboratorul sacru în care se pregătește, se formează, și se întreține în fiecare ceas firea restaurată în starea originară predestinată nemuririi.

       Privitor la familie și viață, preoțimea trebuie să cultive o concepție sănătoasă despre ceea ce înseamnă ele pentru binele fiecăruia și al societății.

       Adevărata familie creștină este aceea în care soții se iubesc cu adevărat, își îndeplinesc datoriile față de societate, prin muncă și comportare exemplară, se preocupă de nașterea, creșterea și educarea copiilor, iar aceștia, la rândul lor, sunt supuși ascultători de părinți. Altfel, ea nu este familie, ci un contract, o convenție, un mod de viață artificial, consensual și fără roade.

       Căsătoria înseamnă pentru cei doi o cruce și o împreună cruce, căci cei doi trebuie să-și răstignească statornic lăcomia și autosuficiența proprie, fiecare trebuie să-și învingă autoidolatrizarea sa și idolatrizarea familiei din care provine, fiecare trebuie să rămână mereu proaspăt pentru celălalt. Apărând rutina și oboseala unuia față de celălalt, apare și divorțul.

       Divorțul este ruperea tainei unice, fiindcă a slăbit și a pierit iubirea care ținea pe cei doi într-o unitate duală. Bazată pe cuvântul Mântuitorului: „ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Matei XIX, 6), Biserica Ortodoxă nu divorțează pe cei căsătoriți decât în cazul în care unul dintre ei a rupt unitatea dintre ei prin adulter: „Iar ei zic vouă: Că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, și se va însura cu alta, săvârșește adulter; și cine s-a însurat cu cea lăsată, săvârșește adulter” (Matei XIX, 9).

       Adulterul distruge realitatea însăși, esența mistică a căsătoriei, care este iubirea duală. Biserica recunoaște că există cazuri în care viața conjugală este golită de substanța sa sacramentală, nemaifiind decât o profanare perpetuată mergând până la pierderea sufletului. În cazul acesta, indisolubilitatea legăturii riscă să constrângă la minciună; protejând binele comun se masacrează binele personal.

       Dar nu numai adulterul este cauza divorțului și deci a dezbinării căminului familial. Sunt și alte cauze, motive sau ocazii ale acesteia. Biserica grupează motivele de divorț în următoarele patru categorii: motive care provoacă moartea religioasă; motive care provoacă moartea morală; motive care provoacă moartea fizică parțială; motive care provoacă moartea civilă.

       Între motivele care provoacă moartea morală, reținute și de legea civilă sunt: alienația incurabilă, crima, avortul, atentatul la viața soțului, osânda gravă dată din partea duhovnicului pentru păcatele grele, cum sunt cele strigătoare la cer, adulterul, bolile venerice, silirea la acte imorale, refuzul conviețuirii conjugale și părăsirea domiciliului.

       Motivele care provoacă moartea fizică parțială sunt: neputința îndeplinirii îndatoririlor conjugale sau impotența, bolile grave incurabile și contagioase.

       Divorțul și dezbinarea familiei au devenit o adevărată plagă în societatea noastră. Cauzele acestora trebuie căutate în primul rând în ideologiile secularizante și secularizate ale vremii noastre. S-a pierdut în mare măsură tensiunea misterului persoanei și a misterului pe care îl implică căsătoria în general și familia creștină în special. De aceea, Biserica trebuie să ia o atitudine față de pericolele care pândesc viața de familie și amenință integritatea ei. Sarcina principală a slujitorilor Bisericii este intensificarea catehizării, pentru a „creștina” din nou pe oameni, scoțând în evidență valorile morale și spirituale ale creștinismului și rolul lor în dezvoltarea și afirmarea individului și a societății. Trebuie accentuată și cultivată învățătura că familia își are fundamentul ei natural și supranatural în Taina Sfintei Treimi. După cu Persoanele Sfintei Treimi nu pot fi concepute fără iubire, la fel relația dintre bărbat și femeie nu se poate imagina fără acest liant atât de necesar conviețuirii dintre cei doi parteneri.

       Locul în care ia naștere familia creștină nu poate fi altul decât Biserica, prin lucrarea binefăcătoare a Duhului Sfânt. Prin Taina Sfintei Cununii, cei doi devin un singur trup, o unitate de gândire și simțire, se transformă spiritual, asemenea apei în vin la nunta din Cana Galileii, înlăturând din viața lor individualismul și egoismul și trăind în comuniune sfântă, în dragoste jertfelnică și dăruire reciprocă.

       Preoții trebuie să educe și să sfătuiască pe tineri să nu trăiască în concubinaj înainte de căsătorie, iar, dacă fac aceasta, să se spovedească neapărat înainte de săvârșirea Tainei Cununiei.

       Iubirea dintre cele două persoane se încununează cu iubirea agapică ce unește cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, devenind astfel mădulare ale Bisericii vii cu adevărat și sfinte ale preasfântului trup al lui Hristos. Problema căsătoriei este o problemă „de viață”, luând această noțiune din urmă, „viață”, în cel mai larg înțeles posibil, cuprinzând și cerul și pământul, pentru că, privată prin prisma scopului său inițial, prin căsătorie, omul trebuie să stăpânească pământul și cerul și toate câte le făcuse Dumnezeu (Fac.II, 18), iar femeia trebuie să-i fie ajutor (Fac.II, 18), omului spre acest scop, iar scopul final al căsătoriei este nașterea de fii (Fac.III, 16) prin care să se împlinească și scopul inițial, deci să trăiască, să aibă „viață”.

       Ei trebuie să scoată mereu în evidență faptul că scopul căsătoriei este nașterea de prunci. Familia nu este doar o modalitate de satisfacere a plăcerilor erotice, ci leagănul și sanctuarul vieții, în care trebuie să se conceapă și să se nască viață. De asemenea, tinerii miri trebuie să cunoască faptul că Biserica este împotriva planning-ului familial și al metodelor și al mijloacelor contraceptive, care sunt dușmanii vieții.

       Societatea contemporană are nevoie de o renaștere spirituală și morală a familiei și aceasta nu poate porni decât de la Biserică, ea fundamentându-și învățăturile și modul de viață pe poruncile evanghelice. De familie depinde viitorul unei națiuni, iar de felul în care ne trăim viața aici, pe pământ, depinde și mântuirea noastră.

I. 1. FAMILIA ÎN VECHIUL TESTAMENT ȘI ÎN IUDAISM

a). Importanța familie la vechii israeliți.

       Familia protopărinților s-a caracterizat prin monogamie, dar în urma păcatului strămoșesc familia și-a pierdut din puritatea sa, iar monogamia a rămas ca un deziderat al omenirii, ca un ideal ce a fost restabilit prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. La poporul evreu familia s-a bucurat de o situație și de un prestigiu deosebit în comparație cu cea a popoarelor păgâne. Prin legi pozitive, familia a fost ocrotită de tot ce ar fi putut duce la decăderea ei din punct de vedere religios, moral și social. Familia, prin esența ei, are un caracter social, pentru că este nucleul societății.

       Ca să vorbim despre căsătorie și familie trebuie, mai întâi, să vorbim despre relatarea biblică unde se găsește despre crearea omului: „Și a zis Dumnezeu: să facem om după chipul și după asemănarea Noastră…; și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut, a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți…” (Fac.I, 26-28)

       În capitolul doi al Facerii este istorisită crearea Evei din coasta lui Adam (v.22-23), din cauza faptului că pentru acesta nu se găsise „ajutor pe potriva lui” (v.20). când a văzut-o pe Eva, Adam a exclamat: „Iată acesta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup.” (v.23-24). Din cele de mai sus putem trage câteva coordonate ale învățăturii biblice cu privire la căsătorie. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său, adică persoană cu voință liberă, cu capacitatea de gândire și de iubire, dându-i stăpânire asupra pământului. Dumnezeu l-a creat pe om bisexual, bărbat și femeie, fiind deopotrivă chipul lui Dumnezeu. Asta înseamnă că omul este destinat, prin însăși creația sa, modelului comuniunii care există între Persoanele Sfintei Treimi: „Cele două sexe sunt complementare nu numai pe plan fizic, ci și prin comuniunea de viață, care face din iubirea conjugală un reflex al iubirii intratrinitare”. „Nu numai ca să-l ajute pe Adam crease Dumnezeu pe Eva, ci și pentru ca să-l ferească de singurătate, căci numai pentru că se completează reciproc formează omul deplin”.

       Dumnezeu îi face colaboratori ai Săi pe prima pereche de oameni pe care a binecuvântat-o (Fac.1, 28). Iar între cei doi trebuie să stăpânească legea iubirii. „Pentru a fi o unire desăvârșită, căsătoria comportă o iubire desăvârșită. De aceea, ea trebuie să fie indisolubilă. Astfel, căsătoria avea de la început atributele unității și indisolubilității. Bărbatul avea în mod deplin în unirea desăvârșită cu o femeie tot ce-l completa esențial; și femeia la fel”.

       Vorbind despre căsătorie, Mântuitorul prezintă această unire între bărbat și femeie ca pe o lucrare a lui Dumnezeu: „N-ați citit că Cel ce i-a făcut de la început, i-a făcut bărbat și femeie?”(Mt.19, 4) „Așa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mt.19, 6). Putem afirma că taina căsătoriei are un caracter sacru încă de la creație.

       Viața se naște din iubire. Omul apare pe culmile ierarhiei făpturilor ca un rod al iubirii, al unirii dintre ceresc și pământesc. Nunta pare a fi prima lui sărbătoare, când, contemplând femeia zidită din sine își cântă bucuria „celei dintâi creații”.

       Importanța pe care o au căsătoria și unirea deplină în iubire a soților este dovedită și de felul în care apare ea prezentată în Vechiul Testament, fiind folosită ca metaforă pentru relația dintre Iahve și poporul său (Os, 1, 2, s.u.,3,1; 4, 10, 15; Ier.2, 3; 13, 21-27,31; Iez.16, 23; Is.54, 62, s.u.) cât și în Noul Testament, unde căsătoria apare ca o figură profetică a unirii dintre Hristos și Biserica Sa.

       Atunci când Iacov a mers cu unchiul său, Laban, acesta recunoscându-l ca membru al rudeniei sale, îi zice: „Tu ești din oasele mele și din carnea mea”(Fac.29, 14). Imaginea prezentată reflectă importanța familiei la vechii evrei. Familia era pentru aceștia celula de bază a societății, considerată de ei o entitate juridică, pentru că se simțeau într-adevăr a fi același „os” și aceeași „carne”. Legislația asupra familiei se dezvoltă în Vechiul Testament pe temeiul acestui principiu. Perceptele acestei legislații reflectă preocuparea pentru menținerea permanenței, a purității și a autorității familiei. Dacă rămâneau fideli legii, atunci recunoșteau familiei un loc determinant în societate. La evrei, familia are un caracter nu numai social, ci și religios. Multe din sărbătorile acestora se celebrau în familie, ele reunindu-i pe toți membrii unei familii, iar capul familiei fiind un fel de oficiant. Așa era, de pildă, sărbătoarea Paștilor care se celebra în familie (Ieș.12, 3; 13, 8).

b). Obligația căsătoriei. Monogamia și poligamia. Leviratul.

       Prima poruncă dată de Dumnezeu protopărinților a fost „Creșteți și vă înmulțiți”(Fac.1, 28). De aceea, căsătoria era în mare cinste la evrei. Celibatul era considerat o anomalie. Erau în epoca Mântuitorului oameni care alegeau celibatul din motive religioase. Pentru a asigura mai bine permanența neamului și a familiei, vechii evrei admiteau poligamia. Unii judecători și regi bine plăcuți lui Dumnezeu, ca Ghedeon, Solomon sau David au avut haremuri, fiind un semn al puterii lor(Jud.8, 30; IIRegi,2, 1). Din motive mai ales de ordin economic, oamenii de rând se mulțumeau cu două femei(IRegi,1, 2). Dacă prima soție era stearpă, soțul își lua de obicei o a doua soție sau o concubină; în acest caz, însă, prima soție „soția din tinerețe”(Is.54, 6) nu era repudiată. Deși bărbatul, israelit avea dreptul de a avea mai multe femei, totuși un curent puternic în iudaism socotea că numai monogamia reprezintă cu adevărat idealul de căsătorie, că numai ea e conformă cu voia lui Dumnezeu. Primul poligam de care vorbește Biblia a fost Lameh (Fac.4, 19),el fiind un urmaș al lui Cain, ceea ce nu oferea poligamiei o bună recomandare. În scrierile profetice, idealul căsătoriei monogame este înfățișat ca un simbol dintre Iahve și poporul Său(Ier.2, 2; Iey.18, 8; Os.2, 9; Mal.2, 14). În cartea lui Tobit, monogamia apare ca ceva nu numai firesc, ci și uzual. Cea mai importantă dovadă că monogamia constituie idealul de căsătorie o dovedește faptul că marelui preot(arhiereului) israelit îi era cu totul interzis de a avea mai mult de o femeie. În vremea lui Iisus predomina monogamia. Evreii se căsătoreau foarte tineri. Rabinii, în general, socotesc vârsta de 18 ani a bărbatului ca cea mai potrivită pentru încheierea unei căsătorii. Fetele erau căsătorite până la 12-13 ani.

       Legea le interzicea evreilor de a-și lua femei din neamurile păgâne, ca nu cumva să fie atrași de ele la idolatrie(Ies.34, 15-16), încă înainte de promulgarea Legii lui Moise, Avraam trimisese să i se aducă fiului său Isaac o soție din neamul său (Fac.24). iar Iacov a fost trimis de tatăl său să-și găsească soție din rudele sale din Mesopotamia(Fac.28, 1-7). Legea mozaică interzicea unirile între rude de sânge, conform principiului (de la Levitic 18, 6). Legea conține diferite reglementări în această privință, interzicând unirea fiului cu mama sa, unirea unui bărbat cu una din femeile tatălui său, cu sora sa sau cu sora sa vitregă, a unui nepot cu mătușa sa, cu nora sau cu cumnata sa. Era oprită, de asemenea, căsătoria unui bărbat cu două surori (Lev.18, 7-8; Deut.27, 20-35). Legea prevedea pedeapsa cu moartea pentru cel ce încălca vreuna din aceste interdicții (Lev.20, 11-12,14). Dacă un bărbat căsătorit murea fără să aibă copii, fratele său era obligat s-o ia în căsătorie pe văduvă, iar primul lor născut trebuia să poarte numele celui mort „pentru ca numele acestuia să nu se șteargă în Israel” (Deut.25, 5-10). Aceasta era o căsătorie de levirat, aceasta fiind în uz și în vremea Mântuitorului (Mt.22, 24-27).

        c). Logodna și nunta

       Nunta își are originea în creație și scopul ei este creația; nu numai procreația, ci și creația propriu-zisă de valori spirituale, morale și materiale. Omul, este chip al lui Dumnezeu, întrucât e și el creator. Viața nu se naște decât din iubire, din comuniune, din întâlnirea celor doi poli ai ființei omenești, nici creația nu poate izbucni decât tot din comuniune.

 Taina facerii omului, ca și taina nunții însăși ne conduce spre taina Prea Sfintei Treimi: „Când bărbatul și femeia se află la nuntă, zice Hrisostom, apoi ei nu sunt chipul vreunui lucru pământesc, ci chipul lui Dumnezeu însuși”.

       Nunta, își are protochipul în familia divină a Sfintei Treimi. Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă „După exemplul mirilor de la Cana să-L invităm pe Hristos între noi și dacă în locul Său veți aduce pe slujitorii lui Hristos, pe Hristos însuși Îl veți primi în mijlocul vostru”.

       Prezența Sfintei Treimi în nuntă ne e afirmată și dă ritualul Tainei. Mirii se cunună, adică se unesc în numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh: „Iar rugăciunea de încheiere sugerează și mai expresiv Tatăl, Fiul și Sfântul duh, Treimea cea întru tot sfântă și de o ființă și începătoare de viață, o dumnezeire și o împărăție să vă binecuvânteze pe voi”. Mirii sunt chemați să devină una, „un trup”, o singură ființă.

       De aceea, și Dumnezeu, înainte de a face femeia a zis: „Nu e bine să fie omul singur”, pentru că realizarea continuă a vieții umane nu se află în solitarul eu, ci în „noi”. Omul nu se poate împlini decât prin cineva. Să ne amintim cuvintele de la(Fac.2, 18-20) în care omul pune nume tuturor făpturilor, și totuși era singur. El nu putea să se împlinească singur decât printr-o persoană asemenea lui (Fac.2, 21-22).

       Sfântul Ioan Hrisostom, tălmăcind cuvintele, afirmă că: „Dumnezeu luă una din coastele lui Adam”, ne previne să nu înțelegem într-un sens material, căci Scriptura ne vorbește astfel tocmai pentru a putea noi înțelege, iar cuvântul „a luat una din coastele lui” trebuie privite în sens spiritual, nu fizic. El afirmă că, așa cum între Tatăl și Fiul nu există nici o deosebire de ființă, tot așa între bărbat și femeie nu există nici o deosebire. „Căci îi lipsea omului o inimă care să-i placă să intre în legătură și care să fie în stare a contribui la fericirea sa prin identitatea de ființă, Dumnezeu formă această ființă rațională, capabilă de desăvârșire, întru totul asemenea bărbatului, putând de aici înainte împărtăși cu el nevoile și bucuriile vieții prezente” „Bărbatul e capul femeii, femeia e strălucirea, sărbătoarea bărbatului. Bărbatul e chemare, rațiune, cunoaștere, putere, reflexiune, creație; femeia e răspuns, inimă, iubire, dăruire, spontaneitate, procreație, posibilitate de inspirație și de revelare a puterii lui. Bărbatul dorește prin femeie o continuare a sa, a operei sale, pentru a înfrânge fizic moartea. Femeia dorește să poarte, să nască fructul trupului său, cu iubire, cu devotament. Și mai ales atunci, femeia se zidește pe sine continuu, când nu e numai un receptacol, o întrupare pasivă a bărbatului, ci e în stare să răspundă chemării lui printr-o atitudine liberă, fiindu-și unul altuia cale spre plenitudine” Mulțimea femeilor în jurul unui bărbat a dus totdeauna la despersonalizarea și dezumanizarea fizică și spirituală a bărbatului, femeia devenind astfel obiect de plăcere, relația dintre ea și bărbat devenind astfel patimă. Iubirea nu e poftă. Ea exclude pofta și patima. Când ea devine poftă îl reduce pe semenul său la un obiect prin care își satisface doar dorințele sale egocentrice. Iubirea e posibilă numai atunci când două persoane se valorifică reciproc.

       Tolstoi spunea că în momentul când întristezi pe cel de lângă tine simți că te-ai lovit singur.

       De obicei, părinții erau cei care căutau femeie fiului lor. Odată hotărâtă căsătoria, tinerii erau considerați logodiți. Doi tineri erau considerați a fi soți numai după ce bărbatul „lua la sine pe femeia sa” (Deut.20, 7), are sensul de luare în posesiune. Logodna și căsătoria se asemănau deoarece logodna și căsătoria erau aproape identice. De pildă, logodnica bănuită de infidelitate era supusă, ca și soția, probei „apei amare” (Num.5, 11-31). Dacă era socotită vinovată, logodnica, ca și soția, era ucisă cu pietre. Tot ca și soția, logodnica nu putea fi repudiată decât dându-i-se o „carte de despărțire” (Deut.24, 1; Ier.3, 1;Mt.15, 31; 19, 7). Dacă murea logodnicul, ea era socotită ca o văduvă, iar copilul conceput în perioada logodnei era socotit legitim. Înainte de încheierea căsătoriei trebuia rezolvată problema zestrei. Tatăl miresei nu dădea, ci primea zestre, ea ca și cum mirele și-ar fi cumpărat soția de la viitorul său socru (Fac.34, 12; IRegi, 18, 25;Ies.22, 16). Bărbatul trebuia să fie în stare să-și întrețină soția, căci zice Isus Sirah: „Sminteală, urâciune și rușine este când femeia hrănește pe bărbatul său” (25, 24) perioada logodnei dura un an, iar după aceea avea loc căsătoria, „ziua de nuntă”. La nuntă erau invitate toate rudele, dar și tot satul și toți prietenii mirelui și ai miresei. Evanghelia de la Ioan ne spune că Însuși Mântuitorul Iisus, Maica Sa și ucenicii Săi au fost invitați la o nuntă în Cana Galileii (Ioan 2, 1-12). În ajunul nunți, mirele, îmbrăcat în haine de sărbătoare, cu o cunună pe cap (cf.Is.61, 10) și înconjurat de un cortegiu de tineri, de cei care se numeau „prietenii mirelui” și care se bucurau de prezența și de atenția mirelui (cf. Ioan 3, 29), mergea și își lua mireasa, aducându-o în casa părinților săi. Aceștia rosteau o formulă de binecuvântare pentru fericirea și fecunditatea noii familii (cf.Fac.24, 16). Seara o petreceau în veselie, mireasa rămânând, însă, într-o încăpere aparte cu prietenele ei. A doua zi sărbătoarea continua, mireasa apărea frumos împodobită, ca o regină, căci întreg ceremonialul era regal și, însoțită de fecioare care purtau lămpi aprinse (Mt.25, 1-13). Ele cântau imnuri ca cele pe care le găsim în Cântarea Cântărilor. Sărbătoarea dura șapte zile și chiar mai mult, oaspeții venind și participând la bucuria nunții rând pe rând.

        d). Soț și soție, părinți și copii

       În familia israelită fiecare membru al ei își avea locul și rolul bine precizat. Tatăl era capul familiei. Femeia se adresa soțului cu „domn” sau „stăpân” (Fac.18, 12; IPetru 3, 6). Copii erau considerați proprietatea tatălui. În cazul unor abateri puteau fi pedepsiți chiar cu moartea, dar dreptul de viață și de moarte al tatălui asupra fiilor săi putea fi exercitat numai sub controlul bătrânilor cetății (Deut.21, 19-23). Tatăl era cu adevărat un „stăpân al casei” sale(Mt.20, 1). Porunca a cincea din Decalog: „cinstește pe tatăl și pe mama ta ca să-ți fie bine și să trăiești mulți ani pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție” (Ieș.20,12), căci necinstirea părinților după Legea lui Moise este sancționată cu moartea. În cartea lui Isus Sirah (3, 1-16) explică pe larg cinstirea părinților. Drepturile bărbatului se extindeau și asupra femeii pentru că aceasta era o posesiune a sa. Ea era datoare cu o fidelitate absolută, fără a pretinde același lucru din partea soțului. Am putea spune că femeia era inferioară bărbatului său. La Deutoronom 21, 11-17; 22, 13-19 se găsesc texte unde femeia este protejată de abuzurile din partea soțului. Întreținerea materială a soției revenea soțului, care avea obligația să-i asigure locuință, hrană și îmbrăcăminte (Ieș. 21, 10), după posibilitățile sale. Bărbatul care a aflat o femeie bună este privilegiat, așa cum aflăm la (Pilde, 18, 22; 19, 14; Sir. 26, 1-4). Femeia rea este văzută drept cauza principală a nefericirii soțului și a decăderii familiei. (Ecles.7, 26; Sir.25, 15). Cel mai grav păcat al femeii este infidelitatea conjugală, iar pedeapsa pentru femeia adulteră era moartea. Porunca a șaptea din Decalog (Ieș. 20, 14) interzicea desfrâul și adulterul atât la femeie, cât și la bărbat. Pedeapsa nu era aceeași și pentru bărbat, căci femeia adulteră era ucisă cu pietre și era valabil și în vremea Mântuitorului, pentru că femeia adulteră „făcea moștenitori din străini” (Sir.23, 30).

       Puterea iubirii care e dar al harului dumnezeiesc ne adună în strălumina Răsăritului de Sus.

        e). Educația copiilor

       Copiii erau considerați ca o binecuvântare a lui Dumnezeu (Ps.127, 3-4). Numărul mare de copii de parte bărbătească era un semn al binecuvântării divine (Fac.29, 31;30, 24)D. Copilului i se dădea numele imediat după naștere., iar în ziua a opta era circumcis. Primul copil de parte bărbătească purta numele tatălui său. Prima îndatorire în ceea ce privește educația copilului revenea mamei (Pilde, 1, 8;6, 20). Tatăl avea și el rolul de a da copiilor o educație religios-morală. În afară de părinți, un rol important în educația religios-morală revenea preoților și leviților. Preoții aveau îndatorirea „de a deosebi cele sfinte de cele nesfinte și cele curate de cele necurate și de a-i învăța pe fiii lui Israel toate legile pe care le-a poruncit Domnul prin Moise.”(Lev.10, 10-11).

       Dumnezeu nu este numai ființă (Ieșire III, 14), ci și iubire (Ioan III, 16). Persoanele divine se dăruiesc una alteia, „locuiesc” una în alta, de așa natură, încât sunt Una, fără a-și pierde distincția personală.

       Creați după chipul lui Dumnezeu, oamenii reflectă și trebuie să reflecte în relațiile dintre ei modul de ființare al Creatorului și Arhetipului lor. Iar în familie aceasta se impune cu atât mai mult, de aceea în actul cunoașterii soțului de către soție și invers, potrivit planului lui Dumnezeu, aceștia devin un trup (Facere II, 24), în comuniunea care îi face după chipul unității existente între persoanele Sfintei Treimi. Unitatea conjugală, unitatea dintre cei doi soți, nu este o simplă juxtapunere a doi indivizi, nici numai unitate ca satisfacție a trupului sau drept consecință a bunăvoinței unuia față de celălalt, ci și comuniune datorată înainte de toate darului desăvârșit al celor două persoane.

       Așadar, căsătoria și familia creștină se întemeiază pe dragostea reciprocă dintre bărbat și femeie și pe necesitatea de trăi în comuniune și în special pe comuniunea dintre Dumnezeu și omenirea pe care o iubește, comuniune care trebuie să se reflecte în viața de familie. Faptul acesta se exprimă în perioada Vechiului Testament prin legământul lui Dumnezeu cu poporul ales. Aici legătura de dragoste a soților devine chipul și simbolul legământului care a unit pe Dumnezeu cu poporul Său (Isaia LIV, Osea III, 21), iar păcatul care contravine legământului conjugal devine imaginea infidelității poporului față de Dumnezeu: idolatria este infidelitate, adulter și prostituție (Ieremia III, 6-13; Iezechiel XVI, 25), neascultarea față de lege este o abandonare a iubirii maritale a lui Dumnezeu. Dar infidelitatea lui Israel nu distruge fidelitatea veșnică a lui Dumnezeu și, prin urmare, iubirea totodată fidelă a lui Dumnezeu este prezentă ca exemplară pentru relațiile de dragoste fidelă care trebuie să existe între soți și în familie.

       Viața conjugală a fost îngăduită de Dumnezeu ca leac împotriva a două rele provocate de păcatul strămoșesc: neînfrânarea poftei trupești și dispariția neamului omenesc, ai cărui protopărinți, ca urmare a neascultării, trebuiau să moară. „Din ziua în care s-a introdus pofta trupească, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, se institui căsătoria spre a ne mulțumi cu o singură femeie”. Pentru ca Adam să nu urască pe Eva care îl ispitise, Creatorul îl leagă de ea cu lanțurile dorinței reciproce, pe care soții o pot stinge de acum prin viața conjugală. Locul fecioriei, care a părăsit pământul, l-a luat dorința sau concupiscența.

       Deci, numai după izgonirea din Rai „cunoscu Adam pe soția sa Eva” (Facere IV, 1). Când au ajuns în robia diavolului, au fost dezbrăcați de haina împărătească (fecioria), li s-a luat podoaba cea cerească și a venit peste ei stricăciunea morții, blestemul, durerea și o viață grea și chinuită.

       În Legea Veche căsătoria a slujit celor două scopuri: potolirea concupiscenței și înmulțirea neamului omenesc. De-a lungul Vechiului Testament străbate, ca un fir roșu, convingerea că pruncii sunt ca un dar de la Dumnezeu. Soții sunt datori să-și fie absolut credincioși unul altuia. De aceea, porunca a 7-a din Decalog este categorică: să nu fii desfrânat (Ieșire XX, 14). Chiar dacă din cauza îndepărtării de Dumnezeu omul va ajunge, în Vechiul Testament, la poligamie, aceste exigențe rămân valabile.

       În credința poporului evreu, în Vechiul testament, scopul principal al căsătoriei îl constituia procrearea. Postularea acestui scop era justificată în Legea Veche din rațiuni socio-raționale. Trebuia să asigure perpetuarea neamului și creșterea numerică a poporului evreu în spațiul pământului Canaan.

       În vederea absolutizării acestui scop, tradiția sacerdotală va introduce mai târziu în textul Genezei nu numai cea de-a doua istorisire a creării omului (capitolul II), ci și versetul: „Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l supuneți” (Facere I, 28), ca poruncă dată de Dumnezeu omului.

       „Creșteți – pentru ca să nu rămână creația la o singură stare. Înmulțiți-vă – pentru ca ea (natura umană) să nu rămână la un singur individ, ci în mai mulți. Și umpleți pământul – nu umpleți pământul prin locuire, căci astfel vom ajunge la strâmtoare, dacă nu ar fi pământ doar pentru nevoile noastre de locuit, ci să-l umplem prin acea putere care ne-a fost dată să stăpânim pământul (rațiunea)

       Creșteți și vă înmulțiți se referă la o dublă creștere: a trupului și a sufletului. Creșterea sufletului este dezvoltarea cunoștințelor în vederea desăvârșirii; creșterea trupului este dezvoltarea de la mic la mare”

       Pentru Vechiul testament, binecuvântarea cea mai mare a familiilor și în special a mamelor era nașterea a cât mai mulți copii. Lipsa de copii constituia o rușine și o mare necinste pentru o familie.

       Vechiul Testament cuprinde exemple în care mai ales soțiile roagă pe Dumnezeu să facă să rodească pântecele lor, pentru a spăla rușinea și ocara care apăsa asupra familiei (Facere XX, XXI; I Regi I, 11). De aceea, copiii erau considerați drept o binecuvântare a lui Dumnezeu (Deuteronom XXVIII, 14; Psalmul CXII, 8-9), iar lipsa la o pedeapsă dumnezeiască (Facere XVI, 2; I Regi I, 6, etc.).

       O condiție importantă pentru familie o constituia păstrarea fidelității conjugale, pe care Decalogul o cere într-o formulă negativă în porunca a 7-a: „Să nu săvârșești adulter” (Ieșire XX, 14; Deuteronom V, 18). Prin interzicerea adulterului porunca a 7-a urmărește să păstreze unitatea, armonia și curățenia familiei.

       Raporturile dintre primii membri ai familiei umane, înainte de căderea în păcat, erau caracterizate printr-o egalitate deplină. Adam și Eva proveneau din mâinile aceluiași Ziditor, erau făcuți din același material, aveau aceleași calități și aceeași misiune (Facere XX, 26-28). Prin cădere, aceste calități s-au zdruncinat. Cu toate acestea, raporturile dintre membrii familiei s-au menținut pe o treaptă superioară.

       Vechiul Testament nu oprește poligamia, dar nici nu o recomandă (Facere IV, 9). Iar în primele cărți ale Vechiului Testament se atrage atenția asupra necazurilor și a neînțelegerilor pe care poligamia le pricinuiește bărbatului (Facere XXIX, 30; Deuteronom XXI, 15).

       Moise, atunci când intervine în istoria poporului evreu, nu putea să stârpească dintr-o dată poligamia, ci ia unele măsuri de restricție. Astfel, el interzice favorizarea copiilor proveniți de la o soție preferată în defavoarea celor proveniți de la alte soții. De asemenea, dacă fecioară cumpărată ca sclavă era dată drept concubină fiului stăpânului, ea nu mai putea fi tratată ca o sclavă, ci ca o fiică. În astfel de împrejurări, porunca Decalogului readuce căsătoria la forma ei monogamică instituțională (Facere I, 28), întărind respectul și cinstea între soți și societate.

       Încălcarea fidelității se pedepsea cu moartea (Levitic XX, 10-14), pedeapsa fiind valabilă pentru ambii soți (Deuteronom XXII, 13-20, 25). Pentru evitarea abuzurilor, legea a stabilit că atunci când bărbatul își bănuia soția de infidelitate, să verifice bănuiala prin ceea ce se numea „jurământul de curăție” (Numeri V, 12-28).

       Contra necinstirii aproapelui prin adulter se ridică și profeții, care condamnă acest greu păcat (Proverbe II, 16; V, 27; VI, 32; Ieremia VII, 9; XXIII, 10). Cu deosebire, profetul Maleahi și-a concentrat activitatea principală asupra înnobilării vieții familiale, pentru ridicarea femeii și pentru restabilirea căsătoriei în forma ei curată primordială (Cap. II, 11; XIV, 16).0,3

I. 2. FAMILIA ÎN NOUL TESTAMENT

       a). În Sfintele Evanghelii.

       Comuniunea între Dumnezeu și oameni își găsește împlinirea definitivă în Iisus Hristos, darul suprem al iubirii lui Dumnezeu către noi. Cuvântul lui Dumnezeu, asumând natura noastră umană, revelează adevărul originar al căsătoriei (Facere II,24; Matei XIX,5),iar prin participarea la nunta din cana Galileii, Iisus Hristos binecuvântează căsătoria luând-o sub protecția Sa.

       Prin venirea Sa, „Hristos întărește din nou legătura căsătoriei dintre bărbat și femeie și o înalță din ordinea naturii în ordinea harului, învăluind-o prin participarea Sa la nunta de la Cana Galileii în ambianța harică ce iradia din Persoana Sa.. săvârșind acolo cea dintâi minune prin puterea Sa mai presus de fire, dând perechii ce se căsătorise să bea din vinul iubirii , entuziaști, turnat de El prin harul Său, El vrea să arate că începe înălțarea vieții omenești în ordinea harului de la întărirea și înălțarea căsătoriei.”

       Mântuitorul se pronunță împotriva poligamiei, considerându-o o cădere de la acea rânduială, a căsătoriei monogame,. „N-ați citit – zice El- că cel ce i-a făcut de la început, i-a făcut bărbat și femeie?” (Mt.19, 4) deci Dumnezeu n-a creat decât un bărbat și o femeie. Bărbatului nu îi era îngăduit să-și lase femeia sa, și nici femeia bărbatul său, chiar dacă Moise a făcut concesii în această privință, dând carte de despărțire.

       Mântuitorul Hristos își argumentează poziția spunând că: „din început nu a fost așa” (Mt.19, 8). Numai datorită păcatului s-a nesocotit indisolubilitatea și unitatea familiei care au fost rânduite de Dumnezeu încă de la început: „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Deci ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă” (Matei 19, 5-9). Și de asemenea, El zice: „Pentru învârtoșarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsați pe femeile voastre…”

       Ruperea unității familiei este îngăduită numai pentru motive de desfrânare. Mântuitorul Hristos spune: „iară eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, și se va însura cu alta, săvârșește adulter; și cine s-a însurat cu cea lăsată săvârșește adulter”(Mt.19, 9).

       Indiferent de defectele soțului sau ale soției, acestea nu sunt motive pentru a desface ceea ce Dumnezeu a legat în Rai: „Creșteți și vă înmulțiți” (Fac.1, 27). Iar Fiul vine și participă la nunta din Cana binecuvântând-o și sfințind casa, apoi se preface în propriul său sânge.

       Sfântul Andrei Criteanul subliniază astfel: „În Cana la nuntă, apa în vin prefăcând , a arătat Hristos prima minune, ca și tu să te prefaci, o suflete” (Canonul cel Mare, Cântare IX, stih 24).

       Tot astfel și iubirea dintre soți trebuie să se preschimbe, să se adâncească mereu pe măsura conviețuirii, ajungându-se în final la o singură inimă, și un suflet, la un singur trup.

       Hristos căuta oameni în Cana, care aveau nevoie de prezența divină sensibilă, de mâna care binecuvânta și la cuvintele Lui toate se prefac, în ajutor.

 Prin prezența Sa la nunta din Cana Galileii, Iisus Hristos a binecuvântat căsătoria luând-o sub protecția Sa. Pe de altă parte, prin participarea Sa, Fiul lui Dumnezeu a arătat că întâlnirile și desfătările prietenești care se desfășoară cu cinste și cu omenie nu rușinează nici pe Dumnezeu, nici pe oameni. Veselia e sfântă pentru că „cerurile se veselesc continuu. Hristos vrea ca veselia oamenilor să fie durabilă și pașnică, să nu fie strangulată de greutăți, împuținată de amărăciuni, ci să crească mereu. Prezența lui la Cana arată că Iisus e paznic fidel al bucuriei omenești și izvor divin al ei: „Să nu uităm că creștinismul nu este religia cugetelor posomorâte, ci a conștiințelor ușurate, a frunților însorite, a inimilor înveselite. De asta Hristos nu dorește ca oamenii să se despartă, pentru că își distrug armonia dintre ei.

      Desfrânarea este în stare să desfacă această legătură atât de puternică, pentru că rupe legătura dintre soț și soție, iar divorțul „oficializează o situație deja creată”.

       Acest păcat poate lua și o altă dimensiune îndesată „în inimă”, printr-o poftă sau prin intenția de a păcătui, fiind pusă astfel în pericol unitatea și indisolubilitatea căsătoriei: „Ați auzit ce s-a zis celor de demult: să nu săvârșești adulter” Eu însă vă spun vouă: că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui” (Mt.5, 27-28). Hristos afirmă atât indisolubilitatea căsătoriei, cât și egalitate deplină a celor doi soți.

       Desfacerea căsătoriei pentru infidelitate conjugală nu este însă o poruncă pentru soțul nevinovat. Mântuitorul acordă iertare femeii prinsă în adulter, iar gestul Lui trebuie să fie un exemplu și pentru soțul sau soția nevinovată, de ai acorda iertare celui care a greșit, „cu o recomandare ca într-o astfel de situație să nu se treacă cu ușurință la divorț, ci să se caute îndreptarea celui căzut prin hotărârea lui de a nu mai păcătui, repeta păcatul”.

        b). În Epistolele Sfinților Apostoli.

       Sfântul Apostol Pavel, când vorbește despre familie spune că întâietatea și răspunderea pentru dezvoltarea ei normală o dețin soțul și soția. Domnul Iisus Hristos a abolit poligamia atunci când a reamintit ascultătorilor Săi dintre iudei că în intenția dumnezeiască, manifestată la creație, cei doi erau hărăziți să devină „un trup”. Această unire atât de intimă exclude din capul locului orice posibilitate de acceptare a poligamiei în ordinea de viață creștină.

       Capodopera morală a creștinismului este sfințirea căsătoriei. Căsătoria este reașezată în poziția ei inițială, anterioară căderii în păcat, aceea de instituție divină. Pe femeie, atât de nedemn tratată în antichitatea precreștină și extracreștină, creștinismul a reabilitat-o. Ea se bucură de egalitate în drepturi cu bărbatul. Egalitatea aceasta nu are un caracter absolut, ea este limitată de subordonarea esențială uniunii conjugale. Este o limitare, care fără a știrbii demnitatea femeii-soție, întărește unitatea căsătoriei creștine.

       Căsătoria creștină este comparată cu relația lui Hristos cu Biserica. Hristos este Mirele Ceresc, Biserica este Mireasa Lui. Hristos este capul Bisericii, bărbatul este cap femeii sale. Nici Biserica și nici femeia-soție nu au nimic de pierdut din instituirea acestei relații ierarhice, care le rezervă o stare de subordonare; subordonarea femeii față de bărbat este motivată, biblic, de inegalitatea lor creaturală și naturală: „Nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat. Nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat; femeia este slava bărbatului, precum bărbatul (este) chipul și slava lui Dumnezeu” (Cor. II, 8, 9, 7); apoi: bărbatul a fost creat mai întâi, și nu e, ci femeia a fost amăgită de șarpele cel rău, alunecând în călcarea de poruncă (cf. Tim.2, 13, 14). Există însă o compensație: dacă prima femeie a fost zidită din bărbat, acum bărbatul se naște din femeie.

       În concluzie: „Nici bărbatul fără femeie, nici femeia fără bărbat”, conviețuind, însă, „în Domnul” (ICor. 11,11), dându-și deci, cuvenita cinstire unul altuia și păstrând unirea păcii în legătura dragostei, pe potriva armoniei ființiale care caracterizează relația dintre Hristos și Biserică.

       Femeia creștină, dacă rămâne cu înțelepciune în credință, în dragoste și în sfințenie, se mântuiește prin naștere de prunci, spune Sfântul Apostol Pavel (ITim., 2, 15).

       Candidații odrăsliți în familia creștină sunt elemente de recrutare și membri prezumptivi ai împărăției Cerurilor. Pe părinții creștini, Apostolii îi îndatorează să-și crească copiii „în învățătura și cercetarea Domnului” (Ef.6, 4), autoritatea lor față de propriile odrasle nefiind îngăduit să degenereze niciodată în acte de bruscare și brutalizare corporală (și cu atât mai puțin în acte de tortură sufletească).

       În concepția Apostolului cei doi soți erau socotiți ca egali laolaltă, căci unirea lor strânsă prin dragoste, așa cum o concepea Apostolul (Ef.5, 31), nu mai lasă loc pentru inferior și superior.

       Când Apostolul a permis bărbaților să aibă o astfel de comportare față de soțiile lor, el a obligat mai întâi pe femeie să se arate demnă de soțul său și prin virtuțile sale și prin întreaga sa comportare, să merite dragostea și prețuirea soțului său. Pentru aceasta, el cere femeilor să fie supuse soților și „să-și iubească bărbații”; „să fie înfrânate, curate, gospodine, bune, plecate bărbaților”(Tit. 2, 4-5).

       Apostolul le mai cerea femeilor să nu fie vanitoase, râvnind după podoabe externe, „împodobindu-se cu împletiturile părului, sau cu aur, sau cu mărgăritare, sau cu haine scumpe”, pentru a plăcea bărbaților; și să se îmbrace cuviincios, „împodobindu-se cu fapte bune, precum se cuvine unor femei care s-au dăruit evlaviei” (I Tim. 2, 9-10).

       Dumnezeu le-a rezervat femeilor, însă, unul din rolurile cele mai importante, ca prin mijlocirea lor să se perpetueze neamul omenesc. Lor le-a rezervat Dumnezeu rolul sublim de a fi mame, împodobite în haina smereniei și cu virtuțile credinței, ale dragostei și ale sfințeniei (ITim.2, 15); prin aceasta ele se fac demne nu numai de iubirea și prețuirea soților, ci își asigură și în același timp mântuirea.

       Apostolul Pavel face deseori referire la instituția căsătoriei, la membrii familiei și la raporturile dintre ei.

       Apostolul neamurilor își întemeiază învățătura pe cea a Sfintei Scripturi a Vechiului Testament și cea a Evangheliei, recunoscând întemeierea divină a căsătoriei și a familiei.

       Indisolubilitatea căsătoriei este și la Apostolul Pavel indiscutabil, cei care s-au despărțit având, după porunca Domnului, doar două posibilități: fie să se împace, fie să rămână așa, dar fără să se căsătorească (ICor.7, 10-11).

       Numai moartea desface această legătură: „Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăiește bărbatul ei, iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul”(Icor.7, 39). În alt loc el zice: „Căci femeia măritată e legată prin lege de bărbatul său atâta timp cât el trăiește; iar dacă i-a murit bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului. Deci, trăindu-i bărbatul, se va numi adulteră dacă va fi cu alt bărbat; iar dacă i-a murit bărbatul este liberă față de lege, ca să nu fie adulteră, luând un alt bărbat” (Rom.7, 2-3).

       Scopurile căsătoriei sunt, după Sfântul Apostol Pavel, atât nașterea de prunci și iubirea și într-ajutorarea reciprocă a soților, cât și potolirea poftelor, ea fiind ca un remediu împotriva concupiscenței: „Dar din cauza desfrânării….” (ICor.7, 2-3).

       Omul este chemat de a fi mădular tainic al lui Hristos și nu trebuie să fie mădular al unei „desfrânări. (ICor.6, 15), pentru că trupul trebuie să fie sălaș al Sfântului Duh (ICor.6, 19), păstrându-și astfel vasul său în sfințenie și cinste” (ITes.4, 7-8).

       Raporturile dintre bărbat și femeie, în familie, se întemeiază prin iubire. Numai iubirea reciprocă face posibilă înțelegerea deplină a locului și a rolului fiecăruia dintre cei doi în unitatea familiei. Hristos este cel care restaurează egalitatea dintre soț și soție (Gal.3, 28). În cadrul acestei egalități fiecare dintre ei are drepturi și responsabilități reciproce (ICor. 7, 3-4; Efeseni 5, 25; 28, 33). „Fiecare persoană este un centru de energie și de putere, dar și un mediu care primește putere și energie dinafară. În căsătorie, soții se împărtășesc unul de puterile celuilalt, de darurile și virtuțile celuilalt”, în așa măsură încât același apostol afirmă că „bărbatul necredincios se sfințește prin femeia necredincioasă și femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios” (Cor.7, 14). Darurile și calitățile unuia se comunică celuilalt pe altarul familiei. Întâietatea bărbatului în familie nu este o supremație despotică, ci este o întâietate a iubirii jertfelnice: „Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit pe Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5, 25) și este o supunere plină de aceeași iubire, „prin care femeia recunoaște bărbatului rolul conducător și ocrotitor al lui întregii familii, precum și capacitatea acestuia de a se jertfi primul pentru binele familiei”.

       Aceeași învățătură se află și în concepția Sfântului Apostol Petru, care sfătuiește pe femei să se supună bărbaților lor, având o comportare ireproșabilă în familie și societate (IPetru, 3, 5-6), iar bărbaților le spune: „ Voi, bărbaților, de asemenea, trăiți înțelepțește cu femeile voastre, ca fiind făpturi mai slabe, și făceți-le parte de cinste, ca unora care, împreună cu voi sunt moștenitoare ale harului vieții.” (I Petru 3, 7)

       Caracterul de taină al căsătoriei este exprimat atât înălțător de Sfântul Apostol Pavel în capitolul 5 din Efeseni (v.22-23) unde printre altele spune: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică.”

       Sfântul Ioan Gură de Aur, referitor la aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel, spune că Hristos s-a împreună-pogorât cu Biserica Sa. Taina este, deci, legată și de întruparea Mântuitorului, dar și de realitatea căsătoriei. Nunta, în viziunea Sfântului Ioan Hrisostom, este o comuniune de viețuire, adică cei doi sunt părtași aceleiași viețuiri, care este viața în Hristos. Un singur lucru este al femeii, spune Sfântul Hrisostom: „Să păstreze cele adunate, să păzească ceea ce intră în casă, să se îngrijească de gospodărie”

       Viața noastră obișnuiește să aibă două laturi: una publică și alta privată, Dumnezeu deosebindu-le, a hărăzit femeii cârmuirea, în sensul de a sta în fruntea casei. De unde vine și denumirea de „doamnă”, cuvânt provenit din latinescul „domina”, care era soția stăpânului casei și se bucura de mare cinste. Iar bărbaților toate treburile civile, cele din piață, de la tribunal, de conducere, din armată, de la tribunal și toate cele: „Căci femeia nu poate ține lancea, nici să sloboadă săgeți, dar poate să țină fusul și să țeasă pânză și toate celelalte din casă să le pună cu bună rânduială”.

       Făcând o comparație cu lumea de azi observăm că femeile poftesc fără discernământ să conducă o societate de tip patriarhal și nu să-și descopere vocația proprie prin care ar putea ajuta mult mai mult pe bărbați să dărâme sistemul social – greșit din multe puncte de vedere, construit chiar de ei. După cum se observă, Sfântul Hrisostom prezintă sfera de acțiune a bărbatului în paralelism strict cu cea a femeii, referindu-se la aceeași capacitate naturală. El afirmă că o femeie nu poate să orânduiască bine averile obștești, dar poate să-și crească bine copiii, care sunt cea mai mare avere. Nu că femeia nu ar putea să guverneze, căci ea își exercită capacitățile de guvernare asupra copiilor, iar bărbatul asupra treburilor obștești. Nu există diferență între rațiunile celor două tipuri de cârmuire, ci doar între modurile lor de manifestare. Iar în ascetică, adică în efortul nostru de a ajunge de la chip la asemănare, singurul lucru cu adevărat important în viața această nu este chipul sub care se lucrează o virtute, care ține de personalitatea fiecăruia, ci în ce măsură ea activează toate potențele chipului spre a ajunge la asemănare cu Hristos. Idealul cuplului este asemănarea cu Hristos, căci pe ei nimic nu-i poate desparte, dacă îl au pe Mântuitorul în mijlocul lor. El este cel care îi ține prin binecuvântarea căsătoriei și prin harul dăruit de Hristos la Taina Cununiei. Femeia și bărbatul, dacă au credință și-L iubesc pe Hristos , nu mai au nevoie de nimic, căci respectul și încrederea vin de la sine, pentru că Hristos este esența iubirii. Pentru o lume neduhovnicească contează aspectul exterior al lucrurilor și de aici și aparenta inegalitate între bărbat și femeie, despre nepotrivirea dintre cei doi, cum auzim și astăzi; de exemplu printre tineri se aude această frază: a nepotrivirii din punct de vedere sexual. Nu există așa ceva!Ceea ce lipsește la cei doi este comunicarea, dialogul și nu nepotrivirea de sex, lipsind astfel viața în Hristos. Păcatul, în sensul lui ontologic de abatere a puterilor firești de la scopul pentru care au fost create de Dumnezeu, este cel care aduce inegalitate și nu ierarhiile, care țin de diversitatea creației și nu de raporturile juridice de subordonare.

       În viziunea Sântului Ioan Gură de Aur, autoritatea care însoțește conducerea treburilor familiale este în mod real, împărțită în cel mai înalt grad, soția fiind „a doua putere, al doilea împărat al casei căruia îi lipsește doar coroana”. El definește căsătoria drept „acea stare potrivit căreia există și egalitate și libertate, iar supunerea este ușoară. Dacă cel ce conduce în Biserică are colaboratori care se află sub autoritatea lui, tot astfel și bărbatul are un colaborator, anume pe soția lui.” Prin urmare, soția este a doua putere în familie, având doar ceva mai puțină autoritate decât soțul ei, care conduce treburile familiare în strânsă legătură cu ea.

       Un soț înzestrat cu înțelepciune va dori întotdeauna să se sfătuiască cu soția lui înainte de a lua o hotărâre, beneficiind astfel de chibzuința ei; se vor învăța astfel unul pe celălalt și se vor stimula unul pe celălalt pe tărâm spiritual, după cum vor vedea în cele ce urmează. În ceea ce privește conducerea căsătoriei, Sfântul Părinte considera că soția este aceea care trebuie să fie la cârmă, în timp ce soțul, conștient că este mai puțin apt decât ea în acest domeniu și că nu are experiența necesară rezolvării problemelor gospodărești, trebuie să fie foarte recunoscător că ea este cea care conduce, și nu el; lui îi revine, desigur, responsabilitatea de a veghea la bunul mers al lucrurilor, în ansamblul lor.

       Pentru Sfântul Ioan Hrisostom, soții și soțiile trebuie să se supună unul altuia în trei domenii specifice: în domeniul educației și zidirii spirituale reciproce, în relațiile lor intime și în atitudinile lor față de bunurile comune.

       Eliberând omul din egoismul său, El întărește legătura căsătoriei dintre bărbat și femeie și o înalță din ordinea naturii în ordinea harului, făcându-l pe om capabil să se realizeze în întregime după voia lui Dumnezeu.

       Prin jertfa și învierea Sa, Hristos se dăruiește ca Mântuitor al omenirii pe care și-o unește ca Trup al Său în Biserică, mireasa Sa (Fapte XX, 28; Efeseni V, 23-27). În jertfa și învierea Domnului se manifestă în întregime planul pe care Dumnezeu l-a imprimat căsătoriei de la Creație, acela de a fi în Hristos o legătură icoană concretă a legăturii dintre Hristos și Biserică (Efeseni V, 32), deci o Taină, iar familia ce rodește din ea să fie o imagine miniaturală a Bisericii. Așa se explică faptul că de câteva ori în Noul Testament, familia creștină este denumită cu termenul de „biserică” (Romani XVI, 5; I Cor. XVI, 19).

       Prin crucea și învierea lui Hristos și harul Său izvorât din acestea, familia creștină și Biserica sunt legate indisolubil și se susțin reciproc. Harul lui Hristos le dă o inimă nouă și-i face pe bărbat și pe femeie să se iubească așa cum Hristos ne-a iubit pe noi. Prin credință și prin har dragostea conjugală este transfigurată și devine filantropia conjugală.

       Căsătoria, cu roada ei firească, familia, este o mare Taină (Efeseni V, 32). Ea are ceva unic, căci este vorba despre o relație umană specifică oamenilor, care o face să se deosebească de orice altă formă de grupare omenească (Matei XIX, 10-11).

       Familia a exercitat o influență capitală asupra comunității creștine primare. Cea dintâi formă de cult a fost cultul în familie (Fapte X, 18-26; I Cor. XVI, 19).

       Sfântul Apostol Pavel a avut în familia lui Acvila și Priscila un ajutor misionar de prim ordin. Acvila era un iudeu din Pont, care emigrase la Roma. Priscila, soția lui, era, probabil, de origine romană. Din cauza Edictului lui Claudius (49/50) care interzicea evreilor să rămână în capitala imperiului, Acvila și Priscila au părăsit Roma și s-au așezat în Corint (Fapte XVIII, 1-2) unde-i întâlnește Pavel, care se asociază cu ei, devenind nu numai tovarăș de meserie, ci și colaboratori direcți în lucrarea misionară (Fapte XVIII, 3, 24, 26).

       În Epistola sa către Romani, Pavel scrie aceste cuvinte despre Acvila și Priscila: „Îmbrățișați pe Priscila și pe Acvila, tovarășii mei de lucru în Hristos, care și-au riscat viața ca să-mi salveze viața și cărora nu numai eu le mulțumesc, ci și toate Bisericile dintre neamuri. Îmbrățișați și Biserica din casa lor.” (Romani XVI, 3-5).

       Legea cea nouă împlinește scopurile căsătoriei formulate în legea veche întrucât dorința naturală a omului de a-și perpetua dăinuirea prin dobândirea de fii, este împlinită prin siguranța învierii.

       În Noul Testament nu există nici un text care să considere nașterea și creșterea pruncilor drept scopul primordial al căsătoriei. Nașterea de prunci poate fi mijloc prin care omul se poate mântui numai în măsura în care ea se înfăptuiește „în credință, în dragoste și în sfințenie” (I Timotei II, 15).

       Nu nașterea de prunci sfințește prin sine, ci ea s-ar fi de dorit să aibă loc, să se producă într-un mediu familial în care sfințenia să fie preocuparea membrilor ei. Ea are însemnătate în procesul de mântuire a omului atunci când contribuie la creșterea gradului de generozitate și de jertfelnicie a cuplului conjugal.

       După Sfântul Ioan Gură de Aur, scopul căsătoriei omului, este și nașterea de prunci, dar, mult mai mult, scopul căsătoriei este evitarea desfrâului, deci „înfrânarea”.

       A vedea scopul primordial al căsătoriei nașterea și creșterea pruncilor, ar însemna să limităm căsătoria la legăturile trupești dintre soți. Nașterea și creșterea pruncilor constituie unul din obiectivele și roadele de dorit ale familiei, dar nu scopul primordial pentru că, în acest caz, cuplurile care nu au copii nu-și realizează scopul pentru care s-au constituit. Cu siguranță ei se mântuiesc dacă dovedesc o viață cu adevărat creștină.

       Un alt scop al căsătoriei îl constituie într-ajutorarea reciprocă a soților în tot ceea ce are legătură cu sarcinile și grijile familiei. Acesta se referă la întrajutorarea soților, responsabilitatea unuia față de celălalt, dezvoltarea și maturizarea relației de cunoaștere și de iubire, care în familie unește pe cei doi soți și mai mult decât la începutul căsniciei.

       Deoarece căsătoria este prin natura ei dăruire totală a unei persoane alteia, și invers, fiecare dintre cele două persoane va avea un drept și o responsabilitate față de cealaltă. Pentru aceasta, Sfântul Apostol Pavel spunea că: „Soția nu mai este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul; asemenea, nici bărbatul nu mai este stăpân pe trupul său, ci femeia” (I Corinteni VII, 4).

       În căsătorie, soții se împărtășesc unul de puterile celuilalt, de darurile și virtuțile celuilalt în așa măsură încât același apostol afirmă că „bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios” (I Corinteni VII, 14).

       Darurile și calitățile unuia se comunică celuilalt pe altarul familiei. În această dăruire reciprocă în care bucuria de celălalt nu exclude sacrificiul pentru el, se împlinește căsătoria ca taină și dar al lui Dumnezeu.

       Înfăptuirea unor asemenea relații în interiorul căsătoriei dovedește că ea este și trebuie să fie mediul în care se reflectă relațiile intratrinitare sau instituția omenească în care relațiile ce o statornicesc simbolizează relațiile intratrinitare.

       În Sfânta Scriptură, este adevărat, nu găsim cuvântul familie. În loc de familie este folosit cuvântul casă. Însuși Mântuitorul se exprimă în felul acesta. Vorbind despre familia lui Zaheu vameșul, spune: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Luca XIX, 9). Sau Sfântul Luca, în Faptele Apostolilor, zice: „Corneliu era cucernic și temător de Dumnezeu cu toată casa lui” (Fapte X, 2).

       Familia, casa, se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura de bunăvoie și pentru toată viața dintre un bărbat și o femeie. În spiritul învățăturii creștine, însușirile ființiale ale căsătoriei creștine sunt: unitatea, trăinicia, sfințenia și egalitatea între soți.

       Scopul căsătoriei este înmulțirea neamului omenesc, ajutorul reciproc, evitarea desfrânării și mai ales comuniunea întru iubire a celor doi care își transmit reciproc darurile specifice fiecăruia.

       Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască, este prima alcătuire de viață obștească din care cresc toate celelalte forme de viață socială. Aici se naște copilul plăpând și neputincios pecetluind dragostea celor doi părinți.

       Unitatea dintre bărbat și femeie nu este numai o unitate fiziologică, ci și spirituală, o unitate prin iubire, care sporește prin nașterea de prunci și prin responsabilitatea față de lume după porunca dată de Dumnezeu primilor oameni. Copiii născuți și crescuți după voia lui Dumnezeu sporesc comuniunea dintre soți și deschid familia spre societate, fiindcă familia are nevoie de societate pentru educarea și pregătirea profesională a copiilor ei. Punerea cununiilor pe capetele mirilor arată că aceștia, cu ajutorul lui Dumnezeu, au ieșit de sub ocrotirea și grija părinților, au primit răspunderea comună pentru familia lor și pentru copiii lor în viitor.

       Dumnezeu „pe toate le-a făcut bune foarte” (Facere I, 31). Bărbatul simte o atracție firească față de femeie și femeia spre bărbat. Dacă nu ar fi existat această atracție, niciodată nimeni nu s-ar fi încumetat să facă familie, ci s-ar fi gândit la greutățile pe care le-ar fi întâmpinat mai târziu cu creșterea copiilor și nu ar fi hotărât să pornească pe această cale.

       Legătura dintre bărbat și femeie este foarte importantă pentru că, din unirea lor rezultă aducerea altor oameni la existență. Iar unirea prin care se aduce la existență alt om nu este numai trupească, căci trupul nu e despărțit de suflet. Deci există o legătură deosebită între un bărbat și o femeie, pentru a dezvolta între ei o unitate de cuget și simțiri, care să dea naștere unui alt om, dar și să dea copilului o creștere unitară.

       Fiecare se depășește în ceea ce e trupesc prin unirea cu celălalt, dar ei se depășesc nu numai având în vedere copilul adus prin ei la existență, ci și împlinind o răspundere accentuată a unuia față de celălalt.

       În răspunderea pentru copii, părinții simt răspunderea, recunoștința și îndemnul la rugăciune în fața lui Dumnezeu. Fiindcă El îi face părinți ai copiilor lor, pentru că nașterea copiilor se află în lucrarea și puterea lui Dumnezeu. Copiii sunt ai părinților, dar le sunt dați și de Dumnezeu, ca o legătură între ei, de cerere comună către Dumnezeu. Omul n-ar reuși să aibă pe un altul ca un tu unit permanent cu eul său, dacă nu ar avea pe un al treilea într-o răspundere comună.

       Copiii trebuie să existe acolo unde este iubire. Nașterea de prunci este, deci, unul din scopurile căsătoriei. Se cuvine, însă, ca soții să aibă în vedere nu numai nașterea, ci și renașterea ființei și unirii lor cu Hristos prin creșterea și desăvârșirea soților în iubire.

       Spiritualitatea iubirii dintre soți e posibilă prin arătarea ei comună față de un alt om, față de un al treilea, față de copil. Bucuria fiecăruia față de copil devine astfel mai mare, și, în același timp, se spiritualizează. În această deschidere spre copil e dată și necesitatea deschiderii spre ceilalți oameni. Aceasta le ajută, de asemenea, celor doi să spiritualizeze iubirea.

       Familia este prima alcătuire de viață obștească și sâmburele din care cresc toate celelalte forme de viață socială. Ea este mediul cel mai prielnic pentru nașterea, dezvoltarea și desăvârșirea ființei umane.

       Dintru început, Dumnezeu a arătat multă purtare de grijă față de bărbat și femeie: „Femeia să stea cu bărbatul în același cuget”(Sirah 40, 23); „femeia întru toate să se înțeleagă bine cu bărbatul” (Sirah 25, 2). Și vorbind despre amândoi ca despre unul a zis: „După chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femei” (Fac.1, 27); iar Sfântul Apostol Pavel a zis: „Nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Gal.3, 28). Împlinirea unuia prin altul se poate realiza numai întru și împreună cu Dumnezeu.

       Supunerea femeii față de bărbat nu trebuie să fie una de inferioritate, ci una de egalitate. Prin bărbat, femeia se supune Domnului, nu bărbatului, sau poate avea și alt înțeles, și anume, că atunci când te supui bărbatului să fie convinsă că slujește Domnului. Responsabilitatea iubirii o au amândoi partenerii, dar fiecare este conducător de pe poziția rânduită lui. Cu alte cuvinte, nu se poate spune că doar bărbatul este convingător, ci acest lucru îl face cu ajutorul femeii. După cum și Hristos nu conduce Biserica fără conlucrarea de bunăvoie. Adevărata dimensiune a femeii față de bărbat se realizează numai în supunerea amândurora lui Hristos.

       Sfântul Hrisostom ne îndeamnă spunând că „dacă vrei să ți se supună femeia precum Biserica, lui Hristos, ai și tu grijă de ea, după cum Hristos a avut grijă de Biserica Sa, chiar dacă trebuie să-ți dai sufletul pentru ea, să fii tăiat în mii de bucăți.”

       Sfântul Apostol Pavel cere iubirea până la sacrificiu (Efes.5, 25).

       Femeia trebuie iubită chiar dacă te privește d sus, chiar dacă este supărată, de o vezi disprețuindu-te, poate fi adusă la picioarele tale dacă ai multă purtare de grijă, dragoste și bunăvoință. Dragostea arde, diminuează tot răul dintre cei doi, pentru că Dumnezeu este dragoste, este iubire supremă. Femeia nu trebuie să fie supusă de frică, ci din iubire. Ea nu trebuie să fie slugă, ci liberă și atunci când face ceva, să o facă din dragoste: „S-a dat pe sine pentru ea, ca s-o curățească și s-o sfințească” (Efes.5, 25-26).

       Bărbatul trebuie să-și iubească femeia până la sacrificiu, asemenea și femeia. Bărbatul are datoria să-și sfințească familia sa, având exemplu pe Hristos, chiar dacă ea are anumite greșeli, căci și ea este făptură a lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă: „N-o lăuda pentru frumusețea ei! Căci atât lauda, cât și ura și dragostea (care se ivesc din pricina frumuseții din afară) țin de sufletele neînfrânate. Caută frumusețea sufletului! Urmează Mirelui Bisericii! Frumusețea din afară este plină de fală și de multă nebunie și te aruncă în gelozie și adeseori te face să bănuiești lucruri necuviincioase. Dar tu zici că dragostea aceasta îți dă plăcere? O lună sau două sau cel mult un an, și mai departe nu! Iar apoi minunea se veștejește după obișnuința îndelungată cu ea. Iar cele care au fost acoperite de frumusețe rămân mândria, lipsa de minte, disprețul. Dar în cazul celei sufletești nu e așa. Ci dragostea întemeiată pe frumusețe sufletească odată începută, rămâne cu tărie, fiindcă e vorba de frumusețea sufletului și nu a trupului.”

       Noi trebuie să căutăm acel gen de fete care trebuie să fie frumoasă pentru Dumnezeu și nu pentru noi. Să căutăm la femeie bogăția sufletească, și atunci pe celelalte le vom găsi cu ușurință.

       Primul model de asemănare după care se trăiește iubirea dintre cei doi a fost Hristos și Biserica, apoi omul și trupul său și acum, despărțirea omului de cei prin care a primit viață și lipirea de femeie spre împlinirea trupurilor în nașterea de prunci. Așadar, familia este matcă pentru împărăția lui Dumnezeu în legea harului. Câtă dragostea ar avea cineva de sine, atâta dorește Dumnezeu să aibă bărbatul către femeie. Taina căsătoriei este legată de Taina Sfintei Treimi, căci nunta este o prefigurare a tainei întrupării lui Hristos. Bărbatul are datoria să-și iubească soția, să-i ofere dragoste, dar și ea are datoria să-l asculte. Nu este vorba de o robie a femeii, ci de o armonizare a femeii cu bărbatul, prin supunerea reciprocă lui Hristos. Așa cum într-o casă nu pot fi două capuri, ci unul singur, căci astfel ar apărea dezbinare, unul dintre ei trebuie să se supună, și aceea este femeia, căci capul este bărbatul, iar femeia este trupul, și trupul trebuie să asculte de bărbat. Iar capul trebuie să aibă toată simțirea caldă pentru trup. „Femeia, deși pare că este în pierdere, prin aceea că a fost rânduită să se supună și să aibă frică de bărbat, de fapt, ea este în câștig, căci ceea ce este mai greu și mai important – iubirea, cade pe umerii bărbatului”.

       Aceasta este o taină care se experimentează, nu se explică. Ca să putem înțelege căsătoria trebuie să fim oameni duhovnicești, în caz contrar o transformăm într-o militărie și nu mai este plăcut înaintea lui Dumnezeu, căci starea duhovnicească a nunții ține de legătura intimă a celor doi cu Dumnezeu. Trebuie afirmat că Sfântul Apostol Pavel nu vorbește despre o frică în sens de teamă, ci o frică ce se cuvine unei femei libere, căci ea nu este o slugă. Dacă bărbatul o face să aibă frică în sens trupesc, ea îl va urî și nu face altceva decât să-i necinstească trupul. Dacă în lumea păgână, bărbatul era despotul femeii și avea puteri aproape nelimitate asupra soției, copiilor și sclavilor, nu era urmărit de lege în caz de adulter. În familia creștină, soții devin egali în fața lui Dumnezeu. Femeia este chemată la mântuire ca și bărbatul, participând și ea la aceeași credință, la aceeași viață a harului și la aceeași moștenire veșnică. Unirea liber consimțită dintre bărbat și femeie prin căsătorie este o icoană a unirii tainice dintre Hristos și Biserică, de aceea ea stă sub acțiunea sfințitoare a harului divin (Efes.5, 22-27). <<Familia născută prin taina nunții este în mic ceea ce este Biserica în mare>>, de aceea, același duh trebuie să domnească în familie ca și în Biserică, duh care se caracterizează mai întâi, prin dragoste reciprocă între soț și soție (I Cor. 7, 3).

       Apostolul neamurilor îndeamnă stăruitor pe soți să aibă o dragoste jertfelnică (Efes.5, 26). El spune că este ceva firesc în viață de a ne îngriji trupul, hrănindu-l, încălzindu-l, etc., dar tot atât de firesc este ca soțul să-și iubească soția (Efes.5, 28-29). Această iubire a bărbatului către soție trebuie să se manifeste printr-o continuă lucrare de îngrijire și ocrotire a acesteia. Și în familie, ca și în societate, există un principiu ierarhic. Potrivit acestui principiu, în familie rolul de conducere revine bărbatului. De aceea, Pavel se adresează femeilor să se supună și să asculte de bărbatul lor (Efes.5, 24-33). Această supunere nu înjosește și nu știrbește cu nimic egalitatea dintre cei doi soți; ea izvorăște atât din dragostea pe care și soția o datorează soțului, cât și din însăși construcția ei mai deosebită; femeia nu poate duce poverile pe care le duce bărbatul.

       Sfântul Ioan Hrisostom se adresează ambilor soți într-un mod cu totul demn de luat în seama: „Așadar, când femeia se supune, să nu fii stăpân absolut, nici tu, atunci când bărbatul te iubește, să nu fii îngâmfată. Nici dragostea bărbatului să nu semețească pe femeie, și nici supunerea femeii să nu îngâmfe pe bărbat”

       Cei doi trebuie să se armonizeze atât de fin și amănunțit, încât fiecare mișcare a inimii, a trupului, a întregii lor ființe să fie o singură mișcare. Cu cât ei sunt mai înduhovniciți, mai apropiați de Dumnezeu, de Biserică, unde este Capul, Hristos, lucrurile vor merge mai bine și viața le va fi binecuvântată, și harul lui Dumnezeu va lucra cu ei și în ei. Este esențial ca cei doi să aibă același puls, același ritm – ritmul lui Hristos, altfel nu vor putea merge împreună la Hristos. Cei doi trebuie să aibă același program duhovnicesc și strict, aceleași năzuințe și dorire ideală de despătimire. Nici un motiv, ca de exemplu carieră, poziție socială, bani, pofte, nevoia de relaxare nu pot fi mai presus de viața duhovnicească a cuplului, căci astfel se distruge. Dacă, de exemplu, un general este strâns unit cu oastea, nu poate intra vreo vrajbă de nicăieri, așa și când bărbatul, femeia și copiii se îngrijesc de aceleași lucruri, multă înțelegere și armonie se revarsă în familie. Iar dacă un membru al familiei este rău, distruge toată armonia familiei. Deși pare paradoxal, dacă ne gândim la pretinsul „misoginism” al Sfinților Părinți, rolul femeii este absolut esențial în bunul demers al familiei.

       Sfântul Ioan Gură de Aur spune că femeia este cheia păcii în familie, deși greul cade pe umerii bărbatului. Există o ierarhie și o întrepătrundere între cei doi, o reciprocitate, este o mare taină ce se cuvine descoperită cu multă smerenie și frică. Tainele duhovnicești, fie că sunt ale pustnicilor, fie ale familiei, se trăiesc și se descoperă în Duhul Sfânt. Nu se discută, cel mult se pot oferi informații. E bine ca fiecare să facă ce ține de răspunderea sa, având toți un singur scop: unitatea în familie.

       Sfântul Ioan Hrisostom explică versetul 22 de la Efeseni, capitolul 5 astfel: „Dacă vom disprețui banii și lucrurile pământești, dacă vom privi la un singur lucru, anume la virtutea sufletului, dacă vom avea frică de Dumnezeu înaintea ochilor, se realizează acest gen de iubire, înțelegere și armonie duhovnicească”.

       Acesta este singurul mod prin care fiecare dintre cei doi poate să-și facă datoria proprie, și aceea de a se desprinde de lume cu toată ființa și de a se lipi de Dumnezeu. Orice încercare psihologizantă de conviețuire a celor doi e sortită eșecului, căci patimile din fiecare nu-i vor da pace să-l iubească cu adevărat pe celălalt. Atât bărbatul, cât și femeia trebuie să se respecte reciproc, ca și cum Dumnezeu ar fi de față. Sfântul Ioan Hrisostom spune: „Nici un credincios să nu-l învinovățească pe bărbat pe nedrept din pricina femeii. Însă nici bărbatul să nu creadă orice și oricum împotriva femeii, și nici femeia să pună la cale veniri și plecări din casă, doar așa, pur și simplu. Dar nici bărbatul, nici el, să nu dea vreo pricină de bănuială femeii”.

       Atât bărbatul, cât și femeia trebuie să fie echilibrați în toate acțiunile lor, ca să nu dea unul altuia de bănuială. Dacă femeia îl învinovățește pe bărbat, o face din prea multă iubire pe care trebuie să și-o stăpânească, iar bărbatul să nu se poarte urât cu ea. Face aceste acte de gelozie tocmai pentru că îi este teamă să nu-i fure cineva liniștea căminului sau să sape la temelia căsniciei sale. Femeii îi este dat nu ca să se răzvrătească cu bărbatul ei, ci ca să aibă încredere în el, să-l mângâie și să-l încurajeze. Bărbatul are datoria să nu ridice mâna asupra ei, ci s-o învețe și s-o mângâie cu duhul blândeții, gândindu-se că este mădular al trupului său. Din seara în care o ia, în patul lor de căsnicie, el trebuie să o învețe întreaga înțelepciune, blândețea, cum să viețuiască cu cuviință și respect, surpând dintru început poftirea bunurilor lumii acesteia.

       Cheia educației este exemplul personal și mai ales stăruința în viața duhovnicească. Cel care îl educă pe celălalt nu trebuie să admită nici o abatere de la legea duhovnicească, nici o concesie a duhului lumesc, decât în cazul când a chibzuit îndelung și cu multă rugăciune. Modul de a fi sobru și adunat lăuntric să nu se înțeleagă în sensul de ursuz și închis, această manifestare va avea în timp influențe benefice asupra partenerului. Cu cât bărbatul este statornic și cumpătat, cu atât femeia va fi supusă și va avea multă sfială. Condiție necesară ca bărbatul să-și poată învăța femeia este harul Duhului Sfânt. Și în tot ceea ce el o povățuiește trebuie să folosească dragostea. „Pe multe aș fi putut să le iau de nevastă, și mai bogate și de neam strălucit, dar te-am ales pe tine și am fost îndrăgostit de felul tău de a fi, de buna cuviința ta, de blândețea și de întreaga ta înțelepciune”.

       Cu alte cuvinte, trebuie ca cei doi să înțeleagă că trebuie să înfăptuiască prin lucrare și nu doar la nivel intelectual, maximalitatea învățăturii lui Hristos. Este neapărat de trebuință acceptul lăuntric al celor doi.

       Trebuie să observăm când este momentul și să acționăm delicat la tot ce se întâmplă cu celălalt, la toate aspectele personalității sale, să observă, care sunt lucrurile care îi fac plăcere și bucurie și pornind de la acelea, să-i vorbim și să-l modelăm după Hristos. Modelarea se face cu multă atenție și dragoste, intrând în relație intimă cu el. Dar această răbdare și delicatețe nu o poate avea oricine, ci numai acela care își iubește dumnezeiește, în Duhul Sfânt, aproapele.

       Rugăciunea către Dumnezeu și îndemnul către partener trebuie împlinite prin lucrarea celor cerute prin rugăciune și prin a fi exemplu pentru celălalt cu fapta. Căsătoria este o taină atât pentru veacul acesta, cât și pentru veacul viitor. „Arată-ți unirea ta cu ea, punându-te de multe ori la dispoziția ei și dorind mai bine să stai pentru ea acasă, decât să te duci în piață. Și prețuiește-o mai mult decât pe toți prietenii tăi și decât copiii ce-i ai de la ea și chiar și pe aceștia să-i iubești, pentru că o iubești pe ea. Dacă face ceva bun, laud-o și te minunează de ea. Dacă face ceva nelalocul lui și aceasta se întâmplă din pricina tinereții și a neîndemânării ei, îndeamn-o și adu-i iar aminte. În tot timpul, defăimează în fața ei banii și luxul și dezvăluie-i frumusețea cumințeniei și a cuviinței și învaț-o neîncetat cele ce-i sunt de folos.”

       Căsătoria trebuie făcută cu un singur scop: dobândirea împreună a împărăției veșnice. Niciodată, cei doi tineri căsătoriți nu trebuie să-și reproșeze unul altuia că un anumit lucru este al lor, căci ei nu mai sunt singuri, ci sunt un singur trup. Femeia este cheia căminului și o avem așa cum o modelăm. De cele mai multe ori, bărbații sunt cei vinovați dacă nu merg bine treburile familiei. Modelarea celor din jur ține de imprimarea în noi înșine, în mod practic, a unui ritm de viață duhovnicească. Dacă vom avea acest program duhovnicesc pe care să-l ținem cu acrivie în duhul dragostei și nu al ritualismului, vom avea șanse să înțelegem această taină, care este căsătoria. Copilul are o neapărată nevoie de ajutorul neîncetat al părinților care, în această lucrare nu pot fi substituiți și nici întrecuți de nimeni.

       Copiii care reprezintă „fondul de aur al neamului”, sunt stimulente și puteri înnoitoare care sporesc potențialul natural uman, afectiv, energic și spiritual al poporului căruia îi aparțin, contribuind la regenerarea ființei noastre spirituale.

       Conștiința morală adevărată implică relația subiectului ei cu Dumnezeu și legea morală ca expresie a voinței lui Dumnezeu privind pe om în relația lui cu Dumnezeu și cu semenii, cu ajutorul căreia ea, conștiința morală, sfătuiește, oprește și judecă din punct de vedere moral faptele omului. Tema avorturilor constituie problema conștiinței morale a omenirii întregi, întrucât privește însăși viața omului, ca dar al lui Dumnezeu față de care fiecare este responsabil.

       Fătul are viața lui personală, este ființă omenească autonomă și persoană umană deplină, trăind și dezvoltându-se în dependență de mediul matern. Femeia însărcinată nu poate să dispună liber de făt, cum poate să dispun ă de orice parte a corpului ei. Fătul nu este un lucru sau un obiect, sau o simplă parte a corpului femeii, ci gena cu viață în evoluție întrepătrunsă cu viața celei însărcinate. Întreruperea sarcinii nu este dreptul aceleia care o poartă.

       Aceste atitudini care valorizează persoana umană în mod unilateral – recte trupul omului – își au originea în confuzia pe care teologia apuseană o face între transcendența lui Dumnezeu și absența Sa din creație.

       Biserica, cu întreaga ei învățătură dogmatică, morală și canonică, întemeiată pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, a fost în toate timpurile și toate locurile împotriva avortului ca teorie și ca practică, calificându-l drept crimă împotriva vieții umane, în rândul păcatelor strigătoare la cer, care diminuează și nimicește comuniunea săvârșitorilor acestora cu Dumnezeu.

       Binecuvântând căsătoria, ca legătură naturală între bărbat și femeie (Facere I, 28) și ridicând-o la rangul de taină (Matei XIX, 4-5; Ioan XXI, 11; Efeseni V, 31-32), Dumnezeu a arătat pe copii ca fiind mărturii personale ale acesteia. Dobândirea de copii a fost văzută încă din Vechiul Testament ca un dar prețios și ca o binecuvântare din partea lui Dumnezeu oamenilor (Facere XLVIII, 16; Deuteronom XXVIII, 44; Psalmul CXXVII, 2-6). Lipsa copiilor era socotită ca o pedeapsă cerească și ca o ocară (Facere XXX, 1-6; Isaia LIV, 1; Facere XXII, 30; Luca I, 14). Mântuitorul Iisus Hristos prețuiește pe copii ca fiind obiectele proniei divine, pe care nimeni nu are dreptul de a-i ocărî și de a-i disprețui (Matei XVIII, 1-14; Marcu X, 13).

       În rânduiala Sfintei Taine a cununiei se cuprind rugăciuni pentru rodnicia căsătoriei. Sfinții Părinți hotărăsc pedepse bisericești pentru cei ce predică înfrânarea de la procreare și socotesc virtute numai fecioria.

       Dar nu numai defăimarea căsătoriei este osândită, ci și îndeletnicirea cu practicarea mijloacelor de avort pentru întreruperea sarcinilor (can. 2 și 8 ale Sf. Vasile cel Mare, can. 33 al Sf. Ioan Postitorul). Sf. Vasile cel Mare consideră tot atât de vinovate pe femeile care suprimă fătul ca și pe cele care își părăsesc copiii, nu-i hrănesc, și-i expun milei publice.

       Fiind un act direct împotriva vieții umane, avortul în sine și diferitele practici și mijloace folosite în comiterea acestuia sunt cuprinse și interzise prin însăși porunca a 6-a a Decalogului: „Să nu ucizi” (Deuteronom V, 17).

       Nașterea și creșterea de prunci este un mijloc important pentru soți în înaintarea lor spre o unire sufletească tot mai adâncă și plenară. Este adevărat că Sfântul Ioan Gură de Aur declară o căsătorie ca fiind realizată fără nașterea de prunci, numai când pruncii lipsesc nu din voința soților, ci fără voia lor. Când însă nașterea de copii este evitat, fie prin abstinență, fie prin avorturi sau prin practici anticoncepționale sau chiar practici avortive, legătura între soți devine un simplu prilej de satisfacere a poftei trupești, ce trece astfel la pofte păcătoase.

       Omul este chipul lui Dumnezeu. Acesta (chipul) nu este înțeles ca o parte componentă adăugată ființei noastre, ci totalitatea ființei omenești este creată, plăsmuită „după chip”, deci „chipul” implică atât trupul, cât și sufletul. Orice acțiune umană îndreptată împotriva trupului vizează întreg compusul uman, psihosomatic. De aceea, spiritualitatea creștină vede păcatul (săvârșit în trup) ca act împotriva „chipului lui Dumnezeu” din om, a firii umane asumate de Dumnezeu prin întrupare, a Duhului Sfânt care sălășluiește în noi (I Cor. III, 16), cât și împotriva Bisericii în calitatea noastră de „mădulare ale trupului mistic al lui Hristos”.

       Familia creștină îi formează pe membrii ei prin căldura dragostei pe al cărei altar se aduce ca jertfă, prin excelență, dăruirea de sine. Nicăieri nu găsim resursele de răbdare, de iubire și de jertfelnicie ca le părinți.

       Educația copiilor trebuie să înceapă de la zămislirea lui în pântece, să continue pe perioada sarcinii și să sporească încontinuu, din ziua nașterii până la maturitatea totală a copilului.

       Copilul este ca și aluatul. Aluatul, cu cât este mai moale, cu atât se modelează mai ușor. Copilul, cu cât este mai mic, cu atât e mai ușor modelabil și educabil.

       Educația copiilor e educația primordială a părinților. Părinții care au eșuat în educarea copiilor lor sunt socotiți, de obicei, ratați în toate. Dacă ei și-au pus viața în slujba extinderii afacerilor și a înmulțirii banilor și averilor, dar nu au mușcat nici un deget pentru educarea elementară a copiilor lor, atunci înseamnă că nu numai nu le-au oferit nimic acestora, dar s-au mai și luptat și ostenit să-i facă niște leneși, niște neisprăviți și niște infractori. Dacă nu există educație corectă, atunci nimic altceva nu există.

       Disciplina trebuie să fie cu rost și să slujească dreptății. Scopul disciplinării copiilor este să-i învățăm ce este bine și ce este rău. Trebuie să-i facem pe copii să guste din bucuria întoarcerii fiului risipitor la tatăl, căci aceasta este imaginea propriei noastre relații cu Dumnezeu. Țelul pedagogic al părinților nu trebuie să fie frângerea voinței copilului, în așa fel încât să-i fie subordonată personalitatea.

       Ar fi de dorit ca părinții și profesorii de religie să nu uite că menirea lor principală este de a-i insufla copilului dragostea sinceră pentru Hristos și pentru Maica Domnului.

       Educația religioasă a copiilor se face în primul rând prin exemplul personal al părinților și al celor din jur, prin întreținerea în casă a unei atmosfere de dragoste și rugăciune.

       Familia este mediul evanghelic în care se pregătesc noi generații de membri ai Bisericii. Educația și instrucția creștină în cadrul familiei sunt esențiale pentru copii și pentru tineri. Îndrumarea duhovnicească și exemplul direct al părinților sunt de o importanță crucială. Părinții creștini sunt cei mai de seamă mijlocitori între creștini și lume. Căci prin ei se face îmbisericirea copiilor și a tinerilor și tot prin ei, aceștia sunt trimiși în lume ca ucenici ai lui Hristos.

       În ceea ce privește raporturile dintre părinți și copii, Vechiul Testament, prin Decalog, ne oferă porunca cinstirii părinților, formulată pozitiv: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie ție bie și să trăiești zile multe pe pământul pe care ți-l va da Domnul Dumnezeul tău” (Ieșire XX, 12). Ea cere imperativ fiilor respect și cinstire față de părinți și urmează imediat după poruncile care privesc îndatoririle religioase ale credinciosului față de Dumnezeu. Îndatorirea fiilor de a-și cinsti părinții cuprinde toată gama sentimentelor și faptelor: de la recunoștință la dragoste, la ajutorare, pe care urmașii le datorează celor ce i-au născut și i-au educat pentru viață.

       În strânsă legătură cu porunca a 5-a stau toate îndemnurile adresate fiilor de Sfânta Scriptură a Vechiului Testament: „Să cinstească fiecare pe tatăl său și pe mama sa” (Levitic XIX, 3) și să nu se poarte cu necuviință față de părinți, fapt pentru care erau pedepsiți (Levitic XX, 11; XVIII, 7-8; Deuteronom XXII, 30).

       Porunca cinstirii părinților nu s-a limitat însă numai la cadrul strict familial, ci s-a extins la o sferă mai largă a vieții sociale, încât, de la cinstirea părinților trupești, s-a trecut la cinstirea părinților spirituali, la respectarea învățăturilor, precum și a conducătorilor societății.

       Nașterea de prunci și întrajutorarea pot fi considerate scopuri primordiale numai într-o căsătorie încheiată mai degrabă în limitele natural-biologicului, într-o căsătorie constituită în afara Bisericii, nu și pentru o căsătorie creștină. Pentru creștin, se face în Hristos și în Biserică, aceasta conferindu-i caracterul de mare Taină (Efeseni V, 32). Sensul autentic și profund al căsătoriei, după Noul Testament, nu-l dă numai nașterea de prunci. Iubirea adevărată nu poate rămâne fără rod, dar rodul ei multiplu și variat, nu poate fi limitat doar la procreare.

       După învățătura Domnului nostru Iisus Hristos, părinții au cu mult mai mari îndatoriri față de copii, decât au copiii față de părinți. Copiii sunt avuția celui ce i-a făcut.

       În noua lume propovăduită de Hristos, în care va domni doar castitatea încrezătoare și drăgălășenia nevinovăției, copiii sunt icoana fericirilor de mâine.

       Copilul, care până atunci părea om „neîntreg”, e mai desăvârșit ca bărbatul. Bărbatul, care crede că a ajuns la deplinătatea vârstei și a sufletului său, va trebui să se întoarcă înapoi, să renunțe la bătrânețe, și să se întoarcă la anii copilăriei.

       Iisus Hristos vorbește cu copiii și îi iubește pentru că nevinovăția lor e mai puternică decât înțelepciunea ce se răsfrânge în vorbele întrețesute de raționamente.

       Copiii ajung în brațele lui Dumnezeu, fiindcă sunt cei mai aproape de El. Modul lor de a fi e cel mai iubit de Dumnezeu. Înțelepții îl înțeleg pe Dumnezeu ca pe o necesitate în explicarea lumii. Copiii Îl au ca pe un Tată de pe celălalt tărâm. Iată de ce copiii sunt în Adevăr, pe când înțelepții în afara Lui. Găsești ceva și cu mintea lor, numai dacă ai o inimă curată de copil. Aceasta te duce de-a dreptul în brațele Adevărului.

       Omul este o ființa sociabila, nu poate trai izolat. Conform constituției sale, se simte atras către semenii săi. După cum afirmă si Troplong/tom. I, pag.1-5: „Omul nu este născut, nici aruncat intr-o insula pustie spre a trai singur; solitudinea zdrobește inima sa, care simte trebuință si de a iubi si de a fi iubita, spre a ieși din aceasta izolare, omul nu poate găsi, asocia, mai onest, mai de încredere și mai de mângâiere decât în căsătorie. Ea, într-adevăr, ca o asociație de persoane cu simțire, inteligența si voința pune în comun tot ce omul are mai sacru, mai intim și mai plăcut. Din această asociație, prin căsătorie, se naște familia.”

       Căsătoria și familia reprezintă un adânc ocean purtat de valurile timpului trecut, de la prima pereche de oameni până astăzi. Este o lucrare între opera lui Dumnezeu și implicarea umană, o măsură a iubirii in ambele sensuri, între Creator și coroana creației, pe verticală, și între cei încununați, pe orizontală.

       Familia creștină, rânduită și binecuvântată de Dumnezeu încă din Rai, iar de la Hristos statornicită prin Sfânta Taină a Cununiei, nu este doar „celula de bază a societății”, ci este o comunitate de iubire care depășește veacul si viața trupească, împărtășindu-se din taina dumnezeieștii Treimi și împărtășindu-se in Biserică, fiind astfel locul de întâlnire al cerului cu pământul.

       Căsătoria și familia sunt obiecte ale purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru omul cel căzut, dar cu menirea de a asigura prin nașterea si creșterea pruncilor, după voia dumnezeiască, cetățeni ai cerului.

       Familia a existat de la început, de când a creat Dumnezeu omul ca bărbat și femeie. El a creat de fapt, familia ca fiind una din coordonatele esențiale ale umanității. Ea reflectă chipul lui Dumnezeu în om, asemenea comuniunii intratrinitare.

       Referindu-se la importanța pe care a primit-o căsătoria, în iconomia creștină, Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, zice: „Prin venirea în lume și lucrarea izbăvitoare și înnoitoare a Mântuitorului Iisus Hristos, această orânduială a fost ridicată pe o treaptă de sfințenie care face ca, de atunci, familia ce rodește din ea, să poată fi văzută ca o imagine a Bisericii.”

       Iubirea dintre cele două persoane se încununează cu iubire agapică ce unește cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, devenind astfel mădulare ale Bisericii vii cu adevărat și sfinte ale preasfântului trup al lui Hristos. Problema căsătoriei este o problemă „de viață”, luând această noțiune din urmă, „viață”, în cel mai larg înțeles posibil, cuprinzând și cerul și pământul, pentru că, privată prin prisma scopului său inițial, prin căsătorie, omul trebuie să stăpânească pământul și cerul și toate câte le făcuse Dumnezeu (Fac.II, 18), iar femeia trebuie să-i fie ajutor (Fac.II, 18), omului spre acest scop, iar scopul final al căsătoriei este nașterea de fii (Fac.III, 16) prin care să se împlinească și scopul inițial, deci să trăiască, să aibă „viață”.

       Sfântul Ioan Damaschin nu indică numai decât înmulțirea oamenilor prin împreunare conjugală: „Dumnezeu putea să facă să se înmulțească neamul omenesc și în alt chip, dacă ar fi păzit până la sfârșit necălcată porunca. Dar Dumnezeu, prin preștiința Sa, Cel care știe pe toate înainte de nașterea lor, știind că au să încalce porunca și au să fie condamnați la moarte, anticipând aceasta, a făcut bărbat și femeie și a poruncit să se înmulțească”. Părerile asupra căsătoriei sunt împărțite, dar toate, în cele din urmă se reduc la același numitor comun: „viața”.

       Unitatea unui individ singur poate fi singurătate, tristețe, egoism. Dualitatea singură este despărțire, ceea ce e un fel de egoism. Însă unitatea în dualitate este ritmul și armonia iubirii și a credinței. Să nu uităm că dacă cineva nu înțelege familia care de fapt are o singură „inimă”, care bate în același ritm nu poate înțelege nici Taina Sfintei Treimi. Soții pot simți și înțelege cum pot fi trei persona într-un Dumnezeu, de când în experiența lor sunt două persoane într-o viață. Două inimi încălzite de o viață. Aceasta este ceea ce se numește „unitatea în dualitate”, precum afirma Pr. Vasile Coman în lucrarea sa „Hristos în familie”. Observăm că această unitate este de factură nouă încât contrazice și principiul matematic după care unul plus unul egal doi, în taina căsătoriei unul plus unul egal unul „și vor fi amândoi un trup”(Mc. 10, 8). În familie, iubirea, care înseamnă trăire din partea amândurora, totală, cu ajutorul harului dumnezeiesc care face din sufletul omului templul Duhului Sfânt, se realizează fuziune în unitatea indisolubilă. Așadar, iubirea, în plenitudinea ei, reflectă comuniunea trinitară. Iubirea adevărată, spun Sfinții Părinți, că impune asceză și sfințenie și numai distanța permite uneori presimțirea unității, căci, cu cât încerci să-l cunoști pe cel de lângă tine, de fapt îți dai seama că nu-l cunoști, se revelează și mai necunoscut, permițând astfel adâncirea și reînnoirea iubirii, căci se reflectă unul în celălalt ca într-o oglindă. Familia a fost binecuvântată de Dumnezeu încă din Rai, iar de la Hristos statornicită prin Sfânta Taină a Cununiei, nu este doar celula de bază a societății, ci este o comunitate și o comuniune de iubire cu timp și fără timp, care a despărțit veacul și viața trupească, împărtășindu-se din taina dumnezeieștii Treimi și împlinindu-se în organismul mistic al Bisericii.

       Familia este menită nu doar să perpetueze existența în lume (pruncii ce se nasc în chip nelegiuit), ci să creeze armonie și statornicie. Această este temelia comunităților omenești, iar iubirea este duhul lor fondator.

       Conform referatului biblic, vrăjmașul neamului omenesc, voind să piardă făptura lui Dumnezeu, a introdus neascultarea în sânul cuplului, primordial, distrugându-i armonia internă și a picurat în inimile lor, în locul iubirii de Dumnezeu, trufașa iubire de sine, întrebuințând astfel libertatea spre pierzanie.

       Taina iubirii dintre cei doi soți se descoperă a fi însăși taina lumii ce va să fie, pentru că iubirea e însăși taina căsătoriei. Marea minune a existenței noastre este că Dumnezeu a făcut doi dintr-unul și că acești doi rămân prin iubire unul; nu unul singur, ci unul tainic și universal.

II. IUBIREA, TEMELIA TAINEI NUNȚII

             Părintele Stăniloae dă o definiție teologică a Nunții ca Taină: „Taina Nunții este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtășește harul Sfântului Duh unui bărbat și unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfințește și înalță legătura naturală a căsătoriei la demnitatea de a reprezenta unirea duhovnicească întru Hristos și Biserică. Nunta este taină a comuniunii și a slujirii, făcând vădit faptul că persoana nu se poate realiza deplin decât în comuniune.” 

       Numind-o taină, Sfântul Apostol Pavel ne arată că nunta are un loc în împărăția lui Dumnezeu și deci nu poate fi limitată la un plan terestru. Nunta e o taină dumnezeiască pentru că ea reflectă chipul vieții divine. E o taină pentru că mirii primesc ca o putere a unirii lor, harul lui Dumnezeu, și totodată, unirea lor prin har, prin iubire dumnezeiască, oglindește simbolic taina unirii lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel stabilește următoarele analogii: Hristos este capul Bisericii, bărbatul e capul femeii; Hristos e chipul Tatălui, femeia e slava bărbatului; Hristos s-a unit cu Biserica – trupul Său și o iubește ca pe Sine, bărbatul se unește cu femeia și trebuie să o iubească, de asemenea, ca pe sine, ca propria sa ființă. „După cum bărbatul părăsește pe tatăl său pentru a urma pe femeia sa, tot astfel Hristos a părăsit tronul Tatălui Său pentru a se lipi de Biserica Sa; nu noi am mers spre El, ci El a coborât spre noi. Și zicând că El a părăsit tronul Tatălui Său, nu trebuie să înțelegem că El a părăsit dumnezeirea, ci a coborât cu El la noi…iată pentru ce Sfântul Apostol Pavel scrie: Taina aceasta mare este!” 

       Asemenea și femeia trebuie să-l urmeze pe bărbatul său în toată lucrarea duhovnicească. Cele cerești sunt icoana celor pământești și cele pământești poartă în coapse, virtual, semințele din care vor crește prin har, frumusețile cerești. Hristos e icoana bărbatului; Biserica e icoana femeii. Hristos părăsește din iubire cerul pentru Biserică; așa bărbatul părăsește și el totul, primind în inimă pe femeia sa și iubind-o ca pe un alt sine al său. În momentul nunții, bărbatul stă în fața femeii ca chipul lui Hristos însuși, ca un reflex al slavei lui și ea, îl contemplă ca pe Hristos, împărtășindu-se prin puterile lui, iar el având menirea s-o înalțe către Hristos ca să o sfințească, s-o spiritualizeze, s-o împlinească și să o păzească <<sfântă și fără de prihană>>, precum și Hristos a făcut cu Biserica sa. Precum Iisus S-a jertfit pentru Biserica Sa, la fel și soții și a sfințit-o prin sângele Său, la fel soții sfințesc iubirea unul pentru celălalt prin jertfă.

Nunta, de la „iubire” la „taină”.

       Taina cununiei, în înțelesul ei cel mai intim, e o jertfă. Nunta continuă jertfa Domnului, prin nașterea de fii. L. Karasavin explică în chipul următor analogia între întruparea și jertfa Domnului, pe de-o parte, și jertfa din taina nunții, pe de alta: „Mișcarea iubitei care se dăruiește iubitului său, și se pierde pe sine în el, dar care e totdeauna înviată de iubitul ei…în același timp, iubitul și el o iubește tot la fel, adică pierzându-se pe sine prin iubita lui. Așa și Dumnezeu se dăruiește creaturii Sale, se jertfește pe Sine, creând-o și reînviind-o, dându-i posibilitatea să ființeze și să-l iubească.”

       Adevărata comuniune între oameni se întemeiază pe lepădarea de sine, dăruire și jertfă. Nunta înseamnă înfrângerea granițelor dintre soți; iar în cămin trebuie să nu existe boala existenței noastre, egoismul. Într-un cămin trebuie să se pătrundă, să se înnoiască din zi în zi unul pe altul, ajungând astfel să se întrupeze unul în celălalt și trebuie să se ajungă la o sublimă existență, un „noi” și nu mai sunt două trupuri, ci unul. Fiecare trebuie să uităm de noi și trebuie să ne dăruim unul celuilalt, căci numai așa s-ar putea cunoaște unul pe celălalt. Când vorbim de jertfă în taina nunții trebuie să înțelegem drept părtași ai acestei dăruiri deopotrivă pe amândoi: bărbatul și femeia. Și numai atunci când amândoi se jertfesc unul pentru altul, nunta atinge apogeul unei taine dumnezeiești și devine creatoare. Procreația și creația își află izvorul în autodăruirea celor doi. Dăruirea devine posibilă prin dăruire, cel ce dă, primește de asemenea, de la celălalt, îl primește în cele din urmă pe el însuși. În momentul când cel de lângă tine nu-ți dăruiește iubire, golul este umplut de cruce, adică iubirea devine dureroasă, e răstignită, pusă pe cruce, ca iubirea lui Iisus, căruia I s-a răspuns la iubire prin răstignire.

       „Căsătoria este un port împotriva furtunii, patimilor, un refugiu împotriva salturilor cărnii și ale păcatului.” Nunta, iubirea implică mucenicie. Cel care suferă trebuie să-și ducă crucea până la capăt. Pentru că numai atunci este iubire adevărată, când, chiar dacă nu primește răspuns la iubirea lui, din pricina suferințelor partenerului, îl va aștepta mereu, cu brațele iubirii deschise, ca și Hristos, care își așteaptă fiii duhovnicești cu brațele deschise. Aceasta e taina iubirii adevărate după chipul lui Hristos. Când nunta pecetluiește și înveșmântează o asemenea iubire, atunci ea e mereu creatoare, aduce ceva noi; fiecare descoperă în celălalt valori noi prin iubire și fiecare , cu grijă păzește și se teme să nu se stingă acest foc sacru. Aceasta e ceea ce a spus Apostolul: „Femeia să se teamă de bărbat”. „Nu e vorba de frica păcătoșilor sau a unui criminal, aici , ci un fior, o emoție a iubirii, care se teme chiar întâmplător să supere pe omul iubit”.

       O asemenea iubire mereu înnoitoare, creatoare, păzită cu sfințenie, nu se învechește, nu obosește, ci crește mereu. Sfântul Grigore de Nisa, în „Cântarea Cântărilor” afirmă că: „Viața celor doi trebuie să devină o minune mereu reînnoită, cel ce urcă nu se oprește niciodată, mergând din începuturi în începuturi, prin începuturi care n-au niciodată sfârșit”. Sören Kierkegaard zugrăvește viața de familie astfel: „M-am așezat adeseori aproape de un pârâiaș. E același lucru totdeauna, aceeași melodie dulce, același fond de verdeață care se înconvoaie sub unda liniștită, aceleași gângănii se mișcau acolo; un peștișor dispare sub florile care se scaldă; înoată împotriva curentului, se ascunde sub o piatră. Ce monotonie, și totuși ce schimbare neîncetată. Așa e viața conjugală în cămin: calmă, modestă, rareori variată; și cu toate acestea e ca această apă curgătoare, își are melodia ei”.

       Tainele sunt o prelungire a întrupării Domnului, o punte între cele două veniri. Prin naștere, zice Hrisostom, fiecare vrea să lase amintirea și urma propriei sale vieți. Până la înviere, când totul ar părea că se sfârșește în moarte, când muritorul nu mai vede nimic pentru el după această viață, copilul apare ca o prelungire a vieții firești. Așa cum Fiul e revelația Tatălui Său, tot astfel copilul e revelația familiei. Cununia pe pământ e binecuvântată, e sfințită, făcând din ea cale către împărăție.

       Nunta, pe lângă procreație, are și un alt scop mai înalt: ajutorul reciproc și creația. Soții se unesc unul cu altul, se sprijină și se împlinesc, dar totodată, în timp, își anulează patimile, își transfigurează simțurile, își spiritualizează relațiile, înlesnindu-și astfel creația de valori.

       Mântuitorul a început minunile Sale la nunta de la Cana cu o prefacere, o transformare a unei substanțe bune, cum e apa, în alta și mai bună, cum e vinul; Domnul preface apa în vin, care apoi se preface în propriul Său sânge. Sensul spiritual al minunii e destul de transparent, iar Sfântul Andrei Criteanul îl subliniază astfel: „În Cana, la nuntă, apa în vin prefăcând, a arătat Hristos întâia minune, ca și tu să te prefaci, o, suflete” (Canonul cel Mare, Cântarea IX, stih 24). La fel este și iubirea dintre soți, se schimbă și se adâncește mereu pe măsura conviețuirii, iar ei trebuie să ajungă o inimă și un suflet.

       În Sfânta Taină a Nunții, legătura dintre mire și mireasă este transfigurată, depășind starea naturală, intrând într-o stare harică menită să-i poarte pe treptele desăvârșirii până la unirea lor cu Hristos. Hristos, participând la nunta din cana și săvârșind acolo cea dintâi minune, dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste, turnat de El prin harul Său, arătând astfel că începe înălțarea vieții omenești, în ordinea harului de la întărirea și înălțarea căsătoriei.

       Primirea „cununiilor în Împărăția Cerurilor” nu înseamnă altceva decât că ei sunt încredințați unul altuia celuilalt, pentru a se uni prin Taină, cu Hristos. O căsătorie fericită nu trebuie judecată nici după bogăție, nici după frumusețe, ci după virtute. Sfântul Apostol Pavel numește căsătoria „taină”, afirmând că aceasta își are locul în Împărăția veșnică. Bărbatul devine o singură ființă, un singur trup cu femeia sa, în același fel în care Fiul lui Dumnezeu devine o singură ființă cu Biserica Sa.

       Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „nunta este tip al prezenței lui Hristos, al unirii lui Hristos cu Biserica”. Nunta este rânduită de însuși Dumnezeu. Sfântul Părinte afirmă că familia și căsătoria nu sunt „o piedică în calea virtuții”, și aduce „în viața noastră și multă ușurare”. Tot el afirmă: „Nu te împiedic să te căsătorești, nici nu te opresc să te distrezi, dar vreau să faci aceasta cu cumințenie, nu cu rușine, nu cu osândă, nu cu mii și mii de păcate. Nu poruncesc să te duci în munți și în pustie, ci să locuiești în mijlocul orașului, dar cinstit, blând și cuminte. Cu toții avem aceleași legi de împlinit, ca și monahii, în afară de legea căsătoriei; dar mai bine spus, chiar și în această privință, Pavel ne poruncește să fim în toate ca monahii, spunând: <<Chipul lumii acesteia trece, așa încât și cei ce au femei să fie ca și cum nu ar avea>>”

       Explicând cuvintele „Căutați pacea cu toți și sfințenia fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Nunta este curată nu doar pentru că procură sfințenie, ci pentru că împiedică sfințenia cea dată prin credință să se întineze.”

       Tot misterul fascinant al iubirii conjugale rezidă în cucerirea spirituală a celuilalt. Căsătoria este sfântă fiindcă ea anticipează Împărăția și constituie o mică Împărăție.

       Pentru a deveni taină, realitatea terestră a căsătoriei trebuie să se transforme într-o realitate cerească. Taina iubirii dintre oameni își are izvorul și puterea în Taina iubirii lui Dumnezeu față de om.

III. EXPLICAREA MISTICO – SIMBOLICĂ A SLUJBEI TAINEI CUNUNIEI

        a). Logodna.

       Logodna se face prin punerea inelelor, de unde și numele ei de rânduiala inelelor. Cele doua inele sunt puse pe Sfânta Masa din Altar, atingând astfel taina Împărăției, arătând dimensiune în care Taina va introduce cuplul. Preotul primește de la miri confirmarea că aceștia se prezintă în deplină libertate dinaintea lui Dumnezeu. El îi binecuvântează cu lumânările nupțiale aprinse, simbolizând „lumina lui Hristos” pe care trebuie să meargă pe tot parcursul vieții. Pe de altă parte, flacăra lor este o amintire a limbilor de foc de la Cinzecime; logodnicii fiind în așteptarea pogorârii harului la Cinzecimea lor conjugală.

       Logodna este noua formă a „contractului” căsătoriei, logodnicul și logodnica se făgăduiesc în fidelitate reciprocă, dar în același timp, re făgăduiesc în logodna lor, lui Dumnezeu. După oficierea Logodnei, tinerilor li se cerea să intre în căsătorie, dar pentru asta erau întrebați dacă doresc să se cunune.

        b). Binecuvântarea.

       Pentru a întării legământul dintre doi tineri, Biserica este chemată ca martor să binecuvânteze legătura dintre cei doi tineri, încheind astfel legământ sfânt între Hristos și cei doi, arvunindu-i astfel împărăției lui Dumnezeu și vieții veșnice.

c). Inelul.

       Actul principal din slujba Logodnei îl reprezintă punerea și schimbarea inelelor În Vechiul Testament, inelul era semn al puterii (Fac. 41, 42), al slavei (Dan. 6, 17) sau al adevărului (Tamara – în Fac. 38, 25). În Imperiul Roman inelul făcea parte din darurile ce se obișnuiau a se oferi la căsătorie. Această tradiție o găsim și în dreptul popular al țărilor din Orient, preluată de creștini, care pe lângă o sumă de bani, ofereau la logodnă, în cadrul slujbei, și inelul. Acest act avea loc inițial în cadrul unui prânz familial: „După schimbul făgăduințelor, logodnicul înmâna un inel de fier fetei, care îl purta pe al patrulea deget de la mâna stângă, și câteva cadouri”.

       Cândva, inelele erau așezate pe Sfânta Masă, dând astfel sens profund eshatologic Logodnei. În Bisericile greacă și rusă se păstrează și astăzi rânduiala punerii inelelor pe Sfânta Masă și așezarea mirilor pe solee în fața Sfintelor Uși, pentru a fi binecuvântați după care sunt duși în naos pentru oficierea slujbei.

       Preotul îi tămâiază pe logodnici în formă de cruce. Acest gest simbolic trimite la istoria lui Tobie: fumul alungă demonii, purifică și sfințește locul. După ectenie, preotul rostește prima rugăciune: „Dumnezeule cel veșnic…”, cerând harului dumnezeiesc „să adune întru unire ce a fost despărțit și să pună dragostea, legătură neîntreruptă”. Dragostea logodnicilor prin inspirația ei se orientează spre comuniunea euharistică.

       Cea de-a doua rugăciune ne aduce înainte arhetipul divin al căsătoriei: nunta lui Hristos cu Biserica. Rugăciunea ritualului bizantin îl pomenește pe Iosif: pecetea regală săpată în sigiliul inelului era semnul puterii lui, încrederea și atașamentul Regelui față de el. În evocarea lui Daniel aruncat în groapa cu lei, Regele și-a pus pecetea care asigura eliberarea profetului, însemnând astfel garanția atașamentului față de el. Tamara, chemată în fața judecătorului Iuda, arată inelul care îi amintește judecătorului făgăduința făcută, obligându-l să-i fie credincios. Și, în sfârșit, fiului risipitor revenit acasă, tatăl îi pune inelul în deget, semn al iertării și al demnității împărătești restituite.

       Inelul este pecetea făgăduinței cerești dintre cei doi, acesta fiind simbolul încredințării reciproce a vieții lor. În Răsărit, femeile căsătorite aveau capul acoperit, simbol al smereniei și supunerii. Ritualul răsăritean al încununării suprimă, ridică vălul și subliniază libertatea împărătească a soților și egalitatea în dăruirea reciprocă a persoanelor lor. Punerea și schimbarea inelelor simbolizează fidelitatea reciprocă.

       Inelul este semn al făgăduinței lui Dumnezeu către om: „… Însuți, dar, Stăpâne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai trimis adevărul peste moștenirea Ta și făgăduința Ta peste robii Tăi, părinții noștii, cei aleși ai Tăi, din neam în neam, caută spre robul Tău (N.) și spre roaba Ta (N.) și întărește logodna lor în credință, în înțelegere, în adevăr și dragoste”. ; și în al doilea rând, semn al logodirii omului cu Dumnezeu. Dumnezeu Și-a ales Biserica dintre neamuri, așa cum își alege mirele mireasa, și Și-a logodit-o fecioară curată: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce dintre neamuri, mai înainte Ți-ai logodit Biserica, fecioară curată, binecuvântează logodna aceasta; unește-i și păzește-i pe robii Tăi în pace și într-un gând.”

       Evanghelia ni-L înfățișează pe Hristos ca „logodnic” al umanității mântuite, ca Mire al Bisericii, Care ne invită la împărăție ca la nuntă. Sensul logodnei creștine este reintegrarea celor doi în credință, în înțelegere, în adevăr și în dragoste – în Hristos. Puterea lui Dumnezeu manifestă prin dreapta Sa binecuvântarea și dreapta robilor Săi: „și dreapta robilor Tăi să se binecuvânteze cu Cuvântul Tău cel puternic și cu brațul Tău cel înalt. Însuți, dar, și acum, Stăpâne, binecuvântează această punere a inelelor cu binecuvântare cerească, și îngerul Domnului să meargă înaintea lor în toate zilele vieții lor”.

       Punerea inelelor este dovada noii vieți la care sunt chemați mirii: în comuniunea Duhului Sfânt. La această comuniune au fost mai întâi chemați „către sfânta luminare…dezbrăcați de cele vechi și înnoiți pentru viața de veci… umpluți de puterea Duhului Sfânt, spre unirea cu Hristos, ca să nu mai fie fii ai trupului, ci fii ai Împărăției Sale”, în Sfântul Botez. În evocarea logodirii lui Isaac cu Rebeca, Părinții Bisericii văd, pe de-o parte, chemarea neamurilor la Hristos, și pe de altă parte, prefigurarea Botezului, în faptul că Eleazar, sluga lui Avraam, a recunoscut-o pe Rebeca atunci când ea scotea apă din fântână (Fac.24, 14): „Doamne, Dumnezeul nostru, care împreună cu sluga patriarhului Avraam, ai călătorit în Mesopotamia, trimițându-l să logodească femeie stăpânului său Isaac, și prin mijlocirea scoaterii de apă, i-ai descoperit să o logodească pe Rebeca”.

       Fiecare suflet creștin este logodit cu Hristos în apa botezului. Logodna săvârșită solemn, în Biserică, este mai mult decât un simplu „angajament”; împreună cu Cununia este o „liturghie completă”.

       d). Cununia.

       Căsătoria „în Hristos și în Biserică” (Efeseni 5, 32) este Taina transfigurării omului în întreaga sa existență; trecutul, prezentul și viitorul se transformă într-un etern astăzi. Slujba încununării începe prin cântarea psalmului 127, integrat în slujba cununiei încă din secolul al IV- lea. Acest psalm îl invocă pe Domnul și Îi cere binecuvântarea din Sion. Sionul este „templul trupului lui Hristos”, „Ierusalimul” este cetatea eternă „coborând din Cer de la Domnul” (Apocalipsa 20, 10), „Israel” este noul popor al lui Dumnezeu unit cu Biserica Sa. Intrarea mirilor în Biserică simbolizează intrarea poporului lui Dumnezeu în Hristos. Slujba cununiei este expresia realității aceste intrări.

       Cununia începe cu Binecuvântarea Împărăției lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că, deși suntem deja în Împărăția Cerurilor totuși o vom trăi, gusta „mai cu adevărat în ziua cea neînsemnată a Împărăției Sale” – perspectiva eshatologică a Tainei. Taina este destinată Împărăției lui Dumnezeu. De aceea, prin Taină, Căsătoria este proiectată în Împărăția lui Dumnezeu. Să nu uităm, însă, că astăzi – atrăgea atenția Părintelui Alexander Schmemann – căsătoria este, ca orice altceva „din lumea aceasta”, căzută și deformată, și că ea are nevoie nu doar de a fi binecuvântată și săvârșită cu solemnitate, ci de a fi restaurat. Această restaurare este în Hristos, ceea ce înseamnă în viață, moartea, Învierea și înălțarea Lui la cer, în Biserica Sa, ca taină a tuturor acestora. Obiectul acestei taine nu este doar „familia”, ci și iubirea. Căsătoria este taina iubirii dumnezeiești, ca taină atotcuprinzătoare și privește întreaga Biserica, și prin Biserică, întreaga lume.

             Comuniunea mirilor se împlinește și se desăvârșește în comuniunea lor cu Dumnezeu, în jertfa euharistică, în care devin „un singur trup”. Căsătoria este pecetluită de jertfa Crucii și se înalță prin Cruce la Înviere; de aceea ne rugăm în cadrul Cununiei să se reverse peste miri bucuria Crucii: „…și să vină peste dânșii bucuria aceea pe care a avut-o fericita Elena, când a aflat cinstita Cruce”. Nunta este „chip al unirii sufletului în Dumnezeu, dăinuiește și unirea cea trupească și aduce roade după Dumnezeu: copii curați și trăgători spre el”. Hristos dă putere celor doi să-și răstignească egoismul, transformându-l în iubire jertfelnică unuia față de celălalt și a lor față de Dumnezeu, și față de aproapele. Cununiile, prin binecuvântare, ies din realitatea terestră a lumii acesteia, pentru a fi primite și ele în Împărăția Cerurilor: „Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai venit în Cana Galileii…, primește cununile lor în Împărăția Ta, păzindu-i curați, fără de prihană și neasupriți în vecii vecilor.” 

e). Ecteniile.

       „Pentru ca să fie binecuvântată nunta aceasta, ca și aceea din Cana Galileii, Domnului să ne rugăm” – este prima referire nou testamentară la Căsătorie. La începutul existenței umane a fost familia (Fac.1, 27-28); prima minune săvârșită de Mântuitorul a fost la nunta de la Cana Galileii (In. 2, 1-11), pentru că restaurarea omului trebuie să înceapă cu restaurarea familiei.

       „Pentru ca să se dea lor viață cumpătată și naștere de prunci buni, de folos…să se veselească ei la vederea fiilor și a fiicelor lor…să li se dăruiască lor bucuria nașterii de prunci buni și purtare fără de prihană în viață…”. Pruncii sunt, mai întâi de toate, darul lui Dumnezeu, iar rugăciunea aceasta o întâlnim pe tot parcursul slujbei Cununiei, pentru a arăta că scopul căsătoriei este nașterea de prunci. Nașterea de prunci este o conlucrare a omului cu Dumnezeu, iar finalitatea relației conjugale nu este nici procrearea, nici împlinirea personală, ci „lucrarea reciprocă a soților la mântuirea lor”.

       Tot ceea ce împlinește omul cu binecuvântarea lui Dumnezeu se sfințește și se desăvârșește.

       f). Rugăciunile premergătoare încununării.

       Partea cea mai importantă din Rânduiala Cununiei o formează cele trei rugăciuni care urmează ecteniei mari, la care se adaugă și celelalte rugăciuni de pe parcursul slujbelor. Căsătoria își are principiul în primul act al Creației, prin care bărbatul și femeia au fost făcuți tocmai pentru a fi una. Dumnezeu i-a creat pe Adam și pe Eva pentru cea mai desăvârșită iubire a unuia pentru celălalt, în care să se reflecte misterul Dumnezeirii.

       Între binecuvântarea edenică și binecuvântarea nunții este o legătură tainică, intrinsecă: actul creator, care cuprinde și binecuvântarea primei perechi (Fac. 1, 26-28), ascunde toată puterea, potențialitatea Tainei Cununiei, care, la rândul ei, împlinește ceea ce era ascuns.

       Unirea între bărbat și femeie este dintru început, dinainte de păcatul strămoșesc, și tocmai de aceea ei vor tinde permanent să devină unul. Taina căsătoriei se bazează pe taina unității dintre om și Dumnezeu.

       „Binecuvântează-i pe dânșii, precum ai binecuvântat pe Avraam și Sara, pe Isaac și Rebeca, pe Iacob și pe toți patriarhii…pe Zaharia și Elisabeta…”.

       Prin evocarea familiilor patriarhale ale marilor personalități a Vechiului Legământ, primele două rugăciuni din Taina Nunții ne conduc de la tema Creației la Taina mântuirii. Taina iubirii dumnezeiești se descoperă nu numai în actul Creației – „Dumnezeule cel preacurat și Ziditorule a toată făptura…” (rugăciunea I) – și în binecuvântarea iubiri dintre oameni, trăită la cel mai înalt grad în familie – „Sfințitorul nunții celei tainice și preacurate, legiuitorul nunții celei trupești, păzitorul nestricăciunii și chivernisitorul cel bun al celor de trebuință vieții…” (rugăciunea a II-a), dar mai ales în întrupare și în mântuirea neamului omenesc.

       Prima rugăciune din Slujba Cununiei cere lui Dumnezeu de a-i asemăna pe miri cu familiile sfinte ale strămoșilor după trup ai Mântuitorului și de a-i împărtășii de aceeași binecuvântare. În a doua rugăciune, Biserica cere cu insistență binecuvântarea lui Dumnezeu: „Binecuvântează-i pe dânșii…păzește-i pe dânșii… adu-ți aminte de dânșii…” . în partea a doua a celei de-a doua rugăciuni, Biserica cere să trimită mirilor bucuria Crucii. 

       Momentul principal din slujba cununiei care este socotit ca o epicleză în care se săvârșește consfințirea legăturii dintre bărbat și femeie este atunci când preotul rostește cuvintele din a treia rugăciune de binecuvântare a mirilor: „Însuți, și acum, Stăpâne, întinde mâna Ta, din Sfântul Tău locaș și unește pe robul Tău (N.) cu roaba Ta (N.), pentru că de către tine se însoțește bărbatul cu femeia. Unește-i pe dânșii într-un gând; încununează-i într-un trup; dăruiește-le lor roadă pântecelui, dobândire de prunci buni”.

       Bărbatul și femeia regăsesc în Hristos, Care este „începutul și sfârșitul” (Apoc.22, 13), unirea lor perfectă. „Unește-i pe dânșii într-un gând; încununează-i într-un trup…”

       Unirea bărbatului cu femeia în Taina Nunții nu e o unire formală sau exterioară sau o unire conjugală, ci este o unire ontologică, readucând trupul și sufletul în armonie. Dumnezeu nu a creat și nu creează trupuri și suflete separat, ci creează persoane: trup și suflet.

       Bărbatul și femeia se unesc „într-un singur gând” și „într-un singur trup” pentru că se unesc în Hristos, refăcându-se astfel unitatea între trup și suflet. Dragostea este cea care salvează lumea. „Dragostea adevărată” îl izbăvește pe om din cercul autosuficienței și al egoismului. Dragostea care îi unește pe mire și pe mireasă în Taina Nunții și face o familie este o dragoste jertfelnică și nu jertfitoare. Experiența iubirii jertfelnice se realizează cel mai bine în familie, soțul și soția urcând pe scara iubirii, înjertfire unul față de celălalt și a lor față de copii și pentru că sunt „mădulare ale trupului lui Hristos”(Efes.5, 30).

       Iubirea, precizează Sfântul Ioan Gură de Aur, are asemenea calități, iubitul și iubita nu mai formează două ființe, ci una singură, iubirea schimbând însăși substanța lucrurilor.

       Aceasta este și semnificația unirii mâinilor drepte ale mirilor în timpul acestei rugăciuni, sau mai corect punerea dreptei mirese în dreapta mirelui. Acest gest reflectă taina unității divine, unirea mâinilor tinerilor mai simbolizează și lăsarea în grijă a vieții în mâinile lui Dumnezeu.

       g). Încununarea.

       „Se cunună robul lui Dumnezeu (N.) cu roaba lui Dumnezeu (N.) în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh”. Sfântul Ioan Gură de Aur dă o interpretare cununilor nupțiale: „se pune o coroană pe capetele lor, ale mirilor, simbolul victoriei lor, că se apropie neînvinși de ușa căsătoriei, ei, care n-au fost biruiți de patimă. Dacă cineva, sclav al patimii s-a dedat prostituției, pentru ce mai are el o cunună pe cap, el care nu este altceva decât un învins”

       Coroana, semn al victoriei în competițiile atletice, este în Noul Testament, semnul victoriei vieții asupra morții. Calea căsătoriei este una din căile împărătești ale condiției umane ce se reînnoiește în Hristos. Bărbatul și femeia aduc în Biserică dragostea lor omenească drept mărturie, primind cununile în Taina căsătoriei, simbolizând astfel cununile împărătești.

       În rugăciunea arhierească, Mântuitorul se roagă: „Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem” (In. 17, 22). Această slavă împărătească este exprimată solemn în inografie prin cântarea și binecuvântarea ce urmează încununării: „Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire și cu cinste, încununează-i pe dânșii”. Slava și cinstea cu care sunt încununați mirii sunt slava și cinstea omului ca cunună a creației (Fac. 1, 25). Fiecare familie este o mică biserică, și în consecință, o taină și o cale a Împărăției lui Dumnezeu. Sfântul Pavel îi cheamă pe soți la ascultare reciprocă, iar pe soț la sacrificiul vieții (Filip. 2, 8-9). Cununile sunt, deci cununile mucenicilor, ale martirilor „Sfinților mucenici…” , reprezentând astfel atât martiriul cât și slava.

       Adevăratul păcat al căsătoriei de astăzi este idolatrizarea familiei înseși, refuzul de a înțelege căsătoria, îndreptată către Împărăția lui Dumnezeu. Taina căsătoriei a fost concepută ca o Liturghie Euharistică, cei doi miri gustând din paharul comun: „Paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema” (Psalmi 115, 13), reprezentând astfel simbolul vieții comune.

       Troparele din timpul dansului liturgic „Isaie, dănțuiește, Fecioara a avut în pântece și a născut fiu pe Emanuel, pe Dumnezeu și Omul;Răsăritul este numele Lui, pe Care, slăvindu-L, pe Fecioara o fericim.” Acest tropar este ca o icoana a Maicii Domnului cu Pruncul, care vine să arate soților și Bisericii că Întruparea privește direct viața oamenilor, îndeosebi relația lor intimă conjugală. Unirea soților creștini reprezintă o mărturie a Împărăției lui Dumnezeu ce va veni, inaugurată prin nașterea Fiului lui Dumnezeu ca om din Fecioara Maria.

       În timpul cântării troparelor, preotul ia de mână pe nași și, în timp ce cădește, înconjoară masa într-un dans liturgic, semnificând eterna călătorie. Această călătorie către Împărăția lui Dumnezeu a fost începută de fiecare la Botez și continuată împreună uniți într-un singur trup în Taina Nunții. Al doilea tropar simbolizează martiriul sfinților, fiind cale către Împărăție. Martiriul este forma supremă de mărturisire a vieții euharistice la care sunt chemați soții: „Sfinților mucenici, care bine v-ați nevoit și v-ați încununat, rugați-vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre”.

       Ultimul tropar ne arată care este natura cea mai profundă a noii vieții la care să dăm mărturie: „Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, lauda apostolilor și bucuria mucenicilor, a căror propovăduire este Treimea cea de o ființă”, semnificând astfel unitatea către care este chemată să tindă unitatea conjugală. Întreita ocolire simbolizează eternitatea, cercul figurând aceasta, exprimând puterea de protecție.

       „Primește Cununile lor în Împărăția Ta, păzindu-i curați, fără prihană și neasupriți în vecii vecilor”. După ce se ridică Cununile de pe capul tinerilor și se așează pe Sfânta Evanghelie, urmează scurte rugăciuni ca semn de binecuvântare: „Mărit să fi, mire, ca Avraam, binecuvântat să fii ca Isaac, să te înmulțești ca Iacov, umblând în pace și lucrând în dreptate poruncile lui Dumnezeu”, pentru mire.

       „Și tu, mireasă, mărită să fi ca Sara, să te veselești ca Rebeca, să te înmulțești ca Rahela, veselindu-te cu bărbatul tău și păzind rânduielile Legii, că așa a binevoit Dumnezeu”, pentru mireasă.

       Cununile sunt două coroane, făcute asemenea coroanelor împăraților, care sunt semn al puterii, al stăpânirii la bărbați, și al frumuseții și al curăției virginale la fecioare. După ce a fost creat, omul a fost așezat în mijlocul Raiului ca un rege, ca un împărat al universului spre a-l stăpâni și a-l umple cu prezența sa. Ridicarea cununiilor trebuie, însă, pusă în legătură cu rugăciunea ce o succede: „Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai venit în Cana Galileii și nunta de acolo ai binecuvântat-o, binecuvântează și pe robii Tăi, aceștia, care cu purtarea Ta de grijă s-au însoțit prin unirea nunții; binecuvântează intrările și ieșirile lor, înmulțește cu bunătăți viața lor, primește cununile lor în Împărăția Ta, păzindu-i curați, fără prihană, în vecii vecilor”. Această rugăciune încheie Slujba Cununiei, fiind urmată de o binecuvântare care sintetizează elementele principale ale Sfintei Taine. Iubirea desăvârșită este iubirea răstignită. Cununile amintesc de cununa de spini a Domnului. Sfântul Ioan Gură de Aur vede în cunună simbolul ascezei conjugale, pentru atingerea castității, a integrității ființei.

       Așa cum Dumnezeu a însoțit pașii tânărului Tobie, cu înger păzitor (Tob. 3, 17) și l-a unit cu Sara (Tob. 8), pe care a atins-o curată, neatinsă de bărbat (Tob. 3, 14) pentru a-i fi mireasă cinstită (Tob 3, 15), așa cum a legat puterea demonului alungat de mirosul ce ieșea din cățuia arzândă, cu inima și ficatul peștelui (Tob. 8, 2-3), tot așa Domnului, Care i-a „făcut pe Adam și pe Eva” (Tob. 8, 6) va binecuvânta căile, pașii, intrările și ieșirile mirilor și îi va păzi curați, fără de prihană și neasupriți, pentru a intra în bucuria Tatălui ceresc, unde îi așteaptă cununile, pe care, simbolic, le-au primit deja.

       Apolisul face referire la nunta din Cana Galileii, cerând binecuvântarea lui Dumnezeu cu ajutorul rugăciunilor Maicii Domnului, ale Sfinților Apostoli, precum și ale Sfinților de Dumnezeu încununați și tocmai cu apostolii, Împărați Constantin și Maica sa, Elena, care au văzut crucea lui Hristos pe cer, făcând trimitere la semnul Crucii biruitoare și pentru faptul că sunt „întocmai cu apostolii”, pentru răspândirea misionară a credinței și ale Sfântului Mare Mucenic Procopie. El este pomenit pentru că în timpul vieții sale, îi îndemna pe cei căsătoriți să obțină prin mucenicie, nunta cerească. Soții au misiunea apostolică de mărturisire a credinței prin viața lor.

IV. CĂSĂTORIA ȘI VIAȚA DE FAMILIE

        a). Pregătirea pentru căsătorie.

       Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie de Nazianz pun accentul nu pe pregătirea materială, ci pe cea sufletească pentru primirea de către tineri a căsătoriei. În viziunea Sfinților Trei Ierarhi, rolul părinților este covârșitor în această pregătire. Părinții sunt aceia care trebuie să urmărească, pe de-o parte păstrarea castității copiilor lor, pe de altă parte formarea și deprinderea lor cu evlavia, modestia, disprețuirea averilor și îmbrățișarea oricărei virtuți. Dacă copilul este lipsit de virtute, cu toată bogăția, el este mai de plâns: „Copiilor care nu sunt bine crescuți, le este mai bună sărăcia decât bogăție. Sărăcia ține pe cineva în virtute, chiar fără voia sa, pe când bogăția, nici pe cei ce voiesc, nu-i lasă a fi înțelepți”, spune Sfântul Hrisostom.

       El se adresează în special mamelor, care sunt mai aproape de sufletele copiilor: „Mamelor! Îngrijiți-vă mai ales de fetele voastre, luați bine seama, ca să se deprindă să stea în casă, iar mai cu seamă, învățați-le să fie evlavioase, demne, să disprețuiască averile, să fie simple și fără pretenții în îmbrăcăminte, și în felul acesta, dați-le în căsătorie. În acest fel, nu numai pe ele, ci și pe bărbatul ce-l vor avea, l-ați mântuit și l-ați scăpat de neajunsuri; și nu numai pe bărbat, ci și pe copii, și nu numai pe copii, ci și pe nepoți”. Părinții trebuie să se ocupe și de educația băieților, care se cuvine: „să fie atât de cuviincioși prin demnitatea și întreaga înțelepciune, încât să aibă laudă și de la oameni, și de la Dumnezeu, să învețe a-și stăpâni pântecele, a fugi de lux, a fi iconom, iubitori, să se învețe a fi stăpâniți, căci numai astfel, vor putea și părinții lor a le pricinui multă plată și în acest chip toate vor fi spre slava lui Dumnezeu și spre a noastră mântuire.”

       Sfântul Grigorie de Nazianz o îndeamnă pe Olimpiada, zicându-i: „Cinstește întâi de toate pe Dumnezeu, apoi pe soțul tău, ochiul vieții tale, stăpânul voii tale, pe care sigur să-l iubești, căruia sigur să-i încălzești inima, și mai mult încă, dacă te iubește cu doruri line, având pentru tine o afecțiune neîmpărțită sub legăturile acelorași sentimente. Să nu ai atâta îndrăzneală cât îți dă dorința bărbatului, ci cât se cuvine, fiindcă există o săturare de toate. Femeie fiind, nu te repezi să ai aerul fălos al unui bărbat. Nu-ți pune înaintea neamului nobil, nici nu-ți ridica sprâncenele a trufie, nici pentru veștminte, nici pentru înțelepciune; căci înțelepciunea înseamnă a te supune legilor conjugale. Căci legătura vieții pune în comun pentru cei doi toate. Lasă de la tine când fierbe și ajută-l cu vorbe moi și îndemnurile cele mai bune; căci nici cel ce îmblânzește lei nu dobândește cu forța furia fiara când acesta fierbe suflând și scrâșnind, ci o îmblânzește mângâind-o cu mâinile și cu cuvinte bune. Nu îți ocărî niciodată soțul, nici pentru pagubă, chiar dacă ai fi foarte furioasă pe el, fiindcă el însuți îți este bunul cel mai de folos, nici măcar pentru rezultat opus voii lui, căci nu se cuvine, fiindcă de multe ori demonul pune capăt unei voințe puse în comun, nici pentru slăbiciune, căci sabia este a statului. Nu lăuda pe cel ce nu e prieten cu bărbatul tău, atingându-l indirect pe acesta din urmă cu cuvinte viclene. De altfel, o purtare simplă e cuvenită bărbaților și femeilor nobile, și mai ales femeilor. Să puneți în comun bunurile și toate durerile, dar comune să fie și grijile, fiindcă acest lucru sporește casa. Sfatul e și al tău, dar comanda aparține bărbatului. Întristează-te puțin împreună cu el când este mâhnit, căci mâhnirea prietenilor e deja un leac plăcut al durerii. După care, însă, arătând un chip senin, risipește îngrijorările inimii lui, căci pentru bărbatul întristat limanul cel mai bun e soția. Îngrijește-te de țesut, de lână și de meditarea la cuvintele dumnezeiești, iar de cele din afară să se îngrijească bărbatul. Nu pune de multe ori piciorul în afara casei, nici nu ieși la distracții populare și în mulțimi indecente, căci acestea desființează roșeața, chiar și la cei sfioși și amestecă ochi cu ochi; iar pierderea rușinii naște toate relele. Îți poruncesc să pui piciorul în adunări bune împreună cu cei înțelepți, ca să-ți întipărești în minte și un cuvânt nobil, fie pierzător al răutății tale, fie ca legătură a celor mai bune din tine. Casa să fie pentru tine oraș și dumbravă. Să nu fi văzută de alții, decât de rudele înțelepte și de preoți, și de bătrânii cu părul cărunt care sunt mai buni decât tinerețea, nu de femei cu nasul pe sus sau cu chip de femei ușoare, nici chiar de bărbații evlavioși, pe care bărbatul tânăr îl ține afară din casă, chiar dacă-i socotești respectabili. Căci ce bun mai de preț este decât un soț nobil pe care sigur să-l iubești? Să ai cuget înalt, dar să nu te înalți pentru asta. Laud femeile de care bărbații nici măcar nu știu. Nu te grăbi la ospețe de nuntă sau la zile de naștere, unde sunt dorințe, dansuri și râs; căci acestea îl vrăjesc și pe un om cuminte, ca o rază care topește repede ceara. Nu ține în casa ta ospețe cu băutură, fie că e de față sau nu bărbatul tău ireproșabil. Pântecele care ține măsura va stăpâni poate peste patimi, dar de cel neînfrânat tremur eu și tremură și soțul tău. Nu-ți lăsa obrajii să tremure de săltările indecente, nici de mânia care te umple; căci acest lucru e ocară și pentru bărbați, cu atât mai mult pentru femei, și face fața respingătoare. Urechile să aibă drept podoabă nu mărgăritarul, ci primirea de cuvinte nobile, iar peste cele rele să fie pusă cheia minții, și așa, atât deschise, cât și închise, urechile vor fi cuminți, sfiala feciorelnică să picure roșeață neprihănită soțului tău când privești spre el pe sub pleoapele tale. Roșește însă și pentru cei ce se uită la tine, dar ai ochi orbi și ține sprâncenele în jos. Dacă ai o limbă neînfrânată, vei fi mereu nesuferită pentru soțul tău, căci o limbă nerușinată face rău ș celor ce nu pot cădea. E mai bine să taci, chiar dacă lucrul te împinge spre cuvânt, decât să vorbești atunci când împrejurarea oprește un cuvânt lipsit de rânduială. Cuvântul tău să fie mereu dorit. Picioarele ce pășesc cu aroganță au o cumințenie mincinoasă; chiar și în pași poate fi o ofensă. Primește și acest lucru: Nu avea o pornire nedomolită a cărnii, nici nu te dărui mereu în patul conjugal, convinge-ți soțul să respecte zilele preasfinte. Căci se cuvine ca chipul lui Dumnezeu să se supună așezămintelor marelui Dumnezeu, măcar ca așezământul căsătoriei l-a dat neamului nostru Fiul lipsit de trup pentru a veni în ajutor făpturii mâinii Sale, pentru ca prin cei ce se duc și vin, neamul schimbător al muritorilor să continue să curgă ca un râu nestatornic prin moarte, statornic prin naștere. Dar ce să-ți mai spun cu de-amănuntul, fiecare în parte? Căci știu eu însumi un îndemn mult mai bun decât al meu. Este pe lângă tine, draga mea, Teodosie. Ea să-și stea înainte mereu, ca o icoană însuflețită a oricărui cuvânt și fapte, cu Chiron feminin, pentru cele ce merg spre căsnicie, care te-a primit de la tatăl tău și te-a plămădit cu obiceiuri alese, soră geamănă a vestitului arhiereu Amfilohie al Iconiumului, pe care l-au trimis la Dumnezeu împreună cu preacurata Tecla, vestitor răsunător al adevărului, slava mea.”

       Căsătoria este singurul joc al vieții in care ambii parteneri fie pierd împreuna, fie câștiga împreuna!!" Pregătirile pre-maritale pe care le parcurgem discutând si studiind împreuna au scopul de a elimina cât mai mult cu putința riscul acestui "joc”.

       În concepția Sfântului Ioan, păstrarea castității tinerilor este cel mai important și mai greu lucru de realizat: „Că nimic nu poate fi așa de greu și de obositor, de a împiedica plăcerile cele absurde la o asemenea vârstă. Nici dragostea de bani, nici pofta de slavă și nici altceva de acest fel nu poate tulbura pe un tânăr la o asemenea vârstă, ca dragostea trupurilor.” Cei ce nu-și păstrează castitatea până la căsătorie, își vor atrage după sine consecințe grave: „Că de aici, din această lipsă de grijă se nasc toate relele; obișnuința cu păcatul, care pricinuiește cu trecerea timpului atâta pagubă, încât nici un sfat nu mai are vreo putere asupra celui deprins cu păcatul”. Această obișnuință predispune pe soți la infidelitate conjugală, la alunecarea cu ușurință în preadesfrânare, care aduce tulburare, neorânduială și necazuri în familie. Cel care obișnuise a desfrâna înainte de căsătorie, poate să fie fidel o perioadă de timp: „Iar după aceasta iute va aluneca pe povârnișul desfrâului, căutând acel râs absurd și spasmotic, acele cuvinte pline de trivialități, acele gesturi deșănțate și în fine, toată cuviința de care ne rușinăm și a vorbi”.

       Sfântul Părinte pune pe seama voinței libere nestăpânirea poftelor celor tineri, zicând: „Nu tinerețea este cauza, căci dacă ar fi așa, apoi toți tinerii ar trebui să fie desfrânați, ci noi înșine suntem cauza, noi înșine ne împingem în foc”.

        b). Timpul căsătoriei.

       Sfântul Ioan Gură de Aur, vrând să scutească pe tineri de căderea în păcatul desfrânării, cu toate consecințele lui asupra viitoarelor lor căsnicii, îi sfătuiește pe tineri să se căsătorească din timp, pentru prevenirea păcatului. El se adresează părinților care sunt responsabili de creșterea și pregătirea copiilor până în momentul când ei își întemeiază o familie, devenind potențiali părinți, prin căsătorie. Amânarea căsătoriei, din motive diverse poate duce la o posibilă cădere în desfrânare, pe când, dacă tânărul este pregătit înainte de căsătorie, va fi mai puternic în fața ispitelor: „Când tânărul va vedea că în curând i se va da mireasa și că timpul ce îi desparte este scurt, desigur că i se va potoli văpaia, dar va înțelege că tu, ca părinte, lenevești oarecum și întârzii, sau că aștepți averi mari de la mireasă, negreșit că el, neputând aștepta un timp lung, va aluneca în desfrânări”. Timpul căsătoriei nu trebuie condiționat nici de situația profesională a tânărului și nici de zestrea tinerei, pentru că este mai importantă curăția trupească și sufletească a celor doi, la pășirea în căsătorie de către aceia.

       Sfântul Ioan, mustrând pe părinți, continuă: „Voi însă, faceți totul dimpotrivă; când copii s-au umplut de toate murdăriile, atunci îi căsătoriți în zadar și fără de folos. De sufletul lui, însă, nu spuneți nici un cuvânt, ci îl disprețuiți și îl aruncați”. Sfântul îi îndeamnă pe părinți să-și introducă băieții în societate „cu un ceas înainte de jugul căsniciei, ca trupurile lor să fie curate și neatinse când vor primi pe mireasă”, pentru că numai în felul acesta dragostea celor doi va fi mai aprinsă și mai fierbinte.

        c). Alegerea miresei.

       Sfântul Părinte subliniază valoarea calităților sufletești ale miresei, ca și ale mirelui, și nu a zestrei, atât în vremea Sfinților Trei Ierarhi, cât și în vremea noastră, mulți dintre tinerii care se căsătoresc, o fac nu din iubire, ci pentru diferite interese, devenind astfel, un târg, ignorându-se cu totul, zestrea spirituală. Nu bogăția trebuie să fie criteriul pentru alegerea miresei. „Nu socoti căsătoria ca un negoț”, zice Sfântul Ioan. El remarcă: „Am auzit pe mulți zicând: cutare era sărac, căsătoria l-a îmbogățit, a luat o femeie bogată, trăiește acum în lux și în îmbelșugare”. Și în alt loc, unde disprețuiește banii și bogăția pe care le socotește lucruri secundare, dar care au devenit obiectul preocupărilor tuturor, el deplânge această stare la care s-a ajuns, spunând: „Să nu căutăm bani, să nu cerem noblețe exterioară, ci pe cea a sufletului. Nimeni să nu aștepte să se îmbogățească de pe seama femeii. Nu căuta, deci, la femeie avere și bani, și atunci toate celelalte le vei afla cu ușurință. De aceea s-a și corupt totul, pentru că ne stăpânește iubirea de bani.” El îndeamnă pe cei care vor să se căsătorească să nu se iute la avere: „Dacă te căsătorești cu o femeie bogată, iei mai degrabă un stăpân pe cap, decât o femeie. În afară de aceasta, prin firea lor, femeile sunt pline de deșertăciune, mândrie și de dorința de a-ți lua ochii. Dacă le mai vine în ajutor și averea, în ce chip bărbații le vor mai putea suferi? Dimpotrivă, cel care ia o femeie de seama lui sau una mai săracă decât el aduce un ajutor, un tovarăș și într-adevăr, introduce fericirea în casa lor. Lipsa averii o îndeamnă să fie supusă întru totul bărbatului, să cedeze și să-l asculte în toate, astfel, că dispare motivul de ceartă, luptă, îngâmfare, neînțelegeri și se apropie legătura păcii, unirii, iubirii și a înțelegerii. Pace, deci și bun trai, iar nu bani”.

       În Omilia despre Căsătorie a Sfântului Ioan Gură de Aur, îi îndeamnă pe părinții miresei să caute: „bărbat pentru fecioară, însă bărbat în toată puterea cuvântului, protector al femeii, bărbat care să fie capul trupului și căruia nu-i predai, nu slugă, ci încredințezi pe însăși fiica ta. Nu căuta bani, nu căuta strălucirea neamului, nu măreția patriei lui, căci toate acestea sunt nefolositoare, ci tu caută evlavia sufletului, blândețea, adevărata înțelepciune, frica de Dumnezeu, dacă voiești ca fata ta să viețuiască cu plăcere. De vei căuta bogăție, nu numai că nu o vei folosi cu nimic, ba încă o vei vătăma, căci o vei face sclava lui, în loc să fie liberă. Deci nu căuta acestea, ci caută mai ales egalitatea în cinste, și dacă nu este cu putință aceasta, atunci caută un bărbat mai sărac decât fiica ta, nicidecum mai bogat, dacă nu voiești să-ți dau fata unui despot, ci unui adevărat bărbat.” Nu numai bogăția și frumusețea trupească trebuie să reprezinte un criteriu în alegerea soțului sau a soției. Chiar dacă cel de lângă noi are defecte, trebuie să procedeze precum a făcut Hristos cu Biserica, să-l îndrepte și să-l înfrumusețeze din punct de vedere spiritual. „Să căutăm o astfel de frumusețe, și cum putea, negreșit, să ne facem creatorii ei. Nu cere de la femeie ceea ce nu este al ei. Nu respinge pe femeie pe motivul că nu este frumoasă. A lui Dumnezeu creatură este și ea și nu batjocorești pe ea, ci pe Cel ce a făcut-o. Cu ce e vinovată ea dacă este urâtă? Nu lăuda pe femeie pentru frumusețea ei. Acest fapt este propriu sufletelor desfrânate. Tu caută frumusețea sufletului și imită pe Mirele Bisericii”.

       Nu frumusețea asigură trăinicia unei căsnicii, ci uneori, chiar dimpotrivă, lipsa ei. Pentru a dobândi un mire sau o mireasă virtuoasă, se cuvine să ceară ajutorul lui Hristos: „Când vrei să analizezi cu exactitate valoarea bărbatului aceluia, roagă-l pe Hristos ca să stea de față și să-ți arate, și El nu se va rușina de aceasta, căci nunta este taina venirii Lui. Când tu analizezi și cauți pe acel bărbat, roagă-te și zi către Dumnezeu: <<Pe care îl voiești tu, Doamne, rânduiește-mi-l.>> încredințează-i în mâna Lui acest lucru, și El, fiind cinstit de tine prin această cinste, îți vă răsplăti. Două lucruri trebuie a face: a încredința în mâna Lui alegerea bărbatului și a cere ca acel bărbat să fie așa precum îl voiește El.”

       După cum se poate observa, căsătoria trebuie să fie precedată de rugăciune stăruitoare către Dumnezeu, căci el este chivernisitorul bun al vieții celor care se dăruiesc Lui și își potrivesc voința după voia lui.

        d). Primirea Tainei.

       În Vechiul Testament, căsătoriei nu i s-a acordat o oarecare sfințenie ca în Noul Testament, drept dovadă implicarea mai mult a familiei, respectiv a tatălui, rareori a mirelui în încheierea ei, ușurința cu care ea se putea desface, practicarea poligamiei, etc. În Noul Testament, prin învățătura Mântuitorului Iisus Hristos s-a revenit la sensul ei inițial (Matei 19, 8), căsătoria fiind indisolubilă, ea este lucrarea lui Dumnezeu: „Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă” (Matei 19, 46), ea este taină mare, cum o numește Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 5, 32), deoarece este tip al unirii dintre Hristos și Biserica Sa (Efeseni 5, 23-30), la baza ei stând iubirea, cea mai prețuită virtute creștină. Efectele tainei se răsfrâng, în primul rând, asupra mirilor.

        e). Petrecerea de nuntă.

       Nunta este un prilej de o deosebită bucurie, pe care omul întotdeauna și-a manifestat-o în diferite moduri. În lumea păgână ea era însoțită de petreceri și ritualuri specifice societății acelei perioade. La creștini, căsătoria, primind caracterul de taină dumnezeiască, ceremonia și sărbătoarea ei au în centru pe Hristos și morala evanghelică. Sfântul Ioan Gură de Aur are o părere critică asupra obiceiurilor din acea vreme, despre petrecerile la nunți. Ceea ce critică Sfântul Părinte este desfrâul petrecerilor, care aveau loc atât înainte, cât și după primirea tainelor în Biserică. Ei aveau obiceiul de a împrumuta lucruri, haine, obiecte pentru a-și împodobi casa, dând impresia unei oarecare bunăstări materiale, dar care, odată cu terminarea petrecerii, tot ceea ce împrumutaseră trebuiau înapoiate. La petrecere nu lipsea băutura și mâncarea peste măsură, acestea constituind cauza multor rele. Acestea erau însoțite și de glume și vorbe rușinoase, cântece care incitau la dezmăț, dansuri nebunești și alte „neorânduieli cu totul nedemne, care făceau din actul sfânt al căsătoriei o pompă satanică”. El critică beția și îmbuibarea de glume spurcate și vorbe nepermise, spunând: „Unde este beție, acolo este și diavolul; unde sunt cuvinte de rușine, unde-i îmbuibare, acolo dănțuiesc demonii” Sfântul Ioan interzice atât fecioarelor, cât și femeilor măritate care nu au voie să se dezmețe pe la nunți: „Ascultați, fecioare, ascultați și voi femei măritate, care la nunțile altora vă schimonosiți așa, sărind, zbenguindu-vă, făcând de râs pe femei! Chiar acum, după atât de mare filozofie, din pricina dansului, mulți tineri ajung niște desfrânați și își pierd sufletele…” Sfântul Ioan nu este împotriva dansului, ci împotriva persoanelor care atunci când merg la nunți sau la diferite petreceri nu au ca punct de reper cumpătarea.

       Sfântul Părinte nu este împotriva distracțiilor: „Distrați-vă, dar nu cu un astfel de preț”. Despre ce preț vorbește Sfântul Părinte? Despre pierderea castității, liniștea sufletească și mântuirea. „Este permis – după el – de a înveseli nunta cu astfel de lucruri, de exemplu cu mese încărcate, cu mâncăruri, cu haine frumoase și cu altele d acest fel. Este permis de a se înveseli la nuntă prin frumusețea hainelor, prin prezența bărbaților și a femeilor venerate”. Aici trebuie să se desfășoare toate: „cu prudență, cu demnitate și cu cumpătare. Se cuvine să predomine tăcerea, buna podoabă, rușinea și modestia.”

       Mireasa trebuie să fie gătită „nu cu podoabe de aur, ci cu blândețea și cu rușinea și cu haine obișnuite. Iar în loc de orice podoabă aurită sau împletituri, împodobește-o cu roșirea feței, pune-i împrejurul gâtului sfiala de lucruri urâte și să nu umble după acelea”.

       Invitați la nuntă trebuie să fie mai întâi Hristos, apoi rudele, vecinii, prietenii și toți cei cu dragoste față de Hristos. Veselia momentului nu trebuie însoțită de dezmierdări satanice: „Vrei a auzi melodii plăcute? zice Sfântul Ioan. Nu asculta melodii satanice, ci din cele duhovnicești. Voiești a vedea dănțuind? Privește corul îngerilor. <<Și cum este cu putință, spui, a vedea asemenea cor? >> dacă vei alunga acestea și atunci va veni și Hristos la nuntă, și când Hristos este prezent, și corul îngerilor este prezent…” Deci, la petrecerile de nuntă ale creștinilor, bucuria firească trebuie să se exteriorizeze nu prin beție, desfrâu și fapte de rușine, ci prin imnuri, rugăciuni, cântarea psalmilor și a altor cântări duhovnicești, milostenie față de săraci, buna rânduială și prudență. Și atunci, și Hristos va fi de față și va binecuvânta ospățul, iar locul petrecerii se va transforma în Biserică, căci acolo se preaslăvește Stăpânul a toate.

       Procedând așa, curăția și nevinovăția miresei vor rămâne neatinse, iar mirele, care nu a suferit la nunta sa cântece din fluiere și jocuri, nu va suferi în viața lui, nici vorbele urâte și nici fapte de rușine.

       Astfel de nunți se cuvine a se organiza unde Hristos este invitatul principal, unde taina este cinstită și nu pângărită și binecuvântările lui Dumnezeu să se reverse în ființa noii familii.

        f). Egalitatea dintre bărbat și femeie.

       Atât bărbatul, cât și femeia au identități ontologice absolute: „Femeia are aceeași esență cu bărbatul, iar apoi: căci bărbatul și femeia nu sunt doi oameni, ci un singur om”. În această privință, bărbații și femeile își împart egalitatea „nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Galateni, 3, 28). Sfântul Hrisostom subliniază că această natură umană, care este în mod egal împărtășită de bărbat și femeie, este împărtășită și de Hristos, însemnând că noi avem o singură formă, aceea a lui Hristos. Atât prin nașterea biologică, cât și prin nașterea spirituală, există o egalitate absolută între partea bărbătească și cea femeiască. Sfântul Ioan Hrisostom afirmă: „Hristos dă legi care îi privesc și pe bărbați și pe femei, deși pare că se adresează numai bărbaților. Vorbește cuplului dar, poruncile Sale sunt adresate deopotrivă întregului trup. Vede în femeie și în bărbat o singură ființă și nu face deosebire între sexe.”

       Din fragmentul citat se desprind două aspecte paradoxale: în unitatea, identitatea, uniformitatea, egalitatea dintre bărbat și femeie, dintre soț și soție, care sunt de fapt o singură ființă după legea lui Dumnezeu, există în mod simultan și diferențe, după ce bărbatul este numit „cap”, iar femeia „trup”. Soțul trebuie să conducă și să-și călăuzească soția, el având ultimul cuvânt în deciziile familiale majore, ca și o mai mare responsabilitate finală în privința bunăstării fizice și spirituale a familiei. Sfântul Părinte îi păstorea pe bărbați, spunându-le: „Voi sunteți capul femeii, drept aceea lăsați capul să ordoneze restul trupului. Nu vedeți că nu locul unde se află acesta față de restul trupului, anume deasupra lui îl face să fie astfel, ci prevederea cu care călăuzește întregul ca un conducător de corabie? Căci în cap sunt și ochii trupului și cei ai sufletului; tot acolo se află și însușirea de a vedea și puterea de a cârmui. Restul trupului este rânduit pentru slujire, iar capul este rânduit pentru a conduce.”

       În general, în societate bărbații sunt cei de la care se așteaptă să fie principalii conducători. Convingerea lui era aceea că atunci când bărbații conduc lucrurile așa cum se cuvine, femeile și copiii îi vor asculta bucuroși și pacea se va înstăpânii atât în familie, cât și în societate. 

             Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă în Omilia XXVI la I Corinteni că „egalitatea generează tensiuni”, fiind necesară o stabilire ordonată a autorităților în mijlocul oamenilor, în societate, în Biserică și în familie. Trebuie să afirmăm că Sfântul Ioan Gură de Aur nu este misogin și nu vrea să anuleze în nici un fel deplina egalitate ontologică dintre oameni. Egali fiind, fiecare dintre ei este chemat să îndeplinească diferite atribuții, slujind astfel funcționării armonioase a întregului: „Pavel așează capul în poziție de stăpânire și trupul în poziție de supunere, de dragul păcii. Acolo unde între cap și trup este egalitate de stăpânire, nu este niciodată pace. Gospodăria nu poate fi democrație, condusă de toți, ci cârmuirea trebuie în mod necesar să fie a unei singure persoane.”

       Dacă această ordine va fi răsturnată, dacă bărbații vor îngădui soțiilor lor să-i conducă, din cauza propriei lor slăbiciuni sau din cauza infatuării soților lor, rezultatul va fi devastator și pentru unii și pentru ceilalți. „Fericitul Pavel nu s-ar fi sârguit niciodată atât de mult pentru unele ca acestea. Fără motiv învederat sau fără un scop învederat. Căci spune:<<Femeile să se supună bărbaților lor ca Domnului>> (Efeseni, 22). Și de ce aceasta? Pentru că atunci când ei sunt în armonie, copiii vor fi bune educați, și slugile vor fi bine conduse, și vecinii, și prietenii, și rudele se vor împărtăși de această mireasmă a armoniei dintre soți.”

       Exemplul dat de Sfântul Ioan Hrisostom este acela al lui Adam, care a cedat în fața sugestiei Evei de a gusta din pomul interzis. Iată cum își închipuie Sfântul Părinte că i-a vorbit Dumnezeu lui Adam după neascultarea acestuia: „Ești doar capul femeii iar ea a fost adusă pe lume pentru tine; tu însă stricat-ai rânduiala și nu numai că n-ai îndreptat-o, dar te-ai lăsat târât și tu. Ar fi trebuit ca trupul să urmeze capului; s-a întâmplat însă, contrariul: a luat-o capul după trup, așa că au ajuns cele de jos! De asta, dar, pentru că ai stricat toată rânduiala, de asta ești acum așa, tu care mai înainte erai înconjurat de atâta slavă!”

       Supunerea și ascultarea unuia față de celălalt trebuie făcută în dragostea lui Hristos. Din perspectiva creștină a asculta și a ne supune reprezintă o mai mare slavă decât a conduce. „Cel ce iubește nu voiește să poruncească sau să stăpânească, ci află har în a i se porunci și a fi stăpânit. Pentru că dorința de a stăpâni este maica ereziilor.”

       Sfântul Ioan Gură de Aur se adresează soțiilor într-un mod aproape identic în Omilia la Coloseni 3:18 („Femeilor, fiți supuse bărbaților voștri, precum se cuvine, în Domnul”): „Vreau să spun, fiți supuse din dragoste de Dumnezeu, căci aceasta este adevărata voastră podoabă. Nu vă vorbesc despre acel fel de supunere care se cuvine stăpânului, și nici despre aceea care este după fire, ci despre supunerea din dragoste de Dumnezeu”.

       Deși femeia pare că se pierde prin aceea că trebuie să se supună bărbatului ei, de fapt ea este cea care câștigă, pentru că principala datorie, aceea de a iubi este a bărbatului. Din aceste motive, poate spune că bărbații sunt robii soțiilor lor, conducătorii, ai subordonaților lor.

       Sfântul Ioan Hrisostom le amintește soților că lor li s-a încredințat autoritatea asupra soțiilor lor pentru arăta îngăduința față de fragilitatea acestora. Iar soțiilor le spune: „ Pentru această pricină te-a făcut Dumnezeu, să fii iubită, o, soție, pentru ca să poți purta supunerea cu ușurință. Nu te teme să fii supusă, căci supunerea față de cel ce te iubește nu-ți pricinuiește nici un neajuns.” Supunându-te, câștigi iubirea bărbatului tău, dar de fapt el se supune ție.

       Principala virtute a soților care-și conduc soțiile, este dragostea: „Ori de câte ori îi dai o povață soției tale, totdeauna să începi prin a-i spune cât de mult o iubești… Arată-i ei că are un mare preț compania ei pentru tine și că de dragul ei vrei mai mult sa stai acasă decât în oraș. Respect-o mai presus de prietenii tăi, și mai presus decât pe copiii pe care ti i-a născut, și iubește-i pe acești copii de dragul ei. ”

       Atât bărbatul, cât și femeia sunt purtători ai chipului lui Dumnezeu, cu aceleași daruri creatoare și cu aceeași responsabilitate. Sfântul Vasile cel Mare, în Omiliile sale la Hexaimeron afirmă că femeia„… are privilegiul de a fi făcută după chipul lui Dumnezeu, ca și bărbatul. La fel de cinstite sunt cele două naturi, egale virtuțile lor, egală răsplata și aceeași pedeapsă. Să nu zică femeia: sunt slabă. Slăbiciunea este a trupului, în suflet este puterea. Deoarece, la fel de cinstită să fie la amândoi virtutea, manifestarea faptelor bune.

       Deși e mai slabă trupește, femeia se dovedește în multe privințe mai tare decât bărbatul, mai capabilă de a răbda privațiunile, de a posti, mai zeloasă la rugăciune și la fapte bune. Femeia bună, virtuoasă are ceea ce este după chip. Nu privi la omul din afară, căci acesta este exteriorul a ceea ce a fost zidit. Sufletul se află înlăuntru, sub voalul delicat al trupului. Suflet, într-adevăr, și sufletul este la fel de cinstit; în învelișuri se află deosebirea.”

       g). Dragostea și respectul reciproc.

       Dragostea, cea mai mare dintre virtuți, nu poate lipsi din sânul familiei, unde domnește buna înțelegere.

       Sfântul Ioan Gură de Aur arată că dragostea este sădită de Dumnezeu în firea omului, chiar de la început. Dragostea este cea care asigură unitatea și buna înțelegere în familie și în societate. Cu privire la aceasta, Sfântul Ioan spune: „…Nimic nu poate fi mai important decât dragostea, căci ea este mai folositoare decât banii, decât noblețea, decât stăpânia și decât toate celelalte.” 

       Dacă soțul dorește să câștige dragostea și ascultarea soției lui, trebuie să o facă prin dragostea sa jertfelnică pentru ea, iar nu prin amenințări și frică: „ Atunci când soția se supune soțului ei prin constrângere, frică și forță, este cu mult mai împovărător și mai neplăcut decât atunci când soția comandă cu autoritate deplină. De ce aceasta, te întrebi? Pentru că forța distruge cu totul atât dragostea, cât și plăcerea. Acolo unde nu este nici dragoste, nici dorință, și frică și constrângerea le-au luat locul, spune-mi ce valoare va mai avea o asemenea căsătorie?”

       Dragostea soțului față de soție trebuie să fie lipsită de îngâmfare, aroganță sau atitudini de superioritate: „Bărbatul să nu-și disprețuiască soția din pricina că ea îi este supusă, pentru că ea este trupul său. Iar capul, dacă va disprețui, va pieri și el. El, dar, să pună în balanță iubirea lui pentru ea, cumpănind astfel supunerea ei față de el.”

       Porunca potrivit căreia bărbatul trebuie să-și iubească soția așa cum iubește Hristos Biserica, este una din temeliile biblice pe care Sfântul Ioan Hrisostom își bazează afirmația că familia trebuie să fie „o mică biserică”, iar soțul să fie ca un preot al ei. „Fă din casa ta biserică, din mica ta cutie fă-i comoară. Fii paznicul bogățiilor sfinte, si iconom al sărăciilor. Milostivirea ta îți conferă această preoție.”

h). Rolul bărbatului și al femeii în familie.

       Sfântul Ioan Gură de Aur vede în împărțirea responsabilității între soț și soție o nouă legătură a dragostei pe care Dumnezeu o voiește în sânul familiei. „Dumnezeu nu i-a încredințat bărbatului totul și nici femeii, ci a împărțit fiecăruia din îndatoriri, femeii i-a dat în stăpânire casa, iar bărbatului i s-a încredințat rolul de a hrăni pe cei din casă.”

       Pentru a vorbi de rolul soțului sau al soției trebuie să arătăm datoriile pe care le are fiecare dintre ei față de celălalt.

       Iubirea față de oameni ne face să privim pe fiecare individ cu aceeași considerație. Nu putem face deosebire între valorile morale și spirituale ale soțului față de soție.

       Prima datorie este aceea de a se iubi unul pe celălalt, care trebuie ancorată în iubirea față de Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Tu nu iubești atâta pe femeie pentru că e femeie, cât o iubești pentru iubirea ce trebuie să o ai pentru Hristos. Aceasta a și lăsat a se înțelege când zice: <<ca Domnului>>. Așadar, ca și cum ai asculta pe Domnul făcând totul pentru Dânsul”

       Dumnezeu i-a dat bărbatului să poarte de grijă față de copii, căci spune Sfântul Ioan: „Sexul femeiesc este oarecum mai slab și are nevoie de mult ajutor, de multă îngăduință […] Toate să le faci pentru femeie, toate cele necesare să i le procuri, căci datoria te face.”

       În viziunea Sfinților Trei Ierarhi, autoritatea care însoțește conducerea treburilor familiale este în mod real împărțită.

       După Sfântul Ioan Gură de Aur, soția este: „a doua putere, al doilea împărat al casei, căruia îi lipsește doar coroana.” el definește căsătoria drept „acea stare potrivit căreia există și egalitate și libertate, iar supunerea este ușoară.”

       El afirmă că fiecare decizie care se ia în familie trebuie să fie precedată de discuții sau dezbateri, la care să participe ambii membrii ai cuplului, în așa fel încât decizia finală să se bucure de acordul amândurora, și bineînțeles și al copiilor atunci când este cazul. Dacă soțul și soția se iubesc cu adevărat, dacă țin cu adevărat unul la celălalt, atunci soțul nu va avea niciun motiv să treacă peste voința soției lui, impunându-și propria voință, deoarece fiecare dintre ei se va gândi la binele celuilalt mai mult decât la cel personal, se vor supune amândoi în aceeași măsură poruncilor date de Hristos Domnul și vor progresa duhovnicește împreună, cu aceeași râvnă. Un soț înzestrat cu înțelepciune va dori întotdeauna să se sfătuiască cu soția lui înainte de a lua o hotărâre, beneficiind de chibzuința ei; se vor învăța unul pe celălalt ajungând astfel la o reciprocitate.

       Sfântul Ioan Gură de Aur oferă drept pildă de cuplu care s-a angajat în mod desăvârșit într-o astfel de supunere reciprocă, pe Avraam și Saara: „ Și el o asculta în toate, și ea pe el la fel.”

       Femeia are puterea de a-l schimba pe bărbatul ei, dacă acesta renunță la anumite vicii, dar pentru asta trebuie să aibă dragoste față de el. Sfântul Hrisostom, în Omilia LXI la Comentariu după Evanghelia lui Ioan spune: „Nimic, în sfârșit, nimic nu are mai multă influență și tărie pentru a-l echilibra și a-l conduce pe bărbat ca femeia lui, atunci când este evlavioasă și prudentă și pentru a-i întoarce sufletul lui unde vrea ea și cum îi place […] Ea îi va face mai multe servicii bărbatului decât oricine, dacă este cinstită și cu bun simț.”

       Sfântul Părinte le încredințează pe soții că, de vor pune în aplicare și ele sfaturile bune pe care le dau soților lor, cu siguranță îi vor „câștiga” pe aceștia: „Zidiți-i și întăriți-i pe bărbații voștri, nu numai prin cuvintele voastre, ci încă și prin exemplul vostru bun. Și cum îi veți învăța voi pe bărbații voștri prin faptele voastre și prin exemplul vostru? Atunci când nu vor vedea nici răutate, nici curiozitate, nici iubire podoabe și împodobiri, nici dorință, nici gust pentru lucruri zadarnice și, dimpotrivă, vă veți mulțumi simplu cu ceea ce aveți, atunci vă vor asculta cu plăcere și vor primi cu bucurie sfaturile voastre; […] dacă faptele voastre se potrivesc cu cuvintele voastre, dacă învățați în același timp și prin faptele voastre[…], ei vor ceda în fața voastră; atunci, spre exemplu, când nu veți mai căuta deloc aurul, pietrele prețioase și măreția hainelor, și, în locul, acelora vă veți face o comoară de modestie, de cumpătare, de blândețe și de bunătate. Atunci când vă veți prezenta în fața soților voștri împodobite cu aceste virtuți, veți avea dreptul să faceți ceva pentru a-i plăcea soțului vostru, sufletul tău trebuie să ți-l împodobești, pe când trupul tău nu va face decât să-l desfigureze, împodobindu-l. În sfârșit, aurul și împodobirile nu vă vor face așa de iubite soților voștri ca și cumpătarea și blândețea și a fi gata să vă dați viața voastră pentru ei. Iată ceea ce câștigă inima și toată iubirea soților voștri.”

       Iubirea este o scară. Începe cu o singură persoană și se sfârșește cu totalitate, ea fiind începutul, finalitatea fiind Dumnezeu. În educarea celuilalt îți trebuie iubire, răbdare și mult tact. „Căci ea s-a însoțit cu bărbatul ei pentru comuniune pe viață și pentru procrearea copiilor, iar nu pentru lipsa de bună cuviință și distracție, ci pentru ca să conducă gospodăria și pentru a-l învăța pe el să fie serios.”

       Dacă femeia este mai sporită duhovnicește decât bărbatul ei, atunci ea trebuie negreșit să-l îndemne și pe el înspre aceasta, învățându-l prin îndrumările și exemplul ei.

       Sfântul Ioan arată că „decența femeii biruie indecența bărbatului” . tot el, în Omilia XXXIV la I Corinteni arată de ce Dumnezeu a dat ca bărbatul să fie supus făpturii mai slabe: „Dorința trupească este mai puternică la bărbat. Da, și din această pricină Dumnezeu a rânduit-o astfel, pentru a face ca făptura puternică să fie sub deplină stăpânire a acestei patimi, și pentru a-l supune pe el făpturii mai slabe.”

       Soțul trebuie să-și apere soția față de orice agresiune și să nu dea crezare bârfelor ce privesc pe soția sa, pentru „a nu se furișa vrajba în casă”; șo nici femeia nu trebuie să „cenzureze cu amănunțime intrările și ieșirile bărbatului de acasă, dar nici bărbatul să nu dea motiv de vreo bănuială.”

       Soția nu trebuie să stea la dispoziția prietenilor, neglijându-și astfel familia. Iar ea este îndreptățită să-și mustre soțul cu dragoste atunci când el stă la dispoziția prietenilor, neglijându-și familia: „Acuzările ei – spune Sfântul Ioan – sunt izvorâte din iubirea ei cea fierbinte, din predispoziția ei cea înflăcărată și din frica ce o are de tine ca să nu te piardă. Ea se teme – și din această teamă ce trebuie să o aibă – ca nu cumva, cineva, să-i fi răpit favoarea ei ce o avea la tine, ca nu cumva să o fi păgubit de capitolul bunurilor ei, ca nu cumva să-i fi furat bărbatul – capul ei – să nu-i fi săpat viața ei conjugală.”

       Atât soția, cât și soțul, să nu-și aducă insulte unul altuia, ci trebuie să se formeze, „să nu alerge la insulte și bătăi, ci să o sfătuiască, să o mângâie … să o convingă prin adevăr și niciodată să nu întindă mâna asupra ei. Departe acestea de un suflet liber. Nici insulte, nici batjocuri, ci să caute mai bine a o forma.”

       O altă datorie a celor doi este educarea copiilor.

        i). Educația copiilor.

       Copiii sunt binecuvântarea lui Dumnezeu și fiind ca o binecuvântare, ei sunt prilej de multă bucurie. „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți” (Facere 1, 28)

       Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dumnezeu v-a dat copii pentru ca să aveți sprijin la bătrânețe și pentru ca ei să învețe virtutea de la voi. El a rânduit și a voit ca seminția umană să fie adunată laolaltă pentru a împlini două scopuri importante: pe de o parte, acela potrivit căruia părinții trebuie să fie dascăli copiilor, de altă parte, pentru a înrădăcina în ei o dragoste temeinică. Căci, dacă oamenii ar veni la viață la întâmplare, fără părinți, nimeni nu ar mai avea relații cu nici un alt om.” 

       Sfântul părinte îi îndeamnă pe părinți să le lase copiilor drept moștenire virtuțile creștine, dragostea față de Hristos. „De aceea să nu ne îngrijim să strângem bani mulți pentru a-i lăsa moștenire copiilor, ci mai degrabă să-i învățăm a fi înțelepți și să cerem lui Dumnezeu să-i binecuvânteze.”

       În privința educației fetelor, Sfântul Ioan se adresează mamelor spunându-le: „Căci dacă le veți crește astfel, le veți izbăvi nu numai pe ele, ci și pe bărbatul care le este hărăzit, și nu numai pe ei, ci și pe nepoții lor.”

       Prin intermediul copiilor, Dumnezeu a schițat o imagine a învierii, copii luând locul celor care pleacă.

       Nașterea de prunci a fost pentru Adam și Eva cea mai mare mângâiere. Actul nașterii de prunci este rezultatul conlucrării omului cu Dumnezeu, de aceea nu trebuie pusă numai pe seama voinței omului. Nașterea unui copil presupune supunerea voinței omului voii lui Dumnezeu și împlinirea lucrului Său.

       Sfântul Vasile cel Mare face dese referiri la educația copiilor în lucrările sale: Regulile mici, Regulile mari, Reguli morale și Omilia către tineri.

       În lucrarea sa Reguli morale, Sfântul Vasile cel Mare îi îndeamnă pe părinți: „Să-și crească copiii întru învățătura și certarea Domnului cu toată blândețea și răbdarea, sub nici un pretext, care s-ar referi la ei, să nu le producă mânie și întristare.”

       Copiii sunt cei care trebuie să-și respecte părinții și cuvântul lor trebuie să fie o poruncă dumnezeiască: „Copiii trebuie să-și cinstească părinții și să li se supună în toate în care nu se împiedică porunca lui Dumnezeu.”

       După Sfântul Vasile cel Mare copilul trebuie educat de mic pentru că: „sufletul trebuie să fie îndrumat spre practicarea faptelor bune îndată, de la început, când este încă ușor de format și fraged și, fiind moale ca ceara, primește cu ușurință formele care se presează asupra lui, așa încât, atunci când va veni rațiunea și puterea de a judeca, să înceapă drumul de la primele noțiuni și pentru ca rațiunea să arate ce este folositor, iar obiceiul să îndrumeze cu ușurință spre săvârșirea binelui.”

       În viziunea Sfântului Ioan Hrisostom, educația este o artă, aceea de a forma sufletul copilului și mintea tânărului. El întreabă: „ Care artă poate fi egală cu arta de a educa sufletul copilului, de a-i forma mintea tânărului?”

       Lipsa educației copiilor în frica lui Dumnezeu atrage după sine consecințe grave, printre aceste consecințe Sfântul Ioan amintește: „morțile timpurii, bolile grozave care stăpânesc pe părinți și pe copii, de aici și pagubele, tulburările și miile de rele.”

       De asemenea: „Din această pricină copiii sunt târâți: în fața judecătorilor, condamnați și decapitați, iar părinții făcuți de rușine și arătați cu degetul.

       Unitatea dintre bărbat și femeie nu este numai o unitate fiziologică, ci și spirituală, o unitate prin iubire, care sporește prin nașterea de prunci și prin responsabilitatea față de lume după porunca dată de Dumnezeu primilor oameni. Copiii născuți și crescuți după voia lui Dumnezeu sporesc comuniunea dintre soți și deschid familia spre societate, fiindcă familia are nevoie de societate pentru educarea și pregătirea profesională a copiilor ei. Punerea cununiilor pe capetele mirilor arată că aceștia, cu ajutorul lui Dumnezeu, au ieșit de sub ocrotirea și grija părinților, au primit răspunderea comună pentru familia lor și pentru copiii lor în viitor.

       Dumnezeu „pe toate le-a făcut bune foarte” (Facere I, 31). Bărbatul simte o atracție firească față de femeie și femeia spre bărbat. Dacă nu ar fi existat această atracție, niciodată nimeni nu s-ar fi încumetat să facă familie, ci s-ar fi gândit la greutățile pe care le-ar fi întâmpinat mai târziu cu creșterea copiilor și nu ar fi hotărât să pornească pe această cale.

       Majoritatea teoreticienilor moderni susțin ca rațiunea umana este baza moralității (copilului) si astfel se concentrează asupra stimulării intelectuale a copilului in loc de a se concentra asupra formarii lui morale.

       Formarea morala a copilului nu doar ca ar trebui sa constituie o prioritate a educației timpurii, ci este necesara si pentru dezvoltarea lui intelectuala optima. De ce este necesara "formarea morala timpurie" a copilului? Pentru ca auto-controlul sau (stăpânirea lui de sine) nu este o deprindere intelectuala, ci una morala. A sta intr-un loc, a asculta, a se concentra, a manca la masa, a-si aștepta rândul sa vorbească, etc., sunt deprinderi morale care in cele din urma sunt adoptate si de intelect si-i vor fi de folos in pregătirea lui profesionala.

       Legătura dintre bărbat și femeie este foarte importantă pentru că, din unirea lor rezultă aducerea altor oameni la existență. Iar unirea prin care se aduce la existență alt om nu este numai trupească, căci trupul nu e despărțit de suflet. Deci există o legătură deosebită între un bărbat și o femeie, pentru a dezvolta între ei o unitate de cuget și simțiri, care să dea naștere unui alt om, dar și să dea copilului o creștere unitară.

       Fiecare se depășește în ceea ce e trupesc prin unirea cu celălalt, dar ei se depășesc nu numai având în vedere copilul adus prin ei la existență, ci și împlinind o răspundere accentuată a unuia față de celălalt.

       În răspunderea pentru copii, părinții simt răspunderea, recunoștința și îndemnul la rugăciune în fața lui Dumnezeu. Fiindcă El îi face părinți ai copiilor lor, pentru că nașterea copiilor se află în lucrarea și puterea lui Dumnezeu. Copiii sunt ai părinților, dar le sunt dați și de Dumnezeu, ca o legătură între ei, de cerere comună către Dumnezeu. Omul n-ar reuși să aibă pe un altul ca un tu unit permanent cu eul său, dacă nu ar avea pe un al treilea într-o răspundere comună.

       Copiii trebuie să existe acolo unde este iubire. Nașterea de prunci este, deci, unul din scopurile căsătoriei. Se cuvine, însă, ca soții să aibă în vedere nu numai nașterea, ci și renașterea ființei și unirii lor cu Hristos prin creșterea și desăvârșirea soților în iubire.

       Spiritualitatea iubirii dintre soți e posibilă prin arătarea ei comună față de un alt om, față de un al treilea, față de copil. Bucuria fiecăruia față de copil devine astfel mai mare, și, în același timp, se spiritualizează. În această deschidere spre copil e dată și necesitatea deschiderii spre ceilalți oameni. Aceasta le ajută, de asemenea, celor doi să spiritualizeze iubirea.

       Familia este prima alcătuire de viață obștească și sâmburele din care cresc toate celelalte forme de viață socială. Ea este mediul cel mai prielnic pentru nașterea, dezvoltarea și desăvârșirea ființei umane. Copilul are o neapărată nevoie de ajutorul neîncetat al părinților care, în această lucrare nu pot fi substituiți și nici întrecuți de nimeni.

       Copiii care reprezintă „fondul de aur al neamului”, sunt stimulente și puteri înnoitoare care sporesc potențialul natural uman, afectiv, energic și spiritual al poporului căruia îi aparții, contribuind la regenerarea ființei noastre spirituale.

       Conștiința morală adevărată implică relația subiectului ei cu Dumnezeu și legea morală ca expresie a voinței lui Dumnezeu privind pe om în relația lui cu Dumnezeu și cu semenii, cu ajutorul căreia ea, conștiința morală, sfătuiește, oprește și judecă din punct de vedere moral faptele omului. Tema avorturilor constituie problema conștiinței morale a omenirii întregi, întrucât privește însăși viața omului, ca dar al lui Dumnezeu față de care fiecare este responsabil.

       Fătul are viața lui personală, este ființă omenească autonomă și persoană umană deplină, trăind și dezvoltându-se în dependență de mediul matern. Femeia însărcinată nu poate să dispună liber de făt, cum poate să dispun ă de orice parte a corpului ei. Fătul nu este un lucru sau un obiect, sau o simplă parte a corpului femeii, ci gena cu viață în evoluție întrepătrunsă cu viața celei însărcinate. Întreruperea sarcinii nu este dreptul aceleia care o poartă.

       Aceste atitudini care valorizează persoana umană în mod unilateral – recte trupul omului – își au originea în confuzia pe care teologia apuseană o face între transcendența lui Dumnezeu și absența Sa din creație.

       Biserica, cu întreaga ei învățătură dogmatică, morală și canonică, întemeiată pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, a fost în toate timpurile și toate locurile împotriva avortului ca teorie și ca practică, calificându-l drept crimă împotriva vieții umane, în rândul păcatelor strigătoare la cer, care diminuează și nimicește comuniunea săvârșitorilor acestora cu Dumnezeu.

       Binecuvântând căsătoria, ca legătură naturală între bărbat și femeie (Facere I, 28) și ridicând-o la rangul de taină (Matei XIX, 4-5; Ioan XXI, 11; Efeseni V, 31-32), Dumnezeu a arătat pe copii ca fiind mărturii personale ale acesteia. Dobândirea de copii a fost văzută încă din Vechiul Testament ca un dar prețios și ca o binecuvântare din partea lui Dumnezeu oamenilor (Facere XLVIII, 16; Deuteronom XXVIII, 44; Psalmul CXXVII, 2-6). Lipsa copiilor era socotită ca o pedeapsă cerească și ca o ocară (Facere XXX, 1-6; Isaia LIV, 1; Facere XXII, 30; Luca I, 14). Mântuitorul Iisus Hristos prețuiește pe copii ca fiind obiectele proniei divine, pe care nimeni nu are dreptul de a-i ocărî și de a-i disprețui (Matei XVIII, 1-14; Marcu X, 13).

       În rânduiala Sfintei Taine a cununiei se cuprind rugăciuni pentru rodnicia căsătoriei. Sfinții Părinți hotărăsc pedepse bisericești pentru cei ce predică înfrânarea de la procreare și socotesc virtute numai fecioria

       Dar nu numai defăimarea căsătoriei este osândită, ci și îndeletnicirea cu practicarea mijloacelor de avort pentru întreruperea sarcinilor (can. 2 și 8 ale Sf. Vasile cel Mare, can. 33 al Sf. Ioan Postitorul). Sf. Vasile cel Mare consideră tot atât de vinovate pe femeile care suprimă fătul ca și pe cele care își părăsesc copiii, nu-i hrănesc, și-i expun milei publice.

       Fiind un act direct împotriva vieții umane, avortul în sine și diferitele practici și mijloace folosite în comiterea acestuia sunt cuprinse și interzise prin însăși porunca a 6-a a Decalogului: „Să nu ucizi” (Deuteronom V, 17).

       Nașterea și creșterea de prunci este un mijloc important pentru soți în înaintarea lor spre o unire sufletească tot mai adâncă și plenară. Este adevărat că Sfântul Ioan Gură de Aur declară o căsătorie ca fiind realizată fără nașterea de prunci, numai când pruncii lipsesc nu din voința soților, ci fără voia lor. Când însă nașterea de copii este evitat, fie prin abstinență, fie prin avorturi sau prin practici anticoncepționale sau chiar practici avortive, legătura între soți devine un simplu prilej de satisfacere a poftei trupești, ce trece astfel la pofte păcătoase.

       Omul este chipul lui Dumnezeu. Acesta (chipul) nu este înțeles ca o parte componentă adăugată ființei noastre, ci totalitatea ființei omenești este creată, plăsmuită „după chip”, deci „chipul” implică atât trupul, cât și sufletul. Orice acțiune umană îndreptată împotriva trupului vizează întreg compusul uman, psihosomatic. De aceea, spiritualitatea creștină vede păcatul (săvârșit în trup) ca act împotriva „chipului lui Dumnezeu” din om, a firii umane asumate de Dumnezeu prin întrupare, a Duhului Sfânt care sălășluiește în noi (I Cor. III, 16), cât și împotriva Bisericii în calitatea noastră de „mădulare ale trupului mistic al lui Hristos”.

       Familia creștină îi formează pe membrii ei prin căldura dragostei pe al cărei altar se aduce ca jertfă, prin excelență, dăruirea de sine. Nicăieri nu găsim resursele de răbdare, de iubire și de jertfelnicie ca le părinți.

       Educația copiilor trebuie să înceapă de la zămislirea lui în pântece, să continue pe perioada sarcinii și să sporească încontinuu, din ziua nașterii până la maturitatea totală a copilului.

       Copilul este ca și aluatul. Aluatul, cu cât este mai moale, cu atât se modelează mai ușor. Copilul, cu cât este mai mic, cu atât e mai ușor modelabil și educabil.

       Educația copiilor e educația primordială a părinților. Părinții care au eșuat în educarea copiilor lor sunt socotiți, de obicei, ratați în toate. Dacă ei și-au pus viața în slujba extinderii afacerilor și a înmulțirii banilor și averilor, dar nu au mușcat nici un deget pentru educarea elementară a copiilor lor, atunci înseamnă că nu numai nu le-au oferit nimic acestora, dar s-au mai și luptat și ostenit să-i facă niște leneși, niște neisprăviți și niște infractori. Dacă nu există educație corectă, atunci nimic altceva nu există.

       Disciplina trebuie să fie cu rost și să slujească dreptății. Scopul disciplinării copiilor este să-i învățăm ce este bine și ce este rău. Trebuie să-i facem pe copii să guste din bucuria întoarcerii fiului risipitor la tatăl, căci aceasta este imaginea propriei noastre relații cu Dumnezeu. Țelul pedagogic al părinților nu trebuie să fie frângerea voinței copilului, în ața fel încât să-i fie subordonată personalitatea.

       Ar fi de dorit ca părinții și profesorii de religie să nu uite că menirea lor principală este de a-i insufla copilului dragostea sinceră pentru Hristos și pentru Maica Domnului.

       Educația religioasă a copiilor se face în primul rând prin exemplul personal al părinților și al celor din jur, prin întreținerea în casă a unei atmosfere de dragoste și rugăciune.

       Familia este mediul evanghelic în care se pregătesc noi generații de membri ai Bisericii. Educația și instrucția creștină în cadrul familiei sunt esențiale pentru copii și pentru tineri. Îndrumarea duhovnicească și exemplul direct al părinților sunt de o importanță crucială. Părinții creștini sunt cei mai de seamă mijlocitori între creștini și lume. Căci prin ei se face îmbisericirea copiilor și a tinerilor și tot prin ei, aceștia sunt trimiși în lume ca ucenici ai lui Hristos.

       În ceea ce privește raporturile dintre părinți și copii, Vechiul Testament, prin Decalog, ne oferă porunca cinstirii părinților, formulată pozitiv: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie ție bie și să trăiești zile multe pe pământul pe care ți-l va da Domnul Dumnezeul tău” (Ieșire XX, 12). Ea cere imperativ fiilor respect și cinstire față de părinți și urmează imediat după poruncile care privesc îndatoririle religioase ale credinciosului față de Dumnezeu. Îndatorirea fiilor de a-și cinsti părinții cuprinde toată gama sentimentelor și faptelor: de la recunoștință la dragoste, la ajutorare, pe care urmașii le datorează celor ce i-au născut și i-au educat pentru viață.

       În strânsă legătură cu porunca a 5-a stau toate îndemnurile adresate fiilor de Sfânta Scriptură a Vechiului Testament: „Să cinstească fiecare pe tatăl său și pe mama sa” (Levitic XIX, 3) și să nu se poarte cu necuviință față de părinți, fapt pentru care erau pedepsiți (Levitic XX, 11; XVIII, 7-8; Deuteronom XXII, 30).

       Porunca cinstirii părinților nu s-a limitat însă numai la cadrul strict familial, ci s-a extins la o sferă mai largă a vieții sociale, încât, de la cinstirea părinților trupești, s-a trecut la cinstirea părinților spirituali, la respectarea învățăturilor, precum și a conducătorilor societății.

       Nașterea de prunci și întrajutorarea pot fi considerate scopuri primordiale numai într-o căsătorie încheiată mai degrabă în limitele natural-biologicului, într-o căsătorie constituită în afara Bisericii, nu și pentru o căsătorie creștină. Pentru creștin, se face în Hristos și în Biserică, aceasta conferindu-i caracterul de mare Taină (Efeseni V, 32). Sensul autentic și profund al căsătoriei, după Noul testament, nu-l dă numai nașterea de prunci. Iubirea adevărată nu poate rămâne fără rod, dar rodul ei multiplu și variat, nu poate fi limitat doar la procreare.

       După învățătura Domnului nostru Iisus Hristos, părinții au cu mult mai mari îndatoriri față de copii, decât au copiii față de părinți. Copiii sunt avuția celui ce i-a făcut.

       În noua lume propovăduită de Hristos, în care va domni doar castitatea încrezătoare și drăgălășenia nevinovăției, copiii sunt icoana fericirilor de mâine.

       Copilul, care până atunci părea om „neîntreg”, e mai desăvârșit ca bărbatul. Bărbatul, care crede că a ajuns la deplinătatea vârstei și a sufletului său, va trebui să se întoarcă înapoi, să renunțe la bătrânețe, și să se întoarcă la anii copilăriei.

       Iisus Hristos vorbește cu copiii și îi iubește pentru că nevinovăția lor e mai puternică decât înțelepciunea ce se răsfrânge în vorbele întrețesute de raționamente.

       Copiii ajung în brațele lui Dumnezeu, fiindcă sunt cei mai aproape de El. Modul lor de a fi e cel mai iubit de Dumnezeu. Înțelepții îl înțeleg pe Dumnezeu ca pe o necesitate în explicarea lumii. Copiii Îl au ca pe un Tată de pe celălalt tărâm. Iată de ce copiii sunt în Adevăr, pe când înțelepții în afara Lui. Găsești ceva și cu mintea lor, numai dacă ai o inimă curată de copil. Aceasta te duce de-a dreptul în brațele Adevărului.

V. PĂCATE ÎMPOTRIVA CĂSĂTORIEI

        a). Adulterul.

       Adulterul este o încălcare a voii Legii lui Dumnezeu, el este întotdeauna preadesfrânare. Sfântul Ioan Gură de Aur precizează foarte clar în ce constă păcatul preadesfrânării, spunând: „Preadesfrânarea se numește nu numai aceea că ai avut relații cu o femeie măritată după alt bărbat, ci și aceea când tu, bărbat care-ți ai pe femeia ta, și ești legat de ea, păcătuiești cu alta.” ; iar în alt loc: „Nu numai atunci se numește preadesfrânare, când cineva năzuiește la o femeie măritată cu bărbat, ci și atunci când acea femeie este nemăritată, dacă acela este căsătorit și legat de femeia sa legiuită.”

       Referitor la adulter, Sfântul Ioan zice că este „o abatere de la Lege, lăcomie și hoție, bă e încă ceva mai mult decât hoția.”

       El osândește adulterul nu numai pentru împreunare, ci și mai ales pentru lăcomia celui ce-l săvârșește și pentru nedreptate.

       Adulterul este în același timp și furt, pentru că femeia care îi aparținea bărbatului devine comună mai multor bărbați, pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om „bărbat și femeie” (Facere I: 27), unindu-i într-un singur trup. Pentru că „trupul nu este al meu, ci al bărbatului meu.”

       Adulterul este mai mare decât un furt, „căci nu suferim atâta, când ni se fură banii, pe cât suferim când ni se subminează căsătoria.”

       Preadesfrânarea mai înseamnă și neascultarea față de Dumnezeu și împreună lucrare cu diavolul, căci „cele mai desfrânate – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – nu le lucrează diavolul singur.”

       Desfrânarea nu ucide doar sufletul, ci ajunge să ucidă însăși plăcerea.

       Sfântul Vasile spune: „Plăcerea este nada cea mai mare a răului prin care noi, oamenii, înclinăm spre păcat și sufletele sunt atrase, precum o undiță, spre moarte.”

       Adulterul și în general desfrânarea necinstește trupul, făptura lui Dumnezeu, mădular al lui Hristos și templul Duhului Sfânt, după cum învață Sfântul Apostol Pavel care zice: „Au nu știți că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu știți că cel ce se alipește de desfrânată este un singur trup cu ea?” (I Corinteni: 6, 15-16); și de asemenea: „Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care îl aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?” (I Corinteni 6, 19). Cel care își necinstește trupul îl necinstește pe Dumnezeu Cel Închinat în Sfânta Treime.

       Adulterul deformează făptura umană, desfigurând cununa virtuților, coborând demnitatea umană în cea mai josnică mizerie.

       Bătându-ți joc de trup, Sfântul Ioan Gură de aur afirmă că îți bați joc de Cel care l-a creat, de Dumnezeu: „Trupul este din lut, dar fiind un Dumnezeu a făcut dintr-o materie proastă o frumusețe fantastică, însă nu pentru ca tu să te destrăbălezi, ci ca să-ți ofere o probă a măiestriei Sale. Așadar nu-L insulta pe artist și nu face din proba măiestriei Sale un prilej de nerușinare și de desfrâu. Admiră frumusețea până la a-l slăvi pe artist, dar nu te duce mai departe…; atunci când o operă e frumoasă, artistul trebuie admirat, nu insultat. Spune-mi, dacă cineva, luând statuia în aur cu chipul regelui (făcută) de un artist și ar murdări-o cu nămol și alte mizerii asemănătoare, nu ar fi pasibil de cea mai mare pedeapsă?”

       Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „desfrânarea aduce numai neplăcere și un necontenit zbucium; ce ai putea să-mi spui – zice el – de preadesfrânați, care pentru o plăcere scurtă suferă o robie nedemnă, cheltuială de bani, frică permanentă și, cu un cuvânt, duc viața lui Cain, ba chiar mai grozavă decât a aceluia, căci se tem de cele prezente, iar de cele viitoare tremură și bănuiesc drept dușmani ai lor pe prieteni, ca și pe neprieteni, pe cei ce știu, ca și pe cei ce nu știu! Și încă nu se opresc numai aici, spre a se izbăvi de această agonie, ci cugetul lor le născocește multe visuri pline de groază și-i sperie cu ceea ce s-ar putea întâmpla.”

       Mulți vor spune că trupul este de așa natură ca să preadesfrâneze, dar Sfântul Ioan afirmă: „Nu trupul este cel care robește pe cineva, omule, să nu fie una ca aceasta, ci dezmierdarea. Și de ce iubim dezmierdarea? Nu fiindcă se găsește în trupul nostru, ci din pricina intenției sau a unei voinți rele.”

       Atât Sfântul Hrisostom, cât și Sfântul Vasile cel Mare arată că nu trupul este cel vinovat, ci voința liberă a omului. „Nu chitara singură este în stare să producă sunete armonioase, ci sufletul muzicantului. Prin urmare și aici nu trupul este mădularul cel fals sau displăcut, ci propria noastră intenție și liberul arbitru, care purcede din sufletul nostru.”

       Sfântul Ioan este de părere că nici chiar liberul arbitru nu stă la originea păcatului, fiindcă acesta „este dăruit nouă de Însuși Dumnezeu”, ci ne duce la păcat o voință a noastră, proprie, „derivată din intenția și din părerea noastră”, ca aceea despre care mărturisește Sfântul Apostol Pavel, când zice: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu –l voiesc, pe acela îl săvârșesc, iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine.” (Romani 7, 19-20).

       Desfrânarea are la bază și alte cauze, cum ar fi: pofta, lăcomie, iubirea de arginți, dezmierdarea și necumpătarea, beția, îmbuibarea, petrecerile de tot felul și cele de la nunți, vanitatea, uneori bogăția și altele.

       Adulterul trage după sine aceste păcate și multe altele, și mai ales uciderea. „Femeile care doresc să facă adulter, sunt gata să-și ucidă pe soții lor; nenumărate.” Mai mult, decât atât, aceste femei îți ucid proprii copii, încă din pântecele lor.

       Pentru a fugi de desfrânare, însă, este nevoie de a se declara război păcatului și nu oricând, ci încă de la început, de când încolțește el în suflet, eliminând toate ispitele și mijloacele prin care se naște păcatul. În acest sens, Sfântul Ioan sfătuiește: „Pune-ți singur hotar și hotărăște-te să nu te uiți la femei, nici să te duci la teatru și nici să privești în piață la frumuseți străine. Este cu mult mai ușor să nu privești de la început o femeie frumoasă, decât să o privești și apoi să scoți din tine pofta pentru ea și în același timp să scoți și tulburarea ce ți-a pricinuit-o vederea ei. Luptele sunt mai ușoare la început, ba încă nu avem nevoie de luptă dacă nu deschidem ușa dușmanului și dacă nu vom privi nici chiar sămânța răului. De aceea și Hristos pedepsește pe cel ce se uită la femei cu nesaț, ca astfel să ne apere de o mai mare durere. De aceea, zic, poruncește de a scoate din casă pe dușman înainte de a deveni puternic, că acum e și mai ușor să-l scoți.”

       Pedeapsa pentru astfel de păcate – o spune Sfântul Apostol Pavel: „căci aceasta s-o știți bine, că nici un desfrânat sau necurat sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moștenire în împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu.” (Efeseni 5, 5).

       b). Incestul.

       I Corinteni 5, 1: „Îndeobște se aude că la voi e desfrânare și o astfel de desfrânare cum nici între neamuri nu se pomenește, ca unul să trăiască cu femeia tatălui său.”

       Sfântul Ioan tâlcuind acest pasaj i-a fost rușine să numească acest păcat, de aceea el afirmă despre incestuos că „trăiește”, nu că desfrânează, și de asemenea, n-a spus „cu mama sa vitrega”, ci „cu femeia tatălui său”. În versetul al doilea zice: „să fie scos din mijlocul vostru cel ce a săvârșit această faptă”; n-a spus „cel ce a săvârșit incestul”.

       Sfântul Părinte arată că păcatul aceluia era îndoit, în primul rând era desfrânarea, iar apoi nepărerea de rău pentru păcat. El spune: „într-adevăr, nu atâta trebuie a jeli pe păcătos, pe cât pe păcătoasă, care nu are părere de rău și nici nu se pocăiește.”

       Sfântul Apostol Ioan ca și Apostolul Pavel recomandă mult tact în îndreptarea acestuia, dar ei nu trebuie tolerat în acea comunitate dacă el nu pune început de pocăință. Potrivit apostolului care zice: „mai bine să-l iertați și să-l mângâiați, ca să nu fie copleșit de întristare unul ca acesta.” (II Corinteni 2, 7). Sfântul Hrisostom zice: „Că dacă incestuosul s-a și mărturisit, poate, și s-a și pocăit totuși apostolul arată că a luat iertarea păcatului nu atât în urma pocăinței lui, pe cât în urma darului”. Cu alte cuvinte – interpretează Sfântul Părinte – apostolul ar fi spus: „Nu doar că este vrednic de aceasta […] și nici pentru că ar fi arătat o pocăință îndeajuns cer acest lucru, ci pentru că e slab și neputincios.”

       Putem afirma din cele relatate că îndreptarea și iertarea stau la îndemâna oricărui păcătos, inclusiv la cei cu păcate grele, numai s-și dirijeze voința dinspre păcat spre pocăință.

c). Perversiunea. 

       Sfântul Apostol Pavel condamnă aspru pe cei perverși, spunând că au ajuns la aceste practici atât de josnice din cauza idolatriei lor. El spune: „De aceea Dumnezeu i-a dat necurăției, după poftele inimilor lor, ca să-și pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună, și s-au închinat și au slujit făpturii, în locul Făcătorului […] Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci și femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; Asemenea și bărbații, lăsând rânduiala cea după fire a părții femeiești, s-au aprins în pofta lor unii pentru alții, bărbați cu bărbați, săvârșind rușinea și luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor.” (Romani I, 24-27)

       Cauza căderii oamenilor în „asemenea absurdități” este păcatul și mai ales ruperea totală a legăturii cu Dumnezeu și lipsa voinței de a nu mai săvârși păcatul.

       Acest păcat reprezintă abisul căderii și lepădarea în totalitate a demnității umane și mai ales părăsirea din partea lui Dumnezeu. Sfântul Ioan spune: „Când Dumnezeu părăsește pe cineva, totul se răstoarnă pe dos.”

       Perversiunea este păcat împotriva firii, de aceea gravitatea este atât de mare.

       Ca și Apostolul Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că nu vrea necesitate oricui i-a silit să se arunce în practici de acest fel deoarece bărbații aveau femei ți femeile aveau femei și femeile aveau bărbați pentru a păstra „rânduiala cea după fire”, ci voința lor cea rea, lucru pentru care sunt lipsiți de orice iertare.

       Sfântul Hrisostom consideră că aceste patimi s-au născut din părăsirea lui Dumnezeu, iar nelegiuirea lui Dumnezeu provine din nelegiuirea celor care L-au părăsit, de la necunoașterea lui Dumnezeu, ca și de la lipsa fricii față de El, care este ca o ancoră de salvare din multe primejdii. 

       Sfântul Apostol Pavel arată că „boala aceasta provine nu numai din poftă, ci mai mult trândăvia lor, care a și aprins pofta”; ei „n-au fost târâți” și nici „n-au căzut”, ci „săvârșind rușinea” au ajuns la ceea ce a fost „studiat de dânșii mai dinainte”, făcând astfel natura de râs, încălcându-i legile și dezumanizându-se.”

       Consecințele acestor practici sunt dezastruoase pentru unitatea rânduită de Dumnezeu și pentru că se pornește un război împotriva naturii, perpetuarea neamului omenesc nemaifiind posibilă.

       Lumea păgână ajunsese la atât de mare degradare morală încât considera acest păcat un privilegiu de care nu puteau „beneficia” slugile, ci numai oamenii liberi, lucru care a fost și legiuit de „preaînțeleptul popor atenian și de marele lor legislator, Solon”, afirmă cu sarcasm Sfântul Ioan. Același lucru se întâmplă și în zilele noastre la unele popoare, care se cred „libere”, dar de fapt sunt înlănțuite și orbite de patimi, ajungându-se la dezumanizare și tot ceea ce cred ei că e normal pentru secolul în care trăim, de fapt este anormal, distrugându-se legile firii, iar omul ajungând la dezumanizare. Iar aceste popoare care se consideră „libere” uită că „nimic nu e nou sub soare” și că „libertatea” pe care ei o înțeleg ca normal pentru tot ceea ce se întâmplă pentru secolul în care trăim de fapt va duce la o degradare și o dezumanizare a societății în care trăim, ajungând la facem lucruri pe care nici animalele nu le fac. Acesta este prețul pentru „libertatea” pe care au dorit-o!

       Persoana care săvârșește astfel de păcat își pierde demnitatea pe care i-a dat-o Creatorul, trădându-și și necinstindu-și propria natură ca și pe cea a celuilalt gen.

       Sfântul Ioan, adresându-se bărbaților, spune: „Nu zic numai că prin acest păcat tu nu ai devenit femeie, dar încă ai pierdut și dreptul de a fi bărbat, căci nici nu te-ai schimbat în natura femeii, și nici nu ai păstrat natura bărbătească, ci amândurora te-ai făcut deopotrivă trădător, vrednic de a fi alungat și bătut cu pietre și de femei, ca și de bărbați, fiindcă ai nedreptățit și necinstit amândouă genurile.”

       Astfel de persoană își pierde nu numai demnitatea de om, ci este mai jos decât animalele din lume. Sfântul Ioan se exprimă astfel: „Și ca să afli cât de mișelesc fapt este acesta, spune-mi, te rog: dacă venind la tine un om ti-ar spune în gura mare că ești un câine, oare nu ai fugi tu de el ca de un om obraznic? Dar iată că tu , care faci parte dintre oameni, nu numai câine te-ai făcut pe tine însuți, ci chiar mai prejos și mai necinstit decât acest animal, căci câinele, cel puțin este folositor omului, pe când cel ce desfrânează nu este folositor.” Și tot el, deplânge starea aceasta de decădere, spunând:”Vai nouă, dacă ajungem să fim mai fără minte decât animalele necuvântătoare, și mai nerușinați decât câinii, căci nicăieri printre ele nu vei găsi o astfel de împreunare, ci natura-și cunoaște hotarele sale. Voi însă, care săvârșiți acest păcat, ați făcut neamul nostru omenesc mai necinstit decât necuvântătoarele, căci îl batjocoriți prin asemenea fapte și vă batjocoriți și pe voi înșivă.”

       Plata pentru astfel de păcat, spune Sfântul Ioan Gură de Aur este: „Chiar de nu ar fi gheană și nici nu ne-ar fi amenințat Dumnezeu, cu osânda, totuși acest fapt este mai groaznic decât orice osândă. Dacă ei simt plăcerea din aceasta, după cum zici, ei bine, atunci îmi spui mai mult de îngreunarea pedepsei lor.[…] Pe unii ca aceștia eu îi consider mai răi decât omorâtorii de oameni, fiindcă e cu mult mai bine a muri, de cât a trăi defăimat astfel de lume. Omorâtorul de oameni a despărțit sufletul de trup, iar aceștia împreună cu trupul au pierdut și sufletul. Orice păcat mi-ai spune nu poate fi egal cu această îngrozitoare nelegiuire, și dacă cei ce pătimesc de această boală ar simți grozăvia faptului pe care-l săvârșesc, desigur că ar prefera o mie de morți, mai bine decât de a face asemenea fapte.”

       Un astfel de păcat niciodată nu a fost pedepsit mai grozav, atât de aspru ca acesta, de către Dumnezeu. Sfântul Ioan Hrisostom este de părere că pedeapsa Sodomei și a Gomorei a fost icoana celui al iadului pentru cei care nu cred în realitatea pedepselor de dincolo. „Acum tu judecă singur cât de mare a fost păcatul lor, dacă Dumnezeu a fost silit să le arate gheana mai înainte de timp. Fiindcă mulți disprețuiau cuvintele și atunci ca și acum, de aceea Dumnezeu le-a arătat mai dinainte icoana gheenei și încă într-un mod unic în istoria omenirii. În adevăr, curios a fost norul acela care a plouat foc în loc de apă, dar și păcatul pe care ei îl săvârșiseră, adică pederastia, era în afară de legile firii, era contra naturii, a ars pământul acela, fiindcă și sufletele lor erau arse de acea poftă apucată. De aceea și ploaia aceea nu numai că n-a deschis pântecele pământului ca să-l facă de a da naștere roadelor, ci încă l-a făcut fără posibilitatea chiar de a primi semințele ce s-ar arunca în el. Astfel era și împreunarea bărbaților din Sodoma, căci și acea nelegiuire le făcuse trupurile lor mai netrebnice decât pământul cel ars al Sodomei.”

        d). Uciderea copiilor în pântecele mamei.

       Sfântul Hrisostom condamnă nu numai pe desfrânați, ci și pentru urmările lui, printre care cea mai gravă este situația copiilor ce sunt zămisliți în urma unor asemenea împreunări nelegiuite. Mulți dintre acești copii sunt uciși încă din pântecele mamei lor. „De ce semeni – întreabă el – acolo unde țarina este pregătită să strice rodul, unde sunt multe doctorii de stârpire și unde, de multe ori, copilul este omorât mai înainte de naștere? Iată, deci, că și pe care desfrânată n-ai lăsat-o să rămână numai desfrânată, ci ai făcut-o și ucigătoare de om, ai făcut-o criminală. Ai văzut cum din beție izvorăște desfrânarea, cum apoi din desfrânare iese preadesfrânarea, iar din preadesfrânare, omorul? Ba chiar mai mult decât omorul, căci nu au nici cuvinte îndeajuns de a numi asemenea faptă criminală, de vreme ce nu numai că pe copilul născut îl omoară, ci împiedică chiar de a se naște.”

       Zămislirea nu este numai lucrarea omului, ci mai ales lucrarea lui Dumnezeu, Care a pus în actul împreunării dintre bărbat și femeie legea înmulțirii oamenilor și a lăsat aceasta ca binecuvântare, din partea Lui, și nu ca blestem, iar femeia a primit de la Dumnezeu această îndatorire, care-i asigură chiar mântuire. (cf. I Timotei 2, 15).

       Intrigat de cele ce se petrec, Sfântul Ioan întreabă: „Deci de ce îți bați joc de darul lui Dumnezeu și te împotrivești legilor Lui și ceea ce este blestem tu o urmezi ca pe o binecuvântare? De ce apoi transformi magazia nașterii în magazie de omor, și pe femeie, care este dată spre nașterea de copii tu o pregătești pentru omor?”

       Atât Sfântul Vasile cel Mare, cât și Sfântul Grigorie de Nazianz condamnă uciderea pruncilor în sânul mamei.

       Femeia nu este singură responsabilă de ucidere, ci împreună cu ea este și bărbatul care s-a împreunat cu ea, și nu numai acela, ci și toți desfrânații, fiindcă din cauza lor, pentru a le face lor pe plac, ucide femeia desfrânată.

       Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Fiindcă, pentru a fi plăcută și dorită de amanți, și pentru a atrage la sine mai mult aur, ea nu se dă în lături de a face și aceasta, grămădind prin asemenea fapt, un foc mare asupra capului tău, căci dacă îndrăzneala este a ei, în același timp însă, și tu ești cauză principală a îndrăznelii ei.”

       Mai grav este însă faptul că nu numai desfrânatele recurg la astfel de practici ucigașe, ci și multe dintre femeile căsătorite, uneori la îndemnul sau cu acordul bărbaților.

       Toate aceste încălcări ale voii lui Dumnezeu duc, în final, la destrămarea familiilor.

       Sfântul Ioan, arătând grozăvia uciderii de prunci zice: „Dar cu toate acestea, după o asemenea purtare necuviincioasă, după omoruri și după idolatrii, totuși lucrul acesta pare indiferent multora, ba chiar și multor bărbați, care-și au femeile lor, de unde apoi și rezultă cele mai mari rele. Căci și aici, de multe ori, se pun în mișcare fel de fel de doctorii pentru stârpire, doctorii pregătite nu pentru pântecele desfrânate, ci pentru al femeii nedreptățite; și aici se întind fel de fel de curse, invocarea sufletelor celor morți, invocarea demonilor, certuri zilnice, lupte înverșunate și multe de acest fel.”

       Cei care săvârșesc uciderea de copii uită că zămislirea și viața este de la Dumnezeu și că dacă săvârșesc acest păcat se războiesc cu legile Creatorului, își bat joc de darul lui și consideră binecuvântarea lui ca un blestem. Acest păcat nu este individual, ci colectiv, aparținând tuturor celor care sunt implicați la săvârșirea lui. Și mai grav este faptul că multora li se pare că acest păcat nu este demn de luat în seamă, aceștia nedându-și seama de gravitatea lui.

VI. TAINA NUNȚII ÎN VIAȚA CREȘTINILOR ZILELOR NOASTRE

       În zilele noastre căsătoria este privită ca un contract bazat nu pe un jurământ înaintea lui Dumnezeu, ci pe condiția că problemele pe care le vor întâmpina cei doi să nu fie prea mari ca să nu le poată face față singuri. De îndată ce această condiție este încălcată, se consideră divorțul. Jurământul a devenit partea religioasă a căsătoriei, dar cea practică este influențată de puterea omenească a partenerilor de a stăvili atacul asupra sentimentelor, a unității lor și a plăcerilor lor. Descompunerea instituției familiei a devenit atât de profundă încât unii au sugerat reînnoirea anuală a certificatului de căsătorie, iar alții propun evitarea întocmirii unuia tocmai din cauza șanselor extrem de mari ca acesta să nu fie respectat! Pentru prea mulți căsătoria este o chestiune de conveniență sau de șansă. Este uneori privită ca o etapă temporară în dobândirea libertății individuale. Totul depinde de soartă, sau de cât de puternice caractere sunt mirii. Însă, nu așa a plănuit Dumnezeu căsătoria. El a rânduit-o să fie o relație permanentă, durabilă si stabilă. El spune că dorește ca soțul și soția să se "lipească" unul de celălalt (Marcu 10; 7-9).  Atunci: căsătoria devine o chestiune nu de șansă, ci de alegere conștientă si deliberată. Nu este o chestiune de conveniență, ci de obediență, deci de ascultare. Nu este o chestiune de ursită, ci de cât de mult cineva vrea să se apropie de Dumnezeu, care este liantul unei asemenea uniuni. Cu cât soții se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se vor apropia mai mult unul de celălalt! O căsnicie bună este bazata pe un angajament reciproc, și nu pe o "atracție fatală" reciprocă! Nu se poate ajunge prea departe într-o alegere dictată de instinctele animale, sau de plăcerile carnale.    

Conform lui Maleahi 2:14 si Prov.2:17, căsătoria reprezintă un legământ irevocabil, sau o înțelegere ce nu poate fi ruptă. Prin urmare, definirea biblică a căsătoriei este făgăduința pe care și-o fac bărbatul si femeia de a-și fi credincioși indiferent de cost, sau de ce se întâmplă. Soția făgăduiește că-i va fi credincioasă soțului chiar dacă acesta este lovit cu râie, chelie, și burtă. Chiar dacă își pierde sănătatea, serviciul, sau farmecul. Chiar dacă devine nevrednic de ea, după toate considerentele exterioare! Soțul promite să fie credincios, chiar dacă soția lui își pierde frumusețea, sau atracția, chiar dacă nu mai este atât de ordonată si curățică, supusă sau tăcută. Chiar dacă nu pare să satisfacă toate dorințele trupești ale soțului, dacă cheltuiește bani fără înțelepciune, sau gătește oribil. Mariajul reprezintă inițierea unei relații pentru care fiecare își asumă o responsabilitate deplină și în care se angajează, unul să iubească cum Hristos și-a iubit Biserica, iar celălalt să se supună cum El s-a supus Tatălui, chiar până la crucificare! În multe privințe a te căsători este similar cu a deveni creștin. Când devii creștin îți lași in urma felul vechi de viață, egoismul, individualismul, neprihănirea de sine, renunți să te mai justifici singur, te întorci înspre Hristos si depinzi de El. În această întoarcere spre El, te dedici Lui.     Esența credinței mântuitoare este dăruirea ta de sine Lui, încrederea deplină in lucrarea Lui de pe cruce care să-ți acopere păcatul (Rom.10:9; Fapte 16:31; Filip.3:7,8; 1Tes.1:9,10.). Tot așa căsătoria în termenii lui Dumnezeu implică o completă renunțare la sine și o dăruire completă celuilalt (fără nici un fel de conotații sexuale!). Înseamnă o disponibilitate de a împărți totul, și de a renunța la tot unul pentru celălalt. O căsătorie după voia lui Dumnezeu constă în alipirea unul de celălalt, nu doar din punct de vedere fizic (și asta!), dar și la boala și în sănătate, la durere sau în plăcere, la bucurie și la necaz, în sărăcie și bogăție, etc. O căsătorie în voia lui Dumnezeu implică o verticalitate absolută a fiecăruia în parte, în relația lui cu Dumnezeu. Fără ca aceasta relație pe verticala cu Tatăl ceresc sa fie buna, cei căsătoriți nu se pot aștepta ca cea de pe orizontala, dintre ei, sa fie buna! O astfel de căsătorie înseamnă a aplica fără rezerve conceptele creștine de iertare si de toleranta, de rugăciune si de sacrificiu de sine. O buna familie este alcătuita din doi buni iertători! Suntem expuși pericolului de a vedea familia ca fiind un scop in sine, în loc de a fi un mijloc in atingerea acelui scop. Eu vad familia ca fiind un instrument divin, rânduit de Dumnezeu pentru a avea un impact asupra celor săraci si înfometați din societatea noastră cu realitatea lui Iisus Hristos prezentă in experiența umană. În familie se găsește cea mai mare intimitate, cel mai mare potențial de împlinire și satisfacție. Hristos dorește să facă familia un model a ceea ce El poate să facă in viața omului. De aceea, familia este responsabilă pentru evanghelizarea societății în care se găsește, trebuind să se autodepășească in a-l oferi pe Hristos și altora. Auzim frecvent de programele creștine menite să-i scoată pe copii, tineri, adulți de sub influența lumii necreștine. Nu vreau să spun că aceste proiecte nu sunt bune, dar este foarte greu să se facă ceva dacă nu noi nu suntem ne aflăm în locul unde sarea sărează și unde lumina luminează.

       Roberta Flack spunea: „A te căsători este ușor. A rămâne căsătorit este ceva mai dificil. Dar a fi fericit in căsnicie toata viața, se număra printre cele mai rafinate arte."

       Dacă familiile o duc bine, și Biserica o duce bine! De fapt, o trezire spirituală care să schimbe biserica noastră poate începe cu punerea la punct a familiei tale, a familiilor noastre. Noi, cei căsătoriți avem potențialul unui reviriment spiritual în biserica noastră prin uniunile deja realizate de Dumnezeu între doi creștini! De aceea, dacă aceștia doi (șotul și soția) se leagă să promoveze o relație familială sănătoasa, spirituală (biblic), devotată Domnului și Mântuitorului Hristos și înaintării Împărăției Sale, atunci ne putem aștepta la o adevărata trezire care să străbată biserica noastră.

       Astăzi avem biserici slabe fiindcă avem familii slabe. Avem familii slabe fiindcă avem soți și tați slabi. Avem soți si tați slabi fiindcă aceștia nu au fost învățați principiile biblice fundamentale ale familiei și ale creșterii copiilor noștri.  Viitorul bisericii, cât și viitorul umanității depind în mare măsura de părinți și de viața de familie pe care aceștia o întemeiază în căminele lor. Familia este oglinda măreției unei națiuni, la fel cum demnitatea indivizilor reprezintă adevărata oglinda a civilizației ei." Papa Ioan Paul al II-lea (1920-2005).

       Perioada comunistă mergea pe principiul că: „Familia este celula de baza a societății”. De ce i-au acordat atenție? Pentru că știau că este partea ei vitală. Dacă aceasta nu o duce bine, nici o politică, nici o economie nu va avea succes.

       Charles Colson afirma că: „Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele mai fundamentale ale unei societăți. Rânduita de Dumnezeu ca fiind cea mai elementară formă de organizare omenească, familia este …prima școala a instruirii umane. În aceasta părinții primesc niște monștrii micuți, plini de egoism, care-și petrec majoritatea timpului lor strigând cu sfidare și aruncând cu mâncare în jur, pe care-i învață să se exprime, să împartă ce-i al lor cu alții, să-și aștepte rândul, să respecte proprietatea altuia. Aceste lecții oferite la această scoală se traduc mai târziu în respect față de alții, în autocontrol, în ascultarea lor de lege, pe scurt în formarea virtuților de caracter necesare supraviețuirii societății (umane)."

Societatea modernă și postmodernă și crizele ei.

      În numele “eliberării” și al “libertății” s-au purtat războaie, s-au făcut revoluții, s-au omorât și s-au jertfit oameni; s-au creat instituții și programe, s-au alcătuit statute sau constituții, s-au scris tratate și s-au ținut discursuri, toate în numele libertății și pentru libertate. Și cu toate acestea, omul este în ciuda progresului științific și tehnic, oferit de societatea modernă și postmodernă, în ciuda posibilităților de comunicare și de întâlnire, omul este din ce în ce mai puțin liber și din ce în ce mai mult robit de propriile mecanisme și de propria “libertate” și în consecință, izolat în capcanele propriului reducționism. Singurul care îl face liber este Adevărul – Hristos: “Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei; și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8, 31-32). Iar adevărata libertate înseamnă a se mișca omul în voia lui Dumnezeu. În căutarea și în afirmarea adevărului și a libertății, întâlnirea omului cu iubirea lui Dumnezeu l-a condus pe om spre propria schimbare, transfigurându-l până la mântuire. “Prin Taine, libertatea personală a omului se întâlnește cu iubirea lui Dumnezeu. Asceza personală, sau dimpotrivă, eșecul personal, păcatul, sunt înlocuite cu harul lui Dumnezeu, harisma vieții celei adevărate. Omul aduce Bisericii libera-i voință, deci efortul lui zilnic, chiar dacă, sortit eșecului de a se desprinde de sclavia individualității autonome, de a exista conform naturii și conform adevărului, în comuniune și în relație cu Dumnezeu și semenii. Și găsește în Tainele Bisericii harul care înlocuiește propriul lui efort nesigur, împlinirea totală a voinței sale personale.”

      Mântuitorul te îndeamnă să-L iubești întâi pe Dumnezeu și cu iubirea lui Dumnezeu să-l iubești pe aproapele. “Pentru că în iubire e un schimb între persoane, un schimb de inimi, de vieți. Pentru că a iubi înseamnă a trăi viața celuilalt.”

      Într-o situație când existența omenirii pare să-și piardă sensul, “taina iubirii” pare să devină o instituție a “drepturilor omului”, pentru că mai întâi omul a pierdut “taina persoanei”.

      Criza în care trăiește lumea trebuie asumată de Biserică, pentru a înțelege că, de fapt, “Criza lumii e criza Bisericii. Și criza Bisericii e criza lumii.”

      Materialismul, fie sub forma ateismului, fie sub forma comunismului, a creat una dintre cele mai profunde crize pe care le-a cunoscut omenirea: “…materialismul nu doar că a slăbănogit spiritual (condiția umană de a fi spirituală), ci mai grav, a dus la ultima expresie a decăderii umane, a înfundării. Acesta-i înfundarea cea mai gravă, în materie. În materie, în întunericul materiei…Și atunci, ceea ce numeau marxismul, materialismul, cea mai înaltă treaptă a existenței era tocmai inversul. A spune răului bine e ultima expresie a decăderii în trupesc, în materie.”

      De asemenea: “Nonsensul comunismului, uscăciunea rațiunii, suficiente sieși, raționalismul spiritualității umaniste, interpretate în termini colectiviști, mesianismul utopic al eliberării sunt pe deplin echilibrate de o sațietate mistică și irațională, adusă de invazia unor religii aproape necunoscute, dar fascinante. Iar impresionalismul cultelor orientale face casă bună cu excesul de subiectivism, căldura sufocantă a anumitor experiențe de <dincolo> se împacă bine cu aerul un pic cam rece și rarefiat al vieții religioase prozaice și bine măsurate. <Dacă atâția căutători ai necunoscutului – spune Patriarhul Athenagoras – se îndreaptă spre yoga și spiritualitățile asiatice – spre Asia sfântă, cum spune Sikelianos – asta se întâmplă pentru că spiritualitatea creștină pare absentă, că ea nu mai știe să se adreseze omului civilizației industriale>. Această invazie, complet inofensivă în aparență a <Asiei sfinte> în sufletele occidentalilor, chiar și în Biserică, este unul dintre semnele decadenței spirituale. Spiritul de eliberare a distrus cu fanatism și înfumurare dezgustul igienic față de idoli, unul dintre ei ascunzându-se în spatele <sfințeniei asiatice>. În timp ce spiritual umanismului rațional și secularizat acordă cu generozitate drept de cetate tuturor zeilor! Asia, dacă este cu adevărat sfântă, nu ar putea fi în Occident; în Biserică, această <sfințenie> se răstoarnă chiar în contrariul ei. Fascinația pe care o exercită trădează, înainte de toate, o diminuare a credinței autentice, aceea care se hrănește din iubire… Acesta este unul dintre paradoxurile credinței noastre, iar dacă adăugăm cuvintele cheie prin care ea este, se anunță și se exprimă – Chip, Lumină, Treime, Sfânta Fecioară, Euharistie – semnele și cuvintele provenite dintr-o altă sursă decât Hristos și Revelația Lui, atunci toate aceste comori își pierd îndată valoarea. Căci dacă ne angajăm în aventuri spirituale psihedelice, de tip oriental în mers spre ținuturi îndepărtate, asta nu înseamnă decât că propria noastră ardere s-a epuizat.

      Astfel spiritual de consum întinde mâna confratelui său, drogul misticii orientale. Cercul (care nu este, desigur, chiar atât de restrâns pe cât l-am descris noi) se închide. Se închide – în opinia cardinalului Ratzinger – în jurul <crizei conceptului de Biserică și de eclesiologie>. Interpretându-i cuvintele am putea spune: forțele centrifuge din exterior au pătruns în Biserică și au devenit aceste forțe latente care acționează în interior. Spiritele secularizate s-au transformat în demoni. Sămânța a rodit.” Criza prin care a trecut sau trece omenirea s-a făcut puternic simțită și în viața de familie, în căsătorie, fapt care a generat afirmații ca aceasta: “Astăzi, căsătoria, așa cum a ajuns, și-a pierdut sensul ei.”

      Pentru omul modernismului și postmodernismului, dacă este necredincios (necreștin), Împărăția lui Dumnezeu este ceva străin, rămânând în sfera preocupărilor lui; iar pentru cel credincios (creștin) este fie ceva abstract, teoretic, fie utopie; el “vrea totul aici și acum, iar cele care nu-i sunt accesibile sunt considerate utopice”.

      În calitatea ei de taină, căsătoria creștină se lovește în mod cert de realitatea practică și empirică a umanității văzute. Cum este înfățișată în Noul Testament, căsătoria apare ca un ideal greu, dacă nu imposibil, de atins. Este o diferență esențială între o “taină” și un “ideal”; taină nu este o abstracție imaginară, ci o experiență în care omul nu este singur, ci în comuniune cu Dumnezeu.

      Taina căsătoriei “…nu este o adăugire religioasă la viața individului, ci un eveniment care eliberează viața de necesitatea ei naturală; ea transfigurează existența, făcând din aceasta un ipostas de alteritate și libertate personală. De aceea, Taina Căsătoriei nu trebuie nicidecum considerată ca binecuvântarea solemnă a legăturii amoroase naturale, ca o valorizare religioasă a instituției obișnuite a familiei.”

      Căsătoria, în plenitudinea ei de taină presupune iubirea adevărată izvorâtă din iubirea lui dumnezeu, iar iubirea presupune omul ca “persoană”. Relația de iubire dintre două persoane presupune o cunoaștere și o purtare reciprocă. Unirea trupească în cadrul căsătoriei este sfințită prin Taină și devine și ea nu numai cale de relație și de cunoaștere a soților, ci trebuie să contribuie la mântuirea soților și a fiilor lor. Iată concluzia la care a ajuns unul dintre părinții Bisericii: “Așadar suntem îndrumați la concluzia că Dumnezeu a vrut să lege această relație cu atâta plăcere numai și numai deoarece a unit-o cu facerea de copii – altfel am fi avut de a face cu o plăcere fără nici un principiu. Trebuie să accentuăm încă și faptul că facere de copii nu sfințește această plăcere, deoarece atunci ar fi fost îngăduită facerea de copii și în afara căsătoriei. Dimpotrivă, Taina Căsătoriei e aceea care sfințește plăcerea pentru facerea de copii. Să nu ne scape faptul că, precum am spus și mai înainte, scopul omului este să se nevoiască să devină sfânt, ca Dumnezeu, ca să poată astfel câștiga Împărăția Cerurilor. Prin urmare, scopul, și al căsătoriei la asta se reduce: la mântuirea soților și a fiilor lor și nu simplu la facerea de copii, și cu atât mai puțin la desfătarea trupească.”

      Adevărul Tainei Căsătoriei este înalt și postulează pe aceasta ca pe o artă a Ierusalimului Ceresc, ridicând căsătoria din sfera ei socială și utilitară pe culmile îndumnezeirii, dar numai dacă rămâne eclesială, euharistică și eshatologică: “Dacă acceptăm adevărul Tainei Căsătoriei, trebuie să-i acceptăm și consecințele, oricât ar fi de dureroase din punctual de vedere al concepției moraliste și sociale care predomină azi. Iar o consecință fundamentală a acestui adevăr este că nu e cu putință să faci din taina eclesială a Căsătoriei o condiție necesară oricărei vieți conjugale, chiar și în societățile care își spun creștine (dar care nu mai există). Taina Căsătoriei este o manifestare și o împlinire a adevărului Bisericii de <a satisface nevoile religioase ale poporului>, nici de a servi finalitățile convenționale ale utilitarismului social.”

      Neînțelegând sensul creștin al căsătoriei, creștinii de astăzi, cu atât mai mult necreștinii, absolutizează relația lor, idolatrizând-o; și, deși au pretenția de a se cununa în Biserică, ei rămân în afara Bisericii pentru că înlocuiesc “dimensiunea eclesială” a tainei cu un accentuat “caracter privat”. Importanța nu mai cade pe integrarea mirilor, prin Taina Nunții în trupul tainic al lui Hristos, Biserica și în transformarea lor în mireasă a Mirelui Hristos, ci pe caracterul familial; ecclesia (adunarea credincioșilor) este înlocuită de rudele după trup: “Acum doar preotul în mod individual este cel care acordă binecuvântarea în cursul ceremoniilor successive care se derulează în aceeași zi în aceeași Biserică.”

      În zilele noastre, nuntașii rămân afară în loc să participe și ei la bucuria celor doi, rugându-se împreună cu părinții și preotul să vină peste tinerii căsătoriți binecuvântarea lui Dumnezeu de daruri și binefaceri duhovnicești. Taina căsătoriei are drept obiectiv de a descoperi și experia iubirea adevărată. Astăzi se instituționalizează social funcția genetică a căsătoriei printr-o pseudo-raportare la trupul Bisericii, în locul unei integrări în viața acesteia, preferându-se o participare formală la viața lui Hristos și o împlinire doar sub aspect ceremonial al slujbei căsătoriei. Profesorul Yannaras, referindu-se la criza în care se află căsătoria în societățile occidentale, afirmă: “Criza instituției căsătoriei în societățile occidentale are desigur o legătură cu înstrăinarea adevărului acestei taine în viața spirituală a Bisericilor creștine. În cadrul așa-numitei <secularizări>, finalitățile convenționale ale utilitarismului social despoaie adesea Căsătoria ecclesială de conținutul ei sacramental: ele îi transformă în validare formală sau în binecuvântare solemnă a unirii fizice și sociale a două persoane heteroconjugale. Taina încetează de a mai fi o harismă de libertate care eliberează de necesitatea naturală, ea nu mai este o posibilitate reală de relație personală și de participare la universalitatea ecclesială a vieții. Nu mai e o confirmare ascetică a adevărului și alterității persoanei.”

      Așa cum este înțeleasă și împlinită astăzi nunta, tinde să se asemene mai degrabă nunților păgânismului antic: din tot ceea ce numim noi nuntă, singurul “element” cu caracter creștin este ora (adesea redusă la treizeci de minute sau chiar mai puțin, din cauza numărului mare de nunți care urmează a fi săvârșite în Bisericile din marile orașe), petrecută în Biserică. În rest totul este de sorginte păgână, obicei cu caracter necreștin, neacceptat de Biserică, pentru o lungă perioadă din istoria creștinismului:

petrecerea din ajunul nunții la casele mirilor;

gătitul miresei;

muzica și dansul împletite adesea cu cântece și jocuri indecente și glume la adresa vieții conjugale; 

masa copioasă, stropită din plin cu băuturi rafinate, care se prelungește toată noaptea și chiar câteva zile în unele regiuni.

      În ziua de astăzi, întemeierea unei familii cu adevărat creștine care să se ridice la exigențele evanghelice, pentru a deveni o biserică mică, este o minune. Una dintre coordonatele culturii europene, determinismul cosmic, a transformat lumea într-o mașină, fapt care duce la suprimarea libertății omului și la transformarea lui într-un egocentrist, excluzând “din principiu orice intervenție a lui Dumnezeu din Creație.”

      Nunta devine un element oarecare, căruia i se dă uneori doar statutul juridic, ignorându-se statutul religios sau alteori ambele sunt înlocuite de așa-zisele căsătorii de probă; astfel căsătoria este tratată ca o formă de conviețuire păgână.

      Secularizarea societății, cu toate implicațiile ei are consecințe grave în felul de a trăi al creștinilor; iar Căsătoria este una din dimensiunile vieții care intră cel mai adânc în contact cu modul de a trăi al societății în care viețuiesc creștinii. Criza omului contemporan poate fi definită ca lipsă a comuniunii lui cu Dumnezeu – Izvorul vieții; această criză se manifestă în viața credincioșilor prin pierderea sensului adevărat al acestei comuniuni, care nu mai este un mod de a exista, ci manifestare ocazională, împlinită formal printr-o raportare exterioară la formele liturgice ale vieții bisericești și în care nu se mai poate sesiza comuniunea. “Viața creștinului fundamentată pe teologia baptismală, se transformă într-un mod euharistic de a exista, și în consecință, în Taina Nunții, omul aduce în Biserică viața lui naturală, pentru a se altoi pe modul de existență ecclesială. Prin această Taină, căsătoria nu mai este pur și simplu un eveniment de relație și recunoaștere reciprocă, limitat la <puterea iubitoare> a naturii. Relația și cunoașterea dintre soți devin un eveniment ecclesial, ele au loc nu în interiorul naturii, ci al Bisericii. Ele sunt o experiență de participare la comuniunea sfinților: bărbatul întâlnește și cunoaște femeia, aceasta întâlnește și cunoaște bărbatul, nu numai simplu, în cadrul relațiilor naturale, ale erosului și familiei, ci în cadrul relațiilor care fac din Biserică o imagine a Modelului Treimic.”

       a). Pregătirea pentru nuntă.

      Adesea, pregătirea pentru nuntă este una pur materială, pur omenească. După ce s-au stabilit datele financiare cu privire la susținerea și desfășurarea nunții, restaurantul, fotograful, muzicanții, în grabă se stabilește și ora săvârșirii slujbei Cununiei. Iubirea care îi unește pe miri trebuie completată de iubirea lor față de Dumnezeu, care va face ca temelia familiei să fie ca un bumerang asupra tuturor greutăților care se vor abate asupra familiei. Căutarea și alegerea mirelui sau a miresei trebuie să fie făcută cu rugăciune și post “în Hristos și în Biserică”. Prioritară pentru miri trebuie să fie viața duhovnicească, urmărind mântuirea lor. Înainte cu o săptămână de nuntă, ei trebuie să postească și să se roage, să se spovedească și să se împărtășească, pentru ca să plece de la început cu Hristos. La această pregătire ar fi bine să participe și nașii, chiar și părinții, pentru că “rugăciunile părinților întăresc temeliile casei copiilor” (din a doua rugăciune de la Cununie).

       b). Nașii la cununie.

      Ca și Botezul, Cununia presupune participarea nașilor la slujbă; ei “asistă pe finii lor atât la logodnă, cât și la cununie, se implică și participă active la săvârșirea acestor slujbe, îndeplinind împreună cu preotul anumite gesturi sau acte liturgice, între care punerea inelelor în degetele mirilor la logodnă, și punerea și luarea cununiilor de pe capetele mirilor la cununie.”

      Rolul nașilor la Cununie, ca și la Botez este acela de părinte spiritual al celor care se vor naște ca familie în Biserică. Nașii au rolul de călăuzire a mirilor pe tot parcursul vieții, încercând să-i ducă la mântuire.

      Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească nașii la cununie pot fi sintetizate astfel: să fie ortodocși, e de recomandat să fie mai în vârstă decât mirii pentru a avea mai multă autoritate în fața lor și mai multă experiență de viață din care să împărtășească și viitorilor soți. Nașii trebuie să fie căsătoriți atât civil, cât și religios și trebuie să fie un model pentru viitoarea familie creștină.

      Sunt unele obiceiuri, ca în Bucovina și Transilvania, de a avea mai multe perechi de nași la cununie, ceea ce nu este recomandat și se vădește o transformare a nunții într-o “afacere de familie”.

      Cele mai acute probleme ce se ridică în viața de familie sunt nașterea de copii și cele ce decurg din el (planning-ul familial și avortul);educația creștină a copiilor, divorțul, căsătoria a doua și a treia; căsătoriile mixte, relațiile conjugale (erotism, prostituție, perversiuni conjugale). Toate acestea sunt crize ale vremurilor în care trăim, iar ele se datorează lipsei de trăire “în Hristos și Biserică”.

CONCLUZII

      Viața creștinului este o continuă Nuntă în Biserică, nuntă care începe în Botez, se împlinește în Euharistie și se desăvârșește în unirea cu Hristos, în Împărăția Veșnică. Primul pas pe care trebuie să-l facă familia este raportarea întregii lor existențe la Întruparea, Patimile, Răstignirea, Învierea și Înălțarea lui Hristos.

      Taina Nunții este icoana spirituală a unirii dintre Hristos și Biserică. (Efeseni 5, 19-33). De aceea, unirea dintre bărbat și femeie trebuie să se facă după Domnul și nu după trup, adică “în Hristos și în Biserică”, așteptând desăvârșirea ei în Împărăția Veșnică a lui Dumnezeu, pentru ca astfel să se unească în nunta cerească Mirele Hristos.

      Pentru ca tinerii să-și dorească căsătoria trebuie mai întâi să-L cunoască pe Dumnezeu, iar Biserica are datoria de a fi pregătită să răspundă în fața acestei situații.

      Căsătoria este o instituție întemeiată de Dumnezeu chiar de la început, de la crearea omului ca bărbat și femeie (Facere 1, 27), așa încât s-ar putea spune că Dumnezeu nu i-a făcut pur și simplu pe cei doi, ci a creat familia. Însăși relatarea biblică (Facere 3) a creării bărbatului și apoi a femeii din coasta lui exprimă consubstanțiabilitatea principiilor complementare.

      Căderea în păcat a protopărinților noștri a avut efecte negative asupra unității originare dintre bărbat și femeie, de aceea în Vechiul Testament familia era constituită “din două individualități polarizate, obiectivate, separate, situate exterior una față de cealaltă, (dar) puse totuși una lângă cealaltă.” Din această cauză, locul legii dumnezeiești a indisolubilității căsătoriei l-a luat desfacerea ei prin cartea de despărțire (Deuteronom 24, 1), iar cel al unității monogamice originare (căci Dumnezeu n-a creat decât un bărbat și o femeie care să constituie familia), l-a luat poligamia (Deuteronom 21, 15) și căsătoriile de levirat pentru asigurarea descendenței familiale (Deuteronom 5, 5).

      Inegalitatea dintre bărbat și femeie în Vechiul Testament se conturează tot mai mult, așa încât femeia, din ajutor al bărbatului. (Facere 2, 18) și obiect al iubirii și respectului acestuia, a devenit obiect al posesiei lui, abdicându-se în acest fel de la scopul inițial pentru care a fost instituită căsătoria și familia.

      Prin venirea Sa, Mântuitorul a redat femeii locul ce i se cuvenea, reafirmând, în același timp, unitatea și indisolubilitatea căsătoriei. (Matei 19, 3-6) care există de la început (Facere 2, 24) și pe care El „o înalță din ordinea naturii,in ordinea harului” . Acceptarea de către Moise a despărțirii soțului, arata El, a fost făcuta din cauza incapacității israeliților de a se supune voii lui Dumnezeu (Matei 19, 7-8). Așadar, Moise n-a poruncit, ci a îngăduit.

      Într-un singur caz și Mântuitorul îngăduie, nu poruncește a se desface căsătoria: pentru „pricină de desfrânare”, dar fără a da posibilitatea celui care se desparte sau a celui părăsit de a se recăsători, aceasta considerându-se adulter (Matei 19, 9).

      În ceea ce privește raportul dintre bărbat și femeie, acesta trebuie să fie unul de egalitate și de respect reciproc fundamentat pe porunca dragostei. Aceasta reiese din atitudinea pe care Hristos a avut-o întotdeauna față de femeie, neacordând vreun privilegiu bărbatului, ca în Vechiul Testament. Astfel că, „femeia nu formează o categorie antropologică sau sociologică inferioară”. Ea are aceleași drepturi ca și bărbatul, inclusiv cel de a avea inițiativa divorțului, în cazul în care bărbatul se face vinovat de desfrânare, așa cum reiese din textul evanghelic de la Marcu 10, 11-12.

      Familia este formată, însă, nu numai din bărbat și femeie, ci și din copii, față de care Mântuitorul și-a manifestat întotdeauna iubirea, luându-i în brațe, binecuvântându-i (Marcu 10, 16) și dându-i exemplu de curăție sufletească. Părinții au datoria de a oferi lucruri bune copiilor lor (Matei 7, 9-11), dar și copiii trebuie să-și cinstească părinții, cum prevedea și Legea (Ieșire 20, 12; Matei 15, 4) și după cum Domnul Însuși a dat exemplu (Luca 2, 15; Ioan 19, 26-27).

      Sfinții Apostoli, și în special Apostolul Pavel, dezvoltând învățătura Mântuitorului Iisus Hristos, tratează căsătoria și familia sub toate aspectele ei: întemeierea ei divină de la creație (Efeseni 5, 31; I Corinteni 11, 12), alcătuirea sa monogamică (I Corinteni 11, 11), indisolubilitatea acestuia (I Corinteni 7, 10-11; Romani 7, 2), unitatea soților, după modelul unității dintre Hristos și Biserică, bazată pe supunere și iubire jertfelnică a unuia față de celălalt (Efeseni 5, 22-33) egalitatea lor (Galateni 3, 28), capul familiei rămânând bărbatul, dar fără a avea vreo supremație despotică față de soția lui (Efeseni 5, 22-24; I Petru 3, 17), ci fiecare împlinindu-și scopul și rolul pe care l-a primit de la creație, sacralitatea actului căsătoriei, ea devenind în Hristos Taină mare, capabilă nu numai de a-i uni pe cei doi între ei, ci și pe aceștia cu Hristos în cadrul Bisericii (Efeseni 5, 32).

      Având în vedere acest ultim aspect, desfacerea căsătoriei este privită cu multă reticență (I Corinteni 7, 27), iar desfrânarea, păcatul care se opune cel mai mult acestei taine, este aspru înfierată (I Corinteni 6, 15-19). De aceea, este subliniată cu insistență necesitatea fidelității în căsătorie (I Corinteni 7, 4) și păstrarea patului neîntinat (Evrei 13, 4).

      Nașterea de prunci, fără a fi considerată scop principal al căsătoriei, primește și o dimensiune soteriologică (I Timotei 2, 15). Părinții au datoria de a-și crește copiii „întru învățătura și înțelepciunea Domnului” (Efeseni 6, 4), ca și de a le asigura cele necesare vieții fizice (II Corinteni 12, 14), dar și copiii au îndatoriri față de părinții lor (Efeseni 6, 1-3).

      Soții trebuie să-și iubească soțiile lor, după cuvântul Apostolului, ca pe Domnul, iar soțiile să iubească pe Domnul și să se mulțumească trupește și duhovnicește cu soții lor. Copiii să aibă parte de creșterea cea întru Hristos, tinerii să fie fără prihană în toate, înainte de orice îngrijindu-se de curăția lor și înfrânându-se de la orice lucru rău, iar fecioarele să viețuiască fără de prihană și cu conștiința curată. Este condamnată desfrânarea și adulterul ca făcând parte din păcatele ce alcătuiesc cale morții sau a întunericului alături de alte fărădelegi ca: stricarea copiilor sau uciderea pruncilor, căci omul este chip al icoanei lui Dumnezeu. Creștinii „se căsătoresc ca toți oamenii și nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuți. Întind masă comună, dar nu și patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup.”

      Cu toate acestea, aceeași Părinți ai Bisericii au lăsat cuvinte nemuritoare cu privire la căsătorie, nașterea de prunci și în general față de familia creștină. Urmând învățătura și atitudinea Mântuitorului și a Sfinților Apostoli, ei au subliniat locul și rolul căsătoriei, ca și cinstea de care se bucură ea în comunitatea creștină. De altfel, ca Păstori ai Bisericii, ei nu puteau fi indiferenți față de situația majorității credincioșilor lor care erau căsătoriți. Preocuparea lor pentru problemele familiei creștine se datorează și contestării din partea unor eretici a originii, a sfințeniei și a cinstirii căsătoriei. Ei au subliniat faptul că nunta este tip al prezenței lui Hristos, al unirii lui Hristos cu Biserica. Ea este rânduită de Însuți Dumnezeu; de aceea nimănui nu-i este îngăduit să o disprețuiască. Căsătoria și familia nu sunt o piedică în calea virtuții, acestea fiind rânduite de Însuși Creatorul universului.

      Pe lângă faptul că este cinstită, căsătoria este în același timp un act solemn, care leagă neamul nostru la un loc și este pricină a multor bunuri.

      Căsătoria trebuie, însă, privită cu cea mai mare seriozitate. Rolul părinților în pregătirea căsătoriei copiilor lor este covârșitor. Ei trebuie să-și educe copiii în așa fel încât în momentul căsătoriei aceștia să poată lua cu ei o bogată zestre spirituală și nu neapărat materială. În acest fel, părinții se fac binefăcători, nu numai ai copiilor lor, ci și ai familiilor acestora și ai societății întregi.

      Păstrarea castității tinerilor este, în concepția Sfântului Ioan, lucrul cel mai important și mai greu de realizat. Nepăzirea castității până la căsătorie atrage după sine consecințe grave pentru viitoarea căsnicie a tinerilor, de aici născându-se multe rele: obișnuința cu păcatul și infidelitatea conjugală cu toate urmările lor.

      De aceea, Sfinții Părinți, și în special Sfântul Ioan recomandă părinților să-și căsătorească fii și fiicele înainte de a fi în pericolul pierderii castități, pentru băieți înainte de a se înrola în armată și, dacă este cazul, chiar înainte de a avea vreo situație profesională, numai să-și păstreze castitatea.

      Cât privește alegerea miresei, mirele trebuie să chibzuiască foarte mult, deoarece își ia soție pentru toată viața. De aceea, el să nu urmărească zestrea și nici frumusețea viitoarei mirese, ci virtuțile ei, căci acestea asigură pacea și buna înțelegere în familie, iar acelea aduc numai tulburare și lupte.

      Părinții miresei să facă același lucru și pentru fiica lor; să-i caute un soț nu de neam mare și strălucit, ci cu evlavie, blândețe și înțelepciune, cerând pentru aceasta ajutorul lui Hristos.

      Primirea Tainei Cununiei aduce în viața tinerei familii un har special, care-i face pe cei doi, care până atunci erau străini, să fie unul singur în iubire, părăsindu-și părinții și pe cei care se fuseseră apropiați și alipindu-se unul de altul într-un chip cu totul tainic și plin de admirație. Această Taină își revarsă harul și peste ceilalți membri ai familiei în special asupra părinților celor doi, încât aceștia nu se întristează de pierderea fiilor și a unei însemnate părți a averii lor, ci dimpotrivă, se bucură mult.

      Taina aceasta este cu adevărat mare, acest lucru este arătat de asemănarea făcută între unirea în căsătorie a soțului cu soția sa, după modelul unirii lui Hristos cu Biserica, așa după cum învață Apostolul Pavel (Efeseni 5, 32).

      Nunta este un prilej de bucurie; cu toate acestea, creștinii nu trebuie să uite demnitatea la care sunt chemați, neîntinând Taina cu obiceiuri și petrecere păgâne. Nunta nu este nici un prilej de fală, nici de beție și îmbuibare, nici de cântece și vorbe de rușine, și nici de dansuri și ațâțare a poftelor spre desfrânare, toate acestea făcând de rușine pe mire, pe mireasă și pe toți nuntașii.

      Sfântul Ioan Gură de Aur critică aspru astfel de petrecere care erau în măsură să scandalizeze până și pe păgâni. El nu este împotriva distracțiilor, permițând la asemenea ocazii a avea mese încărcate, haine frumoase, invitarea unor bărbați și femei venerate, dar să nu lipsească de la nuntă nici buna cuviință, prudența, demnitatea și cumpătarea, și să predomine tăcerea, buna podoabă, rușinea și modestia.

      Invitatul de frunte să fie Hristos, apoi rudele, vecinii, prietenii și toți cei blânzi.

      La petrecerile de nuntă ale creștinilor, bucuria firească momentului trebuie să se exteriorizeze prin imnuri, rugăciuni, cântarea psalmilor și alte cântări duhovnicești, milostenie față de săraci, bună rânduială și prudență. În felul acesta și Hristos va fi de față și va binecuvânta ospățul, iar locul petrecerii se va transforma în biserică, căci acolo se preaslăvește Stăpânul a toate.

      Mărturiile biblice cu privire la întreitul scop al căsătoriei (Facere 1, 28; 2, 18; I Corinteni 7, 9-12) au fost preluate, dezvoltate și mărturisite apoi de către Părinții Bisericii.

      Mulți dintre ei au considerat ca prim scop al căsătoriei, nașterea de prunci. Sfântul Ioan Gură de Aur, însă, nu consideră căsătoria fiind absolut necesară pentru înmulțirea oamenilor, așa cum n-a ost necesară pentru aducerea la existență a primei perechi de oameni. Dar pentru că în firea omenească a intrat concupiscența, de aceea Dumnezeu a instituit căsătoria, realizând prin ea acest fel de înmulțire a neamului omenesc, prin unire trupească, și odată cu aceasta, potolirea concupiscenței. De aceea, el accentuează mai mult acest din urmă scop: O singură pricină are căsătoria, să nu ne pângărim, ci de aceea s-a găsit acest leac. Căci căsătoria potolește furiile firii noastre, nu lasă ca oceanul să se frământe, ci ne ajută să ducem întotdeauna corabia în port. Pentru aceasta a dorit Dumnezeu neamului omenesc căsătoria.

      Potrivit majorității Sfinților Părinți, viața conjugală a început numai după căderea în păcat. Dar această unire trupească și nașterea de prunci le-a lăsat Dumnezeu oamenilor și ca mângâiere pentru pierderea nemuririi și pentru ca Adam să n-o urască pe Eva care-l ispitise, Dumnezeu legându-l de ea cu lanțurile dorinței reciproce, dorință pe care soții o pot stinge, de acum înainte, prin viața conjugală, dar care, într-o oarecare măsură, există încă de la creație. Dumnezeu a sădit, așadar, în însăși firea oamenilor atracția reciprocă și nașterea de prunci din unirea bărbatului cu femeia, toate făcându-le pentru a impune dragostea între ei. Dar aceasta a fost dată pentru căsnicie și pentru facerea de copii, și nu pentru desfrânare și corupere.

      În ceea ce privește într-ajutorarea reciprocă, sprijinul acordat bărbatului în Rai de către femeie, se manifestă în ordinea morală. Sfântul Ioan interpretează textul biblic în legătură cu facerea femeii (Facere 2, 18) în sensul că Dumnezeu a hotărât să îi ofere omului „o oarecare mângâiere prin intermediul unei împreună-viețuiri”

      În ce privește rudenia ca impediment la căsătorie, pornind de la dreptul roman și de la legea mozaică, Biserica și-a impus, chiar de timpuriu, o perspectivă proprie. Sinoadele din secolul al IV-lea au dat o expresie clară și neschimbătoare tradiției bisericești referitoare la rudenie ca impediment la căsătorie, interzicând căsătoria și pe linie directă și pe linie colaterală.

      Între Părinții din secolul al IV-lea, cel care s-a ocupat îndeaproape de problema impedimentelor la căsătorie a fost Sfântul Vasile cel Mare. Potrivit lui, constituie impedimente: călugăria, făgăduința făcută lui Dumnezeu de a trăi în feciorie, răpirea unei femei, precum și ca un văduv să ia în căsătorie pe sora fostei sale soții, căsătoria femeilor și a sclavilor fără învoirea taților, respectiv a stăpânilor lor. Relațiile incestuase sau cele cu persoane într-un grad de rudenie pentru căsătorie sunt aspru pedepsite.

      În conformitate cu relatările biblice despre crearea omului ca bărbat și femeie (Facere 1, 27) și cu principiul enunțat de Sfântul Apostolul Pavel în Galateni 3, 28, Sfinții Părinți susțin în termeni clari ideea egalității între cele două sexe. Deși e mai slabă trupește, femeia se dovedește în multe privințe mai tare decât bărbatul, mai capabilă de a răbda privațiunile, de a posti, mai zeloasă la rugăciune și la fapte bune.

      Conform învățăturii biblice, soțul și soția alcătuiesc un singur trup. Temeiul acestei unități rezidă nu numai în faptul fizic al creării Evei din coasta lui Adam, ci și în caracterul de taină al căsătoriei, așa cum reiese din porunca lui Dumnezeu (Facere 2, 24; Matei 19, 5; Marcu 10, 7-8; I Corinteni 6, 6; Efeseni 5, 32). Sfinții Părinți păstrează și dezvoltă aceeași învățătură, subliniind, la rândul lor, unitatea după natură și după har a soțului cu soția sa.

      Raporturile dintre cei doi trebuie să se întemeieze întotdeauna pe dragoste, care a fost sădită de Dumnezeu în chiar firea omului. Dragostea, izvorul tuturor bunurilor într-o casă, este cea care asigură unitatea și buna înțelegere în familie și în societate.

      Deși sunt egali între ei, jumătăți ale întregului, totuși, atât bărbatului, cât și femeii li s-a rânduit locul și rolul lor specific în familie, biserică și societate.

      Bărbatul a fost investit cu conducerea familiei, el fiind cap al acesteia; rolul conducător al lui a fost rânduit numai după căderea a protopărinților, cu toate că potrivit Sfântului Pavel (I Corinteni 11, 7-9), stăpânirea bărbatului este și de la natură. Totuși și femeile, în mod cu totul excepțional, pot primi rolul bărbatului, în semn de amendare a soțului, atunci când acesta nu este demn de locul pe care l-a primit de la Creator.

      Supunerea femeii față de bărbat nu presupune frică, ci trebuie să fie asemănarea cele față de Domnul (Efeseni 5, 22). La fel și iubirea bărbatului față de soția sa trebuie să se asemene cu cea a Domnului față de Biserica Lui, de care El nu s-a scârbit, ci a iubit-o până la jertfă. De asemenea, fiind un trup cu ea, soțul este dator să-și iubească soția ca pe însuși trupul său. Așadar, femeia nu trebuie disprețuită, ci iubită, căci unde este iubire toate celelalte urmează de la sine; dar unde este frică se întâmplă cu totul dimpotrivă.

      Aplicând cuvintele Apostolului (Efeseni 5, 33), Sfântul Ioan Gură de Aur emite o sentință vrednică de a fi reținută textual: „Chiar dacă este supusă nouă, femeia însă este supusă ca soție și nu ca roabă, ca una ce este liberă și de aceeași cinste cu bărbatul.”

      În familie, fiecare dintre soți are rolul său, responsabilitățile fiind împărțite conform constituției și disponibilităților primite de la Creator, Care prin această împărțire a pus între ei o nouă legătură a unității lor. Prima datorie este iubirea, care întotdeauna este legată de iubirea față de Dumnezeu. Soția are, în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, datoria de a se îngriji de creșterea copiilor și de administrare a casei și a lucrurilor din ea, iar soțul de a procura cele necesare familiei, de a nu-și neglija familia și de a-și apăra soția de orice agresiune, chiar și verbală. O altă datorie reciprocă a celor doi soți este de a nu se lipsi unul de altul decât pentru o vreme și cu bună înțelegere, pentru a se îndeletnici cu postul și cu rugăciunea (I Corinteni 7, 5).

      Datoria de căpătâi a soțului este creșterea și educarea copiilor. Deoarece obiceiurile și distracțiile păgânilor contaminau foarte ușor pe creștini, mai ales pe cei de curând botezați, Părinții veacului al IV-lea au o poziție foarte tranșantă față de acestea. Ei critică aspru pe cei care frecventau băile publice, spectacolele din teatru și cele din hipodrom, care erau izvor al desfrânării și al fărădelegilor de tot felul. Teatrele sunt numite de Sfântul Ioan Gură de Aur: oficine drăcești, cuptorul babilonian și desfrânata egipteancă, iar băile publice: izvor drăcesc, ocean de desfrânare și ocean al pierzaniei. Reprezentarea desfrâului și a adulterului pe scenă, chiar dacă era o ficțiune, aducea multă pagubă sufletească nu numai actorilor și spectatorilor, ci și membrilor familiilor acestora și întregii societăți. Dar și obiceiuri sau deprinderi care păreau mai nevinovate, cum ar fi: parfumarea aerului cu diferite mirodenii, ungerea trupului cu parfumuri, plăceri care vin după urma pipăitului și gustului sunt aspru înfierate de către Părinți, invitând la înfrânare și la o viață rațională.

      Ca distracții compatibile calității de creștin, Sfântul Ioan recomandă: plimbarea prin grădini, pe malul râurilor, al lacurilor, pe câmpii, ascultarea cântecului greierilor, vizitarea mormintelor mucenicilor, „unde-i sănătate trupului și folos sufletului, unde nu-i vătămare, nici căință după plăcere ca la teatru”. Soția și copii sunt și ei izvor de fericire pentru un bărbat care vrea să trăiască o viață după voia lui Dumnezeu.

      Distracțiile și ospețele creștine sunt, în concepția Sfântului Ioan, acelea la care sunt invitați și săracii, cu care Hristos S-a identificat.

      Deoarece mai ales femeile sunt tentate de a folosi tot felul de mijloace pentru împodobirea trupului, Sfinții Părinți au arătat cât de primejdioase pot fi acestea pentru suflet, ele fiind socotite lanț al păcatelor. Părinții insistă în mod deosebit asupra cumpătării și modestiei femeii, ca și a bărbatului, în îmbrăcăminte, căci modestia trebuie să fie caracteristică creștinilor. Nerespectarea acestui mod de viața introduce vanitatea și multe alte păcate, ca: bănuieli viclene, cheltuieli zadarnice, blasfemii și motiv de înșelăciuni, ca și un exemplu rău pentru urmași.

      Soții nu trebuie să consideră că au ceva în mod propriu; bunurile materiale sunt comune în familie, căci chiar trupurile lor aparțin unul altuia.

      Sfinții Părinți consideră că pentru un bărbat care vrea să ducă o viață curată, alături de soție, copiii sunt lucrul cel mai de preț; ei sunt darul lui Dumnezeu, în ei familiile au o mare comoară, ei sunt mângâierea pentru părinți și prin ei femeile pot să-și dobândească mântuirea sufletului (I Timotei 2, 15).

      Prin intermediul copiilor, Dumnezeu a schițat o imagine a învierii, copiii luând locul celor care pleacă. Nașterea de prunci este însă rezultatul conlucrării omului cu Dumnezeu; ea presupune, așadar, supunerea voinței omului voii lui Dumnezeu și împlinirea lucrului Său. Puritatea copiilor este model pentru cei vârstnici, spre a nu păcătui. Copiii trebuie să fie educați începând cu cea mai fragedă vârstă. Sfinții Părinți, și în special Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, au acordat o mare importanță acestui aspect, recomandând cercetarea Scripturii, dar și folosirea cu discernământ a filosofiei păgâne.

      Părinții trebuie să aibă o atitudine responsabilă față de educația copiilor lor. Alături de părinți, un rol important în formarea copiilor îl are Biserica.

      Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, educația copiilor este o artă care nu poate fi egalată de nici o altă artă. Educația trebuie să urmărească, în primul rând, formarea copilului în învățătura și certarea Domnului.

      Lipsa creșterii copiilor în frica lui Dumnezeu atrage după sine grave consecințe atât pentru părinți, cât și pentru copii.

      Căsătoria presupune, așadar, multă bucurie și mângâiere, dar și multă responsabilitate, atât a soților față de copiii lor, cât și a unuia față de celălalt, precum și a copiilor față de părinți. Neîndeplinirea obligațiunilor căsătoriei duce la păcate care se împotrivesc acestei instituții dumnezeiești și conduc în cele din urmă la ruperea unității familiei și la divorț. Printre acestea, Părinții Bisericii înfierează pe cele mai grave, cum ar fi: necinstirea soțului sau soției, adulterul, incestul, perversiunile de orice fel și uciderea pruncilor în pântece sau avortul nelăsând la o parte nici alte aspecte secundare care pun în pericol căsătoria și familia.

      Soții trebuie să se desprindă încă de la început a se cinsti unul pe altul, pentru a viețui după voia lui Dumnezeu.

      Cea mai gravă încălcare a iubirii și respectului reciproc, pe care trebuie să le aibă soții între ei, este adulterul, de care Sfinții Părinți se și jenează uneori a vorbi. Acesta este una dintre cele mai grave călcări ale legii dumnezeiești, lăcomie, hoție și răsturnarea legii naturii.

      Adulterul și în general desfrânarea necinstește trupul, făptura lui Dumnezeu, mădular al lui Hristos și templu al Duhului Sfânt, după învățătura Sfântului Apostol Pavel (I Corinteni 6, 15-19), dezbrăcând pe om de haina virtuții și desfigurând cea mai mare dintre virtuți, dragostea. Cel ce săvârșește adulter cade din demnitatea sa umană, pregătindu-și chinul și în viața de aici și în ce a viitoare. Un alt păcat deosebit de grav, ce nesocotește instituția căsătoriei, este incestul, care potrivit Sfântului Apostol Pavel depășește în gravitate chiar pe cele ale păgânilor (I Corinteni 5, 1). De aceea, Apostolul, consideră Sfântul Ioan, se și rușinează să numească acest păcat.

      Perversitatea este și ea un păcat care se înscrie printre cele deosebit de grave, ce necinstesc căsătoria, fiind astfel condamnată atât de Sfântul Apostol Pavel (Romani 1, 24-27), cât și de către Sfinții Părinți, care consideră că acest lucru se poate petrece doar acolo unde păcatele au determinat părăsirea omului de către Dumnezeu. Perversiunea este păcat împotriva firii; nici un păcat nu este firesc, însă acesta le întrece pe toate celelalte. Cei care le săvârșesc sunt lipsiți de orice iertare, fiindcă au defăimat natura. Nici un păcat nu a fost atât de aspru pedepsit, încă de aici; pedeaspa Sodomei este imaginea iadului pentru cei ce săvârșesc astfel de nelegiuiri.

      Dar și uciderea pruncilor în pântecele mamei nu este un păcat mai mic, fiindcă zămislirea este de la Dumnezeu, iar cei care săvârșesc acest lucru se războiesc cu legile Creatorului, își bat joc de darul Lui și consideră binecuvântarea lui ca un blestem. Acest păcat nu este individual, ci colectiv, aparținând tuturor celor implicați în vreun fel în săvârșirea lui. Și mai grav este faptul că multora li se pare că el nu este de luat în seamă, aceștia nedându-și seama de grozăvia lui.

      În opera canonică a Sfântului Vasile cel Mare se observă o oarecare diferență de tratament între bărbat și femeie, însă scopul urmărit de acest Părinte este de a promova cu orice preț salvarea căsătoriei. Pentru el nu există motive suficiente de întemeiere ca cineva să poată să se despartă. Totuși despărțirea este permisă în cazul încălcării unor impedimente cu privire la căsătorie, pentru cei care trăiesc în desfrânare, sau pentru cei care de comun acord, în fața mai multor martori își exprimă dorința de a intra în mânăstire.

      Sfântul Grigorie de Nazianz, de asemenea, nu admite ca motiv de divorț decât desfrânarea; orice alte defecte ale soției, soțul trebuie să i le reprime fără ca totuși să o repudieze.

      Sfântul Ioan Gură de Aur oferă și el o serie importantă de texte referitoare la indisolubilitatea căsătoriei și a divorțului. După el, unirea celor doi soți este reală, și legătura dintre ei, indisolubilă, temeiurile acestei unități fiind demonstrate cu exemplul lui Hristos Care S-a unit cu Biserica Sa.

      De aceea, căsătoria nu trebuie desfăcută, decât în cazuri cu totul excepționale, cum ar fi: adulterul sau infidelitatea conjugală (Matei 19, 9), recomandându-se, totuși, mai degrabă, readucerea celui care a săvârșit adulter la pocăință și îndreptare. De asemenea, despărțirea este permisă dacă, într-o familie mixtă, soțul necredincios vrea să se despartă (I Corinteni 7, 15-16), ca nu cumva cel credincios să fie atras spre idolatrie.

      Căsătoria nu poate fi desfăcută invocându-se defectele sufletești ale soțului sau soției; după cum nimeni nu-și taie vreun mădular infirm, ci mai degrabă îl tratează și îl îngrijește, tot așa se cuvine a se proceda și cu soțul păcătos.

      Căsătoria și familia creștină fac parte din trăirea creștinismului autentic. De aceea, acestea trebuie privite cu poată responsabilitatea, cinstea lor fiind acordată de Însuși Dumnezeu Creatorul și de Mântuitorul Hristos și propovăduită de către Sfinții Apostoli și Părinții Bisericii.

BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001;

***Agheazmatar, Editura Insitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998;

***Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1976;

LUCRĂRI PATRISTICE ȘI POSTPATRISTICE

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. rom., Pr. Prof D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001;

Sfântul Ioan Gură de Aur, Ideile pedagogice trad. rom. Pr. Dr. D. Fecioru, București, 1937;

Idem, Omilii la Facere, trad. rom., Pr. D. Fecioru, Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, 21, București, 1987;

Idem, Despre feciorie, trad. rom., Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001;

Idem, Cateheze maritale, editura Oastea Domnului, Sibiu, 2004;

Idem, Bogățiile oratorice, Col. „Ortodoxia Românească”, Editura Portărița, Satu Mare, 2002;

Idem, Introducere, Scrieri, Partea I., Părinți și Scriitori Bisericești, 21, trad. rom. Pr. Dr. D. Fecioru, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987;

Idem, Scrisori din exil, către Olimpiada și cei rămași credincioși. Despre deprimare, suferință și Providență., trad. rom. Ică, Diacon Ioan I. jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003;

Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Anastasia, București, 1993;

Sfântul Vasile cel Mare, Introducere, Scrieri, Partea I, Părinți și Scriitori Bisericești, 17, trad. rom. Pr. Dr. D. Fecioru, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986;

Idem, Scrieri. Partea I. Omilii la Hexaimeron, trad. rom. Pr. Dr. D. Fecioru, în PSB, vol. 17, București, 1986;

LUCRĂRI ȘI STUDII

Aghioritul, Cuviosul Paisie, Cuvinte duhovnicești, vol. IV, Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003

Andrutsos, Hristu, Simbolica, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955;

Idem, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, Editura și Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1930;

Boca, Pr. Arsenie, Ridicarea Căsătoriei la înălțimea de Taină, Făgăraș, 2002;

Bogdaproste, Drd. Gheorghe, Viața familială după decalog, în Revista „Studii Teologice”, XXI (1969), nr. 9-10;

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială, editura România Creștină, București, 1999;

Breck, Pr. Prof. Dr. John, Darul sacru al vieții, trad. rom. Dr. Irineu Pop Bistrițeanul – episcop vicar, Patmos, Cluj-Napoca, 2001;

Bria, Pr. Prof. Ioan, Credința pe care o mărturisim, București, 1987;

Idem, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994;

Carsavin, Leon P., Sur les deux natures dans le Christ, în „Logos”, revue internationale de synthese orthodoxe, no.1, 2001;

Chrisostome, Saint Jean, Discours sur le marriage, traduction par Abbẻ Fernand Mart, Paris, 1986;

Ciufăr, Pr. Lect. Dr. Nicolae, Taina nunții după învățătura Sfinților Părinți, în vol. Familia creștină azi, Editura Trinitas, Iași, 1995.

Codrescu, Răzvan, Teologia sexelor și taina nunții, Editura Christiană, București, 2002;

Colson, Charles, Revista „Viața și credința creștină”, editura Curierul Adventist, 1995;

Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G, Patrologie, vol. I, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1984;

***„Convorbiri cu Arhimandritul Sofronie”, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, realizate de Reviste Mânăstirii Ortodoxe franceze, Sfântul Nicolae din Dalmerie, publicate în „Mărturisirea unui pelerin despre lucrarea plină de har a rugăciunii lui Iisus (Pelerinul rus)” , trad.rom. Gherontie Cruceada, editura Bunavestire, Bacău, 2001;

Cornițescu, Magitrand Constantin I., Sfântul Grigorie de Nazianz, despre familia sa, în Studii Teologice, XVI, 1964, nr. 5-6;

Cotlarevschii, Ieromonah Ioan, Căsătoria creștină, în „Revista Patriarhiei din Moscova”, 1959, nr.9;

***„Crâmpeie de viață”. Din viața și învățătura Părintelui Epifanie Teodoropoulos, trad.rom. Ieroschimonah Ștefan Lacoschitiotul, Schitul românesc, Sfântul Munte Athos, 2000;

Damian, Pr. Drd. Teodor, Virtutea Dragostei la Sfântul Ioan Gură de Aur, în Biserica ortodoxă Română, XCVII, 1979, nr.5-6;

Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Familia Creștină – „Biserica de acasă”, în vol. Familia creștină azi, Editura Trinitas, Iași, 1995;

Evdokimov Paul, Taina iubirii. Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, trad. Gabriela Moldoveanu și Pr. Lect. Dr. Vasile Răducă, editura Christiana, București, 1994;

Evdokimov, Paul, Femeia și mântuirea lumii, trad. rom. Gabriela Moldoveanu, Editura Christiană, București, 1995;

Ford, David C., „Bărbatul și femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur”, Editura Sofia, București, 2004;

Ford, David și Mary, Căsătoria, cale spre sfințenie. Viețile Sfinților căsătoriți, trad. rom. Constantin Făgețean, Editura Sofia, București, 2001;

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Drept Canonic Ortodox, Legislație și administrație bisericească, vol. II, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990;

Galeriu, Pr. Constantin, Tâlcuiri la Mari Praznice de peste an, 22 de modele omiletice, Editura Anastasia, București, 2001;

Galeriu, Pr. Magistrand Constantin, Taina nunții, Studii Teologice, 1960, nr.7-8;

Gavrilă, Pr. Dr. Vasile, Cununia, viață întru împărăție, București, 2004;

Hobra, Georges, Iubire și senzualitate, trad. rom., Dora Mezdrea, Editura Anastasia, 1994;

Magdalena Maica, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, 2000;

Mantzaridis, Georgios, Globalizare și universalitate. Himeră și adevăr, editura Bizantină, București, 2002;

Meyendorff, John, Marriage, An Orthodox Perspective, St. Vladimir Seminary Press, Crestwood, N. Y., 1975; cf. și „Mariage et Eucharistie”, în Messager Orthodoxe, nr. 49, 1955;

Mihăiță, Conf. Dr. Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei, Misiologie creștină, Editura Asa, București, 2002;

Idem, Consumism și globalizare, în volumul intitulat Spiritualitate și consumism în Europa unită, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004;

Mihoc, Pr Dr. Constantin, Taina Căsătoriei și familia creștină în învățăturile marilor Părinți ai Bisericii din sec.IV, ed. Teofania, Sibiu, 2002;

Mihoc, Pr. Prof. Dr. Vasile, Căsătoria și familia în lumina Sfintei Scripturi. Nașterea de prunci, scop principal al căsătoriei , în Mitropolia Ardealului, XXX (1985), nr.9-10;

Moldovan, Pr. Prof. Ilie, În Hristos și în Biserică, iubirea taina căsătoriei, Teologia iubirii I, Editura .Alba Iulia, 1996;

Idem, Taina nunții, în „Ortodoxia”, anul XXXI, nr. 3-4, 1979;

Mladin, Dr. Dr. h. c. Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Studii de teologie morală, Editura și Tipografia Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969;

Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Familia azi. Probleme pastorale și sociale, în Revista „Glasul Bisericii”, nr. 9-12, 2001;

Papadopoulos, Stelianos, Vulturul rănit. Viața Sfântului Grigorie Teologul, trad. rom. Pr. Dr. C. Coman și Diacon Cornel Coman, Editura Bizantină, București, 2002;

Papuc, Magistrant GH., Viața creștină după epistolele Sfântului Apostol Pavel, Studii Teologice, XXI, 1955, nr.5-6;

Pop, Pr. Conf Univ. Dr. Octavian, Lumina pentru suflet, editura Mirton;

Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Hristos, Biserică, Societate, , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998;

Porfirie, Părintele, Antologie de sfaturi și îndrumări, Editura Buna Vestire, Bacău, 2002;

Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Atitudinea moralei creștine ortodoxe față de avort, divorț, abandonul copiilor, imoralitate, etc., în Revista „Ortodoxia”, anul XLVI (1994), nr. 2-3;

Răducă, Pr. Asist. Dr. Vasile, Căsătoria – taină a dăruirii și a desăvârșirii persoanei, în Studii Teologice, XLIX, 1992, nr.3-4;

Schmemann, Alexander, For the life of the World, St. Vladimir’s Seminary Press, New York, 1973;

Semen, Pr. Conf. Dr. Petre, „Familia și importanța ei în Vechiul Testament”, în vol. „Familia creștină azi”,Editura Trinitas, Iași, 1995;

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987;

Idem, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, Editura Bizantină, București, 1996;

Suparschi, Arhim. Magistrand M., Idei moral-sociale în epistolele Sfântului Apostol Petru, în Revista, „Studii Teologice”, VIII (1956), nr. 3-4;

Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Mesaj la deschiderea lucrărilor, în volumul intitulat Congresul internațional “Familia și viața la începutul unui nou mileniu creștin”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002

Idem, Cuvânt Pastoral cu ocazia „Zilei familiei”, 15 mai 1994, în „Familia creștină azi”, Editura trinitas, Iași, 1995;

Teodoropulos, Arhim. Epifanie, Familiei creștine cu smerită dragoste, Editura Evanghelismos, București, 2003;

Vizitiu, Pr. Lect. Mihai, Familia în învățătura Mântuitorului și a sfinților Apostoli, în vol. Familia creștină azi, Editura Trinitas, Iași, 1995;

Voicu, Arhid. Prof. Dr. Constantin, Învățătura despre creație la Sfântul Vasile cel Mare, în vol. Sfântul Vasile cel Mare, închinare de la 1600 de ani de la săvârșirea sa, Col. „Biblioteca Teologică” a Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980;

Yannaras, Christos, Libertatea morală, editura Anastasia, București, 2001;

Zăvorâtul, Sfântul Teofan, Mântuirea în viața de familie, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2004;

Zielinsky, Vladimir, Dincolo de Ecumenism. Un ortodox răspunde cardinalului Ratzinger, trad. rom. Carmen Dobre, Editura Anastasia, București, 1998;