Pacat Si Patima, In ,fratii Karamazov

Păcat și patimă,

în Frații Karamazov

CUPRINS

Introducere

Capitolul I

Dincolo de rațiune

a. Cum se naște păcatul

b. În fundalul patimilor stau demonii

c. Păcatul nu justifică libertatea ci robia

Capitolul II

Patimi și oameni

a. În fiecare pătimaș întâlnim o trăsătură dominantă

b. Patima desfrânării

c. Patima mândriei și slavei deșarte

d. Patima mâniei

Capitolul III

Consecințele patimilor

a. Diminuarea capacității de a discerne sensul spiritual al vieții veșnice

b. Raționalismul

c. Sinuciderea morală ca și cauză a omuciderii

Concluzii

INTRODUCERE

Societatea este inegal dezvoltată și, de aceea nu se poate găsi o lege pur umană, care să refacă, să restabilească ordinea morală și apoi cea socială, economică sau istorică cu toate implicațiile ce decurg din acestea.

Societatea nu este ierarhizată din perspectivă creștină, pentru că dacă ar fi așa, ar însemna că este extrem de conștientă de locul pe care ar trebui să-l aibă fiecare individ în contextul socio-istoric în care trăiește, și atunci am vorbi de o lume corectă, dreaptă care dă fiecăruia ceea ce i se cuvine.Din punct de vedere moral societatea nu-ți oferă prea multe,pentru că ea în bună partea trăiește fără Dumnezeu, se dezvoltă și crește din inerție, având tot timpul pretenția că ea este tot timpul conștientă de ceea ce stabilește să realizeze. Își proiectează singură viitorul, pașii ce trebuie să-i facă spre acel viitor, în sistemul ei de gândire conduce prezentul și folosește trecutul spre a-și îmbunătăți viitorul, desigur într-un mod materialist.

Este un pseudodumnezeu acestă societate pierdută într-un univers care oricând ar putea s-o strivească împrăștiind puzderia de orgolii, care tulbură liniștea pământului înconjurat de interminabilul ce suspină de zgomotul amețitor al patimilor, care străpung fiece firicel de univers.

Patimile se chinuie să ne stăpânească chiar și atunci când au toate motivele să creadă că sunt singurii locuitori ai unui trup, care nu se mai poate abține de la abateri, greșeli sau cel mai rău de la păcate.

Dacă ele sunt întunecate, atunci și gazdele vor fi asemenea lor, pline de întunecare, nesiguranță și singularitate sau singularizare.Patimile întunecă orizontul viții spirituale și al celei materiale. Devin a doua natură care încearcă și reușește cu mulți dintre semeni să se disimuleze.

Patima distruge aproape totul, dar în același timp vrea să păstreze aparențele unei stări de bine, pentru ca cel pătimaș să continue săvârșirea răului crezând că ceea ce face este bine, iar urmările nu-i vor fi decît benefice.

Patima nu poate instaura o stare de rău sau de bine, deoarece ea aparține temporalității, iar continuitatea este caracteristică virtuților care ne pregătesc pentru veșnicie.Starea de bine, frumos este o umbră a timpului lui Dumnezeu numit veșnicie.

Păcătosul își creează propriul său timp, iar cel vrednic de pomenire primește cu bucurie timpul lui Dumnezeu numit veșnicie.

Veșnicia este un timp nealterat de păcat. Patimile fac din oameni, din însușirile lor, din felul lor de a vorbi, a gândi, de a se comporta, de a se manifesta, într-un cuvânt din felul lor de a fi, niște aparențe.

Dacă virtuțile construiesc stări, patimile dizolvă aparențe. Aceste aparențe sunt împrăștiate de păcătos în societate peste tot. În familie, în afara familiei, oriunde găsește un mediu prielnic dezvoltării aparențelor. Aparențele fac din oameni niște ființe care parazitează.

În funcție de conținutul tău religios sau pătimaș, timpul, până și timpul capătă însușirile celui pe care îl găzduiește. Timpul, chiar și el se poate vicia, astfel încât omul trăiește sub vremuri și nu peste vremuri.

Patimile își găsesc locul acolo unde oamenii trăiesc cu impresia că dețin controlul asupra celorlalți, pe care nicidecum nu-i consideră semeni ai lor.Pătimașii controlează abuziv oameni, spații geografice și timpul,astfel încât patima sau pătimașii vor să devină stăpânii lumii.În curînd la orizontul neașteptării va apărea și conflictul. Acesta se va manifesta când nu se va mai ști cine să conducă, patima ori omul deținut de patimă.Până la o vreme în pătimaș se păsrează foarete greu un oarecare echilibru, dar vine vremea când patimile se întorc împotrivă-i, producându-se acea ruptură care provoacă dezumanizarea, decăderea, când omul devine propriul lui dușman, sfârșind prin sinucidere fizică uneori, alteori spirituală, sau când devine dușmanul celorlalți, producându-se sinuciderea lui socială.

Pătimașii datorită necredinței lor își vor deveni proprii judecători. Niște judecători nedrepți, chiar și cu ei înșiși, care vor sfârși în moarte după ce au judecat o lume pe care ei o considerau a fi a nimănui. Lumea pe care credeau că o controlează până în cele mai mici amănunte ale gândurilor ei se pierde în neștiința lor, pe care o concepeau drept știință, și se sinucid din disperarea unui om care simțind că timpul nu le aparține, nici începutul, nici sfârșitul, vor să păstreze aparențele celui puternic, și se sinucid pentru a demonstra lumii că ei sunt stăpânii incontestabili ai universului, pentru că ei singuri pot decide când trebuie să părăsească această lume, lăsând moștenire lumii, teama de alți judecători pătimași, care de asemenea vor conduce spre degringoladă o lume deseori înclinată a crede mai mult în materie decât spirit.

Acestor patimi le răspund în mod firesc chipurile sfinților, care apar ca niște stele pe cer, încercând să călăuzească lumea în mod liber și conștient.Indiferent de numărul pătimașilor care încearcă să stăpânească lumea, printre ei vor fi mereu prezente discret chipurile pline de lumină și mângâiere ale celor care caută lumina cea veșnică a lui Hristos. Pentru omul supus vremurilor, diferența dintre patimă și virtute se face prin comparație și, de aceea lui îi trebuie a-i fi prezentate adevărate chipuri umane, care să stârnească în ei dezaprobarea chipurilor întunecate de patimi, și nu de virtuți.

În lucrarea de față gravitatea patimilor va fi arătată prin prezența discretă a unor oameni care au înțeles pericolul unei vieți neorganizate după principiile evanghelice. Unele personaje vor întrupa răul și vor avea impresia că se joacă cu viața, cu destinul lor și al altora prin cuvintele aruncate și pronunțate întâmplător, iar alte personaje vor da curs unor idei biblice de importanță majoră nu numai pentru ei, ci și pentru viitorul lumii în general.Cei din urmă vor trata lumea cu cel mai de preț respect, pentru că ei înțeleg viața ca pe o slujire a celuilalt, indiferent cine ar fi acea persoană.

CAPITOLUL I

Dincolo de rațiune

a. Cum se naște păcatul ?

Începutul păcatului este pofta, prin care se pierde sufletul rațional. Păcătuind să nu învinovățești fapta, ci gândul, căci dacă mintea nu o lua înainte, nu i-ar fi urmat și trupul. Orice păcat care se arată afară prin mădulare, este săvârșit mai întâi în suflet, căci nu pot să se îndrepte picioarele spre răutăți dacă sufletul nu voiește.

Păcatele ne vin prin reaua întrebuințare a puterilor sufletului, a celor poftitoare, irascibile și iraționale. Neștiința și nechibzuința vin din reaua întrebuințare a puterii raționale. Ura și necumpătarea, din reaua întrebuințare a puterii irascubile și poftitoare. Iar din buna întrebuințare a acestora ne vin cunoștința, chibzuința, iubirea și cumpătarea, rezultând de aici că nimic din cele create de Dumnezeu nu pot fi considerate a fi făcute rău.

Gândurile generale în care se cuprind celelalte, sunt în număr de opt. Primul este gândul lăcomiei, după el vine cel al desfrânării, apoi cel al iubirii de arginți, al patrulea este gândul tristeții, urmat fiind de mânie, al șaselea este cel al akediei, iar în cle din urmă vin cele două patimi înrudite, slava deșartă și trufia. Aceste gânduri ne tulbură pe noi în funcție de alegerea pe care noi o vom face. Părintele Dumitru Stăniloae evidențiază tre factori, trei cauza care produc patimile în om :

1. mintea slăbită în lucrarea ei autonomă ;

2. percepția simțuală care a devenit precumpănitoare, și care a ieșit din subordinea ei cu riscul de a o supune pe cea care trebuia să fie de fapt conducătoare ;

3. alergarea irațională după plăcere până la cea procurată de laudele oamenilor.

b. În fundalul patimilor stau demonii

Dacă patimile sufletului își trag prilejul de la oameni, iar patimile trupului de la trup și nevoile sale naturale, în fundal nevăzuți de noi stau demonii, care prin ispitirile lor ne conving să transformăm în patimi lucruri în sine naturale. Numai un suflet cu adevărat unit și împăcat cu sine este sigur în fața manevrelor lor. Cel a cărui minte e pururea la Domnul, a cărui irascibilitate este plină de smerenie ca urmare a pomenirii lui Dumnezeu, și a cărui poftă e întoarsă cu totul spre Domnul, numai acesta nu se teme de potrivnicii noștri, care umblă în afara trupurilor noastre.

Sfântul Apostol Pavel le spune efesenilor :” Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva Începătoriilor, Domniilor, Stăpâniilor acestui întuneric, împotriva duhurilor răutății care sunt în stihiile cerești. (Efes. 6,12)

Diavolul urmărește dezorganizarea întregii creații a lui Dumnezeu, vrea să facă de râs acestă operă a lui Dumnezeu, încât oamenii înșiși să o critice, iar pe autorul ei să-l batjocorească. Dar și oamenii înșiși ajung prin acesta de râsul demonilor. Amăgiți cu păruta lor independență față de Dumnezeu, se declară produsul unei naturi inconștiente și se disprețuiesc chiar unii pe alții, omorându-se, exploatându-se și mințindu-se fără niciun scrupul. Crezând că batjocoresc pe Dumnezeu, se batjocoresc pe ei înșiși, pierd orice respect unii față de alții și își tocesc capacitatea de a sesiza taina de negrăit a ființei umane. Lucrează cu toții pentru a sfâșia unitatea umanității și a creației. Se rodmunii pe alții dar nu pot duce în neființă existența lor care este o taină mai presus de puterile lor. Folosesc existența lor spre ură și dușmănie, o reduc la o înțelegere superficială, o fac prilej de tristețe, și pierd orice sens al ei printr-un refuz încăpățânat al valorilor veșnice.

Dracii nu cunosc inimile noastre, cum cred unii dintre oameni, căci singurul cunoscător al inimilor este cel care a zidit inimile lor pentru fiecare într-un mod deosebit. Dar ei cunosc multe din mișcările inimii pe baza cuvântului rostit, și a mișcărilor văzute ale trupului. Deci să fugim de boala defăimării, nemaiamintindu-ne de nimeni cu gând rău, și să nu ne întunecăm privirea la amintirea aproapelui, căci toate înfățișările mpe care le luăm le iscodesc dracii și nimic nu lasă necercetat din ale noastre, nici culcarea, nici șederea, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea.

Doi cercetători au prezentat recent rapoarte despre experiențe deminice ca și cum acestea ar fi fost adevărate, pretinzând că diavolul poate exista sub forma unei entități spirituale, în spatele cărora se află o intenție clară și o logică care influențează ființele umane. Psihologul clinician, Scott Peck, a studiat cu atenție vocile auzite de pacienții săi internați într-o instituție de boli mentale din California de Nord. El a descoperit că mesajele transmise de acele voci pacienților nu erau informații aleatorii, așa cum ne-am aștepta în cazul unor tulburări psihologice, ci că ele erau instrucțiuni logice foarte precise. Interesant că aceste voci erau de tip negativ și pozitiv, de ordin inferior sau superior, așa cum le-a numit cercetătorul. De exemplu un pacient a auzit voci de ordin inferior care își disputau modul în care urma să-l omoare. Totuși a mai existat și o lumină ca un soare, care venea noaptea la el. El a știut că este de ordin diferit pentru că îi respoecta libertatea și s-a retras atunci când i-a fost frică.

Vocile negative sunt descrise astfel : ele sugerează desfrânare, apoi ceartă pacientul pentru că le-a luat în considerare, așa cum afirmă de fapt și Sfinții Părinți că procedează diavolul, căci pentru a te birui îți întunercetătorul. De exemplu un pacient a auzit voci de ordin inferior care își disputau modul în care urma să-l omoare. Totuși a mai existat și o lumină ca un soare, care venea noaptea la el. El a știut că este de ordin diferit pentru că îi respoecta libertatea și s-a retras atunci când i-a fost frică.

Vocile negative sunt descrise astfel : ele sugerează desfrânare, apoi ceartă pacientul pentru că le-a luat în considerare, așa cum afirmă de fapt și Sfinții Părinți că procedează diavolul, căci pentru a te birui îți întunecă rușinea și conștiința, iar după ce te-a biruit caută să dea păcatului săvârșit o importanță mai mare, cu scopul de a te duce spre deznădejde, fugă și rușine exagerată de duhovnic.Vocile află punctul slab al contiinței și lucrează asupra lui fără încetare. Ele au o dorință stăriutoare de a distruge, și lucrează asupra tuturor slăbiciunilor și credințelor, pretind că au puteri teribile, spun minciuni, fac promisiuni, iar apoi slăbesc voința pacientului. Unora aceste voci le apar sub forma unor diavoli covenționali, care se autonumesc demoni. Uneori se descoperă pe ei înșiși pentru că mândria o au mai mare decât inteligența, când inteligența este sucombată de mândrie se transformă în prostie pierzând ceea ce este substanțial.

Dacă astfel de date pun în încurcătură și îi uimesc pe unii specialiști, ele ar trebui să provoace circumspecție unui specialist în boli mentale. Aceste voci atacă și slăbesc chiar elementele psihice necesare recuperării sănătății mentale, și anume, autocontrolul, părerea bună despre sine, consecvența și hotărârea voinței. Există un tipar al atacului distructiv, în așa numitele voci de ordin inferior auzite de acești pacienți, care se află într-o poziție diametral opusă cu relatările lipsite de logică, haotice, nesănătoase pe care le-am aștepta de la niște indivizi dezorientați. Aceste voci încearcă să dirijeze și să controleze comportamentul individului, profitând de slăbiciunea și confuzia acestuia, căutând după cum ei înșiși au mărturisit , chiar să-i și omoare. O astfel de ipoteză conferă o semnificație care ar trebui cel puțin să ne pună pe gânduri, căci s-ar putea susține cuvintele Sfântului Apostol Petru și medical nu numai teologic, căci acesta afirmă : “Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca mun leu, căutând pe cine să înghită, căruia stați împotrivă, tari în credință, știind că aceleași suferințe îndură și frații voștri în lume “(I Petru 5.8).

Dacă aceste voci reprezintă uneori stări halucinante și înșelătoare, trebuie să se admită că există un tipar ai acestor mesaje care pare a fi independent de pacient.

Această experiență a avut-o și Ivan Karamazov, chiar mai mult el va purta și un susținut dialog cu diavolul pe care va încerca să-l identifice cu diferite denumiri și concepte, ca de exemplu : eu, fantasmagorie, fantomă, o născocire a închipuirii, un vis care nu există, o vedenie, o văpaie de foc,, un glas, și abia în cele din urmă cu dracul și de aceea a aruncat în el cu un pahar așa cum făcuse cândva și Martin Luther folosind la acel moment o călimară cu cerneală.

Din dialogul cu diavolul reiese inteligența sclipitoare a lui Ivan căci va sesiza că nu are în preajma lui propriul său eu întrucât i se pune în față o idee care nu-i aparține și pentru câteva clipe se va gândi că cel pe care de fapt îl avea în față era de fapt diavolul. Din acea încurcătură diavolul a ieșit ușor aducându-i un argument sută la sută pământesc care nu putea fi tăgăduit, căci era acceptat unanim de întreaga societate, și anume acela că acea idee putea să apară ca un rezultat al halucinațiilor, deci al unei boli certificate empiric, medical, așa cum ar fi vrut el să creadă. De fapt diavolul i-a dat exact ceva potrivit cu mintea și pasiunile sale, și nimic mai mult.

Doctorul Peck susține că a văzut entități demonice care îi influențează pe unii pacienți, manifestându-se sub forma unor contorsionări grotești pe care le iau trăsăturile pacienților săi. Aceiași demoni fioroși cu înfățișare de reptilă descriși de sfinții Părinți, sunt prezentați în acestă carte, având aceleași sentimente de teamă, răceală și groază, care însoțesc întâlnirile cu diavolii din literatura duhovnicească.

Distincția majoră în alcătuirea diagnosticului a fost cea între posedare și tulburarea de tip personalitate multiplă. În tulburare de tipul personalității multiple, personalitatea principală nu este niciodată conștientă de existența personalităților secundare cel puțin până la încheierea cu succes a unui tratament prelungit. În cazurile studiate de doctorul Peck ambii pacienți au fost conștienți de la început nu numai de partea autodistructivă din ei, ci și de distincția dintre ei și personalitatea străină din ei. Acea personalitate îi făcea să fie confuzi. În multe feluri personalitatea secundară părea a fi un fel de opoziție personificată.

Deși în tulburările de tip personalitate multiplă, personalitatea secundară poate juca rolul de ins agresiv sau de ins independent, sau pe cel al unui individ cu trăsături nerecunoscute, acest doctor spune că nu a auzit niciodată ca o astfel de personalitate să se fi manifestat negativ. Ori în cele două cazuri înainte de exorcizare personalitatea secundară s-a manifestat negativ.

Dezmembrarea proceselor mentale, pornind de la o viziune clară și sănătoasă a stării naturale a omului, fie din cauza unor credințe religioase deformate de capitularea în fața patimilor și a laturii inferioare a omului și a naturii umane în general, fie din cauza unor tulburări biochimice sau organice, duce după învățătura Sfinților Părinți la ceea ce numim astăzi boală mentală. Satana și puterile demonice au o influență covârșitoare asupra unor astfel de indivizi, iar viziunile lor psihopatologice despre demoni sunt în mare parte o consecință a neputinței de a gândi în sinergie cu harul lui Dumnezeu. Afecțiunile mentale, dacă nu au cauze spirituale, se manifestă într-o dimensiune spirituală. Este de mirare, deci, că pacienții cu afecțiuni mentale, chiar și cei fără credință religioasă sau care nu provin din familii credincioase, vorbesc adesea folosind imagini religioase, văzând și simțind influența demonilor.

c. Păcatul nu justifică libertatea ci doar robia

Conform moralei creștine, păcatul are urmări negative nu numai asupra relațiilor dintre om și Dumnezeu sau dintre on și natura înconjurătoare, ci și asupra relațiiloe interumane. Alături de păcatul individual apare ca o hipertrofie și păcatul colectiv. Păcatul își ia începutul din pofta bolnavă după desfătări dezorganizate, din neascultare și din dorința de a ieși de sub autoritatea părintească și supraveghere, concretizându-se în izolare.

Pentru viața creștinului păcatul și harul angajează întreaga lui existență. Pe de o parte, păcatul distruge, macină și risipește ființa omenească pe căile neființei, iar pe de altă parte, harul alină rănile păcatului, tămăduiește și întărește natura umană împotriva forțelor contrare ale răului.

Viața creștină aici pe pământ se poartă înre acste două limite, între har și păcat. Păcatul este limita de jos a decăderii umane, iar harul este limita de sus, culmea de azur a sfințeniei și desăvârșirii umane. Între aceste două limite se înscriu eforturile voinței omenești de a da cues ispitelor păcatului, sau de a răspunde îmbierilor harului. Măreția creștinului constă în a învinge cu ajutorul harului încercările potrivnice ale păcatului și ale răului.

Păcatul este o părăsire a operei lui Dumnezeu, o preferință pentru lucrările sale proprii. Și aceste lucrări sunt rele pentru că sunt după om și nu după Dumnezeu. A păcătui sau a te înrobi înseamnă a te îndepărta de a devăr șide învățăturile sale. Respectarea poruncilor lui Dumnezeu înseamnă nepăcătuirea sau libertatea naturală pe care noi toți trebuie să o dorim, iar păcatul înseamnă chiar opusul căii libertății.

Când voința se întoarce de la acest bine neschimbător și comun, îndreptându-se către binele propriu sau spre lucrurile exterioare, acesta păcătuiește. Se păcătuiește făcându-se ceea ce este oprit sau abuzând de ceea ce ete îngăduit. În ambele cazuri stă la mijloc neascultarea și aceasta este esența păcatului.

Datorită liberului arbitru, omul este singura creatură care se poate corupe voluntar, iar acestă corupere, înrobire, privare de bunătățile ce au să fie, se datorează relei întrebuințări a voinței. Folosindu-se rău de lege, omul simte crescând în el prin oprirea însăși, dorința păcatului. Păcatul înșeală cu o falsă dulceață pentru a da omului moartea. Diavolul este un factor important la săvârșirea păcatului. El are o știință vastă pe care o întrebuințează însă nu numai pentru a distruge, ci și din orgoliu. Diavolul este tatăl înșelăciunii, îmbrăcând toate formele, adoptând toate sentimentele, înșeală prin iluzii simțurile omului, dându-I ca plată pentru păcat, dulceața unei plăceri fatale.

Totuși, oricât de puternic ar fi diavolul, el nu poate să lucreze nimic fără voința noastră. În om stă puterea de a deschide sau nu ușa sufletului, păcatului de toate felurile, sau harului unic și inconfundabil. Diavolul nu este o cauză determinantă a păcatului, ci mun factor care contribuie cu multă abilitate la încropirea atmosferei păcatului. Păcatul nu este un mijloc care să ne sigure libertatea. Libertatea înseamnă unitate între semeni, între oameni și Dumnezeu, și în noi înșine. Știind că orice lucru există doar realizând o unitate existențială, adevărata libertate o vom deosebi de falsa libertate, asigurată și oferită de păcat, prin modul de existență unitar realizat doar în comuniune cu tot ceea ce Dumnezeu ne-a așezat pe pământ.

CAPITOLUL II

Patimi și oameni

a. În fiecare pătimaș întâlnim o trăsătură care domină constant alte patimi.

Încă din 1870, într-o scrisoare către poetul Maikov, prietenul lui, Dostoievski îi dezvăluie planul acestiu roman. Cu intuiția pe care o avea, presimțea că după acest roman nu va mai scrie nimic.Încă de la 1870 el știa că va scrie romanul vieții lui.Vroia atunci să intituleze această carte Viața unui om păcătos și să o scrie în cinci volume. Însă a ieșit altfel decât l-a conceput:foarte voluminos și intitulat Frații Karamazov.N-a terminat tot ce a avut să spună, fiindcă eroul care trebuia să însemneze omul pozitiv al lui Dostoievski era încă un adolescent când romanul s-a încheiat.Acțiunea romanului se desfășoară în jurul familiei Karamazov care mereu dă dovadă de o neliniște pe care am putea să o numim chiar bolnăvicioasă.Relațiile în familie sunt mereu încordate căci membrii ei sunt controversați ca și concepții de viață, iar ei, frații karamazov, sunt născuți din căsătorii diferite și legături mai puțin morale.

Tatăl lor este un bătrân libertin care trăiește doar după regulile pe care singur și le confecționează, având două soții pe care prea puțin le-a respectat. Cu prima soție a dat naștere unui prim copil pe care l-a numit Dmitri, iar cea de-a doua i-a dăruit ceilalți copii, care s-au numit Ivan și Alioșa.

Romanul este alcătuit din două lumi diametral opuse: o lume laică, familia Karamazovilor și toți cei care vin în contact cu ea, care se zbate în infernul patimilor, iar deasupra acestui infern al patimilor, o altă lume, a spiritului, o lume monahală, reprezentată de o mănăstire în care trăiește monahul și starețul Zosima.Între patimi se întrevede și mănăstirea care este un punct de reper pentru lumea din apropierea ei,care caută de cele mai multe ori în primul rând vindecarea bolilor trupești și apoi a celor sufletești.Meritul deosebit al lui Dostoievski reiese din amănunțita analiză a infernului spiritual care e posibil a-l cuprinde pe om atunci când se îndepărtează de Dumnezeu.În roman am putea spune că infernul e prezent în mintea și sufletul protagoniștilor săi, iar această expunere pentru noi este un benefic avertisment , căci ne prezintă într-un mod destul de dinamic aproximativ toți pașii pe care dacă i-am face ne-am îndepărta de Dumnezeu.

Între personajele romanului se vor purta foarte multe dialoguri din care vor reieși la suprafață ceea ce numim patimi sau repetarea oarbă a unor păcate care se vor micșora atât de mult în ochii lor încât cu timpul peste dorința lor poate de a fi mai buni se va așterne indiferența.

Dmitri este prezentat drept un chefliu, un desfrânat, un cheltuitor de bani și viață personală, când bun, când rău, un om teluric care întrupează un fel de forțe oarbe ale naturii, neajuns încă la niciun fel de conștiință. Dmitri e o forță telurică, care simte nevoia să se declanșeze în patimi, până la epuizare.Patimile lui sunt beția și amorul. El are o moștenire rămasă de la mama lui, declanșându-se o ceartă obositoare între el și tatăl său, libertinul bătrân Karamazov, pentru ca acesta să-i dea toată moștenirea și s-o cheltuiască cât mai repede.

Cel de-al doilea fiu, Ivan Karamazov, reprezintă dincolo de teluric sau de înțelegerea cât mai materială a vieții, stadiul de conștiință morală eronată fiindcă este întemeiată pe o educație lipsită de repere morale, căci mama sa a murit când el avea aproximativ șase ani, iar tatăl său l-a dat în grija unor slujitori care desigur pentru Ivan nu au reprezentat adevărate modele.

Din punct de vedere intelectual Ivan și-a depășit condiția, dând dovadă de multă ambiție în ciuda unei vieți dezorganizate trăite în familia pe care probabil o dezaprobase, și în fața căreia nu putea să spună nimic, căci tatăl său era mai mult plecat, iar mama sa murise. El este un raționalist, un filosof, un literat și un necredincios, simbolizează tragedia unui om care nu poate ajunge niciodată la credință, deși obsesia lui este ideea de Dumnezeu, pe care nu poate ajunge să-L recunoască. Reprezintă acea conștiință care reușește să se desprindă puțin de teluric, dar care în încăpățânarea lui raționalistă nu se lasă purtat, atât cât i-ar trebui, de mâna nevăzută a lui Dumnezeu care vrea să i se descopere așa cum este El, și să nu fie proiectat așa cum vrea să-l conceapă omul numit Ivan Karamazov.

Cauzele patimilor nu pot fi identificate foarte ușor, însă unele dintre ele sunt evidente și de aceea ele pot fi prezentate într-un mod care să ne ajute la descifrarea problemelor nesfârșite care au măcinat familia Karamazov.Astfel putem spune:”Patimile se nasc din cauza fugii noastre de durere, spre plăcere, din dorința omului de a evita orice durere pentru trup și de a-și procura plăcere și fericire pentru simțuri.Cauza ultimă a păcatului și a patimii este iubirea păcătoasă de noi înșine, de trupul nostru sărac în posibilități, în comparație cu sufletul.” Sfântul Ioan Casian dorind să lămurească această problemă va accentua rolul voinței atunci când vine vorba de a alege între ceea ce este plăcut lui Dumnezeu și ceea ce este mai puțin plăcut.”Patimile se înfiripă fără nici o cauză naturală de mai înainte, ci după bunul plac al unei voințe nesănătoase și rele. “

În romanul Frații Karamazov cel care va încerca să restabilească ordinea morală atât cât îi stătea în putință va fi starețul Zosima, care într-o discuție purtată cu Feodor Pavlovici, tatăl lui Ivan, Dmitri și Aleoșa, subliniază patimile ce îl caracterizau pe acesta, și nu numai.Va face apel la deșteptăciunea acestuia și-i va spune:

“ – Știi foarte bine, și încă de multă vreme, ce trebuie să faci, ești destul de deștept.Nu mai bea, nu mai vorbi măscări, nu te mai lăsa robit de patimile trupești, și mai ales de arghirofilie, închide cârciumile, dacă nu pe toate, cel puțin două sau trei.Și mai ales nu minți!”

Starețul a dat dovadă de multă pricepere în fața unui om pătimaș ca Feodor Pavlovici, căci a dorit să trezească în mintea acestuia “orgoliul” în fața propriilor patimi, adică tu care ești atât de deștept te lași învins de niște patimi care în realitate sunt încuiate la minte? Starețul nu l-a ironizat caci nu-i stătea în fire unui om care din adâncul existenței sale lupta împotriva patimilor, și nu numai ale lui , ci ale tuturor celor care ar fi căutat mântuirea și în ajutorul lor l-ar fi chemat și pe el. Nu întâmplător și-a început strețul enumerarea patimilor cu beția și a continuat cu falsitatea sau cu vorbele lipsite de orice noimă, caci se știe bine că în secolul al nouăsprezecelea, în Rusia foarte mulți cetățeni erau cuprinși de pierzătoarea patimă a beției, pe care doctorul Dmitri Avdeev o dezaprobă și ne îndeamnă de asemenea să o îndepărtăm din viața noastră.”Cei care s-au deprins cu această patimă pierzătoare trebuie să se înarmeze cu tărie împotriva tiraniei ei, să i se împotrivească fără să se dea bătuți, să se roage și să cheme atotputernicul ajutor al lui Dumnezeu!”

Cel cuprins de mult desconsiderata patimă a beției va exprima această stare spirituală prin gesturi, vorbe aruncate aproape la întâmplare și nu în ultimul rând prin fizionomia care se shimbă de altfel în cazul tuturor patimilor.”În ultimul timp era puhav la față de băutură și nu mai părea să fie în toate mințile; uneori nu-și dădea seama ce face, pierdea socoteala lucrurilor, începea cu una și sfârșea cu alta, avea gesturi dezordonate și se îmbăta tot mai des.Să nu fi fost nelipsitul valet Grigori, care îmbătrânise odată cu el, purtându-i de grijă ca o dădacă, Feodor Pavlovici ar fi intrat desigur în cine știe ce buclucuri serioase.În perioada despre care vorbim pe figura lui se putea citi cu ușurință atât caracterul, cât și felul său de viață.Pe lângă pungile ce atârnau puhave sub ochișorii lui bănuitori, ironici și pururea aroganți, pe lângă sumedenia de cute subțiri ce-i brăzdau obrăjorul cât pumnul, dolofan, de sub bărbia lui ascuțită ieșea în afară , lunguieț și bulbucat ca o pungă de bani, mărul lui Adam, făcând ca mutra lui să pară pe cât de libidinoasă, pe atât de respingătoare.Dacă mai adăugăm că avea o gură mare, flămândă, cu buze groase ce lăsau să i se vadă dinții stricați, ca niște cioturi negricioase, portretul va fi pe deplin creionat.Când vorbea te împroșca tot cu salivă.”

Gravitatea acestui păcat este subliniată și de Sfăntul Tihon din Zadonsk când afirmă:”Beția se face vinovată de multe păcate grele, fiind ea însăși un păcat în sine, caci bețivii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu.Beția naște certuri, bătăi și vărsări de sânge dimpreună cu uciderile ce vin de aici; ea este un izvor de vorbe necugetate, prihăniri și hule;ea pricinuiește aproapelui jigniri și supărări. Ea îl învață pe om să mintă, să înșele, să fure ca să aibă cu ce să-și îndestuleze patima;ea aprinde mânia,ea îi face pe oameni să se tăvălească în necurățenie ca porcul în mlaștină.Ea schimbă nu numai starea lăuntrică, dar și înfățișarea omului.”În acest sens de pătrundere a mesajului său, Hristos Însuși ne învață zicându-ne:”Luați seama la voi înșivă, să nu se umple inimile voastre de mâncare și de băutură.”Iar Sfântul Apostol Pavel ne spune că împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură.

Potrivit doctorului Dmitri Avdeev există sau poate fi descrisă o personalitate alcoolică în funcție de anumite trăsături de caracter:”Psihologii au stabilit anumite trăsături de caracter proprii personalităților alcoolice. Astfel unii dintre alcoolici sunt foarte vulnerabili, prost adaptați la a înfrunta problemele vieții, cu voință slabă, iar alții excesiv de încrezători în sine, orgolioși, suportă cu greu până și cele mai mici nereușite, caută cu insistență recunoaștere din partea celorlalți.Dacă la aceste trăsături de caracter se adaugă și psihotrauma, probabilitatea cedării nervoase este foarte mare.”

Autorul romanului a surprins foarte bine oscilațiile lui Feodor, de la sensibilitate la nervozitate, și de la bănuială la certitudine, și această remarcă o putem deduce din întâlnirea pe care tatăl Karamazovilor a avut-o cu fiul său cel mic, Aleoșa.”Feodor Pavlovici, care în tinerețe fusese linge-blide și era deci deosebit de sensibil la orice i-ar fi putut răni amorul propriu, la început se uitase la el pe sub sprâncene, bănuitor și întrebător, de ce-o fi stând așa, mereu tăcut? Înseamnă că sunt o mulțime de lucruri pe care le osândește în sinea lui, își zicea el, ca foarte curând după aceea, la vreo două săptămâni, să nu-l mai slăbească o clipă, îmbrățișându-l și sărutându-l mereu, ce-i drept, cu o duioșie de bețiv, în momentele când băuse un pahar mai mult, dar în același timp și cu odragoste vădită, sinceră, adâncă, așa cum nu fusese în stare, probabil, să iubească pe nimeni până atunci.”

Beția i-a cuprins pe amândoi,tată și fiu, Ivan și Feodor Pavlovici, fără ca vreunul să se sinchisească de celălalt. Această imagine denotă lipsa de respect a tatălui pentru fiu, și a fiului pentru tată, amândoi concurând între limitele aceleiași patimi.Un fiu fără modelul tatălui, și un tată fără oglinda fiului. În locul oglindirii reciproce a imaginilor celor doi, existența lor se frânge, și totul se împrăștie în bezna dezmățului, imoralității.

O astfel de descriere a unei familii ne pune serios pe gânduri, căci așa cum spune doctorul Dmitri Avdeev:”Beția poate fi urmarea influenței duhurilor căzute asupra celor cu voință slabă și iresponsabilă, ”și atunci vindecarea unei astfel de familii nu poate veni oricând, și de la oricine, căci același medic afirmă că o astfel de boală”nu va trece fără rugăciune și fără post, fără întristarea creștinească pentru păcate, fără mântuitoarele Taine ale Bisericii.”

Datorită satisfacerii patimii unii oameni devin “mai buni”, sunt capabili aparent de a face mult bine, împlinindu-se cuvântul scripturistic conform căruia diavolul se poate face înger de lumină.Deci un fond pătimaș satisfăcut este capabil de a manifesta o înșelătoare euforie, care s-ar putea considera a izvorî din prea multă bunătate.

În cazul în care patima nu este satisfăcută, falsa bunătate își arată colții, desconspirându-se într-un mod abuziv, iritat pentru o perioadă mai mare sau mai mică de timp, iar ochiul neavizatului va trce cu vederea această acțiune de dute vino, de la bine la rău,situație care va fi pusă pe seama contextului, a nervilor, și nicidecum a patimii, care chicotește înșelător în sufletele multor oameni.

Patima nesatisfăcută face din om, un ecou al unor sunete, care se petrec înfundat în ființa umană. Patima nehrănită urlă continuu, căutându-și numaidecât liniștea în diferitele surogate ale vieții. Hrănirea patimii devine aproape o necesitate, în absența căreia pătimașul are o stare de neliniște, pe care unii o pot ascunde foarte bine, nefiind observați mai de nimeni, iar alții cum sunt Karamazovii, se destăinuie tuturor, uneori chiar dau dovadă de multă sinceritate, susținând că ei nu ascund nimic, neluând, însă, în seamă realitatea, că ei sunt de fapt într-un stadiu, în care patima din ei nu mai poate fi stăpânită, iar ea se revarsă asupra întregii comunități, bulversând viața obișnuită a oamenilor. Deci și pătimașii pot dovedi o pseudo-sinceritate, care, însă, nu e spovedanie.

Adevărata sinceritate o arăți în Taina spovedaniei, și nu beat fiind, sau plin de femei la colțul unei cîrciume sau case de toleranță.

Avem, așadar, false sincerități și pseudo-bunătăți, care și acestea se manifestă rareori, și numai față de anumite persoane, așa cum este și cazul lui Feodor Pavlovici, care se muțumește să-l iubească doar pe Alioșa.Deducem de aici, că sunt oameni care caută să vadă binele, frumusețea spirituală numai la alții, mai puțin la ei.Iar cei pe care doresc să-i iubească, trebuie să fie așa cum nu pot ei să fie.Îi analizează pe cei buni extrem de periculos, și pentru a nu muri fizic și spiritual, se agață de cel puțin o persoană, dar nu din iubire, ci în urma unor analize și calcule matematice, nefiind vorba de acea iubire lucrătoare prin fapte, care este una totalizatoare, cuprinzătoare a fiecărei persoane fără a selecta după criteriul lumii, care este cu siguranță ceea ce se numește plăcere. E o iubire, care vrea să-i recupereze pe toți oamenii, neoprindu-se la una singură , pe care să o absolutizeze dintr-o nevoie pătimașă.

Toți oamenii simt nevoia să fie sinceri și să-și mărturisească această nevoie interioară care îi chinuie groznic. Mulți apelează la prieteni, psihologi, ignorând îndemnurile evanghelice, care susțin spovedania într-un cadru liniștit, în care Dumnezeu are puterea de a ne înțelege și a ne ierta , rezolvându-ne problemele prin cei chemați la o astfel de slujire, în cazul nostru fiind vorba de monahul Zosima.

Mărturisirea întâmplătoare în fața unui prieten, doar ne ameliorează durerea, ne face s-o uităm, dar ea rămâne acolo, neclintită pentru multă vreme, în sufletul nostru, care are menirea de a-l căuta în primul rând pe Dumnezeu, cerând în același timp ajutorul oamenilor pe care îi întâlnim pe parcursul vieții noastre.

Dostoievski va prezenta extrem de subtil simularea binelui sub influența patimii, astfel:"─ Ai dreptate, coniacul nu te liniștește deloc, dimpotrivă, te întătâtă și mai tare. Dar nu beau decât un păhărel… .Din dulăpior…

Feodor Pavlovici descuie dulăpiorul, își turnă coniac și, după ce bău, încuie la loc și puse cheia în buzunar.

─Ajunge, lasă, că n-o să crăp dintr-un păhărel.

─Te-ai îmbunat acum, zâmbi Aleoșa.

─Hm! Pe tine te iubesc și fără coniac;cînd am de-a face însă cu ticăloșii, sunt tot la fel de ticălos ca și ei.Ivan nu vrea să plece la Cermașnea ─ și de ce mă rog? Sigur, dumnealui trebuie să fie cu ochii în patru, să vadă câte parale-i dau Grușenkăi când o veni la mine. Niște nemernici cu toții! Nici nu vreau să mai știu de Ivan. Cum dracu a ieșit așa? N-are nimic din sufletul nostru.Ce-și închipuie dumnealui, c-o să-i las ceva?!Nici măcar testament n-am să fac , uite așa, ca să știi! Iar pe Dmitri am să-l strivesc ca pe un gândac.Noaptea, când se întâmplă să calc pe câte un gândac negru, numai ce-l aud pocnind ─ trosc! ─ sub papuc.Uite așa o să facă: trosc!"

Finețea de care dă dovadă Dostoievski este aproape incontestabilă atunci când vine vorba de studierea comportamentului uman în împrejurările concrete ale vieții. Dinamismul său este realizat prin diversificata folosire a verbului, tehnică folosită în urma transferului de implicare către el de la cel aflat în suferință.Simte împreunnă cu cel aflat în nevoi, se bucură cu cel care îi permite, și în cazuri mai puțin întâlnite descrie scene de violență îndreptate către animale.Pentru el orice faptă josnică repetată la nesfârșit, fără noimă, transformă acea persoană într-un individ care se va comporta ca un bețiv, în neștire căutând satisfacerea acelei patimi.Într-un sens general am putea spune, că sunt mai multe feluri de beții. Ca cea a desfrânării, conflictelor fizice și verbale, caci toate cauzează întunecarea miții, dezorientarea și dezorganizarea spirituală, având grave consecințe personale și sociale.”Nekrasov pomenește într-o poezie despre un mojic care-și lovea calul cu biciul peste ochi, peste ochii lui blânzi.Cine n-a avut parte să vadă astfel de scene? Carul s-a împotmolit în noroi, și bietul căluț se trudește zadarnic să-l scoată din făgașuri.Mojicul îl bate, îl bate cu înverșunare, croindu-l așa cum apucă, înfierbântat de beția loviturilor; îl spetește în bătaie în neștire, cărându-i la bice cu nemiluita.”

Observăm că loviturile veneau peste căluț fără nici o știință, în neștire, așa încât am putea să spunem că răul săvârșit asupra cuiva nu are nici o logică, nici o motivație rațională, deci patimile potrivit celor afirmate sunt iraționale sau ca să le dăm totuși o origine se nasc din plăcere sau din acel neînțeles răspuns, așa îmi place mie.Și acesta este cel mai puternic “argument”pentru ceea ce fiecare om vrea să facă, fără a-și tăia voia și a-l asculta pe Dumnezeu.

b. Patima desfrânării.

Dintre cauzele generale ale desfrânării vom aminti: lăcomia pântecelui și lenea, care se mai numește și trândăvie.Dacă lenea se va însoți cu băutura cea multă, și cu mâncarea cea pretențios aleasă, atunci motivele pentru patima desfrânării sunt complete, și aproape de neocolit, căci după o masă bogată prin cantitatea mâncărurilorși a băuturilor, nu se naște dorința de rugăciune, ci impulsul spre odihnă, spre desfrânarea tuturor simțurilor trupului care și-a reîncărcat bateriile.

“Maica și izvorul tuturor patimilor îl constituie filavtia sau iubirea pătimașă de sine, dorința de a stoarce de pe urma tuturor și de la toate, plăceri doar pentru sine. În orice patimă și, în mod deosebit în patima desfrânării, se manifestă violent egoismul sau egocentrismul pătimașului. Plăcerea nu i se cuvine decât lui, nu-i aparține decât lui, nu o merită decât el.Restul lumii nu sunt decât obiecte sau izvoare ale plăcerii lui.Toate acestea trebuie să-și adapteze lucrările lor specifice scopului acestuia, provocarea și intensificarea plăcerii personale.”

Deși se folosesc de oameni și obiecte pentru a-și atige scopul pătimaș, iar unii poate că îi ajută chiar benevol, o astfel de atitudine nu-i sensibilizează cu nimic, căci ei în firea lor sunt niște oameni mici din punct de vedere spiritual, care se vor pune întotdeauna pe primul plan al realizărilor, și mai apoi se vor putea adăuga și ceilalți.Eșecul celorlalți nu-i privește pe ei, fie ei chiar și prieteni, iar despre cei necunoscuți nici măcar nu se poate aminti.

Pentru a ști unde trebuie să ne oprim, pentru a nu cădea în păcatul desfrânării, este necesar să știm care sunt limitele nomalității potrivit învățăturii Ortodoxe. În acest sens părintele Dumitru Stăniloae trasează calea ce trebuie urmată de orice credincios care ar dori să trăiască în afara patimii desfrânării, și în acest sens afirmă:”Așa cum Dumnezeu a însoțit actul hranei cu o plăcere sensibilă spre a ajuta pe om la conservarea vieții proprii, tot așa a făcut și cu actele prin care se propagă specia umană. Plăcerea sexuală este îngăduită persoanelor căsătorite în scopul transmiterii vieții.Ea este riguros interzisă în afara căsătoriei.Acest element de afectivitate trupească ce crește din latura biologică nu este condamnabil, și nu trebuie să luptăm împotriva lui, căci el constituie baza creșterii noastre în viața spirituală.Asceza înseamnă în spiritul cugetării răsăritene, frână și disciplinare a biologicului, nu luptă de exterminare a lui.Asceza înseamnă sublimarea acestui element de afectivitate trupească, nu abolirea lui.Creștinismul nu salvează omul de o anumită parte a ființei lui, ci îl salvează în întregime. Puterea manifestată în aceste afecte, este atrasă și ea ca să slujească omului în urcușul lui spre Dumnezeu.Afectele pot primi o trăsătură spirituală, și ele pot da un accent sporit iubirii noaste de Dumnezeu. Dumnezeu începe să fie văzut și iubit prin ele.Ele devin transparente pentru mintea ce caută spre Dumnezeu.”

Pentru familia Karamazov iubirea avea doar un sens corporal, un înțeles interesat, și nicidecum un înțeles specific creștinismului cu excepția lui Alioșa, care încerca prin propriul său comportament să dea oamenilor adevăratul sens al relațiilor de iubire ce ar trebui să existe între oameni. În sensul menționat mai sus, medicul psihiatru Scott Peck a analizat neînțelegerile ce le implică iubirea și a încercat să o definească:”Iubirea este voința de a-ți extinde sinele în scopul de a nutri creșterea spirituală proprie sau a altuia.Se poate observa că iubirea definită astfel este un straniu proces circular. Pentrucă procesul de extindere de sine este un proces de evoluție.Când cineva și-a extins cu succes limitele, a pătruns într-o stare mai avansată a ființei. Astfel, actul de iubire este un act de evoluție a sinelui, chiar dacă scopul este dezvoltarea celuilalt. Prin această îndreptare spre evoluție evoluăm noi. Definiția unitară a iubirii include iubirea de sine laolaltă cu iubirea de celălalt. Pentru că eu sunt om și tu de asemenea om , a iubi oamenii înseamnă în egală măsură a mă iubi pe mine și pe tine.”

Imoralitatea prezentă în familia Karamazov se naște și din cauza percepției indiferente asupra unei lumi, care la prima vedere nu avea nimic în comun cu neamul lor, demn de toate onorurile în proprii lor ochi.Această familie nu vedea în ceilalți decât acele unelte de care s-ar fi putut folosi foarte bine pentru a-și atinge doar finalitățile lor egoiste, de o eventuală îmbogățire spirituală prin ceilalți nici nu se poate aminti.Ei doar se îndrăgostesc și trăiesc pătimaș fiecare moment din viața lor și din viața micii lor societăți, pe care doresc să o domine pentru a hrăni cât mai bine omnipotența, care atât de bine îi caracterizează pe desfrânați, bețivi, lacomi sau iubitori de arginți.

Medicul Scott Peck va discerne sensul iubirii reaale astfel:”Îndrăgostirea nu înseamnă o lărgire a limitelor sau a granițelor cuiva; înseamnă doar un colaps temporar al oamenilor. Extinderea limitelor cuiva înseamnă efort; îndrăgostirea nu are nevoie de efort.Indivizii leneși și indisciplinați au aceleași șanse să se îndrăgostească ca și cei energici și dedicați unui scop. Odată ce momentul prețios al îndrăgostirii a luat sfârșit, iar granițele au revenit la locul lor, individul poate fi deziluzionat, dar de obicei experiența nu îi va fi lărgit perspectivele. Când limitele sunt extinse sau lărgite ele tind să rămână stfel. Iubirea reală este o experiență de extindere permanentă. Îndrăgostirea nu este.Îndrăgostirea are puțin de-a face cu scopul de a ajuta creșterea spirituală a cuiva. Dacă avem un scop în minte atunci când ne îndrăgostim, acela este de a sfârși cu singurătatea noastră și să ne asigurăm prin căsătorie de acest rezultat.În mod cert nu ne gândim la dezvoltarea spirituală. Dacă îndrăgostirea nu este iubire, altceva atunci ce poate fi , decât un colaps temporar al limitelor și al granițelor? Nu știu. Dar specificitatea sexuală a fenomenului mă face să bănuiesc că este vorba despre o componentă instinctuală determinată genetic a comportamentului de împerechere.Cu alte cuvinte, colapsul temporar al granițelor eului datorat îndrăgostirii reprezintă un răspuns stereotip al ființei umane la o configurație de impulsuri sexuale interne și stimuli sexuali externi, servind la o creștere a posibilității de împerechere, slijind astfel la supraviețuirea speciei.”

Astfel prin desfrânare înțelegem acea voință care nu vrea să iubească cu adevărat, care fuge de responsabilitatea creșterii spirituale a celui de lângă el făcând din orice relație un instument al plăcerilor. Referitor la patima desfrânării doctorul Avdeev afirmă:”Desfrânarea lipsește sufletul omului de harul lui Dumnezeu. Lipsindu-se de har, desfrânatul rămâne adeseori lipsit și de pacea sufletească. Oamenii de acest fel sunt foarte nevrotici, în ei este prezent aproape permanent sentimentul de frământare. Acesa este motivul pentru care ei se află tot timpul în căutare de noi aventuri și plăceri.Desfrânarea îl face pe om să nu poată iubi cu adevărat. De regulă, cei vinovați de acest păcat nu pot clădi familii solide sau să educe copii sănătoși din punct de vedere moral, iar în multe cazuri apar și foarte multe boli trupești.”

Patima desfrânării nu mai ține cont de nimic, nici de legătura părintească dintre tată și fiu; totul este permis într-o lume materialistă în care se amintește de Dumnezeu doar de ochii lumii, totul este întors pe dos. Această stare morală este relatată de autor într-un mod sugestiv:”Fiindcă, vezi tu, și moșului i s-au aprins călcâiele după Grușenca, îi curg balele când o vede. Numai din pricina ei a făcut atâta tămbălău adineauri, în chilie, pentru că Miusov a îndrăznit să-i spună lepădătură. E amorezat lulea. Mai înainte se slujea de ea în tot felul de matrapazlâcuri cu speluncile lui și, bineînțeles, o plătea; iar acum, când a deschis ochii și a văzut-o mai bine, a luat moșul foc și-i dă mereu ghes cu tot felul de propuneri nu tocmai curate, mă-nțelegi? Ai să vezi când s-or întâlni feciorul cu babacul pe aceeași potecuță, piept în piept: prăpăd, nu altceva! Grușenca nu se ține nici cu unul, nici cu altul, dă din coadă, îi ațâță, stă deoparte, cumpănind la care poate să tragă mai mult folos, pentru că, deși ar putea să-i pape ceva parale ghiujului, știe că niciodată n-o să se însoare cu ea, și până la urmă n-ar fi de mirare să-l apuce cărpănoșenia și să strângă baierele pungii.În privința asta, Mitenka poate să aibă mai multă căutare; chiar dacă nu are bani, e gata să se însoare cu ea. Da, da, ascultă-mă pe mine, este gata să se însoare ! E-n stare să-și părăsească logodnica, pe Katerina Ivanovna, o frumusețe de fată, cum rar întâlnești, bogată, de familie, taică-său era colonel – și să se însoare cu Grușenca, fosta țiitoare a unui negustor bătrân, Samsonov, un mocofan desfrânat, care a ajuns acum primarul orașului.”

Acesta este modul în care patima judecă oamenii și acțiunile lor, chiar fie ei și apropiați sau rude. Trupul înflăcărat își cere drepturile sale la fel de înflăcărate. Sunt oameni în care nu mai judecă mintea, ci trupul cu patimile sale, căci patima este o explozie internă cu profunde manifestări exterioare caracterizate prin subtilitate. În funcție de gradul de dezvoltare intelectuală se manifestă și patima; la o persoană cu un nivel intelectual ridicat, patima va căpăta proporții subtile. Subtilitatea este o blocare a manifestărilor instinctuale într-un mod brutal. Bădărănia este o deblocare inconștientă a instinctului pervertit într-un mod extrem de grav, și care nu se mai poate abține de la săvârșirea multor fapte pe care el, desigur, nu le consideră pătimașe.

Intelectualul pătimaș va fi foarte rezervat, reținut, pe când cel mai puțin intelectual va fi un deulănțuit care nu-și va pune nici măcar formal acele bariere sociale, care dau totuși o oarecare certitudine societății. Intelectualul are un avantaj, totuși, în împlinirea patimii, este parțial conștient, și de aceea el încearcă să-și ascundă patimile, nu dezinteresat, ci foarte interesat, pentru ca să nu-și șifoneze imaginea, și să nu atragă oprobiul celorlalți apropiați. Salvarea constă în faptul că el este totuși conștient, că ar trebui să procedeze altfel , chiar dacă acea acțiune bună pe care și-o imaginează, dar nu o poate materializa, nu o pune pe seama lui Dumnezeu.

În funcție de terenul uman pe care îl întâlnește, patima se modelează pe acea structură interioară, acomodându-se la înclinațiile sau apucăturile acelei persoane. Dacă spațiul respectiv este prielnic, ea rămâne acolo, și începe să se dezvolte, creând numeroase încrengături, dând naștere unei mreje a patimii, și de aceea poate se spune de unii păcătoși, că au căzut în mrejele sau brațele unei femei.

Astfel putem spune că nu mai avem în fața noastră o metaforă sau o figură de stil, ci o realitate spirituală care în scurt timp va dobândi dimensiuni pragmatice, așa cum vrea omul materialist să vadă viața unilateral, extrem de limitat și distructiv, toate manifestându-se în același timp, demonstrându-se conceptul că patima te ia prin surprindere, dar nu singură, ci împreună cu alte ramificații, realizându-se monolitul pătimaș, în care cu greu poți pătrunde, sau cu dificultate îl poți descoase. Formele de manifestare a patimii diferă, căci într-un fel trăiește într-un cărturar, doctor, inginer, și în alt fel într-un muncitor, agricultor, într-o femeie sau bărbat, deși ea rămâne aceeași. Doctorul Avdeev descrie în acest sens patima beției la femei arătând care îi sunt particularitățile:”Alcoolismul la femei are o serie de particularități, și anume:

1. se dezvoltă într-un ritm mai rapid (1-2 ani);

2. are o evoluție mai gravă;

3. se tratează foarte greu, întrucât modificările psihice se dezvoltă cu mare rapiditate;

4. este greu de diagnosticat, din pricină că la început, rușinându-se de ceilalți, femeile beau fără companie.

În ansamblu, alcoolismul are la femei o evoluție malignă.”

Formele materiale de seducție se schimbă, dar ea, patima, nu este descurajată, căci se adaptează imperfect la orice nouă situație, întrucât ea este asociată de cele mai multe ori cu diavolul, pe care nu-l înspăimântă decât acțiunile pozitive, și nicidecum explozia științifică, tehnică, tehnologică sau materială. El este contemporan cu lumea văzută și cea nevăzută, putând s-o influențeze pe cea nevăzută până la vremea când toate vor fi cer nou și pământ nou.

Desfrânarea îi face pe cei mai mulți dintre oameni să-și piardă mințile, căci nu mai țin cont nici măcar de gradele de rudenie care îi “leagă”.Părinți și copii încep să concureze pentru câștigarea dragostei aceleiași femei:”Și atunci cum îți închipui, după toate acestea, c-o să-mi dea și bani ca să-mi mijlocească cu mâna lui însurătoarea, când e nebun după ea? Asta încă nu-i tot, pot să-ți mai spun ceva: am aflat c-a scos acum cinci zile de la bancă trei mii de ruble, pe care le-a schimbat în hârtii de câte o sută; a făcut apoi un pachet cam așa de mare, l-a sigilat cu șapte peceți și l-a mai legat, pe deasupra, cruciș cu un șirețel roșu. Pe urmă a scris deasupra: îngerului meu Grușenca, când o vrea să vină la mine; singur cu mâinile lui a mâzgâlit cuvintele acestea, tacticos, în cel mai desăvârșit secret, așa încât nimeni nu știe că ține bani în casă, decât doar sluga lui, Smerdeakov, pentru care poate să pună mâna în foc că-i perfect cinstit. De trei sau patru zile o așteaptă pe Grușenca, trăgând nădejde că până la urmă o să vină după pachet, i-a și trimis vorbă, la care dânsa i-a răspuns “ că poate „ o să vină.

Păi dacă se duce la bătrân, mai pot eu să mă însor cu ea? Pricepi tu acum de ce stu ascuns aici, și pe cine pândesc?”

Dialogul dintre Alioșa și seminaristul Rakitin dezvăluie alte “taine”ale patimii dsfrânării, cum ar fi : nici disprețul să spunem moral față de o femeie nu te mai poate opri de la a te lăsa prins în mrejele ei, odată ce ea ți-a întins mâna; mai mult decât atât ai face orice faptă josnică pentru a hrăni duhul desfrânarii.”Aleoșa avu o tresărire ciudată.

– Dacă e vorba de femeia aceea, greșești. Dmitri o disprețuiește.

– Pe Grușenka ? Nu, iubitule, n-o disprețuiește. Dacă este adevărat că și-a părăsit logodnica pentru ea, atunci nu se poate spune că o disprețuiește. Aici este ceva, frățioare, ce nu poți tu să pricepi. Când un bărbat se îndrăgostește de o femeie nurlie, de un trup frumos de femeie, sau numai de o bucățică din el, asta numai un pătimaș poate să înșeleagă, e în stare să-și oropsească copiii, să vândă pe taică-său și pe maică-sa, Rusia, patria, tot; cât ar fi el de cinstit, ajunge să fure; de blajin, să omoare, de devotat, să trădeze.Pușkin, bardul celor mai nurlii piciorușe, le-a cântat în versuri; sunt alții care nu le cântă, dar nu pot să vadă un picior frumos fără să-i apuce tremuriciul. Și încă de-ar fi vorba numa de picioare… Așadar, cum vezi, dragul meu, în cazul acesta disprețul nu ajută la nimic; chiar dacă ar disprețui-o pe Grușenca, tot n-ar putea să se despartă de ea.”

Amănuntele pe care le găsim în acest pasaj sunt sugestive în multe privințe, întrucât el cuprinde date referitoare asupra modului în care era privit păcatul desfrânării acum aproximativ douăsute de ani, în vremea lui Dostoievski. Putem constata că în acele vremuri existau oarecare subtilități de gîndire în privița felului în care priveai o femei care, desigur, în prealabil, îți stârnea tot interesul. Te puteai îndrăgosti fie numai de o parte a corpului, fie de tot corpul în întrgime. Acest aspect era greu de înțeles pentru Alioșa, așa cum precizează Rakitin, deoarece el nu trecuse prin astfel de experiențe, privilegiu de înțelegere, care era rezervat doar pătimașului. Alioșa credea că disprețul pe care el ar fi putut să-l arate într-o astfel de situație, era pezent în inimile tuturor oamenilor. El judeca acestă relatare prin propria lui experiență inocentă de viață, crezând orbește în posibilitatea ca toți oamenii să fie, așa ca el, curați la suflet, fără ascunzișuri, sincer, deschis a vorbi cu oricine despre orice. Pentru că lumea din Alioșa era curată era normal ca el să vadă societatea din jurul său la fel. Alioșa folosește cuvântul dispreț nu pentru a arăta desconsiderare, ci pentru a sublinia opoziția dintre bine și rău, și credința că de păcat omul se poate îndepărta, apropiindu-se în același timp de păcătos. Cele două acțiuni sunt aproape concomitente amândouă conducând la refacera unității dintre oameni.

Alioșa nu este un dedublat ca multe dintre personajele romanului, căci el pote simți adevărul oricăror relatări la scurt timp după ce acestea au fost prezentate, deoarece ducea o viață curată, închinată lui Dumnezeu. Înțelegerea lui se naște dintr-o dată, pătrunde realitatea prin puterea Duhului Sfânt care îl poartă spre tot adevărul. El nu spune așa ceva din prea multa lui modestie și smerenie, dar se face trimitere la un astfel de adevăr prin folosirea unor cuvinte care parcă ar vrea în același timp să-L descopere și să-l ascundă pe Dumnezeu. Cuvintele lui Dostoievski s-ar potrivi cuvintelor scripturistice care spun, ca auzind să nu înțeleagă, și văzând să nu vadă, încercând astfel să protejeze misterul divin în fața celor necredincioși. Înțelegerea reală autorul o rezervă doar celor ce doresc să-l caute pe Dumnezeu, și nu celor care vin mereu să ispitească tainele cele de nedescris într-un mod conceptual. Alioșa este unul dintre cei care îl caută pe Dumnezeu, și de aceea tratează cu seninătate orice nouă situație, pe care nu a experimentat-o practic, așa cum fac majoritatea oamenilor. Experiența lui este duhovnicească, ca și înțelegerea lui, urmând astfel calea părintelui său duhovnicesc, Zosima.

“ – Aici îl înțeleg, rosti din senin Alioșa.

– Zău ? Așa o fi, dacă ai sărit în sus de la primul cuvânt !… rânji Rakitin cu o bucurie răutăcioasă. Ai scăpat-o fără să-ți dai seama, te-a luat gura pe dinainte. Mărturisirea este cu atât mai prețioasă; prin urmare știi și tu ce-i aceea senzualitate, nu e un lucru atât de nou pentru tine și l-ai mai rumegat în minte. Vai de capul tău, copil neprihănit ! Tu, Aleoșka, ești atât de blând, ca un sfânt, dar mi-e teamă că ești ca o apă liniștită : dracu știe la câte altele nu te-oi mai fi gândit tu, numai ăl cu coarne ar putea să spună ce-ăi fi adunat tu în minte ! Un prunc nevinovat care să cunoscă asemenea lucruri ! De când te urmăresc !… “ Rakitin nu reușește să facă decât o analiză raționalistă a unei persone care prin viața ei demonstrează o înțelegere duhovnicească a lucrurilor, acțiunilor, persoanelor, dialogurilor nepremeditate și nu în ultimul rând a lui Dumnezeu. Rakitin poate fi considerat un simbol al raționalismului uman general, căci creează acele capcane în diferitele dialoguri mult caracteristice maselor umane, care deși ar trebui să gândească diferit, datorită patimilor se amestecă în specificități, înlăturând diversitatea, personalitatea, pentru a simți împreună duhul acestei lumi supuse prin propria voință, deșertăciunii deșertăciunilor.

Darul deosebirii duhurilor se poate ușor observa la Alioșa, căci autorul fără a ne pregăti, ne trezește prin descoperirea unui suflet senin, căci numai un om cu adevărat deosebit putea înțelege din senin o problemă pentru unii jenantă, pentru alții de neînțeles, sau pentru cei mai mulți de mult știută, și “rezolvată”. Dostoievski îl prezintă pe Rakitin ca pe on personaj universal care întrupează un adevăr pe care însuși scriitorul dorea cu tot dinadinsul să-l simtă, să-l confirme, pentru a-l transmite mai departe generațiilor ce vor urma. Este un personaj universal deoarece mereu stă la pândă pentru a observa cum se comportă oamenii cei aleși ai lui Dumnezeu, așteptându-i să greșescă și, neluînd în sema tot ceea ce au făcut bine până atunci pentru a-și argumenta prin greșelile celor aleși în special necredința lor, sau poate chiar ateismul atât de prezent, dar în același timp disimulat cu o grijă, care ar trebui să ne pună pe gânduri.Ai impresia că Rakitin parcă ar dori să-l oprească pe Alioșa din a gândi.Vedem aici un fel de invidie pentru gândirea corectă, dreaptă, altoită pe învățătura Bisericii, pe care acesta într-un mod subtil ar vrea s-o sufoce, creându-i o stare de jenă intimă, fals rușinosă, pentru a nu avea răspunsuri pentru cei care își caută mântuirea și ar veni la el să-și verse oful și de asemenea să caute un sfat pentru a ieși din patima desfrânării, sau a închipuirii desfrânării. Expresia folosită este sugestivă și-l aduce în prim plan pe dracu, pentru a ne duce în eroare și a ne arăta că de fapt cei care înțeleg “tainele” lumii reușesc așa ceva pentru că de fapt și ei sunt la fel de păcătoși fiind cuprinși și ei de aceleași patimi, fără de care nici nu le-ar putea înțelege, lăsând să se înțeleagă că de fapt cei care pretind a fi buni se ascund foarte mult, și în realitate ei știu mai multe decât toți, ba mai mult desfrânații vor să arate că în cele din urmă dovedesc și multă “sinceritate”. “Tu, Aleoșka, ești atât de blând, ca un sfânt, dar tare mi-e eamă că ești ca o apă liniștită : dracu știe la câte altele nu te-oi mai fi gândit tu, numai ăl cu corne ar putea să spună ce-ăi fi adunat tu în minte! “ Reiese clar subtila desconsiderare a lui Rakitin față de Alioșa, căci în opinia lui doar la suprafață este sfânt, în realitate el știindu-le pe toate, cee ce după acuzator dovedește lipsa lui de sfințenie. Îndoiala lui Rakitin continuă într-un mod ironic căci va exclama, zicând : “Un prunc nevinovat care să cunoască asemenea lucruri !”

Dostoievski “are o atitudine specială față de tot ce este elaborare rațională și în mod particular față de ceea ce este specific rațiunii. El crede că rațiunea, care funcționează în om numai ca rațiune, fără să fie susținută de celelalte componente ale sufletului, desprinsă astfel de om și funcționând în sine și aparte este ceva diabolic. Aceasta este convingerea lui și de aceea raționalismul apare ca un instrument prin care diavolul lucrează asupra oamenilor.”

Rakitin dorea să facă din Alioșa un raționalist asemenea lui, deși simțea că este totuși o diferență între ei. Intuia probabil că drumul urmat de Alioșa este mai bun însă din orgoliu nu accepta schimbarea cel puțin în privința modului de a gândi. Dar cum să schimbi un mod de a gândi când tot trupul tău este invadat de un amestec de concepții și patimi, încât nu mai știi cine a determinat starea ta actuală, concepțiile greșite sau patimile, are în mod normal nu puteau câștiga teren fără o pregătire prealabilă a gândurilor, concepțiilor, mentalităților.

În cele două personaje ale romanului întâlnim de fapt două adevăruri fundamentale, și anume, omul natural și omul duhovnicesc, care înțeleg aceeași realitate în moduri diferite, unul prin experiența simțuală, trupesacă, iar celălalt prin trăirea duhovnicească. Superioritatea lui Alioșa și inclusiv a cunoașterii duhovnicești, față de Rakitin și înțelegerea lui empirică, reiese din faptul că Alioșa a reușit cu multă ușurință și bunăvoință să-l înțeleagă pe Rakitin, pe când cel din urmă nu a arătat nici cea mai mică dorință de înțelegere față de ceea ce știa și credea Alioșa. Dimpotrivă îl informează că de mult timp îl urmărea, de unde putem deduce că Rakitin dorea cu tot dinadinsul ca Alioșa să greșească pentru a întări prin căderea lui doar ceea ce el își dorea să susțină. Nu se poate vedea nici urmă de renunțare la ceea ce el simte și crede și cu atât mai puțin în fața lui Alioșa pe care poate îl și desconsidera. Diferența de atitudine este vizibilă atât de o parte cât și de cealaltă parte, căci Alioșa, vom vedea și pe parcursul lucrării, este permanent deschis cunoașterii de orice natură, în centrul preocupărilor lui rămânând trăirea duhovnicescă, pe când pentru Rakitin realitățile sunt limitate la ceea ce se vede. Chiar dacă pomenește de diavol, referirea o face doar pentru a lua în derâdere acestă credință pe care o aveau sau pe care au păstrat-o doar monahii. Acestă neorânduială a gândirii de care se fac capabili unii oameni o voi încheia cu următoarele cuvinte:”Oamenii care se încred doar în forțele lor naturale vor fi mereu limitați la propria lor rațiune care e mărginită prin natura ei și doar credința, care este ochiul fiecăruia dintre noi ne poate face să avem aspirații netemătoare către frumosul divin din noi”.

c. Patima mândriei și a slavei deșarte

Din categoria celor opt duhuri ale răutății sau ale celor opt patimi, ultimile două, slava deșartă și mândria, constituie în acest peisaj grotesc al răului, un cadru aparte, căci ele fiind patimi spirituale se desfășoară fără acordul trupului. O caracteristică principală a acestor patimi o constituie finețea sau rafinamentul modului de manifestare. Neavând un rafinament constructiv această caracteristică poate fi numită viclenie sau perfidie, însușiri mult superioare celorlalte patimi cu specificitățile lor.

Dacă patimile trupești sunt mai ușor de înlăturat, printr-o trezvie și grijă permanentă față de mișcările sufletului nostru și prin tăierea cauzelor lor externe, lupta împotriva slavei deșarte sau zadarnice, și a mândriei, este una mult mai dificilă. Ele se nasc și cresc chiar în sufletul nostru, sunt întreținute și alimentate de filavtia noastră. Din acestă cauză lupta cu ele înseamnă de fapt lupta cu noi înșine, cu răul căruia i-am făcut loc însufletul nostru, și pe care îl amplificăm prin păcatele și patimile nostre. Slava deșartă și mândria au un număr mare de nuanțe atunci când vine vorba de a ademeni pe cineva care până atunci nu s-a lăsat cuprins de aceste boli ale trupului și sufletului. Spre deosebire de patimile trupești, ele declanșează un război cumplit atât asupra sufletului, cât și asupra trupului; iscodesc și atacă din toate părțile, adică în ținuta trupească și sufletească, în înfățișarea exterioară și în trăirile interioare, în cuvinte și în fapte, în mers, în glas, în lucrare, în veghe, în posturi, în rugăciune, în retragerea în singurătate, în citit, în știință, în tăcere, în supunere, în umilință, în îndelungă răbdare.

Patima mândriei am putea spune că ne însoțește toată viața, de la naștere până la moarte, nefiind în umbra noastră, nici în lateralul nostru, ci chiar în noi, niciodată nu ne dă pace, vrând să facă din noi ceea ce nu suntem. Mândria ca și patimă este prezentă mereu și în celelalte patimi, fiind “atotcuprinzătoare” în limitele umanului, astfel încât o putem comsidere regina tuturor patimilor.Fără odihnă, fără somn ea străjuiește firea umană având răbdare cu fiecare în parte, încercând prin toate mijloacele, materiale sau spirituale, să modifice puțin câte puțin trăirile, și gândurile nostre ce-i pot asigura măcar pentru un timp biruința asupra odraslelor lui Dumnezeu. Apare aici un paradox greu de înțeles pentru mintea umană, care se referă la răbdarea pe care o are mândria cu fiecare în parte, la mulțumirea cu puținul, în sensul că de obicei oamenii pătimași nu au răbdare și nu se mulțumesc cu puținul. Cum poate patima mândriei să facă din oameni niște nechibzuiți, când de fapt ea este bine pusă la punct în privința strategiilor ce urmează a le pune în aplicare cu oamenii. Mândria are o logică interioară căreia cu greu i te poți împotrivi, conducând viața oamenilor cu o măiestrie pe care unii chiar ar invidia-o. Năucește firea umană dar ea rămâne în continuare stăpână pe sine, reușind să ducă în derivă alte, și alte ființe umane, care poate unele dintre ele vor încerca să descâlcească nepotrivirile umane pentru ca cei ce vor urma să ia aminte, și să se răzvrătească gândurilor mândriei umane.

Slava deșartă reprezintă forma de început a mândriei, sămânța din are se va naște mai târziu mandria. Debutând ca o părere de sine și îndreptățire de sine, sub masca unei autocunoașteri depline și a respectului față de propria persoană, ea capătă mai târziu forma agresivă a slavei deșarte, care culminează în mândrie, patimă drăcească, originea căderii îngerilor răi, și cauză frecventă a ispitelor și căderilor umane.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că trufia produce cugetarea confuză, întrucât ea constă din două neștiințe: a ajutorului dumnezeiesc și a propriei neputințe.

Indiferent cum am numi-o, mândria are aceleași urmări acolo unde reușește să se infiltreze, căci face din noi niște așa ziși potrivnici ai lui Dumnezeu. Unii din acești așa ziși potrivnici ai lui Dumnezeu se vor alia cu El în momentul în care mândria lor va ajunge la apogeu, încât nu-i vor mai suporta pe ceilalți oameni, și în loc să fie oarecum dependenți și de oameni vor dori să-și proiecteze propriul lor dumnezeu impersonal numai să nu se știe conduși de niște oameni pe care oricum îi desconsideră. Efectele mândriei am putea spune că sunt catastrofale, căci cel cuprins de acestă patimă rupe legăturile sale cu oamenii, cu propriul sine care se falsifică prin mândrie, așa încât cel afectat nu va mai ști aproape cine este, care este începutul și sfârșitul său pe pământ, și cu Dumnezeu, pe care singur și-L va imagina, așa după propriile lui interese materiale, sau cum am amintit din orgoliu, căci suportă mai ușor să fie dominat de un principiu absolut, care oricum este creeat de el, decât să fie supus oamenilor pe care îi consideră limitați în posibilitățile lor raționale.

“Mândria, care se mai numește și iperifania, superbia sau orgoliu poate fi deci definită ca iubire de sine împotriva legii iubirii date de Mântuitorul, care duce la prețuirea de sine peste măsură, la prețuirea exagerată a însușirilor, meritelor proprii, la socotirea noastră în mod explicit sau implicit, ca fiind primul nostru principiu sau ultimul nostru scop.”

Dintre detaliile care se pot pune în legătură cu personajele dostoievskiene îl putem aminti nici în primul rând , nici în ultimul rând pe seminaristul Rakitin, care va da o dinamică aparte supraevaluării propriilor calități pe care nu le putea vedea ca și defecte, căci cu siguranță îi lipsea virtutea smereniei. Iată câteva dintre principalele trăsături ale eroului nostru:”Nestâmpărat și invidios din fire, Rakitin era perfect conștient de capacitățile sale, dar, îngâmfat peste măsură, avea o părere exagerată despre propriile sale aptitudini. Era convins că odată și odată avea să ajungă cumva un om mare; Alioșa care ținea din toată inima la el, era chinuit de gândul că prietenul lui avea un fond necinstit, cu atât mai mult cu cât Rakitin nu-și dădea seama de asta, dimpotrivă, știind cu certitudine că nu va fi în stare să bage mâna în buzunarul altuia, se socotea cu toată sinceritatea de o ireproșabilă onestitate. În acestă privință nu numai Alioșa, dar nimeni pe lume nu avea nicio înrâurire asupra lui.”

Întâlnim în acest citat un punct de vedere constant la Dostoievski, anume acela că în orice om, indiferent cât de păcătos ar fi , posibiltățile spirituale de întoarcere la adevărata credință există, și această concepție îi dă speranță, îi dă putere și încredere în ceea ce numin om, căci apar contradicții care susțin tocmai posibilitățile omului de întoarcere, dar aflat într-o continuă frământare. Personajele lui Dostoievski au viață în ele pentru că se frământă mereu, ceva nu le dă pace, nu le lasă să trăiască în liniștea patimilor, căci pătimași fiind ei își pun întrebări dintre cele mai spinoase posibile; pe toți îi macină problema existenței lui Dumnezeu, prezenței răului sau a binelui în lume . Acești pătimași, când îl neagă pe Dumnezeu, când îl afirmă, nu se mulțumesc doar să-și consume viața în desfrânări și atât, ei dau dovadă uneori de multă creativitate, cum ar fi de exemplu “Legenda Marelui Inchizitor”, pe care Ivan Karamazov și-o închipuie după posibilitățile sale intelectuale, poartă un dialog intens cu fratele său Alioșa din care speră să scoată un răspuns favorabil din punct de vedere ontologic și nu unul formal sau discuțional. “Sufletul omului este complicat, manifestările trufiei și ale împotrivirii față de Dumnezeu, ca și condițiile ce le generează, sunt extrem de variate. Chiar în sufletul unui orgolios, aflat la limita acestei împotriviri, pot sălășlui înclinații și sentimente, cum ar fi, bunăoară, o simpatie putrnică fașă de cei vitregiți de soartă, sau iubirea pentru cineva anume, sentimente care intrând în conflict cu mândria, îi pot îmbuna sufletul și îl pot deprinde cu uitarea de sine. Trufia nu provine neapărat din supraevaluarea inițială a propriului eu, căci sunt cazuri când ea derivă din atașamentul față de alte valori sau pornește de la ceva negativ.”

Nimeni nu avea nicio înrâurire asupra lui Rakitin, este constatarea autorului. Acestă expresie întărește patima mândriei asupra analizei moral-spirituale de care au parte figurile reprezentative ale romanului. Mândria prin ceea ce-i este caracteristic are o prezență oșor de trecut cu vederea în fața privitorilor neavizați, iar pentru cei cu pretenții de cunoaștere poate crea o reală confuzie între a fi și a nu fi, prezentă.

Alioșa era singurul care-și dădea seama de fondul necinstit al lui Rakitin. Acest fond de care se amintește ar putea face referire la partea cea mai intimă a ființei umane la care nu are acces decât duhul omului și duhul lui Dumnezeu, iar în cazuri excepționale acei oameni cu însușiri duhovnicești nu prea des întâlnite în viața obișnuită a oamenilor. Așa cum a constatat Alioșa, fondul lui Rakitin în realitate era necinstit și tocmai din acestă cauză el, Alioșa era întristat căci ținea foarte mult la prietenul său. Deducția lui Alioșa făcea probabil referire la patima mândriei, despre care ucenicul lui Zosima cu siguranță avea numeroase cunoștințe, știind în același timp și urmările care oricând ar fi putut să iasă la suprafață. Drama acestui păcat ar fi putut să decurgă din neștiința celui cuprins de acestă vicleană boală sufletească și din neputința apropiaților de a-i demonstra ceva care este evident pentru ei , și total fals pentru cel în cauză. Intensificarea acestei situații se realizeză prin sublinierea lipsei oricărei influențe din partea oricui, chiar și din partea celui mai bun prieten, Alioșa.

Confuzia constă în a cunoaște și a nu cunoaște, căci la început s-a spus că el era perfect conștient de capacitățile sale, apoi că exagera în privința aptitudinilor sale, și în cele din urmă nu își dădea seama că avea un fond uman necinstit despre care nimănui nu dădea voie să-i vorbescă.

Tocmai în această confuzie despre care am vorbit stă patima mândriei despre care se spune, cel care stă să ia aminte să nu cadă, vrând să arate că tocmai atunci când crezi tu că ești foarte cinstit în fața lui Dumnezeu s-ar putea ca de fapt să fii cel mai păcătos și mai neștiutor. De aceea pentru a ne mântui avem nevoie de cineva care să ne ajute, să ne deschidă ochii, iar cel care ne ajută și el la rândul lui are nevoie de un alt ajutor care să-i țină mintea teză.

Patimilene ne amenință încă de când ne naștem, dar fiindcă avem o credință de multe ori îndoielnică, le tratăm cu prea mare ușurință atunci când vine vorba de copii, uitând totuși că ei sunt cei mai vulnerabili, iar puritatea pe care o pretindem, ar putea fi doar lipsa lor de experiență, rutină sau plictiseală cufundată în monotonia atât de caracteristică mai ales acelor îngâmfați care trăiesc bine cu gândurile lor, care se asigură că au cam învățat totul, mai ales dacă acestei stări psihologice de confort intenționat ostentativ i se mai adaugă și nemărginitele bunuri materiale.

În cazul nostru este vorba despre setea de răzbunare a unui copil, provocată de impulsul mândriei, care nu-și găsește liniștea și împăcarea cu acea întâmplare, în care tatăl său a fost umilit, dorind cu orice preț să-i dea o lecție de viață lui Dmitri fratele lui Alioșa. Însă apare ceva cu totul nou în acestă prezentare, copilul aparent inocent nereușind să-l găseacă pe Dmitri, se răzbună pe cea mai apropiată rudă a sa, pentru a-și satisface începutul de patimă a mândriei despre care vom vedea că este prezentă din fragedă pruncie, din anii copilăriei. Victima nu a ales-o întâmplător, autorul nu ne spune de unde știa că Alioșa este fratele luiDmitri, pentru a ne introduce în atmosfera mândriei care pe toate le știe, numai pe ale sale nu le vede. Cel mândru culege mereu informații, de orice natură, pentru a și le pune în față și a le desconsidera după bunul său plac, plăcerea pentru un astfel de om jucând un rol important, fiind un substitut al fericirii.

Copilul care va fi descris nu a încercat să-și descarce nemulțumirea pe altcineva, cum se întâmplă de obicie, ci s-a apropiat de cineva care ar fi putut să ispășească o astfel de faptă, așa încât putem spune că alegerea victimei nu este întâmplătoare, dimpotrivă bine definită pentru vârsta acelui copil.

“ Știți, când un copil e tăcut din fire și are o inimioară mândră, se luptă cât poate mai mult sî nu plângă, dar când se umple paharul, atunci să te ții, lacrimile nu curg, ci țâșnesc gârlă, un adevărat potop. Toată fața mi-a scăldat-o cu șiroaie de laceimi fierbinți. Plângea în hohote, mititelul, și se zvârcolea, strângându-mă în brațe. Ședeam aici, pe piatră. Tăticule, striga, tăticul meu drag, cum a putut să te înjosească așa ? M-a bufnit și pe mine plnsul, și am stat amândoi îmbrățișați, ușurându-ne împreună amarul. Tăticule, tăticuțule !, mă tot chema mereu. Iliușa,Iliușa ! , îi răspundeam. Nu ne-a văzut nimeni, nimeni decât bunul Dumnezeu, și mă gândesc c-o fi luat poate în seamă lacrimile vărsate atunci, și mi le-o fi trecut la răboj.”

Aici mândria se raportează la ceea ce numim om, și de aceea textul conține acea tensiune care îi caracterizează în general pe oamenii nu prea dezvoltați din punct de vedere intelectual, însă cu un mesaj sincer mărturisit în fața lui Alioșa. Ușor se poate vedea că mândria era prezentă pe chipul a doi oameni, a tatălui matur, și a fiului care probabil nu avea prea mult peste zece ani, amândoi solidarizându-se în vederea recuperării demnității ofensate. Amândoi plâng, însă paradoxal nu de vreo durere, ci din prea multa mândrie care era prezentă așa cum spunea și tatăl, în sufletul copilului său pe care probabil îl cunoștea destul de bine. Este un plâns izvorât din mândrie căci tatăl său îl asigură pe fiul său că nu i-a văzut nimeni dintre oameni, ci numai Dumnezeu. De aici mai reiese că aveau împreună o părere subestimativă față de oameni în fața cărora nu puteai să-ți verși lacrimile, ca și cum ei ar fi avut niște lacrimi prea curate de care ceilați nu ar fi fost demni să le vadă.

Am putea spune că patima mândriei nu are limite de vârstă, gen masculin sau feminin, culoare a pielii, perioade istorice în care e prezentă, și în care nu este prezentă, ea încercând să mimeze prezența unificatoare a lui Dumnezeu în mod personal. În acest sens vom aminti comportamentul tatălui copilului care la început a dorit să se împace cu Alioșa, dar pentru că era stăpânit de patima mândriei, a rupt repede acestă legătură pentru că nu a mai suportat adevărata prezență iubitoare, unificatoare a lui Alioșa cel crescut de monahul Zosima în spiritul smereniei, și nu al mândriei care nu se apropie dezintereat de nimeni, mereu urmărind a se uni doar cu cei pe care îi pot conduce într-un mod umilitor.

“ Iubitorul de slavă deșartă Îi întoarce spatele și Îl neagă pe Dumnezeu, iar dacă totuși, Îl concepe, Îl crede neputincios sau străin în comparație cu darurile sale. Negând sau ignorând pe Dumnezeu, cel mândru se crede autor al tuturor ostenelilor sale, proprietar unic al tuturor. Dumnezeu este izgonit sau cel mult considerat un martor neputincios și pasiv, apatic față de eforturile, înfrângerile sau biruințele lui răsunătoare.

Când este vorba de înfrângeri, Dumnezeu este făcut, indirect, vinovat principal pentru ele; când este vorba de biruințe, El este trecut în plan secundar.

Nici relațiile cu ceilalți nu sunt juste și nici dintre cele mai bune, pentru că sunt străbătute de dispreț și desconsiderație. În vorbele lui, sună mereu, ca un argint căzut pe piatră, pronumele personal, eu. Își ascunde imperfecțiunile fizice, neputințele sufletești și nedeplinătățile morale, în dosul unui accentuat complex de superioritate, în spatele unui amplificat cult al eului propriu. Atunci când auzim repetându-se cuvântul, eu, chiar și când este vorba de o observație auticritică, este semn că acolo smerita cugetare nu se simte la ea acasă.”

Pentru a răscumpăra greșeala fratelui său, Dmitri, Alioșa a mers la familia copilului despre care am spus că se simțise ofensat, deoarece pe tatăl acestuia Dmitri îl lovise, înjosindu-l în fața oamenilor. Mergând în mijocul acelei familii, va avea de înfruntat deferite situații neplăcute, preum și replici care mai de care mai usturătoare, pe toate suportându-le în locul fratelui său.Va încerca să-i sjute dar va fi respins.

“ Păi cu aste două sute de ruble aș putea să iau o servitoare, pricepi dumneata, Alexei Feodorovici? Aș avea cu ce să îngrijesc de sănătatea celor ce-mi sunt dragi, aș putea, pe urmă, să-i dau bani de drum studentei nostre ca să plece la Petersburg, să cumpăr carne, să inaugurez un nou regim de alimentație la noi în casă.

Alioșa simțea crescându-i inima în fața bucuriei pe care i-o prilejuise; bietul om se hotărâse în sfârșit să accepte ajutorul.

Știi dumneata că s-ar putea să se realizeze în sfârșit și visul lui Iliușa? Să cumpărăm adică un căluț și o trăsurică, un telegar negru ca pana corbului, așa-i place lui, să fie neapărat negru ca pana corbului, și s-o pornim la drum așa cum am plănuit acum trei zile !”

La prima vederea am putea să spunem că îtâlnim un tată grijuliu cu ai să-i copii, care știe să viseze alături de ei, își fac planuri împreună pentru a cutreiera lumea în lung și-n lat, dar vom vedea că ceva neprevăzut pentru noi va schimba percepția noastă asupra acestei familii.

“- Ce ai ? strigă Alioșa, tresărind fără să vrea.

– Alexei Feodorovici… eu… dumneata… bolborosi bietul nepricopsit, privindu-l fix, cu aerul unui om care se pregătește să se arunce în gol, deși pe buzele lui flutura un zâmbet ușor. Eu… dumneata… Vreți să vă arăt o scamatorie, cucoane ? șopti el dintr-o suflare, de astă dată fără să se mai bâlbâie.

– Ce scamatorie ?

– O scamatorie grozavă, cocoane, un hocus-pocus ! stăruia căpitanul, continuând să vorbească în șoaptă; avea gura sucită spre stânga și se uita țintă la Alioșa, mijind ochiul stâng.

– Ce ai ? Nu înțeleg, despre ci-i vorba ? strigă Alioșa îngrozit.

– Ia uite-aici ! trâmbiță cu o voce ascuțită căpitanul. Și, fluturându-i pe dinaintea ochilor cele două hârtii filigranate, pe care le ținuse până atunci de un colț între degetul mare și arătătorul mâinii drepte, le apucă deodată și, făcându-le ghem, le mototoli în palmă. Ai văzut ? Ai văzut ? urlă el, alb ca varul la față de mânie, și, ridicând pumnul în aer, trânti cu toată puterea ghemotocul în nisip. A i văzut ? repetă el, arătându-i banii cu degetul. Și acum, poftim ! Poftim !… Săltând brusc piciorul, izbi cu sete în pământși strivi sub călcâi, furibund, bancnotele, ca scos din minți, dând din mâini și țipând în gura mare, gata-gata să se înăbușe. Uite ce fac cu banii dumitale ! Uite ce fac cu banii dumitale ! Poftim ! Apoi sări în lături și se proțăpi în fața lui Alioșa, mândru nevoie mare. Du-te și spune celor care te-au trimis că Șomoiogul de câlți nu vinde onoarea ! strigă el cu brațele ridicare la cer.”

Comportamentul fostului ofițer este unul gălăgios, lipsit de răbdare, căci urlă, dă din brațe, strivește pământul de sub picioare, privește în gol ca și cum și-ar fi pierdut mințile, și respinge cu dispreț ajutorul care i-a fost oferit cu sinceritate. Tipul de mândrie care îl cuprinde pe acest ofițer este des întâlnit, găsindu-se la mulți dintre oameni. Aici este vorba de mândria începătorilor care nu este cu nimic mai prejos decât a celor înaintați duhovnicește. Astfel putem spune că “ există o mândrie a începătorilor, după cum există și una a celor înaintați duhovnicește. Alteori, Sfinții Părinții numesc mândria începătorilor mândria cărnii sau a trupului, iar pe cea a celor înaintați duhovnicește trufie duhovnicească.”

În ființa ei, nu știm ce este mândria, dar rămân manifestările ei care o arată celor care știu să vadă, așa cum este ea, lipsită de iubere, agresivă, neînduplecată chiar și atunci când toate argumentele duc spre un singur adevăr, neputând să asculte și alte variante de răspuns, “ îl face mai întâi nesupus și dur, interzicându-i curând orice simțământ de blândețe și de omenie, nelăsându-l să devină egal și comun cu frații, nu admite să fie despuiat și lipsit de bunurile pământești; îl face să spere la o viață lungă, îi pune în față numeroase și grele neputințe. Îi inspiră repulsie și rușine să jungă din cauza sărăciei, a începe să se întrețină nu din resurse personale, ci din cele străine; îl convinge că este mult mai bine să-și procure hrană și îmbrăcăminte mai degrabă din avutul său, decât de la alții.

Nu este în staresă-și fixaze privirea într-un singur punct, cum este obiceiul, ci înmărmurit, își rotește ochii în toate părțile sau îi rămân pirinoți aiurea și pieziș. Glasul i se ridică, cuvântul îi devine tăios, răspunsul acru și revoltat, mersul mândru și agitat, limba slobodă și niciodată dispusă să tacă.”

Elementele amintite sunt surprinse de Dostoievski într-un mod cu totul aparte, cu o finețe care te introduce în atmosfera acestei cumplite patimi, care te face să crezi că ești de fapt altfel, îndreptățit în acel moment să gîndești, să reacționezi doar așa cum vrei tu și nu cum îți sugerează cei apropiați ție. Sunt momente în care nimeni nu-ți mai este apropiat, izolându-te doar în mijlocul propriilor gânduri, astfel producându-se inevitabil însingurarea. În relațiile cu cei pe care tocmai i-ai cunoscut neîncrederea este la ea acasă, dialogul fiind provocat doar de nevoile tale, care îți poruncesc să renunți pentru moment la izolarea caracteristică, și să continui a vorbi căci doar așa vei obține cele necesare vieții zilnice.

d. Patima mâniei.

Mânia easte o patimă cu urmări și implicații grave pentru viața individuală și cea comunitară. Nu provoacă numai dezordine în viața celui pe care îl stăpânește, dar atentează și la integritatea vieții lumii, a ființelor însuflețite și neînsuflețite, pe care le consideră cauze ale problemelor și eșecurilor.

Dinre toate patimile, mânia îl apropie cel mai mult pe om de animalitate, prin violența ei fără justificare și fără limite. Asemănându-se prin latura de iraționalitatecu cu lumea celor necuvântătoare, sufletul mâniosului este un teren deschis pentru prezența și lucrarea duhurilor rele, din a căror iraționalitate, violență și răutate el împrumută tot mai mult.

Cel mânios nu vede, nu aude, nu înțelege și nu simte decât nereușite și nerealizări, datorate semenilor; ofense, jigniri pe care nu le merită, pe care însă trebuie să le repare în favoarea sa. Mânia este o imensă iraționalitate care singură vrea să-și facă dreptate.

Mânia se naște ca de nicăieri, prin ardere internă, fără o alimentare exterioară. Schimbările se produc fulgerător, trecându-se de la o amabilitate fragilă și de scurtă durată la o mânie febrilă, căci în spatele ambelor stări, stau patimile acumulate conștiincios în decursul timpului într-un mod aproape insesizabil.

Felul insesizabil de a pătrunde în om, face parte din însăși ființa patimilor, și de aceea reacțiile pătimașilor se nasc aproape brusc, fără ca cel cuprins de ele să-și poată da seama, el comportându-se pur și simplu mânios, furios fără a mai sta pe gânduri, ceea ce pentru el înseamnă a avea în sprijin nu chiar o dovadă a firescului. Astfel constatăm că patimile sunt foarte fine, nu au o imagine explozivă, când pătrund și când se împletesc armonios cu fiecare părticică din firea noastră. Însă ele acționează așa, doar pentru a da marea lovitură sau micile incidente, ce pregătesc izbucnirea cu greu de stăpânit, dar care odată manifesate îți vor aduce oprobiul societății, stigmatizându-te până la excluderea din viața socială, iar în cazurile cele mai grave ele își întind tentaculele până în sânul familiei, din care dacă vei fi scos, atunci te va urmări toată viața ideea de a fi un marginalizat, un nefolositor, un incompetent ce se poate sfârși într-o cumplită sinucidere, provocată subtil de patimi, la carese va adăuga în mod indirect, aparent, întreaga societate, care dacă este cuprinsă de patimi, abia așteaptă să mai stigmatizeze pe cineva, ca și cum acesta ar fi un mod de viață, aproape oxigenul fără de care clevetirile nu-și mai găsesc rânduiala excluderii a cât mai multor indivizi, ce sunt trimiși aproape voluntar în subterană.

“ Mânia este o patimă întunecată, demonică, care distruge legătura noastră cu Dumezeu și ne alterează profund raporturile cu semenii. Născându-se în partea irascibilă a sufletului, mânia îl cuprinde pe acesta în întregime, îl orbește și îl robește, angajând în acestă cursă a degradării spirituale și trupul, căci mânia interioară, resentimentul și ranchiuna, se traduce adesea și în fapte de agresivitate, chiar de violență.”

Mânia se întâlnește chiar și în cazul copiilor, și avem aici exemplul dat de fiul căpitanului Sneghirev, care l-a mușcat pe Alioșa de deget, căci în urmă cu câtva timp, fratele său Dmitri îl umilise pe tatăl său în văzul multor oameni. Fostul căpitan se solidarizează cu fiul său în ceea ce numim patima mâniei, chiar o alimentează și o susține, căci secvența tatălui umilit, conform părerii lui, îi va rămâne cumva băiatului în minte, avertizându-ne cumva în privința unui eventual comportament irascibil, mai târziu, nici el neștiind când se va întâmpla acesta. “ Am plecat apoi cu Iliușa, dar sunt sigur că scena asta de familie s-a întipărit pentru toată viața în inimioara lui.”

Mânia care se naște din neputința de a răspunde la un moment dat pe măsura ofensei care ți s-a adus, este un foc care mocnește în tine, și totuși, când se va arăta momentul prielnic, deși molcom, acel foc va exploda într-o serie de replici dure, agresive, care poate se vor transforma într-o adevărată ploaie de pumni, obiecte stricate sau sparte, spre nedumerirea celor care asistă la o ieșire spectaculoasă, pe care nu o înțeleg, căci nimic din punct de vedere fizic sau psihologic nu anunța acea incendiară situație, ce-și are rădăcinile pierdute în timp, uitându-se că în cazul patimilor timpul devine scânteia care cuprinde totul.

“ – Da, m-a mușcat foarterău, era ca turbat. De-abia acum îmi dau seama că voia să se răzbune pe mine, știindcă mă cheamă tot Karamazov, mai bine zis să te răzbune pe dumneata. Dar să fi văzut ce era când s-au bătut cu pietrele ! E foarte periculos, ar putea să-l omoare, sunt copii fără minte, cine știe cum îl nimerește așa, din senin, o piatră și-i sparge capul !

– Eu te-aș sfătui, urmă cu însuflețire Alioșa, să nu-l mai trimiți la școală câtva timp, până ce o să se liniștească băiatul… și o să-i trecă mânia… “

Amintirea răului făcut de cineva cândva ține nu de o minte care este rațională, adică bună, ci de o persoană care de fapt cel puțin pentru moment este irațională, lipsită de acea înțelepciune caracteristică în general oamenilor înduhovniciți. Cei înduhovniciți sunt de fapt adevărații copii, care s-au născut copii și au devenit copii în sensul că nu se mai mânie, nu se mai întristează atunci când aparent le lipsește ceva, bucurându-se permanent pentru toate câte au sau nu au.

“ Mânia se poate naște din partea irațională a sufletului, atunci când este stârnită amintirea, din partea irasciblă, sau din partea poftitoare.” Pe acest fond al iraționalității mâniei au reacțoonat două personae, tată și fiu, fără ca ei să cunoască boala de care ei sunt cuprinși într-un mod greu descifrabil pentu o minte care nu-și are rădăcinile în Dumnezeu, locul acestuia fiind luat de patimile care hrănesc artificial sufletele oamenilor nu numai ale celui despre care am amintit, a fi supus acestora. Atât părintele copilului cât și fiul acestuia sunt dornici de răzbunarea umilinței pe care nu au reușit să o îndure, un copil firesc imatur și un ttă la fel de imatur, dar ținând cont de vârstă putem spune că el a rămas acel copil imatur duhovnicește de altă dată chiar dacă are un chip ce pare a fi trecut prin viață, deoarece maturizarea fizică nu coincide cu acea creștere spirituală fără de care omul nu poate trece cu succes peste provocările vieții la nivel mental și spiritual.

Dacă mânia ni se poate face o sursă a progresului duhovnicesc, atunci când ea înseamnă ură față de rău, ea poate fi și cauză a regresului moral, a căderii ființei umane până în zonele cele mai de jos ale existenței, aceste zone fiind comune prin iraționalitate.

Sfântul Ioan Casian împarte mânia în trei categorii, care se întrepătrund de fapt, formând un tot unitar, și de folos celor care doresc a-și îndrepta viața, îndepărtându-se de această patimă a mâniei care îl face pe cel mânios să se comporte pe măsura mâniei sale și cu sine însuși: mânia lăuntrică, mânia exteriorizată, mânia permanentă.

1. Mânia lăuntrică se petrece în suflet, omul fiind mâcinat de gânduri care clocotesc. Ea nu se exteriorizează din următoarele motive : lipsește obiectul sau persoana care a cauzat-o, lipsesc mobilurile care ar ajuta la izbucnirea și manifestarea ei, sau datorită slăbiciunii fizice și psihice a celui măcinat de ea.

2. Mânia exteriorizată se probează prin vorbe și fapte. Mânia interioară este o tulburare și o zbuciumare lăuntrică, o ardere interioară, ce devorează sufletul celui păcătos, iar intensitatea sau limitele ei sunt mai restrânse, corespunzând limitelor pe care le poate suporta firea, deși poate ajunge la paroxism sau nebunie.

Mânia exteriorizată rupe aceste limite, caracterizându-se adesea prin pierderea oricărui control și dispariția limitelor. D de aceea violența pe care o degajă se potolește doar prin dispariția obiectului sau a subiectului care este considerata fi generat-o. În formele extreme acestă dispariție echivalează cu suprimarea, cu eliminarea violentă a cauzei, prin agresarea, violentarea ei, când este vorba de un subiect.

3. Mânia permanentă își propune să cuprindă tot sufletul pentru a-l distruge. Această mânie se mai numește și ranchiună sau resentiment. Chiar exteriorizată, satisfăcută, acestă mânie nu apune, ci se dezvoltă continuu, spre suferința celui atins de ea. Aceasta este o formă complicată de nebunie duhovnicească, care necesită un tratament îndelunat și dificil.”

Orice patimă are multiple forme de manifestare, în această regulă încadrându-se și patima mâniei. Astfel putem întâlni stări sufletești de mânie sau dușmănie mocnite, care vor putea izbucni la cea mai mică provocare, exigențe și scropulozități exagerate, capabile de revolte și violențe pentru împlinirea acestor scopuri fixe, ostilitate, ură, față de ceilalți datorate unor motive dintre cele mai diversificate și mai inventate, căci mânia în sensul ei negativ nu poate fi decât produsă fără motive, mergând de la unele puerile , până la altele complexe, mâniosul complicând și amplificând orice situație care intră în conflict cu propriile sale opinii sau interese.

O identificare clară a cauzelor care duc la mânie nu se poate face, dar putem aminti una dintre ele care este mereu întâlnită, și constă în impresia de a nu avea în acestă viață tot ce îți trebuie, ceea ce duce la o stare de permanentă nemulțumire față de sine, societate și față de Dumnezeu pe care îl facem autorul tuturor nereușitelor noastre. Acest sentiment ne va determina să luptăm prin toate mijloacele pentru a ne lua singuri ceea ce societatea sau Dumnezeu nu ne-a dat. Având impresia că suntem cei nedreptățiți, într-o zi noi îi vom da la o parte pe cei care de fapt merită a se bucura de anumite drepturi. Această denaturare a cursului firesc al vieții se realizează datorită dorinței noastre de a ne închipui că noi putem face ceea ce Dumnezeu nu face sau nu poate face.

Capitolul III

Consecințele patimilor

a. Diminuarea capacității de a discerne sensul spiritual al vieții veșnice.

Patimile la început te înlănțuiesc pentru a pregăti marile dezlănțuiri, de neoprit în intimitatea gândurilor, și nu în cele din urmă a faptelor, care pot afecta chiar și pe ceilalți participanți la viața obișnuită sau uneori mai deosebită. Dezlănțuirile fără noimă reprezintă pentru mulți oameni libertatea de care, zic ei, au atâta nevoie. Este însă o libertate care îngrădește libertatea celorlalți oameni, și se opune ostentativ chiar libertății divine, pe care parcă ar vrea să o contracareze tacit.

De multe ori personajele lui Dostoievski nu sunt ceea ce și-ar dori ele să fie, și de aceea el le deconspiră, încercând să arate, să scoată din necunoscut adevăratele chipuri ale oamenilor, poate pentru a-i obișnui pe alții cu propria lor imagine în care, posibil, s-ar reflecta citind acest roman. El îi îndeamnă cumva să se regăsească, și să nu repete această greșeală, care constă în ascunderea propriei noastre ființe în fața altor privitori, care-s la fel de iresponsabili pentru regăsirea propriei personalități. Mereu personajele le întâlnim a face tot posibilul pentru a părea, fie mai bune, mai rele ori mai furioase. Unele medii sunt viciate chiar la nivel material datorită dezordinii morale din viața lor. Această răsturnare a valorilor morale se concretizează în a nu ști cine ești de fapt. Pentru a afla identitatea personală și morală, trebuie să te raportezi la chipul de sinceritate, deschidere către cunoscut și necunoscut, de care s-au ocupat apostolii îndeaproape încercând să surprindă amănuntele mai importante din viața lui Hristos. El a dezaprobat fățărnicia, falsitatea, nesinceritatea celor ce nu erau deschiși la ascultarea cuvântului Său, care putea însemna și pentru ei o adevărată schimbare în bine, și a încurajat chipul candid al copilului și copiilor care mereu caută răspunsuri, și de aceea întreabă pe oricare trecător care ar dori sau ar putea să le răspundă, cu acea condiție ca ei la rândul lor să fi fost niște adevărați căutători, lămurindu-le o situație dificilă sau alta. Această ambiguitate a vieții, Dostoievski o concretizează și în descrierea unor orașe, așa cum o face în romanul Crimă și pedeapsă, cât și în detaliile aduse în legătură cu anumite străzi, cartiere, case sau maghernițe și uneori taverne. Gradele de dezordine ale vieții materiale casnice concordă parcă cu acele stări sufletești ale personajelor sale, care trec de la furie la extaz și de la bucurie la reacții pline de mânie. Se folosesc multe adjective, ca îngustimea străzii, ulițelor, ferestrelor văzute în lumina serii care se îngână cu noaptea. Personajele pătrund în atmosfera acestor locuri, având haine ponosite, chiar învechite, demodate, purtând de asemenea cu ei stări sufletești, în care se dau adevărate lupte între a cunoaște și a rămâne în continuare, necunoscătorul propriilor porniri, pe care poate în mod inconștient doresc să le considere a fi maniestări interioare firești, sau între a iubi și a urî, între a crede și a nu crede, între a bea și a nu merge la cârciumă. Acțiunile lor par a nu avea niciun ecou în viața lor și a celorlalți oameni, căci sunt mereu furioși, strigă cu putere, trântesc și sparg ce întâlnesc în cale, producând zgomote surde, neluate în seamă de nimeni. Le lipsește dinamismul spiritual, și de aceea oricât s-ar manifesta fizic, acțiunile lor rămân suspendate între cer și pământ, căci au atitudini schimbătoare, instabile, chiar disperate de găsirea unor certitudini, pentru care ar trebui să înșele mereu, spre a le fi lor bine.

La modul inconștient ei simt că ceea ce fac nu are ecou în inima universului, și de aceea faptele lor deși săvârșite se sparg în zeci de cioburi existențiale, călcând tot ei în dezordinea pe care au împrăștiat-o în viața altora și a lor proprie. “ Alioșa împinse și păși peste prag. Odaia în care intrase era destul de încăpătoare. O masă rustică de brad, pătrată, stătea împinsă spre fereastra din mijloc. Cele trei ferestruici, fiecare cu câte patru ochiuri de geam, verzui și năclăiate de murdărie, erau închise ermetic, nelăsând să răzbată înăuntru niciun firicel de aer și nici suficientă lumină. Pe masă se afla o tigaie cu niște jumări, o felie de pâine din care mușcase cineva și un clondir de o jumătate de litru, pe fundul căruia mai stăruia un dram defericire pământească. Ceea ce-l izbi pe Alioșa dintru început fu privirea sărmanei cucoane : nedumerită și totodată plină de ifose. Tot timpul, de altfel, cât musafirul se întreținuse cu stăpânul casei, bolnava nu încetă să-și plinbe de la unul la altul ochii ei mari, căprui, care oglindeau aceeași trufașă mirare.”

Aici întâlnim descrierea în amănunt a unei case, în care domnea incertitudinea, alături de care apar indisolubil oamenii a căror trăsături de caracter se împletesc cu fiecare element constitutiv al unui spațiu destinat parcă locuirii unui anumit segment de personaje ale romanului. Chiar cei ce locuiau în acel spațiu recunoșteau în el un mediu impropriu unor ființe umane, atmosferă pe care unul dintre cei prezenți acolo o numește demnă de subterană.

“ Fără Dumnezeu, sufletul se umple de stricăciune, de falsitate și refuză să înțeleagă vocea conștiinței. Uneori noi o ignorăm, ne împietrim și orbim duhovnicește. Lucrurile se agrav ează pentru că păcatul devine lacom. Toată munca omului este pentru gura lui și cu toate acestea pofta lui nu este astâmpărată (Eccl. 6,7). Duhul omenesc, nefiind mulțimit de tot ce este trecător și sricăcios, comunică patimilor neîndestularea sa și energia lui fără margini. Prin nemărginirea patimilor, omul încearcă să înăbușe aspirația către har și către viața veșnică, care i-au fost puse în suflet de Dumnezeu. Aceasta este ca și cum ți-ai potoli setea cu apă sărată ! Deci nu este o simplă ghiftuire, ci lăcomie, nu este zgârcenie, ci aviditate, nu este o simplă supărare, ci mânie. Lacomului nu-i ajunge niciodată, el nu va simți mulțumirea deplină. El nu cunoaște limite, pentru că satisfacerea lăcomiei nu îndepărtează golul din suflet, plictiseala, singurătatea, depresia.”

Dacă îl cauți pe Dumnezeu nu te vei plictisi niciodată. Dacă vei căuta plăcerea, aceasta va trebui hrănită într-un mod aparte, căci ea provoacă plictiseală, iar pentru a putea fi aparent îndepărtată, patimile vor năvăli asupra ta, tu încercând din răsputeri să te faci comod, punându-ți la îndemână tot felul de fapte, care te vor îndepărta și mai mult de Dumneeu. Astfel patimile vor să mărească începutul prăpastiei dintre tine și Dumnezeu.

Începând să pătimești, foarte multe se vor schimba în viața ta, căci vei vedea cum stările nervoase își vor face loc încetul cu încetul, unele luând amploare sub forma unor conflicte deschise, chiar fizice, nu-ți vei mai găsi liniștea, și nici locul în societate, pribegind astfel printre oamenii, care nu te vor mai întreba cine ești, și încotro mergi, căci s-ar putea ca și ei să sufere de acele boli spirituale pe care prea puțini le iau în seamă. Autorul pune un deosebit accent pe elementul uman, pe posibilitatea lui de a aduce ceva nou în viața celorlalți și a lui proprie, și nu pe materia care deși evidentă nu poate îndepărta din viața oamenilor ceea ce se numește repetativitate sau monotonie existențialistă. Existențialismul nu poate rezolva problemele de fond ale umanității, respectiv cele de natură sprituală, și acest adevăr reiese din dialogul purtat de mezinul familiei Karamazov cu fratele mai mare, Ivan Karamazov.” Simțea că trebuie să-i spună, mai ales lui Alioșa, singurul om de la care mai avea ceva de așteptat. Îi era ciudă pe sine, îi venea să-și muște mâinile de necaz, și totuși… totuși era altceva. Sunt plictisit de moarte și nici eu nu știu ce vreau. Mai bine să nu mă mai gândesc.”

Din cele relatate reiese semnificația plictiselii care se apropie foarte mult de cea a morții. Moartea presupune o stare în care nu mai vrei nimic, căci ceea ce ai avut de făcut trebuia să faci pe pământ, în viața de dincolo cei rămași în continuare să lupte cu păcatul , îți mai pot shimba starea în care te afli. Așadar plictiseala este o anticipare a morții, este o lipsire de voință, care poate curma, atât viața altor semeni cât și a celui cuprins de un astfel de simțământ morbid.

Un alt exemplu elocvent de plictiseală este cel al fetiței doamnei Hohlakova, care este stare să gândească ceea ce mulți nu ar fi capabili să intuiască. Nu vrea să fie fericită, iubește haosul, iar din plictiseală ar da foc casei. Este un personaj ce poate fi suspectat a fi bolnav de patimi sufletești profunde, deși se alătură neputințelor ei trupești de a merge. Se sugerează că patima poate cuprinde omul în orice condiții de viață, și la orice vârstă, începând din anii copilăriei, aceasta fiind o perioadă determinantă pentru omul de mai târziu care va fi expus patimilor într-o mai mare măsură.” Aș avea poftă să dau foc casei. Caut mereu să-mi închipui cum ar fi dacă m-aș duce și i-aș da pe furiș foc, așa, tiptil-tiptil. Toată lumea se muncește să-l stingă, și focul arde înainte, iar eu știu ce este și tac chitic. Știu și tac chitic. Vai, ce tâmpenie ! Groaznic mă plictisesc !”

Plictiseala este invocată ca un motiv de nefericire în viața multora din personajele romanului, și caută de unii singuri, în disperare să rupă această atmosferă, acest blestem, pe care ei o consideră exterioară, când ea de fapt este intrioară, de natură spirituală, de nelămurire a ceea ce trebuie să crezi, și ce nu trebuie să crezi.

b. Raționalismul

Mereu ne vom confrunta cu serioase probleme în ceea ce privește legătura indisolubilă dintre materie și spirit, întrucât obișnuința lumii stă în a se disipa în realitățile exterioare, și nu în a se întoarce spre sinele care de fapt reprezintă mobilul vieții în general. O trăsătură a omului în general este starea de confuzie, de neîncredere, de orbire, căci apare aici un paradox care ar trebui să ne pună pe gânduri, și anume acela că omul observă cu mare greutate ceea ce are în sine, și cu mai puțină greutate ceea ce ce-i este exterior. Întoarcerea spre sine implică un efort mai mare, susținut pe tot parcursul vieții și de aceea oamenii preferă să găsească totul pregătit în exterior, nedorind a construi prin efort personal acea lume interioară pe care noi înșine prin efortul nostru moral și religios trebuie s-o îmbogățim după ce Dumnezeu ne-a dat-o într-o formă brută. Raționalitatea nu urmărește decât ceea ce este util și comod sau convenabil. Ea nu implică sacrificiul de sine pentru o persoană pe care nu o cunoști, iar dacă nu vrei să o cunoști cu atât mai mult te îndepărtează de ceilalți semeni. “Atitudinea individualistă este de fapt o atitudine rațională. E susținută de rațiunea logică, pe care Dostoievski o numește rațiune euclidiană. Cealaltă atitudine, în totalitate antinomică, este atitudinea universalismului iubirii. Universalismul iubirii înseamnă, că nu lumea este făcută pentru individ și la dispoziția individului, ci insul este făcut pentru lume și la dispoziția lumii.”

Această trăsătură aparține multor oameni și personaje ale romanului, căci fiecare potrivit patimii sale urmărește o femeie pe care niciunul nu vrea să o cedeze în favoarea celuilalt, fie el și propriul copil. Mitea și Ivan amândoi vor să o cucerască pe Katerina Ivanovna și să plece cu ea în lume cât mai departe pentru a consuma bunătățile iubirii în înstrăinare de cei pe care i-a deposedat în mod fraudulos de o eventuală fericire. Atitudinea tatălui nu este acea a unui fugar ci a celui care este stăpân pe sine și pe situație, care îndepărtează, și nu fuge ca un așa zis laș. Rațoinalismul nu face apel la iubirea cea curată, ci la instigare, chiar confruntare și violențe ce se pot lăsa cu urmări grave, psihic și fizic, mama acestor manifestări fiind mândria, iubirea excesivă de sine.

“Rațiunea autonomă este deopotrivă depărtată de adevăr și de explicația fundamentată pe cauza reală, unică și divină. Realul obligă la distincția dintre laic și sacerdotal. În laicism domină timpul și spațiul al căror conținut formează istoria, lcrurile și limbajul, iar ficțiunile operează în materie și în spirit util-înșelător, departe de real, ca lume a irealului, opusă lui, realului.Prezența misterelor ne eliberează de înlănțuirea cosmică și comunitară, înlăturarea sau absența lor ne aduce captivi în spațiu și timp, mitic, magic și rațional, de nicăieri și ne duce spre nicăieri, sub semnul morții absolute.”

Familia Karamazovilor face parte din acei oameni care sunt captivii sau prizonierii pământului, ei încercând să evadeze din această lume prin patimi. Au totuși un merit care scoate în evidență acea putere lăuntrică, și anume frământările întregii familii față de existența lui Dumnezeu, pe care de cele mai multe ori o contestă ca mai apoi să revină cu acele întrebări ce mai diminuează din felul rațional-amenințător de antropomorfizare a dumnezeirii.

În adâncurile multor civilizații s-a săvârșit deicidul ( omorârea lui Dumnezeu), care înseamnă comportament diabolic, cu alte cuvinte atitudinea distrugătoare a omului față de semenul său, față de sine ți față de al doilea trup al său, care este mediul înconjurător. Noi toți, înrăiți, putem deveni omorâtori ai lui Dumnezeu. Omorârea lui Dumnezeu înseamnă în același timp și genocid și fratricid. Din punct de vedere funcțional, relația este cu dublu sens, exact cum se întâmplă și cu iubirea de Dumnezeu. Atunci când Îl iubești pe Dumnezeu, îl iubești și pe fratele tău, și atunci când îl iubești pe fratele tău Îl iubești și pe Dumnezeu. Nicio concepție nu poate anula această reciprocitate funcțională.” În această privință cuvântul Evangheliei este tăios ți limpede, căci spune : ( Dacă cineva spune că iubește pe Dumnezeu și pe fratele său îl urăște, este mincunos. Căci cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, cum poate iubi pe Dumnezeu pe care nu l-a văzut ? “( I Ioan 4,20 ).

În aceste condiții demonismul capătă o încărcătură extremă. Omorârea lui Dumnezeu nu o săvârșește unul singur, ci este o crimă colectivă. Fiecare acționează în felul lui, cu o individualitate organică față de rezultatul colectiv. Participă, Karamazov tatăl, imaginea tatălui sadic, fiii lui, Ivan și Mitea, exploziva Grușenka, pe care o revendică Karamazov tatăl și fiul lui, Mitea, Smerdiakov, slujitorul epileptic, doamna Hohlakova, care nu i-a împrumutat lui Mitea cele trei mii de ruble, și însuși procurorul, care îi influențează pe judecători și pe jurați în timp ce analizează logica satanică a crimei lui Smerdiakov, atribuind-o nevinovatului Mitea, așa cum a vrut și a plănuit adevăratul criminal al lui Karamazov tatăl. Este vorba de o interdependență înspăimântătoare a eroilor în pânza unui păianjen satanic. Din punct de vedere moral, ne confruntăm cu o crimă pregătită de mai mulți indivizi, dar săvârșită de unul singur, așa cum pretindea falsa percepție a vieții susținută de o societate lipsită de încrederea în celălalt, și de credința într-un Dumnezeu absolut sincer. Aceste personaje nu-și duceau credința până la capăt deoarece ei înșiși nu erau sinceri și de aceea nu puteau concepe și accepta un Dumnezeu care era diferit de ei, care i-ar fi putut condamna sau dezaproba. Uneori din discuțiile aparent pline de frământări se poate deduce că cei implicați în acele dialoguri de fapt nici nu doreau să rezolve vreo problemă existențială, dimpotrivă parcă intenționat doreau să înnegureze clara înțelegere a unor astfel de probleme.

De această crimă colectivă este conștientă tocmai acea persoană pe care majoritatea oamenilor o dezaprobau, la fel ca pe multele femei desfrânate pe care cei necunoscători le stigmatizau social pentru ca în cele din urmă să se producă ruptura dintre ele și societatea, care nu a dorit să-și asume nici trecutul, nici prezentul, și cu atât mai puțin viitorul. În societățile ignorante care vor urma același proces nedrept se va întâmpla dacă nu se vor lua real în considerare îndemnurile evanghelice care ne îndeamnă la renunțarea noastră în fața multelor interese egoiste care nu-și apropie lumea înconjurătoare decât pentru a le servi intereselor materiale, de cele mai multe ori meschine și iraționale. Cea despre care am vorbit este Grușenka, care a susținut cu toată fiița ei că a participat la presupusa crimă a lui Mitea în mod indirect.

“ – Numai eu sunt de vină, numai eu, c-așa am fost eu blestemată ! țipă ea sfâșietor, cu lacrimile pe obraji, întinzând mâinile spre el. Din cauza mea l-a omorât !… Eu l-am chinuit, eu l-am împins în păcat ! Atâta ce l-am chinuit și pe bietul bătrân, răposatul, din răutate, numai de răul meu a făcut asta ! Numai eu sunt vinovată, întâi și-ntâi eu pe mine să cadă păcatul !

– Judecați-ne împreună ! urlă ca scoasă din minți Grușenka, stând mai departe în genunchi. Pedepsiți-ne pe amândoi, vreau să merg cu el la moarte !”

Grușenka pare un personaj secundar, dar prin felul în care e văzută, constatăm că nu era trecută cu vederea de ceilalți jucători ai scenei romanului. Fiecare are un punct de vedere pe care îl exprimă sau nu. Despre Grușenka, Mitea avea o părere onorabilă, Feodor Pavlovici, tatăl , de asemenea o privea cu nesaț, însă intervine în felul lor de a o percepe doamna Hohlakova,” în ochii căreia ea este un monstru, care are chip de om,” astfel încât se pune întrebarea firească, care este adevărul acestei ființe, căci fiecare o vede diferit.

Fiecare o vedea diferit și o trata conform nivelului intelectual și spiritual sau metafizic de a vedea detaliile care compun viața în toată complexitatea ei umană, întrucât firile lor inaccesibile majorității, erau fragmentate de infernul patimilor care bine îi stăpânea. În apropierea acestor oscilante personalități stătea fără a sfida prin puritatea morală, atât mănăstirea cât și unul dintre reprezntanții ei de seamă, părintele Zosima care cu multă conștienciozitate îl va pregăti pe Alioșa în vederea continuării activității sale sfinte și plină de înțelepciune atunci când nevoile materiale și spirituale o cereau.

“ Alioșa nu e angrenat în niciun conflict, el este un fel de existență permanentă deasupra acțiunii, participând necontenit la aceasta, prezent pretutindeni, fără ca prin pasiunile lui sau ceva din sufletul său să fie personal interesat.” Alioșa nu este un personaj cuprins nici de patimile trupești, pasionale, nici de cele raționale așa cum ne apar frații săi mai mari Mitea și Ivan Karamazov. El ascultă și acționeză. Nu se poate extrage din tot romanul nicio cugetare formulată de Alioșa, opinia creștină oficială fiind formulată magistral de starețul Zosima. În acest roman Aloșa acționează ca spirit al păcii și al iubirii, de la început până la sfârșit. El este legătura de unire necontenită între cele două lumi suprapuse, a mănăstirii și a patimilor, și întrefiecare din aceste personaje. Reprezintă punctul de întâlnire a contrariilor pe care le mai diminuează sau poate chiar le neutralizează într-un mod cu totul excepțional așa cum îi stă bine unui om care a ales deliberat să-i slujească cu fidelitate lui dumnezeu. Oameni care se urăsc între ei până la moarte se întâlnesc totuși undeva și nu oriunde, nu pe un teren oarecare ci pe fondul spiritual al celui pe care femeia așa zis ușoară îl va numi lună nouă, iar alți însoțitori ai vieții lui îl vor admira numindu-l heruvim sau serafim, acesta fiind desigur nelipsitul personaj din umbră, Alioșa Karamazov. Datorită curăției sale spirituale unanim recunoscută, mai puțin poate la început de seminaristul Rakitin care îi va pune la încercare statornicia sa pasională aruncându-l în mod ispititor în brațele Grușenkăi, fratele său Ivan va purta un dialog din care va reieși admirația de care acesta se bucura chiar și din partea pătimașului rațiunii, și care va apela la el ca cel care simțea ceea ce se petrecea cu adevărat în sufletele oamenilor datorită harului divin ce sălășluia în el într-un mod mul mai conștientizat decât în alți oameni cuprinși fie de patimile trupești fie de cele sufletești sau raționale.

“ – Ți-aduci aminte de seara când Dmitri a intrat buzna în casă după cină și l-a lovit crunt pe tata ? Mai știi ce ți-am declarat atunci, că-mi rezerv dreptul de a dori ? Spune-mi, în momentul acela nu ți-a trecut prin gând cumva că s-arputea să doresc moartea tatălui ?

– Da, mi-a trecut, îi răspunse domol Aleoșa.

– De altfel, așa a și fost, nici nu era greu de ghicit. Dar nu ți-a dat cumva prin gând atunci că mi-ar fi plăcut ca o lighioană să înghită pe alta, adică, mai precis, că așteptam ca Dmitri să-l omoare pe tata și cât de curând… c-aș fi fost chiar gata să-i dau o mână de ajutor ?

Alioșa păli ușor și se uită drept în ochii lui.

– Vorbește ! izbucni Ivan. Vreau să știu neapărat la ce te-ai gândit atunci ! Trebuie să știu adevărul, mă-nțelegi, tot adevărul ! răsufla sacadat, privindu-și fratele cu o scăpărare de ură. Înainte ca Alioșa să fi apucat să rostească un singur cuvânt.

– Iartă-mă, dar m-am gândit și la asta în momentul acela ! îi mărturisi în șoaptă mezinul, și tăcu, fără să mai adauge măcar o cât de ușoară circumstanță atenuantă.”

Revoltatul prin excelență și omorâtorul lui Dumnezeu, Ivan Karamazov, își dezvoltă în fața lui Alioșa teoria despre moartea lui Dumnezeu. În cazul de față, deicidul nu este altceva decât atribuirea lui Dumnezeu Tatăl a unor însușiri ale naturi umane bolnave. Sadismul tatălui, adică un simptom înfricoșător al egocentrismului și dorinței de dominare a omului, este atribuit lui Dumnezeu. Pentru a fi convingător, Ivan Karamazov pomenește poemul lui Nekrosov despre căluțul sărman pe care stăpânul său beat îl biciuiește fără milă, până când se prăbușește sub povara grea, privindu-și stăpânul cu ochii înlăcrimați, dar plini de noblețe. Cu aceeași duritate sunt biciuiți și copiii mici, băieți și fete, de către părinții lor.Aceste existențe nevinovate suferă chinuri nesfîrșite în fața unui Dumnezeu Tatăl care tace. Ivan adaugă că el însuși nu ar accepta sub niciun chip martiriul unei astfel de făpturi, chiar dacă acesta s-ar face pentru fericirea întregii umanități, și-I dă înapoi lui Dumnezeu biletul de intrare în acestă lume. Acestă respingere înseamnă deicid, care foarte ușor și în mod direct se transformă în patricid, adică în uciderea lui Karamazov tatăl. Ivan concepe ideea, Smerdiakov elaborează planul și-l pune în aplicare, iar toți ceilalți, până la judecători, se amestecă în acestă aventură. O lume sufocantă și de coșmar care nu se va izbăvi de neliniștea-i caracteristică decât prin acceptarea liberă și necondiționată a suferinței ca modalitate de biruire a răului.

c. Sinuciderea morala ca și cauză a omuciderii.

Mecanismul patimii este opus structurii virtuții. Fiecare părticică a ființei umane se modelează după reperele pe care le urmărește. Cel care se va raporta la valorile morale, își va construi o personalitate spirituală puternică cu adânci rădăcini înfipte în viața, activitatea lui Hristos și a apostolilor care au propovăduit mesajul evangheliei pentru a aduce lumină, pentru a înțelepți pornirile primare ale omului.

Dând frâu liber acestor porniri printr-o repetare condiționată de lipsa noastră de voință articilată în Dumnezeu, sufletul nostru și trupul vor purta însemnele acelei persoane, care arată celor din jur neîncredere, dispreț, o autoritate brutală incapabilă să înțeleagă nevoile sau nevoia celuilalt, deoarece totul se întoarce în sine și se raportează la sine.

Patimile fac din noi suprema autoritate plină de amabilități deșarte care în multe cazuri reușesc, dar se sfârșesc dramatic, demonstrându-se încă o dată sau mereu deșertăciunea tuturor preocupărilor omenești, care se chinuie într-un mod superficial să-L scoată pe Dumnezeu din viața lor. Acțiunile lor sunt superficiale pentru că nu vor reuși să-L îndepărteze pe Dumnezeu, și de aceea ei vor pătimi și mai mult, gândind exclusivist, căci dacă nu-L pot simți pe Dumnezeu deplin, total, în întregime așa cum simt patima, măcar să-L urască deplin sau să-L ignore pentru a-și dovedi că au puterea subtilă de a-L nega pe Dumnezeu prin practicarea patimii.

Patima este un fel de a te opune unui Dumnezeu care nu vrea să ți se arate, dar pe care dacă îl vei provoca poate se va arăta.Patima poate fi rezultanta unor căutări fără rezultat. Nu primești niciun semn, deși te-ai comportat moral până la un timp, iar din acel moment începi să pătimești deoarece toate încercările tale de a-L experimenta rațional pe Dumnezeu nu ți-au dovedit nimic, și de aceea tu singur îți îngădui, îți dai voie să te bucuri cât mai mult, fie în propriul trup, fie în trupul altuia sau altora.

Patima poate fi și rezultatul indiferenței de a-L căuta pe Dumnezeu. De acestă dată nu vrei să-L mai provoci pe Dumnezeu, o astfel de înclinație nu ocupă niciun interes în viața ta. Ai o viziune limitată asupra existenței pe care poți s-o satisfaci prin diferite întâlniri, preocupări mondene, sau care să țină aproximativ pasul cu noile vremuri. Pentru astfel de oameni idealurile nu există pentru că ideile lor sunt concentrate spre ceea ce este tangibil. Se mulțumesc cu ceea ce văd și sunt fericiți, zic ei. Nu au nevoie să călătorescă spre idei noi, să gândească ceva care îi depășește, și de aceea viața lor este un dute-vino, concretizat în diferite călătorii excentrice pentru a mai rupe timpul care de la o vreme a devenit monoton oricât de multe excirsii i-ai dat, sau cine știe ce priveliști culinare și imagini umane din cele mai provocatoare.

Privind în paralel viața pătimașă și cea virtuoasă, le vei înțelege mai bine pe amândouă. Virtutea este mult mai subtilă pentru că o caracterizează modestia, dar patima este mult mai evidentă pentru că-i lipsește smerenia. Patima nu va fi niciodată subtilă în ochii cuiva, decât doar dacă îi va afecta interesele materiale va încerca să o protejeze de ochii celorlalți, pentru că deși este pătimaș trăind într-o lume de pătimași, totuși mai are o umbră de înțelepciune, și de aceea știe că față de unii trebuie să-și ascundă păcatele, pentru că în caz contrar va fi dezeprobat, și-și va pierde fie câștigurile, poziția socială, fie imaginea publică sau de grup, sau chiar și prietenii, ei înșiși fiind pătimași.

Dezeprobarea patimii și încurajarea virtuții se va putea realiza amintind nu de multe ori acele chipuri, care ar putea să facă cinste oricui dorește să fie mai bun, mai iubitor, înțelegător sau cuprinzător pentru ceea ce înseamnă o viață puternic covârșită de spiritul creștin al unor călugări ca starețul Zosima sau fiul acestuia, Alioșa.

Vom dezaproba acțiunile pătimașe, dar ne vom apropia de cei păcătoși cu pași simpli, nezgomotoși, chiar dacă ei se vor îndepărta de noi nedorind să fie aproape de noi, căci ce altceva produce patima în noi decât țicnita însingurare a unor oameni, care vor să facă totul într-un mod egoist, de unii singuri.

Patimile urâțesc omul în interiorul său intim, realitate și atmosferă care se transpune și în planul fizic, vizibil oricărui om care caută veșnicia și nu ticăloșia. Patima se impregnează, se infiltrează până în adâncurile ființei noastre biologice, încât multe din gesturile noastre, din felul nostru de a ne exprima se modifică odată cu afundarea noastră în păcat. În special vocea devine ceea ce nu era înainte ca omul să fie pătimaș. Deci vocea care este un intermediar între material și spiritual poate fi relevantă în a sublinia patima care își face efectul într-un modcât mai subtil, fiind înscrisă în voce, deci în ceva care apare și dispare, în ceva ce nu poate fi controlat prin văz, prin pipăit, ci doar prin auz, iar auzul nu reține decât pentru moment acea subtilă manifestare. Doar oamenii vrednici a deosebi duhurile pot împărți vocile în pătimașe sau nepătimașe.

Acest mod de înțelegere a vocilor este subliniat de Dostoievski prin folosirea articolului nehotărât un “glas pătimaș”, care vine în sprijinul celor afiemate mai sus. “ Ce te-aș mai lua în brațe, Aleoșka, și te-aș stânge la pieptul meu, te-aș strânge să te fărâm, căci în lumea asta nu te iubesc cu adevărat decât pe tine! Ultimjele cuvinte le rostise cu un glas pătimaș. “

Dmitri Karamazov nu este total inconștient de viața sa interioară, și de aceea mai are și unele momente de luciditate în care reușește să dezvăluie acele subtilități de care poate cei mai mulți s-ar feri să le spună fie din teama mărturisirii, fie din inconștiența brutală în care i-au adus patimile. Dialogul este purtat între el și Alioșa. “ Alioșa, zău, nu sunt vrednic nici măcar să tălmăcesc rândurile astea cu vorbele mele ticăloase, cu tonul meu abject, cu vocea asta trivială, de care niciodată nu m-am putut dezbăra !”

Dmitri Karamazov fiind logodit cu Katerina Ivanovna, mergea la Grușenka, care asemănată cu mocirla, în semn că era conștient de mediul în care se afundase prin înșelarea făgăduințelor celor dintâi. Din momentul în care s-a pus în brațele Grușenkăi, Dmitri e conștient că păcatul a rupt logodna. Dacă binele, sfințenia e o taină, ea nu poate fi ruptă decât pri păcat. Deci păcatul rupe, e în stare să rupă, să fragmenteze chiar și o taină. O acțiune materială nu poate rupe o realitate spirituală, și de aceea considerăm că păcatul conține și o părticică însemnată din lumea spirituală și de aceea este posibil a se confrunta cu binele, care în sine este adevărata taină care nu poate fi distrusă niciodată și de aceea victoriile câștigate în fața oamenilor nu-i oferă un statut temeinic recunoscut poate nici chiar de omul însuși care are cel mai mult de suferit de pe urma răului săvârșit. “ Din momentul în care am început să mă duc pe la Grușenka înseamnă că am rupt logodna, onoarea mea era pătată, îmi dau foarte bine seama. “

Majoritatea uneltirilor de crimă din acest roman se îndreaptă împotriva capului de familie Feodor Pavlovici, alături de care mai este amintită și Katerina Ivanovna, pe care ar fi vrut s-o ucidă, Ivan Karamazov. În momentele de cumpănă sau mânie mulți dintre protagoniștii acestui roman amintesc dorința de a ucide, și această mărturisire nu este întâmplătoare deoarece ea se întâmplă cu o anumită frecvență temporală. Tragedia din familia Karamazov va fi cumva determinată de propriul lor comportament superficial pe care îl va mărturisi tatăl lor și-l va anticipa seminaristul Rakitin. “Află că nimeni dintre noi nu crede, pentru că suntem cu toții niște oameni superficiali, și apoi nici nu avem timp, și nu avem timp pentru că în primul rând suntem ocupați, în al doilea rând pentru că Dunezeu nu ne-a lăsat răgaz : a făcut ziua numai de douăzeci și patru de ore, așa că nu avem nici când dormi cât am vrea, darmite să ne pocăim ! “

Tema întoarcerii la Dumnezeu va reveni mereu în acestă familie, căci pe lângă patimile care îi domină mai au și ceva care mai poate atenua puțin din faptele lor care cu timpul vor deveni odioase datorită lipsei de timp pentru pocăință, așa cum susținea tatăl lor. Acest aspect al existenței binelui în om este subliniat de seminaristul Rakitin : “ Oamenii aceștia, cinstiți până-n adâncul inimii, dar robiți poftelor trupești, au un punct vulnerabil, pe care nu trebuie cu niciun preț să-l atingi. Altfel … altfel sunt în stare să bage cuțitul și în tatăl lor. Iar babacul pe lângă alte bunuri, mai este și bețiv, desfrânat și fără măsură în toate. N-a știut niciodată ce înseamnă cumpătarea. Nici unul, nici celălalt n-au să fie în stare să se stăpânească, și atunci, bâldâbâc ! Au să se dea amândoi de-a dura în șanț ! …

– O să se întâmple o crimă în onorabila voastră familie, cu frățiorii tăi și cu babacul cel bogat. “

Omul care respinge înrudirea sa cu Dumnezeu, care refuză să se considere fiul Lui, nu este un om adevărat, ci este incomplet, cu defect, doar o schemă omenească. În afara unirii cu Dumneteu se află moarte sufletului și a trupului. Nu întâmplător creștinul vorbește despre două feluri de vieți și de două feluri de moarte. Există viață fizică și viața harică a sufletului care trăiește în Dumneteu, moartea fizică și moartea sufletului care s-a depărtat de Dumnezeu.

Dacă autorul susține că în familia Karamazov a fost săvârșită o crimă colectivă, atunci putem afirma că și sinuciderea sufletească și apoi cea fizică a lacheului Smerdeakov a fost rezultatul indiferenței unei întregi familii și a unei societăți care ignoră sentimentele, trăirile sau srigătele de ajutor ale oricărei persoane pe care ea o tratează ca pe un individ, ca pe un număr oarecare, și nu ca pe o realitate capabilă să comunice cu un Dumnezeu ce se descoperă în mod personal. Împreună cu Smerdeakov s-au sinucis și au ucis toți cei care ar fi putut să-l ajute și nu l-au ajutat, arătându-se dezinteresați de un astfel de om pe care îl considerau un caz oarecare despre care își vor mai aminti doar câteva momente după producerea lui, sau deloc.

O trăsătură cu totul deosebită a acestui roman este aceea că unele personaje se gândesc la crimă, la sinucidere, dar numai vorbesc nu și execută ceea ce au gândit, pe când altele nu spun nimic și dintr-o dată rămâi surprins de cel care a fost capabil să facă o faptă despre care vorbeau cu totul alte persoane, iar pe cea în cauză majoritatea o considerau neputincioasă, incapabilă de așa ceva. Însă și unii și alții erau atrași de această dorință malefică de a face rău de a se răzbuna, chiar dacă unii mărturiseu ceea ce doreu să facă, iar alții nu, păcatul era prezent totuși și în unii și în alții. Moarte lor sufletească rezultă din următoarele caracteristici care îi sugrumă, le ia viața ei vii fiind. Dintre cele mai importante însușiri vom aminti : furia, oscilațiile de credință, ura, teama, lașitatea, dedublarea, ateismul care pot culmina cu dorința de sinucidere sau chiar cu sinuciderea însăși.

Dintre cei care amintesc de această faptă josnică numită sinucidere îl vom aminti mai întâi pe Mitea, care așteptându-l pe fratele său Alioșa sub un copac se gândea dacă nu ar fi mai bine să-și pună capăt zilelor. “ Uite copacul, am o batistă, am cămașa, tocmai bine ca să încropesc o funie și, dacă o mai înnădesc cu bretelele, de ce să mai fac umbră pământului, de ce să-l mai pângăresc cu ticăloșia mea ? “

Profunda însingurare era stăpână deja peste sufletul lui Dmitri; ca și în cazul lui Iuda el devine propriul său judecător, dându-și singur potențiala sentință, eventual pentru a controla viitorul, căci la cele spuse și-l ia martor pe Alioșa, pentru ca după comiterea mârșăviei să se poată spune că el, Dmitri își cunoștea foarte bine toate gesturile pe care ar fi putut să le împlinească fără ca nicio forță exterioară să-i dicteze, să-i jaloneze viitorul. El se vrea a fi un atotștiutor uman care poate duce la îndeplinire orice faptă, indiferent de oribilitatea ei. El ține viitorul în mâna sa , iar pașii îi sunt purtați de propriile intenții, neinfluențate de nimic străin propriei persoane.

Cum s-ar mai putea înțelege sinuciderea, dacă nu prin acea crâncenă izolare care se bazează doar pe propriile puteri, ce cu timpul devin potrivnice, ajungându-se la o sinucigașă neputință care-l transformă pe om într-un hăituit al vieții și al sorții, umblând în neștire din văgăună în văgăună fără a-i răspunde nimeni, căci fiecare însingurat e o văgăună care găzduiește o minte care fie din inconștiență, fie din patimă se îndreaptă cu pași letargici spre o posibilă sinucidere morală.

Crima alături de sinucidere reprezintă consecințele brutale ale oamenilor pătimași, care tot timpul sunt în stare să facă astfel de fapte. Trăsătura acestor fapte constă în unicitatea lor și în irepetabilitatea pe care nu o mai întâlnim în cazul altor consecințe. De exemplu lupta sau violența dintre două sau mai multe persoane nu curmă viața nimănui, dacă nu are la bază dorința de a ucide, sau într-un caz excepțional din greșeală cineva lovindu-se de un obiect, fiind împins poate muri. Dar de obicei acțiunea asupra acelei persoane se mai poate repeta, în timp ce crima sau sinuciderea sunt acțiuni singulare. Deci crima și sinuciderea reprezintă manifestarea unui om extrem de pătimaș, care nu mai ascultă de nimeni, pribegește respingându-i pe toți cei întâlniți pe cale, și care posibil ar dori să-l ajute. Respinge orice ajutor, căci nu mai are nevoie de nimic, vrea doar să distrugă, să se autodistrugă. Mecanismul unor astfel de fapte este tainic, profund, iar autorul romanului asociază astfel de fapte la fel ca în romanul Crimă și Pedeapsă, cu lucrarea diavolului, care pentru moment suspendă capacitățile de judecată umană prin influențele sale tainice, astfel încât omul devine unealta lui nu pentru mult timp, ci pentru a-l folosi drept un instrument de îngrozire al lumii, iar dacă se va putea va dori ca biruința lui asupra omului să fie totală nu desăvârșită, și în acest sens îi va conduce ademenitor gândurile către sinuciderea fie cel brutal, fie cel subtil care îi omoară pe cei apropiați lui prin indiferență, ignoranță, prin îndepărtarea de ei chiar atunci când au nevoie fie de sprijinul nostru moral, fie fizic.

Datorită ateismului se ajunge la sinucidere sau la crimă, cel cuprins de un astfel de păcat se zbate între a crede și a nu crede iar dacă sfârșește prin crimă sau sinucidere înseamnă că a fost un ateu autentic convins de negațiile sale.

“- Dați-mi voie, strigă deodată Dmitri Feodorovici, dați-mi voie, poate că n-am auzit eu bine : Crima nu numai că trebuie permisă, dar chiar recunoscută, fiind soluția cea mai inteligentă și cea mai necesară pentru orice ateu, iar egoismul, în forma lui cea mai acută, ajungând până la crimă, va trebui nu numai să fie permis, dar chiar și recunoscut ca o soluție necesară, cea mai inteligentă și s-ar putea spune cea mai nobilă dintre toate.”

Ateismul este o patimă, un gând care revine mereu, aduce argumente logice în mintea lui construită de către el însuși, în urma prelucrării unei gândiri exterioare în care el nu simte nimic dumnezeiesc pentru a-L nega pe Dumnezeu.

Michel Evdokimov îi împarte pe atei în două categorii, și anume : ateul caricatură și ateul om. “ Ateul caricatură este specia cea mai răspândită în toate păturile sociale sau categoriile profesionale. Bogați sau săraci, savanți sau ignoranți, ei sunt bolnavi de plictis, nu au știut să facă din lume o casă plină de toate bucuriile, mai mult nu au frumusețe. A trăi fără Dumnezeu este un chin, pentru că omul nu poate trăi fără să se așeze în genunchi, n-ar îndura așa ceva, niciun om nu ar putea face asta. Dacă țl respinge pe Dumnezeu, trebuie să îngenuncheze în fața unui idol, de lemn, de aur, sau imaginar. Toți sunt idolatri și nu atei, așa trebuie să-i numim.”

Plictiseala te aduce în situația existențială de a nu mai ști ce vrei, încotro să te îndrepți. Ea creează incertitudine sau mai aproape spus, este în sine nesiguranță. Plictiseala nu pune preț pe nimic din cele spirituale, iar de cele materiale doar se foloește spre satisfacerea unor patimi poate și ele foarte plictisite. Plictiseala este un întuneric care se preface a fi lumină, căci încă ne mai ține în viață când pune stăpânire pe noi. În plictiseală te prefaci că nu mai vrei nimic, când de fapt din multa mândrie vrei totul, și pentru dorința ta infestată de nestatornicie ai impresia că nu mai vrei nimic, astfel încât plictiseala ar da impresia unei false smerenii.

Ateul om este esența adevăratului ateism, și anume cel al refuzului conștient al divinității de către om. Ei sunt adevărații atei pentru că sunt cu numele lui Dumnezeu pe buze. Un om care nu are nicio idee despre Dumnezeu, sau nu a avut niciodată experiența lui dumnezeu, nu poate fi un autentic ateu, pentru că ceea ce respinge este un concept abstract, golit de sens, care nu corespunde obiectului căruia i se aplică. Ateul adevărat refuză cu bună știință să se supună lui Dumnezeu pe care îl cunoaște bine și îl respinge cu toată ființa.”

Ivan, fratele mai mare este caracterizat întocmai cu cele spuse mai sus de seminaristul Rakitin care înainte de a ajunge la Ivan descrie întraga familie pe care o vede adumbrită de patimi. “ Toți sunteți pătimași, hrăpăreți și țicniți ! Fratele tău Ivan deocamdată publică așa, ca să se afle în treabă, sau cine știe ce socoteli neroade și-o fi făcut, niște articole teologice de duzină, deși în fond este ateu și nu se sfiește să-și mărturisească meteahna.”

Ateismul este suma tuturor patimilor puse cap la cap, unindu-se cum s-ar spune pentru a-L exclude pe Dumnezeu din viața cît mai multor oameni. Nu se mulțumește cu puținul și de aceea susținătorii ateismului vor să atragă din ce în ce mai mulți adepți. Observăm că și ateismul dorește să aibă o oarecare companie a altor semeni, deci cu atât mai mult creștinismul trebuie să răspundă prin comuniune la chemarea lui Hristos și a celor mapropiați nouă oriunde s-ar afla ei. Patimile fiecare în parte îl neagă pe Dumnezru pentru ca să își găsească lioniștea. Patima nu vrea să fie sâcâită, amintindui-se că este totuși o autoritate, care o va întreba în ce fel și-a petrecut timpul atât de scurt pentru desfrânări și atât de îndelug pentru mântuire. Dacă și patima caută liniștea prin negare, cu atât mai mult virtutea va căuta pacea, înțelegerea, comunicarea prin afirmare. Dumnezeu este afirmativ prin excelență și în El nu există negația. Pedeapsa care vine de la Dumnezeu nu anihilează ființa noastră, ea doar o tre zește, și încearcă să-i deschidă ochii pentru a vedea jaloanele care o duc la fericire și o feresc de nefericire.

Din punct de vedere psihologic sinuciderea reprezintă “ dorința reîntoarcerii la starea prenatală. Să dispari, să nu mai fii expus, sau nostalgia abisului, a originii, a întoarcerii.”

Dacă agresiunea asupra semenului este una din manifestările des întâlnite la animale ca și la oameni, intrând în cadrul instinctului de conservare și apărare, autoagresiunea, suprimarea individului de către el însuși reprezintă un act deosebit de important. El este cu atât mai interesant cu cât actul de voință care duce la autosuprimare face întotdeauna uz de o complexă și întortocheată stratagemă, conștientă și incunștientă, cu scopul de a amorți sau neutraliza reacțiile firești de apărare.

În foarte puține cazuri se poate vorbi de sinucidere din motive de boli mintale, majoritate având la bază motivații ale une voințe pervertite, astfel încât sinuciderea lui Smerdiakov nu este justificată de autoritățile medicale care susțineau sinuciderea lui din motive de sănătate căci se știa că nu era întreg la minte el fiin suferind de acea boală grea numită epilepsie. Din mărturiile lui în fața lui Ivan rezultă că el de fapt nu era bolnav, căci altfel cum ar fi putut să gândească un plan de ucidere a tatălui său Feodor Pavlovici, iar vina crimei să cadă asupra lui Dmitri care de multe ori în public strigase că-ntr-o bună zi îl va omorî pe tatăl său, sau că îl va zdrobi ca pe un gândac.Toate aceste amănunte nu i-au scăpat lui Smerdiakov, iar noi putem trage concluzia că în tot timpul vieții sale cel considerat epileptic de fapt s-a prefăcut, iar când nu a mai suportat minciuna și crima pe care a făcut-o a luat decizia de a se sinucide.

“ – După plecarea dumneavoastră am căzut în pivniță …

– Adică te-ai prefăcut că ai o criză de epilepsie ?

– Bineînțeles că m-am prefăcut. M-am prefăcut de la început până la sfârșit. Am coborât liniștit scara și tot așa liniștit m-am lungit pe jos și după aceea am început să urlu. Și m-am zbătut într-una până m-au scos de acolo.”

Psihiatrii sunt de părere că nu există un criteriu absolut prin care să se ajungă la concluzia că un anumit bolnav se va sinucide sau nu. Previziunea și întâmpinarea riscului suicidar este posibilă în condițiile unei observații clinice permanente care să vizeze simptomatologia depresivă existentă la acel moment al evaluării. Un sindrom depresv prezintă următoarele elemente care justifică sau atenționează asupra riscului suicidar :

– trăire afectivă negativă, ce merge de la tristețe, descurajare, până la disperare și durere morală ;

– dezinteres și scăderea capacității de a resimți plăcere pentru activități și situații agreabile ;

– anestezia afectivă, existența acestei trăiri poate fi periculoasă prin lipsa de rezonanță afectivă, chiar și față de aspecte și situații negative ;

– încetinirea expresiei psihomotorii duce la scăderea capacității de achiziție a unor idei noi, făcând greu de realizat sugerarea unor noi perspective ;

– apare o adevărată inflție de gânduri negative : inferioritate, neputință, eșec, autodepreciere, pesimism, neîncredere în viitor, luarea unoe decizii care ar duce la diminuarea conflictului este dificilă ;

– atât viziunea asupra viitorului, cât și viziunea asupra lumii sunt deformate de negativismul și pesimismul persoanei aflate între un trecut plin de regrete și un viitor fără speranță ; subiectul este cuprins de neputință, consideră anturajul ostil, cu atât mai mult cu cât acesta încearcă să intervină, el însuși considerându-se neînțeles, maltratat, amenințat, închinzându-se astfel în sine;

– diminuarea capacității de efort, a inițiativei și a voinței, ce sporesc sentimentul de ineficiență și de motivare.

Astfel persoana depresivă ajunge să se întrbe asupra necesității de a continua să trăiască. Ea este asaltată de ideea morții pe care o vede ca pe o ușurare, alinare și rezolvare a tuturor problemelor care o copleșesc. În același timp depresivul se acuză de lipsa de curaj pentru finalizarea gândurilor negre.

Există trei etape ale suicidopatiei : suicidația, suicidacția și traumatizarea.

Suicidația, numită și faza de incubație sau faza mentală, este etapa în care subiectul își eșafodeză motivația, punându-și problema morții și a necesității de a muri sau de acăuta să supraviețuiască. Odată ideea încolțită ea devine obsedantă, paralizând activitatea psihică, până când se trece de la ideile cu caracter suicidar la posibilitatea de fapt suicidar.

Sinucidacția este faza de trecere de la imaginile abstracte, conflictuale, la etapa pregătirilor concrete, prin căutarea formelor și a metodelor de îndeplinire a impulsului conștientizat autodistructiv.

În cea de-a treia fază, traumatizarea, după ce a fost stabilită metoda și după ce a fost ales locul de suprimare a vieții, are loc punerea în practică a suicidului, realizarea lui propriu-zisă.

Dicționarul de sociologie distinge patru tipuri de sinucidere : Primul tip este sinuciderea anomică favorizat de situațiile anomice caracterizate de dezintegrarea structurilor normative și valorice, de definirea neclară a scopurilor individuale, de conflicte între mijloace și scopuri.

Al doilea tip de sinucidere este cel de tip egoist caracterizat prin interacțiuni reduse între individ și grup, iar valorile dominante sun individualiste.

Al treilea tip este sinuciderea altruistă, care pornește din dorința de a face bine altora, manifestată în actele de eroism.

Al patrulea tip de sinucidere este cel de tip fatalist, care se produce ca reacție la normele prea restrictive de viață ce blochează orice prspectivă individuală, având exemplul sclavilor.

Emile Durkheim, în urma cercetărilor efectuate, descoperă pareu tipuri de sinucidere bazate pe dereglări psihice : maniacă, melancolică, obsesivă, impulsivă sau automată. Sinuciderea maniacă se datorează fie halucinațiilor, fie concepțiilor delirante. Sinuciderea melancolică este legată de o stare generală de extremă depresie, de tristețe exagertă, care-l determină pe bolnav să nu mai aprecieze corect relațiile cu oamenii și cu lucrurile din jur.Apar astfel ideile fixe. Bolnavii din acestă categorie își pregătesc cu grijă mijloacele de execuție cu o perseverență și ingenuozitate incredibile.

Sinuciderea obsesivă nu are un motiv real sau imaginar, ci este cauzată doar de ideea fixă a morții, care domină spiritul bolnavului.

Sinuciderea impulsivă nu este justificată nici în realitate, nici în imaginația bolnavului, și în loc să provină dintr-o idee fixă care obsedează psihicul o anumită perioadă de timp și îi influențează progresiv voința, ea rezultă dintr-un impuls brusc și imediat, irezistibil, care determină actul sau cel puțin debutul lui.

Cine și ce a declașat tragedia familiei Karamazov dacă nu ideile aruncate uneori întâmplător de Ivan Karamazov, ele se vor întoarce pe neașteptate împotriva lui nelăsându-i dreptul la replică. Gândul nu este un intermediar către faptă, căci imediat ce gândul apare el nu se transformă în acțiune cum am încerca noi să fragmentăm tot, el pur și simplu există în ambele realități, spirituală și materială, fără a ști când începe și când se termină, totuși începutul îl are gândul sau cuvântul. “ Nici nu știi ce bine îmi pare c-ai venit ! Tocmai mă gândeam la tine … “

Toată ideologia lui Ivan se întoarce împotriva lui și a familiei sale. E lovită familia năprasnic pentru ca suferința să cuprindă mintea celui care scornise tot felul de gânduri năpăditoare, lipsite de coerență și sens. Gândurile hazardate ale lui Ivan încep să i se adreseze, zicându-i :

“ – Nu ziceați dumneavoastră că totul este permis ? “

Neținând seama de marea înțelepciune a Sfântului Apostol Pavel care afirma răspicat : toate îmi sunt îngăduite dar nu toate îmi sunt de folos, raționalistul Ivan va eșua pentru un timp împreună cu familia sa, dar va fi scos din această încurcătură de heruvimul familiei, Alioșa care va renunța la librtatea sa în favoarea fratelui său Dmitri pe care îl va ajuta să evadeze din închisoare fratele său mai mare, cel care a declașat și marea dezordine din familia Karamazov.

CONCLUZII

Acțiuni, fapte, oameni învăluiți în misterul viții cuprinse de patimi. Atmosfera este una neprielnică unei vieți liniștite, deoarece ca de nicăieri apar oameni care îmbrățișează neștiința patimilor.

Patima îi face să fie surzi și orbi în fața celor care le doresc binele. Rezolvarea problemelor pătimașe se lasă așteptată deoarece și boierii sunt pătimași, dar și săracii sunt dezmoșteniții sorții.

Cei dintâi pot afirma clocotul cei cuprinde în suflet, cei din urmă nici măcar nu pot vorbi. E un spectacol al vieții, în care neputincioșii nu-i pot ajuta pe neputincioși, în schimb sunt foarte mulți observatori care se hrănesc cu această neputință care tinde să devină generală la fel ca și patimile.

Patima este rodul lipsei de curaj precum și a prezenței comodității intelectuale, psihologice sau sufletești. Aceste lipsuri oricând, în orice moment pot declanșa vifornița patimilor. Patima este o alternativă bolnăvicioasă a vieții. Patima lipsește omul de sens, am putea spune că patima este lipsa sensului din viața noastră, sau a unei finalități veșnice. Viața materială se împletește cu cea spirituală, chiar dacă primează cea spirituală, și astfel printr-o conlucrare evanghelică ne îndreaptă gândurile spre veșnicie.

Tebuie să ne curățim de patimi pentru a descoperi adevăratul chip al omului zidit de Dumnezeu. Înlăturând patimile vei putea vedea câtă frumusețe spirituală se află în tine. Puterea de a iubi sincer, de a vorbi înțelegător, pașnic, liniștit cu cei care poate de multe ori au fost împotriva ta.

Te vei minuna de noile posibilități de a înțelege lumea și pe Dumnezeu în lipsa acestor văluri spirituale ale patimilor, care răpesc omului tot ce e mai frumos pe lume, anume acea stare de împăcare cu sine, cu aproapele și cu Dumnezeu.

Vei afla în tine o persoană demnă de toată atenția lui Dumnezeu, un locaș unde te vei putea întoarce oricând să-ți găsești liniștea în persoana permanent nouă și capabilă de a sări în ajutorul celor care strigă din teamă după oricare trecător.

Tu ca ființă restaurată de Iisus Hristos, vei realiza în acele momente că nu ești un simplu trecător al acestei lumi și nici un fatalist închistat în propriile limite, și vei sări necondiționat din confortul personal pe care fiecare și-l construiește, fără a privi înapoi, căci vocea celui care strigă nu vine dintr-un pustiu uman, ci dintr-o lume capabilă nu de multe ori să facă fapte pe care omenirea ar avea tendința chiar să le numească minuni.

Fiecare în parte constituie o minune prin actul nașterii, și mai ales prin efortul renașterii spirituale, când fiecare descoperă acele trăsături nepervertite puse în noi cu mare grijă de Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI

Avdeev, Dr. Dmitri Alexandrovici, Când sufletul este bolnav, Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2005.

Idem, Nervozitatea, cauze, manifestări, remedii duhovnicești, Ed. Sofia. București, 2003.

Boroi, Nicolae, Sinuciderea un paradox. Considerații psiho-sociologice, biomedicale și juridice, Ed. Științelor medicale. București, 2003.

Berdeaev, Nicolae, Împărăția lui Dumnezeu și împărăția cezarului. Ed. Humanitas, București, 1998.

Bunge, Ieromonah Gabriel, Mânia și terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau vinul dracilor și pâinea îngerilor, Ed. Deisis, Sibiu, 2002.

Casian Ioan, Sf. , Convorbiri duhovnicești, Ed. I. B. M. B. O. R. , București, 1990.

Idem, Așezămintele mănăstirești, Ed. I. B. M. B.O.R. , București, 1990.

Crainic, Nichifor, Dostoievschi și creștinismul rus, Ed. Anastasia, București, 1998.

Chiriță, Roxana, Sindroamele depresive cu caracter suicidar. Consecințe medico-legale și evaluări etico-psihiatrice, Iași, 1997.

Delavrancea, Dr. Bogdan, Autonomia și independența conștiinței și raporturile ei cu actul sinucigaș, Ed. Transcendent, Brașov, 1974.

Dostoievski, F. M. , Frații Karamazov, Ed. Pentru Literatură Universală, București, 1965.

Durkheim, Emile, Despre sinucidere, Ed. Institutului European, Iași, 1993

Evdochimov, Michel, Pelerini ruși vagabonzi mistici, Ed. Pandora, Târgoviște, 1999.

Evagrie, Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, Ed. Polirom, Iași, 2003.

Hrisostom, Arhim. de Etna, Elemente de psihologie pastorală ortodoxă, Ed. Biserica Ortodoxă, Galați, 2003.

Landsberg, Paul-Ludwig, Eseu depre experiența morții, urmat de problema morală a sinuciderii, Ed. Humanitas, București, 1992.

Losski, N. O. , Condițiile binelui absolut, bazele eticii, Ed. Humanitas, București, 1997.

Matsoukas, Nikolaos, Tratat de demonologie, Ed. Bizantină, București, 2002.

Peck, Scott, Drumul către tine însuți, Ed. Curtea Veche, București, 2001.

Idem, Psihologia minciuni, Ed. Curtea Veche, București, 2004.

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. I.B. M. B. O.R. , București, 2002.

Șestov, Lev, Revelațiile morții, Ed. Institutului European, Iași, 1993.

Teșu, Pr. Ioan C. , Patima desfrânării și lupta împotriva ei, Ed. Credința strămoșească, Iași, 2003.

Idem, Din iadul patimilor spre raiul virtuților, Ed. Cristiana, București, 2000.

Tihon din Zadonsk, Depre păcate, Ed. Sofia, București, 2000

Țuțea, Petre, Omul, tratat de antropologie creștină, Ed. Timpul, Iași, 1992.

Zorin, K. V. , De ce suferă copiii, Ed. Sofia, București, 2006.

Zamfir, Coord. Cătălin, Dicționar de sociologie, Ed. Balul, București, 1998.

Studii teologice

Rădulescu, Pr. Nicolae, Păcatul și eliberare după Noul Testament, Studii Teologice, 1976, nr. 7-10.

Alexe, Ștefan, Concepția Fericitului Augustin despre păcat și har, Studii Teologice, 1995, nr. 5-6.

Pavel, Asistent C., Trândăvia și trufia în concepția moralei creștine, Studii Teologice, 1957, nr. 7-8.

IZVOARE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Filocalia, vol III, Ed. Arhidiecezană, Sibiu, 1948.

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI

Avdeev, Dr. Dmitri Alexandrovici, Când sufletul este bolnav, Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2005.

Idem, Nervozitatea, cauze, manifestări, remedii duhovnicești, Ed. Sofia. București, 2003.

Boroi, Nicolae, Sinuciderea un paradox. Considerații psiho-sociologice, biomedicale și juridice, Ed. Științelor medicale. București, 2003.

Berdeaev, Nicolae, Împărăția lui Dumnezeu și împărăția cezarului. Ed. Humanitas, București, 1998.

Bunge, Ieromonah Gabriel, Mânia și terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau vinul dracilor și pâinea îngerilor, Ed. Deisis, Sibiu, 2002.

Casian Ioan, Sf. , Convorbiri duhovnicești, Ed. I. B. M. B. O. R. , București, 1990.

Idem, Așezămintele mănăstirești, Ed. I. B. M. B.O.R. , București, 1990.

Crainic, Nichifor, Dostoievschi și creștinismul rus, Ed. Anastasia, București, 1998.

Chiriță, Roxana, Sindroamele depresive cu caracter suicidar. Consecințe medico-legale și evaluări etico-psihiatrice, Iași, 1997.

Delavrancea, Dr. Bogdan, Autonomia și independența conștiinței și raporturile ei cu actul sinucigaș, Ed. Transcendent, Brașov, 1974.

Dostoievski, F. M. , Frații Karamazov, Ed. Pentru Literatură Universală, București, 1965.

Durkheim, Emile, Despre sinucidere, Ed. Institutului European, Iași, 1993

Evdochimov, Michel, Pelerini ruși vagabonzi mistici, Ed. Pandora, Târgoviște, 1999.

Evagrie, Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, Ed. Polirom, Iași, 2003.

Hrisostom, Arhim. de Etna, Elemente de psihologie pastorală ortodoxă, Ed. Biserica Ortodoxă, Galați, 2003.

Landsberg, Paul-Ludwig, Eseu depre experiența morții, urmat de problema morală a sinuciderii, Ed. Humanitas, București, 1992.

Losski, N. O. , Condițiile binelui absolut, bazele eticii, Ed. Humanitas, București, 1997.

Matsoukas, Nikolaos, Tratat de demonologie, Ed. Bizantină, București, 2002.

Peck, Scott, Drumul către tine însuți, Ed. Curtea Veche, București, 2001.

Idem, Psihologia minciuni, Ed. Curtea Veche, București, 2004.

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. I.B. M. B. O.R. , București, 2002.

Șestov, Lev, Revelațiile morții, Ed. Institutului European, Iași, 1993.

Teșu, Pr. Ioan C. , Patima desfrânării și lupta împotriva ei, Ed. Credința strămoșească, Iași, 2003.

Idem, Din iadul patimilor spre raiul virtuților, Ed. Cristiana, București, 2000.

Tihon din Zadonsk, Depre păcate, Ed. Sofia, București, 2000

Țuțea, Petre, Omul, tratat de antropologie creștină, Ed. Timpul, Iași, 1992.

Zorin, K. V. , De ce suferă copiii, Ed. Sofia, București, 2006.

Zamfir, Coord. Cătălin, Dicționar de sociologie, Ed. Balul, București, 1998.

Studii teologice

Rădulescu, Pr. Nicolae, Păcatul și eliberare după Noul Testament, Studii Teologice, 1976, nr. 7-10.

Alexe, Ștefan, Concepția Fericitului Augustin despre păcat și har, Studii Teologice, 1995, nr. 5-6.

Pavel, Asistent C., Trândăvia și trufia în concepția moralei creștine, Studii Teologice, 1957, nr. 7-8.

IZVOARE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Filocalia, vol III, Ed. Arhidiecezană, Sibiu, 1948.