Osce Factor de Stabilitate In Europa, Conflictul Transnistrian
Introducere .
Capitolul I : Consideratii privind locul si rolul O.S.C.E in viata politica a continentului european.
– Crearea O.S.C.E.
– Prioritatile de baza ale O.S.C.E .
– Structurile si institutiile O.S.C.E.
– Instrumentele O.S.C.E.
Capitolul II : Raporturile existente intre O.S.C.E. si N.A.T.O.
– Originile cooperarii .
– Reuniuni ce stau la baza cooperarii O.S.C.E. – N.A.T.O.
– Pactul de stabilitate pentru Europa de Sud-Est.
– Extinderea N.A.T.O si securitatea europeana.
– Relatiile intre U.E si N.A.T.O. – evoluția conceptului de identitate
europeană de securitate și apărare.
Capitolul III : Implicarea O.S.C.E. in conflictul transnistrean
– Scurt istoric
– Atitudinea Rusiei, Ucrainei și a Republicii Moldova față de conflictul transnistrean.
– Constituirea Republicii Moldova, ca stat independent, și a autoproclamatei republici transnistrene.
– Mit, mistificare și adevăr despre conflictul transnistrean.
– Soluții pentru rezolvarea conflictului transnistrean.
Concluzii.
I N T R O D U C E R E
“Europenii trebuie sa fie mai bine pregatiti pentru a-si asuma responsabilitati legate de gestionarea conflictelor din noua generatie… E necesara o abordare a acestora tot mai serioasa, cu atat mai mult ca procesul de extindere apropie UE de zone de instabilitate cronica, care lasate de la sine, risca sa aduca prejudicii procesului de integrare europeana”,
Javier Solana.
Problema Securității Europei nu poate fi înțeleasă decât făcând o minimă retrospectivă, aducându-se aminte de noțiunea și clasificarea organizațiilor internaționale.
Convenția din 1957 privind reprezentarea statelor pe lângă organizațiile internaționale interguvernamentale caută să definească organizațiile internaționale, ca fiind “asociații de state, constituite prin tratate, datate cu constituții și organe comune și având personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre”.
Elemente care definesc o organizație internaționala au în vedere următoarele:
● reprezintă o asociere de state suverane;
● iau naștere pe baza acordului de voință a statelor fondatoare prin tratate de constituire;
● sunt stabilite mijloacele prin care se realizează scopurile propuse;
● reprezintă o formă instutițională de cooperare permanentă între state;
Organizațiile internaționale reprezintă asociații ale statelor în care acestea cooperează în diferite domenii, asociații create prin liberul consimțămant al statelor și constituite în baza unor tratate, prin care sunt stabilite obiectul, scopurile, structura și funcțiile organizațiilor.
Organizațiile internaționale pot fi clasificate în funcție de diferite criterii:
a. După obiectul lor: organizații economice, politico-militare, științifice, etc ;
b. După aria de cuprindere a statelor:
● organizații internaționale de cuprindere generală (la care pot fi membri toate statele lumii – O.N.U);
● organizații regionale (cuprind numai statele dintr-o anumită regiune a globului Organizația Statelor Americane, Organizația Unității Africane, Liga Arabă, Consiliul Europei);
c. În funcție de vocația acestora:
● organizații cu vocație universală, cel mai elocvent exemplu fiind O.N.U.
● organizații cu vocație particulară, adică cele care iși desfasoară activitatea într-un anumit domeniu (ca exemple sunt, în special instituțiile specializate ale O.N.U; F.A.O; O.I.M; O.M.S; O.M.M.;F.M.I. etc.).
d. Din punct de vedere al calității membrilor, organizațiile internaționale pot fi următoarele:
● organizații guvernamentale – acele organizații create prin acordul de vointă al statelor și care implica răspunderea acestora,(exemple: Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa – O.S.C.E, Organizația Mondială a Comerțului O.M.C., O.U.A., O.N.U, etc);
● organizații internaționale neguvernamentale – acestea nu sunt create de către state, ci de către persoane fizice sau juridice și nu implică răspunderea statelor,(exemple: Armnesty Internațional, Organizația Internaționala de Poliție Criminală – O.I.P.C.- Interpol etc).
● organizații internaționale suprastatele, care sunt create de către state, dar organele lor instituționale, acționează ca organele puterii administrative și judecatorești ale unui stat – ca de exemplu Uniunea Europeană.
e. După posibilitatea de participare la organizațiile internaționale, acestea se pot clasifică în:
● organizații cu caracter deschis (la care, după constituirea lor pot participa toate statele membre ale O.N.U.);
● organizații cu caracter închis (la care, după constituire nu mai pot adera și alți membrii noi (ca de exemplu: Tratatul de la Varșovia, C.A.E.R., înainte chiar și N.A.T.O. aveau un astfel de caracter), în prezent nu mai întâlnim astfel de organizații.
După cum am observat, aceste organizații iau naștere printr-un tratat de constituire, în care se prevăd:
● scopurile organizației;
● principiile care guvernează activitatea acesteia;
● proceduri de primire a noilor membrii și de sancționare a părților;
● structura, funcțiile și puterile organelor organizației.
În urma realizării acestei clasificări, în funcție de diferite criterii, organizațiilor internaționale, putem înțelege mai bine apariția și evoluția comunităților europene. Astfel, imediat în anii de după cel de-al doilea război mondial, statele își diversifică relațiile și constituie unele organizații internaționale cu vocație în diferite domenii. Aflate încă sub spectrul războiului, se înființează în 1948, prin Tratatul de la Bruxelles, Uniunea Europei Occidentale, sau, un an mai tărziu, 1949, prin Tratatul de la Washington, ia naștere Pactul Organizației Atlanticului de Nord. Aceste organizații militare se păstrează până în prezent, când ele și-au schimbat radical politicile de funcționare.
CAPITOLUL I
CONSIDERATII PRIVIND LOCUL SI ROLUL O.S.C.E IN VIATA
POLITICA A CONTINENTULUI EUROPEAN.
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) a apărut în anii '70, inițial sub numele de Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa. Cunoscută ulterior drept "procesul de la Helsinki", CSCE a constituit un forum de dialog și negocieri multilaterale intre Est și Vest. În prezent, OSCE cuprinde 55 de state din zona ce se întinde de la Vancouver pana la Vladivostok, incluzând toate statele europene, SUA, Canada și toate republicile din fosta URSS Toate statele membre au statut egal, iar regula de bază în adoptarea deciziilor este consensul.
În etapa actuală, OSCE se află în faza de definire a identității de securitate europeană, bazată pe patru elemente: geopolitic, funcțional, normativ și operațional.
Avantajele OSCE în această privință rezidă in: abordarea atotcuprinzătoare a securității (militară, politică, economică și umană); participarea, pe bază de egalitate, a tuturor țărilor participante; principii, norme, valori și standarde comune; instrumente, mecanisme și experiență unică în domeniul diplomației preventive.
Crearea O.S.C.E.
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa a fost creată la începutul anilor `70. Sub denumirea de Conferința pentru Securitatea și Cooperare în Europa ea a fost destinată, în intenția inițiatorilor, să servească drept un forum multilateral de dialog și negociere între Est și Vest. Din 1975 până în 1990 Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa a funcționat ca o serie de conferințe și reuniuni unde au fost negociate noi obligații și angajamente și a fost trecută în revistă implementarea lor. Reuniunea la vârf de la Paris din 1990 a marcat perioada începerii instituționalizării acestei organizații, spre a face fată schimbărilor și provocărilor specifice perioadei actuale, de după sfârșitul războiului rece.
Summit-ul de la Budapesta din 1994 a hotărât schimbarea numelui organizației în cel actual, adică Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa.
Originile OSCE au apărut în anii 1950, odată cu ideea convocării unei conferințe general-europene pentru securitate. Eforturile pentru realizarea acestei idei – intensificate intr-o perioadă caracterizată drept "destindere în relațiile Est-Vest", au cuprins un proces îndelungat și complex de acțiuni desfășurate în diferite foruri sau de diferite grupuri de țări. Conferința era văzută de unii ca o cale pentru a depăși divizarea Europei rezultată după cel de-al doilea război mondial, iar de alții – pentru a consacra status-quo-ul postbelic. Oricum, mesajul principal al celor care au acționat pentru convocarea ei a fost asigurarea securității printr-o politica de deschidere.
La 1 august 1975 la Helsinki, șefii de state sau de guverne ale celor 35 de state participante au semnat Actul Final al Conferinței de la Helsinki pentru Securitate și Cooperare în Europa. Actul Final a stabilit principiile de bază referitoare la modul de comportare al statelor semnatare, atât în relațiile internaționale, cât și în relațiile cu proprii lor cetățeni. Aceste principii sunt următoarele:
● egalitate suverană și respectul drepturilor ce decurg din suveranitate;
● inviolabilitatea frontierelor;
● cooperare între state;
● neintervenția în problemele interne ale altor state;
● respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv libertatea de gândire și conștiință, a religiei și credinței;
● reținerea de la amenințarea cu utilizarea forței și de la utilizarea acesteia;
● rezolvarea pașnică a disputelor dintre state;
● egalitatea în drepturi și dreptul la autodeterminare al popoarelor;
După momentul Helsinki din 1975 Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa nu a fost altceva decât o conferință diplomatică. Nu au fost create nici un fel de structuri permanente în măsura să asigure flexibilitatea acestei organizații și nu a fost adoptat nici un fel de program pe termen lung. Nu au existat structuri permanente care să inițieze activități operaționale în perioadele dintre reuniunile conferinței. Această situație s-a schimbat abia în perioada 1989-1990, când statele participante au reușit să cadă de acord asupra nevoii unor structuri permanente ale Convenției, asupra compunerii acestor structuri și a funcțiilor lor.
Marele avantaj pe care l-a dovedit Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa în perioada marcată de tensiune politică dintre cele doua blocuri militare antagoniste din anii `70 si `80 a fost abilitatea sa de a aborda diverse probleme într-un climat de înțelegere și încredere reciprocă, climat care nu s-a putut realiza în alte organizații de secritate, ca de exemplu O.N.U.
Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa a stabilit ca un stat care încalca în mod sistematic libertățile fundamentale ale propriilor cetățeni nu se poate bucura de încredere internațională și chiar poate fi considerat ca o amenințare pentru alte țări.
Prin construirea unui sistem elaborat, de canale politice și de legătura între state, Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa a făcut posibil ca democrațiile vestice, incluzând nu numai țări N.A.T.O, dar și state neutre și nealiniate să acționeze continuu și constant spre a determina schimbări pozitive și cadrul sistemului socialist. Colapsul acestuia, simbolic reprezentat de dărâmarea zidului Berlinului, a transformat securitatea europeană într-un mod drastic și împreună cu aceasta și Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa.
Prioritățile de bază ale O.S.C.E. sunt :
– consolidarea valorilor comune și asistarea statelor membre în edificarea unor societăți democratice, civile, bazate pe statul de drept;
– prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilității și păcii în zone de tensiune;
– eliminarea unor deficite reale și perceptibile de securitate șia un stat care încalca în mod sistematic libertățile fundamentale ale propriilor cetățeni nu se poate bucura de încredere internațională și chiar poate fi considerat ca o amenințare pentru alte țări.
Prin construirea unui sistem elaborat, de canale politice și de legătura între state, Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa a făcut posibil ca democrațiile vestice, incluzând nu numai țări N.A.T.O, dar și state neutre și nealiniate să acționeze continuu și constant spre a determina schimbări pozitive și cadrul sistemului socialist. Colapsul acestuia, simbolic reprezentat de dărâmarea zidului Berlinului, a transformat securitatea europeană într-un mod drastic și împreună cu aceasta și Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa.
Prioritățile de bază ale O.S.C.E. sunt :
– consolidarea valorilor comune și asistarea statelor membre în edificarea unor societăți democratice, civile, bazate pe statul de drept;
– prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilității și păcii în zone de tensiune;
– eliminarea unor deficite reale și perceptibile de securitate și evitarea creării de noi diviziuni politice, economice sau sociale, obiectiv ce se realizează prin promovarea unui sistem de securitate prin cooperare.
Operațiile de mare anvergură desfășurate în organizarea O.S.C.E. în Bosnia-Hertzegovina, Albania, Croația, Cecenia și Kosovo au propulsat organizația în atenția nu numai a opiniei publice și a mass-mediei internaționale, dar și în cea a factorilor de decizie politică și au generat noi așteptări în legătura cu potențialul organizației. Având în vedere numărul din ce în ce mai mare de acțiuni și activități practice, pe teren, în care este angajată O.S.C.E., aceasta este acum judecată și apreciată mai mult pentru eficacitatea sa operațională decât pentru rolul sau politic și modul în care și-l îndeplinește.
Structurile și instituțiile O.S.C.E.
O.S.C.E. a fost și este în mod tradițional un forum pentru consultare și negociere între statele membre. Ea are câteva instituții care negociază deciziile și obligațiile care sunt apoi impuse statelor prin decizie politică.
a. Reuniunile la nivel înalt (summit-urile) se desfășoara cu participarea șefilor de state ori de guverne ale țărilor participante. Ele stabilesc prioritățile și asigură orientarea generală la nivel politic.Șefii de state ori de guverne evaluează situația în zona O.S.C.E. și asigură liniile directoare de acțiune pentru funcționarea organizației și a structurilor sale permanente. Între 1975 și 1999 s-au desfășurat 6 summit-uri ale C.S.C.E.-O.S.C.E.
La reuniunea de la Helsinki (30 iulie- 1 august 1975) s-a adoptat “Actul Final de la Helsinki”, care a analizat trei aspecte principale: securitatea în Europa, cooperarea în domeniile științific și economic și cooperarea în domeniul umanitar. De asemenea, s-au stabilit principiile care ghidează relația dintre statele membre, s-au introdus măsurile de creștere a încrederii în domeniul militar, au fost elaborate metodele prin care statele să-și rezolve diferendele existente între ele prin metode pașnice.
S-au stabilit bazele cooperării în domeniile științific, al tehnologiilor, al mediului și al activităților cu caracter umanitar.
La Summit-ul de la Paris (19-21 noiembrie 1990) a fost adoptată “Carta de la Paris pentru o Nouă Europă”, care marchează în mod oficial sfârșitul războiului rece și începutul instituționalizării C.S.C.E. A fost semnat Tratatul cu privire la forțele armate convenționale în Europa (C.F.R.) de către 22 state membre ale C.S.C.E. și s-a stabilit înființarea Biroului pentru Alegeri Libere la Varșovia, mai târziu denumit Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului.
La Summit-ul de la Helsinki din 9-10 iulie 1992 a fost adoptat documentul “Sfidările schimbării”. C.S.C.E. a fost declarata o instituție regională de securitate în sensul capitolului VIII din Carta O.N.U., a fost creată Instituția Înaltului Comisar pentru Minoritățile Naționale, și a fost înființat Forumul pentru Securitate și Cooperare și Forumul Economic. Ca urmare a crizei din Iugoslavia, acest stat a fost suspendat din C.S.C.E.
La Summit-ul de la Budapesta(5-6 decembrie 1994) a fost adoptat documentul intitulat “Spre un parteneriat adevărat într-o nouă era”1. A fost schimbată denumirea C.S.C.E. în O.S.C.E., reflectând faptul că C.S.C.E. nu mai era pur și simplu o conferință. A fost lansat codul de conduita referitor la aspectele politico-militare ale securității.
La Summit-ul de la Lisabona din 2-3 decembrie 1996 a fost adoptata o declarație de politică generală “Declarația de la Lisabona referitoare la modelul cuprinzător de securitate în Europa în secolul XXI”, de asemenea a fost aprobat “Cadrul pentru Controlul armamentului și dezvoltarea unui program al forumului pentru securitate și cooperare.
b. Reuniunile pentru trecere în revistă. Aceste reuniuni preced și pregătesc summit-urile. Aici sunt examinate toate activitățile O.S.C.E., precum și fazele sau etapele necesare spre a întări organizația. Aceste reuniuni sunt de asemenea utilizate spre a finaliza negocierea unor documente, decizii și declarații care urmează a fi adoptate la summit-urile ce urmează să aibă loc. Inițial, aceste reuniuni au fost destinate trecerii în revistă a modului în care statele pun în aplicare întreaga gamă a obligațiilor pe care și le-au asumat. Hotărârile acestor reuniuni au fost reținute sub numele de concluzii, care asigurau noi obligații membrilor. În absența unor structuri permanente ale C.S.C.E., “reuniunile pentru trecerea în revistă” au reprezentat coloana vertebrală a procesului Helsinki. Datorită unor programe foarte cuprinzătoare și datorită aplicării regulii consensului, procesul de negociere a devenit foarte încet și anevoios, făcând ca durata reuniunilor să fie foarte lungă. Reuniunea de la Belgrad a durat între 4 octombrie 1977 și 9 martie 1978. Cea de la Madrid a durat între 11 noiembrie 1980 și 9 septembrie 1983 iar cea de la Viena între 4 noiembrie 1988 și 19 ianuarie 1989.
c. Consiliul Ministerial, care se reunește, de regulă, o dată pe an (atunci când în anul respectiv nu are loc Summit-ul OSCE), la nivel de ministru al
______________________
1http://www.unibuc.ro/eBooks/StiintePOL/anghel
afacerilor externe, este organul central de decizie și orientare politică al OSCE. Ministrul de externe al țării gazdă a reuniunii Consiliului Ministerial deține funcția de președinte în exercițiu al OSCE. Perioada de președinție se încheie odată cu reuniunea ministerială care, de regulă, are loc în luna decembrie.
d. Consiliul Superior (care a înlocuit Comitetul Înalților Funcționari) răspunde de orientarea, coordonarea și gestionarea tuturor activităților OSCE. Examinează și stabilește politica și orientările bugetar-financiare. Anual, Consiliul Superior se întrunește ca Forum Economic la Praga. Ultima reuniune a Consiliului Superior a avut loc în anul 1996 la Praga. Deși nu exista o decizie formală privind desființarea acestei structuri, unele state participante consideră inutilă menținerea acesteia, datorita existenței Consiliului Permanent.
e. Consiliul Permanent (inițial Comitetul Permanent), are sediul la Viena, se ocupă de activitatea politică, decizională și operațională curentă a OSCE Ei se reunesc săptămânal la Centrul pentru Congrese Hofburg, din Viena. În afară de aceste reuniuni săptămânale reprezentanții permanenți mai participă și la alte activitați, precum schimburi de opinie, ședințe ale diverselor comitete, întâlniri neoficiale. Periodic, Consiliul se reunește la nivelul directorilor direcțiilor politice din ministerele afacerilor externe ale țărilor membre.
f. Forumul de Cooperare în domeniul Securității este parte integrantă a OSCE, se întrunește săptămânal, la Viena, pentru consultări și negocierea de măsuri concrete vizând întărirea încrederii, securității și stabilității în aria euro-atlantica. Obiectivele principale ale acestui for sunt:
a) negocieri privind controlul armamentelor și masuri de dezarmare, creștere a încrederii și securității;
b) consultări regulate și cooperare intensă în probleme de securitate;
c) reducerea, în continuare, a riscurilor unui conflict armat.
Forumul se ocupă, de asemenea, de aplicarea masurilor de creștere a încrederii și securității (CSBM), pregătirea seminariilor privind doctrinele militare, organizarea reuniunilor anuale de evaluare a aplicării angajamentelor asumate în domeniul militar, precum și examinarea și clarificarea schimbului de informații convenit conform măsurilor de încredere. Sub auspiciile Forumului, au loc reuniunile anuale de evaluare a aplicării Documentului de la Viena privind măsurile de creștere a încrederii și securității, reuniunile de evaluare a aplicării Codului de Conduită, ca și seminarii pe diferite teme. Forumul își desfășoară activitatea în ședințe plenare și în cadrul a două grupuri de lucru.
Președintele în exercițiu – ministrul de externe al țării care găzduiește reuniunea Consiliului Ministerial al OSCE pe anul în curs – este investit cu responsabilitatea generală asupra activității executive a OSCE.
Președintele în exercițiu, în îndeplinirea atribuțiilor sale, poate fi asistat de:
– troica OSCE, formată din fostul, actualul și viitorul președinte al OSCE (în prezent, troica OSCE este formată din Portugalia, Olanda și Bulgaria);
– grupuri ad-hoc, create pentru diferite probleme, îndeosebi în domeniul prevenirii conflictelor și gestionării crizelor;
– reprezentanți personali, numiți de președintele în exercițiu cu un mandat clar și precis, pentru a-l asista într-o situație de criză sau conflict.
Documentul Final al Summit-ului de la Helsinki din 1992 a consacrat în mod oficial funcția de președinte executiv.
Secretarul general este numit de Consiliul ministerial pentru o perioadă de trei ani. Având sediul la Viena, el acționează ca reprezentant al președintelui în exercițiu și-l sprijină pe acesta în toate activitățile vizând promovarea obiectivelor OSCE. Sarcinile Secretarului general includ, de asemenea, gestionarea structurilor și operațiunilor OSCE. Primul Secretar general al OSCE a fost dr. Wilhelm Hoynck (Germania), urmat de Giancarlo Aragona (Italia), iar din 1999 – Jan Kubis (Slovacia).
Secretarul general are în subordinea sa Secretariatul OSCE, cu sediul la Viena (și o unitate la Praga), structurat pe trei departamente:
– politic (probleme generale – sprijinirea activității președintelui în exercițiu, pregătirea reuniunilor, contacte cu organizații internaționale etc.);
– Centrul pentru Prevenirea Conflictelor, în competența căruia intra activitatea operațională a OSCE în domeniul prevenirii conflictelor și gestionarii crizelor, sprijinirea activității misiunilor OSCE. CPC mai urmărește îndeplinirea obligațiilor pe care și le-au asumat statele în domeniul politico-militar al securității europene (Documentul de la Viena privind masuri de creștere a încrederii și securității, Codul de Conduită etc.)
– Departamentul administrativ-financiar și pentru organizarea conferințelor (traduceri, documentație, protocol).
În cadrul Secretariatului funcționează, totodată, un Oficiu de presa al OSCE.
În cadrul Secretariatului există, de asemenea, un Coordonator pentru activități economice și de mediu ale OSCE, în ale cărui sarcini intră consolidarea capacitații Consiliului Permanent și ale altor instituții OSCE de a examina aspectele economice, sociale și de mediu ale securității.
Departamentul pentru Administrație si Operații – răspunde de politica de personal, de serviciile administrative, de organizarea reuniunilor si conferințelor, inclusiv în domeniul translației, de activitatea de documentare și protocol, incluzând Biroul din Praga și arhivele organizației. Este responsabil de probleme bugetare și financiare și de implementarea informației. Asigură sprijinirea acțiunilor desfășurate în teren, din toate punctele de vedere a misiunilor O.S.C.E.
Adunarea Parlamentara a O.S.C.E. – creată ca una din instituțiile originale ale OSCE prin Carta de la Paris din 1990, a continuat să se dezvolte și să-și lărgească rolul și competentele. Secretariatul internațional al Adunării Parlamentare – cu sediul la Copenhaga – colaborează strâns cu Secretarul general și alte instituții ale OSCE. Președintele Adunării Parlamentare participă în mod regulat la reuniunile troicii OSCE și prezintă declarații ale Adunării în cadrul reuniunilor la nivel înalt și ministeriale ale OSCE.
Sesiunile anuale ale Adunării parlamentare au loc în diferite capitale ale țărilor membre. Conform unei tradiții stabilite, președintele în exercițiu al OSCE, Secretarul general, precum și șefii diferitelor instituții și misiuni OSCE prezintă expuneri la aceste reuniuni. De menționat ca hotărârile Adunării Parlamentare se adoptă prin vot majoritar (spre deosebire de OSCE, a cărei regulă de bază este consensul) și nu sunt obligatorii pentru OSCE.
Adunarea Parlamentară a O.S.C.E. este constituită din mai mult de 300 de parlamentari din statele participante, având ca scop de a promova implicarea mai activă și mai profundă în procesul pan-european, cu obiectivul declarat de a realiza în viitor o structura interparlamentară.
Curtea pentru Conciliere si Arbitraj- creată conform Convenției privind concilierea și arbitrajul în cadrul OSCE, intrată în vigoare în decembrie 1994 (după depunerea instrumentelor de ratificare de către 12 state semnatare). în funcțiile Curții intră reglementarea diferendelor ce-i sunt supuse de către statele semnatare ale Convenției, prin conciliere sau arbitraj, după caz. Sediul Curții este la Geneva.
Instrumentele O.S.C.E.
Când O.S.C.E se confrunta cu o situație care se poate transforma sau genera un conflict, ea are o multitudine de instrumente pe care le poate utiliza spre a rezolva respectiva problemă.
Misiunile OSCE sunt unul din instrumentele OSCE pentru prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor.
În afară de misiuni, există și alte activități OSCE în domeniul prevenirii conflictelor, gestionării crizelor și reconstrucției post-conflict. Din diferite motive, țările pe teritoriul cărora ele se desfășoară au evitat acceptarea denumirii de "misiuni". Dintre acestea, menționez: Reprezentantul personal al președintelui în exercițiu și echipa sa de asistenta pentru problema din Nagorno Karabah; Grupul de asistenta din Cecenia, Prezenta OSCE în Albania; Grupul de consultanță și monitorizare din Belarus; Coordonatorul pentru proiectele OSCE în Ucraina
● Reprezentanții personali ai președintelui executiv – președintele executiv desemneaza personalități din statele membre O.S.C.E cu un mandat clar și precis, ce definește misiunile și sarcinile pe care aceștia trebuie să le îndeplinească, multe dintre acestea în legatură cu prevenirea conflictelor și managementul crizelor. De regulă aceste personalitati sunt diplomați de carieră, dintre cei mai distinși cât și oameni politici proeminenti, din țările membre ale O.S.C.E.
● Grupurile de conducere – sunt compuse dintr-un număr limitat de state membre, incluzând cele trei state ce compun Troika.
Compunerea și mărimea grupului de conducere se stabileste având în vedere necesitatea de a asigura imparțialitatea membrilor grupului și eficiența activităților desfășurate de către acestia;
● Mecanismele pentru rezolvarea pasnica a conflictelor proceduri ce facilitează stabilirea și aplicarea unor măsuri și acțiuni concrete de către organizație între părțile aflate în conflict. Avantajul pe care îl prezintă aceste mecasnisme este acela ca ele nu necesită întrunirea consensului spre a fi puse în aplicare (după cum s-a arătat anterior, putându-se aplica principiile “ consens minus unu”, sau după caz “consens minus doi”). Datorită acestei proceduri simplificate de aplicare, procedurile și mecanismele pentru rezolvarea pașnica a conflictelor pot fi puse în aplicare de către un număr limitat de state membre, permițând o acțiune mai rapidă și mai eficientă.
● Acțiunile de menținere a păcii au fost prevăzute în conținutul Documentului Final al Summit-ului de la Helsinki din 1992. ”Acțiunile de menținere a păcii constituie un element operațional important al capacității O.S.C.E. de a acționa în direcția prevenirii conflictelor și managementului crizelor. Acțiunile de menținere a păcii conduse și desfășurate de către O.S.C.E., se inițiata în caz de conflict în interiorul unuia din statele membre (conflict interstatal), pentru a ajuta la menținerea păcii și stabilității, în sprijinul unei soluții politice negociate. Cu toate acestea, pâna în prezent aceasta soluție nu a fost utilizată, preferându-se soluția delegarii responsabilitații și competenței către o altă organizație internațională cu mai multă experiență în acest domeniu, având o structură militară, inclusiv cea de comandă proprie și un mecanism de luare a deciziilor mult mai eficient. Această organizație, este, așa cum probabil oricine își poate da seama , N.A.T.O.
O.S.C.E. încearcă să gasească rezolvare unor probleme complexe cu forțe proprii, toate aceste probleme pe care le are de rezolvat vizând în ultimă instanță securitatea și stabilitatea continentală și regională, utilizând în acest scop pârghii și instrumente dintre cele mai diverse, începând cu lărgirea și adâncirea democrației, dezvoltarea economică și nu în ultimul rând prevenirea și gestionarea crizelor și rezolvarea conflictelor. Fără a se încerca substituirea ONU și a funcțiilor sale, O.S.C.E. încearca să dezvolte instrumente pe care organizația mondială a dovedit că nu le posedă, ori că nu este capabilă să le administreze eficient.
Din această cauză, statele europene vor continua să dezvolte o organizație proprie de securitate, destinată progresului continentului nostru, încă împărțit în doua zone: o zona de stabilitate și prosperitate în vest și nord și una de instabilitate și sărăcie în est și sud”.
CAPITOLUL II
RAPORTURILE EXISTENTE ÎNTRE O.S.C.E. SI N.A.T.O.
Reuniuni ce stau la baza cooperarii O.S.C.E. și N.A.T.O.
Reprezentanții țarilor membre N.A.T.O., reuniți în sesiune ministerială a Consiliului Alianței de Nord de la Oslo, pe 4 iunie 1992, au declarat în comunicatul final că era gata să susțină, după caz și conform propriilor lor proceduri, activitățile de menținere a păcii întreprinse sub responsabilitățile O.S.C.E., inclusiv prin punerea la dispoziție a surselor și competentelor Alianței. În comunicatul lor din 1993, miniștrii Afacerilor Externe din țările membre N.A.T.O, au reiterat aceste angajamente.
Susținerea practică oferită de N.A.T.O., pentru activități O.S.C.E., a fost recunoscută în Declarația reuniunii la vârf de la Helsinki, 1992. Statele participante la O.S.C.E. au convenit să invite N.A.T.O., precum si alte organizații internaționale competente, să asiste la reuniunile O.S.C.E. și să contribuie la lucrările desfășurate pe subiecte specializate.
În cadrul Forumului O.S.C.E. pentru cooperare în domeniul securității, țările membre N.A.T.O. au prezentat împreună cu alte state participante, mai multe propuneri fundamentale cum ar fi: armonizarea, schimbul de informații asupra planurilor de apărare, schimbul global de informații militare și măsurile de stabilizare ce trebuie luate în situații de criză locală2.
Înaintea începerii reuniunii la vârf a O.S.C.E. ce a avut loc la Budapesta, în decembrie 1994, miniștrii Afacerilor Externe din țările membre N.A.T.O., și-au exprimat sprijinul pentru obiectivele reuniunii respective, în diferite domenii. Ca acord regional definitiv de termenii capitolului VIII al Cartei organizației națiunilor Unite , O.S.C.E. “ar trebui să joace un rol esențial în prevenirea conflictelor și în gestionarea și rezolvarea crizelor în zona sa de competență”. Conform dispozițiilor articolului 52 din Carta O.N.U. statele participante la O.S.C.E. “ar trebui să facă toate eforturile pentru a ajunge la o reglementare pașnică a diferendelor de ordin local prin intermediul O.S.C.E., înainte de a se hotărî să supună situația atenției Consiliului de Securitate al O.N.U. ”ibidem2
Conferință de analiză a O.S.C.E., ținută la Budapesta între 10 octombrie și 2 noiembrie 1994 s-a încheiat, în zilele de 5 și 6 decembrie, printr-o reuniune la vârf, la care a asistat și noul Secretar General al N.A.T.O. Willi Oaes. În alocuțiunea sa în fața conducătorului O.S.C.E. a declarat că N.A.T.O. era gata să-și pună resursele și experiența la dispoziția O.S.C.E. pentru a susține sarcinile sale de menținere a păcii și gestionare de crize, așa cum o făcuse și pentru Organizația Națiunilor Unite. Ar trebui să mai fie luat în considerare și faptul că noile modalități de cooperare, cele inițiate prin intermediul Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic și al Parteneriatului pentru Pace, completează și susțin activitățile O.S.C.E.
Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est
În contextul crizei din Kosovo, la 8 aprilie 1999, la Luxemburg, președinția Europei (U.E.) a organizat o reuniune a miniștrilor de externe din statele membre ale comunității europene și din țările vecine Republicii Federale Iugoslavia (Albania, Bosnia-Hertzegovina, Bulgaria, Croația, fosta Republică Iugoslavia, a Macedoniei, România, Slovenia, Ungaria și Turcia) la care au participat și reprezentanți ai unor organizații și instituții internaționale. Cu această ocazie, Germania a lansat inițiativa elaborării unui Pact de Stabilitate pentru Sud-Estul Europei (P.S-S.E.E). Propunerea Germaniei a fost precedată de o serie de alte inițiative similare, venite din partea unor țări ca Grecia, SUA. Turcia, precum și a unor organizații regionale.
Obiectivul Pactului de Stabilitate este crearea unei Europe de Sud -Est caracterizată prin pace, democrație, prosperitate și integrare în structurile euro-atlantice (conform articolului 9).
U.E. are rolul de lider în instituirea Pactului de Stabilitate și va acționa pentru impulsionarea proiectelor de cooperare și buna vecinătate între statele regiunii. U.E. va susține activ statele din zona pentru atingerea obiectivelor menționate în Pact și, în acest sens, va convoca conferințe ale donatorilor pentru reconstrucție.
Un rol deosebit revine, de asemenea, instituțiilor și organizațiilor internaționale și euro-atlantice, unor state (SUA și Rusia) precum și unor inițiative regionale. În ceea ce priveste NATO, sunt menționate continuarea procesului de lărgire a alianței și contribuția Consiliului Parteneriatului Euro Atlantic și a Parteneriatului pentru Pace.
Mecanismul de implementare a Pactului va consta într-o Masă regională pentru Sud-Estul Europei reprezentând o conferință internațională statelor participante la Pact. Masa regionala va fi completată de următoarele substructuri de mese de lucru: reconstrucții economice, dezvoltare și cooperare, probleme de securitate, democratizarea și drepturile omului.
Masa de Lucru pe probleme de securitate, se ocupa de:
● justiție și afaceri interne și, de asemenea, de probleme legate de migrare, se va concentra pe măsuri de combatere a crimei organizate, corupției, terorismului și tuturor activităților criminale și ilicite, trecerea frauduloasă a frontierei, alte probleme de interes pentru participanți;
● primirea în mod regulat, a informației de la organismele competente adresate transparenței și măsurilor de construire a încrederii în regiune. Această Masă va încuraja, de asemenea, implementarea articolului IV din Acordul de la Dayton Paris, referitor la Controlul Armelor, și progresul în negocierea articolului V, va considera la timpul potrivit, oportunitatea formulării de către organismele competente, a altor măsuri de control a armamentului, de securitate și de construire a încrederii, ținând cont de obligațiile și angamanetele deja existente în Tratatul de Control al Armelor în Europa;
● primirea, în mod regulat, de informații de la organismele competente, intensificării la probleme de cooperare militară și de apărare, destinate intensificării abilității în regiune și între țările din regiune și facilitarea angajării susținute a tuturor forțelor interesate în asigurarea securitătii regionale, prevenirea și gestionarea conflictelor. Activitatea acestei Mase va complet, în mod coerent, eforturile pentru securitate în regiune pentru această funcționează doua sub-mese:
a) securitate și apărare;
b) justiție și afaceri interne.
În cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est țările partenere sunt: Austria, Belgia, Bosnia și Hertzegovina, Bulgaria, Canada, Croația, Danemarca, Finlanda, Germania, Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Japonia, Luxembourg, fosta Republică Yugoslavia, Macedonia, Moldova, Olanda, Norvegia, Portugalia, România, Federația Rusă, Slovenia, Spania, Suedia, Elveția, Turcia, USA, Anglia.
Parteneri importanti ai P.S-S.E.E. sunt și următoarele organizații și instituții internaționale: Uniunea Europeană, Comisia Europeană, Națiunile Unite, Organizația pentru Securitate și Cooperare Europeană, Consiliul Europei, U.N.C.H.C.R, N.A.T.O, O.E.C.D, Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, Banca Europeană pentru Dezvoltare și Reconstrucție, inițiative regionale precum: Organizația pentru Cooperare Economică la Marea Neagră, Inițiative de Cooperare în Sud-Estul Europei, procesul de Cooperare în Sud-Estul Europei, Inițiativa Central Europeană.
Extinderea N.A.T.O. și securitatea europeană.
Evoluția procesului de lărgire a Alianței
Conceptul strategic al Alianței adoptat la Roma în 1991, formulează două obiective complementare ale extinderii integrării noilor membrii într-o structură instituțională comună și mărirea fondului de securitate colectivă existent. De asemenea, se afirmă că “amenințarea unui atac simultan, pe scară largă asupra tuturor flancurilor europene ale N.A.T.O. a fost realmente înlăturat”, dar că riscurile la adresa securității Europei rămân “multiforme și multidirecționate” și că “instabilitățile…pot proveni din serioase dificultăți economice, sociale și politice, inclusiv rivalități etnice și dispute teritoriale, cu care se confruntă multe state din Europa Centrală și de Est” (pct.10). Prin urmare, extinderea nu reprezintă doar o aplicare a art.10 din tratat, ci diminuarea sau eliminarea unor riscuri dificil de evaluat, la adresa securității.
Aderarea țărilor din Europa Centrala și de Est la organizație, ar avea potrivit studiului mai multe avantaje, stimularea reformelor democratice, inclusiv a controlului civil și democratic asupra factorului militar, consolidarea capacităților defensive ale N.A.TO, îmbunătațirea relațiilor dintre statele din regiune, ameliorarea sistemului de repartizare a sarcinilor în interiorul N.A.T.O. Ameliorarea securității regionale în beneficiul securității Rusiei și a celorlalte foste state sovietice, prin ameliorarea stabilității europene generale, crearea unui mediu propice comerțului, investițiilor și creșterii economice în Europa Centrală și de Est, sprijinirea întregii Europe pentru a deveni un partener mai puternic pentru SUA, sub aspect politic, economic și de securitate.
Planul de Acțiune pentru Aderare (M.A.P.).
Planul de Acțiune pentru Aderare (MAP) este realizat pe baza Dialogului Individual Intensificat asupra problemelor privind aderarea și nu constituie o listă de criterii de aderare, fiind destinat să înglobeze chestiunile pe care țările candidate le-au declarat ele însele că doresc să le abordeze. Statele aspirante vor iniția programe naționale anuale, de natură individuală, în care se stabilesc obiectivele pregătirii, cu date specifice. Înainte de a continua demersurile pentru aderare, țările candidate trebuie să îndeplinească o serie de condiții generale:
● să-și rezolve pe cale pașnică eventualele dispute cu alte state;
● să-și manifeste atașamentul față de principiul primatului dreptului și cel al drepturilor omului;
● să-și rezolve problemele etnice sau cele teritoriale de ordin extern, inclusiv revendicările iredentiste sau litigiile jurisdicționale de ordin intern prin mijloace pașnice în conformitate cu principiile O.S.C.E., să dezvolte și să întrețină relații de bună-vecinatate;
● să stabilească un control democratic și civil al forțelor armate;
● să se abțină de a recurge la amenințarea cu forța sau folosirea ei într-o manieră incompatibilă cu obiectivele O.N.U.;
● să contribuie la dezvoltarea relațiilor internaționale pașnice și amicale, întărindu-și instituțiile libere și promovând stabilitatea și bunăstarea ;
● să-și manifeste voința de a promova stabilitatea și bunăstarea prin libertate economică, justiție socială și atitudine responsabilă în domeniul mediului înconjurator.
Problema MAP este divizată pe cinci capitole: economice și politice, militare și de apărare, resurse financiare, secritate și juridice. În fiecare capitol sunt identificate problemele care pot fi abordate și sunt evidențiate mecanismele cele mai eficiente prin care se pot derula pregătirile pentru o eventuală aderare.
În momentul aderării aspiranții trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
a. În domeniul economic și politic
● participarea necondiționată la apărarea colectivă a membrilor Alianței:
● asumarea costurilor și altor responsabilități necesare asigurării eficacității Alianței;
● angajarea pentru obținerea, cu prioritate, a consensului în problemele puse în discuție în cadrul Alianței;
● participarea deplină la consultările Alianței și la procesul de decizie asupra problemelor politice și de securitate;
● angajarea și susținerea politicii de deschidere a Alianței, în continuare, în conformitate cu Tratatul de la Washington și cu declarațiile summit-urilor de la Madrid și Washington.
b. În domeniul militar și al apărării:
● să accepte Conceptul Strategic al N.A.T.O.;
● să asigure forțele și capacitățile necesare pentru realizarea apărării colective și a altor masuri a Alianței;
● să participe cu efective în structurile militare;
● să participe la planificarea apărării colective a Alianței;
● să extindă relațiile de cooperare cu țările partenere care nu sunt membre N.A.T.O.;
● să urmărească standardizarea și interoperabilitatea.
c. În domeniul alocării resurselor :
● să aloce resurse suficiente pentru implementarea angajamentelor Alianței;
● să dispună de structurile naționale necesare, care să se ocupe de resursele bugetare;
● să participe la activitățile cu finanțare comună ale Alianței, potrivit cotei convenite;
● să participe la încadrarea cu personal a structurilor Alianței.
c. În domeniul securității :
● să pună în funcțiune procedurile și măsurile de securitate pentru protecția informatiilor, conform politicii NATO.
d. În domeniul juridic :
● să examineze și să asimileze aranjamente și acorduri conforme cu cele ce guvernează cooperarea în cadrul N.A.T.O.;
● să furnizeze informații asupra legislației naționale existente, a măsurilor preconizate pentru accederea la aranjamentele și acordurile agreate de N.A.T.O., precum și a piedicilor pe care le-ar putea ridica în calea unei integrări imediate și totale activitățile Alianței.
Relațiile între U.E. și N.A.T.O – evoluția conceptului de identitate europeană de securitate și apărare.
Actuala arhitectură de securitate europeană reflectă trăsăturile esențiale ale mediului geopolitic în care se derulează tranziția către sistemul internațional multipolar, competiția între puteri în spațiul euroatlantic pentru redistribuirea rolurilor, adâncimea integrării în U.E.; tentativele Federației Ruse de a menține statutul de mare putere pe arena mondială și de a ocupa poziții cheie în structurile europene de securitate.
Securitatea se bazează atât pe stabilitatea politică, dar și pe cea militară, acestea fiind condiționări complementare. Un sistem mobil de securitate europeană va putea fi edificat numai dacă vor fi consolidate cele două componente.
Conceptul de Identitate Europeană de Securitate și Apărare (European Security and Defence Identity) a apărut și s-a dezvoltat în cadrul NATO, în a doua jumătate a anilor ’80, pe fondul reactivării, după o lungă „hibernare”, în urma Declarației summitului UEO de la Roma, a Uniunii Europei Occidentale. Declarația de la Roma confirma dorința celor șapte membri ai UEO de a coopera în interiorul organizației prin armonizarea punctelor de vedere asupra problemelor specifice legate de securitatea europeană. Având în vedere prerogativele NATO, statele membre au decis să orienteze organizația într-o direcție mai mult politică decât militară, care să conducă la armonizarea punctelor lor de vedere în domenii precum apărarea comună, controlul armamentelor și dezarmarea, efectele dezvoltării relațiilor Est-Vest asupra securității europene, contribuția Europei la întărirea Alianței Nord-Atlantice și implicațiile europene ale crizelor din alte regiuni ale lumii. Noile direcții de acțiune au modelat activitatea organizației și structura organismelor subsidiare ale UEO.
Ideea unui pilon european în cadrul NATO a fost nu numai acceptată, ci și chiar încurajată de către Alianța Nord-Atlantică. Dacă la 11 decembrie 1987, Consiliul Atlanticului de Nord consemna doar, prudent, faptul că miniștrii UEO „au afirmat existența unei identități în domeniul securității europene, în sânul Alianței Atlantice”, summitul NATO de la Bruxelles (29-30 mai 1989), sublinia deja că „evoluția Europei spre o mai mare unitate politică poate conduce la întărirea componentei europene a efortului nostru pentru securitate comună și a eficacității sale”. Consiliul Atlanticului de Nord de la Bruxelles (17-18 decembrie 1990) ținea să sublinieze ideea beneficiilor biunivoce, pentru statele europene și consolidarea legăturii transatlantice, pe care edificarea unui pilon european în cadrul NATO era de natură să le genereze: „O identitate europeană în domeniul securității și un rol european în materie de apărare, reflectate în construcția unui pilon european în sânul Alianței, vor servi intereselor statelor europene și vor permite, totodată, întărirea solidarității atlantice”. Comunicatul Consiliului Atlanticului de Nord de la Copenhaga (7 iunie 1991) exprima preocuparea față de necesitatea elaborării unor „modalități practice ce vor permite asigurarea transparenței și complementarității necesare între Alianță și identitatea europeană de securitate și apărare”. Iar primul concept strategic post-război rece, adoptat de către Alianța Nord-Atlantică la reuniunea la vârf a Consiliului Atlanticului de Nord de la Roma (7-8 noiembrie 1991), reitera cu claritate ideea conform căreia identitatea europeană de securitate și apărare nu reprezintă o contrapondere la eforturile euroatlantice în sfera securității și apărării, ci, dimpotrivă, „Afirmarea unei identități europene de securitate și apărare și a unui rol european în materie de apărare, care se reflectă în consolidarea pilonului european al Alianței, va servi nu numai interesele statelor europene, ci va întări integritatea și eficacitatea Alianței în întregul său”.
Începând cu Consiliul Nord-Atlantic de la Bruxelles, din ianuarie 1994, Alianța Nord-Atlantică și-a manifestat voința sprijinirii consolidării identității europene în sânul său. La summitul NATO de la Bruxelles, Alianța și-a declarat disponibilitatea de a pune la dispoziția UEO bunurile și capacitățile sale colective pentru operații conduse de aliații europeni în cadrul PESC și a creat un instrument menit consolidării relațiilor dintre UEO și NATO: forțele multinaționale interarme (Combined Joint Task Forces, CJTF), destinate operațiunilor în sprijinul păcii, prin care Alianța și-a demonstrat deschiderea față de sarcinile de tip Petersberg.
Pentru planificarea activităților forțelor multinaționale interarme și sprijinirea consolidării Identității Europene de Securitate și Apărare, în sânul NATO a fost creată o unitate specială de planificare (Combined Joint Planning Staff, CJPS). Compusă din 70 de ofițeri provenind din 17 țări NATO, ea sprijinit activitatea de planificare a Comandamentului Atlantic al NATO. Permițând accesul UEO la resursele și capacitățile Alianței în operațiuni desfășurate în afara ariei de responsabilitate NATO (out of area), conceptul CJTF a facilitat și mai mult afirmarea europenilor în cadrul său și a întărit parteneriatul dintre cele două organizații. Urmarea sa firească a fost crearea așa-numitelor forțe destinate a răspunde solicitărilor UEO (Forces Answerable to the WEU, FAWEU), ce includ EUROCORP-ul, EUROFOR-ul și EUROMARFOR-ul, forțe aflate azi la dispoziția UE și NATO. Totodată, a fost lansată ideea așa-numitelor capacități separabile, dar nu separate, care trebuiau să răspundă cerințelor europenilor dar, în egală măsură, să contribuie și la securitatea Alianței. În paralel, pentru consolidarea legăturii transatlantice, în decembrie 1995 au fost puse bazele Forumului Transatlantic al UEO.
Ulterior, la Consiliul Nord-Atlantic de la Berlin, din iunie 1996, NATO s-a angajat să cadă de acord cu UEO asupra unor aranjamente practice menite a face disponibile bunurile și capacitățile sale pentru operațiuni desfășurate sub controlul politic și conducerea strategică a UEO (aranjamentele sau măsurile „Berlin”).
Spre sfârșitul anilor ’90, factorii de decizie ai NATO au devenit tot mai preocupați de consecințele unei posibile dezvoltări autonome a demersurilor concertate ale aliaților europeni în sfera securității și apărării. Treptat, în anumite cercuri NATO, s-a dezvoltat percepția potrivit căreia PESA ar reprezenta o amenințare la adresa unității Alianței, un element de subminare a legăturii transatlantice ce a facilitat, pentru mai bine de jumătate de secol, reconcilierea pe continentul european și dezvoltarea UE. Așa se explică de ce inițial NATO nu a fost de acord să pună la dispoziția UE, pentru operațiunile sale autonome, în mod automat bunurile și capacitățile Alianței, insistând ca aceasta să se facă doar în baza unei decizii luate de la caz la caz. Și tot așa se explică obstinația cu care oficialii NATO au subliniat în documentele programatice ale Alianței că Identitatea Europeană de Securitate și Apărare s-a dezvoltat și va trebui să continue să se dezvolte în cadrul NATO, materializarea sa presupunând, în primul rând, cooperarea NATO-UEO și doar, în ultimă instanță, cea dintre NATO și UE. Din acest punct de vedere trebuie înțelese precizările celui de al doilea Concept strategic post-război rece al NATO, adoptat cu prilejul summit-ului aniversar al de la Washington (aprilie 1999), conform cărora: „Identitatea Europeană de Securitate și Apărare va continua să fie dezvoltată în cadrul NATO. Acest proces va necesita o cooperare strânsă între NATO, UEO și, dacă este cazul, Uniunea Europeană. El va da Aliaților europeni posibilitatea să-și aducă o contribuție mai coerentă și mai eficace la misiunile și activitățile Alianței ca o expresie a responsabilităților comune; va întări parteneriatul transatlantic și îi va sprijini pe Aliații europeni să acționeze după necesități prin pregătirea Alianței, de la caz la caz și prin consens, pentru a pune la dispoziție activele și capacitățile sale pentru operațiuni în care Alianța nu este angajată militar, sub controlul politic și conducerea strategică a UEO sau după cum s-a convenit, ținând cont de participarea deplină a tuturor Aliaților europeni, în caz că ei ar dori aceasta”. Pe de altă parte însă, comunicatul summit-ului NATO de la Washington preciza că, în baza deciziilor de la Berlin, Alianța se declară pregătită să definească și să adopte măsurile necesare pentru un acces imediat al Uniunii Europene la bunurile și capacitățile colective ale Alianței, pentru operațiuni în care Alianța ca întreg nu este angajată militar ca Alianță.
În paralel, ca urmare a deciziei summit-ului Uniunii Europene de la Maastricht, de inițiere a unui proces de apropiere accentuată a UEO de UE, în cursul anului 1993, s-a dispus mutarea sediului Consiliului și Secretariatului UEO de la Londra, la Bruxelles. Transferul real de competențe între UEO și UE a fost operat însă de Tratatul de la Amsterdam (1997), care a transferat responsabilitatea derulării misiunilor de tip Petersberg, aflate până atunci sub autoritatea UEO, Uniunii Europene. Tratatul prevedea și eventualitatea „unei posibile integrări a UEO în Uniune, dacă Consiliul European ia o decizie în acest sens”, crea funcția de Înalt Reprezentant pentru PESC și posibilitatea utilizării mecanismului de „abținere constructivă” în cadrul său. Transpunând în practică protocolul asupra articolului 17 din Tratat, ce stipula faptul că Uniunea Europeană trebuie, împreună cu UEO, să realizeze o serie de acorduri pentru o cooperare mai bună a lor, pe parcursul unui an de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, la 10 mai 1997, Consiliul Uniunii Europene adopta o Decizie privitoare la aranjamentele practice pentru o cooperare consolidată între UE și UEO, iar, la 22 iulie 1997, reuniunea de la Bruxelles a Consiliului de Miniștri al UEO adopta Declarația privitoare la „Rolul Uniunii Europei Occidentale și relațiile sale cu Uniunea Europeană și Alianța Atlantică”. Aranjamentele dintre UE și UEO includeau un modus operandi comprehensiv și detailat pentru implementarea protocolului asupra articolului 17 din Tratatul privind Uniunea Europeană, ce viza îmbunătățirea proceselor de consultare și luare a deciziilor, mai ales în situații de criză, continuarea practicii derulării reuniunilor grupului ad-hoc UE/UEO, coordonarea strânsă a activității personalului Secretariatelor Generale ale UEO și UE, cooperarea în domeniul armamentelor în cadrul Grupului Vest-European de Armamente, în vederea instituirii în viitor a unei Agenții Europene a Armamentelor și regulile de securitate ce urmau să guverneze managementul informațiilor clasificate.
Către finele ultimului deceniu al secolului trecut, procesul de absorbție al UEO de către UE s-a accelerat. Adunarea Parlamentară a UEO a propus, la 21 martie 2000, în cadrul sesiunii speciale a Adunării Parlamentare și Comitetului Permanent ale UEO de la Lisabona, transformarea Adunării Parlamentare a UEO în Adunare Europeană de Securitate și Apărare (recomandarea 664 – „Securitatea și apărarea europeană: dimensiunea parlamentară”). Consiliul European de la Feira, din iunie 2000 a luat decizia instituirii a patru grupuri ad-hoc de lucru NATO-UE , unul dintre ele vizând în mod expres aranjamentele ce urmau să îngăduie accesul UE la bunurile și capacitățile NATO, în conformitate cu decizia summit-ului NATO de la Washington.
Între timp, reuniunea Consiliului Ministerial al UEO de la Marsilia a decis, la 13 noiembrie 2000, ca Uniunea Europei Occidentale să-și înceteze activitatea ca actor al gestionării crizelor, continuând să fie doar depozitara garanției articolului V din Tratatul de la Bruxelles modificat. În conformitate cu deciziile summit-ului UEO de la Marsilia, începând cu 1 iulie 2001, Uniunea Europeană a preluat funcțiile active ale UEO la acea dată: funcționarea Centrului Satelitar de la Torrejon (Spania) și a Institutului pentru Studii de Securitate de la Paris, activitatea de formare și consiliere în materie de poliție în Albania, activitățile de dialog politic cu Rusia și Ucraina, Forumul transatlantic etc. UEO a rămas însă, în continuare, un forum de dezbatere asupra securității și apărării, menținând funcționale în acest scop o serie de structuri precum Adunarea Parlamentară a UEO și Grupul Vest-European de Armamente – cel din urmă menit adâncirii cooperării în sfera industriei de apărare și conturării unei incipiente piețe integrate a apărării.
Consiliul European de la Nisa, din 7-8 decembrie 2000, a decis adoptarea măsurilor necesare pentru ca statele europene membre NATO dar nemembre UE și alte state candidate la UE să poată contribui la gestionarea militară a crizelor de către UE. La rândul său, Consiliul European de la Göteborg, din 15-16 iunie 2001, a instituit aranjamente permanente de consultare și cooperare între UE și NATO în domeniul prevenirii conflictelor și gestionării crizelor. Ulterior, Consiliul European de la Copenhaga, din 12-13 decembrie 2002, a trasat un cadru comprehensiv cooperării NATO-UE, ce includea:
– accesul UE la bunurile și capacitățile colective ale NATO;
– participarea statelor europene ale NATO nemembre UE la PESA;
– o înțelegere cu Turcia, care solicitase o garanție din partea UE că Forța de Reacție Rapidă a UE nu va fi folosită împotriva intereselor sale naționale, mai ales în ceea ce privește Ciprul.
În această din urmă privință s-a decis ca participarea la operațiuni conduse de UE, în care se face apel la bunuri colective NATO, să fie rezervată doar acelor state membre ale UE extinse care sunt și state membre NATO sau participă la Parteneriatul pentru Pace, fiind excluse astfel Ciprul și Malta. În prelungirea summit-ului UE de la Copenhaga, Consiliul Nord-Atlantic de la Bruxelles, din 13 decembrie 2002, a luat decizia ca NATO să sprijine operațiunile conduse de UE, asigurând accesul imediat al acesteia la capacitățile de planificare ale NATO – aranjamente sau măsuri ce au primit denumirea convențională de „Berlin +”. Decizia NATO a fost sprijinită și întărită, după trei zile (16 decembrie 2002), de Declarația UE-NATO asupra PESA, redactată în spiritul măsurilor „Berlin +” convenite.
Nu în ultimul rând, în iunie 2003, la Atena, s-a trecut la o etapă superioară în cooperarea dintre cele două organizații, UE și NATO semnând o înțelegere privitoare la securitatea informațiilor, ce o înlocuia pe cea interimară, încheiată la 26 iulie 2000.
Analizând relațiile NATO-UE consider că este util să ne reamintim două dintre aprecierile făcute la adresa acesteia de către Jolyon Howorth și John T.S. Keeler care arătau că:
1.relația NATO-UE “reprezintă un pilon de reechilibrare sau întărire a NATO prin dezvoltarea unui pilon european”;
2.relația NATO-UE “reprezintă un număr de inovații instituționale ce arată efortul crescând pentru autonomia europeană”.
În plus, îmbunătățirea capabilităților UE fiind interpretată ca o creștere de ansamblu a eficacității NATO, și sprijinul UE de către NATO este interpretat ca o alternativă pentru acțiunile Alianței.
Un alt raționament al sprijinului NATO pentru UE a fost acela că UE va solicita mijloacele NATO (pentru punctele de comandă dislocabile, mijloace de transport strategic, acces la informațiile satelit etc.) pentru operații militare de intensitate mai mare.
În sfârșit, un asemenea sprijin a fost văzut ca benefic pentru întărirea parteneriatului transatlantic.
Experiența în cadrul ONU, NATO și în cadrul operațiilor conduse de NATO în Balcani a demonstrat dependența europeană față de SUA și a declanșat ambițiile Europei pentru adoptarea unei politici proprii de securitate și apărare (European Security Defence Policy – ESDP), având mijloace proprii pentru prevenirea conflictelor și managementul crizelor.
NATO a fost de acord cu sprijinul operațiilor conduse de UE, atunci când Alianța nu este implicată în alte operații, având la bază mecanismele de cooperare dintre NATO și Uniunea Europei de West (West European Union – WEU).
Summitul de la Praga a dat un nou imbold relațiilor NATO-UE în domeniul prevenirii conflictelor și managementului crizelor. S-a convenit că: “Evenimentele de la 11 septembrie 2001 și cele ulterioare au subliniat importanța unei mai bune cooperări și asigurarea unei transparențe sporite între organizațiile noastre în realizarea scopului comun referitor la securitate, apărare și managementul crizelor, pentru ca acestea să poată fi abordate din perspectiva celui mai potrivit răspuns militar și al unui management eficient asigurat”.
La începutul anului 2001, NATO și UE cu participarea OSCE s-au angajat într-un efort comun pentru încheierea conflictului din sudul Serbiei și de prevenire a războiului civil în fosta republică iugoslavă a Macedoniei.
Deși la acel moment procedurile de consultare NATO-UE nu erau convenite și nici sprijinul UE de către NATO nu fusese stabilit, NATO și UE au lucrat împreună pentru stabilirea efectivă a condițiilor de restabilire a păcii și stabilității în două situații în care conflictul nu ar fi putut fi evitat fără aceste eforturi.
În cazul sudului Serbiei, aceste eforturi au constat în declarații comune, vizite ale Înaltului Reprezentant pentru CFSP Affairs, Javier Solana, și ale Secretarului General NATO, Lord Robertson, sau ale altor oficiali UE și NATO, care au angajat negocieri diplomatice complexe finalizate la Belgrad cu măsuri de creștere a încrederii reciproce și garanții pentru populația albaneză din sudul Serbiei. Toate acestea s-au materializat într-un acord de demilitarizare și amnistiere pentru etnicii militanți albanezi și reducerea zonei de siguranță terestră.
În cazul violențelor din FYROM, misiunea NATO din Scopje și a reprezentantului Secretarului General, Mark Laity, au jucat un rol cheie în orchestrarea contribuției NATO la încetarea luptelor și crearea condițiilor pentru dezangajarea armatei FYROM și securitatea forțelor așa numitei Armate de Eliberare Națională (National Liberation Army – NLA).
Urmare a adoptării unei înțelegeri cadru parafată de UE și SUA, în august 2001, NATO a inițiat operația “Essential Harvest” pentru colectarea armelor NLA. Garanțiile de reușită ale acestor eforturi au fost tergiversate, dar sprijinite de cooperarea NATO-UE.
Aceste două exemple de cooperare pragmatică subliniază importanța implicării organizațiilor internaționale în prevenirea conflictelor și managementul crizelor și pot servi ca modele de urmat pentru viitoarele cooperări.
Tot mai multe voci autorizate sunt de părere că relațiile geopolitice și geostrategice ale începutului de secol XXI, impun abandonarea evaluărilor de tipul: ce a făcut S.U.A. pentru Europa? și acceptarea modelului ce va face S.U.A. împreună cu Europa?.
CAPITOLUL III
IMPLICAREA O.S.C.E. IN CONFLICTUL TRANSNISTREAN
„Este uluitor ca misiunea OSCE a preconizat tinerea unui referendum in 2004 referitor la asa-numita federalizare. Rolul misiunii OSCE in Republica Moldova nu corespunde deloc cu mandatul ei. Misiunea OSCE din Moldova nu reprezinta nici Europa, nici securitate. Misiunea OSCE de la Chisinau incearca sa scoata Moldova din Europa si sa o impinga in bratele Rusiei, prin acordarea unor puteri in guvernarea centrala liderilor transnistreni, agenti ai Rusiei in interiorul guvernului de la Chisinau. Aceasta ar garanta o orientare rasariteana, nu europeana” (Vladimir Socor, 2004).
Conflictul transnistrean a fost și este perceput de populația de pe teritoriul Republicii Moldova ca un eveniment deosebit de important. El a marcat semnificativ evoluția întregii vieți și activități din societatea moldovenească, prin consecințele ce au decurs din izbucnirea lui și din rămânerea sa, de peste 10 ani, într-o situație critică. Aceasta din urmă trebuie înțeleasă ca o stare în care cei implicați nu au găsit o soluție viabilă provocării pe care o reprezintă conflictul în sine.
Despre acest conflict s-au scris destule materiale și s-a vorbit mult și, fără îndoială, discuțiile vor continua. S-a spus despre el că este un conflict geostrategic și geopolitic, în care sunt interesați atât actori statali (Republica Moldova, Rusia, Ucraina, România, mai ales), cât și nonstatali (OSCE, ONU). În același timp, s-a afirmat că este un conflict politic și etnic. Se pare că cea mai apropiată de adevăr este aprecierea că „problema transnistreană are mai curând la origine un conflict intercultural, ce a căpătat, după noiembrie 1989, un tot mai pronunțat caracter de conflict geopolitic.”9
Dar, pentru a înțelege corect această afirmație, se cere făcut un succint recurs la istoria teritoriului din stânga Nistrului. Moldovenii transnistreni sunt autohtonii care au suportat, după 1792, un regim de ocupație și o presiune națională din partea Imperiului Rus. Din această perspectivă, cei care afirmă că acest teritoriu nu a fost niciodată românesc comit o gravă eroare. El a fost și este pământ românesc, dar care a rămas vreme îndelungată sub ocupație rusească. Aceasta se va simți în valorile, în normele și modelul comportamental pe care populația din acest spațiu le ______________
9 Oleg, SEBERIAN, Conflictul transnistrean: geopolitică și geoistorie, în http://ro.altermedia.info/. p.2
va adopta. De fapt, majoritatea relativă a populației din raioanele transnistrene ale Moldovei este de expresie rusă. În acest context, natura conflictului transnistrean este, se poate spune nu etnică, ci mai degrabă una lingvistică.
De regulă, conflictele interculturale sunt generate nu de apartenența la un grup etnic, ci la niște valori culturale comune, specifice unei anumite regiuni. În cazul Transnistriei, problema era legată de amploarea pe care o luaseră în Moldova (Basarabia) acțiunile de revenire la limba română, ca limbă oficială în stat, și de introducere a grafiei latine.
Asemenea acțiuni au avut o largă susținere populară în Moldova din dreapta Nistrului, a cărei populație a avut un contact mai strâns, în timp, cu România, cu limba și cultura sa. În schimb, populația din stânga Nistrului nu prea agrea astfel de acțiuni. În timp ce în teritoriul din dreapta Nistrului entuziasmul era manifestat, pe celălalt mal oamenii erau mai reținuți.
După 1990, conflictul își pierde caracterul intercultural și devine unul geopolitic. Declararea independenței de către Republica Moldova în 1991 va accentua acest caracter. Aceasta pentru că Transnistria are o valoare geopolitică, iar cine o detine controleaza intreaga Moldova.
In 1992 guvernul de la Chisinau a fost angajat intr-un razboi de scurta durata cu zona din est al republicii. Printre consecintele ostilitatilor de acum 11 ani poate fi evocata si incapacitatea Moldovei de a deveni un stat viabil, atata timp cat problema transnistreana nu este rezolvata. Intreruperea ostilitatilor in vara 1992 a fost urmata de lansarea procesului de negocieri privind solutionarea conflictului. Negocierile privind definirea unui statut al zonei de est al republicii in cadrul Moldovei sunt purtate intre autoritatile separatiste si guvernul de la Chisinau cu participarea mediatorilor Rusia, Ucraina si Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE).
In primavara anului 1992, cei trei vecini ai Republicii Moldova – Federatia Rusa, Romania si Ucraina, au convenit ca alaturi de autoritatile de la Chisinau, sa-si coordoneze eforturile diplomatice pentru solutionarea durabila a situatiei din Transnistria. In declaratia comuna a ministrilor de externe ai Rusiei, Romaniei, Republicii Moldova si Ucrainei de la Chisinau, din 6 aprilie 1992, au fost anuntate principiile in baza carora trebuiau incepute demersurile diplomatice in vederea solutionarii conflictului. Din pacate, acest document nu a fost respectat, cooperarea cvadripartita mentionata in protocolul de la Chisinau nefiind practic aplicata niciodata, imediat dupa incheierea conflictului armat din Transnistria, Romania fiind exclusa din rindul negociatorilor. Enclava de pe malul drept al Nistrului, prin elita sa , sprijinita de puternice centre din Rusia, au creat un impediment in dialogul dintre ambele maluri, prin tergiversarea procesului de negocieri. In acest context comunitatea internationala a delegat functiile de cautare a solutiilor reglementarii OSCE-lui, care s-a implicat in reglementarea crizei din Transnistria incepind cu 1993 cind si-a deschis oficiul la Chisinau.
Unul din factorii care diminueaza potentialul unei reglementari echitabile a problemei transnistrene tine de faptul ca negocierile sunt dominate de o singura tara, care este departe de a fi impartiala in conflictul transnistrean. In plus, formatul de negocieri nu tine cont de interesele UE si NATO largite, chiar daca Rusia se afla la peste o mie de kilometri de Transnistria, si republica separatista nu creeza nici un fel de probleme de securitate Federatiei Ruse. In acelasi timp, Transnistria se va afla la mai putin de o suta de kilometri de hotarul UE si NATO extinse, iar problemele de securitate si stabilitate care isi au radacina in existenta acestei entitati separatiste, vor afecta interesele de securitate ale institutiilor occidentale largite.
La 8 mai 1997, la Moscova a fost lansat "Memorandumul cu privire la bazele normalizarii relatiilor dintre Republica Moldova si Transnistria", caruia i se mai spune Planul Primakov. Din partea Republicii Moldova documentul a fost semnat de Presedintele Lucinschi, care a fost acuzat pe urma ca prin semnarea acestui document a pus baza consolidarii regimului neconstitutional al lui Smirnov. Proiectul stipuleaza un stat comun format din doua componente cu statut egal, Moldova si Transnistria cu repartizarea imputernicirilor prin acorduri intre Chisinau si Tiraspol.
Cel mai important este faptul ca Memorandumul stabilea formatul de negocieri cu cinci participanti, formatul pentilateral: Rusia, Ucraina, OSCE, Transnistria, Republica Moldova, care este actual si astazi. Iar in calitate de mediatori si garanti: Rusia, Ucraina si OSCE, consfintind astfel excluderea participarii directe a Occidentului si a Romaniei din formatul mediatorilor si garantilor. Drept continuare a acestei politici in 2001 a fost Ratificat Tratatul bilateral moldo-rus prin care Rusia a devenit partener strategic si garant al statalitatii si integritatii RM.
La 29 mai 2002 la summit-ul UE-Rusia, partile au decis sa colaboreze in vederea solutionarii conflictului transnistrean, iar Olanda a definit aceasta problema drept cea mai importanta in timpul Presedintiei sale a OSCE in 2003. In rezultatul consultarilor intre OSCE, Russia si Ucraina, in iulie 2002 a fost elaborat "Acordul dintre Republica Moldova si Transnistria", insusit si promovat de catre OSCE. Ideea federativa impusa de OSCE, Rusia si Ucraina pentru deblocarea conflictului a adus situatia in societate intr-o stare destul de tensionata. Acestui proiect i se poate imputa in primul rind renuntarea la schimbarea formatului de negocieri, prin invitarea SUA si UE ca mediatori si garanti in reglementarea conflictului.
Proiectul nu a avut sorti de izbinda, fiind aspru criticat de catre societatea civila din R.Moldova.Tratativele intrasera in impas si in aceste conditii la 10 februarie 2003, Presedintele Voronin a intreprins cel mai riscant pas din cariera sa, propunind Tiraspolului sa devina coautor a unei noi Constitutii a Republicii Moldova. Prin aceasta initiativa era prevazuta crearea unei "Comisii Constitutionale Mixte", din experti de la Chisinau si Tiraspol, care cu ajutorul specialistilor din Rusia, Ucraina, OSCE si Comisia de la Venetia, timp de sase luni de zile trebuiau sa elaboreze un Proiect de Constitutie noua. Autoritatile separatiste, au fost de acord cu propunerile Presedintelui Voronin si la 19 martie au semnat pentru instituirea mecanismului, in cadrul rundei de negocieri ordinare.
La 27 februarie 2003 Uniunea Europeana a pus interdictii de a intra pe teritoriul sau lui Igor Smirnov si fiilor sai, considerind ca ei poarta raspundere pentru lipsa de colaborare in directia reglementarii conflictului transnistrean. Separatistii au raspuns la 21 martie 2003 prin declararea Presedintelui Voronin si a inca 14 oficiali moldoveni, persoane non-grata pe teritoriul Transnistriei. In aceste conditii tratativele continuau, insa se refereau doar la chestiuni procedurale. Ambele Parlamente si-au delegat mebrii in Comisia Constitutionala Mixta, insa lucrarile acestei Comisii nu au fost productive.
Intre timp patrundeau unele informatii ca Rusia sub presiunea termenului de retragere a munitiilor de pe teritoriul Moldovei, lucreaza la un plan unilateral de reglementare a conflictului.
La 17 noiembrie 2003 Dimitri Kozak, adjunctul sefului administratiei Presedintelui Rusiei, propune un nou "Memorandum" pentru solutionarea conflictului transnistrean, cunoscut drept "Memorandumul Kozak", de fapt un proiect de Constitutie federala contractuala, inspirata din Constitutia Federatiei Ruse care situa Republica Moldova dependenta de elita de la Tiraspol, in special prin mecanismul Parlamentului bicameral. In plus acest proiect stipula pastrarea Armatei FR pe un termen de 20 ani in calitate de singura forta militara de pacificare. Memorandumul trebuia sa fie semnat de catre Presedintele Voronin care in ultimul moment a refuzat sa o faca, declarind ca documentul trebuie perfectionat. Si acest proiect a trezit reactii critice virulente din partea societatii civile si a unor partide din RM. A doua zi dupa ce Presedintele Voronin a refuzat semnarea documentului, au inceput ample actiuni de protest ale opozitiei. Dar acest proiect a fost criticat si de reprezentanti ai OSCE si SUA, care au declarat ca nu au fost consultati si nu sustin unele prevederi din acest Memorandum, in special cele legate de prezenta Fortelor Armate ale Federatiei Ruse timp de 20 de ani pe teritoriul Moldovei.
La 16 decembrie 2003, Miscarea Populara "Moldova Europeana Unita", formata din citeva ONG-uri, lanseaza la Chisinau – "Proiectul Planului de reglementare a conflictului transnistrean si modernizare a R.Moldova". Proiectul a fost amplu mediatizat si comentat, a trezit reactii diverse, atat la Chisinau cit si la Tiraspol.
Astfel s-a propus atunci prin art.11 al proiectului-
1) Se formeaza un Contingent Multinational Militar(CMM) pe termen de un an, sub egida OSCE, ONU si Garantilor care vor asigura trecerea de la starea de conflict la starea postconflict de conlucrare pasnica, va monitoriza dezarmarea formatiunilor militare ale Transnistriei si trecerea lor in subordinea Ministerului Apararii si MAI al R.Moldova reintregita.
2)Se instituie un Comitet International al Garantilor(CIG), format din sapte garanti – UE, SUA, Russia, Romania, Ucraina, ONU si OSCE pe un termen de 4 ani, pina la urmatoarele alegeri Parlamentare.
Chiar daca nu a fost luat drept baza pentru negocieri, ulterior unele prevederi din acest proiect au fost preluate de catre diversi factori de decizie ONG-uri si institutii internationale.
La 13 februarie 2004, noua presedintie a OSCE-ului prezinta documentul numit "Propunerile si Recomandarile Mediatorilor din partea OSCE, Rusiei si Ucrainei referitoare la reglementarea problemei transnistrene", numit mai tirziu Kozak-2 de opozitia de la Chisinau. Ideea de federatie contractuala surprinde si apare din nou in fata opiniei publice.
Documentul dat nu propune absolut nimic privitor la problematica militara si politica si sustine formatului pentagonal, care este dominat de Rusia si Ucraina, care acorda Transnistriei drept de veto impotriva participarii occidentale in operatiunile de pacificare si garantare militara din zona. In martie 2004, pe fonul respingerii proiectelor anterioare, Chisinaul ,oficial produce un document al carui idee principala consta tot in federalizare, si care preia o multitudine de elemente si nuante din proiectul Kozak. Textul se intituleaza -" Declaratie cu privire la principiile de baza ale oranduirii de stat a Republicii Moldova" si preia principiile si tezele enuntate din documentele anterioare. Comentatorii au declarat ca din acest document au fost excluse totusi prevederile care stipulau prezenta armatei ruse pe teritoriul Moldovei. In sfirsit in luna octombrie 2004 un grup de ONG-uri au lansat la Chisinau strategia celor 3-D(demilitarizare, decriminalizare si democratizare).
Strategia "3D" promoveaza necesitatea inlocuirii actualului format pentagonal de negocieri "3 plus 2" cu unul nou – "3 plus 1 plus 3" (Rusia, Ucraina, Romania plus Moldova plus OSCE, SUA si UE) si se pronunta pentru instalarea unei Administratii Civile Provizorii (ACPI) in raioanele de est ale Republicii Moldova definit si aplicat de ONU/UE – la solicitarea autoritatilor constitutionale ale statului. Un mecanism asemanator, crearea unui Comitet International al Garantilor sub egida ONU si OSCE a fost propus si prin proiectul MP"MEU" din decembrie 2003.
Atitudinea Rusiei, Ucrainei și a Republicii Moldova fața de conflictul transnistrean
De la început trebuie spus că toate aceste state au motive să mențină deschis conflictul transnistrean. Această atitudine le oferă o serie de avantaje în atingerea unor interese geopolitice, economice, politice etc.
Interesele Rusiei în Transnistria sunt determinate de următoarele motive:
-păstrarea pozițiilor strategice în sud-estul Europei;
-prezervarea intereselor populației ruse din acest teritoriu;
-păstrarea legăturilor cooperatiste cu întreprinderile din Transnistria, unele dintre ele fiind unice în cadrul complexului militar industrial;
-reglementarea conflictului în interesul stabilității proprii și al consolidării relațiilor sale cu statele în care există o minoritate rusă;
-stabilirea unor relații mai previzibile și mai stabile cu România și de a nu admite o influență românească asupra Moldovei10. Totodată, nu trebuie omise interesele economice din Transnistria ale unor grupuri din Rusia. În plus, aici există o serie de avantaje economice datorate absenței diferitelor taxe (accize, taxe vamale, impozite etc.) ce se plătesc în alte state.
Ucraina este de acord cu conflictul transnistrean cam din aceleași considerente cu ale Rusiei. Totodată, acest conflict a abătut atenția Moldovei de la problemele de frontieră, teritoriu și populație pe care altfel le-ar fi ridicat Ucrainei.
Republica Moldova, poate părea paradoxal, la rândul său, are interes ca acest conflict să nu se rezolve așa curând. Ca argumente în sprijinul acestei afirmații sunt:
– ambiguitatea manifestată de guvernanții Republicii Moldova chiar în timpul dobândirii independenței în august 1991, când structurile de forță moldovenești au fost retrase din raioanele transnistrene;
– atitudinea din ce în ce mai ostilă a guvernanților moldoveni față de România. În perioada în care, de pildă, Republica Moldova a deținut președinția OSCE, aceasta s-a plâns de România la toate forurile europene.De asemenea, în acțiunea diplomatică a Republicii Moldova de a colabora cu statele din Balcani în diverse domenii, inclusiv în cel al securității și apărării, Bucureștiul a fost ocolit intenționat;
– interesele economice ale unor grupuri din Moldova în Transnistria. De exemplu, oameni de afaceri din Transnistria și mărfurile produse aici tranzitează fără probleme teritoriul din dreapta Nistrului și apoi pot pleca oriunde în lume;
– Chișinăul nu a pus niciodată categoric problema unui embargo total Transnistriei, atrăgându-i atenția că poate pierde avantajele obținute anterior dacă nu se supune legilor Republicii Moldova.
În acest sens, s-au făcut unele încercări, prin adoptarea unor noi ștampile vamale, prin obligarea firmelor transnistrene de a se înregistra în Republica Moldova și de a plăti taxe la bugetul de stat. Dar și aceste măsuri sunt doar pe hârtie; există teama că o apropiere prea mare de România ar duce la victoria unioniștilor din Moldova, care și-ar vedea visul cu ochii: unirea cu patria-mamă.
Realizarea unirii Republicii Moldova cu România este, se pare, percepută de către unele grupuri de interese că ar duce la pierderea de către elita politică moldovenească, și nu numai, a unor avantaje de natură diversă, pe care le are în prezent ; acceptarea de către guvernanții de la Chișinău a propunerilor de
__________________
10 http://ro. altermedia. Info. pp. 3-4
federalizare a Republicii Moldova.
Constituirea Republicii Moldova, ca stat independent, și a autoproclamatei
republici transnistrene
Pe fundalul dezintegrării URSS, un șir de republici sovietice și-au proclamat suveranitatea. Acest proces s-a soldat cu adoptarea, de către Parlamentul Republicii Moldova, la 23 iunie 1990, a Declarației de Suveranitate. Ca răspuns la pașii fermi ai câtorva republici spre obținerea independenței, conducerea URSS aplică tactica stimulării separatismului în republicile „răzvrătite”. Așa se face că, la 2 septembrie 1990, la Tiraspol, are loc „cel de-al doilea congres extraordinar al deputaților sovietelor de diferite niveluri” din unele localități nistrene, la care este proclamată o nouă „republică” pe teritoriul Moldovei – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană, în componența URSS.
Republica Moldova a apărut, ca stat independent, la 27 august 1991, în calitate de succesor al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM), care fusese creată în 1940, după anexarea de către URSS a Basarabiei (spațiul dintre râurile Prut și Nistru, cu denumirea istorică Basarabia). Teritoriul RSSM (37 mii km2) a fost constituit din Basarabia și o parte din teritoriul fostei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM). Pentru justificarea expansiunii teritoriale și creării statalității „sovietice socialiste moldovenești”, statul sovietic a promovat o politică dură de deznaționalizare și de creare a „noului popor”, adică a celui „moldovenesc”.
Momentul-cheie al „moldovenismului sovietic” a fost românofobia, inoculată prin toate mijloacele statului totalitar (deportări, nimicirea fizică a intelectualității, foametea artificială din 1947, „spălarea creierelor” etc.). Trecutul istoric diferit al acestor două părți componente ale RSSM, ca și structura etnică diferită a populației, a determinat atitudini dominante diametral opuse proceselor politice ce au urmat după 1985.
În condițiile politicii de „perestroika”, inițiată de Mihail Gorbaciov în 1985, în toate fostele republici unionale a devenit posibilă abordarea problemei emancipării naționale a populației autohtone. Aceste două momente, emanciparea națională a populației autohtone și transformarea RSSM într-un stat independent, au provocat o atitudine ostilă în centrele industriale din zona de est a Republicii Moldova.
Starea de spirit dominantă din această regiune șigreșelile tinerei democrații din Moldova au fost abil exploatate de către conducerea URSS, iar, după 1991, de Federația Rusă. La agravarea situației au contribuit și trupele fostei Armate a 14-a, ale cărei unități au fost dislocate după 1945 în orașele din zona de est a Republicii Moldova. Această suprapunere de factori negativi a provocat, în primăvara anului 1992, un conflict armat de proporții între puterea constituțională și regimul separatist, în urma căruia ultimul a instaurat controlul deplin asupra a 12% din teritoriul Republicii Moldova și a 700.000 de locuitori.
Mit, mistificare și adevăr despre conflictul transnistrean
Mit: existența unui popor transnistrean și a unei patrii transnistrene.
Memoria colectivă a populației din stânga Nistrului este marcată de istoria acestui spațiu. Evenimentele istorice care au bulversat acest spațiu geografic începând cu 1792, când această regiune a fost anexată la Imperiul Rus, au contribuit la construirea memoriei și identității locuitorilor din acest teritoriu. Deși, până la 1792, moldovenii constituiau populația majoritară a regiunii, pe parcursul „perioadei după 1792, ei sunt în continuă diminuare, parțial din cauza emigrației ruse și ucrainene, parțial din cauza slavizării masive a etnicilor români din regiune, încât moldovenii devin, după primul sfert al secolului XIX, doar a doua comunitate ca mărime a provinciei, după ucraineni
După războiul civil din Rusia (1917-1922) și constituirea Uniunii Sovietice se inițiază un vast program de„autonomizare”. În aceste condiții, în octombrie 1924, în partea vestică a Transnistriei, a fost creată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), cu capitala în orașul Balta, iar din 1929 – la Tiraspol.
RASSM făcea parte din Republica Sovietică Socialistă Ucraineană și avea o suprafață de 8,5 mii km2. Cum moldovenii transnistreni sunt supușii Imperiului Rus încă din 1792, patria pe care a conservat-o memoria lor colectivă a fost Moldova, nu România, acești oameni se știu moldoveni și nu români, se știu cetățeni ai Rusiei, nu ai României. Cu atât mai mult, cu cât, în timp ce basarabenii în perioada 1941–1944 au revenit la patria-mamă și au luptat pentru „cauza unității românești” sub tricolorul regal, moldovenii transnistreni au considerat acest act drept o ocupație… Românii transnistreni nu au conservat în memoria lor colectivă un 1859, un 1918…, iar anul 1944 nu a fost de ajuns pentru consolidarea unei conștiințe românești.
„Poporul moldovenesc” și „RASSM”, inventate de către Stalin, sunt conturate după 1990, în raioanele de est ale Republicii Moldova într-o identitate nouă – „poporul transnistrean”. Presa din stânga Nistrului, speculând cu imaginarul colectiv (evenimente istorice, reprezentări, credințe, amintiri din perioada sovietică, cât și din perioada celor peste 10 ani de „existență" a autoproclamatei republici), continuă să construiască o identitate „nouă” pentru populația din stânga Nistrului – „poporul transnistrean”.
La 27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat „Declarația de independență” și a optat pentru separarea de URSS, eveniment ce a provocat, totuși, un veritabil șoc psihologic. Această opțiune echivala, în special, pentru etnicii ruși, care până în 1991 erau purtători ai mentalității de “eliberatori”, de “frate mai mare”, cu pierderea statutului de cetățean sovietic și acceptarea unui nou statut, neobișnuit, cel de cetățeni ai unui nou stat independent și, mai ales, de minoritate națională.
Utilizarea frecventă a cuvântului Transnistria, în propaganda separatiștilor de la Tiraspol și în mass-media din stânga Nistrului, ar putea crea o „identitate aparte” pentru locuitorii din raioanele de est ale Republicii Moldova. Pentru justificarea și întărirea acestei „identități aparte” a „poporului transnistrean” se invocă și „argumente istorice”, și anume faptul că Transnistria nu ar fi ținut românesc, deoarece, în perioada când Basarabia și Bucovina s-au unit cu România, regiunea din partea stângă a Nistrului nu a fost inclusă. În acest context, puterea instalată la Tiraspol vorbește de „dreptul poporului la autodeterminare”.
Întrebuințarea obsesivă a sintagmelor„popor transnistrean”, „republică transnistreană”, în variate combinații cu adjectivul „nou”, pot fi socotite elemente constituante în fundamentarea unui „popor nou”, adică a „poporului transnistrean”.
Un popor transnistrean nu există, în realitate. Totuși, cei care vorbesc de poporul transnistrean îl asociază cu existența „Republicii Moldovenești Nistrene”. De aceea, locuitorii din stânga Nistrului încep să se obișnuiască tot mai mult cu această „identitate inventată” de către cei interesați în perpetuarea unui asemenea neadevăr.
Mistificare:
1) Republica Moldova este cea care a declanșat conflictul transnistrean. Iată câteva „argumente” frecvent utilizate de mass-media din Transnistria pentru a demonstra că Republica Moldova este la originea conflictului menționat: organizarea de către „agresor” (Republica Moldova) a unor grupuri teroriste, care aveau misiunea să atace „poporul transnistrean”. Deci, „victima” nu era altcineva decât regimul de la Tiraspol; cauza principală a conflictului este considerată „românizarea” Republicii Moldova.
În anul 1991, se părea că „unioniștii” din Republica Moldova vor reuși să unească țara lor cu România. Posibilitatea unirii Republicii Moldova cu România, proces asociat de populația din Transnistria cu pierderea locurilor de muncă, în principal, dar și a altor drepturi dobândite anterior anului 1991, a generat în rândurile locuitorilor din acest teritoriu un acut sentiment de teamă; proclamarea limbii române ca limbă de stat și introducerea grafiei latine au fost puternic mediatizate în Transnistria. Datorită manierei tendențioase în care a fost prezentat acest lucru de către autoritățile de la Tiraspol, etnicii de origine slavă se temeau că vor pierde statutul de „eliberatori”, de „frate mai mare” avut anterior și menținut în mentalul colectiv prin utilizarea limbii ruse, ca limbă oficială, și a grafiei slave.
2) „Naționaliștii” români sunt implicați consistent în generarea conflictului transnistrean.
Mass-media și propaganda din Transnistria au susținut, cu putere și în permanență, un fapt ireal, că la „războiul din 1 martie–29 iulie 1992”, dintre forțele militare ale Chișinăului și cele ale Tiraspolului, au luat parte activă militari din România.
Această teză complet falsă a fost susținută și de către William Hill, șeful misiunii OSCE de la Chișinău. În plus, acesta a afirmat că naționaliștii români (controversatul diplomat american acredita această idee, fără să o argumenteze în vreun fel) sunt cei care se opun soluțiilor avansate de OSCE pentru soluționarea conflictului transnistrean. Rusia nu a recunoscut niciodată oficial că s-ar fi implicat, prin trupele sale dislocate în teritoriile fostelor state sovietice care și-au proclamat independența, în conflictele din aceste zone: Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria etc.
În schimb, România a recunoscut că a ajutat Republica Moldova cu armament, vehicule blindate, piese de artilerie, dar nu cu militari.
3) Susținerea tezei existenței unui popor transnistrean. Structura populației din Transnistria, pe naționalități, este următoarea: 42% români; 26% ucraineni, 22% ruși și 10% alte naționalități. Prin urmare, nu există nici o dovadă sub aspect etnic care să justifice o astfel de afirmație.
Adevăr:
1) Conflictul transnistrean servește interesele Rusiei, ale unor grupuri umane diverse (etnice, economice, de presiune etc.) din Ucraina, din Republica Moldova și chiar Turcia.
Că Rusia are interese în această zonă o demonstrează următoarele: „tradiția istorică” a Rusiei de a ocupa, de-a lungul timpului, acest teritoriu din stânga Nistrului, datorită importanței sale geostrategice; prin prezența Armatei a 14-a în Transnistria, Federația Rusă controlează strategic respectiva zonă geografică; majoritatea soluțiilor de rezolvare a conflictului transnistrean au fost avansate de către Rusia.
Caracteristica esențială a soluțiilor propuse o reprezintă faptul că se acordă aceleași drepturi, la nivelul întregului teritoriu al statului moldovean, atât Republicii Moldova, stat recunoscut internațional, cât și autoproclamatei republici transnistrene, nerecunoscută internațional. Și cum Transnistria este total controlată de Moscova, ceea ce ar fi urmat ar fi fost controlul absolut și indiscutabil al Kremlinului asupra întregii republici. Prin urmare, în realitate, acesta este obiectivul proiectelor de federalizare/regionalizare propuse de Rusia. De fapt, Moscova nu vorbește nici o clipă despre independența Transnistriei și separarea acesteia de Republica Moldova, ceea ce probează că scopul ei este controlul întregii republici, iar Transnistria este un instrument.
Ratificarea Tratatului bilateral moldo-rus, la finele anului 2001, a întărit poziția Rusiei, care devine un fel de stat garant al statalității Republicii Moldova. Totodată, menținerea unor cantități foarte mari de armament și muniție uzată fizic și moral, greu de transportat într-o altă locație din teritoriul Federației Ruse (30% din aceasta este netransportabilă și costisitor de distrus chiar pe plan local) reprezintă un alt interes al Rusiei – Transnistria. În plus, existența acestor armamente și muniții creează premisele apariției unui comerț ilicit cu astfel de „produse”, mai ales că autoritățile transnistrene nu respectă normele vamale și taxele legale impuse pe întreg teritoriul național de către autoritățile de la Chișinău ; „elita conducătoare” din Transnistria sunt cetățeni ai Rusiei11.
2) Ucraina are de câștigat în plan economic, prin derularea unor afaceri cu firme din Transnistria, datorită facilităților existente în acest teritoriu necontrolat de autoritățile de la Chișinău. De aceea, acest stat nu respectă, întotdeauna și în totalitate, acordurile vamale semnate cu Republica Moldova; conflictul abate atenția Republicii Moldova de la problemele de frontieră, teritoriale și de populație pe care le are cu această țară;
3) Turcia și Bulgaria speră, la rândul lor, că, prin crearea statului transnistrean, autonom și independent, populația de etnie găgăuză și, respectiv, bulgară vor dobândi autonomie și alte drepturi, fie în cadrul statului moldovean,fie ca regiuni autonome;
4) Actuala structură etnică a populației din Transnistria nu îndreptățește afirmarea tezei existenței poporului transnistrean. Structura acestei populații (700.000 de locuitori), pe naționalități, este următoarea: 42% români; 26% ucraineni; 22% ruși și 10% alte naționalități.
Soluții pentru rezolvarea conflictului transnistrean
În soluționarea conflictului transnistrean s-au implicat, diferit, atât o serie de state cu interese diverse în zonă (Rusia, Ucraina, România, UE), cât și unele organizații regionale (OSCE) și internaționale (ONU, prin Înaltul Comisariat).
Cel mai mult s-a implicat OSCE, datorită scopului și naturii sale, ca organizație de securitate și cooperare regională (europeană).
Pe ansamblu, strădaniile OSCE pentru găsirea unor soluții viabile conflictului din Transnistria au fost fără efecte semnificative. Motivul
_____________________
11cf.dr,Dan,DUNGACIU, OSCE și Republica Moldova,în http://www.studiidesecuritate.ro/ pp.20-21
principal al insuccesului său îl constituie regula consensului, adică unanimitatea,fără de care nu se poate lua nici o decizie. Or, Rusia este membru al acestei organizații și se folosește de această prevedere ori de câte ori socotește că îi sunt lezate în vreun fel interesele în zonă.
Inițial, stabilit pentru trei ani, termenul Misiunii OSCE a fost prelungit în decembrie 2002, la Summit-ul OSCE de la Porto (Portugalia), la cererea expresă a Rusiei. Prestația OSCE în Republica Moldova, prin reprezentanți sau diplomați ai organizației la Chișinău sau Viena, a fost criticată de politicieni sau analiști de la Chișinău sau Washington. De pildă, la Porto (2002), OSCE a suferit o serie de înfrângeri politice și diplomatice din partea Rusiei. Organizația a acordat Rusiei încă un an, până în decembrie 2003, ca să-și retragă toate trupele și arsenalele. Moscova se angajase deja, în 1999 (la Istanbul), să facă acest lucru până în 2002, dar nu a probat niciodată intenția de a-și onora promisiunea. Însă documentul final de la Porto, prin conținutul său, este chiar mai slab decât angajamentul de la Istanbul, pe care-l înlocuiește.
Credibilitatea OSCE a suferit serios, atunci când reprezentanții acesteia au dat vina pe liderii de la Tiraspol care, chipurile, « nu dau voie » generalilor și miniștrilor de la Moscova să-și retragă trupele de pe teritoriul Republicii Moldova. Ideea – „gafa”, eufemistic vorbind – aparține lui David Schwartz, unul dintre reprezentanții OSCE la Chișinău. Tot Schwartz este creditat și cu alta inițiativă. La Chișinău, misiunea OSCE a semnat, împreună cu reprezentanții Rusiei și Transnistriei, o serie de declarații de intenții și protocoale pe care reprezentanții Republicii Moldova, ca stat suveran, nu le- ar fi putut semna. O altă gafă aparține, indiscutabil, actualului reprezentant al OSCE, americanul William Hill, aflat la al doilea mandat. Într-un interviu, Șeful misiunii OSCE la Chișinău afirma că Republica Moldova ar trebui să fie transformată într-o federație, deoarece populația republicii este multinațională. În realitate, Republica Moldova are o populație de 4.300.000 locuitori, grupată pe naționalități, astfel : români – numiți oficial în mod eronat moldoveni -64,5%; ucraineni – 13,8% ; ruși – 12% ; găgăuzi – 3,5% ; bulgari – 2,5% ; evrei – 1,5% și alte naționalități – 2,2%. Această structură demonstrează falsitatea tezei că Republica Moldova este un stat multinațional.
Procesul soluționării conflictului transnistrean sub patronajul OSCE a parcurs o serie de etape, denumite diferit, în funcție de reprezentarea socială dominantă despre evenimentul analizat. Astfel, mai întâi s-a vorbit de „conflictul transnistrean”, apoi de „federalizare”și, în final,de „regionalizare”.
a) „Conflictul transnistrean”- prima fază a încercărilor de soluționare. Acest conflict sângeros a fost declanșat de Moscova ca reacție la tendința pro-românească a Chișinăului de la începutul anilor ’90 și a lăsat în urma sa circa 1000 de morți și 4100 de răniți. Armata a 14-a a avut un rol hotărâtor în confruntare, înclinând balanța decisiv de partea separatiștilor transnistreni.
La finele conflictului, partea secesionistă (pro- rusă) a câștigat tot ce și-a propus („Convenția” din 21 iulie 1992, referitoare la încetarea ostilităților, a fost semnată între reprezentanții Moldovei și Rusiei, asistați de Igor Smirnov, liderul transnistrean, reprezentantul unui stat nerecunoscut internațional).
În primul rând, a fost schimbată formula de negociere instituită de Mecanismul Cvadripartit (Moldova, Rusia, Ucraina, România). În aprilie 1992, la Chișinău, cele patru state semnaseră un acord prin care s-au angajat să colaboreze pe baza hotărârilor internaționale ale vremii – în speță, de la Helsinki și Kiev – pentru stingerea conflictului din Transnistria. După acel moment, România a fost complet eliminată din joc și nu a mai contat ca actor geopolitic în această dispută. De altfel, nici când a deținut președinția OSCE, România nu a fost mai activă în ceea ce privește problema transnistreană. Acordul semnat la 21 octombrie 1994, în care se stipula retragerea Armatei a 14-a în termen de trei ani, nu a mai fost ratificat de Duma de Stat. Astfel, staționarea armatei ruse în Republica Moldova a devenit o certitudine.
b) „Federalizarea” – a doua fază de soluționare a problemei transnistrene. În faza aceasta, derulată în perioada 1997-2003, se vorbește despre „federalizare”, care, în realitate, este tot o idee livrată de Rusia pentru soluționarea crizei transnistrene și, din păcate, acceptată inițial de occidentali cu ușurință.
VLADIMIR SOCOR: Federalizarea va legifera regimul separatist.
Intr-un comentariu privind declaratiile sefului Misiunii OSCE la Chisinau, potrivit carora "federalizarea pe criteriu etnic ar fi o solutie potrivita pentru Republica Moldova", analistul politic international, Vladimir Socor, afirma ca aceasta ar insemna "faramitarea teritoriului si legiferarea regimului minoritar de la Tiraspol". Socor mentioneaza ca declaratiile lui William Hill vin in contradictie cu proiectul existent al federalizarii, asa-zisul document de la Kiev, si ridica intrebarea care anume ar fi unitatile care ar intra in componenta federatiei bazate pe criteriul etnic, deoarece proiectul de la Kiev nu specifica aceste unitati. "In practica, negocierile se poarta intre guvernul legitim de la Chisinau si autoritatile nelegitime de la Tiraspol. OSCE, Ucraina si Rusia considera ca Transnistria ar urma sa intre ca o unitate in componenta pretinsei federatii, fapt ce nu corespunde deloc criteriului etnic", noteaza analistul politic.
Vladimir Socor este de parere ca federalizarea cu Transnistria ca unitate ar legifera regimul minoritar, continuand politica de rusificare lingvistica a majoritatii moldovene si ucrainene a populatiei, care constituie 40 si respectiv 20%, fata de 25,5% cat o constituie rusii. "Daca e sa federalizam pe criteriul etnic, atunci raioanele Slobozia, Grigoriopol, Rabnita si Camenca de pe malul stang ar urma sa fie separate de Tiraspol, orasul Tiraspol fiind de fapt singura unitate administrativa cu majoritatea ruseasca", scrie el, mentionand ca daca Hill propune anume acest lucru, atunci acesta trebuie salutat. "Din doua una – ori ni se propune federalizarea cu Transnistria impotriva criteriului etnic, ori – federalizarea pe criterii etnice. In care caz moldovenii si ucrainenii din Transnistria nu pot ramane supusi minoritatii ruse", considera Socor. "Daca e sa federalizam Republica Moldova pe criteriu etnic, ce ne facem cu populatia ucraineana si rusa de pe malul drept al Nistrului, din orasele Chisinau si Balti?. Aplicarea criteriului etnic pe malul drept ar insemna nu federalizare, ci cantonizare, in practica – faramitarea statului. Criteriul etnic poate sa fie aplicat si chiar trebuie aplicat in cazul Transnistriei, daca totusi mergem la federalizare", conchide Vladimir Socor.
Swartz a fost silit sa se retraga din fruntea misiunii OSCE, deoarece, din cauza gafelor pe care le-a comis, negocierile in problema transnistreana au intrat in impas. Era nevoie, deci, de oameni si idei noi care ar fi fost in masura sa deblocheze procesul de reglementare a diferendului. In aceasta situatie, William Hill se vedea obligat sa stearga delicat cu buretele vechiul plan pentru a netezi drumul pentru altul mai realist.
In plus, situatia din Transnistria a inceput de la o vreme sa ingrijoreze nu numai SUA, ci si Uniunea Europeana. Javier Solana, comisarul pentru politica externa a UE, a cerut cu duritate Ucrainei sa intensifice controlul frontierei cu Republica Moldova in zona transnistreana. Inaltul demnitar de la Bruxelles s-a pronuntat categoric pentru solutionarea cat mai grabnica a acestei probleme, intrucat regimul separatist de la Tiraspol se afla foarte aproape de hotarele europene. Toate acestea converg spre ideea ca, in ultimul timp, presiunea occidentala asupra Chisinaului, dar si asupra autoproclamatei republici nistrene, a crescut.
La 8 mai 1997, se lansează la Moscova „Memorandumul cu privire la bazele normalizării relațiilor dintre Republica Moldova și Transnistria”, cunoscut și ca „Planul Primakov”. Susținătorii proiectului nu au fost doar Moscova sau Tiraspolul. Reprezentanții găgăuzi afirmau în acea perioadă că „Memorandumul de la Moscova, semnat în 1997, este singurul document real și funcțional care permite soluționarea integrală a tuturor problemelor ce țin de structura internă a Republicii Moldova în limitele unui stat comun, cu participarea Republicii Moldova, Transnistriei și autonomiei găgăuze”. Rusia are în acest proiect statutul de „garant”.
În proiect se stipulează, printre altele: stat comun format din două componente cu statut egal, Moldova și Transnistria. Să nu uităm, Republica Moldova este stat suveran și independent recunoscut internațional, iar Republica Moldovenească Transnistreană nu este; repartizarea împuternicirilor prin acorduri de la egal la egal între Chișinău și Tiraspol; negocieri cu cinci participanți (formatul pentagonal): Rusia, Ucraina, OSCE, Tiraspol, Republica Moldova; „mediatori” și „garanți”: Rusia, Ucraina, OSCE (deci, excluderea participării directe a Occidentului sau a României la negocieri și garanții).
În esență, în conformitate cu acest proiect, Transnistria ar fi devenit „parte” egală cu Republica Moldova, având posibilitatea să controleze atât politica internă, cât și politica externă a Chișinăului. „Memorandumul”, ca și documentele ulterioare care promovează federalizarea, nu intenționa decât să consacre de jure dominația de facto a Federației Ruse în Republica Moldova.
Occidentul a acceptat formula propusă cu destulă ușurință. Când OSCE a pus pe masă un proiect de federalizare, ca soluție la o criză, lumea europeană sau S.U.A a privit chestiunea cu speranță și bunăvoință. Aceasta deoarece, într-o societate democratică, „federalizarea” este un concept cu conotații pozitive, asociat cu democrația, drepturile omului etc. Artizanul edificării provinciilor dependente de Moscova, Evgheni Primakov, va prezenta la 13 august 2000 două documente: un proiect al „Acordului privind bazele relațiilor dintre Republica Moldova și Transnistria” și altul, intitulat „Principiile de bază ale mandatului OSCE, al forțelor pentru menținerea păcii și statalității în regiunea transnistreană a Republicii Moldova”.
Filosofia și consecințele acestor documente nu diferă de cele ale textului din 1997: pe de-o parte, legiferarea și legalizarea prezenței ilegale a armatei și armamentului rusesc în Republica Moldova și, pe de altă parte, transformarea Republicii Moldova într-o entitate dependentă intern și extern de Transnistria, pe care Moscova o controlează integral.
În 2002, „Memorandumul” capătă expresia cea mai concretă și, se speră, cea mai convingătoare, a „Acordului dintre Republica Moldova și Transnistria”, elaborat de OSCE, Federația Rusă și Ucraina. Textul acestui acord este o continuare logică a „Memorandumului” din 1997, iar filosofia care îl fundamentează este aceeași. Ideea centrală din acel document (cele două „părți” sunt egale în drepturi) este păstrată, la fel și formula pentalaterală a procesului de negocieri.
Acest proiect de soluționare a problemei transnistrene a fost puternic criticat de mass-media din Chișinău, Washington sau București. Motivul era că așa-zisa „federalizare” – în formula susținută de OSCE – este, în realitate, un mecanism prin care Republica Moldova va fi dominată și controlată de autoritățile de la Tiraspol. Și de aici, se deduce că Moscova, prin prerogativele acordate de proiectul de Constituție, cuplate cu prezența trupelor rusești în zonă, va determina regimul lui Smirnov să spună „nu” ori de câte ori va fi nevoie și să poată bloca orice inițiativă a Chișinăului care nu va fi convenabilă Tiraspolului sau, mai exact, patronilor săi de la Moscova. Independența Republicii Moldova va rămâne doar pe hârtie. Societatea civilă și partidele din opoziție au reacționat, respingând proiectul de federalizare.
La 17 noiembrie 2003, prin persoana lui Dimitri Kozak, adjunctul șefului administrației președintelui Rusiei, Moscova propune Chișinăului un „Memorandum” pentru soluționarea conflictului transnistrean. Textul, de fapt, un proiect de Constituție federală care făcea întreaga Republica Moldova dependentă de Tiraspol, deci de Moscova, vine în continuarea șirului de inițiative pe aceeași direcție.
Dacă documentul ar fi fost semnat, s-ar fi petrecut acceptarea de jure a dominației de facto a Rusiei în Republica Moldova. Parafarea documentului era dorită intempestiv de Moscova, care vroia să pună pe masă, la Reuniunea OSCE de la Maastricht (1-2 decembrie 2003), cel puțin o „realizare” de politică externă, respectiv chestiunea transnistreană. Gestul grăbit al rușilor a lăsat prezumtivii parteneri – SUA și OSCE – perplecși… Rusia își aroga controlul exclusiv al unui spațiu pe care convenise, teoretic, să-l discute și cu altcineva. Trimisul președintelui Putin venea la Chișinău cu o misiune precisă: să-i aducă pe cei doi lideri, Vladimir Voronin și Igor Smirnov, la aceeași masă, dispuși să semneze documentul. Dacă acest acord s-ar fi realizat, președintele Putin însuși s-ar fi deplasat la Chișinău pentru a asista la semnare. Acordul Kozak nu s-a semnat, dar asta nu înseamnă că dosarul Transnistriei și al dominației ruse în Republica Moldova se poate închide. Moscova a avansat alternativa regionalizării Republicii Moldova.
c) Regionalizarea – a treia fază a încercării de soluționare a conflictului. La 16 decembrie 2003, a fost lansat la Chișinău un text intitulat „Proiectul Planului de reglementare a conflictului transnistrean”, propus de Mișcarea Populară Moldova Europeană Unită conducerii Moldovei, Transnistriei, SUA, României, OSCE, Rusiei, Ucrainei și opiniei publice, la 15 decembrie 2003. Textul este semnat de Roman Mihăeș, coordonator al Mișcării Populare Moldova Europeană Unită. În esență, respectivul text oferă spre discuția publică, a societății civile, regionalizarea, care nu diferă de federalizarea propusă anterior. În susținerea regionalizării se face apel la comparația cu alte state ,pentru a da legitimitate propunerii. Opoziția și o parte din mass-media de la Chișinău au criticat acest proiect care urmărea întărirea dominației Moscovei în Republica Moldova, prin intermediul drepturilor acordate separatiștilor de la Tiraspol și nu rezolvarea conflictului transnistrean.
d) OSCE și proiectul de federalizare în 2004. La summit- ul OSCE de la Maastricht (1-2 decembrie 2003) nu s-a reușit, din cauza obiecțiilor Moscovei, adoptarea unei Declarații finale. Aceasta însemna că termenele pentru retragerea armatei și armamentului din Transnistria rămân în vigoare. Liderii opoziției de la Chișinău au subliniat atât acest fapt, cât și ideea că proiectul de federalizare s-a dovedit un eșec. În același sens a reacționat și România, care a subliniat necesitatea ca un asemenea plan de federalizare să fie acceptat de către cetățenii Republicii Moldova și, totodată, să asigure funcționalitatea acestui stat și controlul efectiv al întregului său teritoriu național.
La finele lunii decembrie 2003, la Chișinău se vorbea despre trei proiecte de federalizare : memorandumul Kozak(Rusia); documentul „mediatorilor” (Rusia și OSCE); un proiect al președintelui Republicii Moldova, V. Voronin.
În 2004, Bulgaria a preluat președinția OSCE. Conferința de la Sofia, din 27 ianuarie 2004, a „mediatorilor”– Rusia – Ucraina – OSCE – a decis, la propunerea lui William Hill, să combine documentul „mediatorilor” cu Memorandumul Kozak într-un singur document. Rusia și Ucraina au acceptat propunerea OSCE. Opinia publică din Moldova nu a avut posibilitatea să ia cunoștință de conținutul respectivului document.
La 13 februarie 2004, președinția bulgară a OSCE a difuzat documentul numit „Propunerile și Recomandările Mediatorilor din partea OSCE, Rusiei și Ucrainei referitoare la reglementarea problemei transnistrene”.
Documentul propune și recomandă, din nou, soluția rusească – adică „federalizarea” Republicii Moldova. În același timp, acest document lasă chestiunea militară și politică la cheremul formatului pentagonal, dominat de Rusia, și acordă Transnistriei drept de veto împotriva participării occidentale în operațiile de pacificare/garantare militară a situației din zonă.
Pe 16 martie 2004, Ministrul Integrării, Vasili Șova, a cerut mediatorilor în problema Transnistriei să fixeze o dată pentru reluarea negocierilor în format pentagonal (Rusia, Ucraina, OSCE, Chișinău, Tiraspol). Documentele care ar trebui să stea la baza viitoarelor negocieri ar fi, în opinia ministrului, recomandările mediatorilor, memorandumul Kozak și propunerile autorităților de la Chișinău.
Apelul a rămas fără răspuns, dar ministrul Șova, pe 5 aprilie a.c., cheamă din nou Consiliul Permanent al OSCE să facă eforturi suplimentare pentru a contribui la „reluarea cât mai grabnică a negocierilor în format pentagonal”. Acestea fuseseră suspendate după refuzul Chișinăului de a semna Memorandumul Kozak. Proiectul federalizării Republicii Moldova, datorită eșecurilor din 2003, este compromis.
Concluzii
Nici o discutie despre OSCE in Republica Moldova nu poate face abstractie de contextul in care aceasta institutie a ajuns sa se implice acolo: criza transnistreana.
OSCE s-a implicat in reglementarea situatiei din Transnistria incepand cu 1993, profitand de cateva oportunitati conferite, surprinzator, de propriile slabiciuni si limite.
Datorita slabiciunii organizatiei, derivata nu doar din prerogativele acesteia, ci si din tensiunile interne, OSCE a fost acceptata de toate partile implicate. Motivul real: nici unul dintre actorii cu interese directe sau indirecte in zona nu miza pe eficacitatea ei si toata lumea vroia sa o foloseasca drept paravan pentru atingerea propriilor obiective. In plus, se stia foarte bine – de catre Rusia, in primul rand – ca OSCE a esuat spectaculos in toate misiunile pe care le-a desfasurat pe spatiul ex-sovietic. Cateva mostre din acest bilant deloc magulitor :
Cecenia: OSCE s-a vazut nevoita sa asiste pasiv la bombardarea oraselor si a satelor de catre fortele armate rusesti, care au ucis zeci de mii de locuitori, ceceni si rusi.
Georgia: conform deciziilor summit-urilor OSCE de la Istanbul si Porto, Rusia trebuia sa inchida bazele de la Vaziani si Gudauta in 2001 si sa negocieze cu Georgia inchiderea bazelor de la Batumi si Akhalkalaki. Patru ani mai tarziu, Rusia a inchis numai baza de la Vaziani si a refuzat, practic, sa negocieze altceva. Desi armata rusa era obligata sa desfiinteze anul trecut baza de la Gudauta, conform deciziilor OSCE de la Istanbul din 1999, Rusia pastreaza aceasta baza militara. Nici de aceasta data, OSCE nu are nici un mijloc de actiune.
Belarus: presedintele Aleksandr Lukasenko a expulzat, unul cate unul, membrii misiunii OSCE. Practic, misiunea OSCE din Minsk a incetat sa mai functioneze. Tarile occidentale au propus de mai multe ori ca OSCE sa-l condamne, fie si simbolic, pe presedintele de la Minsk, dar dreptul de veto al Rusiei a blocat procesul de sanctionare.
Nagorno Karabah: in conflictul azerbaidjano-armean OSCE incearca, inca din 1994, sa medieze o solutie, dar fara sorti de izbanda, deoarece Moscova nu agreeaza desfasurarea unui contingent international de trupe de mentinere a pacii.
Caucaz (alte regiuni): Pe teritoriile Armeniei si Karabahului, precum si in Caucazul de Nord, arsenalele rusesti de armament greu depasesc limitele stabilite de tratatul pentru limitarea armelor conventionale, tratat semnat in cadrul OSCE. Organizatia nu poate face mai nimic pentru a asigura respectarea tratatului.
Cazul Republicii Moldova se inscrie in aceeasi logica. Sa ne reamintim: in februarie 1993, Misiunea OSCE in Moldova declara ca isi propune: “facilitate the achievement of a lasting, comprehensive settlement of the conflict in all its aspects […], based on the consolidation of the independence and sovereignty of the Republic of Moldova within its current borders and reinforcement of the territorial integrity of the state along with an understanding about a special status for the Transdniester region” . Astazi, comentatorii cei mai avizati ai evenimentelor din Republica Moldova, de la Vladimir Socor pana la Wim van Moers, sunt aproape unanimi in a declara esecul Misiunii OSCE in Republica Moldova, evaluat cel putin prin prisma obiectivelor si optiunilor initiale. Din pacate, nu exista diferente reale intre situatia de astazi si documentul prezentat in 1993 de OSCE .
Cauza principala este aceeasi: regula consensului, unanimitate fara de care nu se poate lua nici o decizie. Adica… fara acceptul Rusiei, membru al OSCE. La sfarsitul anului 2000, fortata de veto-urile repetate ale Moscovei, OSCE a renuntat la adoptarea rezolutiei initiale de final de an a organizatiei – care se referea la un subiect benign: copii in zonele de razboi – si a acceptat orice formula, inclusiv amanarea unor termene, totul pentru a mima influenta si eficacitatea intr-un context in care nu avea nici o influenta reala Simplu fapt ca Moscova sau Tiraspolul se puteau prevala de existenta OSCE pentru a-si justifica deciziile sau pentru a bloca orice alt mecanism de negocierea indica rolul pe care OSCE l-a jucat in aceasta parte a continentului. Initial stabilit pe trei ani, termenul Misiunii OSCE a fost prelungit in decembrie 2002, la summit-ul OSCE de la Porto, la cererea expresa a Rusiei.
In 2004, Bulgaria a preluat presedintia OSCE, prea grabit, se pare. Conferinta de la Sofia din 27 ianuarie 2004 a „mediatorilor” – Rusia –Ucraina-OSCE – a decis, la propunerea lui William Hill, sa combine documentul „mediatorilor” cu Memorandumul Kozak intr-un singur document. Rusia a acceptat, fireste, imediat, iar Ucraina, ca de obicei, aproba toate actiunile Rusiei in Republica Moldova.
La 13 februarie 2004, presedintia bulgara a OSCE a difuzat documentul numit „Propunerile si Recomandarile Mediatorilor din partea OSCE, Rusiei si Ucrainei referitoare la reglementarea problemei transnistrene”. Surprinzator, documentul propune si recomanda, din nou, solutia ruseasca a asa numitei „federalizari” a Republicii Moldova. In ciuda esecurilor inregistrate la Maastricht, nimic nu pare ca zdruncina traiectoria OSCE in Republica Moldova. Documentul in cauza lasa chestiunea militara si politica la cheremul formatului pentagonal, dominat, cum am vazut, de Rusia, si acorda Transnistriei drept de veto impotriva participarii occidentale in operatiile de pacificare / garantare militara a situatiei din zona. Cum a afirmat cu indreptatire Vladimir Socor, „presedintia bulgara a OSCE pare sa nesocoteasca interesele euro-atlantice in aceasta zona, care sunt si interesele independentei si securitatii Republicii Moldova” . Ministrul bulgar de externe, Solomon Passy, in discursul inaugural de preluare a presedintiei OSCE din 15 ianuarie, a „omis” sa mentioneze retragerea trupelor rusesti din RM – s-a facut referire doar la retragerea arsenalului militar – , in ciuda declaratiilor europene si americane post-Maastricht care sunt explicite in aceasta chestiune . Iar la 16 februarie a vizitat oficial Rusia, unde a declarat publicatiei Izvestia ca sustine mecanismul pentagonal al negocierilor, dominat de Rusia si Transnistria.
Federalizarea este astazi un plan aproape mort, in pofida vehicularii unor proiecte sau rapoarte care au titulatura aceasta pe coperta. Daca, teoretic, ar fi fost posibila la inceputul anilor ‘90, astazi nu mai exista nici o premisa sau fundament pentru realizarea ei. Cine mai sustine astazi federalizarea este lipsit de realism, caci sansele implementarii pasnice a unui asemenea proiect sunt aproape nule. E foarte probabil ca o fortare pe aceasta directie ar declansa un conflict sangeros.
OSCE, ca organizatie menita daca nu sa solutioneze diferendul transnistrean macar sa creeze cadrul unei asemenea evolutii, a esuat in misiunea sa. Marile decizii care privesc zona – mai cu seama decizia Chisinaului de a semna Memorandumul Kozak – s-au luat fara ea, chiar in pofida ei. Astazi, OSCE este doar o forma fara fond, o institutie lipsita de putere , care ocupa insa o pozitie strategica fundamentala pe scena negocierilor care vizeaza Transnistria. Oricand poate sa fie invocata de Moscova sau Tiraspol (ca institutia legitima insarcinata cu „solutionarea” conflictului etc.) pentru a justifica un refuz din partea Occidentului sau Statelor Unite ale Americii. Locul de negociator pe care sta astazi OSCE trebuie urgent ocupat de altcineva, preferabil UE flancata, insa, la distanta nu foarte mare, de NATO .
Romania a fost si este inca un actor minor. Cand a detinut presedintia OSCE a facut un pas inapoi, deloc justificabil, spre deosebire de Bulgaria care, astazi, utilizeaza institutia pentru a-si impune si sustine interesele. Intrarea in NATO a Romaniei, insa, deschide noi perspective. Interventia Romaniei s-a lasat prea mult asteptata, dar acum Bucurestiul nu mai are nici o scuza, cu exceptia propriei neputinte.
Una dintre dificultatile cele mai grave in teren este lipsa unei Opozitii anti-comuniste unite la Chisinau. Spre deosebire de Georgia sau chiar Belarus, anti-comunistii din Republica Moldova au esuat, deocamdata, sa creeze un bloc in vederea viitoarelor alegeri parlamentare, in pofida tuturor sugestiilor occidentale. (Chiar William Hill declara intr-un interviu la Europa Libera ca Opozitia de la Chisinau trebuie sa se uneasca!). Din pacate, toate indiciile sugereaza ca va fi foarte greu sa se intample asa. Semnificativ din acest punct de vedere este si balansul politic pe are il practica actorii politici din capitala Republicii Moldova . Lipsa coeziunii va fi unul dintre impedimentele cele mai serioase pentru implementarea unui proiect european si democratic dincolo de Prut, sub egida institutiilor internationale.
Conflictul transnistrean reprezintă o potențială sursă de instabilitate în zonă, datorită următoarelor considerente:
– existența unor forțe și arsenale militare pe teritoriul Republicii Moldova, ce aparțin unui stat străin, respectiv Rusiei;
– autoproclamata republică transnistreană nu este recunoscută pe plan internațional ca stat;
– activitățile economice, și nu numai, derulate pe teritoriul din stânga Nistrului nu respectă legislația în vigoare emisă la Chișinău de autoritățile legale ale statului independent și suveran, recunoscut internațional- Republica Moldova;
– măsurile diverse adoptate de separatiștii de la Tiraspol aduc prejudicii în diverse domenii (economic, social, politic, cultural, militar etc.) și atingere suveranității statale a Republicii Moldova;
– exemplul oferit de separatiștii de la Tiraspol ar putea constitui un îndemn și pentru alte grupuri de interese din alte zone de a cere autonomia și ruperea de statul din care fac parte.
Soluțiile avansate separat de către cei implicați (Rusia, OSCE și Republica Moldova) nu au fost acceptate de părțile aflate în conflict și, prin urmare, nu au fost transpuse în practică. Caracteristic pentru aceste soluții este faptul că: aduc atingere integrității teritoriale, independenței și suveranității Republicii Moldova; urmăresc să statueze dominația Moscovei pe întreg teritoriul Republicii Moldova, prin menținerea efectivelor și arsenalelor militare rusești în Transnistria. În realitate, cauzele reale ale conflictului transnistrean nu sunt eliminate prin aplicarea în practică a oricăruia dintre proiectele propuse.
România, pe viitor, ar trebui să se implice mai activ decât a făcut-o până în prezent în rezolvarea conflictului transnistrean, datorită următoarelor motive:
– în teritoriul din stânga Nistrului, 42% din populație este de naționalitate română. Și, așa cum alte state (vezi Ungaria) se preocupă îndeaproape de conaționalii lor aflați ca cetățeni ai altor state, la fel și statul român are această obligație morală, și nu numai;
– menținerea cauzelor care au generat conflictul transnistrean poate conduce la tensionarea situației din zonă și, posibil, produce daune diverse intereselor naționale ale României;
– climatul permisiv promovat de separatiștii de la Tiraspol poate conduce la dezvoltarea pe teritoriul din stânga Nistrului a unor focare active ale crimei organizate, ceea ce s-ar răsfrânge negativ și asupra României;
– rolul României, de generator de securitate în zonă, o obligă să se implice mai activ în găsirea și aplicarea celor mai adecvate soluții de rezolvare a conflictului transnistrean;
– România este stat membru al NATO, și acest statut înseamnă responsabilități suplimentare în domeniul stabilității și păcii în zonele de interes ale Alianței și cele naționale.
Implicarea organizațiilor internaționaleși regionale, precum și a statelor lumii, care au puterea economică, militară și morală necesară în soluționarea conflictului, ar trebui să fie mai consistentă și mai semnificativă decât până acum. OSCE, prin tot ceea ce a întreprins, a dovedit că nu are puterea și capacitatea de a soluționa efectiv acest conflict. În plus, unii reprezentanți ai acestei organizații au acționat în mod partizan, avantajând una din părțile implicate în conflict.Soluționarea efectivă și eficace a conflictului transnistrean trebuie să fie opera eforturilor concertate ale ONU, UE, SUA, în principal, și a celorlalte state cu interese directe în zonă (România, Republica Moldova, Ucraina și Rusia), în special.
Actualul presedinte al O.S.C.E, Karel de Gucht, considera ineficienta relansarea discutiilor despre evacuarea munitiilor si trupelor rusesti din regiune, conform angajamentelor asumate de Rusia la Istanbul, considerand ca trupele de mentinere a pacii ar avea un statut incert. De aceea reprezentantul O.S.C.E considera ca prioritatea o reprezinta statutul militarilor rusi din RM.
Presedintele O.S.C.E a declarat ca deja a discutat acest aspect cu ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, care s-ar fi aratat dispus sa gaseasca solutii ‘’Nu e clar deocamdata cum s-ar putea inregistra progrese in acest conflict inghetat ‘’, a subliniat De Gucht.El a mai adaugat ca nu poate judeca rolul partilor implicate, ci trebuie sa caute solutii. Principala parte implicata este Rusia, iar Belgia ,,adopta o linie mai impaciuitoare fata de Moscova ‘’. Unul dintre factorii care complica situatia este recenta pozitie a RM, care cere un stat unitar, ceea ce constituie intr-un fel un pas inapoi, dar poate ca se va incerca gasirea unei solutii pentru problemele militare , si nu una politica.
Presedintele O.S.C.E, si-a exprimat sustinerea fata de federalizarea RM, concept care este criticat de Chisinau, dar si gasirea unei solutii partiale in conflictul transnitrean. Redeschiderea problemei federalizarii RM reia o tema draga Rusiei , continuta in mai vechiul Memorandum Kozak, precum si in mai noua versiune ucraineana, de rezolvare a problemei transnistrene : Planul Iuscenko.
Presedintia belgiana a O.S.C.E s-a declarat pesimista in privinta sanselor unui acord definitiv intre Guvernul RM si liderii separatisti din Transnistria, totodata ea a demosnstrat mai mult optimismin ceea ce priveste solutionarea situatiei enclavei separatiste Nagorno-Karabah, regiune cu populatie majoritar armeana de pe teritoriul Azerbaidjanului. Aceasta abordare, este de-a dreptul bizara, in conditiile in care retragerea trupelor ruse din Transnistria este o obligatie internationala a Rusiei, asumata in 1999 la Istanbul, pare a fi o reverberatie a recentei crize a gazului rusesc, santajul Moscovei parand a fi produs « impresie » pana la Bruxelles.
Trebuie sa constatam cu regret ca Moldova a ratat sansa integrarii euroatlantice impreuna cu tarile baltice si Romania, fiind obligata sa lupte pentru reintregire teritoriala.’’Pentru moment Uniunea Europeana nu este pregatita sa participe, in calitate de partener, la procesul de negocieri in problema transnistreana’’, a declarat , in cadrul unei conferinte de presa la Chisinau, seful delegatiei Comisiei Europene in Ucraina, Moldova si Belarus, Ian Boag. O problema fundamentala care se pune astazi, este oare pregatit Occidentul sa se implice cu adevarat in solutionarea conflictului Transnistrean si modernizarea RM, sau incearca sa se eschiveze, lasind Moldova la cheremul Rusiei?
Doreste Occidentul integrarea RM in UE si in perspectiva in NATO , sau a rezervat Moldovei doar rolul de centura de siguranta, alaturi de Ucraina si Belarus, asa cum s-a exprimat un comisar European? In acest context R.Moldova ii revine sarcina sa insiste pe langa centrele si polii internationali, sa internationalizeze nerespectarea angajamentelor Rusiei de evacuare a Armatei XIV si stationarea unei armate straine intr-un stat independent, care are consacrata in Constitutie conceptia politica de neutralitate. Ultimele cerinte ale Chisinaului privind schimbarea formatului reglementarii , cererea implicarii UE si SUA in calitate de mediatori si condamnarea FR pentru conditionarea retragerii trupelor de rezolvarea politica, anunta o rasturnare de situatie in sensul pozitiv pentru Chisinau si comunitatea internationala a evolutiei solutionarii conflictului transnistrean.
Cert este ca OSCE nu poate sa garanteze Moldovei o solutionare reala a conflictului, proba fiind si Sumitul OSCE de la Sofia la care Rusia a blocat adoptarea Declaratiei de Stabilitate si Securitate pentru Republica Moldova.
In aceste conditii, drept unica solutie de alternativa, unii experti propun incercarea atragerii in reglementarea conflictului transnistrean a ONU care are o vasta experienta de rezolvare a conflictelor si crizelor internationale.
In contextul reformei ONU si a cresterii rolului sau in gestionarea conflictelor internationale apelarea la CS al ONU ar fi dupa mine unica solutie reala pentru deblocarea reglementarii conflictului transnistrean.
In context regional, venirea lui Iuscenko la putere in Ucraina ii avantajeaza, dat fiind demersul sau prooccidental. De asemenea prin prisma declaratiilor Presedintelui Romaniei Traian Basescu se poate spera ca, Romania va incerca sa fie mai activa si va reusi sa redevina mediator si garant in solutionarea conflictului transnistrean.
Bibliografie:
● Alexandru Constantinescu – N.A.T.O., C.E., ESTE, CA VA FI NOUA EUROPA ȘI SECURITATEA STATELOR MICI, Ed.Științifică, București, 1996;
BADESCU ILIE, BALTASIU RADU- “Geopolitica. Teorii clasice, Geoistorie, Geopolitica Spatiului romanesc”, Bucuresti, Editura Universitatii Bucuresti, 2004
● BASAROV, Boris, Regiunea Basarabia – Transnistria: perspective de integrare în NATO.
● Baudin, Pierre, “Les aspects institutionnels de l’Europe de la defense”, în Défense nationale, no. 12, décembre 2000.
● Cowles, Maria Green și Smith, Michael, STAREA UNIUNII EUROPENE: Risc, reformă, rezistență, relansare, Vol.5, Editura CLUB EUROPA, 2002.
● Dr. DUNGACIU Dan, OSCE și Republica Moldova, în http://www.studiidesecuritate.ro/
● GRIBINCEA Mihai, ȚĂRANU Anatol, Repere ale prezenței trupelor ruse înRepublicaMoldova,http://www.studiidesecuritate.ro/securitate_regional_nr.4
● MORARU, Victor, La Republique de Moldova a la recherche des voies vers la stabilite et la securite de la region dans le contexte des relationes entre l’OTAN et la Rusie, în http://www.azi.md./
● Pop, Adrian, STRATEGII DE INTEGRARE EUROPEANA, Editura Sylvi, București, 2003.
● SEREBIAN, Oleg, Politosfera, Chișinău, Editura Cartier, 2001
● Simion Boncu – SECURITATEA EUROPEANĂ DE SCHIMBARE PROIECTĂRI ȘI SOLUȚII, Ed.Militară, București, 1997;
● ȘUHAN Stela, Cojocaru Natalia, Memoria colectivă și construcții identitare în Transnistria, Chișinău, 2002.
● Tudorache, Ovidiu-Adrian, „CONFLICTE DE INTERESE IN EUROPA: NATO – OSCE”, în Studii de Securitate, vol. 2, nr. 1/2004.
● BÂRSAN, Vasile, Masacrul inocenților. Războiul din Moldova din 1 martie-29 iulie 1992, București, Editura Fundației Culturale Române, 1993
● Manual N.A.T.O. – Organizația Atlantului de Nord, ed. Lumina Lex, București 1998;
LISTA DE PRESCURTARI :
● CJPS- Combined Joint Planning Staff
● CJTF- Combined Joint Task Forces
● CSCE – Conferința pentru securitate și cooperare în Europa
● EAPC (CPEA) – Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic
● EUROPOL – Biroul de poliție europeană
● FMI – Fondul monetar internațional
● IESA9ESDI) – Identitatea Europeană de Securitate și Apărare
● IPP-(PIP) – Programul Individual de Parteneriat
● MAP – Planul de Acțiune pentru Aderare
● NACC – Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic
● NATO – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
● NLA- National Liberation Army
● ONU – Organizația Națiunilor Unite
● OSCE – Organizația pentru securitate și cooperare în Europa
● PESC – Politica externă și de securitate comună
● UE – Uniunea Europeană
● UEO – Uniunea Europei Occidentale
● WEU- West European Union
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Osce Factor de Stabilitate In Europa, Conflictul Transnistrian (ID: 105692)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.